Schi Alpin Pentru Copii
Cuprins
Prefață
Capitolul 1. Concepte pedagogice ale inițierii copiilor în schi
1.1. Evoluția curentelor pedagogice cu aplicabilitate în schiul alpin
1.2. Cicluri de învățare
1.3. Metode de învățare
1.4. Comunicarea cu copiii în lecția de schi
1.5. Profesorul de schi pentru copii
Capitolul 2. Particularități ale dezvoltării copilului
2.1. Dezvoltarea fizică
2.2. Dezvoltarea cognitivă
2.3. Particularități ale vârstei 2/3 ani – 6 ani
2.4. Particularități ale vârstei 7-11 ani
Capitolul 3. Metodica predării schiului la copii
3.1. Organizarea conținutului învățării
3.2. Lecția de schi
3.3. Greșelile și corectarea lor
Capitolul 4. Jocuri și exerciții pentru învățarea schiului la copii
4.1. Acomodarea cu echipamentul și cu alunecarea pe schiuri
4.2. Coborârea directă
4.3. Frânare în plug
4.4. Ocoliri prin frânare în plug
4.5. Coborâre oblică
4.6. Derapajul
4.7. Ocolirea cu deschidere
4.8. Ocolirea cu schiurile paralele – cristiania
4.9. Virajul „tăiat“
Regulile FIS de conduită pe pârtie
Generalități ale procesului de instruire la copii
Bibliografie
Prefață
Participarea la activități fizice și sportive contribuie semnificativ la îmbunătățirea stării de sănătate. Dar oare ce înțelegem prin sănătate? Să fie lipsa bolii? Definițiile actuale acceptate prezintă starea de sănătate ca o stare de generală de bine, și nu doar lipsa bolii. În condițiile triplei determinări umane, starea de sănătate capătă forme de sănătate fizică, psihică și socială.
Activitățile fizice practicate în aer liber, în zonele de deal și de munte aduc, în plus, influențe benefice asupra organismului practicantului. Amintim aici rolul pe care îl au razele solare, temperatura, clima in integrum, în călirea organismului. Alături de toate acestea se adaugă regulile de conduită pe pârtia de schi, regulile de utilizare a echipamentului, a mijloacelor de transport pe cablu etc., aspecte care contribuie la educația totală a practicantului de schi, la o socializare continuă atât a adultului, cât și a copilului, precum și formarea deprinderii de a se adapta condițiilor noi apărute, și a gestiona solicitările ivite în viața de zi cu zi.
Predarea schiului la copii presupune anumite aspecte particulare, chiar dacă de multe ori obiectivele sunt identice cu ale adulților. Demersul practico-metodic este obligatoriu să se adreseze nivelului de cunoștințe al copiilor, făcându-se apel la cunoștințele și reprezentările pe care copii le au la momentul respectiv. Aspectele particulare ale predării schiului la copii sunt determinate de aspectele particulare ale copiilor față de adulți, în plan psihic, fizic, dar și social. Necesitățile copiilor sunt diferite de cele ale adulților. Din acest motiv considerăm că pentru a realiza o situație educațională eficientă este nevoie să creăm copiilor un mediu plăcut, familiar în care aceștia să dobândească deprinderea de alunecare pe schiuri cu un efort cât mai mic, atât fizic, cât și psihic.
Din această perspectivă lucrarea se adresează monitorilor de schi, antrenorilor de la grupele de inițiere, dar și studenților de la Facultatea de Educației Fizică și Sport. Totodată lucrarea de față încearcă să vină în ajutorul tuturor celor care lucrează cu copii, facilitând înțelegerea nevoilor celor mici, pentru o mai bună comunicare.
Informația prezentată este structurată în două mari părți: prima de fundamentare teoretică, prezentând particularitățile de vârstă ale copiilor cu vârste cuprinse între 3 și 11-12 ani, aspecte pedagogice moderne ale învățării schiului alpin la copii, iar partea a II-a vine cu suportul concret, eșalonat metodic, prin care instructorul de schi le va transmite celor mici taina și plăcerea de a schia.
În lucrare vom folosi termenii de profesor, instructor sau chiar monitor de schi, cu sensuri similare, fără a dori să stabilim dominanța unui termen asupra altuia, toate desemnând persoana care se ocupă de instruirea copiilor, persoana care interacționează, comunică, sau planifică întreg procesul de predare-învățare.
Autorii
Capitolul 1
Concepte pedagogice ale inițierii copiilor în schi
Reușita inițierii copiilor în schi depinde în mare măsură, de gradul în care copilul a înțeles informația care i-a fost transmisă de către instructor, profesor, precum și gradul în care copilul reușește să aplice ce i se cere. Drept urmare întreg conținutul învățării este structurat și „îmbrăcat” în forme specifice, în funcție de nivelul de dezvoltare fizică și psihică a copilului.
Conceptul de pedagogie surprinde modalitățile prin care copilul este format ca element activ al vieții sociale. Așadar, în centrul abordării pedagogice este copilul, omul care se formează, asimilează seturi de informații, în spiritul unei conduite corecte, a protejării valorilor, a responsabilității, precum și a dezvolta starea generală de bine.
1.1. Evoluția curentelor pedagogice cu aplicabilitate în schiul alpin
Pe firul evoluției teoriilor pedagogice legate de predare și învățare, obiectul orientării celor două concepte a fost diferit. Astfel în jurul anilor ‘70, cele două procese de învățământ erau abordate separat, ca aspecte izolate, clar diferențiate, iar interacțiunea dintre predare și învățare era centrată pe sarcină, obiectiv, locul ocupat, performanța sportivă (Cohn R.C. 1978). Dintr-o perspectivă mai evoluată, Schulz W. (1980) prezintă „modelul hamburger” al procesului de învățare, în care elevul, copilul care învață, este mediul pe care se aplică metodele de predare și învățare, dup următorul model:
procesul de învățare – reprezintă elementul unde interacționează participanții la proces (elevii și profesorii);
elevul – este cel care trebuie să se supună procesului, să îl accepte:
profesorii – cei care îndoctrinează, „dresează” copilul pentru a atinge un anumit scop.
În ani ’80 apare o pedagogie integraționistă, în care învățarea și predarea sunt abordate ca părți componente ale aceluiași proces de predare-învățare. Astfel, în 1983 Straka (2006), în lucrarea sa „Didactică teoretică a predării-învățării”, subliniază caracterul obligatoriu al perceperii interacționiste, și integrate într-un singur proces, abordabil din ambele direcții:
din perspectiva predării – învățarea este o condiție a predării
din perspectiva învățării – predarea condiționează învățarea.
Relația predare-învățarea se manifestă la patru nivele gnoseologice: teoretic, empiric, de evaluare, de aplicare, prezente atât în comportamentul profesorului, al celui care predă, cât și al celui care învață, al copilului.
Teoria lui Straka are la bază ipoteza că toate ființele umane învăță
prin comportamentul celui care învață
datorită condițiilor interne ale conduitei celui care învață
datorită condițiilor de mediu în care acesta învață,
În această situație în care comportamentul reprezintă aspectele individuale ale copilului, condițiile interne reprezintă procesul de învățare, iar condițiile de mediu includ atât persoane care îi influențează prestația, cât și alte condiții externe în care se desfășoară procesul de predare-învățare, și care prezintă influențe: profesor, instructor, părinți, colegi, echipamente, baza materială, condițiile climaterice etc.
Organizarea și planificare procesului de predare-învățare se realizează pornind de la nivel individual, trecând prin procesul învățării, la condițiile de mediu care influențează copilul. În cazul analizei procesului direcția este inversă pornind de la nivelul condițiilor de mediu spre caracteristicile personale care au generat acel rezultat. Ambele situații așează copilul într-un loc central în tezele teoriei predării-învățării. Mai mult, în preocuparea specialiștilor apare tot mai frecvent ideea studierii modului în care elevii, copiii percep predarea.
Pe o treaptă superioară a evoluției pedagogiei apare ideea integrării evaluării în procesul de învățământ, cu scopul de a se aduce îmbunătățiri, ameliorări și ajustări procesului de predare-învățare (Marcu V., Filimon L. 2003). Prin urmare, procesul de învățământ se definește ca integrare organică a celor trei aspecte fundamentale: predare-învățare-evaluare, accentul căzând pe realizarea interacțiunii dintre ele. În ceea de privește raportarea la copil, elev accentul cade pe învățarea elevului, nu pe predarea profesorului, pentru că rezultatele învățării reflectă munca de învățare depusă de copil, aspect evidențiat de procesul de evaluare.
Mosston, Ashworth (2008) au prezentat un model ierarhizat al stilurilor de predare*, cu numele „Spectrum of Teaching Styles”, în care, în funcție de gradul de orientare spre profesor sau spre elev, au fost stabilite un număr de 10 stiluri de predare, pornind de la postarea profesorului în centrul procesului de predare – stilul de comandă, până la cel în care elevul are autonomie deplină, este independent – stilul autodidact.
Din întreaga paletă de metode de predare Școala Canadiană de Schi (CSIA 2000) prezintă două metode, cu grad mare de răspândire, atât în sporturile de alunecare pe zăpadă, cât și în activități fizice în general. Este vorba despre o metodă tradițională, orientată spre profesor, metodă utilizată mai demult, dar încă actuală în România în multe sporturi, chiar și în schi, este întâlnită sub numele de „stilul de comandă”, sau „metoda directă”. În al doi-lea caz este vorba despre metoda de predare „prin descoperire dirijată”, care este o metodă orientată spre elev, spre copil, o metodă recomandată și promovată în majoritatea țărilor.
Stilul de comandă – promovează ideea că învățarea este rezultatul repetării până devină obișnuință. Mișcarea care trebuie învățată va fi structurată în mai multe segmente, fiecare fiind repetat până se automatizează, după care părțile vor fi asamblate în mișcarea finală. Acest gen de abordare analitică este foarte frecvent întâlnită în activități fizice, în special în cazul profesorilor sau instructorilor cu experiență de predare redusă, deoarece nivelul de cunoștințe necesare este minim.
Metoda constă în explicarea și demonstrarea profesorului, după care urmează execuția organizată a copiilor din grupă, succesiune care se repetă în cazul fiecărui element care trebuie învățat. Este vorba de un model linear, în care procedeul A este urmat de procedeul B, apoi de procedeul C, ordonate într-o succesiune bine definită stabilită înaintea începerii lecției, neținând cont de particularitățile copilului. De exemplu pentru a realiza obiectivul final coborârea unei pârtii prin ocoliri cu schiurile paralele, copilul va trebui să atingă mai multe obiective intermediare – frânarea în plug, ocoliri prin frânare în plug, cristianii cu deschidere simultană, stem cristiania – până la atingerea obiectivului final.
Profesorii care folosesc metoda tradițională, conduc lecția în funcție de ce consideră ei că doresc copii. În mod frecvent în lecție vor fi multe explicații, multe repetări ale aceluiași exercițiu. Abaterea de la linia metodică prestabilită, este considerată a fi o greșeală, iar profesorul în cauză o va corecta cu și mai multe repetări.
Unul dintre aspectele limitative ale metodei tradiționale este lipsa de preocupare a profesorului față de nevoile și caracteristicile copilului. Procesul de predare este realizat după un plan bine stabilit, urmărind obiective clare.
Un alt aspect limitativ este faptul că utilizarea acestei metode va crea o ierarhie în grupă, situație în care profesorul este în rolul de conducător, iar elevul de servant. În această relație informația este transmisă unidirecțional – de la profesor spre elev, și nu invers.
Stilul de predare prin descoperire dirijată mai poartă denumirea de învățare cognitivă – susține ideea că învățarea nu este întâmplătoarea sau rezultatul simplu al repetării. Învățarea este rezultatul procesului de adaptare la experiențele vieții. Cursantul vede întreaga sarcină și situația în ansamblu, se adaptează la experiențe noi, realizând astfel un progres.
Învățarea din perspective cognitive, poate fi descrisă mai degrabă ca un model extins pe mai multe nivele,ilită, este considerată a fi o greșeală, iar profesorul în cauză o va corecta cu și mai multe repetări.
Unul dintre aspectele limitative ale metodei tradiționale este lipsa de preocupare a profesorului față de nevoile și caracteristicile copilului. Procesul de predare este realizat după un plan bine stabilit, urmărind obiective clare.
Un alt aspect limitativ este faptul că utilizarea acestei metode va crea o ierarhie în grupă, situație în care profesorul este în rolul de conducător, iar elevul de servant. În această relație informația este transmisă unidirecțional – de la profesor spre elev, și nu invers.
Stilul de predare prin descoperire dirijată mai poartă denumirea de învățare cognitivă – susține ideea că învățarea nu este întâmplătoarea sau rezultatul simplu al repetării. Învățarea este rezultatul procesului de adaptare la experiențele vieții. Cursantul vede întreaga sarcină și situația în ansamblu, se adaptează la experiențe noi, realizând astfel un progres.
Învățarea din perspective cognitive, poate fi descrisă mai degrabă ca un model extins pe mai multe nivele, decât ca un model linear. Adică o execuție, un exercițiu duce la o descoperire care provoacă o altă descoperire, care, în cele din urmă se traduce în învățare.
Profesorul care folosește această metodă trebuie să cunoască foarte bine conținutul învățării, în timp ce copilul execută procedee tehnice fără să conștientizeze. Din acest motiv profesorii care utilizează această metodă de predare trebuie să fie foarte bine pregătiți, să aibă experiență în lucru cu copii, să cunoască particularitățile și necesitățile vârstei, și să cunoască în amănunt conținutul tehnic, pentru a putea, în orice moment, opera modificări, și de a propune noi sarcini copiilor.
Profesorii orientați spre elevi îi va chestiona pe aceștia despre așteptările lor de la lecție. Obiectivul lecției va fi prezentat mai degrabă cu o demonstrație, decât cu o explicație. Un profesor adept al acestei metode înțelege că greșelile sunt un important mijloc de acumulare, și că fiecare experiență nouă poate aduce un plus de informație de acumulat, fapt ce generează învățare.
O lecție centrată pe elev se va mula după nevoile copilului, și nu elevul va încerca să se adapteze condițiilor lecției. Învățarea centrată pe elev solicită din partea profesorului o atenție deosebită la situațiile emergente. Într-o asemenea lecție, formarea deprinderilor de alunecare pe schiuri a copilului se realizează printr-o mare varietate de demonstrații, alternând exercițiile și forma suprafeței de alunecare, copii fiind supuși mereu la situații noi, pe care trebuie să le gestioneze.
Argumentul utilizării învățării prin descoperire dirijată vine dintr-o perspectivă anatomo-funcțională. Este cunoscut faptul că fiecare proces psihic are un centru nervos la nivelul uneia dintre cele două emisfere cerebrale. S-a demonstrat științific că ariile corticale stimulate în timpul proceselor psihice sunt răspândite antonimic în emisfera dreaptă și cea stângă.
Lucru interesant este că învățarea și practicarea schiului este preponderent determinat de partea dreaptă, fiind nonverbal, intuitiv, holistic, dar cei care utilizează metoda tradițională solicită emisfera stângă. Adică stimulul excită partea stângă, în timp ce pentru o învățare eficientă trebuie stimulată partea dreaptă, cu caracteristicile non-verbale, intuitive și holistice ale execuției.
Principiile care conduc activitatea de învățare prin orientarea spre copil, fac apel la o abordare holistică, care se deosebește de cerințele metodei tradiționale, prin comandă, în următoarele aspecte:
când învață copiii trebuie să schieze mult;
pune în aplicare fiecare exercițiu pe care îl faci;
folosește cuvinte puține și multă acțiune;
greșelile fac parte din învățare, încurajează aspectele pozitive;
pentru a comunica folosește mai bine analogii, decât cuvinte jargon;
demonstrează o explicație, și vorbește pentru a încuraja.
Alături de cele de mai sus, următoarele principii vin să dea predării mai mult sens:
învață simțurile, nu intelectul;
schimbă situația, nu copilul;
odată de am învățat cum să învățăm, să învățăm să schiem este ușor;
profesorii slabi vor încerca să te învețe să faci, în loc să e învețe cum să o faci.
Gama metodelor sau a formelor particulare de aplicare a acestora – stilurilor de predare, este mult diversificată. Informația prezentată mai sus prezintă tendințele actuale manifestate de pedagogia schiului în țări unde fenomenul învățării schiului este mult mai dezvoltat, datorită tradiției practicării schiului, precum și a preocupării continue a specialiștilor pentru a facilita procesul de formare a deprinderilor motrice de alunecare pe schiuri. După cum menționam mai sus, metodele se diferențiază după gradul de implicare al profesorului în procesul de învățământ.
Cu toate aceste în planul concret al predării schiului la copii, profesorul își depășește cu mult cadrul strict al procesului de predare-învățare-evaluare, acesta fiind responsabil de crearea unui climat de lucru cald, prietenos, familiar, în care copiii și părinții să poată depășii aspectele care ar putea influența negativ lecția de schi, cum ar fi: temperatura scăzută, zăpada rece și udă, echipamentul greu și nespecific, mișcările atipice, colegi necunoscuți (la început), lipsa părinților etc.
Profesorii, sau instructori de succes se preocupă de situația, starea fiecărei persoane cu care lucrează. Prin discuții caută să identifice motivele, punctele de vedere, nevoile sau dorințele care îi animă pe aceștia în învățarea schiului. Toate acestea sunt expresia unei comportări pedagogice orientate spre un climat bazat de respect, loialitate și acceptare reciprocă. Vorbim aici de o relație interpersonală care împinge granița procesului de predare-învățare spre limita informalului, promovând valori general umane, prin mijloacele specifice schiului. Literatura de specialitate americană (PSIA /AASI 2000) integrează această relație într-un „parteneriat” informal, în care cuvintele de ordine sunt: siguranța, buna dispoziție și jocul, organizate într-un climat de respect reciproc și responsabilitate.
Pedagogia actuală a schiului încearcă să scurteze perioada de învățare, promovând ideea ca, în funcție de particularitățile individuale și de nivelul de cunoștințe, copilul va folosi procedeele de frânare în plug, ocoliri de deschidere simultană etc. doar ca mijloace, exerciții pentru a atinge obiectul final (ocoliri cu schiurile paralele), și nu ca obiective intermediare.
Drept urmare, dacă obiectivul final este același, conținutul instruirii poate să fie diferit, în condițiile actuale tonul hedonic și conduita empatică a instructorului, profesorului, alături de o comunicare mult mai intuitivă, vin să eficientizeze și să scurteze timpul de învățare a schiului de către copii.
1.2. Cicluri de învățare
Conținutul abordării pedagogice în învățarea schiului este marcat de o alternare continuă a proceselor specifice predării cu cele ale învățării, în timp ce procesul de evaluare este permanent.
Școala Elvețiană de Schi (Swiss Snowsports Association a 2010:34-35) precum și Școala Germană de Schi (DSV 2007:117) promovează un model pedagogic de interacțiune al predării și învățării, model în care copilul și execuția acestuia sunt „cheia de boltă” în organizarea lecției de schi.
Elementele în subordine ale unei predări eficiente sunt: observația, evaluarea și consilierea profesorului, în timp ce elevul înregistrează, procesează sau prelucrează informația, după care o pune în aplicare.
Swiss Snowsports Association, „Schneesportunterricht”, 2010
Traseul informației între cele două părți ale procesului de predare-învățare este următorul: conținutul consilierii, a recomandărilor făcute de profesor, copilul trebuie să înregistreze și să prelucreze, iar ce pune în aplicare copilul, profesorul trebuie să observe și să evalueze. În acest mod se realizează un schimb de informații și experiențe optim.
