Scenarii Privind Regionalizarea In Romania Si Implicatiile Lor Pentru Dezvoltarea Economico Sociala

Cuprins

Stadiul cunoașterii…………………………………………………………………………………3

Noțiuni privind regionalizarea…………………………………………………………………4

Ce reprezintă regionalizarea?………………………………………………………………………………….4

Configurația actuală a României………………………………………………………….7

Regionalizarea Romaniei – aducatoare de beneficii sau complicatii………………………….8

Misiunea regionalizării……………………………………………………………………8

Obiective strategice………………………………………………………………………9

Variante de regionalizare……………………………………………..………………….11

Avantaje și riscuri ale regionalizării României………………………………………….16

Opinii privind regionalizarea…………………………………………………………………21

Concluzii……………………………………………………………………………………..26

Bibliografie

Scenarii privind regionalizarea în România și implicațiile lor pentru dezvoltarea economico-socială

Stadiul cunoașterii

Tema regionalizării este legată de aspecte precum descentralizarea, transferul de competențe și resurse de la nivelul național la cel regional. Ideea de regionalizare a României prezintă și un istoric.

Unirea Moldovei cu Țara Românească, în anul 1859, a declanșat un proces de reorganizare teritorială coerent marcat în 1864 de adoptarea Legii pentru comunele rurale și urbane și a Legii pentru înființarea consiliilor județene, ce sunt considerate a fi primele legi de organizare administrativă a statului român. Teritoriul a fost împărțit în:

− 33 de județe investite cu personalitate juridică și cu organe deliberative și executive (consiliu județean și prefect);

− plăși, ca simple subdiviziuni ale județelor, fără personalitate juridică, conduse de subprefecți, cu atribuții de supraveghere și control asupra autorităților comunale;

− comune, cu personalitate juridică și ale căror organe deliberative și executive erau consiliul comunal și primarul. În anul 1925, prin Legea pentru unificare administrativă, teritoriul României se împarte, din punct de vedere administrativ, în județe (71) și județele în comune (8.879), atât rurale, cât și urbane. Prin Legea administrativă din 1938 se desființează administrația autonomă a județului, înființându-se ținutul. Județul rămâne astfel o circumscripție în care funcționează serviciile exterioare ale ministerelor. Această nouă lege este considerată a fi specifică perioadelor de criză sau regimurilor totalitare. În baza Constituției din 1938 și a acestei legi au fost formate 10 ținuturi, fiecare dintre ele fiind alcătuite din mai multe județe, independent de criteriul istoric. Doi ani mai târziu, ținuturile vor fi desființate, iar județele vor redeveni unități administrativ-teritoriale descentralizate cu personalitate juridică.

Prin Legea nr. 5 din anul 1950 au fost desființate cele 58 de județe, odată cu cele 424 plăși și 6.276 de comune rurale și urbane, fiind înlocuite cu 28 de regiuni compuse din 177 de

raioane, 148 de orașe și 4.052 de comune. Această lege este considerată a fi un experiment sovietic de organizare a teritoriului.

Constituția Republicii Populare Române din 1952 și Decretul 331 din același an, ce modifica Legea nr. 5/1950, impun o nouă organizare administrativ-teritorială, astfel încât numărul de regiuni a fost redus la 18, prin comasare.

În anul 1968, prin Legea nr. 2, s-a revenit la împărțirea administrativ-teritorială a țării pe județe: 39 de județe, Municipiul București, 236 de orașe, dintre care 47 de municipii, și 2.706 de comune având în componență 13.149 de sate. Cauzele acestor modificări sunt considerate a fi schimbările structurale în economia națională, marcate de industrializare, și creșterea explozivă a populației urbane pe baza migrației interne din zona rurală în cea urbană.

Analiza acestor etape de organizare administrativteritorială aduce în discuție ideea că preocuparea pentru regionalizare în spațiul public românesc este marcată în special de interesul pentru spațiile culturale de tipul regiunilor istorice.

Noțiuni privind regionalizarea

Ce reprezintă regionalizarea?

Procesul de regionalizare se dovedește a fi complex și nuanțat. Regionalizarea constituie una dintre caracteristicile principale ale lumii contemporane, ce nu are doar o dimensiune geografică, ci și alte dimensiuni – economică, politică și de securitate – ce sunt interconectate.

În prezent, regiunea și regionalizarea sunt noțiuni folosite adesea în discuțiile despre dezvoltare, în special în ceea ce privește sfera economică a vieții sociale.

Regiunea reprezintă în primul rând un spațiu fizic sau un teritoriu ce, datorită proceselor de globalizare și integrare europeană, a căpătat o importanță deosebită în științele politice și economice, dar și în geografie, unde deține un loc principal.

Regiunea este un termen cu un conținut neclar: oricare ar fi dimensiunea sa, regiunea este

întotdeauna o entitate aflată între alte două, atât în plan fizic, cât și în plan conceptual. Regiunea poate fi în același timp și expresie a voinței politice (limitele sale sunt stabilite în funcție de sarcinile caracteristice anumitor comunități teritoriale, în conformitate cu numărul populației care poate îndeplini aceste sarcini, dar și cu factorii istorici și culturali specifici), dar și o unitate funcțională de analiză (zone grupate pe baza unor criterii geografice sau socio-economice).

Regionalizarea reprezintă procesul formării de regiuni. Regionalizarea poate fi definită ca proces explicit, dar nu neapărat instituționalizat în mod formal, de adaptare a normelor statelor participante, proceselor decizionale, tipurilor de politici, conținutului politic, structurilor politice, economiei și identității (la nivel de elită și la nivelul maselor) pentru a se alinia și a se modela în funcție de un nou set de priorități, norme și interese colective regionale, care poate el însuși să

apară, să se dezvolte și să dispară.

Sunt identificate cinci tipuri de regionalizare:

1. Regionalizarea structurată: o entitate complexă ce folosește politicile informale în ciuda instituționalizării profunde; nu există nici un hegemon; puterea, în multe domenii publice, este delegată unui nou centru (UE, Uniunea Africană).

2. Regionalizarea pentru dominare: o alternativă la regimul global stabilită de un hegemon regional/global cu scopul contracarării amenințărilor la adresa puterii sale, venite din partea altor procese de regionalizare sau din partea statelor; este axată pe o gamă restrânsă de problematici, cu accent pe comerț (NAFTA).

3. Regionalizarea pentru securitate: este axată pe probleme de securitate militară sau socio-economică; poate fi contiguă geografic sau transregională din punct de vedere al localizării membrilor (NATO, Parteneriatul Euro-Mediteranean).

4. Regionalizarea în rețea: constituie un răspuns al identității regionale la globalizare; poate căpăta o gamă semnificativă de puteri, dar se bazează în principal pe metodele de lucru noninstituționalizate sau interguvernamentale (ASEAN, Mercosur).

