Scenarii de Evolutie In Politica Interna Siriana

CUPRINS

INTRODUCERE

Conflictul din Siria a depășit expectanțele din perspectiva duratei, intensității, numărului de victime și de refugiați. Identificabilă cu un fenomen de lebăda neagră, cei trei ani de conflict s-au transformat rapid în cel mai sângeros episod istoric al Orientului Mijlociu contemporan. Structura confesională și caracteristicile regimului politic conducător fac ca statul arab să fie o structură expusă demontării. Starea de fragmentare și tendințele centrifuge caracteristice edificiului statal și social sunt rezultatul incapacității tradiționale de administrare, al monopolizării puterii politice și marginalizării simultane a componentelor sociale, care s-au găsit în postura de a se fortifica și imuniza în propriile grupări. Declanșată de un eveniment de violență cotidiană, revoluția siriană a avut ca principal catalizator reacția puternic represivă a regimului Assad.

Când valul nemulțumirilor sociale depășește limitele în care se exercită controlul puterii politice, acestea se concentrează în explozii violente care aduc la suprafață revendicări, speranțe și cereri negate de factorul de monopol dominant. Neconcordanța dintre cererile populației și oferta regimului naște violență și revoluție. Concesiile făcute de regimul Assad rămân la nivel declarativ ideale, fără a determina schimbări reale în societate și fără a modifica nivelul sărăciei, al șomajului, al dependenței de finanțare externă. Pe fondul acestor promisiuni goale, violența se amplifică gradual, societatea devine puternic divizată, conflictul transformându-se în război civil.

Stat important din punct de vedere geopolitic, Siria, supranumită Inima Levantului, devine punct de interes atât la nivel regional, cât și la nivel internațional. Funcție de interesele declarate sau nu ale puterilor statale, se conturează blocuri de alianțe identificabile într-un scenariu neo-Războiul Rece.

Lucrarea de față își propune să explice mecanismul schimbării politice prin conflict și să evalueze șansele de democratizare ale Siriei, având în vedere principalele interese geopolitice ale marilor puteri. Structurată pe patru capitole, prezintă factorii sociali, culturali și politici – incubatori ai revoluției – și influența lor în evoluția conflictului. După o prezentare de ansamblu a fenomenului revoluționar, cunoscut sub numele de Primăvara Arabă, în cel de-al doilea capitol este restrâns cadrul de referință, focusul fiind pe teritoriul Siriei.

Sunt înregistrate reacțiile la nivel global și identificate tratativele de pace inițiate de organismele internaționale. Pozițiile antagonice ale celor două mari puteri – Rusia și Statele Unite – și modul de acțiune în cadrul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite sunt explicate prin prisma intereselor pe care acestea le promovează independent în regiunea Orientului Mijlociu. Pe de o parte, mânate de excepționalismul american, Statele Unite militează cu înverșunare pentru tranziția graduală către democrație și necesitatea intervenției militare pentru atingerea acestui scop, invocând responsabilitatea de a proteja; pe de altă parte, guvernul de la Moscova pledează pentru soluționarea conflictului fără implicare străină și își asumă rolul de mediator în conflict.

Cel de-al treilea capitol al lucrării caută să explice motivațiile poziției adoptate de Rusia și să explice rațiunile politice ce au stat în spatele deciziei de veto. Pornind de la legăturile istorice cu Orientul Mijlociu și semnificația pe care Siria o incumbă în politica externă a Kremlinului, sunt evidențiate punctual principalele argumente ale elitei politice rusești în favoarea liderului alawit. Casa Assad, aliat tradițional al Rusiei, a beneficiat în cadrul războiul civil de sprijinul Moscovei, ale cărei interese geopolitice în regiune au alimentat inițierea de acțiuni de mediere și negociere.

Capitolul final se prezintă ca un capitol de analiză geopolitică, evaluând puterea regimului Assad și șansele de supraviețuire ale monarhiei, pe fondul tensiunilor sociale crescânde și presiunii internaționale.

În 2011, au fost elaborate previziuni legate de decăderea dictaturilor arabe. Schimbarea politică rapidă din Tunisia și Egipt, deși pe termen lung s-a concretizat într-o formă diluată și confuză a democrației, a oferit speranța populației că schimbarea este posibilă. După trei ani de la declanșarea conflictului, războiul civil din Siria numără atacuri chimice împotriva civililor, 160 000 morți și 9 milioane de refugiați.

CAPITOLUL I. Conflictul social – startul schimbării politice

I.1. Conflictul din perspectivă sociologică

Conflictul este considerat a fi ”procesul fundamental al mișcării sociale, inerent oricărui sistem social”. Conflictul ca și element ce pune în mișcare componentele sociale ale unui stat, apare ca o consecință a unei probleme și produce o schimbare la nivelul grupurilor și în sistemul social de ansamblu. Repercusiunile unui conflict social pot fi resimțite sub aspectul schimbării instituționale, modificării sau implementării unui cadru legislativ racordat la nevoile societății, dar și în ceea ce privește creșterea gradului de coeziune și integrare în societate a segmentelor minoritare sau defavorizate. Conflictul, prin intermediul formelor sale de manifestare, vizează restabilirea echilibrului și înlăturarea problemelor ce au stat la baza creării sale. Părțile antagoniste implicate în conflict doresc implementarea soluției proprii, luptându-se pentru dominația resurselor și a mecanismelor necesare realizării acestui lucru. În funcție de cât de mult își doresc ocuparea poziției dominante, tind să atingă grade înalte ale violenței.

În general, violența este un indiciu al gravității problemei discutate. ”Un conflict se manifestă cu intensitate ridicată dacă prețul victoriei sau al înfrângerii este foarte important pentru protagoniști.” Manifestarea violenței se încadrează într-un spectru relativ larg de acțiuni și activități, pornind de la dezbateri și negocieri pașnice sau aprinse până la ciocniri de stradă, conflicte armate, printr-o răbufnire bruscă, urmare a unei tensiuni acumulate în timp la nivelul mentalului colectiv, în absența unor forme de reglare a problemelor sociale existente.

Revoluția, ca manifestare a conflictului, caracterizată de un grad crescut de violență, are implicate două forme de putere: populația, puterea ce conferă legitimitate conducătorului și regimul contestat, a cărui legitimitate este pusă sub semnul întrebării sau anulată de măsuri și acțiuni ale acestuia. Într-o revoluție, violența se manifestă din partea ambelor tabere – violența de jos, ce are ca scop reorganizarea puterii și violența de sus, ce urmărește fixarea puterii politice, menținerea și obținerea funcționalității acesteia. Victoria unei revoluții presupune obținerea puterii legitime de către un grup social care până în prezent nu a beneficiat de avantajele puterii, în scopul reorganizării și creării de ordine politică.

În ultima perioadă, o serie de dictaturi s-au dezintegrat, căderea regimului fiind determinată atât de factori interni, cât și de factori externi. Din 1980 dictaturile s-au prăbușit sub protestele populare în Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Slovenia, Madagascar, Mali, Bolivia și Filipine. Rezistența non-violentă s-a extins și s-a transformat într-un proces de democratizare în state precum Nepal, Zambia, Coreea de Sud, Chile, Argentina, Brazilia și state din fostul bloc sovietic. Protestele populare au expus natura brutală a regimurilor represive către comunitatea globală și au exprimat nevoile populației în raport cu limitele impuse de regim. Căderea dictaturilor nu a eradicat însă în totalitate problemele și factorii împotriva cărora populația a militat. Sărăcia, activitățile criminale, ineficiența birocratică sunt în continuare elemente integrate ale societății; adevărata schimbare a regimului rezidă în oportunitățile de deschidere și disponibilitatea noului lider de a respecta nevoile populației. Un număr mare de state se înscriu într-un proces de schimbare economică, politică și socială. Deși un număr impresionant de națiuni se definesc în prezent ca fiind libere, pe fondul schimbărilor rapide ce survin la nivelul societății, o parte dintre acestea se vor reorienta către noi forme de organizare politică, experimentând forme moderne ale dictaturii. Cercurile politice restrânse ce pledează pentru o guvernare militară, indivizii ambițioși, partidele politice puternice – vor căuta să își impună propria formă de organizare și leadership. Efectul Michels determină în timp dizolvarea scopului inițial al partidului politic conducător. Plecând de la dorința conducătorilor de a-și menține poziția privilegiată de putere, vor avea loc schimbări fundamentale în orientarea politică a statului.

În unele situații, instituțiile economice, sociale și chiar religioase ce se plasau în afara controlului exercitat de stat au fost în mod deliberat slăbite și subordonate, sau chiar înlocuite de forme înregimentate ale instituțiilor, ce deserveau scopurilor partidului aflat la conducere.

În aceste cazuri, posibilitățile schimbării sunt puternic limitate. Cererile de reformare democratică în fața unui corp decizional ce neagă în funcționarea sa principiile democrației vor înregistra un grad de eficiență redus. Barierele constituționale, legale, opinia publică – sunt elemente ignorate în actul de guvernare, fiind urmărite interesele propriului cerc de relații. Votul, ca instrument de schimbare politică își pierde din credibilitate în cadrul unui regim dictatorial. O parte din statele autoritare simulează procesul electoral, însă mecanismele ce declanșează schimbarea sunt blocate de un cerc decizional restrâns. Prin intermediul unor pârghii legislative de control, candidații sunt susținători ai regimului, a căror evoluție profesională garantează continuitatea sistemului politic actual. Actele de violență extremă, concentrate în acțiuni revoluționare, sunt doar manifestări ale disperării ce a cuprins populația. Adevăratele câștiguri înregistrate de revoluționari nu se constituie în cucerirea orașelor, întrucât corpul decizional dispune de o forță militară specializată și bine organizată, ci în expunerea cererilor și crearea coeziunii la nivelul maselor populare. Uniformizarea opiniei și obținerea sprijinului extern ar trebui să devină scopurile revoluționarilor. Rezistența unui regim este conferită de gradul mic de distribuție al puterii pe teritoriul statului pe care îl guvernează. Populația nu deține suficientă putere astfel încât să determine schimbarea de una singură. Presiunea internațională însă, transpusă în embargouri, boicoturi internaționale, ruperea legăturilor diplomatice, expulzarea din cadrul organizațiilor internaționale, condamnarea publică de către instituțiile Națiunilor Unite pot avea un impact semnificativ asupra evoluției partidului politic aflat la conducere și influența factorul decizional.

Cu toate acestea, în teoriile realiste ale lui Morgenthau și Waltz statele sunt definite ca fiind anarhice și competitive, acțiunile inițiate urmărind îndeplinirea intereselor proprii. În urma unei analize cost-beneficiu, o putere poate tolera sau chiar susține o dictatură în vederea obținerii propriilor avantaje economice. Un exemplu în acest sens îl reprezintă dictatura lui Hosni Mubarak în raport cu Statele Unite ale Americii. Administrația Obama a cedat presiunii internaționale și s-a reorientat, adoptând o poziție pro-schimbare, însă declanșarea conflictului a surprins Washingtonul ca fiind un susținător puternic al regimului Mubarak. Relațiile diplomatice și înțelegerile dintre cele două țări, precum și posibila destabilizare regională și implicațiile acesteia asupra economiei Statelor Unite au fost elementele ce au stat la baza deciziilor politice ale Washingtonului în conflictul din Egipt.

Din această perspectivă, intervenția unui stat în scopul înlăturării dictaturii și democratizării unui teritoriu, schimbarea polite gradul mic de distribuție al puterii pe teritoriul statului pe care îl guvernează. Populația nu deține suficientă putere astfel încât să determine schimbarea de una singură. Presiunea internațională însă, transpusă în embargouri, boicoturi internaționale, ruperea legăturilor diplomatice, expulzarea din cadrul organizațiilor internaționale, condamnarea publică de către instituțiile Națiunilor Unite pot avea un impact semnificativ asupra evoluției partidului politic aflat la conducere și influența factorul decizional.

Cu toate acestea, în teoriile realiste ale lui Morgenthau și Waltz statele sunt definite ca fiind anarhice și competitive, acțiunile inițiate urmărind îndeplinirea intereselor proprii. În urma unei analize cost-beneficiu, o putere poate tolera sau chiar susține o dictatură în vederea obținerii propriilor avantaje economice. Un exemplu în acest sens îl reprezintă dictatura lui Hosni Mubarak în raport cu Statele Unite ale Americii. Administrația Obama a cedat presiunii internaționale și s-a reorientat, adoptând o poziție pro-schimbare, însă declanșarea conflictului a surprins Washingtonul ca fiind un susținător puternic al regimului Mubarak. Relațiile diplomatice și înțelegerile dintre cele două țări, precum și posibila destabilizare regională și implicațiile acesteia asupra economiei Statelor Unite au fost elementele ce au stat la baza deciziilor politice ale Washingtonului în conflictul din Egipt.

Din această perspectivă, intervenția unui stat în scopul înlăturării dictaturii și democratizării unui teritoriu, schimbarea politică pot fi percepute ca o oportunitate pentru propria evoluție politică. Reformarea sistemului politic poate aduce cu sine o serie de avantaje economice, politice sau chiar oferi control militar statelor vecine asupra unui teritoriu. Conflictul din Siria, ca fenomen distinct în cadrul Primăverii Arabe, este perceput de Arabia Saudită ca o oportunitate pentru limitarea puterii regionale a Iranului și pentru ascensiunea proprie ca superputere în Orientul Mijlociu.

În stabilirea gradului în care un regim este influențat de proteste interne sau revolte sunt analizate trei elemente: puterea relativă a instituțiilor/organizațiilor independente ce doresc preluarea puterii, voința relativă a populației care dorește impunerea unor limite asupra puterii exercitate exclusiv de lider și abilitatea relativă a maselor populare de a ajunge la un consens politic.

Reziliența unui regim este determinată, în parte, și de puterea centrelor democratice existente pe teritoriul pe care îl conduce. În interiorul unei societăți există o multitudine de grupuri non-guvernamentale și instituționale, precum asociații culturale, cluburi sportive, instituții economice, asociații ale studenților, ce deservesc nevoilor sociale ale populației. În plan politic, acestea prezintă un nivel ridicat de importanță, întrucât oferă baza instituțională prin care indivizii își exprimă puterea față de direcția în care evoluează societatea în care trăiesc și permit sau nu schimbarea acesteia. Dacă autonomia și libertatea acestor instituții civile independente sunt limitate sau controlate prin actul de guvernare, pentru redobândirea controlului democratic este necesară formarea unor instituții noi, ce îndeplinesc același rol.

O importantă sursă a puterii o reprezintă resursa umană – numărul și importanța statutului și rolului social pe care indivizii îl împlinesc. Dacă nu există cooperare cu partidul aflat la guvernare din partea unui procent semnificativ din populație, stabilitatea acestuia este pusă sub semnul întrebării. Accesul dictatorilor la resurse materiale influențează direct gradul de putere pe care îl exercită asupra populației, controlul resurselor financiare, a sistemului economic, resurselor naturale și rutelor de transport și de comunicație reducând considerabil gradul de vulnerabilitate al liderului politic. Capacitatea unui lider de a enunța amenințări și de a dispune de măsuri punitive reprezintă o sursă de putere, ce poate fi înlăturată prin două modalități. Dacă populația este pregătită să își asume o serie de consecințe sângeroase și să se unească într-o formă revoluționară (în cazul ineficienței formelor de represiune politică) sau dacă poliția și forțele militare se răzvrătesc împotriva elitei politice.

În Siria, deși Bashar al-Assad nu dispunea de susținere majoritară din partea maselor populare, beneficia de sprijinul armatei. Stabilitatea partidului Baath a fost conferită de controlul fluxului financiar și de loialitatea forțelor militare.

Dacă statul trece printr-o transformare instituțională, mișcările de rezistență și de opoziție se pot consolida. Rezistența politică în combinație cu crearea unor instituții guvernamentale independente creează premisele atragerii sprijinului internațional pentru democratizarea spațiului în cauză. Exercitată atât la nivel soft, dar și hard, puterea internațională se poate concretiza în medieri și negocieri între guvernul aflat la conducere și un guvern de tranziție, care să permită transformarea democratică graduală; sancțiuni, embargo economic.

Problema cea mai mare pe care o reprezintă înlăturarea unui regim autoritar de la conducere o reprezintă instaurarea unui regim stabil și durabil. Având în vedere că în majoritatea situațiilor, guvernul de tranziție de la un stat dictatorial la unul autoritar include lideri politici ai fostei conduceri, este necesară o analiză complexă privind personalul ce trebuie înlăturat, din cauza viziunii politice profund antidemocratice, și ce parte anume este necesară tranziției, ca parte integrată a eforturilor democratice. O strategie coerentă și o planificare timpurie a schimbării politice previne ca puterea să fie preluată prin coup d’etat de către o altă grupare. Aristotel menționa în lucrările sale că tirania se poate schimba în tiranie. În regimurile dictatoriale, opoziția este ilegală, pentru a se asigura continuitatea regimului și elitei politice conducătoare. În cazul în care regimul va cădea, acest fapt va permite apariția unei multitudini de partide concurente, care percep revoluția ca pe o oportunitate de afirmare. În cadrul revoluției din Egipt, după căderea lui Mubarak la alegeri s-au înscris peste 70 de partide distincte. Bazată pe o ideologie islamică, doctrina acestor partide poate căpăta valențe fundamentaliste. Victoria electorală în aceste situații ar putea determina o situație politică nefavorabilă, definită de un grad de violență și control mai ridicat ca înaintea revoluției.

Căderea unei dictaturi nu implică crearea unei societăți ideale, ci creează un punct de pornire pentru schimbarea pe termen lung. Problemele politice, economice și sociale ce au determinat declanșarea revoluției și au impus necesitatea schimbării regimului se vor menține pe o perioadă de câțiva ani, schimbarea propriu zisă fiind rezultatul unui proces lent, de durată. Noul sistem politic va permite cooperarea interinstituțională, dar și a statului cu societatea civilă, pentru asigurarea îndeplinirii tuturor obiectivelor societății.

Succesul unei tranziții democratice este determinat de reversibilitatea sau ireversibilitatea transformărilor unor structuri sau unor funcții ale sistemului social. Configurația politică, rezultat al scrutinului, este reprezentativă pentru structura societății pe care o guvernează. Schimbarea reală se va produce la nivel politic doar o dată cu modificarea arhitecturii statale și a referențialului de valori.

Teoria cu privire la evoluția culturală pleacă de la premisa că natura este guvernată de aceleași legi. Dacă oamenii au aceleași capacități naturale, cu timpul trebuie să se ajungă la creșterea cunoștințelor, și deci, la progres. Modul în care cultura unui popor evoluează este influențat în mod direct de valorile care sunt promovate și de evoluția societății respective pe plan economic, educațional, științific. Karl Marx susținea că economia este baza societății, întrucât fizionomia ei materială este configurată tocmai de tipul de relații de producție specifice ei, relații care desemnează și structura economică a acelei societăți pe care se edifică o suprastructură corespunzătoare. Suprastructura se constituie din ansamblul ideilor, teoriilor, concepțiilor cu caracter ideologic ale oamenilor, precum și din sistemul relațiilor ideologice care se statornicesc în funcție de aceste idei, teorii, concepții, împreună cu ansamblul formelor organizaționale. Elementul cel mai activ al suprastructurii îl reprezintă politica, cu funcție în accelerarea sau frânarea dezvoltării societale, reflexie a intereselor forțelor sociale progresiste sau ale celor conservatoare. Atitudinile sunt puternic dependente de valori, de credințele de bază ale individului, jucând un rol important în determinarea reacțiilor sale la un stimul anume și în formarea unor comportamente sau opinii particulare.