Observația se caracterizează prin asimilarea oricărei informații relevante pentru predare sau învățare. Aceasta constă în „urmărirea sistematică a anumitor aspecte legate de conținutul învățării, în scopul surprinderii însușirilor semnificative ale acestora.” (Moise C., Seghedin E. 2009:357). Observația este o condiție esențială pentru corectitudinea evaluării și utilitatea recomandărilor ulterioare făcute.
Evaluarea – caracterizează obiectivul procesului de prelucrare a informațiilor relevante pentru predare sau învățare. Evaluarea stă la baza recomandărilor ulterioare. Scopul acesteia este de a crea condiția necesară pentru a da indicațiile metodice optime, în etapa următoare. Evaluarea se realizează pe baza unor criterii elaborate în urma cunoașterii temeinice a modelelor tehnice și performanțiale din schi-ul alpin. Evaluarea are la bază procese de interpretare, valorizare, și comparare a informațiilor observate.
Consilierea înseamnă informarea și conducerea, precum și organizarea situațiilor de învățare de către profesor, dar și corectarea și încurajarea copilului. Calitatea acestui proces reprezintă un indicator de calitate a competențelor de predare ale profesorului. Astfel consilierea necesită cunoștințe de conduită interpersonală, cunoștințe practico-metodice și tehnice. Realizarea exemplară a demonstrațiilor crește simțitor credibilitatea profesională a profesorului. Consilierea se realizează prin: confirmarea execuției reușite, încurajări, coaching – organizarea conținutului tehnic de învățat, sfaturi oportune și eficiente.
Înregistrarea se caracterizează prin asimilarea de informații necesare unei conduite sau învățări optime. Informațiile externe pot fi percepute cu ajutorul ochilor (informații vizuale), urechilor (informații auditive), dar și cu ajutorul simțului tactil. Informațiile din interior sunt percepute prin intermediul simțului mișcării – analizatorul chinestezic, și al simțului echilibrului – analizatorul vestibular. Cu cât mai diferențiate și mai coordonate se vor înregistra informațiile, cu atât mai precisă și mai eficiente vor fi simțul corpului și al mișcării. Calitățile senzoriale ale celui care învață să schieze, pot fi îmbunătățite prin exersare.
Procesarea se referă la ordonarea și corelarea informațiilor curente (despre pârtie, zăpadă, exercițiile viitoare) cu alte informații deja stocate în memorie. Astfel informațiile primite din mediu nu sunt doar vehiculate, ci sunt și procesate , adică selectate, elaborate,organizate, rearanjate, pregătite. Toate aceste procese se realizează în contextul memoriei de lucru, profesorul fiind obligat să lege explicațiile și conținutul învățării de informațiile existente, stocate în memoria de lungă durată. Cu alte cuvinte profesorul sau instructorul de schi trebuie să folosească un limbaj raportat la vârsta și nivelul de pregătire al copiilor, iar conținutul tehnic al instruirii să se lege experiența acumulată deja.
Transpunerea reprezintă realizarea mișcării pe baza reprezentărilor mișcării, formate anterior. Mai exact întreg procesul de aplicare a cunoștințelor asimilate are la bază procesele derulate anterior, în procesul de învățare. Astfel o transpunere optimă are la bază prelucrarea direcționată precum și internalizarea informației. Efectuarea corectă a mișcării depinde și de alte aspecte individuale ale copilului, cum ar fi: pregătirea fizică, afectiv –emoțională, coordinativă. Punerea în practică a unor informații legate de schi se face prin încercare, exersare, rezolvarea de probleme
Un model similar este prezentat de școala americană (PSIA 2010) în „Ciclul de predare” (The Teaching Cycle), unde este evidențiată o succesiune de momente pe care un instructor sau profesor ar trebui să le parcurgă în procesul didactic pentru a avea succes. Astfel, după momentul organizatoric, în care instructorul încearcă să creeze un climat prietenos, relaxant, procesul de predare urmează următoarele momente:
evaluarea elevilor și a mișcărilor acestora;
stabilește un obiectiv și succesiunea metodică;
prezintă informațiile necesare în formarea reprezentărilor mișcării;
îndrumă execuțiile și emite feedback specific, relevant, predominant pozitiv;
verifică modul în care – au înțeles sarcinile lecției;
verifică cunoștințele asimilate în timpul lecției.
Modelul prezentat mai sus se adresează persoanelor adult. În cazul grupelor de copii modelul de predare este mult adaptat particularităților copiilor. Prezentarea ambelor situații educaționale, pentru adulți și pentru copii, am realizat-o cu scopul precis de a sublinia specificitatea lucrului cu copiii față de adulți, și totodată importanța cunoașterii acestor particularități. Astfel, în concepția în concepția specialiștilor americani „Ciclul de predare pentru copii” conține 4 tipuri de activități, în cadrul cărora se desfășoară asimilarea cunoștințelor și formarea deprinderilor de alunecare pe schiuri:
Jocul – creează bună dispoziție, totodată fiind principalul mijloc prin care se pot forma sau evalua deprinderile de alunecare pe schiuri, într-un climat foarte relaxat și prietenos.
Exercițiu – se vor stabili scopuri și obiective care să vizeze diferite procedee tehnice. Se recomandă efectuarea unor exerciții distractive, provocatoare, exerciții de succes.
Aventură – profesorul va aplica cunoștințele copilului, în mediul natural a muntelui, prin pădure, pe cărări, peste movile etc. În timpul lecțiilor deprinderile formate se vor aplica într-o mare varietate.
Rezumat înainte de terminarea lecției, se vor repeta noțiunile însușite în ziua respectivă. Pentru reîmprospătare profesorul va folosi diferite indicii, cuvinte cheie etc.
Structurarea modelelor pe mai multe momente, este realizată cu scopul didactic de a înțelege mai bine elementele de conținut a procesului de predare-învățare-evaluare, precum și a mecanismelor în care sunt angrenate acestea, precum și modificările survenite la nivelul individual al celor două entități sociale: profesorul, respectiv elevul. Totodată momentele prezentate în cadrul procesului de predare-învățare-evaluare, nu sunt izolate, sau exact diferențiate, acestea reprezentând un continuum pe fondul căruia se desfășoară procesul comunicare didactică dintre profesor și elev.
1.3. Metode de învățare
Învățarea este determinată de modul în care copilul recepționează, procesează și asimilează informația. Profesorii eficienți, empatici, orientați spre elev vor evalua modul în care elevii recepționează informația, preferințele sau predispozițiile spre un canal de transmitere al informației – auditiv vizual etc. Chiar dacă există mai multe strategii prin care omul învață acesta manifestă preferințe spre una sau alta, în realitate nu putem vorbi de utilizarea unei singure metode, izolate, și nici nu se recomandă. Posibilul efect ar fi omiterea sau pierderea de informați, și astfel crearea unei imagini mentale incomplete despre conținutul de învățat. În schimb, se recomandă folosirea mai multor metode, în funcție de împrejurările în care se desfășoară învățarea. Jensen (1995 apud PSIA 2001:13) dezvoltă 4 momente prin care se manifestă procesul de învățare, la nivel individual. În acest mod încercăm să dezvoltăm, într-un mod mai analitic, conceptul de învățare, prezentat în ciclurile de predare-învățare prezentate mai sus. Astfel, cele 4 momente sunt:
Pregătirea – reprezintă influența pe care o au asupra învățării, stările emoționale, situațiile sociale și de mediu.
Recepționarea – perceperea stimulului venit pe canale preferențiale – vizuale, auditiv, chinestezic etc.
Procesarea – se referă la „digerarea” și asimilarea informațiilor în emisfera cerebrală dominantă.
Reacția – este ceea ce face individul cu informația.
Eficiența procesului de învățare este determinată de preferințele manifestate față de canale pe care se receptează informația. Astfel, fiecare individ are tendința de a recepționa informația pe canal auditiv, vizual etc. Identificarea de către profesor a modului dominant de percepere, duce la o eficientizare a procesului ce comunicare, și automat la succes în învățare. Drept urmare fiecare dintre noi are un mod dominant de a percepe lucrurile.
Fiecare dintre stilurile de învățare prezentate mai jos au la bază o activitate psihică dominantă, care caracterizează stilul respectiv. Astfel avem:
1. Observația – „Cel ce privește” – aceste persoane învață cel mai bine privind. Explicațiile nu sunt foarte eficiente.
Caracteristici: aceștia tind să stea la sfârșitul șirului, să coboare ultimii, le place să urmărească evoluțiile celorlalți, sunt buni ascultători.
2. Conceptualizarea – „Cel care gândește” – probabil că au citit totul despre cum se învață schi-ul, deci au nevoie de explicații foarte amănunțite pentru a înțelege ce să facă.
Caracteristici: s-ar putea să dorească să urce pe telescaun sau teleschi împreună cu profesorul pentru a discuta despre tehnica schiului. Este curios, pune întrebări.
3. Experimentarea – „Cel care simte” – sunt cursanții receptivi și au bine dezvoltat simțul chinestezic. Ei învață ușor multe discipline sportive, și sunt foarte conștienți de ceea ce fac și cum se simt.
Caracteristici: prind repede mișcarea, răspund bine la feedback, au o coordonare și un echilibru bun, dobândite în alte sporturi.
4. Experiența concretă – „Cel care face” – copii din această categorie sunt practici și funcționali. Ei se plictisesc repede, iar explicațiile au mică importanță. Învățarea se realizează prin executarea, efectuarea activității respective.
Caracteristici: sunt nerăbdători și dornici să execute mișcările. Vor fi primii care vor efectua o execuție nouă, sau primii după profesor, când e vorba să înceapă lucrul cu toată grupa. De obicei sunt cei care le place să facă coborâri non-stop, și doresc, cu orice preț să mai facă o coborâre înainte de a pleca.
1.4. Comunicarea cu copiii în lecția de schi
Comunicarea reprezintă schimbul reciproc de gânduri, idei, trăiri etc. între copil și profesorul de schi. Aceasta poate fi realizată atât verbal – prin intermediul limbajului, non-verbal – prin mimică, gesturi, imagini etc., cât și para-verbal – cu ajutorul tonului, a ritmului vorbiri etc. În urma unui proces de comunicare eficient profesorul își va forma o imagine completă despre nevoile, sentimentele copilului, iar copilul va reuși să îndeplinească toate sarcinile propuse de profesor. Acest lucru deoarece un profesor eficient va folosi mai multe canale de transmitere a informațiilor – auditiv, vizual, chinestezic etc., astfel încât copilul să fie bombardat cu informație cât mai multă și cât mai diversificată.
Literatura de specialitate (CSIA 2000:4.25) menționează că predare a schiului solicită din partea profesorului atât abilități tehnice, cât și de comunicare, în aceeași măsură.
Cadrul educațional în care se formează deprinderile motrice de alunecare pe schiuri la copii, are la bază un foarte intens proces de comunicare, particular, adaptat specificului vârstei copilului. Dacă în comunicarea cu adulții limbajul are un caracter concret, în cazul copiilor comunicarea se va face în mod intuitiv, simbolic. De exemplu pentru un adult cu cunoștințe de specialitate o explicație clară ar putea fi următoarea: „flexează articulațiile gleznelor, genunchilor și șoldului, după care încordând musculatura membrelor inferioare, realizează o extensie energică a acestora, întinzând corpul, astfel încât schiurile să se desprindă de pe zăpadă”. Pentru un copil în vârstă de 4 ani explicația ar fi total ineficientă și de neînțeles. În cazul copilului aceeași explicație va suna astfel: „fă-te mic ca un pitic, apoi sari repede în aer”.
Rolul comunicării în lecția de schi
Comunicarea este „inima” lecției de schi (Interski Deutschland 2010:25), deoarece este suportul predării și condiția învățării. Comunicarea se găsește în toate situațiile procesului de predare-învățare, având rol în transmiterea sarcinilor , a exercițiilor și indicațiilor, în corectările și recomandările profesorului efectuate în urma observării și evaluării, a decodificării mesajului verbal, sau motor non-verbal transmis de copil. Eficiența și atractivitatea lecției este determinată de calitatea procesului de comunicare.
Comunicarea în lecția de schi va depăși cadrul strict al procesului de predare-învățare, acoperind și timpul din pauze, urcarea cu mijloacele de transport pe cablu, deplasarea până la pârtie și înapoi, discuțiile profesor-copil, dar și pe cele profesor-părinte. Rezultatul acestui proces de comunicare, realizat pe întreaga perioadă a interacțiunii profesor-copil și părinte este reprezentat de climatul psihologic al lecției. O atmosferă caldă, prietenească, relaxată și relaxantă poate îndepărta, sau măcar reduce, aspectele limitative ale învățării schiului, în special la nivel de începători: frig, zăpadă rece și umedă, echipament greu și nespecific, deprindere motrică nouă, despărțirea de părinți etc. Profesorul prin experiența și personalitatea sa trebuie să îl ajute pe copil să depășească momentele grele susținându-l, încurajându-l, ajutându-l, apelând chiar la mijloace ajutătoare, sau chiar jucării (dacă este posibil). Astfel se va crea o relație bazată pe încredere și respect, în care copilul certitudinea că profesorul, care s-a prezentat în fața sa, cu experiența dobândită, îl va ajuta să depășească momentele grele, și îl va face să simtă o stare de plăcere, confort psihic, de liniște interioară. Această stare îi va permite să își canalizeze atenția și energia spre realizarea sarcinilor propuse.
Comunicarea cu copiii trebuie să se realizeze pe un fond de bună dispoziție, veselie, zâmbete, climat care să favorizeze exteriorizarea copiilor, exprimarea liberă și relaționarea cu alți copii, părinți și profesori. Totodată se va dezvolta creativitatea, contribuind semnificativ la creșterea stimei de sine a copilului, a încrederi în forțele proprii, cu implicații în celelalte activități ale vieții sociale a copilului.
Conținutul comunicării
În cadrul lecției de schi informația transmisă va îmbrăca forme specifice, în funcție de vârsta copiilor, dar și de emitentul mesajului, profesor sau elev. Astfel, în cazul profesorului mesajul va conține informații despre: regulile de conduită pe pârtie și în grup, noțiuni legate de manipularea echipamentului, recomandări cu privire la execuția unui procedeu tehnic sau exercițiu, informații legate de echipament, vreme, relief, conținutul și modul de organizare al lecției.
În altă ordine de idei, copiii emit un mesaj de răspuns la stimulul profesorului – un feedback, care poate consta într-un gest motric – o execuție, un exercițiu, într-un răspuns verbal, un răspuns non-verbal, un gest, o mimică, o atitudine corporală. Feedback-ul poate fi pozitiv, de acceptare, care exprimă acordul, sau negativ – dezacordul. Indiferent cum este, rolul acestuia este unul reglator al conținutului informației, din acest motiv profesorul va insista pe primirea unui răspuns. În funcție de acesta se va stabili următorul pas, exercițiu, indicație metodică din lecția de schi.
Conținutul comunicării în lecția de schi va fi unul foarte intuitiv, în special în cazul copiilor cu vârste cuprins între 2-5 ani, în care atât profesorul, cât și copii vor folosii expresii, gesturi care sunt reprezentări pentru copii, adică se vor folosi cunoștințele deja asimilate de copii. De exemplu, când le spunem copiilor că vom face un „șarpe” pe pârtie, aceștia vor ști că este vorba despre organizarea unui șir. Expresia va fi mai utilă decât să le spunem „ne organizăm în coloană câte unu”, existând riscul, ca cei mici să nu înțeleagă sensul cuvântului „coloană”. Totodată cuvântul „șarpe”, reprezentând o vietate din mediul nostru înconjurător, are o semnificație cunoscută de copii, va crea o atmosferă mai obișnuită, mai caldă, sau poate chiar ilară, decât cuvântul „coloană” care pare a prezenta ceva strict, exact, rece, neprimitor.
În concluzie putem afirma că reușita procesului de comunicare în lecția de schi pentru copii, depinde atât de forma, cât și de conținutul acestuia. Cu toate acestea putem evidenția câteva aspecte care caracterizează, în această situație, o comunicare de succes din partea profesorului:
Indicații scurte și clare;
Contact vizual cu întreaga grupă, pentru a fi sigur că înțeleg ce le transmite profesorul;
Noțiunile de specialitate care urmează să fie explicate și exersate (poziția corpului, schimbarea direcției etc.) vor fi folosite doar în momentul în care dezvoltarea copiilor o va permite (aproximativ 10 ani);
Formularea corectărilor să fie scurtă și pozitivă, adică să pregătească pasul următor, și nu să scoată în evidență greșelile. Pe cât posibil se va evita cuvântul „NU”;
Asigurarea timpului necesar pentru întrebările de feedback formulate de către copii, pentru a cunoaște punctele lor de vedere cu privire la anumite aspecte din lecție, pentru a trage câteva concluzii la finalul lecției etc.
Tabel 1. Particularități ale comunicări la diferite vârste
1.5. Profesorul de schi pentru copii
Particularitățile de vârstă ale copiilor generează situații particulare, în cadrul procesului de predare-învățare, dar și aspecte specifice ale condiției profesorului. Pentru un profesor de schi la acest nivel este important să fie un bun schior, un bun demonstrant, însă mult mai important este să știe, și să poată să relaționeze cu copiii de vârstă mică. Relaționarea cu aceștia este mult diferită de cea cu adulții, unde profesorul poate folosi limbajul de specialitate din schi-ul alpin. În conduita cu copiii, profesorul trebuie să dea dovadă de foarte multă răbdare, să fie natural, să folosească limbajul celor mici, să îi înțeleagă și să fie sensibil la dorințele și nevoile copiilor, să fie capabil să adapteze gradul de dificultate al exercițiilor la posibilitățile individuale ale copiilor,apreciind corect capacitatea lor de realizare și sesizând dificultățile de învățare. Doar în acest condiții profesorul va putea crea o atmosferă destinsă, plină de bună dispoziție și respect reciproc.
Îndeplinirea acestor deziderate sunt obligatorii pentru un profesor la acest nivel. Unele aspecte pot fi învățate, altele fac parte din structura internă, de personalitate a profesorului, felul lui de a fi și de a relaționa cu copiii.
Personalitatea profesorului trebuie să fie echilibrată, deschis, profesorul de schi este o persoană sociabilă, abordabilă, empatică, orientată spre alții, cu simțul răspunderii bine dezvoltat, echilibrată emoțional, sinceră, corectă, punctuală etc. Simplitatea și modestia profesorului, precum și atenția acordată fiecărui copil, vor evita apariția sentimentelor de defavorizare în raport cu ceilalți.
Cunoașterea în amănunt a liniei metodice de învățare a schiului este obligatorie, dar totodată trebuie să stăpânească și particularitățile de vârstă ale copiilor. Deoarece copii nu sunt adulți în miniatură, este necesară o adaptare a conținutului tehnicii schiului, și o traducere a limbajului copiilor în funcție de nivelul de cunoștințe.