5. Regionalizarea unită: parteneriat strategic al unui proces de regionalizare cu un alt proces sau cu un stat important din afara regiunii cu scopul deținerii unui avantaj economic sau de politică externă (APEC).

Regionalizare poate fi aplicată oricărui caz de formare a unei regiuni transfrontaliere ce presupune existența unei legături între politică și economie și are ca factor cauzal problemele de securitate.

În cadrul UE, în funcție de statutul juridic se poate formula o nouă tipologie a regionalizării:

1. Regionalizare administrativă: presupune delegarea de către stat a autorității către structurile subordonate guvernului sau organismele ce se constituie la nivel local, ale căror acțiuni sunt controlate de către stat, deși, în același timp, dispun de o anumită autonomie juridică; prin funcțiile și atribuțiile pe care le dețin, acestea au ca scop promovarea dezvoltării economice și regionale și se bazează pe mobilizarea colectivităților locale și a organizațiilor economice (exemplu: în Luxembourg, guvernul a delimitat patru regiuni ce nu au fost înzestrate cu autorități proprii din cauza suprafeței mici a statului).

2. Regionalizare prin intermediul colectivităților locale: se realizează pe baza cooperării între colectivitățile locale, ce dispun de atribuții extinse și de un larg câmp de acțiune; diferă de regionalizarea administrativă prin aceea că se înfăptuiește prin intermediul instituțiilor descentralizate care acționează într-un cadru de putere propriu (exemple: Danemarca, Finlanda,

Irlanda, Ungaria).

3. Descentralizare regională: se referă la constituirea unei noi colectivități teritoriale, regiunea, la un nivel superior celui al colectivităților teritoriale existente; regiunea capătă expresie instituțională specifică și formează o nouă categorie de colectivități teritoriale, care, deși au aceeași natură juridică ca și colectivitățile teritoriale existente, se disting printr-o circumscripție mai largă și prin competențele lor în materie de dezvoltare economică; se înscrie în ordinea constituțională a statului unitar, chiar dacă modifică organizarea teritorială (exemplu: în Franța există 26 de regiuni, exceptându-le pe cele externe, care se bucură de principiul liberei administrări a colectivităților teritoriale).

4. Regionalizare politică sau autonomie regională (regionalism instituțional): se caracterizează prin atribuirea puterii legislative unei adunări regionale, ce dispune de vaste competențe al căror conținut este definit și garantat prin Constituție sau printr-un text de natură constituțională, iar pentru exercitarea competențelor se constituie un executiv cu caracteristici de guvern regional; afectează structura statului și îi modifică Constituția; se diferențiază de statul federal prin aceea că regiunile nu reprezintă state, iar alcătuirea rămâne, în principiu, cea de stat unitar (exemple: Spania, Italia, Belgia).

5. Regionalizare prin intermediul autorităților federale: statul federal nu se opune statului-națiune, în multe cazuri constituind un mod de integrare națională; statele federale se nasc dintr-o uniune de state, care reprezintă, de fapt, entități politice ce prezintă o serie de particularități regionale și entice (exemplu: Germania).

Configurația actuală a României

Ideea constituirii de regiuni nu este nouă pentru România. Actuala formă de existență a statului național a fost posibilă prin Unirea de la 1 Decembrie 1918 a Transilvaniei cu România. România, ca stat membru al UE, are obligația de a da curs cerințelor acesteia în ceea ce privește anumite norme de organizare teritorială ce reies din legislația europeană. În prezent, se discută despre diverse forme de regionalizare, mai mult sau mai puțin conforme cu nevoile țării noastre, dar al căror argument principal este comun: principiul satisfacerii necesităților economice, sociale, ecologice și culturale ce sunt diferite de cele existente în momentul adoptării actualei organizări teritorial-spațiale. Tema regionalizării este legată de aspecte precum descentralizarea, transferul de competențe și resurse de la nivelul național la cel regional. Aceasta influențează securitatea națională atât în sens pozitiv, cât și negativ, având implicații inclusiv asupra individului, dar și asupra procesului de guvernare.

În prezent, România este organizată, conform Constituției din 1991 și Legii administrației publice locale nr. 69/1991, în următoarele unități administrative de bază: județe (41), municipii (97), orașele (268, inclusiv municipiile), commune (2.698) și sate (13.089). Începând cu anul 1998, au fost stabilite patru macroregiuni de dezvoltare (NUTS-I), opt regiuni

(NUTS-II), 41 de județe și municipiul București ( NUTS-III), în conformitate cu Nomenclatorul NUTS al UE:

• Macroregiunea 1:

– Regiunea Nord-Vest: Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare, Sălaj;

– Regiunea Centru: Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș, Sibiu.

• Macroregiunea 2:

– Regiunea Nord-Est: Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui;

– Regiunea Sud-Est: Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea, Vrancea.

• Macroregiunea 3:

– Regiunea Sud: Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova, Teleorman;

– Regiunea București și Ilfov: București, Ilfov.

• Macroregiunea 4:

– Regiunea Sud-Vest: Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Vrancea.

– Regiunea Vest: Arad, Caraș-Severin, Hunedoara, Timiș.

Aceste regiuni nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică și constituie rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale. De asemenea, ele nu au capacități administrative, ci rolul de a facilita coordonarea proiectelor de dezvoltare regională. Pentru România, dezvoltarea regională este un concept nou ce urmărește impulsionarea și diversificarea activităților economice, stimularea investițiilor în sectorul privat, contribuția la reducerea șomajului și, nu în cele din urmă, să conducă la o îmbunătățire a nivelului de trai.

2. Regionalizarea Romaniei – aducatoare de beneficii sau complicații

Misiunea regionalizării

România trebuie să rezolve un important decalaj pe care îl are față de Europa, pentru a aduce serviciile publice și deciziile mai aproape de cetățeni și pentru a folosi mai judicios resursele existente.

Procesul de regionalizare are misiunea de a spori legitimitatea autorităților publice în proiectarea și îndeplinirea unor obiective strategice la nivel regional, în plan economic, social, cultural, cu efect asupra modernizării societății românești.

Totodată, constituirea regiunilor contribuie la:

a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării echilibrate, recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic și social a zonelor mai puțin dezvoltate, ca urmare a unor condiții istorice, geografice, economice, sociale, politice, precum și preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;

b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea inițiativelor și prin valorificarea resurselor locale și regionale, în scopul dezvoltării economico-sociale durabile, dezvoltării culturale a acestora și al coeziunii teritoriale.