Schimbarea atitudinii față de forțele de guvernare și față de normele culturale devine cu atât mai dificilă cu cât discutăm despre o societate islamică închisă. Religia și cutumele stabilesc, în acest caz, statutul și rolul social, relațiile dintre indivizi și relațiile dintre individ și instituții. În state cu o cultură democratică scăzută, schimbarea reală se poate manifesta după o perioadă îndelungată de timp. ”Printre multele elemente ce compun procesul democratic, scapă de multe ori din vedere unul esențial, acela al dezvoltării atinse de statul și societatea respective anterior trecerii spre democrație.” Întrebarea nu este dacă statul este pregătit, ci dacă fiecare componentă a acestuia înțelege și conștientizează evoluția structurii sub egida căreia funcționează spre democrație. Exemplul Primăverii Arabe în Egipt este poate cel mai relevant în acest caz. Succesul revoluției și înlăturarea dictatorului se regăsesc în scenariul profetic al lui Fukuyama: oamenii și-au câștigat dreptul de a-și alege propriul dictator.

I.2 Primăvara Arabă – schimbare politică și implicații geopolitice

I.2.1 De la revoltă la război civil

Când discutăm despre un război civil, ne referim la un conflict intrastatal, caracterizat de violență excesivă, manifestată prin acte de insurgență și contra-insurgență. În definirea și analiza unui război civil sunt esențiale cinci elemente distincte.

Un factor important îl reprezintă natura regimului și modul în care liderul politic a ajuns la conducere. Legitimitatea actului de guvernare în cazul Siriei există la nivel declarativ, Bashar fiind ales de populație prin referendum. Realitățile politice însă expun Siria ca o monarhie ereditară, condusă de o mână de fier, ce deține controlul absolut asupra resurselor statale și manifestă o slabă disponibilitate de reformare.

Teritorialitatea conflictului face referire la gradul de divizare al statului în teritorii controlate de guvern și de forțele rebele și abilitatea acestora de a se realimenta. Deși Homs a fost centrul revoluției, conflictul sirian a fost puternic descentralizat. Nu putem afirma despre nici una dintre grupări că are o bază militară bine definită, gradul mare de eterogenitate al populației împiedicând rebelii să controleze și să exploateze regiunile în scopuri militare.

În analiza unui război civil unul dintre cei mai importanți indicatori îl reprezintă militarizarea forțelor – dorința și capabilitatea forțelor opoziției de a-și înarma și pregăti militarii, formând trupe definite de coeziune și unitate. În cazul Siriei, forțele armate duc lipsă de arme, pregătire și centralizare, neputând să își definitiveze o politică comună de acțiune. Forțele armate au agende multiple, componență etnică diferită, formând alianțe teritoriale temporare, dorind să își atingă scopurile politice prin violență – accesul la resurse. Recrutați local, pentru o mai bună înțelegere a conflictului și formarea unei conștiințe motivaționale mai puternice, rebelii luptă pentru un scop comun: înlăturarea regimului Assad. Puterea acestora poate fi cuantificată prin prisma gradului de organizare militară, de acoperire militară, succesul demonstrat în codificarea obiectivelor în discursuri și documente programatice și recunoașterea lor pe plan național ca forțe opuse guvernului în funcție și pe plan internațional ca grupări revoluționare.

Ultimele două elemente necesare evaluării unui război civil sunt elemente externe teritoriului național și se referă la reacțiile înregistrate atât la nivel regional, cât și la nivel global.

Aceste aspecte urmează a fi expuse pe larg în lucrarea de față, analizând în special rațiunile politice ale marilor puteri în raportarea lor față de războiul din Siria.

Primăvara Arabă se definește ca o serie de explozii de proteste populare pe teritoriul arab, rapide, intense, aproape simultane, strict conectate la un sens comun de identitate. Valul revoluționar s-a dezvoltat diferențiat și cu potențialul de a produce politici regionale variate: democratizarea spațiului, menținerea regimului dictatorial, reformarea monarhiei, declanșarea războaielor civile. O dată cu revoluțiile, este declanșată și intensificarea competitivității regionale, formarea de alianțe și rivalități noi și schimbarea naturii puterii politice.

Primăvara Arabă a fost un fenomen unic prin caracteristica sa definitorie, și anume gradul mare de difuzie al conflictului. Deși fenomenele contagioase nu sunt noi în istorie (America Latină – Schneider 1995, Wood 2003; Iran – Kurzman 2004; China – Calhoun 1997), evenimentele din Orientul Mijlociu s-au aflat sub umbrela unor proteste cu eroi și ținte comune, unite de sentimentul aceleiași identități. Spațiile publice au servit scopului pentru care au fost create și au devenit vitale evoluției demonstrațiilor, reinventându-se din punct de vedere socio-politic. Structura confesională și aspirațiile de independență separatistă care caracterizează statul arab modern sunt premisele constituirii acestuia într-o entitate foarte expusă demontării, problemele societății civile izbucnind cu o energie nebănuită. Resursele sunt astfel deviate, redistribuite și alocate noului conflict intern.

Samuel Huntington susținea ca rețeta revoltelor sociale în țări conduse de un regim autoritar este simplă și se bazează pe creșterea ratei șomajului în rândul persoanelor cu studii superioare și augmentarea bruscă a prețului alimentelor, fenomen identificat printre cauzele Primăverii Arabe. În lucrarea ”Al treilea val al democratizării” identifică cinci factori esențiali care au contribuit la declanșarea unor mișcări revoluționare, al căror scop era înlăturarea de la conducere a regimului și tranziția spre democrație.

În primul rând, formele dictatoriale de guvernare au suferit o gravă criză de legitimitate, pe fondul propagării la nivel global a ideilor și valorilor democratice. Cu toate acestea, adevăratul motor ce a pus în mișcare valul revoluționar au fost elemente de ordin intern: problemele sociale și economice întâlnite la nivelul societății civile. Crizele economice, strictul control al fluxului financiar și limitarea drepturilor și libertăților pe piața forței de muncă au fost, în cazul Primăverii Arabe, principalele elemente catalizatoare. Religia, ca element distinctiv al culturii arabe, prin normele și valorile pe care le incumbă, influențează semnificativ modalitatea de guvernare a statului. Cel de-al patrulea factor favorizant este reprezentat de modificările în politicile externe ale marilor puteri – în principal Statele Unite și Uniunea Europeană. Distanțarea dintre cele două tipuri de regim politic a devenit cu atât mai pregnantă în urma atacurilor teroriste asupra Turnurilor Gemene din 11 septembrie 2001, eveniment ce a reprezentat o mare lovitură la nivelul capitalului de imagine al Statelor Unite, ilustrate până atunci ca liderul global, un actor statal imbatabil. Democrațiile vestice liberale au pornit o ”cruciadă” pentru înlăturarea de la conducere a liderilor etichetați ca fiind teroriști, ca o tentativă de restaurare a imaginii proprii, ignorând realitățile politice și sociale din statele în cauză. În final, Huntington menționează efectul bulgărelui de zăpadă sau puterea exemplului, prin care tranzițiile reușite din primii ani ai celui de-al treilea val au inspirat eforturile ulterioare. Acest factor este poate unul dintre cele mai evidente în cazul mișcărilor revoluționare din Siria, care au fost declanșate întârziat, comparativ cu restul statelor arabe. Pe fondul nemulțumirilor sociale, victoriile politice din Egipt și Tunisia au influențat și determinat startul protestelor din Siria.

În decembrie 2010, Mohammed Bouazizi se incendiază în semn de protest față de abuzurile poliției în Tunisia. Absolvent de studii superioare, 26 ani, victimă a injustiției sociale, dă startul Primăverii Arabe. În ianuarie 2011, un egiptean copiază gestul dramatic al lui Bouazizi, dându-și foc în fața clădirii Parlamentului din Cairo, sentimentul revoluționar propagându-se în lumea arabă sub efectul de domino.

După o lună, în țările Orientului Mijlociu se scanda același slogan ”Oamenii vor să dea jos regimul!”, iar un an mai târziu trei lideri autoritari au căzut, ca urmare a mobilizării maselor.

Dezvoltarea mass mediei și a tehnologiei au redefinit fluxul informațional în țările arabe. Discutând despre succesul revoluțiilor, o atenție prea mare este acordată Internetului și rețelelor de socializare, în detrimentul luptei politice. Presa scrisă și mass media s-au constituit, de-a lungul istoriei, într-unul dintre pilonii autoritarismului arab. Controlul exercitat de mâna de fier a dictatorului a constat, în mare măsură în măsurile violente și represive și frica insuflată populației. Cu toate acestea, chiar și cele mai brutale sisteme au căutat o modalitate de a obține legitimitate. Aceste sisteme se bazau pe conformismul populației vizavi de politica dusă. Exploatând forța brută și cadrul legislativ puțin permisiv, regimurile autoritare au putut delimita exact ce anume este permis și ce este interzis. Puterea unui astfel de regim este oferită de capacitatea acestuia de a insufla populației informații despre care acesta știe că sunt false. Exemplul clasic oferit de experta Lisa Wedeen se referă la cultul personalității conducătorului sirian Hafiz al-Assad, despre care se declara public că este cel mai bun stomatolog al țării. Presa era manipulată într-un grad atât de ridicat, încât invazia irakiană asupra Kuweit-ului nu a fost făcută publică timp de câteva zile.

Generația nouă dispune însă de platforme și mecanisme prin care i se permite accesul la informație aproape în timp real, angrenându-se în discuții și dezbateri. O parte din populația tânără a perceput această oportunitate ca pe o ocazie de a se implica în activism politic, iar pentru alții nu a reprezentat decât o schimbare în modul în care experimentau anumite aspecte ale vieții politice. Schimbarea de paradigmă a adus cu sine perspective și expectanțe noi, status quo-ul devenind instabil. Protestul a constat atât în transformarea cognitivă, cât și în cea a acțiunilor; s-a dezvoltat un puternic sentiment de nemulțumire, urmat de ideea că este posibilă o schimbare politică și socială. De-a lungul timpului, regimurile politice dictatoriale au învățat să se protejeze de informațiile nedorite. Acest mecanism de cenzură și omisiune a fost înlăturat de patru elemente ce au acționat simultan: acoperire media amplă din partea televiziunilor arabe (Al Jazeera), utilizarea platformelor virtuale de socializare (Facebook, Twitter, blogosfera, rețelele de telefonie mobilă), campania de organizare inițiată de Frăția Musulmană, care a reușit să mobilizeze protestanții religioși și reacția întârziată a regimurilor contestate. Internetul a devenit un ”element vital pentru avansarea democrației”, reușind să deschidă societăți acolo unde eforturile offline nu au reușit – este mesajul pe care administrația Washington l-a emis și care a fost rapid preluat la nivel global. Internetul reușea să ofere cadrul necesar discuțiilor și dezbaterilor, asigura accesul rapid la informații din surse variate și reprezenta, prin prisma acestor elemente, principalul motor de creare sau modificare a percepției la nivelul mentalului colectiv. Dincolo de informația publică, în spațiul virtual sunt expuse detalii referitoare la înțelegeri sau discuții secrete (telegramele diplomatice postate de Wikileaks), care au determinat declanșarea unei revoluții. Când Mohammed Bouazizi s-a incendiat, populația era informată și pregătită. În absența unui lider carismatic, milioanele de oameni s-au organizat prin intermediul instrumentelor media disponibile și au reușit înlăturarea regimului, transformând Tunisia într-un exemplu pentru opinia publică din alte state arabe. Succesul relativ rapid al tunisienilor a dus la difuzia revoluției în alte state ale Orientului Mijlociu.

Dacă în Egipt și Tunisia protestele au fost organizate în formă pașnică, în Libia și Siria acestea au căpătat amploare rapid, transformându-se în război civil.

Intensificarea schimburilor comerciale cu Turcia a reprezentat un avantaj pentru consum, însă o mare problemă pentru micile afaceri siriene, gradul mare de corupție din administrație, promisiunile neîndeplinite de reformare, forța de muncă tânără competentă neintegrată în rețelele sociale existente au determinat organizarea online a unor proteste la începutul lunii februarie. Max Weber consideră inegalitatea socială ca fiind un element important în revoltele sociale. Puțin vizibile în presă și reduse ca amploare, manifestațiile de protest au primit un răspuns disproporționat din partea liderului alawit, acesta mobilizând forța militară pentru stoparea activităților împotriva regimului. Cererile sirienilor vizau scăderea brutalității poliției, libertatea presei, respectarea dreptului la exprimare, asigurarea condițiilor de trai, însă s-au lovit de refuzul lui Assad de a reforma sistemul actual. Partidul Baath a încercat reformarea imaginii sale, nu reducerea monopolului puterii sau schimbarea în adevăratul sens al cuvântului, instituțiile vizate a fi reformate și mecanismul prin care acest lucru urma să se producă fiind strict controlat de regimul aflat la guvernare. Promisiunile goale nu au adus cu sine stoparea crimelor arbitrare și încarcerarea protestatarilor, serviciile de securitate menținându-și activitatea violentă, pentru a nu pierde controlul asupra cetățenilor. Violența măsurilor dispuse de Assad, orientată împotriva propriilor cetățeni demonstrează faptul că regimul nu va putea fi răsturnat prin proteste pașnice. În acel moment, în mentalul colectiv s-a instituit un ideal comun. Pe fondul acestei idei, nemulțumirile sociale, frustrările cauzate de limitele impuse ale regimului, cererile reprimate și neexprimate ale indivizilor au devenit element declanșator al conflictului sirian, în nevoia lor de a se face auzite și îndeplinite. Violența excesivă exercitată de armată a determinat revoluționarii să își continue lupta, întrucât și-a schimbat gradual rolul de protector al națiunii împotriva dușmanilor în protector al regimului împotriva cetățenilor.

Societatea civilă arabă dispunea de două posibilități: să rămână pură din punct de vedere ideologic, cu riscul de a pierde sau să se alinieze Vestului și să ceară intervenția militară. Spre deosebire de Libia, Siria a cerut sprijinul comunității internaționale când violența a atins paroxismul, și nici atunci, o parte din liderii opoziției nu erau de acord. Mentalitatea anti-occidentală, în speță, anti-americană, a fost alimentată de reminiscențele invaziei din Irak, luptei pentru dominarea petrolului arab, sprijinul oferit dictatorilor arabi, dar și Israelului.

Evenimentele au alimentat constant un ciclu vicios prin care ciocnirile de clasă s-au transformat în război civil. Într-un sens, regimul Assad a câștigat: obligând protestatarii să apeleze la sprijinul comunității internaționale, reușește să înlăture ceea ce reprezintă cea mare amenințare pentru regimul propriu – schimbarea profundă cerută de revoluționari. Într-un alt sens, regimul a pierdut: catalogând o mare parte din populație ca fiind dușmani ai regimului, oferind adversarilor externi o justificare pentru intervenția militară, regimul își pierde legitimitatea și își asumă o răspundere prea mare: victoria asupra unui dușman prea mare. Victoria pe care Assad ar putea să o obțină este mai degrabă una pirică, în urma unui război civil care va distruge propria structură, va sărăci economia națională și va fi îndreptat către proprii cetățeni.

Bashar a inversat moștenirea lăsată de tatăl său. După o conducere de mai bine de trei decenii, Hafez al-Assad a transformat Siria dintr-un potențial premiu al luptei regionale strategice într-un jucător de sine stătător. În mai puțin de un an, pe fondul instabilității sociale, Bashar a luat o serie de decizii politice ce au schimbat statutul Siriei din actor în arenă. Conflictul a determinat ca societatea siriană, defragmentată și apatică, să fie cuprinsă de o fervoare specifică renașterii politice; sub organizarea de manifestări, găsirea de sloganuri și afișe se ascundea dorința de a-și recupera statul, demnitatea și destinul. Între comunitățile revoluționare s-a dezvoltat un sentiment de apartenență la un scop, solidaritate, unitate națională, mai puternic decât în orice alt moment din istoria Siriei, societatea rămânând unită datorită acestor eforturi, în ciuda creșterii alarmante a violenței regimului Assad.

Dacă inițial protestele erau pașnice, evoluția deciziilor factorului politic a forțat revoluționarii să recurgă la un modus operandi mai complex, aceștia vizând punctele de control ale guvernului, convoaiele militare, informatorii și punctele proxy ale regimului.

I.2.2. Siria – scurt istoric

Stat localizat în regiunea supranumită ”Cornul Abundenței”, Siria este organizată administrativ în 14 provincii distincte. Componenta etnică majoritară în Siria sunt arabii, în proporție de 90%, restul de 10% fiind constituit din kurzi, armeni și farsi. Din punct de vedere religios, majoritari sunt suniții (75%), urmați ca procent de alawiți și druzi (16%), creștini (10%) și evrei (10%) (ANEXA 1). Siria beneficiază de o populație tânără, media de vârstă fiind de 23 ani (2013), 54% din populația siriană nedepășind această vârstă. Cu toate acestea, rata șomajului este de 20%. Dintre resursele naturale siriene, putem menționa petrolul, fosfații, crom.

Aflată sub tutela Imperiului Otoman până în 1918, Siria trece la sfârșitul Primului Război Mondial de sub dominația turcă sub cea franceză. Trupele conduse de Emir Feisal, cu sprijinul forțelor britanice, capturează Damasc, acest eveniment marcând finalul a patru secole de dominație otomană. În 1919, Emir Feisal propune în cadrul Conferinței de Pace de laVersailles o conducere arabă pentru Siria, în urma înfrângerii suferite de Germania și de Imperiul Otoman în cadrul Primului Război Mondial. În luna iunie a aceluiași an au loc alegeri pentru Congresul Național Sirian, care include delegați ai Palestinei. Anul următor, Congresul Național îl proclamă pe Emir Feisal rege al Siriei în cadrul granițelor sale naturale, de la munții Taurus din Turcia până la deșertul Sinai din Egipt. În iunie 1920, în cadrul conferinței de la San Remo se divide regatul arab creat de Feisal, plasând Siria și Libanul sub mandat francez, și Palestina sub control britanic. O lună mai târziu, forțele franceze ocupă Damascul, obligându-l pe Feisal la exil și proclamând Marele Stat al Libanului. În 1922 Siria este împărțită în trei regiuni autonome de către francezi, cu zone separate pentru alawiți pe coastă și pentru druzi în sud. Dominația franceză a determinat ca în 1925-1926, agitația naționalistă să se concretizeze într-o revoltă socială. Răspunsul Franței a fost unul ferm, bombardând Damascul. Alegerile din 1928 vizau elaborarea unei constituții pentru Siria. Înalta Comisie Franceză a respins însă propunerile, declanșând proteste naționaliste. În 1936, Franța a fost de acord cu independența Siriei la nivel declarativ, însă a pus presiune pentru semnarea unui tratat conform căruia teritoriul sirian rămânea sub dominație franceză din perspectivă militară și economică. În cadrul celui de-al Doilea Război Mondial (1940), inima Levantului este plasată sub controlul Axei Berlin-Tokyo-Roma după ce Franța a capitulat în fața forțelor germane. Un an mai târziu, trupele libere ale Franței și Marii Britanii ocupă teritoriul sirian, generalul De Gaulle făcând promisiunea că mandatul francez va fi terminat. Retragerea graduală înceată a trupelor franceze determină nemulțumiri la nivelul populației, manifestate prin proteste sociale, al căror paroxism este atins în 1945. În 1946 își câștigă independența, ultimele trupe franceze părăsind teritoriul sirian, însă rămâne instabilă.