Din punctul de vedere al pregătiri profesionale se recomandă specializarea profesorilor pentru copii, pentru a aprofunda problematica dezvoltării, a stadiilor de dezvoltare, precum și aspectele pedagogice ale învățării. În opinia noastră, instruirea copiilor necesită cunoștințe superioare și suplimentare, față de instruirea adulților. Profesorul care lucrează cu copii poate oricând să lucreze cu adulții, poate chiar cu un succes mai mare. Argumentul reușitei ar fi metoda de lucru cu copii preponderent intuitivă, racordată la reprezentări din viața cotidiană, metodă care promovează învățarea inconștientă. Oare nu exact acest lucru doresc adulții care învață să schieze?, Câți dintre aceștia doresc prelegeri despre lucrul bine făcut , execuții corecte? Sau câți doresc doar să schieze?
Pentru aceasta încă de la începutul lecției profesorul le va câștiga încrederea copiilor, va organiza și desfășura jocuri de „spart gheața”, prin care profesorul va urmării pregătirea organismului pentru efort, acomodarea cu echipamentul, evaluarea nivelului de deprindere motrică existentă, dar poate cel mai important lucru, crearea unui climat de bun, bazat pe încredere și respect reciproc, care să confere o stare de confort psihic, favorabil lecției de schi.
Alături de realizarea climatului psihologic pozitiv, profesorul de schi are responsabilitatea organizării procesului de instruire în condiții de siguranță, copiii fiind în afara oricărui pericol în fiecare moment la lecției. Astfel, va fi verificat echipamentul și reglările acestuia, va fi aleasă înclinația și forma optimă a pârtiei pe care se lucrează, materialele ajutătoare, exercițiile care să respecte o gradare a informației.
Capitolul 2.
Particularități ale dezvoltării copilului
Reușita procesului de predare a schiului, indiferent de vârstă, este determinată, nu de cunoașterea exactă a succesiunii metodice de învățare a schiului, ci de o cunoaștere cât mai exactă a capacităților și necesităților copiilor, precum și a modului de comunicare optim cu copilul de diferite vârste, aflat în diferite situații pe pârtie de schi.
Apare necesitatea unei cunoașteri ontogenetică a copilului, abordând copilul din perspectiva triplei determinări a ființei umane bio-psiho-socială, diferit în funcție de anumite stadii de dezvoltare. Dacă mai demult exista concepția conform căreia copilul este un adult în miniatură, actualmente această teorie a pierdut teren în favoarea teoriei care prevede anumite stadii în dezvoltarea copilului. Fiecare dintre aceste stadii prezintă aspecte definitorii pentru copilul de vârsta respectivă, aspecte de natură fizică (biologică), cognitivă (psihologică) și psiho-socială (emoțiile, afectele etc.).
Deși literatura de specialitate prezintă cele trei dimensiuni ale dezvoltării umane ca trei aspecte diferite, izolate, mare parte dintre elementele de conținut ale celor trei dimensiuni sunt interdependente.
Tabel 2. Dezvoltarea umană
Abordarea analitică, individuală a fiecăreia dintre cele trei dimensiuni prezentate mai sus, se realizează doar cu scopul unei mai bune înțelegeri a procesului de dezvoltare, și în această idee de a acționa mai eficient în timpul procesului de instruire.
1. Dezvoltarea fizică include tot ce ține de dezvoltarea corporală (înălțime, greutate, mușchi, glande, creier, organe de simț), abilitățile motorii (de la învățarea mersului până la învățarea scrisului). Tot aici sunt incluse aspecte privind nutriția și sănătatea.
2. Dezvoltarea cognitivă include toate procesele mintale care intervin în actul cunoașterii sau a adaptării la mediul înconjurător. În acest stadiu includem percepția, imaginația, gândirea, memoria, învățarea și limbajul.
3. Dezvoltarea psiho-socială este centrată asupra personalității și dezvoltării sociale ca părți ale unui întreg. Dezvoltarea emoțională este și ea analizată, exprimând impactul familiei și societății asupra individului
În mod asemănător literatura americană de specialitate (PSIA 1997:6) prezintă cele trei elemente ale dezvoltării umane într-un model integrativ cu numele „modelul CAP” (Cognitive, Affective, Physic). În acest model pot fi identificate toate caracteristicile și necesitățile diferitelor categorii de vârstă, cu scopul de a facilita și eficientiza comunicare în cadrul relației profesor-elev, sau chiar adult-copil. Cele trei laturi ale dezvoltării umane vin să eviențieze următoarele aspecte:
Cum gândim? – cognitiv
Cum ne simțim? – afectiv, emoțional
Cum ne mișcăm? – fizic
2.1. Dezvoltarea fizică
Din punctul de vedere al dezvoltării fizice, procesul de învățarea a schiului, este determinat de 3 aspecte majore: dezvoltarea musculaturii, poziția centrului de greutate (CG), și dezvoltarea coordonării (PSIA 2001:20).
Dezvoltarea sistemului muscular realizează după următoarele principii ale creșterii:
De la cap spre picioare;
De la centrul corpului spre extremități;
De la grupele musculare mari la cele mici.
Aceste aspecte se pot vedea comparând un copil cu un adult. Astfel, se va observa tendința copilului de a se mișca relativ rigid, cu tot corpul, în timp ce adultul poate mișca diferite părți ale corpului în mod independent, de exemplu parte superioară a corpului, de cea inferioară, partea stângă de cea dreaptă etc.
Poziția centrului de greutate este legată de capul mai mare, disproporționat, în comparație cu cel al adultului, fapt ce determină o situare ceva mai înaltă a CG, în trunchi. Întrucât echilibrul este obținut prin poziționarea CG deasupra bazei de susținere, sau ușor înainte în timpul alunecării, orice modificare a poziției capului poate avea un impact mult mai mare asupra stabilității copilului, decât a adultului. Această situație este cu atât mai gravă cu cât musculatura care asigură echilibrul corpului, încă nu este bine dezvoltată.
Coordonarea este un alt aspect al maturizării fizice. Aceasta este legată de dezvoltarea fizică, dar este influențată și de experiența practică anterioară. Dezvoltarea coordonării se realizează în trei stadii:
Stadiul inițial – practicantul nu este familiar cu mișcarea, execuția este foarte rigidă, solicită multe grupe musculare. De obicei începătorul încearcă să controleze vizual segmentul care trebuie să execute mișcare.
Stadiul elementar – mișcările au devenit mai eficiente, deși executantul încă trebuie să se concentreze asupra segmentelor implicate.
Stadiul de maturizare – mișcările sunt curgătoare, automatizate, efectuate cu consum mic de energie.
2.2. Dezvoltarea cognitivă
Datorită influențele pe care le exercită asupra proceselor de creștere și dezvoltare a organismului, dezvoltarea cognitivă devine determinantă în asigurarea reușitei învățării schiului de către copii.
Psihismul, reprezentând totalitatea fenomenelor psihice – controlează întreaga experiență de viață a noastră, influențând atât experiențele obiective și/sau subiective, cât și ontogenetic, pe firul dezvoltării copilului începând de la naștere. Psihologul elvețian Jean Piaget (1969), Atkinosn R. et al. (1983:69) a evidențiat patru stadii ale dezvoltării mentale a copilului.
Stadiile dezvoltarea cognitive a lui J. Piaget
Srusa: Piaget J. 1969
Stadiul senzoriomotor – de la naștere la 2 ani
Copilul folosește simțurile și abilitățile motorii pentru a înțelege lumea. Această perioadă începe cu reflexele și se termină cu schemele senzori-motorii. Copilul înțelege că un obiect există chiar dacă nu se mai află permanent în câmpul său vizual. Începe să-și amintească și să-și reprezinte experiențele (reprezentări mintale).
Stadiul preoperațional – de la 2 la 7 ani
Copilul folosește gândirea simbolică incluzând achizițiile din sfera limbajului în activitatea de cunoaștere a lumii înconjurătoare. Gândirea este egocentrică, cunoașterea fiind făcută din perspectivă proprie.
Stadiul concret operațional – de la 7 la 11 ani
Copilul înțelege și folosește operațiile logice în rezolvarea de probleme. În această perioadă copilul își definește noțiunea de "număr", "clasificare" și "conservare".
Stadiul operațiilor formale – de la 11 ani
Copilul începe să abstractizeze, să gândească de la real la concret la ceea ce poate fi posibil, ipotetic. Piaget vede dezvoltarea intelectuală (cognitivă) ca un proces care urmează niște modele universale, scheme (schema este calea generală de gândi despre ceva sau modul general de interacțiune dintre ideile și lucrurile din mediul înconjurător.
Totodată Kohlberg L (1984) propune trei stadii ale dezvoltării morale a copilului, a căror cunoaștere ne poate ajuta în cunoașterea copilului și automat în realizarea un proces instructiv mult mai eficient.
Stadiul I – preconvențional – 4-10 ani – copii sunt preocupați de sistemul de sancțiuni și recompense, precum și de statutul lor în grup. În aceste situații instructorul are următoarele repere:
Pedeapsă – Ce pățesc?
Recompensa – Ce primesc?
Statut social – Ce spun alții?
Stadiul II – convențional – 10-13 ani – copii se raportează la normele sociale și de grup. La această vârstă pentru ei este importantă respectarea legilor, regulilor și regulamentelor. În această idee se recomandă prezentarea la copii, spre însușire, a diferitelor reguli și regulamente cum ar fi: reguli de conduită pe pârtie, de conduită pe mijloacele de transport pe cablu, regulamente de participare la diferite competiții etc.
Stadiul III – postconvențional – 13 ani și mai mari – la copii se dezvoltă simțul civic – Ce trebuie să fac?, sau se dezvoltă conștiința de sine, pe baza unor principii sau reguli de conduită – Ce cred eu că e bine să fac?
În cazul învățării schiului, copiii la care ne adresăm (copii cu vârste cuprinse între 2 și 10 ani) se încadrează în 3 din cele 4 stadii de dezvoltarea propuse de Piaget. Cu toate aceste copii ca individualități prezintă fenomene de accelerare sau întârziere a procesului de dezvoltarea cognitiv, afectiv sau fizic. Drept urmare aceste etape ale dezvoltării copilului sunt orientative, generale, profesorului sau instructorului de schi rămânându-i sarcina de a stabili stadiul în care se găsește fiecare copil cu care lucrează. O situație foarte frecvent întâlnită în practică este cea în care copii cu același nivel de dezvoltarea fizică și psihică asimilează informația în mod diferit, unii progresând mai repede, iar alții mai lent. Adică ritmul în care se fac achizițiile este diferit la copii de aceeași vârstă. Din această perspectivă concepțiile actuale de predare a schiului prevăd organizarea colectivului în funcție de nivelul de pregătire – începători, intermediari sau medii, și avansați – în detrimentul formării grupelor pe criterii de vârstă.
De exemplu: un profesor, monitor de schi familiar cu procesul de dezvoltarea fizică al copilului, precum și cu limitările determinate de o dezvoltarea precară, va înțelege de ce copilul va schia în felul în care o face, și va putea adopta cele mai eficiente metode pentru a îmbunătății tehnica de schi, precum și de a mări plăcerea de a practica schiul.
2.3. Particularități ale vârstei 2/3 ani – 6 ani
La aceasta vârsta procesele de dezvoltare psihica, fizica si funcționala ale organismului copiilor sunt in continua creștere. Din punct de vedere psihic, deși creierul, ca volum, este aproape ca cel al adultului, aria motrica este departe de maturizare. Procesul de instruire trebuie sa se bazeze mai mult pe imitație decât pe explicație, copiii învățând rapid mișcările noi. Coordonarea mișcărilor, orientarea in timp si spațiu sunt slabe. Din acest punct de vedere alegerea terenului pe care schiază copiii, condițiile meteorologice in care se desfășoară activitatea (ninsoare, ceață, vânt) și dificultatea exercițiilor au o mare importanță.
Sistemul locomotor
Ritmul de creștere al segmentelor corpului este diferit, astfel încât controlul muscular și coordonarea nu se dezvoltă uniform în întreg corpul nostru (Canadian Schi Instructors’ Alliance – 2000:5.7.). Noi realizăm controlul motor, pornind de la linia mediană a corpului, spre extremități. Marile grupe musculare (trunchi, picioare, brațe) se dezvoltă înaintea grupelor musculare mici. Odată cu trecerea timpului și printr-un număr mare de repetări grupele acestea din urmă se vor maturiza, iar copilul va efectua mișcări din ce în ce mai complexe, necesitând o coordonare tot mai mare.
Grupele musculare mari nu ajung la maturitate înainte de adolescență, ceea ce înseamnă că copiii mici își vor controla trunchiul și articulația șoldului înaintea articulațiilor mici ale mâinilor și plantei.
Preșcolarii nefiind în stare să efectueze mișcări fine la nivelul genunchiului, pentru menținere și reechilibrarea corpului ei vor efectua mișcări din grupele musculare mare, în general efectuând mișcări compensatorii cu trunchiul.
În această perioadă, cu toate că copiii înregistrează progrese importante în dezvoltarea somatică, aparatul locomotor este destul de fragil. Datorită faptului că procesul de osificare este în derulare mai ales la nivelul epifizelor oaselor lungi, oaselor toracelui și claviculei, oasele se pot deforma ușor sau rupe, dacă solicitările sunt mari și îndelungate, dacă condițiile de teren si zăpada sunt dificile.
Până la vârsta de 8 ani centrului de greutate (CG) este mai înalt, raportat la caracteristicile corpului. Totodată până la vârsta de 6ani creierul copilului ajunge la 90% din greutatea adultului, greutate la care se mai adaugă și casca de schi, obligatorie sau recomandată copiilor. În aceste condiții copilul trebuie să gestioneze o greutate foarte mare a parții superioare a corpului. Drept urmare pentru menținerea unei poziții stabile pe schiuri copii vor aborda o bază largă de susținere, printr-o așezare a schiurilor depărtată, fie în plug, fie cu schiurile paralele.
În această perioadă, datorită lipsei forței și a controlului muscular, copiii își folosesc oasele și echipamentul, mai mult decât mușchii, pentru a-și susține și controla corpul. Articulațiile membrelor inferioare vor fi aliniate una deasupra celeilalte, rezultând o poziție cu picioarele depărtate și drepte, în care articulația șoldului deasupra călcâiului, iar greutatea corpului sprijinită pe partea din spate a bocancului de schi. Trunchiul va fi îndoit spre înainte, pentru a compensa poziționarea CG înapoia picioarelor. Menținerea acestei poziții devine foarte solicitantă în momentul când apar alte solicitări exterioare, cum ar fi: înclinația pantei sau mărirea vitezei. În aceste condiții procesul de învățarea poate avea de suferit. Alegerea terenului și viteza sunt factori importanți în procesul de formare a deprinderi de alunecare pe schiuri. Pentru învățarea unor procedee noi este necesară o viteză mică, pe un teren plat, dar odată ce procedeul a fost repetat se va putea mări viteza, sau se pot folosii pante mai abrupte.
În jurul vârstei de 8 ani copii vor putea dezvolta suficientă forță și rezistență pentru ca instructorul să ceară o poziție în care centrul de greutate să fie mai avântat, iar proiecția acestuia să pice undeva în dreptul legăturilor din față.
Sistemul cardio-respirator
Aparatul cardio-vascular este încă incomplet dezvoltat; oboseala apare rapid, iar recuperarea cere un timp lung. De aceea exercițiile sub forma de jocuri dinamice trebuie să aibă pauze lungi.
Metabolismul este foarte activ; consumul energetic pe kilogram-corp este mai mare ca la adult. De aceea în alimentația copiilor de această vârstă trebuie prevăzute mai multe calorii, iar conținutul în principii alimentare sa fie bogat în proteine (cu rol plastic), glucide (cu rol energetic) și vitamine.
Aparatul respirator prezintă, la 5 ani, un volum respirator de cca. 215 cm3, cu un număr de 26-28 respirații/minut. La vârsta de 6 ani copilul are o capacitate vitala de 1100 cm3. Sistemul cardio-vascular se caracterizează printr-o activitate puternică, dar neeconomica a cordului, în situații de efort, iar mecanismele de reglare suni slabe pana la 7 ani. În aceasta perioada, pulsul este de aproximativ 106-109 bătăi/minut, iar tensiunea arteriala de aproximativ 98/60. Tot la categoria de vârsta de 3-6 putem spune ca volumul inimii este, la 6 ani, de 98,5 cm3.(Demeter 1974).
Exercițiile folosite vor fi dinamice, atractive, interesante, asociate unor reprezentări vii, însoțite eventual de muzica. Vor fi evitate exercițiile cu caracter static. Centrul de greutate al copilului se găsește aproape de sol, echilibrul fiind mai ușor de menținut. Segmentele fiind mai scurte (deci amplitudinea de mișcare redusa), se mărește viteza de, execuție. Datorita acestor calități copiii capătă mai rapid echilibrul specific schiului si se deprind mai ușor cu alunecarea si senzația de viteza.
Sistemul nervos
Controlul neurologic se dezvoltă de la nivelul capului spre picioare. Așadar copii își vor controla trunchiul înaintea picioarelor, șoldurile înaintea genunchilor, mâinile înaintea picioarelor. În această perioadă copiii manifestă o separare insuficientă a trenului superior de cel inferior, adică nu pot efectua mișcări identice cu ambele părți ale corpului. Adică copii vor efectua cu mâinile mișcări care vor trebui efectuate cu picioarele.
Nevoia de mișcare este mare: se constată o oarecare excitabilitate. Datorită activității continue și intense, copilul manifestă oboseală, care devine cu atât mai mare cu cât este obligat să repete mai mult aceleași mișcări sau să se rețină de la activitate.
Este o vârstă la care jocul ca formă de activitate organizată capătă o mare însemnătate. Se recomandă jocurile de reproducere a mișcărilor de muncă și cele cu elemente ușoare, jocurile de mișcare simple.
Senzațiile și percepțiile evoluează mult, mai ales după vârsta de cinci ani. Reprezentările se dezvoltă mai ales pe baza intuiției. Preșcolarul memorează mai ușor sonoritatea și ritmul.
Atracția pe care o exercită asupra copilului orice eveniment determină o mare instabilitate a atenției. Excitația este mai puternică decât inhibiția, are o mare mobilitate si iradiere. Sistemul al doilea de semnalizare are încă un rol redus in activitatea și comportamentul copiilor.
Aspectele practice ale acestei situații sunt următoarele: copiii învață repede mișcări noi, le execută însă imprecis, neeconomic, angrenând grupe musculare peste necesar. Învățarea se face mai ușor prin intuiție decât prin explicație (al doilea sistem de semnalizare slab). Coordonarea mișcărilor, orientarea în timp și spațiu sunt slabe, din cauza dezvoltării incomplete a analizatorului chinestezic, din acest motiv mersul, săriturile, alergarea sunt lipsite de coordonare și ușurință în execuție.
La aceeași vârstă se manifestă primele tulburări ale actului de voința, cele mai multe dintre ele fiind datorate momentului luării de hotărâre pentru o acțiune dată, moment central al actului voluntar. Este vârsta la care începe să se pună bazele personalității copilului.
Rezistenta la efort si la intemperii este redusa. În desfășurarea activității trebuie să se țină seama de sensibilitatea copiilor la frig și receptivitatea față de afecțiunile căilor respiratorii. Iritarea mucoaselor rino-faringiene este frecventă datorită slabei rezistențe a acestora la praf și temperaturi scăzute. Alternanta lucrului activ cu odihna, îmbrăcămintea, consumarea lichidelor, timpul petrecut pe schiuri in condiții de ninsoare, vânt, ger etc., sunt factorii de care trebuie sa se tina seama in timpul desfășurării activității zilnice.