Obiective strategice

Conform Memorandumului privind Adoptarea măsurilor necesare pentru demararea procesului de regionalizare-descentralizare în România, obiectivele referitoare la competențele ce urmează a fi exercitate de viitoarele regiuni, presupun:

dezvoltarea economică a regiunii – la nivelul fiecărei regiuni va exista cel puțin un centru de afaceri regional;

gestionarea fondurilor europene la nivel regional;

gestionarea și modernizarea infrastructurii de interes regional cu privire la transportul rutier, feroviar, fluvial, maritim, aerian – la nivelul fiecărei regiuni va exista cel puțin un aeroport internațional;

gestionarea infrastructurii de sănătate și asistență medicală la nivel regional – la nivelul fiecărei regiuni va exista cel puțin un spital regional (cu medicină de înaltă performanță);

promovarea obiectivelor de turism de interes regional;

amenajarea teritoriului la nivel de regiune;

dezvoltarea învățământului preuniversitar tehnic și profesional la nivel regional, precum și a învățământului superior – la nivelul fiecărei regiuni va exista cel puțin o universitate acreditată la nivel internațional;

elaborarea unor programe de interes regional pentru dezvoltarea agriculturii în vederea încurajării accesului produselor românești pe piețele interne si externe, inclusiv prin crearea de branduri regionale;

gestionarea programelor de protecție socială la nivel regional;

protecția mediului la nivel regional;

gestionarea situațiilor de urgență la nivel regional prin crearea unui sistem regional de intervenție;

promovarea sportului de performanță – la nivelul fiecărei regiuni va exista cel puțin un centru sportiv regional polivalent de nivel internațional;

dezvoltarea culturală la nivel regional – la nivelul fiecărei regiuni va exista cel puțin un centru cultural de nivel european.

Autoritățile administrației publice centrale vor exercita în continuare rolul de elaborare, implementare și monitorizare a politicilor naționale în domeniile de activitate și competențele de reglementare, coordonare și îndrumare metodologică și control.

Existența regiunilor ca unități administrativ-teritoriale funcționale la sfârșitul anului 2013, presupune parcurgerea concomitentă a trei procese administrative, corelate și aflate într-o strânsă relație de interdependență, astfel:

Procesul de revizuire a Constituției.

Procesul de elaborare a cadrului normativ necesar organizării și funcționării regiunilor.

Procesul de elaborare a cadrului normativ necesar descentralizării competențelor către regiuni, județe, municipii, orașe și comune.

Pentru atingerea obiectivelor sale, amenajarea teritorial-spațială trebuie să fie:

democratică: condusă într-un mod care să asigure participarea locuitorilor implicați și ai reprezentanților lor politici;

cuprinzătoare: să asigure coordonarea diferitelor politici sectoriale și să le integreze într-o abordare globală;

funcțională: să țină cont de conștiința regională bazată pe valori, cultură și interese comune care uneori depășesc hotarele administrative și teritoriale, ținând în același timp cont de înțelegerile instituționale;

orientată pe termen lung: să analizeze și să ia în considerare tendințele pe termen lung și evoluția fenomenelor și intervențiilor din domeniul social, cultural, ecologic și al mediului.

Variante de regionalizare

Uniunea Europeană cunoaște 4 tipuri de regionalizare: administrativă, prin transfer de competențe, prin descentralizare regională și prin autonomie regională. Există și o motivație a politicului pentru regionalizare, prin apropierea de cetățeni, printr-un management public flexibil care poate pune in valoare resursele regionale, printr-o autonomie financiară, prin dezvoltarea unei infrastructuri regionale, printr-o coeziune economică și socială, prin dispariția discrepanțelor economice, prin evitarea unui izolaționist etnic și cultural. Însă o regionalizare într-un stat nu ține doar de voința politică a decidenților, pentru că regionalizarea înseamnă atât politică, economie, societate, cultură, cât și religie. Până la această oră nu au fost demarate studii care să clarifice această împărțire pe regiuni și în plus încă nu se cunosc care vor fi consecințele regionalizării atât din punct de vedere fiscal, economic și social. Momentan nu se cunoaște exact numărul regiunilor în care va fi împărțită România și nici unde vor fi reședințele viitoarelor regiuni, însă toată lumea anticipează un număr de opt. Regionalizarea României presupune în sine reîmpărțirea administrativ-teritorială, astfel încât regiunile să aibă competențe economice sau de atragere a fondurilor europene pentru a se putea dezvolta. Principiul subsidiarității, care constă în exercitarea competențelor de către autoritățile administrative locale situate cel mai aproape de cetățean, acestea având și capacitatea necesară exercitării lor, ar trebui să primeze în realizarea noilor regiuni. Derularea procesului de regionalizare-descentralizare va fi asigurată de un Consiliu consultativ pentru regionalizare și un Comitet tehnic interministerial. Astfel, până la sfârșitul anului, România ar urma să fie împărțită în regiuni. Abordarea sistemică a administrației publice trebuie să conducă, în primul rând, la rezolvarea problemelor complexe referitoare la oameni și la mediul socio-economic. România va fi împărțită în opt regiuni care vor avea competențe exclusive sau partajate cu cele ale statului. De asemenea, acestea vor dispune de un buget multianual și de un consiliu regional condus de un președinte, conform proiectului de Lege privind regiunile, prezentat de media și despre care vicepremierul Liviu Dragnea a afirmat că nu este cel oficial.