În 1947, Michel Aflaq și Salah-al-Din al-Bitar fondează partidul arab socialist Baath, un eveniment istoric important în analiza geopolitică a actualei situații conflictuale. La finele deceniului cinci, ofițerul Adib al-Shishakhli preia puterea în urma celei de-a treia lovituri de stat din ultimul an și decretă dizolvarea tuturor partidelor politice. Ofițerii armatei siriene organizează o lovitură de stat, în urma căreia este instaurat un regim ”civil”, fiind ales ca președinte naționalistul veteran Shukri al-Quwatili. Instabilitatea politică a determinat guvernul sirian să caute stabilirea unor relații de cooperare mai strânse cu Egiptul.

Pe fondul problemelor interne pe care le experimentează, se unește cu Egiptul în februarie 1958, formând Republica Arabă Unită, ce îl are ca președinte pe Gamal Abdel Nasser. Acesta decretează disoluția partidelor politice siriene, spre nemulțumirea partidului Baath, unul dintre cei mai fervenți militanți pentru uniune. În 1961 cele două state se divid și este instaurată Republica Arabă Siriană.

În martie 1963 ofițerii armatei preiau puterea și este instaurat un cabinet baathist, Amin al-Hafez devenind președinte. În februarie 1966 Salah Jadid conduce o lovitură de stat împotriva regimului conducător, preluând puterea de la Amin al-Hafez și încarcerându-i pe Salah al-Din al-Bitar și Michel Aflaq. Hafez al –Assad devine Ministru al Apărării.

Anul 1967 este un an de importanță deosebită în istoria Siriei moderne, forțele israeliene reușind să obțină de la Siria Înălțimile Golan și să distrugă o parte considerabilă din forțele aeriene siriene în cadrul Războiului de 6 zile. Starea de instabilitate politică continuă până în 1970, când Hafez al-Assad, membru al partidului socialist Baath și al minorității alawite obține puterea în urma unei lovituri militare. Este ales președinte prin plebiscit, pentru un mandat de 7 ani în 1971. Siria sub conducerea lui Hafez al-Assad a cunoscut perioade de violență și conflict, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. În 1973, președintele abrogă cerința constituțională conform căreia președintele trebuie să fie musulman, eveniment ce declanșează reacții violente din partea populației, care îl acuză că se află la conducerea unui regim ateist. Revoltele sunt înăbușite de forțele armate. În luna octombrie a aceluiași an, Siria și Egipt declară război Israelului, în scopul redobândirii Înălțimilor Golan, pierdute în războiul din 1967, dar fără succes. În 1974, Siria semnează un tratat cu Israel, negocierile pentru pace continuând până în 1975, an în care Assad declară că va semna pacea cu Israelul în schimbul retragerii complete a trupelor israeliene aflate pe teritoriu arab. În iunie 1976, armata siriană intervine în războiul civil din Liban pentru a se asigura că este menținut status-quo-ul și că puterea politică va rămâne în mâinile maroniților. În 1978, ca răspuns la tratatul de pace de la Camp David dintre Egipt și Israel, Assad își propune ca obiectiv obținerea parității strategice cu Israelul.

Începutul deceniului opt este marcat de revolte sociale în Aleppo, Homs și Hama, ca urmare a revoluției islamice din Iran. Assad devine ținta unei tentative de asasinare din partea Frăției Musulmane, acesta reușind să supraviețuiască. O dată cu începutul războiului dintre Iran și Irak, Assad menține rivalitățile tradiționale și susține Teheranul. Pe plan intern, declară ilegală gruparea islamistă și ordonă uciderea a peste 1200 de prizonieri politici, decizie cunoscută și sub numele de Masacrul de la Hama.

După moartea lui Hafez în anul 2000, la conducerea Siriei rămâne Bashar al-Assad, fiul acestuia, ales prin intermediul unui referendum. Discursul inaugural din 17 iulie 2000, din punctul de vedere al mentalului colectiv sirian, a fost cu adevărat revelator. Sinceritatea discursului a confirmat speranțele atât ale populației, cât și ale actorilor externi: Siria sub conducerea lui Bashar se va bucura de o perioadă de renaștere și regenerare. Erau făcute predicții vizavi de progresele înregistrate în reformarea economică, modernizarea tehnologică și, deși menționată evaziv și ambiguu, discursul său includea și tranziția către o formă diluată a regimului Assad de până atunci, incipitul unei democratizări. Lunile ce au urmat alegerii lui Bashar au fost caracterizate de o deschidere politică sporită și o destindere a regimului, numită Primăvara de la Damasc, în care au avut loc amnistieri ale prizonierilor politici, oferirea de licențe companiilor private de presă, organizarea unor forumuri politice unde critica era tolerată, și diminuarea în intensitate a cultului personalității conducătorului – caracteristică definitorie a regimului lui Hafez. În 2007, Bashar obține al doilea mandat ca lider al guvernării siriene, cu un procent de 97,6%. În momentul actual, poziția de vicepreședinte este ocupată de Farouk al-Shara( din 2006) și de Najah al-Attar (2006), iar cea de premier de Wael al-Halqi (august 2012). Cabinetul de miniștri este format din persoane numite de președinte.

Primele proteste au fost pașnice și au apărut pe fondul nemulțumirilor populației vizavi de nivelul de viață și condițiile de trai asigurate de stat. S-au extins pornind din Daraa spre sud. Primul oraș cuprins de proteste sociale a fost Latakia, pe coasta Mediteraneană. Demonstrațiile au fost pașnice, sloganele având un grad ridicat de generalitate, cerând reforma națională. Protestatarii doreau schimbare pe plan local. În esență, cererile lor vizau gruparea shahiba, formată în 1990 sub coordonarea lui Jamil al-Assad, unchiul președintelui în funcție și implicată în acțiuni de tip mafiote. Bashar al-Assad a încercat la începutul mandatului să stopeze parțial activitățile acestora și să îi determine să nu mai folosească violența împotriva cetățenilor sirieni. Deși a reușit să le diminueze influența în orașele de pe coastă, nu a vrut sau nu a reușit să elimine complet gruparea. Shahiba a reacționat violent la proteste și ca o formă de răzbunare, cetățenii au apelat la arme. Cu excepția acestui incident, protestele inițiale au fost, în general, pașnice.

I.2.3 Siria – Lebăda Neagră a Orientului

Conceptul de ”lebăda neagră” , așa cum este el descris de Nassim Taleb, se fundamentează pe trei principii. În primul rând, calitatea evenimentului ca fiind unul izolat, nimic din trecut neputând indica în vreun fel posibilitatea producerii, deși după, există tendința de a identifica cauze și factori favorizanți, făcându-l explicabil și predictibil. Cel de-al treilea principiu se referă la impactul major al evenimentului. După o ușoară analiză, putem afirma că în acest concept modern se înscrie și fenomenul revoluționar din Siria. Inima Levantului, ea reprezintă un punct strategic important pentru politica puterilor regionale (Iran), dar și pentru cele globale (Statele Unite, Rusia). Unic, prin forma de difuzie și amplificare rapidă a evenimentelor, organizare și manifestare, valul revoluționar ce a cuprins statul sirian avea un grad de predictabilitate redus.

Nu au fost elaborate scenarii de evoluție privind revoltele din Siria, nici chiar după izbucnirea Primăverii Arabe. Însuși Bashar al Assad a declarat, în cadrul unui interviu pentru Wall Street Journal că ”Dacă nu ai văzut nevoia de reformă înainte de ce s-a întâmplat în Egipt și Tunisia, este prea târziu acum pentru orice fel de schimbare”. Nu exista o forță a opoziției, în contextul unui aparat polițienesc represiv bine organizat și puternic ce permitea un control strict al populației, dar și având în vedere gradul mare de conformism politic aparent al populației. Opoziția în formă organizată se afla în exil – Frăția Musulmană, iar în mediul virtual nu exista activitate din partea activiștilor politici, precum în Egipt sau Tunisia. Deși existau nemulțumiri, Siria era un regat al tăcerii. În harta riscurilor de securitate a lui Barry Buzan (vezi ANEXA 2), Assad se poziționa în starea de falsă securitate.

Bashar al-Assad avea încredere în stabilitatea regimului său, ridicând interdicția asupra rețelei de socializare considerate vinovate de propagarea ideilor revoluționare în Egipt și Tunisia – Facebook. Siria părea din exterior stabilă din punct de vedere politic. Mass-media alimenta această iluzie, când în realitate fisurile structurilor economice și sociale ale țării au produs probleme la nivelul coeziunii sale, declanșând nemulțumiri puternice în cadrul unor segmente sociale semnificative. Incidentul din 10 februarie 2011 din piața din Damasc a fost primul simptom al frustrării acumulate și reprimate la nivelul societății. Deși poate părea un eveniment minor, răspunsul cetățenilor a fost fără precedent și a venit ca o surpriză pentru regimul aflat la conducere.

La câteva zile de la incident, un număr de tineri lucrând pe plantațiile de cultură au organizat manifestări de protest în fața ambasadei Libiei, în semn de solidaritate cu martirii libieni. Asemena adunări au devenit recurente, fiind organizate și în sprijinul revoluționarilor din Egipt și Tunisia, a mamelor martirilor, dar și pentru a sărbători înlăturarea lui Mubarak de la conducere. De fiecare dată, forțele de securitate (Syrian Military Intelligence) au intervenit violent pentru dispersarea protestatarilor, și chiar au reținut o parte dintre aceștia pentru perioade scurte de timp. Acest tip de incidente au ridicat semne de întrebare asupra stabilității pretinse a Siriei, constituindu-se mai degrabă în indicii ale izbucnirii Primăverii Arabe în Siria. La nivelul societății, o scurgere de informații informa populația despre decizia lui Bashar al- Assad de a institui un Comitet Special cu scopul de a examina posibilitatea extinderii protestelor în Siria și modalitatea cea mai eficientă pentru a răspunde acestora. În urma analizei evoluției situației din Tunisia și Egipt, răspunsul comitetului a fost că ineficiența acțiunilor armate ale statelor a fost cauzată de înăbușirea târzie a revoltei. Bashar a mobilizat structurile de securitate și represiune pentru o posibilă revoluție chiar înainte de debutul acesteia.

CAPITOLUL II. Reacțiile la nivel internațional

Statele Arabe conectează Europa de Asia, Iran, înconjoară Golful Persic – sursa a 54% din resursele de petrol la nivel global. Valul revoluționar cunoscut sub numele de Primăvara Arabă, ce a început în Tunisia în 2010 a adus mai multe schimbări politice la nivel regional în 6 luni decât au avut loc în ultimii 60 ani. Europa și statele dependente energetic (China, India, Japonia, Statele Unite) vor fi afectate direct de evoluția situației politice din regiune, tranzițiile către noi regimuri politice fiind evenimente istorice unice.

Statele occidentale ridică problema eficienței tranziției către democrație și inducerea unei schimbări politice reale, acceptată la nivel social și cultural de statele arabe, în condițiile unei crize economice, întrucât cele mai eficiente instrumente în democratizarea unui teritoriu au fost identificate ca fiind înțelegerile comerciale, care permit accesul piețelor, maximizarea competitivității și scăderea ratei șomajului.

În situația unei evoluții politice pozitive, reacția la nivel internațional față de crizele din Tunisia și Egipt putea fi utilizată ca un tipar pentru revoluțiile ulterioare. Din păcate însă, nu numai că democrația în Tunisia și Egipt a fost percepută și s-a manifestat exclusiv ca dreptul cetățenilor de a-și alege proprii dictatori, fără a fi implementate măsuri democratice reale, dar intervenția și reacția statelor occidentale a fost modestă.

II.1 Organizația Națiunilor Unite

Conform Cartei Organizației Națiunilor Unite, Consiliul de Securitate ONU are ca principală responsabilitate menținerea păcii și asigurarea securității globale. Are rol în identificarea unei amenințări la adresa păcii sau a unui act de agresiune, propunerii de soluții, recomandărilor asupra metodelor eficiente de aplanare sau termenilor de negociere. În anumite situații, prerogativele sale se lărgesc până la a impune sancțiuni sau a autoriza intervenții militare în scopul restabilirii păcii. Este format din 15 membri, 5 dintre aceștia având calitatea de membru permanent, cu drept de veto: China, Franța, Federația Rusă, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii.

ONU vizează menținerea securității la nivel global prin implementarea unui sistem eficient de securitate colectivă. Conceptul de securitate colectivă pleacă de la principiul muschetarilor ”unul pentru toți și toți pentru unul”, ceea ce înseamnă că o agresiune împotriva unui stat este o agresiune împotriva fiecărui membru al comunității internaționale, și ca răspunsul la aceasta acțiune va fi unul de natură colectivă. În aceste condiții, reacția la un act de agresiune nu este văzută ca un pas în apărarea statului atacat, ci în apărarea păcii per-se.

În contextul apartenenței la un organism de securitate colectivă, în cadrul căruia toate națiunile sunt reprezentate, se așteaptă ca în cazul unei agresiuni, toate statele membre să se ralieze cu ”victima” într-o acțiune colectivă împotriva ”agresorului. În consecință, pentru a putea implementa un asemenea scenariu, la nivelul Consiliului de Securitate trebuie să existe un larg consens, dincolo de interesele politice sau economice pe care un stat membru le-ar putea avea cu ”agresorul”.

Pe măsură ce protestele în Siria luau amploare, transformându-se gradual într-un război civil, atât la nivelul Ligii Arabe, cât și la nivelul Consiliului de Securitate au fost lansate dezbateri privitoare la modalitatea de reacție. În cinci luni de la declanșarea conflictului, aproape 2000 de civili au murit. Eforturile Occidentului de a concerta presiune împotriva lui Assad au început în toamna lui 2011.

Prin Carta Ligii Arabe (1945) era protejată suveranitatea statului și independența națională, legitimitatea statală neputând fi pierdută din cauza acțiunilor desfășurate pe plan intern. Această prevedere a fost revizuită în 2011, când, pe fondul violenței excesive direcționată împotriva cetățenilor de către guvernele aflate în funcție, Liga Arabă a suspendat Libia și Siria.

AUGUST, 2011

A fost emisă o declarație prezidențială a Consiliului de Securitate, fără a fi adoptată o rezoluție, prin care:

Este exprimată îngrijorarea față de conflictul crescând din Siria, și regretul profund față de numărul mare de victime.

Condamnă încălcarea flagrantă a drepturilor omului și violența manifestată de guvernul Assad împotriva civililor.

Cere stoparea violenței.

Cere respectarea drepturilor omului și tragerea la răspundere a celor responsabili, conform legii internaționale.

Reamintește promisiunile de reformare și cere urgentarea implementării acestora de către guvernul sirian.

Înaintea emiterii acestei declarații prezidențiale, Consiliul de Securitate a dezbătut o rezoluție prin care condamna acțiunile guvernului Assad, care a primit veto însă din partea Rusiei și Chinei; Brazilia, Africa de Sud, Liban și India votând împotrivă.

OCTOMBRIE 2011

Franța, Marea Britanie, Germania și Portugalia au elaborat o rezoluție ONU în vederea susținerii acesteia în Consiliul de Securitate. Conținea multe dintre punctele declarației prezidențiale, condamnând încălcarea gravă și sistematică a drepturilor omului și folosirea violenței împotriva civililor. Rezoluția propunea o serie de sancțiuni, la care s-a renunțat însă în timpul negocierilor dinaintea votului, fiind anunțată doar intenția Consiliului de Securitate ONU de a lua măsuri dacă situația conflictuală nu se aplanează. În ciuda acestor revizuiri, Brazilia, India, Liban și Africa de Sud s-au abținut, iar Rusia și China au votat împotrivă – un dublu veto.

FEBRUARIE 2012

A fost elaborată o rezoluție, ce avea largă susținere din partea statelor arabe și Occidentului, care:

Condamnă regimul sirian pentru încălcarea flagrantă a drepturilor omului și nerespectarea libertăților fundamentale.

Cere stoparea violențelor și pedepsirea celor responsabili, conform legii internaționale.

Cere guvernului sirian, în acord cu planul de acțiune al Ligii Arabe, să stopeze violențele și să își îndeplinească atribuțiile în protejarea civililor, să elibereze deținuții politici, să își retragă trupele din orașe, să garanteze dreptul la proteste pașnice și să acorde acces nelimitat membrilor Misiunii de Observare inițiată de Liga Arabă, comisarilor responsabili cu respectarea drepturilor omului și asistenței umanitare.

Susține inițiativa Ligii Arabe de a forma un guvern nou și de a organiza alegeri în 6 luni, sub supravegherea comunității internaționale.

Rusia și China și-au exercitat din nou dreptul de veto. La sfârșitul lunii februarie, Kofi Annan a fost numit ”emisar special comun al Națiunilor Unite și Ligii Arabe pentru criza din Siria”, cu speranța că va facilita o soluționare pașnică și completă, realizată chiar de sirieni, care să răspundă aspirațiilor democratice ale populației, mediind un larg dialog politic între guvernul sirian și opoziție.

MARTIE 2012

Kofi Annan a prezentat un plan de pace în 6 puncte, prin care propunea tuturor părților implicate în conflict:

Procesul politic ce se va desfășura în cadrul Republicii Arabe Siriene va viza îndeplinirea cererilor protestatarilor.

Este cerută stoparea violenței: trupele armate vor înceta utilizarea armelor de calibru mare și își vor retrage taberele.

Partidele politice din Siria vor permite trimiterea de ajutor umanitar.

Autoritățile vor elibera deținuții politici.

Autoritățile vor asigura libertatea de mișcare pentru corpurile de presă.

Autoritățile vor permite demonstrațiile pașnice.

Guvernul sirian a acceptat planul de pace în șase puncte al lui Kofi Annan, conform declarației date de purtătorul de cuvânt al guvernului Assad, Ahmad Fawzi. Rusia a acceptat documentul, mai ales prin prisma prevederilor de încetare a focului sub supravegherea Națiunilor Unite și dialogul politic. Eficiența acestuia a fost determinată exclusiv însă de disponibilitatea lui Bashar al-Assad de a implementa măsurile; acceptul său a fost unul formal, ce avea ca unic scop reducerea presiunilor externe, venite din partea comunității internaționale. Termenul limită de stopare a operațiunilor militare împotriva civililor a fost stabilit ca fiind 10 aprilie 2012. Membrii Consiliului de Securitate au ajuns la un compromis, obținând acceptul trimiterii a două misiuni de observare în Siria în perioada aprilie – august 2012. Ambele misiuni au fost stopate din cauza violenței crescute, care împiedica îndeplinirea sarcinilor de către membrii misiunilor.