Completând datele prezentate mai sus, voi face câteva referiri la sfera psihica a influențelor exercitate de practicarea schiului alpin la vârste fragede. Așa cum se susține în materialele de specialitate, cu privire la schiul alpin, acest sport contribuie la educarea prezentei de spirit, a puterii de lupta, a capacității de adaptare rapida si mobilizare, precum si alte calități psihologice necesare stăpânirii sistemului schiu-schior, in condiții variate. Toate acestea, pot fi realizate prin mobilizarea, ordonarea, si exersarea tuturor laturilor activităților nervoase superioare, a proceselor de integrare corticala, procese, care la aceasta vârstă, au nevoie de exersare, în domenii cât mai diferite.
Practicarea schiului alpin are o importanță deosebită pentru copiii de vârstă mică (3-6 ani), atât din punct de vedere individual cât și social.
Începând activitatea sportivă la o vârstă atât de fragedă, care uneori se suprapune cu o altă schimbare de mediu, și anume începerea activități preșcolare, copiii au nevoie de un mare sprijin psihologic din partea părinților, antrenorilor și educatorilor. Pentru ei această vârstă este cea mai grea și pentru a depăși greutățile apărute în antrenamente, ei trebuie îmbărbătați, lăudați și felicitați cât mai des.
Deosebirile dintre băieți și fete sunt mici: de aceea instruirea se poate face după un program comun. Particularitățile morfo-funcționale permit inițierea copiilor de aceasta vârstă în practicarea unui număr mare de discipline sportive, ținând seama de recomandările făcute mai sus. O mențiune specială trebuie făcută pentru exercițiile de gimnastică de bază și învățarea înotului, care se pretează foarte bine la această vârstă.
Mai jos sunt prezentate câteva caracteristici ale vârstei preșcolare, caracteristici de care profesorul, instructorul sau monitorul de schi trebuie să țină cont, sau caracteristici care pot determina diferite acte de comportament a copilului.
Informația reprezintă o sinteză a recomandărilor prezentate în literatura de specialitate în documentele școlilor de schi canadiană, elvețiană, germană, americană.
Tabel 3. Caracteristici ale vârstei 2-6 ani
Informații preluate după: Canadian Schi Instructors’ Alliance 2000, Interski Deutschland 2010, PSIA 1997, Swiss Snowsports Associations 2011
2.4. Particularități ale vârstei 7-11 ani
Cunoașterea copilului în toate fazele dezvoltării sale, constituie o condiție indispensabilă a desfășurării unui proces instructiv educativ corect. Aceasta cu atât mai mult cu cât instruirea în schi începe la o vârstă foarte fragedă, iar condițiile în care se practică acest sport sunt total diferite de celelalte ramuri sportive (mediu, climat, grad de periculozitate). Evoluția aspectele particulare ale copiilor de vârstă 7-11 ani, nu este la fel de spectaculoasă ca și categoria anterioară, acest lucru datorită creșterii și dezvoltării organismului, și apropierea tot mai mult de forma și funcțiile de la maturitate.
Într-o abordare sintetică Iacob L. (2008:41) face o trecere în revistă a principalelor caracteristici ale proceselor de dezvoltare
Dezvoltarea psiho-socială: hărnicie vs inferioritate. Este important de oferit copiilor o activitate constructivă, limitând comparațiile dintre ei. Copiilor le place să câștige dar urăsc să piardă o competiție, o comparație.
Dezvoltarea cognitivă: în clasele mai mari unii copii vor fi capabili să lucreze cu abstracțiuni. Încep să fie vizibile diferențele dintre cei ce învață repede și cei ce învață mai lent. Atenția devine mai stabilă, dar datorită caracterului instruirii la această vârstă (multe repetări), se poate să scadă interesul. Oricum respectul „automat” față de profesor scade. Creșterea și pubertatea tind să amplifice conștiința rolurilor sexuale.
Dezvoltarea morală: tranziția de la moralitatea constrângerii la moralitatea cooperării. Are loc o percepere a regulilor, dar supunerea la norme se realizează din respect față de autorități, sau pentru a impresiona pe ceilalți.
Dezvoltarea fizică
La această vârstă creșterea este uniformă accelerându-se spre sfârșitul intervalului când apare pubertatea. În medie, fetele de 10-14 ani sunt mai înalte și mai grele decât băieții de aceeași vârstă. Puseul de creștere la fete poate să înceapă și la 9 ani. Acest decalaj între genuri poate crea sentimente de frustrare pentru ambele categorii. Imagine de sine a unui băiat din clasa a IV-a sau a V-a poate avea de suferit dacă în clasă este o fată mai dezvoltată care să îl întreacă în competițiile sportive. Sentimente confuze ar putea apărea și fetei privind superioritatea ei față de băieți.
În dezvoltarea somatică și funcțională apare o disproporție în special la aparatul cardiovascular, creșterea în înălțime determinând unele dificultăți de menținere a echilibrului. Viteza de reacție este bună în schimb forța și rezistența sunt slab dezvoltate. Trebuie să se acorde atenție dezvoltării musculaturii spatelui și a membrelor inferioare.
După vârsta de 8-9 ani se întăresc articulațiile și se mărește volumul muscular: copilul crește relativ puțin în înălțime, dar câștigă în greutate, sporește forța musculară în special la nivelul brațelor care sunt mai solicitate.
Mișcările devin mai precise, coordonarea este mai bună. Oasele sunt mai dure, rezistența lor la solicitările de tracțiune, răsucire și presiune sunt mai bune. Dezvoltându-se musculatura se observă o îmbunătățire a staticii (este necesar ca bocancii să asigure o securitate perfectă).
Dezvoltare cognitivă
În această perioadă sunt prezente modificări de ordin psihologic, creând probleme mai ales în activitatea cu fetele. Se constată o mai bună dezvoltare a primului sistem de semnalizare: aria motrică corticală se apropie de maturitate.
Creierul, pe plan psihologic și histologic se maturizează, cresc lobii frontali. Copii nu dispun de capacitate suficientă pentru întreprinderea unei munci de lungă durată. Atenția lor este instabilă, obosesc relativ repede și simt nevoia de odihnă. Activitatea se va baza mai mult pe un efort dinamic și mai bine dozat. În altă ordine de idei dinamica corticală se caracterizează prin organizarea unor căi funcționale complexe între analizatorii vizuali, auditivi, motor și motor verbali, pe planul semnalizării complexe superioare.
Dintre însușirile dobândite cea mai evidentă este subordonarea și includerea percepției în actele de gândire, astfel activitatea perceptivă trece într-o perioadă nouă. Se dezvoltă spiritul de observație, orientare în spațiu și percepția spațiului și a timpului.
La această vârstă copilul se bazează pe acele tipuri de reprezentări care s-au format în contactul lui nemijlocit și permanent cu lumea înconjurătoare , dar devine capabil de a forma noi reprezentări pe baza unor cunoștințe noi. Fixarea și păstrarea cunoștințelor în principal, mai ales, pe cale senzorială, dar în același timp se elaborează mecanismul activ al reproducerii voluntare conștiente. Mișcările devin mai precise și coordonate.
Dezvoltarea socio-morală
Dacă de la 6-7 ani copii începeau să își facă prieteni, după 9 ani ei devin mai selectiv în alegerea prietenilor. Apare tendința de a avea un „cel mai bun prieten”, dar apare și ide unui inamic. Totodată apare dihotomia fată-băiat, care se poate transforma în adversitate, membrii ai unor tabere diferite. Profesorul trebuie să ia măsuri să descurajeze aceste conduite, fiind nepărtinitor și menționând că nu vreți, și că vă supără să îi vedeți astfel împărțiți.
Dacă în primii ani de școală profesorii și părinții sunt cei care stabilesc standardele de conduită, iar cei mai mulți copii încearcă să le respecte. La sfârșitul ciclului primar copii pot fi mai doritori să își impresioneze prietenii decât să-l asculte sau să-l mulțumească pe profesor sau instructor. Din păcate, unii elevi pot încerca să își impresioneze colegii prin sfidarea sau ignorarea profesorului.
Tabel 4. Caracteristici ale vârstei 7-11 ani
Informații preluate după: Canadian Schi Instructors’ Alliance 2000, Interski Deutschland 2010, PSIA 1997, Swiss Snowsports Associations 2011
De ce este necesară cunoașterea particularităților de vârstă ale copiilor?
Fiecare dintre noi este o ființă unică prin anumite caracteristici. Fiecare dintre noi reacționăm diferit la stimulii externi, pe care îi percepem și îi procesăm diferit. Din acest motiv se spune că sunt foarte solicitante locurile de muncă unde se interacționează cu oamenii.
În cazul de față al învățării schiului, dacă relaționarea cu o persoană adultă este ceva obișnuit, în cazul copiilor situația educațională este mult diferită, exact datorită particularităților cognitive, fizice sau afective ale copiilor. Din această perspectivă asigurarea succesului în procesul de predare a schiului la copii este determinat de asigurarea unui proces de comunicare eficient, de cunoașterea necesităților, a potențialului real al copilului, precum și a modului de realizarea a diferitelor procedee tehnice. Un rol important aici îl are conceperea unui demers educațional realist, centrat pe copil, iar cuvântul de ordine care stă la baza planificării să fie SIGURANȚA.
Din această perspectivă este necesară o cunoaștere amănunțită a particularităților, a necesităților copiilor, în vederea soluționării problemelor apărute. Menționez aceste aspecte deoarece modalitatea de comunicare cu copii este ușor diferită, metodele de predare și învățare au anumite particularități. Este greșită ideea conform căreia „copii sunt doar niște adulți mai mic”. Copii gândesc diferit procesează informația diferit, dar și acționează diferit. Dacă pentru adult o explicație clară spune multe, pentru copil se poate să nu însemne nimic.
Modelul final al ocolirilor cu schiurile paralele poate fi însușit de copil și aplicat, în jurul vârstei de 6 ani. Adică din punct de vedere tehnic un copil de ani poate efectua același procedeu ca un adult. Dar dacă ar fi să îi punem să coboare în paralel, am observa că execuțiile lor sunt foarte diferite. Explicația constă în nivelul de dezvoltarea fizică al copilului, care inițiază mișcările de la nivelul centurii pelviene, având doar grupele musculare mari dezvoltate. Tot datorită slabei dezvoltări a sistemului locomotor poziția pe schiuri a copilului este mult diferită față de adult, și anume o poziție de recul, în sprijin pe partea din spate a bocancului, cu picioarele întinse, cu o bază largă de susținere
Capitolul 3.
Metodica predării schiului la copii
Dezvoltarea tehnologiei schiului alpin a dus la necesitatea unei noi abordări a metodicii de învățare a schiului. Menționez aici principala inovație apărută la începutul anilor ’90, și anume schiul parabolic sau „carve”, cunoscut și sub denumirea de schiu sub formă de clepsidră. Chiar dacă modificările majore, în metodica schiului apar doar la nivel avansat, forma schiului are influențe chiar de la prima alunecare. Astfel, schiurile au devenit mai scurte, datorită formei lor sunt mai ușor de manevrat, iar actualmente design-ul viu colorat contribuie la dezvoltarea plăcerii și dorinței de a schia. Industria schiurilor a ajuns la așa o dezvoltare încât se fabrică schiuri pentru zăpadă mare și pârtii neamenajate, pentru pârtii amenajate, parcuri etc., sau chiar pentru copii, femei și bărbați particularizând structura în funcție de nivelul de pregătire, greutate, sex, înălțime sau vârstă.
Elementul de noutate promovat de această formă a schiurilor este virajul „tăiat”, adică virajul efectuat fără derapaj. Acest procedeu ridică fenomenul practicării schiului pe alte cote de plăcere, dar și de viteză sau eficiență. Vorbim de virajul ideal, în care frânarea cauzată de alunecarea de-a lungul canturilor este minimă, iar conform legilor fizicii viteza la ieșirea din viraj este mia mare decât la intrarea în viraj. Recunoașterea unui viraj „tăiat” se face după cele două urme lăsate de schiuri pe zăpadă, desen mult diferit de cel al virajului derapat.
Școlilor de schi din întreaga lume, sunt foarte preocupate de introducerea noului procedeu „virajul tăiat” în linia metodică existentă, sau în conceperea unei linii metodice noi. Deoarece pe pârtie s-au întâlnit două situații concrete, și anume: învățarea procedeului „carve” de către cei care știu deja să schieze, și situația celor care acum învață să schieze.
Evoluția metodicii de învățare a schiului de către copii a fost susținută de manevrabilitatea sporită a noilor schiuri, dar și de dezvoltarea întregii industrii a schiului. Trebuie să menționăm aici apariția și dezvoltarea sistemului de skilift-uri pornind de la banda pentru cei mici (Magic Carpet) până la o mare variretate de instalații cu coardă, cu cablu – cu mâner, cu farfurie, cu „T” etc., toate acestea favorizând un volum mai mare de lucru mult mărit , în condiții de siguranță, pe fond de bună dispoziție, fără oboseală cauzată urcărilor pe jos.
3.1. Organizarea conținutului învățării
În vederea eficientizării procesului de predare-învățarea se recomandă formarea grupelor de copii în funcție de nivelul de pregătire, și nu pe criterii de vârstă. În acest mod grupele de copii vor fi mai omogene din punctul de vedere al pregătirii tehnice (exact ce se îmbunătățește în lecția de schi). Dezavantajul ar putea consta în diferențele de dezvoltare fizică și cognitivă, dar în situația în care, în primul nivel dezvoltarea fizică nu este determinantă, ci doar favorizantă, diferențele vor consta doar într-o asimilare mai rapidă a tehnicii de către copiii mai puternic, mai mari. Diferențele existente în dezvoltarea cognitivă se pot înlătura printr-o comunicare individualizată, astfel încât profesorul să garanteze asimilarea informației de către toți copiii.
Organizarea claselor de conținuturi vine doar să puncteze anumite momente în procesul de formare a schiorului. În concepția unor școli naționale de schi, încadrarea în clasele de deprinderi, certifică capacitatea schiorului de a coborî pârtie cu diferite nivele de dificultate, de exemplu: „Liga albastră”, „Liga roșie” etc. (Swiss Snowsports). Aceste clasificări corespund categoriilor mari de începători, avansați și experți, recunoscute la nivel internațional. Fiecare concepție națională prezintă o dezvoltare proprie cu mai multe sub-categorii.
Modelul „Școlii Românești de Schi pentru Turiști”de structurare al conținutului programei de schi presupune 5 nivele de competențe pe care absolvenții trebuie să le îndeplinească într-o perioadă a câte 6 zile (pe parcursul cursului propriu-zis). Vorbim aici despre:
Clasa A – inițiere – 6 zile
Clasa B – începători – 6 zile
Clasa C – avansați – 6 zile
Clasa D – buni schiori – 6 zile
Clasa E – perfecționați – 6 zile
Menționez că concepția românească privind instruirea în schiul alpin face referiri la utilizarea schiurilor clasice, de altfel utilizarea schiurilor „carve” nu este prezentă în literatura din țara noastră.
Modelul de instruire pe care îl prezentăm în această lucrare este o particularizare a modelelor utilizate actualmente pe plan internațional, respectând principiile metodice care guvernează predarea schiului:
De la cunoscut la necunoscut;
De la ușor la greu;
De la suprafață lină la suprafață înclinată;
De la ritm încet la ritm rapid.
Fără să încercăm să stabilim diferite etape sau nivele distincte care trebuie parcurse, modelul de mai jos se dorește a fi un continuum pornind de la elementele introductive, de acomodare cu echipamentul, parcurgând tehnica de bază, ne oprim la tehnica virajului „carve”. Dintr-o altă perspectivă, schiorul (copil sau adult) proaspăt introdus în tainele schiului este condus până la nivel parcurgerii în condiții optime, de maximă siguranță a unor pârtii cu nivel mediu de dificultate, efectuând viraje legate prin derapaj sau tăiate. Într-o accepție general recunoscută, acest nivel este unul intermediar de performanță. Într-o abordare organizată, în cadrul structuri sportive, în care lecțiile de pregătire se desfășoară pe durata întregului sezon de iarnă, conținutul tehnic prezentat mai jos se parcurge până la vârsta de 11-12 ani, marcând terminarea copilăriei, ca și perioadă de dezvoltare. Astfel succesiunea metodică pe care o propunem este următoarea:
Acomodarea cu echipamentul
Transportul echipamentului
Mers
Întoarceri
Urcări
Coborârea directă
Frânarea în plug
Ocoliri prin frânare în plug
Coborârea oblică
Derapaj
Derapaj lateral
Derapaj oblic
Cristianii cu deschidere
Ocoliri cu schiurile paralele
Viraje „tăiate”
Importanța procedeelor de mai sus este diferită. În timp ce exercițiile de acomodare cu echipamentul pregătesc schiorul pentru execuțiile ulterioare, iar de modul în care le execută depinde succesul învățării. În altă ordine de idei derapajul reprezintă un important mijloc de coborâre a porțiunilor de pârtie prea abruptă pentru nivelul de pregătire al schiorului. În categoria cristianiilor cu deschidere sunt incluse mai multe procedee: cu deschidere simultană, cu deschidere spre deal sau spre vale. În prezenta concepție de instruire, aceste procedee au un rol de tranziție spre ocolirile cu schiurile paralele. Din acest motiv le vom dezvolta sub titlul generic de „cristianii cu deschidere”. Învățarea ocolirilor cu schiurile paralele este are un rol bine definit în prezenta linie metodică. Chiar dacă schiurile parabolice au apărut de aproximativ 20 de ani încă sunt copii sau adulți care nu au acces șa nou a tehnologie. Pentru aceștia este necesară învățarea cristianiilor cu schiurile paralele efectuate prin derapaj, virajul tăiat neputând fi realizat cu schiurile clasice.
Drept urmare specificul activității de învățare și practicare a schiului impune o serie de măsuri pentru organizarea și desfășurarea lecției de schi (Pașcu S., Bogdan T. 2003:36).
Reguli generale de organizare
Terenul de lucru, organizarea colectivului și activitatea acestuia să permită recunoașterea de la distanță a faptului că pe panta de schi se desfășoară o muncă organizată, unitară, bine dirijată.
Prin modul de organizare a activității, fiecare elev să aibă aceleași condiții de pregătire.
În timpul lucrului, elevii nu trebuie să se deranjeze reciproc, să nu-și pericliteze unul altuia integritatea, să nu se încurce unul pe altul.
Terenul de lucru să fie delimitat și acest lucru să fie clar pentru elevi și pentru persoanele ce se mai află pe pârtia de schi.
Elevii să primească indicații precise privind direcțiile de deplasare și locurile pentru oprire
Alegerea terenului de lucru
Tendința evolutivă a societății, influențează puternic dezvoltarea bazei materiale, precum și bazelor sportive din sport. În cazul schiului alpin o mare importanță se acordă bazelor sportive destinate începătorilor, în special copiilor. Astfel se dezvoltă zone speciale pentru copii – „Kinder Welt”, unde sub îndrumarea instructorilor specializați, copii învață să schieze parcurgând diferite trasee în funcție de vârstă și nivel de pregătire:
Copii 2-5 ani – parcurg trasee printre personaje din povești sau desene animate, cu castele, corturi indiene sau iglu-uri.
Fig. 3 – Parc pentru copii 2-5 ani în St. Anton – Austria
Cei mai avansați 6-9 ani au la dispoziție adevărate piste de încercare a calităților de schior, unde copii trebuie să parcurgă trasee cu denivelări, șanțuri și trambuline.