Sursa: Ministerul Dezvoltării Regionale

Proiectul prevede că teritoriul național al României este împărțit în 8 regiuni, cu reședințele la București, Alba Iulia, Piatra Neamț, Cluj Napoca, Brăila, Timișoara, Craiova, Călărași, iar fiecare regiune este formată din două sau mai multe județe. Regiunile prevăzute de proiect sunt: 1. Regiunea București-Ilfov – municipiul București și județul Ilfov, cu reședința în municipiul București; 2. Regiunea Centru – județele Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mures și Sibiu, cu reședința în municipiul Alba Iulia; 3. Regiunea Nord-Est – județele Bacău, Botoșani, Neamț, Iași, Suceava și Vaslui, cu reședința în municipiul Piatra Neamț; 4. Regiunea Nord-Vest: județele Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare și Sălaj, cu reședința în municipiul Cluj-Napoca; 5. Regiunea Vest: județele Arad, Caraș-Severin, Hunedoara și Timiș, cu reședința în municipiul Timișoara; 6. Regiunea Sud-Vest: județele Dolj, Olt, Vâlcea, Mehedinți și Gorj, cu reședința în municipiul Craiova; 7. Regiunea Sud: județele Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova și Teleorman, cu reședința în municipiul Călărași; 8. Regiunea Sud-Est: județele Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea și Vrancea, cu reședința în municipiul Brăila. Regiunile sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia regională și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice regionale. De asemenea, proiectul prevede că autoritățile administrației publice centrale și regionale exercită competențe exclusive ale statului, competențe partajate (stat-regiune), în cazul în care ambele niveluri pot legifera, dar legile naționale prevalează în caz de conflict, precum și competențele exclusive ale autorităților administrației publice regionale. Proiectul stabilește și funcționarea Consiliului Regional, care „se alege pentru un mandat de patru ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă”. Președintele Consiliului Regional reprezintă regiunea în raporturile cu terții, convoacă și conduce ședințele consiliului regional și dispune măsurile necesare pentru pregătirea și desfășurarea în bune condiții a acestora, exercită funcția de ordonator principal de credite, coordonează și controlează realizarea activităților de investiții, răspunde de buna funcționare a administrației publice regionale, asigură respectarea prevederilor Constituției, punerea în aplicare a legilor, a decretelor președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului regional, precum și a altor acte normative. În proiect se mai arată că fiecare regiune își stabilește un buget multianual, care trebuie aprobat și actualizat în fiecare an, și care este elaborat având în vedere planificarea regională. De asemenea, în proiect se arată că pe lângă fiecare Consiliu Regional se înființează, organizează și funcționează un Consiliu Consultativ Economic și Social, organism cu rol consultativ. În fiecare regiune funcționează câte o agenție pentru dezvoltare regională, organism neguvernamental, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care funcționează în domeniul dezvoltării regionale. O variantă de regionaliare a fost propusă de Președintele Consiliului Județean Bihor și al organizației județene a PNL, Cornel Popa, care a înaintat conducerii PNL un proiect conform căruia regionalizarea ar urma să se concretizeze prin înființarea a zece regiuni. Astfel, conform proiectului, cele zece regiuni propuse de vicepreședintele PNL Cornel Popa sunt: – Crișana (cu centrul la Oradea, formată din județele Bihor, Salaj, Satu Mare și Maramureș)
– Transilvania (cu sediul la Cluj-Napoca, formată din județele Cluj, Alba, Bistrița Năsăud și Mureș)
– Moldova Nord (cu sediul la Iași, formată din județele Iași, Botoșani, Neamț și Suceava)
– Moldova Sud (cu sediul la Bacau, formată din județele Bacău, Vaslui, Vrancea și Galați)
– Carpatica (cu sediul la Brasov, formată din județele Brașov, Sibiu, Harghita și Covasna)
– Banat (cu sediul la Timisoara, formată din județele Timiș, Arad, Hunedoara și Caraș Severin)
– Oltenia (cu sediul la Craiova, formată din județele Dolj, Olt, Mehedinți, Gorj și Valcea)
– Muntenia (cu sediul la Pitești, formată din județele Argeș, Dâmbovița, Tulcea și Giurgiu)
– București (cu sediul în Capitală, și din care ar face parte și județele Prahova și Ilfov)
– Dunarea de Jos (cu sediul la Constanța, formată din județele Constanța, Teleorman, Ialomița și Călărași). Președintele Consiliului Judetean și al PNL Bihor, Cornel Popa, susține că o asemenea împărțire a regiunilor ar ține cont de necesitatea echilibrului economic, a întinderii și numărului de locuitori, de existența universităților și a căilor de comunicații convenabile pentru toate județele componente, și nu ar duce la o enclavizare etnică. Au existat mai multe propuneri și chiar inițiative parlamentare care veneau cu o varianta sau alta. O altă propunere legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România a fost discutată în Parlament anul trecut. Aceasta constituie 16 regiuni și 5 macroregiuni de dezvoltare, unități administrative fără statut juridic. Potrivit propunerii legislative, Cluj-Napoca ar putea forma o regiune alături de județele Bistrița-Năsăud și Maramureș. Această împarțire în regiuni a fost trimisă spre încadrare în clasificarea NUTS 1 și 2 la Comisia Europeana, necesară pentru ca unitațile de dezvoltare să fie luate în considerare la atribuirea de fonduri comunitare. Liviu Dragnea a declarat, într-o conferinșă de presă susținută la Iași, că va propune ca regiunile să nu aibă "denumiri numerotate", ci să conțină nume proprii. "Vom veni cu propuneri concrete în perioada urmatoare. Regiunea din nord-estul țării se va numi regiunea Moldova. Vrem ca regiunile să aibă în denumire nume proprii. O sa vedem la final și procedura prin care vor fi desemnați cei care conduc regiunea, dacă vor fi numiți președinți regionali sau guvernatori. Vom stabili și dacă vor fi aleși în mod indirect eventual de către consilierii locali sau dacă se va face o conducere prin rotație în cei doi-trei ani de tranziție, până la alegerile din 2016", a afirmat Liviu Dragnea. El a mai spus ca este important ca în acest an să fie înființate regiunile, adăugând însă că întregul proces al regionalizarii va dura câțiva ani. "Termenul pentru înființarea regiunilor înca din acest an nu este unul scurt. Tot timpul se va spune ca este prea scurt, pentru că nu este ușor să treci la un nou sistem administrativ", a mai spus vicepremierul Liviu Dragnea. De asemenea, Președintele Senatului, Crin Antonescu, a declarat, în cadrul unei dezbateri pe tema regionalizării, că în acest proces decidenții trebuie să depășească subiectul numărului de regiuni și al capitalei acestora, respectiv cine va conduce aceste structuri. "Ceea ce mi se pare esențial în acest moment al dezbaterii și pentru perioada următoare, până când regionalizarea să devină pas cu pas realitate, este să depășim cele două subiecte care par a fi, deocamdată, cel puțin din punct de vedere mediatic, mai interesante, și anume câte regiuni vor fi și unde va fi capital lor, pe de o parte. În al doilea rând, cine va conduce aceste regiuni, cum vor fi aleși, numiți, desemnați, stabiliți conducătorii acestor regiuni și ce atribuții vor avea ei", a susținut Antonescu. El a precizat că înainte de aceste probleme decidenții trebuie să se preocupe de rosturile unei asemenea reforme. "Scopul regionalizării nu poate fi altul decât dezvoltarea și în acest sens, chiar dacă suntem toți conștienți de presiunea intrării în vigoare a noului exercițiu financiar al Uniunii, cred că trebuie să ieșim din capcana grabei sau a pripelii. Trebuie să construim cât mai repede posibil, dar cu condiția ca această construcție să fie temeinică", a mai afirmat președintele Senatului. Antonescu a mai susținut că un proces de regionalizare precum cel din România nu poate fi realizat în absența consultării modelului francez și a celui german în această privință.

2.4. Avantaje și riscuri ale regionalizării României

În urma audierii publice ,,Regionalizarea României – De ce?”, organizată la Timișoara, de Academia de Advocacy în data de 23 noiembrie 2012, s-au oținut 251 de opinii scrise referitoare la regionalizarea României. Analizând cele 251 de opinii scrise colectate prin prisma poziționării față de oportunitatea sau nu a eventualei regionalizări a României, a rezultat următoarea structură:

– 77,29%, respectiv 194 de opinii scrise pro-regionalizare;

– 14,34%, respectiv 36 de opinii scrise contra-regionalizare;

– 8,37%, respectiv 21 de opinii scrise colectate ale celor indeciși sau care nu doresc să își asume o poziție inechivocă în acest moment al consultării publice.