Caracterul permanent al violenței și gradul crescând al acesteia au determinat decizia lui Kofi Annan de a ”demisiona” din poziția sa de mediator al păcii. În declarația dată în cadrul Conferinței de la Geneva, Annan a identificat ca principală cauză a eșecului planului lipsa unității decizionale la nivelul Consiliului de Securitate și urmărirea intereselor proprii în detrimentul obiectivului asumat la nivel formal și anume, soluționarea conflictului din Siria. ” Siria poate fi salvată, dacă la nivel global comunitatea va da dovadă de curajul și inițiativa necesară compromiterii intereselor proprii parțiale pentru interesul populației siriene – pentru bărbații, femeile și copiii care au trecut deja prin suferințe prea mari.”

Atacul chimic din 21 august a plasat Siria în centrul discuțiilor la nivel internațional. Utilizarea armelor chimice este interzisă într-o serie de tratate internaționale, utilizarea acestora împotriva civililor fiind considerată o crimă de război. Dacă se demonstrează intenționalitatea acțiunii și scopul de a distruge, complet sau parțial un grup religios, etnic sau rasial, este clasificată ca genocid. Incident rezultat cu victime civile, atacul a fost atribuit rapid guvernului Assad. Acțiunile violente orientate împotriva civililor au fost condamnate, la nivel internațional cerându-se intervenția externă pentru a stopa crimele comise de regimul baathist împotriva umanității. Statele Unite, a căror „linie roșie” o reprezenta tocmai un astfel de atac, au invocat la nivel declarativ responsabilitatea de a proteja. Președintele Barack Obama a declarat public că izolaționismul american nu mai este o soluție în societatea secolului XXI și că este necesară o conectare constantă la realitatea politică a mediului internațional. A invocat responsabilitatea de a proteja a civililor și a pledat pentru intervenția militară pentru a stopa conflictul din Siria. Anterior intervenției, era necesară stabilirea cu exactitate a tipului de atac și a autorului acestuia. În acest scop, a fost organizată o comisie ONU.

Raportul elaborat de inspectorii ONU și înaintat comunității internaționale pe 16 septembrie confirmă uzul de gaz sarin împotriva civililor în cadrul conflictului sirian. Calitatea ridicată a gazului sarin utilizat în atac sugerează un proces tehnologic de producție sofisticat. Rachetele utilizate pentru detonarea gazului sunt din aceeași categorie ca cele utilizate în mod obișnuit de forțele militare ale statului sirian, însă nu au fost observate încă în taberele revoluționarilor. Experții ONU au estimat două posibile traiectorii ale rachetelor, acestea ducând la concluzia ca locul de lansare și detonare ar fi fost la Qassioun – zona muntoasă a Damascului, ocupată majoritar de baza militară a Gărzii Republicane Siriene, de unde forțele guvernului au lansat anterior armament convențional. Raportul ONU a fost puternic criticat de elita politică rusească, considerat a fi puternic politizat și lipsit de obiectivitate.

Cei care au pledat pentru o intervenție militară în Siria în trecut au pierdut din puterea argumentelor. Deși numărul de morți a atins 100 000 și două milioane de oameni au plecat din țară din cauza violenței, intervenția militară este văzută tot mai puțin ca soluția optimă de soluționare a conflictului, întrucât războiul civil s-a agravat, iar îndepărtarea lui Assad de la conducere nu mai reprezintă o garanție a păcii. Grupările conexate Al Qaeda și-au consolidat poziția pe plan intern și beneficiază în rândul sirienilor de o imagine publică mai bună decât cea a reformiștilor moderați (susținuți de Occident).

Cu toate acestea, uzul de arme chimice a înclinat balanța în favoarea intervenției, pe trei considerente:

Au încălcat tratatul internațional ce reglementa uzul de arme de distrugere în masă, iar nerespectarea acestor prevederi este sancționabilă de forurile internaționale.

Atrocitățile comise împotriva civililor și nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului au atins cotele paroxismului.

Credibilitatea Statelor Unite depinde de intervenția militară în Siria. Barack Obama, în calitate de președinte al Americii a condiționat intervenția de utilizarea armelor de distrugere în masă. Dacă evenimentele din 21 august 2013 nu sunt succedate de concretizarea acestei amenințări, imaginea de putere militară și politică la nivel internațional a Statelor Unite va fi diminuată considerabil, iar promisiunile de sprijin devin fără valoare.

Intervenția militară propusă de președintele Statelor Unite Barack Obama a fost susținută de argumente morale, invocând responsabilitatea de a proteja și rolul american de promovare a principiilor democratice. Lansarea rachetelor balistice este esențială în apărarea intereselor americane și vine ca un răspuns la atacul chimic. Pentru obținerea sprijinului public, Obama a menționat că acest atac nu va presupune dislocarea de trupe americane pe teritoriul sirian, ci va fi efectuat de la distanță, fără a implica riscuri majore pentru armata Statelor Unite. Nesiguranța președintelui și imposibilitatea acestuia de a lua o decizie rapidă s-au reflectat în acțiunile sale în plan diplomatic. Ulterior discursului în care erau invocate interesele naționale, decide să supună votului Congresului această măsură strategică și tactică, întrucât nu exista nici o amenințare urgentă la adresa Statelor Unite. Rezoluția prezidențială nu beneficia de o largă susținere în Senatul controlat de Democrați, și cu atât mai puțin în Casa Reprezentativilor controlată de Republicani, unde ar fi primit vot negativ din partea democraților liberali, republicanilor liberali și conservatorilor. Acest demers a fost însă amânat pe termen nedefinit, Obama acordând timp Rusiei pentru a rezolva conflictul cu Assad pe cale diplomatică.

Renunțarea la această inițiativă militară a devenit alegerea președintelui american de două ori: supunerea la vot a deciziei prezidențiale în fața Congresului și pasarea responsabilității către Vladimir Putin.

Propunerea Rusiei a venit după ce John Kerry a anunțat în cadrul unei conferințe de presă că regimul Assad și-ar putea menține poziția politică dacă ar renunța la arsenalul chimic de care Siria dispune. Vladimir Putin și-a asumat rolul de negociator cu regimul Baath, căutând să obțină renunțarea la arsenalul chimic sub supravegherea Rusiei și a Organizației Națiunilor Unite.

http://www.economist.com/news/leaders/21586318-russias-plan-disarm-syrias-chemical-weapons-makes-sense-only-if-it-backed-threat

http://www.economist.com/news/leaders/21584029-if-bashar-assad-really-has-used-chemical-weapons-his-own-people-big-way-america-must

http://www.economist.com/news/briefing/21586359-russias-plan-provides-breathing-space-it-probably-unworkable-going-another-round

Pe 9 septembrie, ulterior intervenției rusești, Franța a elaborat o propunere Consiliului de Securitate față de problema conflictului civil din Siria. A fost elaborată sub Capitolul 7 al Cartei ONU, autorizând uzul de forță în cazul în care guvernul sirian nu reușește sau nu dorește să îndeplinească condițiile acordului și punerea sub acuzare în cadrul Curții Internaționale de Justiție a membrilor regimului responsabili cu atacul chimic. Rusia a refuzat propunerea Franței pentru Consiliul de Securitate, întrucât invoca Capitolul 7 și învinuia guvernul sirian pentru atacul chimic (pe când Rusia, deși cere dezarmarea, nu consideră regimul Assad responsabil pentru evenimentele din august 2013). Ministrul rus de externe Serghei Lavrov și secretarul american de Stat John Kerry au ajuns la un acord scris în cadrul Conferinței de la Geneva de pe 14 septembrie. Pe 27 septembrie Organizația Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 2118, ce sublinia necesitatea distrugerii armelor chimice de pe teritoriul sirian și statua cadrul în care acest proces se va desfășura.

Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice previzionează ca acest acord să intre în vigoare începând cu 14 octombrie, când va fi implementat în Siria. Planul ruso-american oferă posibilitatea ca armele să fie eliminate complet până la jumătatea anului 2014, când mandatul lui Bashar al-Assad expiră. Cu toate acestea, analiștii din Occident prezintă o doză de scepticism privind eficiența planului în sine, întrucât presupune abandonarea de către Siria a unicului element de contrapondere în lupta sa cu Israel –un inamic declarat.

Răspunsul guvernului Assad la cererile Națiunilor Unite de reducere a arsenalului chimic a fost la început unul pozitiv, partidul Baath promițând cooperarea și respectarea termenelor impuse. Odată ce regimul a dobândit încredere în succesul asupra revoluționarilor, acțiunile de reducere a arsenalului au scăzut în intensitate. Acest proces complex s-a desfășurat sub stricta supraveghere a Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice, la data de 22 aprilie raportând că aproximativ 87% din substanțele de prioritate întâi (grad de toxicitate ridicat, precum gazul sarin) au fost eliminate. Îngrijorările Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice au ca sursă lipsa unui consens la nivelul propriei conduceri – regimul Assad în ceea ce privește distrugerea siturilor de producere și stocare. Oficialii guvernului pledează pentru distrugerea acestora prin dezactivare, ceea ce presupune pur și simplu blocarea căilor de acces. Acest proces nu este definit în Convenția Armelor Chimice, iar corpusul de legi al CWC definește distrugerea ca fiind demolarea clădirii până la fundație. Posibilitatea atingerii unui compromis ar putea stabili un precedent negativ. Declararea Siriei ca fiind lipsită de armament chimic ar putea reprezenta o provocare pentru inspecțiile ulterioare.

Pe data de 30 iunie 2012 oficialii americani și ruși au elaborat Comunicatul de la Geneva, în care era stabilit ca obiectiv principal tranziția către un regim politic stabil și erau identificați pașii necesari acestui proces, în absența violenței. În acest sens, urma să se implementeze de comun acord un guvern de tranziție, din componența căruia să facă parte atât reprezentanți ai forțelor pro-guvernamentale, dar și ai forțelor opoziției, la nivelul actului politic să fie implicate toate segmentele sociale, iar femeile să aibă vizibilitate și să fie reprezentate corect la toate nivelurile actului politic. Urma să fie revizuită ordinea constituțională și să fie organizate alegeri libere. Acest comunicat de la Geneva a reprezentat baza organizării conferinței de pace de la Geneva.

Conferința de la Geneva II a fost un eveniment diplomatic inedit, reunind actori majori – Rusia și Statele Unite – care din rațiuni geopolitice, discută posibile căi de acțiune pentru soluționarea conflictului sirian. Inima Levantului, Siria, este un important pivot geopolitic pentru ambele puteri, miza fiind una mare. Din această cauză, statele și-au calculat cu meticulozitate șansele de câștig pentru diferite strategii politice și militare și evaluează din perspectiva cost-beneficii orice acțiune orientată pe spațiul Orientului Mijlociu. Față de puterea regimului Assad, s-a conturat o opinie unitară la nivel internațional: schimbarea liderului politic este inevitabilă. În acest context, discuțiile din cadrul Conferinței de la Geneva II s-au focusat pe raporturile de forțe din regiune și facțiunile politice al căror scop este obținerea puterii, fără a ajunge însă la un rezultat.

II.2 Iran

Alianța dintre Siria și Iran, puternic mediatizată în presa occidentală, este ilustrată prin prisma proximității politice, strategice și economice a celor două state. Axa Iran – Siria este identificată cu principala amenințare asupra securității în regiunea dintre coasta mediteraneană, Levant până în Asia Centrală. Începând cu 1979, an ce marchează revoluția iraniană, relația bilaterală a celor doua state se caracterizează prin constanță, solidaritate și înțelegere reciprocă.

În perioada 1940-1970 Iranul era perceput de Siria ca un pion important în mâinile puterilor occidentale și dorea exploatarea acestei apropieri în propriul avantaj în ceea ce privește conflictul cu Israel. Pe de altă parte, guvernul de la Teheran dorea să se folosească de Siria în conflictul cu Irakul. Acest lucru s-a schimbat însă o dată cu crearea Republicii Islamice, Damasc fiind primul stat arab care a recunoscut noul regim, pe 12 februarie 1979 și și-a manifestat sprijinul față de revoluția islamică. Acest eveniment a reconfigurat relațiile politice și sferele de influență în Orientul Mijlociu. Coeziunea acestei alianțe este conferită în primul rând de numărul de actori implicați – cu cât o alianța e mai mică, cu atât este mai puțin predispusă dezintegrării. În plus, alianța a fost și a rămas în esență defensivă, direcționată împotriva Irakului și Israelului, având ca obiectiv principal limitarea influenței americane în regiune. Este confirmată în această situație teoria științelor politice care explică cum o alianță cu un număr redus de obiective este mai durabilă și mai stabilă. Interesele celor două state vizează zone în care cele două pot coopera: Iranul domină zona Golfului Persic, Siria proiectându-și puterea spre Liban. De-a lungul anilor, Damascul și Teheranul și-au coordonat acțiunile și inițiativele politice: Siria și-a orientat atenția spre conflictul cu Israel, iar Iranul a fost preocupat de ambițiile regionale ale Irakului.

Un alt factor ce a favorizat și a consolidat alianța celor două state este diferența de ideologie dintre acestea: pan-arabismul sirian și pan-islamismul fundamentalist conceput de liderul Revoluției Iraniene, Ayatollahul Khomeini. Într-o regiune precum Orientul Mijlociu, unde regimurile autoritate utilizează ideologia ca instrument de obținere a legitimității politice, o alianță între două state care nu se află în competiție ideologică este mai durabilă. Relația dintre cele două ideologii nu se poate defini ca fiind una antagonică, ceea ce și asigură succesul alianței. Iran, care nu este o țară arabă, nu a avut aspirații în obținerea titlului de campion al naționalismului arab, în aceeași măsură în care Siria nu dorea implementarea unui sistem politic care să determine renașterea Islamului. Complementaritatea celor două sisteme politice (șiite, dar cu viziuni diferite), coroborată cu interesele strategice și sprijinul politic manifestat au determinat crearea unei alianțe puternice.

Prin prisma acestui fapt, în conflictul dintre forțele pro-guvernamentale și rebelii din Siria Iranul s-a identificat ca un aliat major al casei Assad, cu atât mai mult cu cât căderea partidului Baath înseamnă pierderea sprijinului la nivel regional, destabilizarea poziției de forță deținute la momentul actual și creșterea presiunii din partea comunității internaționale. Perceput de statele occidentale, și în mod special, de Statele Unite ca fiind liderul unei axe a răului din cauza programului nuclear dezvoltat, Iranul reprezintă un obiectiv strategic prioritar pe agenda internațională.

II.3 Statele Unite ale Americii

Intervențiile militare conduse de Statele Unite au fost mascate sub dorința democratizării acestora și luptei împotriva nerespectării drepturilor omului. Drepturile fundamentale ale omului au caracter universal, însă plasarea lor în anumite culturi și societăți determină cereri diferite din partea indivizilor. Statele arabe, subiectul lucrării de față, se disting din punct de vedere sociologic de societatea americană. În marea majoritate a statelor musulmane, conceptul de democrație, așa cum este el atribuit de științele politice occidentale se regăsește într-o formă extrem de diluată. Diferența în perceperea acestui concept nu este sesizată doar la nivelul Occident – Orient, dar și în cadrul țărilor musulmane între elita politică și masa populară. Acest mod de implementare a democrației, forțat, ar putea determina amplificarea conflictului intern. Kremlinul pledează pentru schimbarea regimului, însă durabilitatea și stabilitatea noului guvern este, în viziunea rusă, dependentă direct de voința populară. Pentru a căpăta rezistența în timp, schimbarea trebuie să vină din interior. Orice tentativă de intervenție externă de natură politică (occidentalizarea unui regim) trebuie analizat și considerat substratul cultural al regiunii respective. Procesul de socializare politică explică cum un sistem capătă rezistență în timp prin faptul că o societate se perpetuează prin învățarea de către noii săi membri a acelor valori și modele de comportament pe care societatea le consideră acceptabile și potrivite, nu numai în funcție de sistemul referențial cultural și social, dar și în funcție de nevoile și cerințele specifice societății într-un anumit moment al evoluției lui. Atitudinile și valorile, credințele de bază se înlănțuie într-o relație de dependență reciprocă. Din această perspectivă, putem afirma că politicul și culturalul se determină reciproc. Sistemul politic și formele de organizare influențează direct valorilor și comportamentul indivizilor, inseminând anumite idei la nivelul mentalului colectiv. Tocmai de aceea, sisteme politice diferite duc la crearea unor valori distince. Realitățile lumii politice siriene, în care despotismul liderilor și măsurile nedemocratice au reprezentat, timp de mai multe decenii, substanța mediului politic, indică faptul că acest conflict civil este departe de a rezolva deficitul de modernizare politică și democrație a acestor state în raport cu statele occidentale liberale. ”Democratizarea este produsul acțiunii umane inspirate de valori.”

Samuel Huntington prezintă în lucrarea ”Al treilea val al democratizării” tranzițiile unor dictaturi de durată spre forme de guvernare democratică. Valul din America Latină și Asia de Est s-a propagat în Europa de Est, debutând cu schimbările politice din Polonia și finalizându-se cu căderea regimului ceaușist în România. În viziunea sociologilor ce studiază tranzițiile politice ale statelor, al treilea val al democratizării deși va atinge zone ale Africii sub-Sahariene, reușește să evite lumea arabă. Ideea de excepționalism arab sau musulman care derivă din această aserțiune presupune că tradiția culturală și politică arabă determină un anumit model social, incompatibil cu democrația. Evenimentele din 11 septembrie 2001 au determinat formarea unor stereotipii globale în ceea ce privește lumea arabă. Motivate de această etichetare și de generalizare pripită, societățile lumii arabe au dezvoltat un puternic simț anti-american. Simbol al democrației la nivel global, administrația de la Washington a pornit o serie de inițiative militare în scopul democratizării și înlăturării ”teroriștilor” de la conducerea statului, ca parte a războiului global împotriva terorii. Astfel curentele antidemocratice din lumea arabă au luat amploare și s-au propagat în întreg spațiul. Inconsistențele politicii externe americane și dualitatea în ceea ce privește relațiile diplomatice stabilite cu statele Orientului Mijlociu au plasat Statele Unite într-o zonă sumbră, fiind puse sub semnul întrebării adevăratele lor intenții și interese în zonă.