Fig. 4 – Parc pentru copii 6-9 ani în St. Anton – Austria
Cei mai mari copii (10-12 ani) pot beneficia chiar și de parcuri special amenajate pentru acrobații.
În condițiile în care nu există asemenea spații special amenajate pentru copii, profesorii pot să le amenajeze în funcție de sarcinile lecției, nivelul de pregătire al grupei etc. dacă nici una din condițiile de mai sus nu este posibilă profesorul trebuie să delimiteze clar, zona de lucru sau chiar atelierul unde lucrează grupa. Delimitarea se poate face prin cordelină, ciupercuțe, conuri, stegulețe etc. totodată în alegerea terenului de lucru se vor urmării următoarele:
Terenul de lucru nu trebuie să fie periculos (zăpada neamenajată, cu rupturi de pantă, expus avalanșelor etc.)
Prin înclinație, prin forma (profilul) său, prin amenajarea stratului de zăpadă, terenul de lucru să avantajeze exercițiile elevilor. Înaintea fiecărei lecții, terenul va fi amenajat; acest lucru se va face și pe parcursul desfășurării lecției.
Terenul de lucru să nu producă senzații de frică; acestea apar atunci când elevul nu sesizează locurile în care se poate opri; când terenul este îngustat de pădure sau stânci.
Terenul de lucru să nu fie aglomerat.
Cerințe privind organizarea grupei
Pe pantele aglomerate să se lucreze în formații strânse.
În timpul deplasărilor în cadrul poligonului de lucru sau în afara acestuia, elevii să nu părăsească locul pe care îl au în formație; să nu se întreacă între ei.
Oprirea și adunarea elevilor să se facă cât mai la marginea pantei, în locuri ușor vizibile din partea de sus a pantei, și mai puțin frecventate de cei care coboară panta.
La oprirea și adunarea elevilor, alinierea acestora să se facă cu fața către pârtia de schi.
Trebuie evitată traversarea dezorganizată a pârtiei de schi; iar în timpul deplasării organizate, fiecare elev se asigură privind spre partea de sus a pantei.
Exersarea individuală, corectarea individuală, odihna, să se efectueze în afara pantei cu multă circulație și nu în curbe ale pantei.
De la început, elevii să fie învățați să se comporte civilizat pe pârtia de schi.
Schiorul care coboară ferește pe cel aflat pe pantă pe pantă.
Conducerea unei grupe
Trebuie să se facă prin comenzi clare, precise și exprimate cu voce destul de tare , să fie clare și scurte, iar indicațiile precise să scoată în evidență clar specificul acțiunii care trebuie îndeplinită.
În timpul explicației și demonstrației, elevii vor fi așezați cu spatele la soare, vânt sau orice altă sursa de atracții care i-ar împiedica să urmărească atenți pe profesor.
Profesorul se așează în fața elevilor, în dreptul mijlocului grupei, în așa fel încât să poată fi auzit și văzut de toți elevii.
Când profesorul urmărește evoluția elevilor din partea de jos a pârtiei, va aștepta până când elevul se apropie pentru a-i face observațiile pe care le consideră necesare.
3.2. Lecția de schi
Lecția de schi reprezintă forma de bază a organizării procesului instructiv-educativ pentru însușirea tehnicii schiului. Mobilitatea structurală a lecției cât și gradul ei de adaptabilitate la condițiile concrete îi asigură eficiența. Luată izolat, valoarea ei devine limitată, dar integrând-o într-un mecanism de lecții (ciclu), ea poate asigura atingerea obiectivelor propuse.
Conținutul lecției – este determinat de temele și obiectivele instructiv-educative și reprezintă totalitatea mijloacelor, măsurilor organizatorice și didactice selecționate în vederea realizării acestora.
Sarcinile învățării în lecția de schi pot fi rezolvate numai în cazul în care:
obiectivele fiecărei lecții sunt bine alese;
sistemul de acționare în lecție corespunde obiectivelor și particularităților elevilor;
există o succesiune în sistemul de lecții, o legătură strânsă între lecțiile care o precede și cele care urmează;
este asigurată continuitatea și ritmicitatea procesului de învățare;
grupele de elevi au un efectiv constant și omogen;
Structura lecției de schi – nu se deosebește de lecția de educație fizică. Ea are însă anumite particularități, prin care apar bine-nțeles și deosebirile față de lecțiile cu alte profiluri.
Ținând cont de legile de formare ale deprinderilor motrice și de dezvoltarea calităților fizice, în practica schiului se folosesc următoarele tipuri de lecții: lecții de învățare, lecții de fixare (consolidare), lecții de perfecționare, combinate și de control sau de concurs. Fiecare lecție indiferent de tipul ei are sarcini precise, care sunt înlănțuite într-o ordine metodică și care în ansamblu trebuie să asigure o unitate perfect conturată, să exprime un principiu unic de compunere a lecției. Având în vedere condițiile climaterice în care se desfășoară lecția de schi, sunt acceptate următoarele părți care compun lecția.
Partea pregătitoare constă din: organizarea colectivului, deplasarea la pantă, pregătirea terenului (bătătorirea zăpezii), ritualurile grupei, salutul, încălzirea generala și specială a organismului prin diferite exerciții, fără schiuri și pe schiuri.
Partea fundamentală, urmărește îndeplinirea sarcinilor speciale ale lecției respective, învățarea unui nou procedeu, fixarea sau perfecționarea unui procedeu deja cunoscut, dezvoltarea sau perfecționarea unor anumite calități etc.
Partea de încheiere, în care se urmărește trecerea în mod plăcut și organizat, de la activitatea propriu-zisa din cadrul lecției la celelalte activități ale elevului sau studentului.
Lecția de schi poate prezenta o serie de activități sau momente specifice, de care instructorul trebuie să țină cont în organizarea și planificarea activității.
Ritualurile – sunt acțiuni sau activități care implică întreaga grupă. Ritualurile pot fi utilizate în mod deliberat și ajută la structurarea rutinei zilnice, la dezvoltarea simțului apartenenței la grup, și la crearea identității de grup. Aceste ritualuri pot lua forma unui salut de grup, formulă de adresare individuală, strigăt de încurajare etc.
Încălzirea – într-un curs de schi, nu are același caracter ca în sportul de performanță, în schimb servește aceluiași scop, și anume mobilizarea simțurilor și a mușchilor. Astfel, efectul mișcărilor din cadrul încălzirii, se manifestă în trei direcții:
Social – încălzirea are rolul de a ne introduce în grupul de lucru, prin activități de „spart gheața”.
Fig. 5. – Aspecte sociale ale încălzirii
Biologic – exercițiile contribuie determinant la ridicarea parametrilor de efort și pregătirea organelor și funcțiilor pentru efortul care va urma.
Psihologic ne pregătim starea emoțională și procesele cognitive pentru a recepționa și prelucra informația transmisă de instructor.
Pauzele –. sunt obligatorii la fiecare lecție de curs, dar specificul lor depind de vârsta și particularitățile copiilor. Pauzele au următoarele funcții:
Copiii au nevoie să se odihnească (în special începătorii.
Copiii au nevoie de pauză pentru a merge la WC.
Copiii au nevoie de pauză pentru a mânca și bea.
Fig. 6. – Pauza de masă
Copiii au nevoie de pauză ca să povestească.
Copiii nu doresc să meargă într-una sus și jos, sau cel puțin nu toți.
Durata – lecției nu poate fi determinată cu exactitate. Aceasta diferă în funcție de vârsta copiilor, intensitatea lecției, starea de oboseală a copiilor, și chiar și condițiile meteo.
Copii de 3-4 ani – durata lecției este maxim 1oră, după care o pauză cu jocuri.
Copii de 5-6 ani – se poate lucra 2-3 h/zi, cu pauze.
Copiii școlari pot lucra 4-5 h/zi cu pauze.
Încheierea programului – este important să cuprindă o activitate cu toată grupa împreună. Este ultima imagine cu care se termină lecția, ziua de schi, sau cursul de schi.
Fig. 7. – Poza de final
Această activitate poate să fie un ritual, același cu cel de la începutul lecției, un salut, o fotografie, sau orice activitate, acțiune sau gest care să stârnească un zâmbet, o stare de bună dispoziție, sau care să scoată în evidență bucuria de a schia.
3.3. Greșelile și corectarea lor
Pe parcursul învățării diferitelor procedee tehnice pot apărea diferite greșeli de execuție. Determinarea și corectarea lor la timp îmbunătățesc și accelerează învățarea .
După importanța lor, greșelile se pot împărți în: greșeli de bază și greșeli secundare. Greșelile de bază reprezintă abateri de le structura de bază a mișcării. Greșelile secundare scad eficiența mișcării, fără a denatura structura. Totodată în practică se întâlnesc greșeli întâmplătoare și greșeli obișnuite. Greșelile întâmplătoare apar atunci când însușirea tehnicii nu este încă automatizată. Ele se elimină ușor, nu sunt stabile și se corectează destul de repede. Greșelile obișnuite sunt acele abateri de la mișcarea de bază, care nu au fost corectate la timp și care, pe parcursul învățării, s-au automatizat, s-au fixat, devenind stabile.
Cauzele apariției unor astfel de greșeli sunt: înțelegerea insuficientă a mecanismului de bază al procedeului respectiv, slaba pregătire fizică, folosirea unor exerciții care nu sunt în concordanță cu posibilitățile elevului, oboseală etc.
Insuficienta înțelegere a tehnicii poate fi rezultatul explicației greșite sau confuze, demonstrării greșite sau neatenției elevului. Oboseala provoacă dereglarea coordonării mișcărilor însușite anterior. Timpul insuficient acordat pentru învățarea mișcării respective, cât și fixarea incorectă a elementelor care se învață pot duce, de asemenea, la apariția diferitelor greșeli. Pentru preîntâmpinarea unor astfel de situații, trebuie ca elevii să înțeleagă corect procedeul tehnic pe care urmează să-l execute și să fie accesibil. Nu este ușor să observe o mișcare complexa.
Pentru a observa o anumită greșeală, profesorul, la început, va urmări mișcarea în totalitatea ei, iar după aceea își va concentra atenția asupra părții corpului sau momentului cel mai important din mișcarea respectivă. Distanța cea mai bună pentru a observa execuția copilului este de 15-20 m.
Este important să se corecteze greșelile de bază, prezentându-le copilului în ordinea prioritară. Preferabil ca la o intervenție să fie semnalată o singură greșeală pentru a nu complica inutil execuția ulterioară a copilului.
Greșelile secundare, de mai mică importanță, de multe ori sunt retușate pe măsură ce copilul își însușește mai bine mecanismul mișcării. Dacă ele însă persistă, vor trebui semnalate pentru a evita ca ele să devină obișnuințe.
În timpul desfășurării exersării, profesorul intervine cu anumite corectări. Pentru ca acestea să fie eficiente, trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:
Să fie clare – trebuie folosit un limbaj adecvat interlocutorului;
Să fie specifice – să indice exact care este mișcarea care trebuie efectuată;
Să fie informativă – să menționeze momentele și mișcările exacte care trebuie realizate;
Să fie pozitive – încurajează ce trebuie făcut, nu menționa ce nu trebuie făcut. Însă încearcă să fi realist în încurajări
Să fie scurtă – corectarea să fie scurtă și directă.
În primele etape ale învățării schiului, cele mai importante sarcini ce stau în fața copilului se referă la formarea capacității de recepționare a structurilor de timp, spațiale și dinamice ale mișcării. Pentru profesor în aceste momente, este necesară intervenția cu anumite ajutoare ritmice: comenzi, semnale vizuale etc. alături de acestea mai putem folosi următoarele condiții de exersare:
exersarea pe lângă sau în urma unui partener, bun executant;
exersarea sincronă în cadrul grupei;
exersarea în urma profesorului sau deplasarea pe urma lăsată de acesta pe zăpadă;
încurajări ale profesorului cu accentuarea prin ton a mișcării;
elevul sau întreaga grupă își pot comanda cu voce tare ritmul execuției, subliniind accentele etc.
Regula de bază pe care profesorul trebuie să o respecte este ca prin condițiile de lucru: teren, zăpadă, viteza de deplasare, să ușureze însușirea ritmului propriu prin mișcările ce se învață.
Capitolul 4.
Jocuri și exerciții pentru învățarea schiului la copii
La vârsta preșcolară jocul reprezintă principalul mijloc de desfășurare a activităților fizice. Având un rol formator, cu influențe sanogenetice asupra organismului, jocul este un mijloc foarte atrăgător și pentru copii școlari, dar chiar și pentru adulți. Jocul prin forma sa simbolică întâlnită la copii mici, stimulează creativitatea, atenția, memoria, în timp ce mai târziu jocul va stimula spiritul de luptător, valorile morale, racordare la normele sociale etc.
Prin activitatea de joc, chiar mai mult decât prin celelalte mijloace folosite în antrenament, îl putem pune pe copil în situația de a decide rapid, creându-i în același timp condiții optime de a acționa potrivit posibilităților, în concordanță cu trăsăturile caracteristice ale personalității lor.
Cerințe pentru executarea jocurilor de mișcare pe schiuri, în cadrul lecțiilor :
alegerea si amenajarea terenului ;
pregătirea materialului pentru schi ;
explicarea si demonstrarea jocului (care va fi scurtă, clara si precisa) ;
formarea echipelor ;
alegerea căpitanilor de echipa ;
alegerea ajutoarelor ;
repartizarea jucătorilor pe teren ;
respectarea cu strictețe a regulilor de joc.
După terminarea fiecărui joc se va face :
comunicarea imediata a rezultatului;
analiza detaliata a jocului si a comportării jucătorilor ;
analiza acțiunilor si a execuțiilor tehnice ale unor jucători;
evidențierea învingătorilor.
Înainte de a trece la descrierea jocurilor trebuie făcute următoarele precizări :
Jocurile pot fi adaptate si altor categorii de vârsta, îngreunând sarcinile, prin mărirea traseelor si schimbarea lor.
Jocurile pot fi folosite in prima parte ca încălzire, în funcție de sarcinile de bază ale lecției.
De asemenea se mai pot folosi la sfârșitul lecțiilor, având ca scop destinderea colectivului sau verificarea gradului de însușire a cunoștințelor tehnice învățate.
Uneori se pot utiliza si in pauzele unui antrenament, având in vedere sa nu se repete de prea multe ori, pentru a nu obosi colectivul.
În general ele pot fi folosite in cadrul lecțiilor de educate fizica din școlile așezate în regiunile muntoase, în care accentul se pune pe învățarea schiului.
Concepția de instruire în schiul alpin la nivel de copii, prezentată în acest capitol reprezintă o înșiruire a elementelor și procedeelor tehnice pe care le recomandăm noi la acest nivel. Însă organizarea unui proces de învățare, a unei lecții de schi a trebui să fie particularizată cerințelor copiilor, dar și a stilului de predare al instructorului de schi. Drept urmare în conceperea unei lecții de învățare instructorul trebuie să i-a în calcul, pe lângă aspectele individuale ale copiilor, mult mai multe aspecte legate de volumul de muncă, intensitatea, terenul disponibil, starea zăpezii etc.
4.1. Acomodarea cu echipamentul și cu alunecarea pe schiuri
La primele experiențe ale copilului pe zăpadă, jocul trebuie să aibă un rol predominant. Explicațiile lungi nu sunt eficiente, deoarece atenția copilului este atrasă de lucruri inedite cum ar fi: schiurile, clăparii, bețele sau casca de protecție. Perioada de acomodare este de obicei scurtă dar determinantă în evoluția copilului.
Jocurile pe schiuri cu sau fără caracter de întrecere înlătură monotonia din lecții și răspund specificului, tinerilor și în special copiilor. Ele trebuiesc folosite pentru aplicarea în condiții variate a condițiilor de tehnică. Atunci când se execută în grup ca de exemplu: trenul, lanțul etc., profesorul sau instructorul trebuie să stabilească niște reguli foarte precise, care să fie respectate cu strictețe, cu scopul de a se înlătura pericolul de accidentare, (dacă un schior cade, ceilalți se desprind din grup și continuă alunecarea).
Acomodarea copiilor cu alunecarea pe schiuri, se realizează pe parcursul procesului de învățare și perfecționare a tehnicii schiului, până la obținerea simțului zăpezii și al alunecării pe zăpadă.
De asemenea, în această etapă, la copiii începători, nu este recomandată folosirea bețelor de schi, deoarece le poate distrage atenția, pot provoca dezechilibrări sau în unele cazuri, folosite ca instrumente de joacă, pot produce accidente.
Conținutul acomodării cuprinde procedee de mers, urcare, întoarcere, schimbări de direcție, care se execută de pe loc sau din mers pe teren variat. Acestea contribuie la obișnuirea cu echipamentul cât și cu alunecarea pe schiuri (Pașcu S., Bogdan T. 2003: 56).
Transportul schiurilor de către copii
Transportul schiurilor de către copii se poate realiza în două moduri:
copiii își duc schiurile în brațe, în partea din față a corpului, ținându-le cu amândouă mâinile;
Fig. 8. – Transportul schiurilor pe brațe
copiii își duc schiurile pe umeri cu vârfurile schiurilor îndreptate spre înainte.
Fig. 9. Transportul schiurilor pe umăr
Prinderea și desfacerea legăturilor
Urcarea și coborârea de pe schiuri:
pentru a ne încălța, așezăm schiurile pe zăpadă, pe toată talpa, perpendicular pe linia pantei. Se potrivește vârful bocancului în legătura din față a schiului, după aceea se potrivește călcâiul bocancului în legătura din spate a schiului și se apasă scurt și energic.
pentru a coborâ de pe schiuri, apăsăm cu celălalt picior sau cu mâna, pârghia legăturii din spate, ridicând în același timp și călcâiul și coborâm de pe schiuri.
În vederea unei funcționări cât mai bune a legăturilor, trebuie curățată zăpada de pe talpa bocancului. În cazul în care vârful bocancului nu se potrivește bine în legătura din față a schiului, bocancul alunecă afară din legătură. Dacă bocancul nu este centrat în legătura din spate a schiului, acest lucru duce la o prindere defectuoasă a bocancului ceea ce poate favoriza desprinderea schiului în timpul alunecării.
Mersul cu și fără schiuri
Pentru acomodarea copilului cu echipamentul, o importanță deosebită o au exercițiile de mers fără schiuri, cu un schiu, cu două schiuri, întoarceri, căzături și ridicări din căzături. Aceste procedee se execută pe loc sau din deplasare, pe un teren plat, cu ușoare denivelări sau înclinație foarte mică.
Mersul constituie principalul element tehnic, cu ajutorul căruia se parcurge terenuri plate, în ușor urcuș sau în coborâre lină. Elementul care stă la baza clasificării mersului este împingerea cu brațele, care poate fi alternativă sau simultană.
În timpul mersului se împing schiurile alternativ înainte, pe o urmă de aproximativ lățimea umerilor, fără să fie ridicate de pe zăpadă. Brațele cu bețele se vor mișca în sens invers față de mișcarea picioarelor.
Fig. 10. – Mers cu împingeri alternative
Mersul cu împingeri simultane, se va încerca pe o pantă ușor înclinată, sau pe un plat cu zăpadă mai rapidă, pentru aceasta ambele bețe vor fi înfipte în zăpadă, în același timp, înaintea bocancilor. Apoi întregul corp se va trage de bețe (faza de tracțiune), timp în care se îndoaie corpul. În momentul în care bețele ajung în dreptul umerilor, se realizează o puternică și explozivă împingere în brațe (faza de împingere). După aceasta trunchiul se îndreaptă din nou și se poate relua un nou ciclu.