Printre argumente economice care care susțin regionalizarea se numără:

– Atenuarea discrepanței de dezvoltarea dintre mediul urban și rural;

– România are nevoie de regionalizare, pentru a putea beneficia de fonduri europene, acestea, consideră o parte a simpatizanților, că rămân singura soluție pentru continuarea dezvoltării. Cu toate acestea, ancheta realizată pune în evidență un aspect conform căruia reorganizarea sistemului nu pare a fi necesară în cazul în care unicul scop al reorganizării este creșterea gradului de absorbție a fondurilor europene.

– Reducerea semnificativă a costurilor la bugetul de stat al țării;

– Valorificarea maximală a potențialelor economice (inclusiv turistice), culturale și ecologice;

– Rezolvarea carenței unei rețele de drumuri bine structurată, din care încă lipsesc autostrăzile, drumurile expres sau variantele ocolitoare ale marilor orașe, cât și starea necorespunzătoare a șoselelor, care reprezintă surse de nemulțumire și se datorează, în mare măsura, incapacității factorilor decizionali județeni de a colabora și de a elabora un plan comun într-o perioadă de timp satisfăcătoare;

– Punerea în practica a unor proiecte interjudețene;

– Facilitarea absorbției fondurilor și asigurarea repartizării lor funcție de nevoile reale ale regiunilor;

– Eliminarea birocrației și a costurilor administrative și creearea de posibilități pentru o mai bună cunoaștere a nevoilor cetățenilor;

– Ar da un sens și impuls activității deja existente a direcțiilor regionale (mediu, ape, căi ferate etc.), în prezent suspendate ca posibilități de corelare a acțiunilor lor;

– Ar determina dezvoltarea economică și socială;

– Utilizarea eficace și eficientă a resurselor locale;

– Creșterea competitivității economice;

– Accesarea și utilizarea eficientă a fondurilor europene;

– Dezvoltarea urbană, dezvoltarea rurală și corelarea acestora;

– Dezvoltarea cooperării intra și inter regionale;

– Un act managerial mai performant deoarece instituțiile se vor putea coordona și conduce mai eficient;

– Fondurile europene vor putea fi accesate direct și nu vor mai veni centralizat;

– Notorietatea benefică a regiunii va atrage investițiile mult mai ușor; Nici aspectele din perspective socială nu sunt lăsate în afara argumentelor care susțin conceptual de regionalizare. Dimpotrivă, în susținerea punctelor de vedere se pleacă de la faptul că regionalizarea nu este o decizie politico-administrativă în primul rând, ci trebuie abordată ca un proces complex social, care este necesar a fi pregătit în mod adecvat, bazat pe argumente științifice.

Din seria contra-argumentelor aduse în discuție de non-simpatizanții regionalizării se rețin următoarele:

– Având în vedere faptul că regionalizarea presupune numirea unui centru administrativ al regiunii, acest fapt evident va conduce la o adevărată luptă în care câștigător va ieși orașul care va fi mai bine reprezentat politic la nivel administrativ, în detrimentul unor argumente de potențial economic al zonei, de infrastructură, fapt care poate conduce la un deznodământ în defavoarea unor orașe cu tradiție sau cu potențial mai mare de dezvoltare;

– Riscul «românizării» acestui proces, adică el să nu fie pus în practică în maniera în care este prezentat, suferind o denaturare profund marcată de interese politice de context prezent;

– «Divide et impera» este un vechi proverb antic, în spatele căruia se ascund scepticii care privesc regionalizarea ca o divizare a statului de drept, un prilej oportun pentru așa numitul «Ținut secuiesc» de a întreține spiritele viu aprinse și totodată un focar permanent al unei diviziuni politice cu efecte negative extrem de nefaste asupra țării în care locuim cu toții;

– Se susține că adevăratele intenții ale UE ar fi dezmembrarea teritorială, culturală și sociologică a României, cu promisiunea unei iluzorii reduceri a decalajelor economice și sociale din Europa;

– Deschidere la orice propunere constructivă, dar împotriva regionalizării României pe criterii politice sau etnice;

– Împărțirea pe regiuni a țării ar crea situații tragice pentru omul simplu care ar trebui să meargă sute de kilometri pentru o ”simpla hârtie” necesară pentru desfășurarea unor activități;

– Regionalizarea țării ar putea fi transformată într-un proces de ”federalizare” mult dorit și așteptat de către unele minorități din România;

– Decalajele economice se vor adânci, deoarece vor exista regiuni mai avantajate în schimbul unor regiuni sub nivelul mediu de trai care vor trage tot greul; – Mult râvnita absorbție de fonduri europene se poate transforma ireversibil în contribuabil fără drepturi depline (subvențiile din agricultura au valori diferite pentru aceeași suprafață în diverse state ale uniunii europene);

– Dialogul va fi purtat aproximativ între aceleași persoane, doar statutul acestora se va schimba;

– România nu este pregătită acum să se dividă din nou și să-și creeze noi structuri administrative teritoriale în primul rând din punct de vedere al costurilor;

– Descentralizarea se poate realiza și la nivel de județe;

– După pseudoregionalizarea realizată pentru absorbția fondurilor europene disparitățile s-au redus foarte puțin sau în unele cazuri s-au adâncit;

– Rata scăzută de absorbție a fondurilor europene, probleme mari și corecțiile realizate pe achizițiile publice, corupția din cele mai înalte niveluri ale organismelor de implementare și autorităților de management, are drept rezultat reducerea drastică a cuantumului alocat pentru România pentru noua perioadă de programare;

– Regionalizarea este o portiță folosită de partidele etnice, în special de UDMR pentru a realiza enclavizarea României, cu precădere mini-regiunea formata din județele Mureș, Harghita și Covasna;

– Regionalizarea va dura de fapt 20-30 de ani pentru că este necesar timp de concepere și implementare a noilor structuri și infrastructure;

– Daca se vor pune în balanță costurile pentru realizarea schimbărilor legate de regionalizare cu sumele alocate și care nu este sigur ca se vor absorbi în următorii ani, s-ar putea ca rezultatul să nu fie cel scontat în sensul ca am putea pierde în urma acestor sacrificii, chiar ceea ce credem ca vom câștiga;

– Adâncirea dezechilibrelor în plan economic și social – de exemplu, estul României, ar porni cu un minus, investițiile nu au fost făcute echilibrat în toate zonele țării;

– Va duce la o birocrație crescută, pentru ca va mai apărea un guvern al regiunii respective;

– Dispariția identității statului român;

– Presupune schimbări legislativ-administrative profunde și, pe de altă parte, necesită o omogenizare a gradului de dezvoltare a județelor ce vor compune viitoarele regiuni;

– Alăturarea, într-o regiune, a unor zone eterogene din punct de vedere al dezvoltării economice duce la adâncirea diferențelor, nu la atenuarea lor;

– Cu cât regiunea este mai mare, cu atât este posibil să crească discrepanțele dintre centru și provincie;

– Se vor crea super-baroni locali (cu puteri mult mai mari dacă regionalizarea se face cu o avansată descentralizare decizională); dacă pe lângă regiuni vom menține și județele, vom crea o rețea de baroni regionali și baroni locali, a căror putere de decizie nu garantează „coeziunea” socială, economică, teritorială sau de orice altă natură.