Politica externă a Statelor Unite și-a demonstrat invariabilitatea în istorie, putând fi redusă la un singur termen: excepționalismul american. Plecând de la ideea că națiunea americană este o națiune unică prin destinul și scopul divin pe care îl împlinește, politica SUA a avut continuitate: de la puritani, la Monroe, Truman, Nixon, la unilateralismul lui Bush – toate sunt manifestări ale aceluiași concept: societatea americană este aleasă de Dumnezeu și își asumă rolul de a răspândi propriul model de democrație la nivel global. Intervențiile militare inițiate de SUA au fost justificate și au obținut legitimitate de cele mai multe ori plecând de la această nevoie de promovare și protejare a principiilor democratice. Colapsul comunismului în 1989 a exacerbat această idee, Statele Unite asumându-și rolul unei națiuni misionare. Ceea ce este universalism pentru Occident devine imperialism pentru restul, administrația de la Washington susținându-și poziția și promovându-și interesele proprii prin definirea acestora ca interese ale comunității mondiale. Politica excepționalistă a americanilor este însă dominată de standarde duble și dualitate. Pretențiile acestora nu sunt universal valabile, servind scopurilor și intereselor naționale: democrația este încurajată, cu excepția cazurilor în care sunt aleși islamiști fundamentaliști, neproliferarea este predicată în Taiwan și Irak, însă nu și în Taiwan, iar Arabia Saudită se scuză de la acuzele privind încălcarea drepturilor omului și respectarea minorităților. Democrațiile occidentale nu manifestă interes în utilizarea instrumentelor proprii de presiune de care dispun în asistență economică, tehnologică și comerț, așa cum au constrâns cu regimurile din Europa de Est prin intermediul Acordului de la Helsinki. Abundența de petrol din zona Orientului Mijlociu și importanța strategică pe care statele arabe și resursele acestora o dețin au conturat o nouă abordare în politica externă americană.

După precedentele istorice definitorii politicii americane, administrația Obama a ales o abordare strategică în ceea ce privește conflicul din Siria, menținând un low-profile și lăsând această inițiavă să vină din partea NATO, Marii Britanii sau Franței. În realitate, dorește redefinirea mediului de securitate într-o manieră care să servească intereselor americane.

Siria este un punct strategic, fiind situată central atât din punct de vedere geografic, cât și din punct de vedere geopolitic.

Capitala Califatului Omeiad, supranumită ”inima națiunilor arabe”, se află în conflict cu Israel, are un rol important în politica Libanului și se constituie în punte de legătură între Iran și Hezbollah. Valurile revoluționare din Primăvara Arabă au fost orientate spre lideri susținuți de blocul occidental, Bashar al-Assad fiind prima mână de fier susținută de Iran ce este contestată pe plan intern. Statele Unite văd în această revoluție oportunitatea limitării importanței regionale a Iranului, o putere cu valențe nucleare. Assad este principalul aliat al Teheranului și o dată cu căderea regimului Ba’th va fi redusă și puterea acestuia. Arabia Saudită pe de altă parte, este unul dintre principalele puteri regionale aliate Statelor Unite, motivată de un puternic interes economic. ”Qatarul deține cel mai mare câmp de gaze naturale din lume, iar în ceea ce privește transportul de gaze naturale prin conducte, acesta este mult mai rapid și mai economic decât în formă lichidă prin cisterne, așa cum este în prezent.” Qatarul a purtat o serie de negocieri cu Turcia în vederea realizării unei conducte de gaz Doha-Istanbul, ce urma să treaca prin Arabia Saudită, Iordania și Siria, și care ar fi putut reprezenta pentru Europa o alternativă la gazul rusesc. Proiectul a fost stopat însă de Bashar al-Assad, ale cărui planuri privind construcția unor conducte de gaz presupuneau implicarea statelor aliate Rusia și Iran. Atât Arabia Saudită, cât și Qatarul au adoptat inițial o atitudine mai rezervată vizavi de Primăvara Arabă. Pe măsură ce valul revoluționar s-a extins însă, medierea saudită, investițiile financiare saudite, sprijinul acordat rebelilor împotriva armatelor au atras atenția revoluționarilor. Riadul a exploatat oportunitățile aduse de criza regională pentru a îndepărta de la putere liderii politici care îi incomodau politica externă. Schimbarea regimului Assad a devenit o prioritate în prezent pentru Arabia Saudită, încercând să scoată Damascul de sub influența iraniană.

În cazul amânării unei decizii consensuale, pe fondul precipitării conflictului sirian, intervenția unilaterală a administrației Obama ar putea fi determinată de unul dintre următoarele scenarii:

Siria va ataca direct unul din statele sale partenere: Israel, Turcia, Iordania.

Al Qaeda va considera teritoriul sirian ca fiind propriu și il va folosi ca bază de lansare a atacurilor teroriste ce au ca țintă SUA.

Încălcarea flagrantă a drepturilor omului de către regimul Assad sau grupările revoluționare prin comiterea de acte genocidale sau uzul de arme chimice.

Cu toate acestea, atacul chimic împotriva civililor ce a avut loc pe teritoriul sirian a fundamentat și oferit legitimitate pretențiilor americane de intervenție militară. Pe fondul evenimentelor recente, administrația Obama a invocat crimele produse împotriva umanității și încălcarea drepturilor omului pentru a obține sprijin internațional. Președintele american a declarat că Statele Unite vor lua măsuri împotriva guvernului sirian, indiferent de sprijinul Națiunilor Unite, întrucât paralizia diplomatică nu trebuie să împiedice materializarea unui răspuns la presupusul atac chimic. În decizia de a interveni militar, administrația Obama invocă responsabilitatea de a proteja. Plecând de la ideea că fiecare stat este responsabil de bunăstarea propriilor cetățeni, în situația în care acesta nu mai este capabil să o asigure, sau, într-un scenariu pesimist, este cel care direcționează actele de violență împotriva civililor, este de datoria comunității internaționale să intervină, chiar și militar.

Cu toate acestea, această datorie de a interveni a rămas la nivel declarativ. Precedentele istorice Irak și Afghanistan au determinat mutații majore la nivelul opiniei publice, factor generator de legitimitate. Conform unui sondaj realizat de Pew Research Center, mai mult de 50% din americani nu doresc implicarea militară a Statelor Unite în conflictul civil din Siria. Impunerea sancțiunilor la nivel internațional și izolarea pe scena geopolitică a principalilor susținători ai regimului Assad, și implicit, din perspectivă americană, ai violenței, devin mai degrabă mecanisme de descurajare, decât soluții pentru situația conflictuală. America a funcționat în cadrul sistemului internațional în virtutea excepționalismului american, s-a autoproclamat promotor al democrației și apărării drepturilor omului, acționând ca un gardian la nivel internațional. În lumina evenimentelor recente – criza din Ucraina, conflictul China – Japonia și masacrele comise pe teritoriul sirian – se ridică întrebarea eficienței acestui gardian. La nivel declarativ, Obama a oferit garanții de securitate, neexcluzând posibilitatea intervenției militare în cazul unui atac asupra aliaților. Cu toate acestea, lupta pentru democratizare și asigurarea respectării drepturilor omului nu s-a materializat. Această politică americană este resimțită cel mai puternic în zona Orientului Mijlociu – conducerea radical islamistă a Egiptului ignoră amenințările și avertismentele emise de Washington și continuă să se înarmeze, Bashar al-Assad orchestrează atacuri împotriva propriei populații, guvernul de la Teheran permite organizarea de grupări militare și paramilitare și susține logistic cauza șiiților în cadrul conflictului civil sirian. Amenințarea teroristă a căpătat valențe augmentate, în ciuda declarațiilor liniștitoare ale președintelui Obama. Această poziție a Statelor Unite, plasată undeva între intervenție și non-intervenție a determinat schimbări la nivelul relațiilor internaționale. Statele Orientului Mijlociu încep să se reorienteze către noi alianțe, în cadrul cărora le este asigurată securitatea. Israel a realizat o serie de legături economice și militare cu China și India, iar statele din Golf au inițiat programe de înzestrare militară (Qatar, Arabia Saudită, UAE).

În actualul context, administrația de la Washington a comis greșeli în negocierea conflictului sirian, ce au dus la scăderea considerabilă a credibilității. Declarațiile președintelui Obama invocau responsabilitatea de a proteja și necesitatea intervenției militare în situația unui atac împotriva civililor. A fost trasată astfel o linie roșie, însă reacția americanilor față de atacul chimic din 21 august nu s-a ridicat la înălțimea amenințărilor. Mai mult, Rusia, în ipostaza de principal susținător al regimului Assad, s-a aflat sub amenințarea unor grave sancțiuni. În realitate însă, acestea s-au materializat într-o formă diluată. Deși acțiunea Statelor Unite este justificată (Marea Britanie s-a repoziționat față de conflictul sirian, adoptând o atitudine neutră, Congresul solicită sprijinul societății civile, iar gradul dependenței energetice a Europei față de gazul rusesc se află pe un trend ascendent), mesajul transmis la nivel internațional de către Statele Unite și presiunea exercitată de acestea suferă de o lipsă de coerență și consistență.

II.4 Rusia

II.4.1 Legăturile istorice cu Orientul Mijlociu

Deși Orientul Mijlociu nu a reprezentat o zonă de interes pentru Rusia pre-sovietă sau pentru Imperiul Rusesc, acest lucru s-a schimbat o dată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ambițiile geopolitice rusești vizau lumea arabă, și în special, Orientul Mijlociu. Esența politicii moscovite consta în apropierea de țările arabe și încadrararea acestora în paradigma definitorie Războiului Rece – alierea cu acestea în lupta împotriva capitalismului. Uniunea Sovietică a încercat să se apropie de statele arabe ale căror regimuri și orientări politice erau apropiate de viziunea proprie; așadar, principalii aliații au devenit Egiptul, Algeria, Libia și Irak. Deși aceste parteneriate au oferit Moscovei avantaje strategice în confruntarea cu Vestul, ambițiile rusești vizau implementarea regimului sovietic în statele Orientului Mijlociu și transformarea acestora în sateliți. Guvernele din Egipt, Siria, Yemen, Irak, Algeria și Libia au manifestat interes față de modelul sovietic și cel marxist. La sfârșitul anilor 50 și începutul anilor 60 a fost elaborat modelul orientării socialiste și cel al modelului de dezvoltare non-capitalist, prin care se explica atractivitatea modelului sovietic în statele arabe. Rolul lor strategic în Războiul Rece depășea în importanță beneficiile economice minore ale Rusiei. Statele arabe au sfârșit prin a acumula datorii enorme la Uniunea Sovietică, pe care aceasta le va șterge ulterior.

Guvernul de la Kremlin a susținut economic statele arabe, inițiind proiecte ambițioase de infrastructură, precum Aswan Dam în Egipt, Nag-Hammadi Steelworks în Algeria; a devenit principalul furnizor de arme ieftine și le-a oferit sprijin necondiționat în războiul cu Israel. Această iluzie a fost destrămată însă în 1962, când criza rachetelor din Cuba a demonstrat indisponibilitatea rusească de a se implica într-o confruntare militară directă. Acest factor, alături de supremația americană asupra Moscovei în domeniul tehnologic și criza economică internă a Uniunii au determinat dificultăți în sprijinirea statelor arabe și au declanșat nemulțumirea acestora. În 1972, președintele egiptean Anwar Sadat a expulzat consilierii militari și specialiștii sovietici de pe teritoriul național, marcând începutul sfârșitului relațiilor de prietenie dintre statele arabe și Rusia Sovietică.

O dată cu introducerea perestroika în 1985, poziția statelor arabe în politica rusească și-a schimbat gradual poziția din element central într-unul periferic. Rusia post-sovietică nu avea resursele necesare menținerii relațiilor cu Orientul Mijlociu.

Cu toate acestea, Siria a rămas un pion important în viziunea Kremlinului. În 1980, Leonid Brejnev a semnat un Tratat de Prietenie și Cooperare cu Hafez al-Assad, prin care stabileau legături strategice între cele două state. În 1987, Gorbaciov continuă politica lui Brejnev și reasigură guvernul Assad că Uniunea Sovietică va rămâne un sprijin economic și militar pentru Siria.

II.4.2 Doctrina Putin în Orientul Mijlociu

Pe plan intern, strategia rusească vizavi de conflictul din Orientul Mijlociu a suferit mutații minore. Declanșarea valului revoluționar s-a produs într-un moment sensibil pentru politica rusească – înaintea alegerilor prezidențiale și parlamentare. La momentul respectiv, președintele Dmitri Medvedev trimitea semnale pro-occidentale, autodeclarându-se un promotor al valorilor liberale, al modernizării Rusiei și al cooperării constructive cu Vestul. Această atitudine s-a reflectat și în acțiunile Kremlinului în cazul Primăverii Arabe. În luna februarie din 2011, Medvedev a condamnat public regimul liderului libian Muammar Gaddafi. În cazul Siriei, a avertizat guvernul Assad în august că în absența reformelor politice, Rusia va fi forțată să ia decizii. Politica internă rusească a primit o nouă direcție însă în momentul anunțării rezultatelor alegerilor prezidențiale în septembrie 2011, când Putin a fost reales. Încă din 2000 (primul mandat prezidenția), Putin a căutat redobândirea influenței rusești în Orientul Mijlociu. Fără succes, aceste eforturi au căpătat o direcție bine definită o dată cu declanșarea valului revoluționar. Moscova încearcă nu doar să mențină moștenirea Uniunii Sovietice, dar de asemenea să dezvolte noi strategii și tactici care să permită reafirmarea Rusiei ca putere regională. În deciziile luate la nivel internațional începând cu 2011, Putin a manifestat continuitate în politica externă și perseverență în atingerea obiectivelor propuse, a acționat pe baza unui plan coerent și rațional, în vederea limitării accesului occidental și consolidării poziției proprii în zone considerate cheie. Acționând metodic, politica externă a Kremlinului, cunoscută și sub numele de doctrina neo-imperialistă a lui Putin, a căutat să transforme Rusia într-un pol distinct de influență într-o lume multipolară. În Orientul Mijlociu, motivațiile rusești nu s-au concentrat în jurul rezervelor energetice masive, ci în a consolida portul rusesc la Marea Mediterană. În acest fel, Kremlinul a fost limitat la încheierea unor înțelegeri cu patru state: Irakul lui Saddam Hussein, Libia lui Gaddafi, Siria lui Assad și Iranul. Dintre aceste patru regime, două au fost înlăturate: Hussein în 2003 împotriva dorinței exprimate a Rusiei în cadrul Consiliului de Securitate ONU și Gaddafi în 2011 cu acordul tacit al lui Vladimir Putin. Declanșarea Primăverii Arabe și poziția adoptată de democrațiile liberale a ridicat semne de întrebări pentru elita politica rusească referitoare la puterea aliaților în regiune și șansele de materializare a planurilor geopolitice proprii. Sprijinul acordat de guvernul de la Moscova partidului Baath reprezintă viziunea pragmatică a Rusiei – valurile revoluționare au fost percepute ca o oportunitate, a cărei exploatare corectă ar putea determina creșterea influenței regionale.

Principalele obiective asumate de guvernul de la Moscova vizează capturarea de aliați politici și neutralizarea opoziției, creșterea beneficiilor economice și consolidarea poziției monopolizante, prin creșterea dependenței energetice. Resursele energetice ale Rusiei devin o importantă monedă de schimb în domeniul relațiilor internaționale, determinând influență inter-guvernamentală pe termen lung.

Pentru reafirmarea poziției de putere și creșterea puterii geopolitice (capacitatea statului de a-și afirma și/sau impune poziția), Rusia a conturat o serie de obiective. Refacerea și modernizarea potențialului militar la nivelul marilor puteri (Statele Unite, China) reprezintă o prioritate pentru politica rusească. Investițiile în domeniul militar se ridică la aproximativ mld 1,9 mld USD, aproximativ 4% din PIB, procent relativ constant în perioada 2009 – 2012. Estimările din 2010 numără aproximativ 6 milioane de bărbați apți de luptă.

Mass-media reprezintă o importantă sursă de legitimitate pentru actul de guvernare și politicile impuse în societatea actuală, guvernul de la Kremlin dezvoltând o serie de mecanisme complexe pentru manipularea opiniei publice în scopul obținerii sprijinului public și transmiterii mesajului dorit. Campaniile de presă și diferența de percepție, demarcația dintre obiectivitate și subiectivitate, expunerea subiectelor de interes sunt subtil modificate și încălcate, pentru servirea intereselor puterii politice. Unul dintre cele mai recente exemple în acest sens îl reprezintă criza din Ucraina, a cărei acoperire media a fost radical diferită, funcție de interesele politice pe care trustul de presă îl reprezenta + ex.

În ceea ce privește noua politică energetică a Rusiei, marile companii petroliere sunt utilizate pentru împlinirea intereselor puterii politice. Poziționarea Kremlinului ca al doilea exportator de petrol, după Arabia Saudită la nivel global reprezintă un important avantaj strategic, pe care Putin îl exploatează pentru a deveni factor de normalizare a crizei. Gazprom, principala companie petrolieră rusească, este principala pârghie de acțiune a guvernului de la Kremlin pentru obținerea influenței în politica externă și de securitate a statelor cu un grad de dependență ridicat. Impunerea unor prețuri ridicate și selectivitatea demonstrată în alegerea clienților plasează statele într-o situație de criză, al căror unic salvator devine Rusia.

În cazul conflictului sirian, se pot observa elemente ale doctrinei Putin. Important punct geopolitic, trecutul istoric Siria – Rusia a determinat consolidarea relațiilor diplomatice o dată cu venirea la conducere a lui Bashar al –Assad. Localizarea geografică a Siriei nu permite exploatarea poziției privilegiate a Rusiei ca principal exportator energetic. Declanșarea valului revoluționar a conturat o linie de acțiune pentru Kremlin – rolul tradițional al Rusiei în Orientul Mijlociu va crește prin prisma implementării unor politici de export de armament. Rosoboronexport, principala companie rusească de producție de armament devine element central al politicii Putin în Levant.

A fost menținut contactul direct permanent cu oficiali ai regimului Assad și au fost promovate tentativele de reformare ale lui Bashar (amendamentul Constituției și amnistia parțială). În același timp, pe măsură ce conflictul escalada, Rusia a criticat opoziția siriană, pe care o percepea ca fiind fundamentalistă și cu metode de lucru teroriste. Utilizarea armelor chimice împotriva civililor a întărit poziția Kremlinului.

Rusia și-a exercitat dreptul de veto de trei ori asupra rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU privind intervenția militară în Siria, argumentându-și poziția prin faptul că dorește un proces de pace prin care să ajute guvernul sirian să răspundă cererilor revoluționarilor și să negocieze cu grupările violente. Deși au fost aplicate sancțiuni unilateral din partea Uniunii Europene, Statelor Unite și statelor arabe, Moscova și-a menținut atitudinea pozitivă vizavi de regimul Assad. Rolul asumat de mediator s-a concretizat prin organizarea primului Forum Rus-Arab în februarie 2013, pe parcursul căruia Moscova și statele Ligii Arabe au discutat pe tema conflictului sirian. Printre oamenii politici prezenți la forum se numărau ministrul de externe egiptean Mohammed Amr, ministrul de externe irakian Hoshyar Zebari și membrii ai Consiliului Ligii Arabe din Kuweit, Liban și Libia. Secretarul general al Ligii Arabe și-a exprimat aprecierea vizavi de intențiile de mediere pașnică ale Rusiei și speranța că acestea vor avea rezultatul așteptat.