Indicații metodice
Urcările
Procedee de urcare:
urcarea cu pas bătut – se realizează prin deplasarea schiurilor spre deal,în lungul liniei de pantă, pe un teren ușor înclinat, prin mers alternativ cu lovirea schiurilor de sol la fiecare pășire și înfigerea bețelor în sol pentru sprijin, la nivelul sau înapoia piciorului de sprijin;
urcarea în trepte – constă dintr-o succesiune de pași laterali adăugați, schiurile fiind așezate perpendicular pe linia pantei;
Fig. 11. – Procedee de urcare
urcarea în foarfecă (sau urcarea în os de pește) –. se realizează prin deplasarea schiurilor spre deal (schiurile sunt așezate în formă de „V”, cu vârfurile depărtate și cozile apropiate), prin pășiri succesive, trecând alternativ greutatea corpului de pe un schiu pe celălalt, cu schiurile așezate pe canturile interioare. Bețele se împing alternativ în zăpadă, înapoia punctului de sprijin al bocancului din partea opusă;
urcarea în jumătate de foarfecă – structura de mișcare este aceiași ca și la procedeul descris mai sus, dar cu schiurile în poziție de jumătate de foarfecă;
Întoarcerile
Procedee de întoarceri:
întoarcerea prin pași adăugați:– în jurul vârfurilor (din poziția de bază, deplasarea succesivă a cozilor schiurilor spre stânga sau dreapta, vârfurile schiurilor rămân pe loc) sau în jurul cozilor (din poziția de bază, deplasarea succesivă a vârfurilor schiurilor spre stânga sau dreapta, cozile rămân pe loc);
Fig. 12. – Întoarcerea în jurul cozii
întoarcerea în evantai – din poziția de bază, se lasă greutatea corpului pe schiul drept, schiul stâng se ridică de pe zăpadă și se așează în fața corpului în poziție verticală, cu coada sprijinită de sol, lângă vârful schiului drept. Corpul se răsucește spre stânga cu pendularea schiului stâng spre aceiași parte, până la așezarea lui pe sol, în poziție paralelă cu schiul drept, cu vârful alături de coada schiului drept. Se trece greutatea corpului pe schiul stâng și printr-o pendulare energică schiul drept este alăturat schiului stâng în poziție paralelă;
întoarcerea vârf peste vârf – din poziția de bază, greutatea corpului este lăsată pe schiul stâng, schiul drept este pendulat spre înainte și odată cu răsucirea corpului spre stânga, acest schiu este trecut peste vârful schiului stâng și se așează pe zăpadă în poziție paralelă cu schiul stâng, se lasă greutatea corpului pe schiul drept, schiul stâng se ridică de pe zăpadă și printr-o mișcare de răsucire a piciorului stâng este adus lângă schiul drept, în poziție paralelă, cu vârful la același nivel și pe aceiași direcție.
Exerciții fără schiuri:
mers la deal, la vale;
mers cu transport de obiecte;
leapșa;
trasul sforii;
fotbal cu o minge moale și ușoară.
Exerciții pe un schiu:
mers pe un schiu;
întoarceri de pe loc;
trotineta (alunecarea pe un schiu);
ștafete;
leapșa pe un schiu
fotbal cu o minge moale și ușoară.
Exerciții pe două schiuri:
întoarceri de pe loc (prin pași adăugați în jurul vârfului și în jurul cozii);
sărituri de pe loc (înainte, lateral, înapoi);
genuflexiuni de pe loc;
mers pe schiuri (pe plat, la deal);
Fig. 13. – Mers alternativ
din mers, ridicarea alternativă a schiurilor de pe zăpadă;
același exercițiu dar numai cu ridicarea cozilor sau numai cu ridicarea vârfurilor;
urcări (în trepte, în foarfecă);
adunarea, regruparea în diferite puncte;
alergare pe plat într-un traseu de slalom;
deplasare cu pași adăugați;
alunecări în coborâre directă ușoare.
Jocuri
„cine se echipează mai repede”;
„cine alunecă mai mult”pe un schiu sau pe două schiuri;
„transportul bețelor” (ștafetă);
„locomotiva” – copiii se deplasează în șir, unul după altul, cu bețele prinse de o parte și de cealaltă a corpului, formând două lanțuri (ritmul este dat de instructor);
„trenulețul” – copiii sunt împărțiți în grupe de câte 5, așezați unul după celălalt formând un șir (trenuleț). Fiecare copil îl apuca de brâu pe cel din fața lui. În această formație, cu schiurile paralele, copii încearcă să coboare o pantă lină, prin mers sau alunecare;
Fig. 14. – „Trenulețul”
„pomii în vânt” (brațele sus – îndoiri laterale stânga-dreapta);
„barza” (stând într-un picior);
„jocul animalelor” (pași mici-Piticul, pași mari-Uriașul, rari-Elefantul, săriți-cangurul);
încercuirea monitorului de către „indieni”;
ture în jurul „taberei” încercuite, în ambele sensuri;
desene pe zăpadă (învârtirea în jurul vârfurilor, în jurul cozilor);
Indicații metodice
4.2. Coborârea directă
Coborârea directă – este o coborâre executată pe linia pantei sau pe o direcție paralelă cu linia pantei. Coborârea directă este un procedeu tehnic de bază în procesul de învățare al schiului, deoarece dezvoltă simțul de bază al schiului „alunecarea pe schiuri“.
În procesul de învățare a procedeului de coborâre directă, se va urmări dobândirea poziției corecte pe schiuri, învățarea repartizării corecte a greutății corpului pe schiuri și menținerea echilibrului pe schiuri în timpul efectuării diferitelor exerciții.
Mecanismul tehnic:
schiurile sunt așezate pe toată talpa, la același nivel, greutatea egal repartizată pe ambele schiuri;
articulațiile gleznelor, genunchilor și șoldurilor sunt ușor flexate;
corpul ușor înclinat spre înainte, spatele rotunjit, umerii relaxați;
brațele sunt ușor depărtate și orientate spre înainte, coatele flexate, iar bețele sunt orientate oblic spre înapoi;
privirea îndreptată spre înainte;
Poziția pe schiuri presupune următoarele taxonomie:
în funcție de înălțimea centrului de greutate avem: poziție înaltă, medie și joasă;
în funcție de poziția centrului de greutate avem: poziția avântată, poziție neutră, poziție de recul.
Greșeli frecvente:
greutatea corpului inegal repartizată pe schiuri;
schiurile nu sunt la același nivel;
bustul prea flexat din articulația șoldului, bazinul retras;
poziția rigidă a corpului și a brațelor;
poziția pe spate a corpului;
privirea îndreptată spre vârful schiurilor;
Exerciții
Exercițiile folosite în învățarea coborârii directe, se vor executa pe pante lungi cu zăpadă uniformă care să se termine cu contrapanta sau cu porțiune de plat. După ce procedeul se însușește, alunecările se vor executa pe pante mai înclinate, cu denivelări și zăpadă variată.
Exerciții de pe loc cu și fără schiuri:
luarea poziției de coborâre directă cu fixarea celor trei poziții (înaltă, medie și joasă);
genuflexiuni cu oprire în poziție fundamentală;
cu și fără sprijin pe bețe, executarea unor sărituri succesive, cu oprire în poziție fundamentală;
din mers sau alergare, cu schiurile oprite în poziție fundamentală;
trecerea greutății corpului de pe un schiu pe celălalt;
schimbarea succesivă a schiurilor de pe toată talpa pe canturi.
Exerciții pentru învățarea coborârii directe:
coborâre directă cu oprire prin pierdere de viteză sau contrapantă.
coborâre directă cu așezarea mâinilor pe genunchi;
Fig. 15. – Poziție fundamentală de coborâre directă la copii
coborâre directă din poziție înaltă, medie și joasă;
cu mâinile pe genunchi coborâre directă pe cordelină
Fig.16. – Coborâre directă pe cordelină
coborâre directă cu efectuarea balansului antero-posterior;
coborâre directă cu trecerea pe sub porți așezate în linie dreaptă;
coborâre directă pe un schiu, celălalt este ridicat la diferite nivele;
Fig.17. – Coborâre directă cu ridicarea cozii schiului
coborâre directă cu efectuarea unor sărituri succesive ridicând schiurile de pe zăpadă (fie numai cozile sau toată talpa);
coborâre directă cu ridicarea alternativă a schiului;
Fig.18. – Coborâre directă cu ridicarea schiului
din coborâre directă, în poziție joasă, copilul va executa o pășire laterală, pe un culoar imaginar;
Fig.19. – Coborâre directă cu pășire laterală
coborâre directă cu trecerea greutății de pe un picior pe celălalt;
coborîre directă cu atingerea unor obiecte așezate lateral stânga, dreapta pe zăpadă;
exerciții pe perechi (câte doi de mână; ștafete – când primul ajunge pleacă următorul).
fără bețe, coborâre directă pe sub un tunel construit din bețe;
coborâre directă cu oprire prin pași succesivi spre deal;
Jocuri
„cine alunecă mai departe“pe un schiu sau pe două;
„pomii în vânt“ – coborâre directă cu înclinarea corpului spre dreapta, spre stânga, față, spate;
„clovnul“ – coborâre directă cu mișcări haioase;
mini trasee: „mica trambulină“, „tunelul“;
„autostrada“ – trecerea de pe o bandă pe alta pe o autostradă marcată cu bețe;
„să patinăm“ – coborâre directă cu pași de patinaj (sub formă de ștafete și întreceri).
Indicații metodice
4.3. Frânare în plug
Frânarea în plug este un procedeu prin care se pierde înălțimea pe pantă, schiurile fiind deschise în poziție de plug și orientate pe canturile interioare.
Mecanismul tehnic:
din coborâre directă, se depărtează simultan și progresiv ambele cozi ale schiurilor, prin împingerea schiurilor spre exterior;
vârfurile schiurilor rămân apropiate la 10 – 15 cm și la același nivel;
greutatea corpului este repartizată pe ambele schiuri;
gambele rămân perpendiculare pe schiuri, cu gleznele ușor flexate;
genunchii sunt ușor îndoiți și orientați înainte și spre înăuntru, astfel schiurile sunt așezate pe canturile interioare (cu cât genunchii sunt mai îndoiți și orientați spre înăuntru și cozile mai depărtate, cu atât frânarea este mai accentuată);
bustul este ridicat și lăsat înspre înapoi, spatele ușor rotunjit;
umerii sunt relaxați, brațele ușor flexate din coate, brațele orientate înapoi și lateral.
Frânarea în plug, ca element tehnic, are două forme de manifestare concretă, procedee tehnice: plugul frânat și plugul alunecat. Plugul frânat se diferențiază de plugul alunecat prin următoarele aspecte:
deschiderea cozilor este mai accentuată;
unghiul de cantare este mai mare pe canturile interioare;
greutatea corpului este repartizată mai mult pe cozile schiurilor.
În general, copiii cu vârsta de 3-4 ani, au nevoie cam de 3-4 zile pentru învățarea acestui procedeu, cei de 5-6 ani cam 2 zile, iar cei de 7 ani și mai mari, pot învăța chiar într-o zi acest procedeu.
Greșeli frecvente:
greutatea corpului este inegal repartizată pe schiuri;
genunchii nu sunt flexați;
bustul este înclinat prea mult spre înainte;
brațele sunt întinse spre înainte;
vârfurile schiurilor sunt prea depărtate.
Exerciții de pe loc fără schiuri:
depărtarea alternativă a călcâielor bocancilor, prin pășire;
depărtarea simultană a călcâielor bocancilor, prin pășire;
depărtarea simultană a călcâielor bocancilor, prin săritură;
depărtarea simultană a călcâielor bocancilor, prin alunecare.
Exerciții de pe loc cu schiuri:
depărtarea alternativă a cozilor schiurilor, prin pășire;
depărtarea simultană a cozilor schiurilor, prin pășire;
depărtarea simultană a cozilor schiurilor, prin săritură;
depărtarea simultană a cozilor schiurilor, prin alunecare.
Exerciții pentru învățarea frânării în plug:
coborâre directă și oprire prin frânare în plug
coborâri directe în plug cu o minge burete, între genunchi;
coborâre directă cu oprire prin frânare în plug în dreptul unor repere fixate, sau la comandă, pe pantă;
Fig.20. – Frânare în plug
coborârea unei pante ușor înclinate prin plug ușor alunecat, formând un șarpe;
Fig.21. – Plug alunecat
coborâre directă cu ridicarea alternativă a schiurilor, pentru evitarea unor obstacole, urmată de frânare în plug, la semnal sau în dreptul unor repere;
coborâre directă cu frânare prin plug în zăpadă mare sau pe pante cu înclinații diferite;
Jocuri
de pe loc:
pentru copiii de 3-5 ani, așezarea schiurilor în plug, se va învăța folosind diferite reprezentări din viața cotidiană: felie de pizza, litera A, triunghi, reprezentare imaginară a bărcii sau formularea „vârfurile se îndrăgesc și sunt foarte apropiate iar cozile nu se plac și sunt foarte depărtate;
din alunecare:
„semaforul“ – din coborâre directă, copiii sunt așezați unul în spatele celuilalt, oprire prin frânare în plug, la semafor (la culoarea roșie oprire, la verde pornește și alunecă mai departe). Acest joc se poate efectua și individual;
Fig.22. – „Semaforul“
„barcă mare“, „barcă mică“ (din coborâre directă, deschideri și apropieri repetate ale cozilor schiurilor în poziție de plug);
„Stai! actele la control“ – din coborâre directă, oprire prin frânare în plug, în fața polițistului (instructorul);
„stația de benzină“ – din coborâre directă, oprire prin frânare în plug, la stația de benzină, ca să alimenteze;
„parcarea mașinii în garaj“ – din coborâre directă, oprire prin frânare în plug, în garajul format din ciupercuțe sau din două fanioane, așezate în formă de V;
Fig.23. – „Parcarea mașinii în garaj“
„autostrada“ – trecerea de pe o bandă pe alta pe o autostradă marcată cu bețe folosind plugul;
Indicații metodice
4.4. Ocoliri prin frânare în plug
Ocolirea prin frânare în plug este un procedeu de ocolire prin frânare, cu schiurile deschise în poziție de plug.
Mecanismul tehnic:
acest procedeu se execută cu schiurile deschise în poziție de plug;
declanșarea ocolirii se realizează prin trecerea greutății corpului pe schiul opus direcției spre care se ocolește, înșurubând genunchiul membrului inferior pe care s-a trecut greutatea, prin flexia acestuia și orientarea lui spre înainte și spre interiorul ocolirii;
concomitent cu aceasta mișcare, trunchiul se orientează spre schiul care a preluat greutatea corpului;
conducerea ocolirii se realizează prin accentuarea flexiei inițiate anterior, în același timp executându-se o presiune a călcâiului spre exteriorul ocolirii;
Greșeli frecvente:
nu se menține poziția de plug, vârfurile schiurilor se depărtează sau cozile se apropie;
membrele inferioare sunt rigide cu genunchii întinși;
greutatea corpului nu este trecută suficient pe schiul exterior ocolirii iar celălalt genunchi nu se flexează;
trunchiul se înclină exagerat spre înainte;
Exerciții pentru învățarea ocolirii prin frânare în plug:
din coborâre directă, executarea unei ocoliri izolate spre stânga respectiv dreapta, pe linia pantei;
din coborâre directă, efectuarea mai multor ocoliri legate, prin frânare în plug;
din coborâre directă, efectuarea ocolirilor cu schimbări de ritm;
ocoliri prin frânare în plug, la puncte fixe;
ocoliri prin frânare în plug printre jaloane;
Fig.24. – Ocoliri prin frânare în plug printre jaloane
din coborâri directe, ocoliri prin frânare în plug, pe pante înclinate, la început pe o rază mare apoi tot mai mică;
ocoliri prin frânare în plug printre porți.
Fig.25. – Ocoliri printre porți
atingerea unor repere așezate lateral stânga, dreapta pe zăpadă (căciuli, mănuși, ciupercuțe);
din coborâre directă, pe perechi, copiii așezați unul lângă celălalt, apucă bețele și execută ocoliri prin frânare în plug;
Fig. 26. – Ocoliri cu frânare în plug cu partener
din coborâre directă, în formație de doi, trei sau mai mulți copii, așezați unul în spatele celuilalt, se prind de bețe și execută ocoliri prin frânare în plug;
Fig.27. – Ocoliri cu frânare în plug cu partener (vedere din spate)
Fig.28 – Ocoliri cu frânare în plug cu partener (vedere laterală)
coborâri în slalom, unul după celălalt (pe perechi de câte 2, 3, 4 și mai mulți copii);
ocoliri prin frânare în plug pe pante cu zăpada mare;
din coborâre directă, ocoliri prin frânare în plug, executate la viteză mare, pe un traseu marcat;
concurs de slalom;
Jocuri
„avionul“ – viraje în plug cu brațele lateral ca avionul, coboară brațul din exteriorul virajului;
„ce face primul fac toți“ – toți copii îl imită pe primul copil;
piciorul drept = Micky, piciorul stâng = Donald; apăsăm greutatea pe piciorul drept (Micky), schimbăm și apăsăm pe piciorul stâng (Donald);
„bate palma“ – din coborâre directă, pe un traseu delimitat (culoar), bate palma cu instructorul, aflat în afara culoarului;
„să conducem motocicleta“ – coborâri în slalom cu mâinile orientate înainte;
„Piticul și uriașul“ – coborâri în slalom – ghemuit și cu mâinile jos (piticul), în picioare cu mâinile sus (uriașul);
parcurs de slalom (ștafete) – când primul ajunge, al doilea pleacă;
Top Gun – urmărirea avioanelor (în grup);
„aerobic pe schiuri“ – mâinile pe genunchi, sus, jos, lateral, la spate, etc.;
concursuri de bob – câte doi, trei sau patru, în trenuleț);
„șarpele“ – toți copiii coboară în șir unul după celălalt;
sărituri peste 2-3 trambuline (de înălțime mică);
Indicații metodice
4.5. Coborâre oblică
Coborârea oblică: este o coborâre executată pe o direcție oblică față de linia pantei.
Coborârea oblică se învață pe pante cu înclinație mică și cât mai netede. După însușirea mecanismului de bază, se va putea trece la executarea de coborâri oblice pe pante cu înclinații diferite și cu zăpadă mare.
Fig.29. – Poziția schiorului în coborâre oblică
Mecanismul tehnic:
schiurile paralele și apropiate, schiul din deal puțin deplasat înainte (10 – 15 cm), schiurile așezate pe canturile din deal, în raport cu înclinația pantei și consistența zăpezii;
greutatea corpului este repartizată pe schiul din vale;
articulațiile gleznelor, genunchilor și șoldurilor sunt ușor flexate;
bustul ușor înclinat spre înainte, umărul din vale ușor orientat înapoi și mai coborât decât cel din deal;
genunchii și bazinul se duc spre deal, corpul este arcuit;
brațul ușor flexat din articulația cotului dinspre deal, cu pumnul la nivelul șoldului, iar cel din vale cu pumnul mai sus și ușor scos în afară;
privirea îndreptată spre direcția de deplasare;
poziția corpului relaxată.
Greșeli frecvente:
schiurile nu sunt paralele iar greutatea corpului este repartizată mai mult pe schiul din deal;
schiul din deal este situat înapoia celui din vale sau prea înainte;
umărul din deal rămas înapoi, în raport cu cel din vale;
schiurile sunt așezate pe toată talpa;
poziția rigidă a corpului, cu brațele întinse înapoi sau înainte.