– Viitoarele regiuni fără păstrarea județelor ar duce, din nou, la o concentrare a importanței unor localități în detrimentul altora;

– Regionalizarea, de asemenea, fără rețeaua pluricentrică de centre ale comunităților cu o tradiție și funcționalitate deja constituită, ar împărți artificial țara pe bucăți mari, fără nicio tradiție și coeziune, s-ar pierde simbolurile și afilierile actuale;

– Regionalizarea ar da prilejul unor conducători regionali, deținători de mai multă putere, să emită pretenții de federalizare și de desprindere a unor viitoare regiuni-republici din România actuală;

– Se distrug structurile actuale existente la nivelul regiunilor existente și care realizează absorbția fondurilor europene care conduce la disiparea și dispariția specialiștilor care lucrează în aceste structuri;

– Se vor crea noi locuri de muncă pentru clientela politică a diferitelor formațiuni politice, realizându-se astfel și o concentrare mai puternică a influentelor regionale ale acestora;

– Odată demarat procesul, se va încerca o regionalizare pe baza unor criterii etnice ceea ce va conduce la enclavizare și segregarea societății;

– Costuri foarte mari pentru crearea unor noi structuri ale administrației locale;

– Costuri mari legate de organizarea unei noi forme de autoritate publică legală, legate de modificări ale Constituției, legislației, locațiilor, școlarizare, etc. pot genera costuri pentru care România anului 2012-2013 nu este pregătită;

– Distanțe mult mai mari de parcurs pentru cetățeni în vederea rezolvării problemelor administrative (schimbarea cărții de identitate, schimbarea permisului de conducere, schimbarea pașaportului, a actelor de cadastru; probleme legate de fiscalitate, de proprietatea privata, probleme legate de punerea în practica a actelor legislative și de justiție (tribunale regionale) pentru care persoanele din colțurile îndepărtate ale regiunii nu vor fi pregătite cu resurse materiale și de timp;

– Riscul de concentrare a dezvoltării regionale la nivelul zonei imediat apropiate capitalei de regiune și adâncirea disparităților fata de zonele din localitățile periferice;

– Controlul greoi al activității economice din cauza unor noi reglementari care se vor pune în practica doar când vor fi înțelese;

-Va implica reorganizarea sistemului sanitar și așa deficitar, care acum cuprinde spitale municipale și județene;

– Protejarea proprietății private, în special zona pădurilor va fi dificila.

– Probleme legate de terenurile agricole care nici pana acum nu au fost împărțite conform legislației.

– Înființarea de noi organe legislative cu atribuții diferite de cele existente, noi organisme pentru taxe și impozite ceea ce va antrena costuri suplimentare. În consecință, corespunzător opiniilor depozanților care resping regionalizarea, aceasta apare ca o problemă artificială care, indiferent de oportunitățile pe care le oferă, nu este răspunsul corect la nevoile actuale ale poporului român.

Opinii privind regionalizarea

O opinie referitoare la regionalizarea României este cea a lui Mircea Coșea, fost ministru de stat pentru Strategie și reformă, care susține că: „Pe termen scurt, efectele sunt legate de politica bugetară, în primul rând. Această reorganizare, făcută fără o pregătire, nu are în spate un buget conceput pe un alt tip de metodologie care trebuie să fie pe programe multi-anuale și pe alt tip de ordonator de credite.

Acest tip de buget ar putea să aibă dificultăți pentru că împărțirea banilor pe mari regiuni va avea de întâmpinat o dificultate pe care nu o cunoaștem încă, și anume cum se va prezenta nevoia de bugetare a unei regiuni după contopirea unor județe cu nivel de dezvoltare foarte diferit. De exemplu, salariile pe care le avem acum în zonele istorice și județe vor căpăta o altă configurație și de care bugetul nu poate să țină seama. Or, bugetarea este un lucru extrem de important, indiferent dacă ponderea bugetării locale va fi mai mare, bugetul național va avea încă niște obligațiuni pentru aceste noi regiuni pe care încă noi nu le cunoaștem.

În al doilea rând, există niște programe europene care sunt deja aprobate pe sectoare mai ales în infrastructură, în energie – sectoare care țin de legături intrajudețene. Aceste legături intrajudețene vor deveni legături intraregiuni. Or, din acest punct de vedere vor fi dificultăți cu finanțarea în continuare a acestor programe și cu punerea lor în practică, pentru că sistemul de referință și monitorizare a banilor europeni se va schimba. Pe termen lung, avem încă niște dificultăți foarte grave. Este așa-numitul fenomen al centrifugării. Aceste regiuni nu vor crește potențialul economic al regiunilor prin includerea unor județe mai dezvoltate, pentru că numărul județelor mai puțin dezvoltate este mai mare în România decât cel al celor dezvoltate. Vom asista la o scădere a nivelului de dezvoltare al acestor regiuni în comparație cu nivelul de dezvoltare al unor județe actuale. Aceasta va duce la o centrifugare, pentru că în economie există această regulă: mediul de afaceri, capitalul și factorii de producție, se orientează către zonele unde pot fi mai bine valorificați. Procesul care deja a început în România – prin înscrierea firmelor în Bulgaria și Republica Moldova, prin înscrierea automobilelor în Bulgaria – se va accentua pentru că aceste regiuni vor deveni mult mai slabe față de mediul exterior. Deci riscăm ca esența bugetară a acestor zone să fie transferată în alte țări. Reorganizarea nu poți s-o faci, dacă nu o corelezi cu alte schimbări profunde, care țin de politica fiscală, politica bugetară și de piața muncii.

Problema care se discută acum, cea a ungurilor, e o problemă minoră față de problema economică, pe care o vom întâmpina. Evident, firmele vor simți nevoia să migreze dintr-o parte în alta pentru că reorganizarea administrativ-teritorială nu ține seama de specificul de activitate economică și nici nu vor putea fi grupate astfel. Un singur lucru ar trebui să facă Guvernul: să amâne această măsură până când se studiază foarte bine consecințele ei și se iau măsuri de natură fiscală, bugetară, a pieței muncii, pentru a compensa aceste pierderi și pentru a pregăti o dezvoltare în viitor. Măsura de reorganizare este necesară, că e pe 8, 10, 12 regiuni, nu știm, dar nu se poate face doar prin voință politică. Ea trebuie să aibă în spate o judecată economică, sociologică, antropologică foarte serioasă, pentru că nu e vorba de indicatori economici puri, cum sunt salariul, pensia – le mărim sau le scădem. Este un amalgam de factori – regionalizare înseamnă economie, societate, politică, cultură, tradiție și religie chiar.”