Utilizarea armelor chimic împotriva civililor a determinat ralierea opiniei internaționale la viziunea Statelor Unite și a oferit legitimatate luptei rebelilor sirieni. Statele Orientului Mijlociu s-au aliat împotriva regimului Assad, Rusia menținându-și poziția de mediator și promotor al non-intervenției. În acest context, lumea arabă a perceput conflictul sirian nu ca pe un război civil, limitat teritorial de granițele statale, ci ca de o confruntare globală, între Statele Unite și Rusia și China. Comunitatea islamică s-a alăturat Vestului și statelor arabe, unul dintre cei importanți lideri religioși islamici – Yusef al-Qaradawi – declarând că Rusia, prin sprijinul acordat regimului Assad, a devenit unul dintre cei mai mari dușmani ai Islamicilor și Musulmanilor. A îndemnat boicotul Rusiei, întrucât era considerată ca fiind unul dintre principalii inamici.

A patra conferință a Group of Friends of the Syrian People, ce a avut loc în Marrakech în decembrie 2012, s-a finalizat cu 70 state membre votând pentru recunoașterea Coaliției Forțelor Revoluționare Siriene și Forțelor Opoziției ca reprezentant de drept al populației din Siria. Acest eveniment a diminuat legitimitatea rolului de mediator al Rusiei, întrucât Kremlinul încă recunoștea autoritatea și suveranitatea regimului Assad. Diplomații ruși au declarat, în multiple rânduri, că Bashar este dispus să își tempereze regimul și că este dornic de reformare. În octombrie 2012, președintele sirian a acceptat public o încetare a focurilor pentru durata sărbătorii de Eid al-Adha. Toate acestea au rămas promisiuni nematerializate. Atitudinea lui Assad pe plan internațional a compromis imaginea Kremlinului. Ca reacție la aceste decizii, oficialii rusești au preconizat că Bashar nu va mai rămâne mult timp la putere, și că aranjamente ar trebui făcute pentru o tranziție lentă, sugerând retragerea sprijinului acordat până acum necondiționat. De frica izolării în acest conflict, Rusia a suspendat asistența militară acordată Siriei prin compania Rosoboronexport.

În septembrie 2013, Rusia a intensificat eforturile pe plan internațional pentru soluționarea problemei armamentului chimic. Moscova a înaintat Statelor Unite o propunere, pentru a evita o intervenție militară din partea Washingtonului, similară celei din Libia. Armamentul chimic urma să fie plasat sub control internațional.

CAPITOLUL III Explorarea motivațiilor – vetoul rusesc

III.1 Creșterea capitalului de imagine

Rezoluțiile Națiunilor Unite stau sub egida SUA și induc un rezultat, și anume schimbarea regimului. Pentru a fi stabilă și durabilă, această schimbare trebuie să fie dorită pe plan intern. Intervenția militară subminează orice posibilitate de negociere politică și încurajează conflictul armat. Regimul de la Kremlin nu consideră justificată situația din Siria pentru a interveni în afacerile interne ale altui stat, situație ce poate degenera într-un conflict major și se poate constitui într-un factor de instabilitate regional. Precedentele istorice au fost invocate ca exemple ce susțin decizia Rusiei: Afghanistan, Irak, Kosovo, Libia.

Kosovo avea veto din partea Rusiei și Chinei, însă SUA a considerat susținerea internațională a intervenției militare bază justificativă pentru acțiunile NATO. Kosovo a devenit simbolul politicii independente unilaterale duse de Statele Unite, ignorând prerogativele altor mari puteri. În Irak, administrația de la Washington a subminat cooperarea internațională în probleme de securitate organizând o coaliție ad-hoc – coaliția celor doritori (coalition of the willing) – după veto-ul primit din partea Rusiei și Chinei. În cazul Libiei, rezoluția Consiliului de Securitate ONU ”Libia 1963” a fost în mod deliberat interpretată eronat și folosită drept pretext pentru derularea acțiunilor militare și democratizarea forțată a zonei.

Promotor al unei medieri pașnici, Rusia a sprijinit inițiativa de pace din noiembrie 2011 a Ligii Arabe și a votat pentru Planul de Șase Puncte al lui Kofi Annan, ca emisar special de pace în conflictul sirian. A votat în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite în favoarea trimiterii observatorilor Ligii Arabe în Siria, pentru o mai bună înțelegere, și implicit, medierea conflictului. A participat la întâlnirea ministerială de la Geneva din iunie 2012 – Grupul de Acțiune – și a semnat un plan de pace comprehensiv ce a devenit principalul punct de referință în politica rusească vizavi de criza siriană. Cu toate acestea, în timpul negocierilor, a reușit să obțină eliminarea cererii de abdicare a lui Bashar.

Rusia este interesată direct de menținerea stabilității în zonă, iar Statele Unite și-au demonstrat eficiența în îndepărtarea regimului, dar nu și în implementarea unuia stabil, care să ducă la consolidarea statului. Mai mult decât atât, SUA nu prezintă respect vizavi de rolul pe care Rusia îl deține în Consiliul de Securitate și folosește forumul decizional ONU ca bază justificativă pentru acțiune doar în situațiile în care decizia statelor membre converge cu politica externă proprie. Poziția de mediator pe care Rusia a adoptat-o în cadrul acestui conflict și dorința manifestată de a se menține status quo-ul îi permite Moscovei să își consolideze imaginea de putere la nivel mondial, fiind percepută ca singurul ”adult responsabil”. În jurul Statelor Unite s-a conturat o teorie a conspirației, conform căreia guvernul de la Washington ar fi declanșat, coordonat și controlat revoluțiile din spațiul Orientului Mijlociu, prin tehnologii moderne de manipulare (rețelele sociale, platforme de telefonie mobilă). Au fost trasate conexiuni clare între revoluțiile colorate (Iugoslavia 2000, Georgia 2003, Ucraina 2004, Kirgistan 2005) și Primăvara Arabă, aceasta din urmă fiind replicată pe baza acelorași principii. Această viziune conspiraționistă a fost împărtășită și de unii membrii ai elitei politice rusești, dintre care îl putem aminti pe Igor Sechin. În februarie 2011, din postura sa oficială, a declarat ”see what senior managers of Google have been doing in Egypt, what kind of manipulations of the energy of the people took place here” ( ce au făcut managerii seniori de la Google în Egipt, ce fel de manipulare a avut loc). Mai mult decât atât, Vladimir Putin, prim ministru și candidat la președinție la momentul respectiv, a declarat public că astfel de metode sunt folosite în mod regretabil prea frecvent pentru a provoca atitudini extremiste, separatiste și naționaliste, pentru a provoca nemulțumire publică și a interveni indirect în afacerile interne și suveranitatea unui stat străin, făcând aluzie la o posibilă intervenție ”mascată” a Vestului. Inițiativele militare ale americanilor sunt susținute de responsabilitatea asumată a acestora de a proteja. Cu toate acestea, perspectiva rusească pune într-o lumină negativă acest principiu, considerându-l un alt pretext pentru o intervenție și un atac la adresa suveranității unui alt stat, în scopul servirii propriilor interese.

III. 2 Portul Tartus

Siria este un stat de importanță strategică pentru Rusia, portul Tartus, aflat pe teritoriul sirian fiind ultima bază militară în afara teritoriului fostei URSS și singurul port de alimentare al vaselor rusești din Mediterana.

Oficialii ruși clasifică unitatea ca fiind un Punct de Sprijin Tehnic și nu o bază militară. A fost stabilită în timpul Războiului Rece, pentru a susține flota sovietică în Marea Mediterană. În anii 70, baze similare erau localizate în Egipt, Etiopia, Vietnam. În 1977, bazele de sprijin egiptene din Alexandria și Mersa Matruh au fost evacuate, iar vasele au fost transferate în Tartus, care a devenit a 229-a Divizie de Sprijin Naval pentru Nave Maritime ( Naval and Estuary Vessel Support Division). Șapte ani mai târziu, portul Tartus a fost upgradat la statutul de al 720-lea Punct de Sprijin Logistic.

În 1991, o dată cu căderea Uniunii Sovietice s-a destrămat și flota acesteia. Detașamentul V de nave din Marea Mediterană a fost desființat, navele staționate în portul Tartus aparținând de flota Mării Negre. Baza de sprijin logistic Tartus în momentul actual conține trei platforme mobile de încărcare (una operațională), facilități de depozitare, barăci și alte facilități. Baza navală a fost extinsă considerabil începând cu anul 2006, când Rusia a șters ¾ din datoria Siriei (9,6 mld USD din 13,4 mld USD) și a devenit principalul furnizor de armament pentru aceasta. În 2008, Assad a fost de acord cu convertirea portului într-o bază rusească permanentă pentru vasele de război cu încărcătură nucleară. Zece din acest tip de vase și patru submarine cu proiectil nuclear au fost andocate în septembrie 2008. Un an mai târziu, rușii au demarat un proiect de renovare al portului, care să permită accesul unor vase mai mari, servind ca avanpost permanent al prezenței rusești în Mediterana.

În 2009, RIA Novosti a raportat că portul Tartus va deveni operațional și din punctul de vedere al acțiunilor anti-piraterie, servind și ca bază pentru proiectilele direcționale și portavioane. În cadrul războiului civil ce are loc în Siria, în timp ce liderii occidentali cer abdicarea lui Assad, Rusia a trimis în apele siriene un portavion cu o consignație de rachete Yakhont, ca semn al sprijinului acordat. Portul Tartus are o importanță mai degrabă simbolică decât funcțională. Forța rusească dislocată în regiune nu este pregătită pentru o confruntare militară cu un adversar serios. Principalul său scop este unul de natură politică, demonstrând și reiterând prezența Rusiei în Orientul Mijlociu.

III.3 Piață de desfacere pentru armamentul rusesc

Politica rusească în ceea ce privește exportul de armament nu vizează obținerea unor avantaje economice, ci mai degrabă promovarea intereselor politice la nivel internațional. Creșterea cererii de arme rusești s-a datorat nu calității superioare a acestora, ci politicilor speciale de export. Erau livrate la prețuri modice, nu neapărat statelor care erau cel mai mare licitator, ci celor care se aliniau politicii internaționale sovietice – pro-sovietici sau anti-occidentali. Această abordare avea ca scop ”recrutarea” de actori internaționali dispuși să susțină inițiativele rusești la nivel internațional. După destrămarea Uniunii Sovietice, producția și implicit, exportul de armament au scăzut dramatic, controlul rusesc asupra armelor la nivel global trecând de la 40% în 1980 la 10% în 1994.

Orientul Mijlociu a fost un epicentru de conflict pentru o perioadă îndelungată de timp și de aceea, a devenit și una dintre principalele zone de interes pentru Rusia din perspectiva exportului de armament. Începând cu 1950, Kremlinul a semnat înțelegeri cu statele din regiune, ce prevedeau prezența consultanților rusești și implicarea acestora în mod direct în conflict. Prin aceste acorduri, Moscova și-a urmărit interesele strategice în regiune, obținând acces la infrastructura militară (porturi, aeroporturi, etc.). După căderea cortinei de fier, Orientul Mijlociu a încetat să mai fie principalul client al Rusiei, Iran și Siria rămânând singurii cu care aceasta și-a păstrat relațiile. (ANEXA 3)

Siria este o importantă piață de desfacere pentru armamentul rusesc. Valoarea totală a contractelor semnate de Guvernul Assad și Industria Apărării moscovită, în speță Rosoboronexport, depășește 4 miliarde USD, conform lui Jeffrey Mankoff. Institutul Internațional de Cercetare pentru Pace Stockholm a estimat că suma obținută din urma vânzării de arme pe teritoriul sirian este de 162 milioane / an în 2009. Declanșarea războiului civil și intensificarea violenței nu a dus decât la o creștere a cererii pe piața de armament, la un avantaj economic sporit pentru Kremlin. Conform SIPRI 78% din armele siriene importate în perioada 2007-2011 provin din Rusia. Deși acestea nu reprezintă decât 7% din exportul marca Rosoboronexport, sumele obținute în urma tranzacției depășesc 700 milioane USD doar în 2010 și 960 milioane în 2011.

În ultimul an, Rusia și-a intensificat transporturile de armament către guvernul sirian, complicând eforturile de pace. Ajutorul militar oferit de Moscova lui Bashar al-Assad este substanțial și depășește sprijinul oferit de Iran liderului alawit. Senatorul republican John McCain a declarat că poziția Statelor Unite, într-o astfel de situație, este una orwelliană, în care Rusia cooperează la nivel internațional pentru eliminarea armamentului chimic, în timp ce plasează cantități semnificative de armament convențional în mâinile lui Bashar al-Assad.

http://voiceofrussia.com/news/2013_08_30/No-new-arms-contract-with-Syria-signed-since-2011-Rosoboronexport-4302/

http://en.ria.ru/military_news/20120612/173985454.html

http://www.huffingtonpost.co.uk/2013/09/05/arms-control-syria_n_3864687.html

III.4 Protecția cetățenilor ruși

Exercitarea puterii reprezintă ”dinamica centrală în cadrul procesului de organizare socială.” În cadrul grupurilor sociale în care nu există stabilită o structură ierarhică bine definită, nu putem vorbi despre putere. Puterea unui regim sau a unui conducător nu poate exista și nu se poate susține în afara relației conducători-supuși. În cazul societăților democratice, este conferită unui individ sau unui grup redus de indivizi prin intermediul sufragiului. Ca parte a contractului social, în schimbul puterii obținute, statul este obligat să își protejeze cetățenii.

Domeniile specifice în care puterea se manifestă cel mai pregnant sunt cel militar și cel economic, puternic interconexate. În cazul Rusiei, raportându-ne la situația conflictuală din Siria, ne vom concentra atenția asupra manifestării puterii de tip militar. ”Pentru numeroase societăți contemporane, puterea militară reprezintă un potențial defensiv în sprijinul puterii politice din țara respectivă, cu scopul de a apăra integritatea teritorială și de a descuraja o eventuală agresiune externă.” Pe teritoriul sirian se află aproximativ 30 000 cetățeni ruși, printre care majoritatea sunt femei și copii. Capacitatea statului de a-și proteja cetățenii și mijloacele prin care realizează acest lucru demonstrează puterea de care dispune. Deși conflictul din Siria nu reprezintă o amenințare directă la integritatea teritorială a spațiului rus, putem afirma că aduce prejudicii statului în sine prin prisma gradului de pericol la care sunt expuși constant cetățenii ca entități unitare ale societăți ruse. Astfel protecția cetățenilor ruși aflați pe teritoriul sirian devine o necesitate atât pentru consolidarea liderilor politici de la Moscova, dar și ca o manifestare a puterii statale. Influența pe care acesta o exercită și măsurile de care dispun scad proporțional cu puterea manifestată de regim. Dacă un stat are nevoie de intervenția forțelor armate pentru restabilirea ordinii publice sau pentru protecția civililor, înseamnă ca la nivel instituțional și administrativ există o serie de probleme care împiedică exercitarea puterii legitime.

Interesele Rusiei în menținerea stabilității în regiune sunt motivate și de acest aspect social-politic și de dorința liderului de a-și consolida imaginea atât pe plan intern (legitimitate, îndeplinirea rolului statului), dar și pe plan extern (proiectarea imaginii unui stat puternic).

III.5 Radicalizarea islamiștilor ruși din zona Caucazului de Nord și regiunii Volga

Triumful islamiștilor în Orientul Mijlociu a rezonat cu populația musulmană rusească, încurajând dezvoltarea unei mișcări de opoziție. Când s-a declanșat Primăvara Arabă, Moscova a fost îngrijorată că aceste valuri revoluționare vor energiza mișcările de opoziție rusești. Coordonata temporală nu era favoarea Kremlinului, evenimentele din Orientul Mijlociu suprapunându-se cu protestele naționale vizavi de frauda electorală. Demonstrațiile de forță din Primăvara Arabă au o serie de caracteristici similare protestelor rusești (de exemplu, utilizarea la scală largă a rețelelor de socializare pentru organizarea și mobilizarea maselor). Cu toate acestea, opoziția din Orientul Mijlociu este considerabil mai puternic decât omoloaga sa din Rusia, unde protestele erau sporadice și nu puteau fi comparate cantitativ cu cele din statele arabe. Exploatând această caracteristică, Kremlinul a identificat metode eficiente de represiune a nemulțumirii publice și manipulare a opiniei colective.

Totuși, succesul islamiștilor în țările Orientului Mijlociu (în speță, Frăția Musulmană), îngrijorează Kremlinul prin prisma susținerii de care această grupare se bucură în zona Caucazului de Nord. Protestele și demonstrațiile organizate de islamiștii din această zonă au ca scop răsturnarea regimului în orașul Kazan. Solidaritatea cu frații musulmani aflați în țările arabe a devenit laitmotivul acestor manifestări, la care au participat simpatizanți ai grupării islamiste Hizub ut-Tahrir Islami. Au trimis scrisori către Secretarul General ONU, Ban Ki Moon și către Secretarul General al Organizației de Cooperare Islamică, Ekmeleddin Ihsanoglu, în care menționau despoticul regim din Rusia și Tatarstan.

În ceea ce privește poziția adoptată vizavi de conflictul sirian, mișcările islamiste din Caucazul de Nord au condamnat violența regimului sirian și și-au arătat respectul și sprijinul față de ”frații” lor, victime ale casei Assad și familiile acestora, organizând în februarie 2013, în Makhachkala, o demonstrație în acest sens, la care au participat aproximativ 700 persoane. Magomed Kartashov, liderul Uniunii Dreptății, una dintre grupările organizatoare, a declarat că acest eveniment reprezintă și un protest împotriva politicii rusești în Siria.

Radicalizarea populației musulmane s-a extins și în regiunea Volga, situată în vecinătatea Republicii Tatarstan. Teroriștii l-au avut ca țintă pe muftiul Ildus Faizov, pe care l-au rănit într-un atentat cu bombă în iulie 2012. În aceeași zi, l-au asasinat pe Valiulla Yakupov, principalul ideologist al Islamului tradițional din regiune. Acțiunile islamiștilor au început să fie reflectate în presă ca procesul de ”caucaziere” a regiunii Volga. Cauzele acestor atacuri derivă din conflictele interne existente în cadrul comunității musulmane din Tatarstan, dar contextul general de radicalizare a fost catalizatorul în această situație. Analiștii apreciază evenimentele din Tatarstan ca fiind semnificativ similare celor din Orientul Mijlociu – Tunisia și Egipt în Primăvara Arabă. Radicalii și simpatizanții Hizb ut-Tahrir Islami au organizat demonstrații care au adus în stradă sute de oameni, majoritatea tineri. În august 2012, au organizat celebrarea unei sărbători musulmane în Piața Victoriei din Kazan, cerând înlocuirea steagurilor rusești cu simbolul Hiz ut-Tahrir.

Pentru a limita radicalizarea populației proprii, Kremlinul s-a arătat dornic de cooperare și a inițiat o serie de conferințe, printre participanții cărora se numără importanți lideri religioși islamici. Primul eveniment a avut loc în Moscova, în 2012, la care a participat criticul politicii rusești în Orientul Mijlociu – Yusef al-Qaradawi, din partea Uniunii Internaționale a Musulmanilor (International Union for Muslim Scholars).