Exerciții de pe loc:
luarea poziției de coborâre oblică (înaltă, medie și joasă);
cu și fără sprijin în bețe, efectuarea unor sărituri succesive cu oprire în poziție de coborâre oblică;
schimbarea succesivă a schiurilor pe toată talpa și pe canturi.
Exerciții pentru învățarea coborârii oblice:
alunecarea în poziție de coborâre oblică, cu oprire prin pierdere de viteză;
coborâre oblică cu balans vertical (ghemuiri și ridicări);
coborâre oblică cu balans vertical (ghemuiri și ridicări), cu accent pe accelerarea ritmului ridicării, până la desprinderea cozilor sau a schiurilor de pe zăpadă;
coborâre oblică cu schimbarea direcției spre deal, prin pași succesivi;
coborâre oblică cu ridicarea schiului din deal, de pe zăpadă;
Fig.30. – Coborâre oblică cu ridicarea schiului
coborâre oblică cu aplecarea trunchiului spre vale și atingerea cu mâna din deal, a bocancului din vale (cu și fără bețe);
coborâre oblică cu schimbarea direcției spre deal, prin pași adăugați;
coborâre oblică pe sau pe lângă cordelină.
Fig.31. – Coborâre oblică printre cordelină
Jocuri
„pomii în vânt“ – din coborâre oblică, înclinarea corpului spre dreapta, stânga, față, spate;
„clovnul“ – coborâre oblică cu mișcări haioase;
mini trasee: mica trambulină, tunelul;
„autostrada“ – din coborâre oblică, trecerea de pe o bandă pe alta pe o autostradă marcată cu bețe;
„diagonale“ – din coborâre oblică, copiii vor coborâ individual sau în șir, lăsând pe pantă urme diagonale. La capătul pantei vor încetini, se vor întoarce, după care vor coborâ în cealaltă direcție;
concursuri de bob – câte doi, trei sau patru, în trenuleț);
„șarpele“ – toți copiii coboară în șir unul după celălalt;
Indicații metodice
4.6. Derapajul
Derapajul – este procedeul prin care schiorul pierde înălțime pe pantă, alunecând lateral sau oblic pe linia pantei.
Ca procedeu de frânare, derapajul are un mecanism unic de realizare, care constă în ruperea echilibrului dintre forțele care acționează asupra sistemului: schior-schi, în timpul coborârii oblice.
Derapajul lateral – se execută dintr-o poziție în care schiurile sunt orientate perpendicular pe linia pantei; se realizează prin orientarea genunchilor spre vale și așezarea schiurilor pe toată talpa (lateral).
Pentru executarea sau ușurarea execuției derapajului lateral, o condiție determinantă o constituie terenul înclinat, cu zăpadă bine bătătorită.
Mecanismul tehnic:
schiurile sunt apropiate, cu schiul din deal ușor decalat față de schiul din vale și orientate (cu axul longitudinal), perpendicular pe linia pantei;
greutatea corpului este egal repartizată pe ambele schiuri;
menținerea poziției de coborâre oblică;
declanșarea se realizează în momentul ghemuirii, prin deplasarea progresivă a genunchilor spre vale cu așezarea schiurilor pe lat;
în timpul derapajului, schiurile sunt paralele și apropiate și se trece ușor greutatea pe schiul din vale.
Greșeli frecvente:
greutatea corpului este prea mult repartizată pe schiul din vale;
schiurile nu sunt paralele și prea depărtate;
pe parcursul executării derapajului, se produce dezechilibrare laterală.
Exerciții pentru învățarea derapajului lateral:
de pe loc, din poziția de coborâre oblică, balans pe verticală cu cantarea și dacantarea schiurilor (joc de canturi);
același exercițiu cu deplasarea laterală succesivă;
din poziția de coborâre oblică, orientarea bețelor oblic înapoi și spre deal, executarea derapajului prin punerea schiurilor pe lat și împingerea din bețe;
din coborâre oblică, derapaj lateral;
Fig. 32. – Derapaj lateral
intercalarea pașilor adăugați cu derapaj lateral, la semnal;
derapaj lateral cu schimbarea direcției;
derapaj lateral pe porțiuni mai lungi cu oprire la locurile marcate;
derapaje laterale înlănțuite, intercalate cu momente de oprire și revenire la poziția normală de coborâre oblică;
din poziție de coborâre oblică, executarea derapajului lateral fără ridicare, punerea schiurilor pe toată talpa realizându-se prin ducerea genunchilor spre vale;
derapaj lateral – oprirea se realizează prin ghemuirea accentuată și ducerea genunchilor spre deal, schiurile așezându-se pe canturi;
derapaj lateral cu ajutorul unui partener care execută tracțiune spre vale, cu apucarea bețelor;
Jocuri
„cine face pași laterali mai rapizi spre vale“ (trecerea în derapaj lateral);
„cine poate derapa lateral pe piciorul din vale“ (împingerea cu piciorul din deal);
„cine poate opri mai repede prin săritură în derapaj lateral“ (oprire la punct fix – ștafetă);
„cine derapează mai mult“ – plecarea se va face în grup, de la o anumită linie. Copiii vor derapa lateral, căutând să mențină derapajul cât mai mult;
„joc de derapaj“ (pentru copiii mai avansați) – se pornește în derapaj lateral, acționându-se asupra vârfurilor schiurilor sau a cozilor prin încărcarea lor. Poziția astfel rezultată (de avântare sau de recul), permite derapajul vârfurilor sau a cozilor. Execuțiile sunt individuale și dacă acestea sunt bine făcute lasă impresia unui dans pe zăpadă;
„strada blocată“ – este amenajat un traseu, cu diferite obstacole (ciupercuțe, mănuși, bețe), la distanțe diferite. Din coborâre oblică, copiii trebuie să frâneze prin derapaj lateral, la fiecare dintre obstacolele întâlnite;
Indicații metodice
Derapajul oblic – este derapajul executat pe o direcție oblică față de linia pantei.
Declanșarea derapajului oblic, se realizează la fel ca și cel lateral, doar că în acest caz, încărcarea este mai accentuată pe vârfurile sau cozile schiului, ceea ce duce la deraparea înainte sau înapoi. Folosirea succesivă a derapajelor înainte-înapoi prin schimbarea greutății corpului pe vârfuri și cozi, constituie un foarte bun exercițiu de obișnuire cu jocul canturilor și repartizarea greutății corpului, elemente necesare în învățarea cristianiilor.
Mecanismul tehnic:
derapajul oblic, se execută cu schiurile paralele, din coborâre oblică, prin aducerea genunchilor dinspre deal, pe linia schiurilor, ceea ce are ca efect decantarea și deplasarea schiurilor, într-o mișcare de translație, pe o direcție oblică față de linia pantei;
din coborâre oblică, în timpul decantării schiurilor prin avântare se obține un derapaj mai amplu al vârfurilor (prin trecerea greutății mai mult pe schiul din deal)iar prin recul, un derapaj mai amplu al cozilor (prin trecerea greutății mai mult pe schiul din vale).
Greșeli frecvente:
poziția depărtată a schiurilor;
schiul din deal este așezat pe cantul interior;
înclinarea corpului spre deal și ducerea bazinului spre vale.
Exerciții pentru învățarea derapajului oblic:
din poziție de coborâre oblică, schiurile așezate pe canturile superioare, trecerea greutății corpului, prin balans longitudinal, spre cozile schiurilor și spre vârfurile acestora;
din poziție de coborâre oblică, schiurile așezate pe toată talpa, trecerea greutății corpului, prin balans longitudinal, spre cozile schiurilor și spre vârfurile acestora;
din coborâre oblică, cantarea și decantarea schiurilor în ritmuri diferite, prin ducerea genunchilor spre deal și spre vale;
din coborâre oblică, declanșarea derapajului la extensie și oprirea lui la flexie;
din coborâre oblică, pe o movilă, declanșarea derapajului oblic pe vârful movilei;
din coborâre oblică, derapaje oblice prin oprire la puncte fixe;
din coborâre oblică, derapaje repetate în coborâri lungi de traversare.
Jocuri
„cine derapează mai mult“ – plecarea se va face în grup, de la o anumită linie. Copiii vor derapa lateral sau oblic căutând să mențină derapajul cât mai mult;
„ghirlanda“ – este o succesiune de derapaje oblice și se poate executa cu schiurile pe lat sau cu frânare sărită (pentru copii avansați);
„strada blocată“ – este amenajat un traseu, cu diferite obstacole (ciupercuțe, mănuși, bețe), la distanțe diferite. Din coborâre oblică, copiii trebuie să frâneze prin derapaj oblic, la fiecare dintre obstacolele întâlnite.
Indicații metodice
4.7. Ocolirea cu deschidere
Ocolirea cu deschidere sau cristiania cu deschidere – este ocolirea spre vale declanșată prin frânare în plug sau jumătate de plug, finalizată printr-un derapaj rotunjit spre deal, cu schiurile paralele.
Cristiania cu deschidere este un procedeu mai perfecționat în comparație cu ocolirile prin frânare în plug. Această ocolire se aseamănă mult cu cristianiile în care schiurile sunt paralele, întrucât faza de conducere este identică. Ceea ce deosebește aceasta ocolire de ocolirile cu schiurile paralele, este mecanismul de declanșare care se realizează prin depărtarea cozii unui schiu sau a ambelor.
Spre deosebire de ocolirea prin frânare în plug, la care deschiderea schiurilor este menținută până la trecerea liniei pantei, la cristiania cu deschidere, frânarea în plug este folosită doar ca element pregătitor.
Cristiania cu deschidere se poate concretiza în mai multe procedee tehnice: cristiania cu deschidere simultană, cristiania cu deschidere spre deal sau cristiania cu deschidere spre vale. Cele mai frecvente forme de realizare, întâlnite pe pârtie sunt cristianile cu deschidere simultană sau cristiania cu deschidere spre deal, procedee pentru care dezvoltăm subiectul mai jos.
Mecanismul tehnic:
din coborâre oblică cu schiurile paralele, greutatea corpului este egal repartizată pe ambele schiuri;
dintr-o poziție joasă a corpului, se execută o extensie, moment în care schiurile se deschid în plug sau jumătate de plug (se depărtează doar coada schiului din deal);
se va iniția ocolirea prin frânare în plug (la fel ca la procedeul „ocoliri prin frânare în plug“);
în momentul atingerii liniei de pantă, schiurile se apropie, prin apropierea schiului din interiorul ocolirii (se încarcă schiul exterior) și se trece printr-un derapaj rotunjit spre deal, însoțit de o ușoară flexie la articulațiile genunchilor.
Greșeli frecvente:
ridicarea lentă și rămânerea pe spate în timpul ridicării;
greutatea rămâne pe schiul interior ocolirii;
ducerea umărului din interiorul ocolirii spre înapoi.
Exerciții pentru învățarea ocolirilor cu deschidere:
de pe loc, ghemuire cu depărtarea laterală a unuia din schiuri și apoi ridicarea energică cu apropierea schiurilor;
același exercițiu, executat din coborâre directă și apoi din coborâre oblică;
din coborâre oblică, se execută câteva ocoliri succesive spre deal, din ce în ce mai aproape de linia pantei;
coborâre directă cu deschidere alternativă a cozilor schiurilor;
coborâre oblică cu depărtarea cozii schiului din deal și a celui din vale;
din coborâre directă, depărtarea simultană a cozilor schiurilor cu trecerea greutății pe unul din ele;
din coborâre oblică, depărtarea cozii schiului din deal, apropierea sa și executarea înșurubării spre deal a genunchilor, concomitent cu împingerea laterală a călcâielor;
executarea cristianiei cu deschidere și efectuarea după trecerea liniei pantei a unei succesiuni de împingeri laterale a cozilor schiurilor. Se poate executa cu împingerea simultană a ambelor cozi ale schiurilor sau numai cu una.
Jocuri
„deschide ușa–închide ușa“ – din coborâre oblică, la comanda instructorului, copiii „deschid ușa“ (depărtează coada unui schiu) și „închid ușa“(apropie coada schiului depărtat). Se lucrează alternativ, cu fiecare picior;
„deschide ușa“
ocolire prin frânare în plug
„închide ușa“
Fig. 33. – „deschide ușa–închide ușa“
la comanda „fierbinte“ se depărtează coada unui schiu, la comanda „rece“, se apropie coada schiului (se lucrează alternativ, cu fiecare picior, din coborâre oblică);
„fermoarul“ – este amenajat un traseu din diferite obiecte (mănuși, ciupercuțe, jaloane), așezate în linie dreaptă, la distanțe egale. Din coborâre oblică, înainte de ocolire copiii „deschid ușa“, după aceea „închid ușa“(la fel ca la exercițiul de mai sus);
„uriașul deschide ușa – piticul închide ușa“ – din coborâre oblică, extensie – cu depărtarea cozii schiului urmată de ghemuire cu apropierea cozii schiului;
„pasărea“ – din coborâre oblică, cu mâinile pe genunchi, pasărea zboară (înainte de ocolire extensie cu depărtarea cozii schiului și ridicarea brațelor), pasărea aterizează (după ocolire ghemuire cu aducerea mâinilor pe genunchi și apropierea cozii schiului);
„șarpele“ – din coborâre oblică, copiii coboară în spatele instructorului și alunecă pe urmele lui. Acesta va realiza ocoliri legate cu deschidere (cu mai multe variante de deschidere).
„pașii șoriceilor“ – din coborâre oblică, se execută pași turnanți, mici, mulți și rapizi;
„aleea cu jaloane“ – este amenajat un traseu din jaloane, așezate la distanțe egale unul de celălalt și pe două coloane paralele. Pornesc câte doi copii în același timp și execută diferite exerciții: slalom paralel, „avionul“, „trenulețul“, „urmărirea“, etc.
Indicații metodice
4.8. Ocolirea cu schiurile paralele – cristiania
Ocolirea cu schiurile paralele – este ocolirea care pe parcursul celor trei faze, se desfășoară cu schiurile paralele.
Cristiania spre deal se va prezenta la început mai mult sub forma unui derapaj oblic, în care vârfurile schiurilor se orientează ușor spre deal.
Mecanismul tehnic:
greutatea este repartizată pe ambele schiuri;
se efectuează balansul vertical (flexie lentă urmată de extensie energică);
ocolirea se realizează, în momentul când schiurile sunt descărcate, printr-un mecanism de rotație spre vale a părții externe a corpului;
genunchii sunt orientați înainte și spre interiorul ocolirii, pe parcursul unei flexii;
trecerea greutății corpului pe piciorul din exterior;
poziția flexată de la sfârșitul ocolirii poate constitui punctul de plecare pentru o nouă ocolire pe partea opusă.
Greșeli frecvente:
în timpul extensiei, corpul rămâne pe spate;
ridicarea nu este energică;
nesincronizarea impulsului de rotație cu momentul de descărcare al schiurilor;
trecerea greutății pe schiul interior ocolirii prin înclinarea exagerată a trunchiului în această direcție;
Exerciții pentru învățarea ocolirii cu schiurile paralele:
din coborâre directă, se efectuează viraje cu schiurile paralele, pe urmă largă;
Fig.34. – Ocoliri cu schiurile paralele
se așează pe zăpadă o coardă – se execută coborâre oblică cu schiurile paralele (coarda este între schiuri);
Fig. 35. – Ocolire pe urmă largă de-a lungul cordelinei
același exercițiu efectuat cu mai multe viraje legate;
viraje largi, la liber;
viraje largi, printre porți;
viraje cu mișcări ritmice de flexie și extensie;
viraje cu schiurile paralele printre jaloane;
Fig. 36. – Viraje printre jaloane
Jocuri
„pașii șoriceilor“ – din coborâre oblică, se execută pași turnanți, mici, mulți și rapizi;
„coborârea berzei“ – din coborâre oblică se ridică schiul din deal (varianta 1. se ridică numai coada schiului; varianta 2. se ridică tot schiul);
„slalom uman“ – pe o pantă cu înclinație medie, instructorul așează copiii în linie câte unul, la un interval de 4-5 m, cu schiurile așezate perpendicular pe linia pantei. Se realizează astfel un traseu de slalom. Copilul aflat în vârful pantei, coboară printre colegii săi, cu schiurile paralele, ocolindu-i. Cel care a parcurs traseul se așează la coada șirului, devenind un „jalon“. Jocul continuă până trec toți copiii printre „jaloane“.
„șarpele“ – din coborâre oblică, copiii coboară unul în spatele celuilalt (copiii mai avansați vor fi primii) executând viraje legate pe urmă largă;
Fig. 37. – „Șarpele“
„cursa de urmărire“ – se amenajează un traseu cu porți simple. Se stabilesc perechile din rândul copiilor (copiii sunt aleși în funcție de vârstă și de nivelul de pregătire). Cei doi copii, vor porni în cursă la un interval de timp stabilit de către instructor. Cel de-al doilea copil se străduiește să-l ajungă pe primul din urmă. La următoarea coborâre, se inversează rolurile.
„cursa de urmărire cu handicap“ – jocul se desfășoară la fel ca jocul precedent, numai că, primul copil (mai slab pregătit), pleacă la o distanță de câteva porți față de urmăritor, care încearcă să-l prindă până la sfârșitul traseului.
„aleea cu jaloane“ – este amenajat un traseu din jaloane, așezate la distanțe egale unul de celălalt și pe două coloane paralele. Pornesc câte doi copii în același timp și execută diferite exerciții: slalom paralel, „avionul“, „trenulețul“, etc;
„slalom paralel“ – cu efectuarea virajelor la indicația instructorului (lucrează câte doi, trei copii, în funcție de lățimea pârtiei).
Fig.38. – Slalom paralel
Indicații metodice
4.9. Virajul „tăiat“
Virajul „tăiat“ – este virajul realizat pe cantul schiului și de-a lungul acestuia, pe cât posibil fără a derapa (DVS, Interski Deutschland 2002:8).
Elementele de bază ale acestui viraj sunt: alunecarea, cantarea, întoarcerea, încărcarea și descărcarea schiurilor (ÖSV 2011:98, Kemmler J. 2007:40).
Virajele „tăiate“ sunt imprimate de o poziție dinamică a corpului în timpul virajului, o cantare optimă și un balans pe verticală cât mai mic.
Alunecarea este influențată de mai mulți factori:
energia cinetică acumulată de schior la contactul cu suprafața de alunecare;
înclinarea pantei;
proprietățile zăpezii;
ceara folosită, talpa schiului.
Cantarea este elementul de bază în virajul „tăiat“ și se obține prin înclinarea piciorului pe o parte, în timp ce cealaltă parte a piciorului se ridică. Această mișcare se transmite schiului prin intermediul echipamentului (bocanci, legături, schiuri). Cu cât cantarea este mai eficient realizată, cu atât derapajul va fi mai mic.
Încărcarea este la fel de importantă ca și cantarea, deoarece acestea generează îndoirea schiului, și automat, obținerea virajului „tăiat“. În timpul unui viraj complet, are loc un „joc de canturi“ (cantare – decantare – cantare), de pe canturile interne ale ocolirii precedente pe cele interne ale ocolirii următoare.
Încărcarea se poate realiza în două moduri: pasiv (datorită forțelor externe)și activ (datorită forțelor interne). Totodată intensitatea încărcării schiurilor, este diferită în funcție de fazele virajului (SSSA 2010: 53).