Totodată, Liviu Voinea, economist la Grupul pentru Economie Aplicată este de părere că regionalizarea „ la o primă vedere, nu va accelera, ci dimpotrivă, va încetini absorbția fondurilor europene, într-o primă etapă, dacă va fi făcută pe parcursul unui exercițiu financiar european, adică în interiorul intervalului 2007-2013.

Este cu totul altă poveste dacă ea va fi realizată pentru a deveni operațională odată cu exercițiul financiar 2014-2020. Deci, dacă intră în vigoare anul viitor, va avea un efect pervers asupra atracției de fonduri europene și anume va încetini această absorbție, pentru că practic va bloca ceea ce este în curs de absorbție  sau unele proiecte care s-au semnat și se află la jumătatea implementării pe alte structuri administrative locale.

Este experiența pe care România a mai avut-o. În primii 12 ani de tranziție, am avut 14 legi de accelerare a privatizării și de fiecare dată rezultatul fiecărei legi a fost încetinirea procesului, pentru că după fiecare lege trebuia să vină normele metodologice de aplicare, cu câteva luni înainte de lege nu mai privatiza nimeni nimic, așteptau noua lege.

La fel se va întâmpla și aici –”Ce rost are să mai absorbi fonduri pe o comună care va ține de altă regiune?” Regionalizarea nu se poate face pe genunchi, e datoria celor care o propun să vină cu o analiză de impact detaliată.”

De asemenea, Constantin Niță, deputat PSD, fost ministru pentru IMM-uri este de părere că „prin această reorganizare practic nu se rezolvă mare lucru legat de dezvoltarea fiecărui județ în parte, în sensul că atragerea fondurilor europene nu depinde de această chestiune, în mare parte ci de proiectele pe care trebuie să le faci pe regiunea de dezvoltare pe care le-ai făcut până acum.

Sigur că este nevoie ca pentru o regiune de dezvoltare-de exemplu-să le dai personalitate juridică și să iei de la consiliile județene anumite direcții care în mod firesc nu ar trebui să se regăsească acolo. Mă refer la investiții, la proiectare, viziune. Toate chestiunile acestea vor trebui aduse la nivelul regiunilor. Dacă desființăm județul și facem unul mai mare, o să unim sărăciile practic, că altceva nu văd cum am putea vedea rezolvarea.

Rezolvarea se face printr-o autonomie mai mare dată administrațiilor locale, prin descentralizare, în al treilea rând prin aplicarea principiului subsidiarității, în al patrulea rând, prin dezvoltarea acestor regiuni prezente prin preluarea unor atribuții de la consiliile județene. Și aici probabil că rolul consiliilor județene se va diminua, dar nu se va estompa definitiv. Apoi, sunt implicații asupra cetățenilor, legate de cheltuieli. Socotelile făcute de noi au arătat că sunt în jur de 700 de lei cheltuieli pe fiecare cetățean. Apoi, cheltuieli pentru înregistrarea firmelor. În al treilea rând, sunt cheltuieli de organizare, administrative, care depășesc, la nivel de țară, câteva miliarde de euro. Nu cred că chestiunea descentralizării și apropierii administrație de cetățean se va rezolva, ci dimpotrivă, eu cred că o coagulare a administrației la nivel regional va determina o creștere a distanței administrației față de cetățean.”

La capătul opus, unele persoane sunt de părere că există anumite mituri ale regionalizării și unii pot profita de ele: 1. La opinia conform căreia regionalizarea duce la fragmentarea țării, susținătorii regionalizării argumentează că acest lucru este fals, deoarece dimpotrivă, astăzi România este divizată în 41 de ”feude” aflate în competiție. Județele nu comunică, nu cooperează, având interese divergente în lupta pentru fondurile de la centru. Pentru ca un județ să aibă succes trebuie ca vecinul său să piardă. Acest război permanent între comunități fragmentează societatea, îi face pe oameni ostili față de cei din alte județe și în final slăbește sentimentul național. Este, poate, cel mai mare pericol la adresa unității naționale. De exemplu, români din Cluj pun lipsurile economice pe seama celor din București, bucureștenii le reproșează criza, asociată cu fostul premier etc. Regionalizarea înseamnă integrare, nu fragmentare, odată ce se crează 7-8 regiuni ai căror locuitori devin parteneri, în locul a 41 de județe aflate în război fiecare cu fiecare. Regiunile din România nu mai concurează între ele pentru fondurile europene, ci se află în competiție, sprijinite de guvernul central, cu regiuni din alte țări europene. Se susține că de acest mit profită cei care se opun coeziunii naționale, fie alte țări (ori formațiuni politice sprijinite de acestea), fie ”baroni” locali care își sporesc influența prin izolarea comunității pe care o conduc. 2. A doua părere, potrivit căreia regionalizarea este impusă de la Bruxelles, se încearcă a fi combătută prin faptul că interesul pentru adoptarea modelului regional este al țării noastre, nu al Comisiei Europene. Dacă România vrea să profite de resursele CE, trebuie să își creeze structuri eficiente în competiția pentru fondurile europene. Criza economică a redus fondurile UE. Asupra funcționarilor de la Bruxelles se exercită presiuni din partea finanțatorilor, care doresc contribuții mai mici și a țărilor de genul Poloniei, care ating cote înalte de absorbție și vor bugete mai mari. O țară nu poate fi obligată să-și schimbe structurile administrative și nici nu există interes pentru acest demers. Se consider că de acest mit profită țările donatoare sau țările aflate în concurență cu România pentru fondurile europene. 3. Ideea că baronii vor avea mai multă putere, după regionalizare, se consideră a fi falsă, deoarece acum, liderii locali au un cotrol mai bun asupra instituțiilor din județ și asupra locuitorilor, pentru că ei împart resursele existente. Astfel, au putere în interiorul partidului din care provin, odată ce aduc voturi și asigură guvernarea. Ei își folosesc influența pentru a atrage resurse de la bugetul național, închizând cercul. Odată apărută o nouă structură, regională, puterea ”baronilor” se reduce. Liderul regional atrage fonduri de la UE, printr-un mecanism în care jocul politic intern nu contează, iar liderul județean are o mai mică influență, odată ce ajunge pe locul secund ca pondere a finanțărilor. De acest mit se consider că profit baronii locali, care vor să își conserve puterea. 4. Opinia conform căruia mărimea regiunilor nu conteaz se consideră a fi falsă, deoarece cu cât regiunile sunt mai mari, cu atât costurile de administrare se reduc, iar fondurile pe care le pot atrage cresc. Dacă s-ar grupa două-trei județe într-o regiune, așa cum propune UDMR, am avea costuri de administrare crescute cu 30 la sută (cele 41 de județe, plus 14 regiuni). Dacă ar fi doar 7-8, ar crește costurile administrative cu doar 15 procente. Fondurile europene sunt atrase pentru proiecte, nu pentru regiuni/zone. O regiune care grupează 4-6 județe are forța financiară de a susține proiecte mai importante, care atrag fonduri mai mari. Se susține că profită de acest mit țările donatoare sau țările aflate în concurență cu România pentru fondurile europene. 5. Părerea conform căreia regiunile trebuie să fie omogene, este combătută prin argument conform cărora regiunile trebuie să fie cât mai diverse, grupând județe cu potențial socio-economic mare cu județe sărace, ca și județe diverse etnic și cultural. O grupare de județe pe dimensiune etnică va duce la izolarea comunității respective, de care vor profita baronii locali. Abia aici apare riscul fragmentării societății. Județele dezvoltate pot asigura resurse materiale și umane în proiecte de care să profite județele sărace. La rândul lor, bogații câștigă din anvergura proeictului, pe care nu l-ar putea derula singuri. Se consider că de acest mit pot profita partidele naționaliste, pe de o parte, dar și țările donatoare sau țările aflate în concurență cu România pentru fondurile europene.