Pe plan extern, Rusia dorește să demonstreze propriilor cetățeni musulmani disponibilitatea de a coopera cu țările islamice. Având un procent semnificativ din populație de religie musulmană (10-15%) , mai ales în zona Caucazului de Nord, Rusia este dornică să își demonstreze implicarea în problemele lumii arabe și disponibilitatea de a apăra interesele musulmanilor. Moscova nu are o poziție istorică definită vizavi de islam, declarând în multiple ocazii că va colabora cu orice regim ales prin vot. Pragmatismul Kremlinului este demonstrat de dialogul cu liderii iranieni, relațiile stabilite cu mișcarea de rezistență Hamas, Frații Musulmani în Egipt. Atitudinea Moscovei vizavi de islamiști este dictată de poziția adoptată de aceștia în probleme de interes pentru Rusia.

III.6 Proiectele de gazoducte

Rusia este cel mai mare producător de gaz la nivel mondial, Europa fiind cea mai mare piață de desfacere. Proximitatea și relația evidentă de cerere și ofertă au determinat stabilirea unei relații energetice stabile între cele două entități. Uniunea Europeană importă aproximativ 40% din necesarul de gaz de pe teritoriul rusesc, adică aproximativ 60% din exporturile Kremlinului. Din această perspectivă, relațiile energetice dintre Rusia și Uniunea Europeană ar trebui să fie directe și mutual benefice. Cu toate acestea, dependența energetică față de Rusia este percepută de Uniunea Europeană ca fiind o amenințare, Rusia exploatând această poziție și folosindu-se de resursele disponibile ca de o armă politică periculoasă. Deși în perioada Războiului Rece, intențiile Uniunii Sovietice erau greu de descifrat, în prezent, adevărata provocare atunci când vine vorba de înțelegerea doctrinei și politicilor rusești o reprezintă gradul mare de complexitate al acestora, mixând naționalismul, capitalismul și autocrația.

Ca formă a puterii soft, dependența energetică a Europei de Rusiei reprezintă unul dintre elementele vitale în politica dusă de Kremlin, poate cel mai cunoscut exemplu în acest sens fiind Ucraina, care își asigură aproximativ 50% din necesarul de gaz din Rusia. Recentul conflict ruso-ucrainean relansează spectrul unui război al gazului care ar putea avea impact la nivelul întregii Europe. Gazprom a anulat tarifele preferențiale pentru Ucraina, prețul pe mia de metri cubi dublându-se în numai trei zile. Noul preț impus nu este unul economic, ci politic, ce vine ca o manifestare a puterii de la Kremlin, urmărind să slăbească economic Ucraina și să o determine pe aceasta să își alinieze politica externă la viziunile ruse.

În ceea ce privește conflictele din Orientul Mijlociu, o prioritate pe agenda rusească o reprezintă Siria. Putin a căutat să își formuleze politica externă bazându-se pe răspunsurile la două întrebări: cine va domina Siria și cine va deveni noul pol de putere la nivel regional. Dacă regimul Assad va cădea, statele din regiune vor dori să implementeze un regim sunit în Siria, aliniat la politicile Arabiei Saudite, Qatarului și implicit, Statelor Unite.

Rusia dorește să prevină căderea regimului Assad, întrucât în contextul geopolitic actual, Siria reprezintă unicul său aliat strategic, exportul de gaz rusesc fiind una dintre principalele motivații rusești. Pe durata instabilității siriene, nici Arabia Saudită, nici Qatar nu își pot implementa proiectele de construcție a unor gazoducte regionale, oferind astfel Rusiei mai mult timp pentru a-și dezvolta propriile proiecte – Nord Stream și South Stream. Qatar se plasează pe locul 1 la nivel mondial în ceea ce privește rezervele de gaz natural, acesta căutând să extindă rețeaua de conducte de gaz prin construirea unui gazoduct Doha-Istanbul, care să treacă prin Arabia Saudită, Siria și Iordania.

Acest proiect a fost blocat de răspunsul negativ primit din partea lui Bashar al-Assad, decizie fundamentată atât în baza intereselor proprii, dar și a aliaților. Întrucât acest gazoduct ar putea fi legat la conducta de gaz către Europa, el reprezintă o alternativă la gazul rusesc pentru europeni. Pentru Rusia, exportul de gaz către Europa aduce mai multe decât evidentele avantaje economice, dependența energetică a acestora plasează Kremlinul într-o poziție privilegiată. Folosită ca monedă de schimb, prin utilizarea politicilor speciale de export sau impunerea unor prețuri mărite, Rusia își exercită puterea și configurează mediul internațional în care are interese.

O limitare a importanței energetice pe care Rusia o are în Europa ar determina schimbări fundamentale în echilibrul puterii la nivel mondial și probabil, reacții militare violente din partea Rusiei.

III.7 Concluzii

Cauzele revoluției s-au bazat pe rațiuni economice și s-au concretizat prin cereri politice. Temerile Rusiei privind durabilitatea unei astfel de schimbări derivă din imposibilitatea tinerilor revoluționari de a menține elementele democratice obținute cu sânge, dar mai ales existența unor sisteme organizate, majoritatea fundamentaliste, opuse regimului, care vor prelua puterea. Tranziția Siriei de la un important partener pentru puterea Kremlinului într-o forță islamică, ce nu este dispusă la negocieri sau cooperare internațională, ci este focusată pe atingerea propriilor ambiții geopolitice, alimentează reticența Rusiei vizavi de această schimbare de regim. Rusia nu doar ca ar pierde, în cazul căderii lui Bashar, un partener de afaceri și o zonă de influență în Orientul Mijlociu, dar ar obține în schimb un factor perturbator la adresa securității regionale, și de ce nu, chiar a securității proprii. Regimul de la Kremlin critică valul revoluționar ce a cuprins Orientul Mijlociu, considerându-l fundamental negativ, însă pe termen lung, consideră menținerea guvernului Assad un avantaj, în detrimentul obținerii puterii de către grupări fundamentalist-islamiste – proces ireversibil.

În acest sens, pentru a preveni orice schimbare nefavorabilă Rusiei, au fost organizate întâlniri între reprezentanți ruși și delegații ale revoluționarilor, punându-se bazele cooperării cu viitoare posibile regimuri și elemente de opoziție. Prima întâlnire cu Consiliul Național Sirian a avut loc în iunie 2011, înaintea formării oficiale a grupării opoziției. După a doua întâlnire, din noiembrie 2012, la care a participat ministrul de externe, contactul cu Consiliul Sirian Național a fost stopat, fiind abordate alte grupări siriene revoluționare, distincte de Consiliu ca viziune. Caracterizate ca fiind alianțe minore de stânga (precum Comitetul Național pentru Coordonarea Schimbării Democratice), acestea luau adesea poziția unei opoziții ”marionetă”.

CAPITOLUL IV ANALIZĂ GEOPOLITICĂ: Scenarii de evoluție în politica internă siriană

La trei ani de la declanșarea conflictului, Orientul Mijlociu se află în continuare în tensiuni. Rebelii au reușit schimbarea liderilor politici, dar consecințele acestor schimbări au rămas în parte, nedeterminate.

Statele Unite aveau alianțe stabile cu Egipt, Israel și Arabia Saudită. Cu toate acestea, evenimentele revoluționare din Cairo au escaladat, finalizându-se cu detronarea lui Mubarak și alegerea democratică a lui Mohammed Morsi, un islamist, ce mai târziu a fost înlăturat de forțele armate. Statele Unite nu au deținut o poziție privilegiată, ci și-au menținut mai degrabă o poziție de neutralitate de facto, alegând răul cel mic, pacea cu Israelul pe care armata egipteană o promovează în detrimentul unui alt conflict. America își menține statutul de superputere, însă pierde din capacitatea de a dicta cursul evenimentelor.

Nimeni nu ar fi prevăzut la începutul Primăverii Arabe că Iranul ar putea obține avantaje din această situație conflictuală. Inițial marginalizat și limitat prin sancțiunile impuse din cauza ambițiilor nucleare, a devenit un element cheie în semnarea unui acord cu Siria. Arabia Saudită și Israelul și-au manifestat îngrijorarea față de disponibilitatea Americii de a discuta cu Teheranul.

Crizele politice ale Primăverii Arabe sunt caracterizate de un grad ridicat de imprevizibilitate, schimbările reale și stabilizarea situației fiind resimțite pe termen lung. Acest capitol de analiză geopolitică caută să explice factorii de stabilitate ai regimului Assad și șansele de victorie ale acestuia.

Conform declarațiilor date de Bashar al-Assad, conflictul ce durează de 3 ani se apropie de final. Războiul civil sirian a depășit așteptările, în ceea ce privește durata, intensitatea, numărul de victime și numărul de trupe dislocate. Deși evoluția crizei nu indică o înclinare clară a balanței în favoarea partidului Baath, forțele militare guvernamentale și-au consolidat poziția în ceea ce privește acoperirea teritorială. Deși nu se află în fața unui pericol major într-o ipotetică confruntare cu forțele revoluționare, Bashar încă nu dispune de capabilitățile militare necesare extinderii arealului de influență. Siria rămâne astfel puternic divizată, regimul sirian deținând controlul în regiunile de coastă, Homs și Damasc, iar rebelii ocupând provinciile Raqqah, Deir el-Zour și Daraa. În absența unei intervenții străine, realizarea unui compromis rămâne doar un deziderat.

Regimul Assad beneficiază de trei avantaje importante, în raport cu grupările revoluționare. În primul rând, în ciuda numărului mare de morți și violenței crescute, Bashar se bucură de sprijinul societății civile într-o proporție mare – elita politică și intelectuală, druzii, alawiții și minoritatea creștină doresc continuitatea regimului Assad. Comparativ cu forțele rebele, grupările militare și paramilitare guvernamentale beneficiază de o pregătire specializată în domeniul militar, echipamente complete și un lanț coerent și funcțional de comandă și control. În ultimul rând, regimul Assad se bucură de sprijin extern. Dincolo de principalii susținători politici, – Rusia și Iran – populația sunită susținătoare a regimului formează o bază demografică, o masă critică capabilă să mențină controlul asupra Damascului și altor teritorii importante.

Principalul punct slab al guvernului Assad îl reprezintă capacitatea economică a statului. Conflictul din Siria s-a diferențiat de statele din Primăvara Arabă prin faptul că s-a transformat într-un război de uzură. Dacă în state precum Egipt și Tunisia, victoria relativă a revoluționarilor a fost rapidă, dictatorul fiind înlăturat de la conducere în câteva zile, în Siria conflictul durează deja de trei ani. Puterea economică a guvernului sirian și posibilitatea de a susține un astfel de război pe o perioadă îndelungată sunt datorate sprijinului extern. Rusia și Iranul au devenit principalii furnizori de armament și tehnologie militară superioară, sprijinul logistic acordat de aliați transformându-se într-un avantaj strategic.

IV.1 Stabilitatea politică a regimului Assad

Succesor al lui Hafez al Assad, Bashar s-a folosit de teritoriul sirian ca de o proprietate personală. Regimul Assad se află la conducerea statului încă din 1970; după mai bine de 40 de decenii de guvernare, la nivelul clasei politice s-a instaurat efectul Michels – de-a lungul timpului, partidele politice își diluează misiunea pentru care au fost create și se îndepărtează de la promisiunile electorale. Deși suniți, vicepreședintele Farouk al-Shara, Najah al-Attar și premierul Wael al-Halqi sunt membrii vechi ai partidului lui Assad, susținând interesele grupării politice. Mai mult decât atât, poziția privilegiată a lui Bashar a fost consolidată de apartenența unor indivizi-„cheie” la șiism. Pentru a putea evalua gradul de stabilitate al regimului, am decis să utilizam ecuația puterii a lui Ray S. Cline.

PUTEREA = [masă critică*(populație + teritoriu) + putere economică + putere militară] *(planificare coerentă a strategiei naționale + voință)

Masa critică de populație controlată de Bashar al Assad sau care își manifestă sprijinul către regimul Baath se concentrează în jurul capitalei, Siria centrală fiind zona în care forțele guvernamentale au căutat să mențină controlul. Analizând componenta socială siriană, prin prisma alegerilor religioase ale cetățenilor, putem afirma că 26% din populație sprijină regimul conducător (13% șiiți, 12-13% alawiți). Deși în economia unui conflict de o asemenea amploare acest procent nu este unul majoritar, capătă valențe noi în contextul absenței unei politici unitare a opoziției. Dezbinați ca viziune politică și organizare, revoluționarii, deși câștigători din perspectivă numerică, eșuează în misiunea de a obține controlul masei critice necesare înlăturării lui Assad.

Creșterea economică a Siriei, aflată la un nivel scăzut încă dinaintea declanșării valului revoluționar, continuă să se deterioreze pe măsură ce conflictul avansează. Sancțiunile internaționale, degradarea infrastructurilor critice, reducerea producției interne și a consumului, creșterea inflației – consecințe directe ale manifestărilor revoluționare – au creat o criză umanitară, ajutorul extern devenind o necesitate. În cadrul noii paradigme de securitate, componenta economică a dobândit o pondere mai mare decât cea militară. Controlul resurselor financiare poate reprezenta, în majoritatea cazurilor, un avantaj strategic ce permite câștigarea conflictului. În cazul unui război de uzură, resursa economică devine elementul central, întrucât partea care rezistă cel mai mult este cea învingătoare. În contextul amplificării conflictului în ultimii trei ani, bazându-ne pe tendințele politice actuale, scenariul în care grupările revoluționare vor reuși să obțină avantaj economic pare mai mult decât improbabil. Economia și modul în care aceasta evoluează, reglările efectuate la nivelul pieței se află sub control dictatorial, sub directa implicare a casei Assad. Regimul conducător devine ordonator de credite, dispunând de resursele financiare în împlinirea propriilor interese. Mai mult decât atât, controlul deținut de partidul conducător asupra economiei siriene este consolidat de partenerii de export și de sprijinul venit din partea unor state puternice, așa cum am menționat anterior. Conform CIA World Factbook, aproape 60% din exporturile Siriei sunt direcționate către state aliate regimului Assad. Conflictul crescând din Siria a dus la creșterea ratei șomajului până la aproape 20%, puterea economică a revoluționarilor constând aproape exclusiv în sprijinul pe care îl primesc din partea puterilor occidentale și sunite din regiune (sprijin diminuat din cauza celor mai recente evoluții politice, grupările fundamentalist-islamice devenind principalii contracandidați ai lui Assad în lupta pentru putere). Politica economică a regimului a produs un grup de protectori ai regimului în postura unor persoane importante de afaceri, întrucât statul și casa Assad devin atât sursa, cât și garanția continuității bogăției proprii.

În ceea ce privește puterea militară, guvernul conducător își demonstrează supremația. Interesul statelor din Orientul Mijlociu de a-și crea și consolida forțe armate puternice derivă din Antichitate, când puterea monarhului era asigurată de doi piloni: clerul și armata. Regele avea o poziție privilegiată în stat, prin prisma proclamării sale ca fiu al Divinității și comandant suprem al forțelor armate. Această asociere dintre liderul politic și cel militar de-a lungul secolelor a persistat în Imperiul Otoman și statele arabe. Armatele, de multe ori devenind mai puternice decât liderii în sine, și-au asumat dreptul de a da jos și a numi orice conducător consideră potrivit societății pe care o domină. Lupta dintre clasa conducătoare și forțele militare ale unui stat au degenerat de-a lungul istoriei în lichidări ale familiei dinastice – garda pretoriană, legiunea arabă, ienicerii otomani. Când societatea este supusă unei asemenea lupte interne, fundația de bază a organizării politice atinge un punct critic, iar schimbarea radicală în plan politic devine inevitabilă. Această caracteristică recurentă a spațiului devine un indiciu asupra evenimentelor revoluționare recente din spațiul Orientului Mijlociu. Spre deosebire de situația din Egipt, în Siria armata este direct subordonată liderului politic, iar organizarea în diverse unități și subunități de comando face preluarea controlului asupra forțelor armate aproape imposibilă. Bine organizată, formată din trupe de elită, cu o pregătire specializată, armata statului se află în confruntare cu grupări revoluționare formate din medici, studenți și profesori, în mâinile cărora se află arme pe care nu știu să le mânuiască corect. Ca orice stat dictatorial, Siria are o forță militară puternică, aflată sub controlul strict al lui Bashar. Conducătorii armatei sunt persoane de încredere ale lui Bashar, loiale partidului, Assad aplicând pedeapsa cu moartea pentru dizidenți și trădători. În contextul alianței cu Rusia, armata siriană primește cantități impresionante de armament și muniție prin intermediul Rosoboronexport.

Spre deosebire de sistemul politic sirian din anii 50-60, cel din prezent are un grad de complexitate ridicat. Divizat în multiple unități militare și de securitate, este aproape imposibil să fie preluată puterea complet din mâinile dictatorului. Spre deosebire de Egipt, instituțiile armatei și serviciilor de securitate se află în subordonarea directă a conducătorului statului, soarta lor fiind determinată de soarta regimului. Bashar și-a ales cu grijă cele mai loiale divizii, de obicei cele constituite majoritar din alawiți, pentru a răspunde cu violență protestelor stradale. Armata siriană este considerată una dintre cele mai puternice ale lumii arabe. Având aproximativ 450 000-500 000 trupe, este coordonată de membri ai elitei politice loiali lui Assad. Acest lucru a conferit o forță de coeziune și de rezistență incredibilă. Pe lângă structurile militare deja existente bine instruite, înarmate și eficiente, au fost constituite încă trei divizii pentru a combate revoluția Primăverii Arabe: Divizia a Patra, sub conducerea lui Maher al-Assad, fratele lui Bashar, Divizia a Treia și Garda Republicană. În acțiunile sale, armata a fost acompaniată de mukhabarat (serviciile de intelligence), care nu s-a implicat însă în operațiuni militare, ci a fost redusă la raiduri, arestări și tortură.

Forțele Shahiba, inițial concentrate în zona Latakia, au devenit rapid o armă complementară a regimului Assad în asigurarea securității. La două luni de la începerea conflictului, Shahiba s-a transformat într-o armată de mercenari în adevăratul sens al cuvântului, fiind recrutați criminali de război, plătiți zilnic prin intermediul instituțiilor guvernamentale sau departamentelor de securitate de care aparțin. Shahiba a primit misiuni specifice, adiționale înăbușirii protestelor de stradă; scopul ei vizează crearea unei stări generale de panică și haos, în special în rândul comunităților creștine. Regimul a folosit shahiba și operațiunile de lichidare a membrilor de poliție și armată care au manifestat disobediență. Omorâți prin execuții rapide, au devenit elemente în mecanismul de manipulare a opiniei publice, fiind transformați în martiri, victime ale grupărilor revoluționare, partidul plasându-se într-o poziție de victimă a terorismului. Fisurile din cadrul armatei și organizarea mișcării Free Officers Movement (mișcarea ofițerilor liberi), din care făceau parte soldați dizidenți și dezertori ai armatei au fost limitate ca dimensiune și forță prin insuflarea fricii în rândul dezertorilor de către forțele shahiba.