Întoarcerea este rezultatul cantării și al încărcării schiului. Întregul sistem schi – schior se va întoarce, adică schiurile nu vor fi mișcate activ, acestea se întorc datorită formelor sale taliate ((DVS 2002: 12, SSSA (b) 2010: 59).
Virajul „tăiat“, realizat pe și de-a lungul cantului, nu prezintă nici o formă de frânare, devenind foarte rapid. Datorită vitezei și în vederea realizării unei coborâri în condiții de maximă siguranță aceste viraje se realizează doar pe pârtii adecvate, cu o lățime mare.
Mecanismul tehnic:
din coborâre oblică, schiurile paralele, depărtate la nivelul umerilor, și așezate identic pe canturi;
poziția joasă a corpului, articulațiile gleznei, genunchiului și coxo femurală puternic flexate;
se întinde piciorul din deal, îndoindu-se cel din vale pentru a se produce decantarea schiurilor (așezarea schiurilor pe toată talpa). În același timp trunchiul se orientează spre înainte și spre vale;
se continuă înclinarea corpului spre interior, mișcare susținută și de rotația corpului înspre vale;
schiurile vor fi așezate pe canturi și conduse spre linia de pantă, datorită formei lor;
schiurile vor fi conduse activ, prin exercitarea unei presiuni egal repartizate pe ambele schiuri;
unghiul de cantare se mărește prin înclinarea și arcuirea suplimentară a corpului, spre interiorul virajului.
Greșeli frecvente:
cantare insuficientă;
derapajul;
rotația trunchiului
Exerciții de pe loc:
fără schiuri, bascularea genunchilor
Fig.39. – Bascularea genunchilor fără schiuri
cu schiuri, bascularea genunchilor;
Exerciții pentru învățarea virajului tăiat:
din coborâre oblică, realizarea unui viraj „tăiat“ spre deal;
ocolire cu pași succesivi, peste linia pantei, fără derapaj;
viraje tăiate aproape de linia pantei în poziție medie;
„vezi încotro merg schiurile”, întoarcerea întregului corp spre noua direcție de deplasare;
„urmărește mișcarea cu brațele“ – mâinile sunt introduse spre interiorul virajului;
Fig.40. – „Urmărește mișcarea cu brațele“
realizarea de viraje „tăiate“ fără bețe, cu un braț înainte pe direcția de deplasare, iar cu celălalt la spate;
Fig.41. – Virajul „tăiat“ cu un braț înainte
din coborâre oblică împingerea șoldului exterior cu mâna de aceeași parte în vederea realizării cantării;
realizarea de viraje „tăiate“, încercând să transferăm greutatea corpului de pe un schi pe celălalt în timpul coborârii;
din coborâre oblică, cu mâna din interior așezată pe coapsa piciorului din interiorul virajului, se realizează o ușoară tracțiune spre interiorul virajului a coapsei, astfel încât să se genereze așezarea schiurile pe canturile interioare;
realizarea de viraje „tăiate“, cu ambele bețe ținute în exterior;
același exercițiu cu bețele ținute la spate;
același exercițiu cu ambele bețe ținute înainte;
Fig.42. – Viraje „tăiate“ cu bețele ținute înainte
din coborâre oblică, schiul din deal se ridică și încrucișează schiul din vale;
realizarea de viraje „tăiate“ fără bețe, încercând să punem ambele mâini pe zăpadă în interiorul virajului;
coborâre oblică, pe perechi, apucat de mână;
Jocuri
-„avionul” – în faza de încărcare a virajului ambele mâini se ridică lateral și se caută echilibrul, în deplasarea pe canturile interioare ale schiurilor;
Fig.43. – „Avionul“
„pașii șoriceilor“ – din coborâre oblică, se execută pași turnanți, mici, mulți și rapizi;
„coborârea berzei“ – din coborâre oblică se ridică schiul din deal cât mai repede posibil;
„șarpele“ – din coborâre oblică, copiii coboară unul în spatele celuilalt (copiii mai avansați vor fi primii) executând viraje legate pe urmă largă;
„oglinda“ – copiii vor forma mai multe șiruri (cei mai avansați vor fi în față), toți copiii vor imita mișcările celui din față, menținându-se cât mai aproape unul de celălalt;
„aleea cu jaloane“ – este amenajat un traseu din jaloane, așezate la distanțe egale unul de celălalt și pe două coloane paralele. Pornesc câte doi copii în același timp și execută diferite exerciții: slalom paralel, „avionul“, „trenulețul“, etc.
„schiază ca soldățelul de plumb”, corpul este complet încordat, mâinile pe lângă corp, care se înclină pe canturi în timpul virajului;
Fig.44. – „Soldățelul de plumb“
„traseul“ – jocul se desfășoară sub formă de întrecere: pe un teren variat care conține porțiuni plate, de urcuș, de coborâre, obstacole, jaloane, porți, schimbări de direcție. Instructorul amenajează un traseu pe care copiii trebuie să-l parcurgă într-un timp cât mai scurt. Plecarea va fi contra cronometru și se va se va amenaja în același loc cu sosirea;
Indicații metodice
Regulile FIS de conduită pe pârtie
Pentru ca circulația pe pârtiile de schi să se desfășoare în bune condiții, există un “cod“ al schiorului. Iată în ce constă acest cod:
Respectă-i pe ceilalți. Coboară astfel încât să nu periclitezi integritatea celorlalți.
Control și viteză adaptată. Nu coborî cu viteze care îți depășesc capacitățile fizice, tehnice sau ale echipamentului din dotare.
Alegerea rutei. Schiorul care vine din urmă, trebuie să-și aleagă traiectoria, astfel încât să nu pună în pericol schiorul din față.
Depășirea. Depășirea se poate executa pe orice parte, dar întotdeauna la o distanță corespunzătoare față de schiorul depășit, pentru a-i permite acestuia să efectueze diferite manevre.
Traversarea și încrucișarea pârtiei. Asigurarea obligatorie, la intersecții, la traversarea pârtiei și la fiecare oprire și alunecare, menținând controlul vizual spre deal și vale, cu măsurile de precauție necesare preîntâmpinării unui accident.
Oprirea și staționarea. Oprirea și staționarea pe pârtie este nerecomandată. În cazul unei căzături, schiorul trebuie să elibereze cât mai repede culoarul.
Urcarea și coborârea. Urcarea și coborârea pe pârtie se face obligatoriu pe marginea acesteia.
Marcaje si indicatoare. Schiorii sunt obligați să respecte indicatoarele și semnalizatoarele instalate pe pârtie.
Acordarea primului ajutor. În cazul unui accident, este obligatoriu să oferi primul ajutor persoanei rănite.
Legitimația. Fiecare schior, implicat într-un accident, fie și numai ca martor, trebuie să aibă actul de identitate la el, pentru a se legitima.
Generalități ale procesului de instruire la copii
„Ce este mai frumos decât să vezi un copil fascinat cu ochii strălucitori și zâmbetul pe buze”?
(ÖSV 2011:162)
Alegerea echipamentului la copii este determinantă! Haine alese greșit, clăpari prea mici sau prea mari, schiuri prea lungi, pot să contribuie la pierderea entuziasmului sau bucuriei de a schia;
Pauzele vor fi ocupate în mare parte cu informații legate de conduita pe pârtie, în condiții de siguranță, modul în care se folosește teleschiul, precum și reguli de protecție a mediului;
Explicație la copii este formulată în așa fel încât aceasta să fie simplă și clară, pe înțelesul copiilor și intuitivă, limitată doar la procedeul tehnic propus;
În cadrul lecției se vor transmite copiilor cât mai puține informații noi;
Laudele sunt foarte importante în motivarea copilului, de aceea în timpul lecției trebuie cât mai des utilizate!
Atenție la corectări! Trebuie corectat copilul cu foarte mare grijă atunci când nu lucrează bine, de felul și modul în care o faci depinde dacă acesta mai vrea sau nu să schieze!
Copiii învață mai bine mișcarea dacă le demonstrezi ce au de făcut, decât dacă le explici ce au de făcut (copiii imită ceea ce văd);
„Repetiția este mama învățării”, bineînțeles însoțită de corectările de rigoare;
Parcurgerea succesiunii metodice, în procesul de învățare la copii, trebuie să fie cât mai variat, sub formă de jocuri și atractiv, pentru a atrage interesul acestora;
Pentru copii, acțiunea este importantă nu rezultatul! Concursul este ceva extraordinar, dar să participi este totul!!!!
Copiii învață foarte repede! Dacă adulții au nevoie de multe zile de exersare, copiii pot învăța același lucru în câteva ore, deoarece ei sunt dezinhibați;
Copiii sănătoși au un mecanism de apărare naturală împotriva supraefortului și al oboselii, de aceea atunci când obosesc se opresc și refuză să mai lucreze. Este nevoie de pauze scurte și dese!
Gradarea efortului oferă lecției un randament crescut și previne apariția oboselii (de la ușor la greu, de la simplu la complex);
Utilizarea materialelor didactice este o condiție determinantă a reușitei procesului de instruire în concepția modernă de învățare a schiului. Modul în care acestea stimulează imaginația copilului, menține gradul de interes și atenția acestora.
Bibliografie
Atkinson R.L., Atkinson R.C., Hilgard E.R. – 1983 – „Introduction to Psychology”, eighth edition, Harcourt, Brace, Jovanovich International Edition
Canadian Schi Instructors’ Alliance (CSIA) – 2000 – „Skiing and Teaching Methods”, Ville ST. Raurent, Quebec
Cohn R.C. – 1978 – „Von der Psychoanalyse zur themenzentrierten Interaktion”, Stuttgart Klett-Cotta;
Debesse Maurice – 1970 – „Psihologie copilului de la naștere până la adolescență”, Editura Didactică și Pedagogică, București .
Demeter Andrei – 1974 – „Bazele fiziologice ale educației fizice școlare”, Editura Sport-Turism, București.
Deutscher Verband für das Skilehrwesen (DVS), Interski Deutschland – 2002 – „Ski-Lehrplan Perfect“, BLV Verlagsgesellschaft mbH, München
Deutscher Verband für das Skilehrwesen (DVS), Interski Deutschland – 2008 – „Schi-Lehrplan praxis”, Blv Buchverlag Gmbh Munchen
Deutscher Verband für das Skilehrwesen (DVS), Interski Deutschland – 2010 – „Schneesportunterricht mit Kindern und Jugendlichen”, Pietsch Verlag Stuttgart
Deutscher Skiverband (DSV) – 2007 – „DSV – Theorielehrbuch”, Deutscher Skiverband Planegg.
Iacob Luminița – 2008 – „Repere psihogenetice. Caracterizarea vârstelor școlare”, în Cosmovici A., Iacob L. „Psihologie Școlară”, Editura Polirom 2008
Jensen E. – 1995 – „Super Teaching”, Turning Point Publishing, Del Mar, CA
Kemmler Jurgen – 2007 – „Richtig Carven”, Blv Buchverlag Gmbh Munchen.
Kohlberg Lawrence – 1984 – „ThePsychology of Moral Development: The Nature and validity of Moral Stages (Essay on Moral development)”, Harpercollins College.
Marcu V., Filimon L. (coord.) – 2003 – „Psihopedagogie pentru formarea profesorilor”, Editura Universității din Oradea
Moise C., Seghedin E. – 2009 – „Metode de învățământ”, în Cucoș Constantin (coord.) „Psihopedagogie pentru examenele de definitivat și grade didactice”, ediția a III-a, Editura Polirom
Mosston Muska, Ashworth Sara – 2008 – „Theaching Physical Education”, First Online Edition, www.spectrumofteachingstyles.org/ebook accesat în data de 16.04.2011
Österreichischer Skischulle (ÖSV) – 2011 – „Snowsport Austria, Verlag Brüder Hollinek, Purkersdorf
Pașcu Sorin, Bogdan Tudor – 2003 – „Schi – metode și mijloace”, Editura Risoprint Cluj Napoca
Piaget Jean – 1969 – „Psihologia copilului”, Editura Didactică și Pedagogică București
Profesional Ski Instructors of America (PSIA) – 1997 – „Children Instruction Manual”, PSIA/AASI National, Lakewood CO
Profesional Ski Instructors of America (PSIA) – 2001 – „Core Concepts – For Snowsports Instructors”, Published by Profesional Ski Instructor of America Education Foundation
Profesional Ski Instructors of America (PSIA) – Western Division – 2010 – „The Teaching Cycle fo Children” in Level I – certification & Study Guide, http://www.psia-w.org/alpine-educationalmaterials.php accesat in 13.04.2011
Smith Warren – 2007 – „Ski”, Dorling Kindersley Verlag GmbH, Munchen
Schulz W. – 1980 – „Unterrichtsplanung”, Munchen, Wien, Baltimore: Urban und Schwarzenberg;
Straka A. Gerald, Macke Gerd – 2006 – „Lern – Lehr – Theoretische Didaktik”, 4 auflage, Waxmann Verlag.
Swiss Snowsports Association (a) – 2010 – „Schneesportunterricht”, Band 1/2010, Schneesport Schweiz Verlag
Swiss Snowsports Association (b) – 2010 – „Ski”, Band 2/2010, Schneesport Schweiz Verlag
Swiss Snowsports Associations – 2011 – „Die Entwicklung des Kindes”, în Swiss Snowsports Academy no. 17, 2011, pag. 4-5, http://www.snowsports.ch/download/services/publications/academy_2011-17_de.pdf, accesat în 22.03.11
Tinning Richard – 2010 – „Pedagogy and Human Movement – theory, practice, researche”, Routledge London and New York.
Wallner Herman – 2008 – „Richtig Carven“, Herman Wallner Verlag, Wien
Bibliografie fotografii
Arhiva Clubului Sportiv TuSport Baia Mare: 3, 4, 5, 6, 7, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 24, 25, 26, 27, 28, 30, 31, 32, 33, 35, 36, 37, 38.
Deutscher Verband für das Skilehrwesen (DVS), Interski Deutschland 2002: 40, 41, 42, 43, 44.
Deutscher Verband für das Skilehrwesen (DVS), Interski Deutschland 2010: 8, 9, 23, 34.
Kemmler Jurgen 2007: 10, 11, 12, 29.
Swiss Snowsports Association 2010(a): 1, 2.
Smith Warren 2007: 39
Bibliografie
Atkinson R.L., Atkinson R.C., Hilgard E.R. – 1983 – „Introduction to Psychology”, eighth edition, Harcourt, Brace, Jovanovich International Edition
Canadian Schi Instructors’ Alliance (CSIA) – 2000 – „Skiing and Teaching Methods”, Ville ST. Raurent, Quebec
Cohn R.C. – 1978 – „Von der Psychoanalyse zur themenzentrierten Interaktion”, Stuttgart Klett-Cotta;
Debesse Maurice – 1970 – „Psihologie copilului de la naștere până la adolescență”, Editura Didactică și Pedagogică, București .
Demeter Andrei – 1974 – „Bazele fiziologice ale educației fizice școlare”, Editura Sport-Turism, București.
Deutscher Verband für das Skilehrwesen (DVS), Interski Deutschland – 2002 – „Ski-Lehrplan Perfect“, BLV Verlagsgesellschaft mbH, München
Deutscher Verband für das Skilehrwesen (DVS), Interski Deutschland – 2008 – „Schi-Lehrplan praxis”, Blv Buchverlag Gmbh Munchen
Deutscher Verband für das Skilehrwesen (DVS), Interski Deutschland – 2010 – „Schneesportunterricht mit Kindern und Jugendlichen”, Pietsch Verlag Stuttgart
Deutscher Skiverband (DSV) – 2007 – „DSV – Theorielehrbuch”, Deutscher Skiverband Planegg.
Iacob Luminița – 2008 – „Repere psihogenetice. Caracterizarea vârstelor școlare”, în Cosmovici A., Iacob L. „Psihologie Școlară”, Editura Polirom 2008
Jensen E. – 1995 – „Super Teaching”, Turning Point Publishing, Del Mar, CA
Kemmler Jurgen – 2007 – „Richtig Carven”, Blv Buchverlag Gmbh Munchen.
Kohlberg Lawrence – 1984 – „ThePsychology of Moral Development: The Nature and validity of Moral Stages (Essay on Moral development)”, Harpercollins College.
Marcu V., Filimon L. (coord.) – 2003 – „Psihopedagogie pentru formarea profesorilor”, Editura Universității din Oradea
Moise C., Seghedin E. – 2009 – „Metode de învățământ”, în Cucoș Constantin (coord.) „Psihopedagogie pentru examenele de definitivat și grade didactice”, ediția a III-a, Editura Polirom
Mosston Muska, Ashworth Sara – 2008 – „Theaching Physical Education”, First Online Edition, www.spectrumofteachingstyles.org/ebook accesat în data de 16.04.2011
Österreichischer Skischulle (ÖSV) – 2011 – „Snowsport Austria, Verlag Brüder Hollinek, Purkersdorf
Pașcu Sorin, Bogdan Tudor – 2003 – „Schi – metode și mijloace”, Editura Risoprint Cluj Napoca
Piaget Jean – 1969 – „Psihologia copilului”, Editura Didactică și Pedagogică București
Profesional Ski Instructors of America (PSIA) – 1997 – „Children Instruction Manual”, PSIA/AASI National, Lakewood CO
Profesional Ski Instructors of America (PSIA) – 2001 – „Core Concepts – For Snowsports Instructors”, Published by Profesional Ski Instructor of America Education Foundation
Profesional Ski Instructors of America (PSIA) – Western Division – 2010 – „The Teaching Cycle fo Children” in Level I – certification & Study Guide, http://www.psia-w.org/alpine-educationalmaterials.php accesat in 13.04.2011
Smith Warren – 2007 – „Ski”, Dorling Kindersley Verlag GmbH, Munchen
Schulz W. – 1980 – „Unterrichtsplanung”, Munchen, Wien, Baltimore: Urban und Schwarzenberg;
Straka A. Gerald, Macke Gerd – 2006 – „Lern – Lehr – Theoretische Didaktik”, 4 auflage, Waxmann Verlag.
Swiss Snowsports Association (a) – 2010 – „Schneesportunterricht”, Band 1/2010, Schneesport Schweiz Verlag
Swiss Snowsports Association (b) – 2010 – „Ski”, Band 2/2010, Schneesport Schweiz Verlag
Swiss Snowsports Associations – 2011 – „Die Entwicklung des Kindes”, în Swiss Snowsports Academy no. 17, 2011, pag. 4-5, http://www.snowsports.ch/download/services/publications/academy_2011-17_de.pdf, accesat în 22.03.11
Tinning Richard – 2010 – „Pedagogy and Human Movement – theory, practice, researche”, Routledge London and New York.
Wallner Herman – 2008 – „Richtig Carven“, Herman Wallner Verlag, Wien
Bibliografie fotografii
Arhiva Clubului Sportiv TuSport Baia Mare: 3, 4, 5, 6, 7, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 24, 25, 26, 27, 28, 30, 31, 32, 33, 35, 36, 37, 38.
Deutscher Verband für das Skilehrwesen (DVS), Interski Deutschland 2002: 40, 41, 42, 43, 44.
Deutscher Verband für das Skilehrwesen (DVS), Interski Deutschland 2010: 8, 9, 23, 34.
Kemmler Jurgen 2007: 10, 11, 12, 29.
Swiss Snowsports Association 2010(a): 1, 2.
Smith Warren 2007: 39
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Schi Alpin Pentru Copii (ID: 166878)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.