3. Concluzii

Regionalizarea, privită ca mod de organizare a funcționării unui stat unitar într-o etapă a dezvoltării sale, nu este o soluție la problemele societății românești actuale. Ea nu are cum să răspundă nevoilor unei societăți ce nu are nivelul economico-social care să o facă funcțională.

A implementa regiunile ca entități autonome în următoarea perioadă nu ar duce la efecte deosebite, deoarece procesul de regionalizare este un proces de durată și trebuie să însoțească procesul de reconstrucție economico-socială a țării.

Procesul de regionalizare a României este un proces de lungă durată, ce presupune un anumit nivel al dezvoltării economico-sociale a țării, un consens al forțelor politice principale asupra unor principii de regionalizare, o abordare concurențială, nu una conflictuală a procesului de regionalizare și totodată, informarea corectă a opiniei publice asupra rolului și funcțiunilor regiunii.

În cazul în care se nu va merge pe regiuni mixte, care să includă și județe mai dezvoltate și județe mai puțin dezvoltate, se poate ajunge la purificarea economic, adică zone uniform bogate sau uniform sărace, între care decalajele sunt, practic, imposibil de recuperat. Astfel, în regiunile care vor include doar sau preponderent județe sărace vom asista la o scădere a nivelului de dezvoltare.

O altă problemă ar putea fi alocarea inechitabilă a resurselor în aceste regiuni, deoarece în România există tendința canalizării resurselor către centru. Astfel, cele 8 județe care vor avea capitala regiunilor vor atrage resursele în detrimentul celorlalte județe din componența regiunilor. Regionalizarea va determina în același timp un posibil val de restructurări, deci o creștere a șomajului. Transferarea competențelor către regiuni de la nivelul Guvernului și al Consiliilor Județene va determina implicit și transferul de personal și în mod evident o restructurare a acestuia. Cert este că vor exista regiuni mai bogate, iar discrepanțele în raport cu alte regiuni care sunt mai sărace vor fi mult mai vizibile. Totuși sperăm că noua regionalizare administrativă va conduce la o dezvoltare durabilă și sustenabilă a României per ansamblu în viitor. Regionalizarea se dovedește a fi un proces complex și nuanțat. Formarea de regiuni presupune o serie de discuții asupra implicațiilor pe care le are asupra securității la toate nivelurile și în toate domeniile sale de manifestare. Regionalizarea devine astfel o provocare. Problema este cu atât mai complicată cu cât, din punct de vedere al actualei organizări teritoriale pe regiuni de dezvoltare, țara noastră este caracterizată de câteva vulnerabilități esențiale corelate cu mobilitatea bunurilor și persoanelor, îmbătrânirea și scăderea numărului populației, migrația și integrarea internațională, agricultura și silvicultura, somajul. În acest context, orice inițiativă de regionalizare a României care nu este întemeiată pe analize de specialitate aprofundate ar putea transforma aceste vulnerabilități în riscuri, pericole și amenințări la adresa securității naționale. Totodată, regionalizarea României trebuie să conducă la consolidarea securității și stabilității țării noastre prin crearea unui ansamblu instituțional modern, a unor zone de dezvoltare uniforme, eliminarea disparităților economice și sociale și ridicarea nivelului de trai al populației.

Cred că România s-ar putea lipsi de regionalizare dacă se dorește crearea de structuri care administrează județele și țin cu totul de guvernul central. Ar trebui eliminate elementele care crează dependența decizională de București pentru că s-ar înființa județe un pic mai mari, lucru de care putem să ne lipsim.

Așadar, dacă se vor înființa structuri noi, care sunt legate de București precum actualele județe, care trebuie să meargă pentru fiecare chestiune să ceară un aviz conform sau un aviz de la ministerul de resort, care sunt dirijate de la ministere din București, atunci, practic, s-ar înființa județe un pic mai mari, lucru care nu este necesar. Regionalizarea este benefică în măsura în care regiunile primesc sarcini, dar și autonomia necesară pentru a le duce la bun sfârșit și dacă vor dispune de instrumente suficient de bune pentru a intra unele cu altele într-o competiție reală și pozitivă, ca să atragă investitori și să creeze locuri de muncă.

În concluzie, cred că încă nu este momentul potrivit pentru regionalizare, atragerea fondurilor europene s-ar putea realiza și la nivelul structurii actuale, dar cu mai multă implicare și responsabilitate. Romania s-ar putea dezvolta și fără o nouă împărțire teritorială dacă ar exista o colaborare mai bună între județe. Totodată, costurile pe care le-ar implica regionalizarea ar fi foarte mari, iar în prezent avem destule sectoare deficitare care a trebui rezolvate și în care ar trebui investiți banii. De asemenea, trebuie studiate foarte bine consecințele regionalizării și ulterior luată o decizie favorabilă întregii țări.

Bibliografie

Băhnăreanu Cristian, Sarcinschi Alexandra, Procesul de regionalizare a României și securitatea națională, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2012

Pacesila Mihaela, Regionalizarea în statele Uniunii Europene, în „Administrație și management public”, nr. 3/2004, ASE București

Memorandum privind Adoptarea măsurilor necesare pentru demararea procesului de regionalizare-descentralizare în România

http://romanian.ruvr.ru

www.mdrt.ro

http://metropotam.ro

http://www.dcnews.ro

http://adevarul.ro

Curs De Guvernare

http://stirileprotv.ro

Gazeta de Bistrita

Acasă