Guvernarea lui Bashar al-Assad a fost asigurată de ”vechii gardieni” ai regimului, aducând oamenii proprii în posturi-cheie, replicând relația clientelară pe care tatăl său a avut-o cu membrii Guvernului. Fratele său, Maher, este ofițer superior în Garda Republicană, iar cumnatul său, Asaf Shawkat, liderul departamentului de securitate militară. Așadar, nu doar că din partea familiei nu există presiuni și rivalități pentru postul de conducere, ci din contră, posturile ocupate de aceștia asigură un control extins al lui Assad asupra societății civile, sporindu-i puterea.

Dorința și nevoia de reformare a populației, regăsită în ecuația lui Ray Cline sub forma voinței maselor este una mare, având în vedere perioada îndelungată pe care s-a întins conflictul. Una dintre cele mai nefaste perioade în istoria Orientului Mijlociu, conflictul din Siria a înregistrat peste 160 000 morți. Cu toate acestea, succesul relativ al revoluțiilor din cadrul Primăverii Arabe (Egipt, Tunisia) a oferit populației încrederea că schimbarea se poate realiza. Noua mass-media și cadrul tehnologic de comunicare a permis populației să fie informată și conștientă de poziția statelor occidentale și sunite din regiune față de conflictul crescând, ceea ce a întărit convingerea că revoluția va avea succes. Puterea de a continua a revoluționarilor, în ciuda masacrelor repetate de pe teritoriul sirian, a fost întreținută de sprijinul oferit, chiar și numai la nivel declarativ, de către democrațiile vestice liberale. Atacul chimic împotriva civililor și promisiunea unei intervenții militare părea să aducă finalitatea dorită conflictului. Regimul sirian a dorit conectarea minorităților cu autoritățile statului, bazându-și strategia pe două elemente cheie: intimidarea și frica insuflată populației prin shahiba și mukhabarat și prin mass media. Obiectivul major asumat al acestei campanii de manipulare a mentalului colectiv a fost izolarea minorităților de societatea civilă revoluționară și transformarea acestora într-un garant al regimului.

Discutând despre pârghiile mediatice ale guvernului sirian, observăm că în cazul conflictului civil din această țară, mass media a adoptat o politică de preluare și transmitere a informațiilor, selectând cu atenție conținutul al cărui mesaj poate produce o schimbare în mentalul colectiv. Președintele Bashar al-Assad a ales cu grijă modalitatea în care este conturat războiul și în care este creată o anumită imagine a conflictului.

Un prim exemplu în acest sens este declararea tuturor forțelor revoluționare și/sau antiguvernamentale ca fiind teroriste, un termen a cărui conotație negativă atinge cote paroxiste. Declarațiile lui Assad concentrează întotdeauna ideea că scopul luptei pe care o duce este unul nobil, chiar dacă metodele pe care le aplică nu sunt exclusiv democratice. ”I belong to the Syrian people. I defend their interests and independence and will not succumb to external pressure” (Aparțin sirienilor. Le protejez interesele și independența și refuz să capitulez în fața presiunii externe). ”I am a good guy. I may be a dictator, but I am a gentleman fighting against Islamists. You may not like me, but support me, because we have the same enemy”(Sunt tipul cel bun. Poate sunt un dictator, dar sunt un gentleman care luptă împotriva radical-islamiștilor. Puteți să nu mă placeți, dar susțineți-mă, pentru că avem un inamic comun). În politica sa mediatică întâlnim apeluri ideologice, fiind invocată apărarea valorilor naționale. Ideea în jurul căreia se materializează discursurile sale este aceea că populația are de ales între două rele, guvernul al-Assad reprezentând răul mai mic (un rău necesar). În septembrie 2013,Syrian TV a difuzat interviul lui Rawan Qadah,o fată de 16 ani care pretindea că a întreținut relații sexuale cu insurgenți radicali. Ulterior, Ministrul de Interne al Tunisiei a declarat că femei tinere din Tunisia călătoresc în Siria pentru a avea relații sexuale cu până la 100 rebeli. Subiectul a ajuns rapid în presa internațională și a fost exploatat cu măiestrie de echipa de propagandă a lui Assad, care s-a folosit de el pentru a-și demoniza inamicii. Povestea a fost folosită ca principal argument al depravării forțelor opoziției – revoluționarii de astăzi, conducătorii de mâine. Exploatată în cadrul unei societăți cu valori puternice, în care respectarea normelor religioase și a familiei se constituie în rațiunea de a fi, propagarea știrei a avut efectul dorit pentru regimul Assad.

Încă de la începutul conflictului, Assad a creat un cont de Instagram (@syrianpresidency), care îl ilustrează în contrast cu forțele revoluționare, ca un lider binevoitor – sărutând bebeluși, salutând mulțimile, oferind premii elevilor merituoși). Face apel astfel la imagini asociate unor valori deja existente în societatea siriană. Corespondența între anumite imagini cu sentimente, opinii, credințe specifice societății facilitează transformarea imaginilor în mesaje politice. Repetarea acestora sub mai multe forme, prezența constantă în spațiu și timp a acestora determină schimbări la nivelul mentalului colectiv, populația familiarizându-se cu informația și acceptând-o ca fiind veridică și reală. Contul de Instagram oferă sirienilor iluzia că familia Assad este una obișnuită, în ipostaza căreia se pot imagina și la care se pot raporta. Imaginile postate vizează,în majoritatea lor, să plaseze familia Assad într-un context familiar și să îi umanizeze.

Pe lângă informațiile pro-guvern lansate în spațiul virtual, guvernul Assad a căutat să controleze fluxul de informații orientate împotriva guvernului și să limiteze volumul acestora prin pene de Internet atent dirijate, coroborate cu hackuirea platformelor de socializare și a organizațiilor principale de presă (Associated Press, The NY Times).

Analiștii consideră că pentru Assad, propaganda și modul în care alege să expună evenimentele au ca scop principal nu obținerea de credibilitate, ci transmiterea mesajului că partidul conducător este un partid puternic. Consistența mesajului și continuitatea acestuia induc populației ideea că Guvernul este unul puternic, și este aici pentru a rămâne. În sensul acestei idei, informațiile publicate de presa de stat în ceea ce privește evoluția conflictului vizează exclusiv evenimentele din care Assad a ieșit victorios, creând iluzia că armata câștigă războiul. Informațiile sunt selecționate, distorsionate, astfel încât la finalul zilei, bilanțul să indice pierderi de partea oponenților și victorii de partea regimului conducător. Reclamele și campaniile de recrutare a tinerilor în cadrul forțelor armate cresc în frecvență.

Un alt mesaj pe care campania mediatică elaborată de regimul Baath dorește să îl transmită se referă la amploarea conflictului și la modul în care acesta influențează viața cotidiană. Prin minimizarea efectelor distructive ale conflictului, televiziunea de stat, în speță, programele de știri prezintă viața în afara conflictului (situația pieței din Damasc, interviuri cu copii în legătură cu jucăriile primite la finalul Ramadanului). Se caută astfel o limitare a importanței conflictului în societatea siriană, în ciuda gradului de violență ridicat și a numărului crescut de victime.

IV.2 Organizarea alegerilor și alternativele politice

Bashar al- Assad a anunțat organizarea de alegeri prezidențiale în data de 3 iunie 2014, ulterior votării unei legi (14.03.2014) care deschide calea pentru realegerea președintelui Bashar al-Assad și care exclude opoziția în exil de la următoarele alegeri. Occidentul și statele din Golf și-au exprimat nemulțumirea față de decizia liderului alawit, numind-o o „parodie a democrației”, ale cărei repercusiuni se vor materializa, în viziunea acestora, în suspendarea eforturilor de negociere depuse până în prezent pentru identificarea unei soluții politice. Oarecum ironic, democrațiile liberale critică principiile pentru a căror respectare și implementare au luptat. Statele Unite ale Americii au pledat pentru tranziția Siriei către un regim cu valențe democratice și pentru respectarea drepturilor cetățenilor de a-și alege reprezentanții politici. Statele arabe își argumentează poziția contrară, subliniind condițiile în care actul electoral va avea loc; un scrutin credibil și democratic nu poate fi organizat în centrul unei tragedii umanitare. Aflat sub atenție internațională, guvernul Assad va avea limitate opțiunile de fraudare a actului electoral (multiplicarea buletinelor de vot, neacordarea dreptului de a participa). Cu toate acestea, organizarea acestuia într-o perioadă de revoltă socială și fondul material precar al populației creează cadrul pentru manipularea facilă a maselor. În condițiile absenței asistenței medicale și a numărului mare de persoane care trăiesc sub linia sărăciei, victoria electorală va fi asigurată de măreția promisiunilor politice. Dincolo de posibilitatea continuării aceluiași regim dictatorial, organizarea alegerilor la începutul lunii iunie este percepută ca o subminare a tentativelor internaționale de soluționare a conflictului. Conferința de pace de la Geneva a adus în prim plan instaurarea unui guvern de tranziție, din care să nu facă parte Bashar al –Assad înainte de organizarea primelor alegeri democratice.

IV.2.1. Principalele forțe ale opoziției

În discuția victoriei electorale este necesar să tratăm problema opoziției politice. Printre principalele grupări rebele putem menționa Consiliul Militar Suprem al Armatei Siriene de Eliberare și Frontul Sirian Islamic.

Armata Siriană de Eliberare a fost formată în august 2011 din dezertorii militari ce au fugit în Turcia, conduși de colonelul Riad al Asaad. Simbolul lor a fost adoptat rapid de noile grupări armate apărute. Cu toate acestea, Armata de Eliberare are un control limitat asupra teritoriului sirian. Occidentul și statele din Golf au încurajat formarea unei forțe de opoziție centralizate și pe fondul acestor stimulente, în decembrie 2012 un număr de brigăzi afiliate Armatei de Eliberare au format sub conducerea lui Gen Idris Consiliul Militar Suprem, o alternativă moderată și mai puternică decât celelalte grupări rebele jihadiste din Siria. Consiliul are în componența sa 30 membri, fiecare dintre cele cinci fronturi fiind reprezentat în mod egal. Deși la nivel teoretic beneficiază de o structură organizatorică puternică, observatorii externi au raportat deficiențe în lanțul de comandă și control, gruparea fiind caracterizată ca o rețea de brigăzi distincte mai degrabă decât o unitate de luptă.

Frontul Sirian Islamic (ANEXA 4) este o coaliție din care fac parte grupări islamiste, a cărui formare și organizare au avut loc în decembrie 2012. La momentul respectiv, informațiile neoficiale indicau un număr de aproximativ 30 000 membri. A devenit cea mai puternică forță rebelă, cu capacitate operațională pe întreg teritoriul sirian. Facțiunea dominantă în cadrul Frontului Sirian Islamic este coordonată de Hassan Abboud (Abu Abdullah al-Hamwai). Independentă în raport cu Consiliul Militar Suprem, colaborează cu acesta pe câmpul de luptă. Printre cerințele formulate de Frontul Sirian Islamic se numără instaurarea unui regim sunnit și cooperarea cu afiliații al-Qaeda. Pe lângă brigăzile independente, pe teritoriul sirian activează o serie de grupări jihadiste.

Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt al-Nusra și ISIS (Islamic State of Iraq and Levant).

Al-Nusra, grupare afiliată al-Qaeda, îl are ca lider pe Abu Mohammed al –Julani, sub conducerea căruia activează 5000 – 7000 de luptători, activi în 11 din cele 14 provincii administrative ale Siriei (Idlib, Aleppo, Deir el-Zour). Al- Nusra a căutat să obțină sprijinul societății civile prin inițierea de campanii umanitare și prestarea de servicii publice, într-un stat a cărui infrastructură medicală a fost distrusă de conflict aproape în întregime. În ceea ce privește acțiunile militare desfășurate de al-Nusra, acestea au crescut în complexitate, în prezent inițiind acțiuni ofensive disciplinate și bine coordonate, prin intermediul cărora au obținut și menținut controlul în partea nordică a Siriei.

ISIS numără între 3000 -5000 luptători jihadiști, aflați sub conducerea lui Abu Bakr al-Baghdadi. Acțiunile violente ale acestora s-au manifestat sub forma unor atacuri cu bombă, deseori având ca ținte civili șiiți sau alawiți. Deși cu viziuni și scopuri politice similare celorlalte grupări rebele, relațiile dintre ISIS și celelalte forme ale opoziției sunt caracterizate ca fiind mai degrabă tensionate.

O altă grupare jihadistă importantă în discuția de față o reprezintă Jaysh al-Muhajirin wa al-Ansar (Armata Emigranților și Ajutoarelor), formată din luptători străini, majoritatea din zona Caucazului de Nord. Activează în provinciile Aleppo, Hama și Latakia, acțiunile sale fiind coordonate de Omar al-Shishani. Jaysh și-a manifestat dorința de afiliere cu ISIS. Această asociere devine cu atât mai îngrijorătoare pentru Rusia, cu cât liderul al-Shishani este un cecen, ale cărui viziuni separatiste și revoluționare pot influența minoritățile musulmane din zona Caucazului de Nord și din regiunea Volga.

Minoritatea kurdă din Siria s-a organizat într-o formă de opoziție jihadistă prin Unitățile de Protecție Populară (YPG). Condusă de Salih Muslim, gruparea are 10 000- 15 000 membri declarați și reprezintă latura armată a Partidului Democratic Kurd, care funcționează de facto în zona autonomă a kurzilor din nordul Siriei. Deși a intrat în conflict cu celelalte grupări islamiste și jihadiste, obiectivele YPG vizează exclusiv statutul kurzilor și modul în care aceștia se raportează la conflictul civil din Siria. Acțiunile lor caută să mențină minoritatea kurdă în afara conflictului și să consolideze propria teritorialitate.

În ceea ce privește formele organizate de opoziție politică, în cadrul unei întâlniri în Doha, Qatar, din noiembrie 2012, facțiuni ale opoziției au decis unificarea sub un leadership mai inclusiv – Coaliția Națională pentru Forțele Revoluționare și de Opoziție (National Coalition for Syrian Revolutionary and Opposition Forces). Inițiativa de unificare sub un singur conducător, cu o viziune politică unitară a fost un pas spre victoria forțelor revoluționare. Obiectivul principal era recunoașterea ca formă a opoziției de către comunitatea internațională, devenind în acest fel beneficiarul ajutorului umanitar și militar venit din Occident, administrator al zonelor controlate de rebeli și responsabil pentru elaborarea planului de tranziție într-un scenariu post-Assad.

Coaliția a beneficiat de sprijinul Consiliului Suprem al Armatei Siriene, și a fost recunoscută rapid de statele Golfului, Franța, Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Europeană, în decembrie 2012 fiind recunoscută ca formă a opoziție de alte 100 state. Rusia, China și Iranul, principalii susținători ai regimului Assad, nu s-au înscris însă în acest proces politic.

Deși obiectivele asumate de Coaliție conturau posibilitatea democratizării Siriei (unitatea societății civile, înlăturarea regimului Assad și tragerea la răspundere pentru crimele împotriva umanității, excluderea posibilității de negociere cu regimul, instaurarea democrației și crearea unui stat pluralist), problemele resimțite pe plan intern și-au lăsat amprenta asupra eficienței Coaliției. Schimbările la nivelul conducerii și demisiile( al-Khatib, președinte) au avut ca motive numărul ridicat de condiții impuse de statele occidentale pentru acordarea sprijinului, ce au fost identificate ca tentative ale acestora de a manipula desfășurarea evenimentelor într-o direcție favorabilă intereselor proprii. Vestul a decis să acționeze prin intermediul aliaților, în prezent liderul Ahmad Jarba fiind cunoscut a avea relații foarte strânse cu regimul de la Riyadh.

O altă formă a opoziției este reprezentată de Consiliul Național Sirian (National Syrian Council), condus de președintele George Sabra, creștin și disident de stânga. Succesor al lui Abdelbaset Sayda (kurd), Sabra militează pentru crearea unui stat democratic, pluralist, care să funcționeze pe baza principiului separării puterilor în stat și cu respectarea drepturilor minorităților etnice. Consiliul Național Sirian este determinat să folosească toate pârghiile legale pentru a înlătura de la conducere regimul Assad și a realiza tranziția către democrație. Respinge ideea intervenției militare externe, planul de tranziție constând în crearea unei administrații interimare, organizarea unei convenții naționale pentru Schimbare Democratică, formarea unei comisii judiciare care să investigheze crimele de război și organizarea de alegeri libere care să confere legitimitate noului guvern. Predominant sunit, Consiliul Național Sirian a căutat să obțină sprijinul populației creștine și alawite. În ceea ce privește relațiile cu celelalte forme ale opoziției, deși au fost observate diferențe în viziune și tensiuni între Consiliul Național Sirian și Armata de Eliberare, acestea au reușit să își coordoneze operațiunile spre îndeplinirea unui scop comun: înlăturarea casei Assad de la guvernare.

Spre deosebire de formele opoziției prezentate anterior, Comitetul Național de Coordonare pentru Schimbare Democratică (format din 16 partide politice de stânga, 3 partide kurde și o grupare independentă) este deschis la ideea de negociere cu regimul conducător. Aflat sub conducerea lui Hassan Abdul Azim, consideră Armata de Eliberare Siriană ca fiind o componentă esențială în succesul revoluției, însă nu consideră necesară utilizarea forței armate. Comitetul pledează pentru caracterul non-violent al revoluției, având ca obiectiv principal construcția unui stat democratic. În acest sens, vizează eliberarea armatei de sub controlul guvernamental, cu menținerea integrității teritoriale a Siriei și protecția civililor.

Minoritatea kurdă din Siria a perceput Primăvara Arabă ca pe o oportunitate de afirmare a propriilor interese și a ambițiilor separatiste. În afară de YPG, pe teritoriul Siriei activează și Comitetul Suprem al Kurzilor , format din două partide distincte: Partidul Uniunii Democratice (PYD) și Consiliul Național Kurd (KNC), aflate sub conducerea liderului Massoud Barzani. Obiectivul asumat al Comitetului este de a administra de facto zona autonomă a kurzilor din regiunea nordică a Siriei. Problemele interne însă, și lipsa unei diviziuni clare a puterii și a responsabilității între cele două partide componente, au îngreunat procesul deja dificil de obținere a puterii în regiune.

Starea de fragmentare și tendințele centrifuge caracteristice edificiului statal și social arab derivă din incapacitate de administrare și monopolizare a puterii de un anumit segment social, tribal sau confesional. În contextul divizării decizionale a Consiliului de Securitate, forțelor opoziției le revenea rolul decizional în regiune. Cu toate acestea, rebelii nu s-au putut pune de acord asupra unui mesaj și program politic, nu au menținut una din zonele eliberate ca bază pentru un guvern alternativ și de tranziție. Dacă în Libia Consiliul Național de Tranziție s-a format rapid, în Siria opoziția a rămas defragmentată și incoerentă, lideri importanți ai opoziției neputând cădea la înțelegere asupra elementelor cheie, în ciuda urgenței.

Au dus o politică naivă, refuzând inițial orice formă de negociere și cerând intervenția externă. Au căutat apropierea de Turcia, de monarhiile din Golf și de Occident – state care deja își manifestaseră simpatia față de cauza lor – ignorând și alienând facțiunile aliate regimului. Stabilitatea internă ar fi putut fi oferită de unificarea forțelor opoziției pentru alt scop decât îndepărtarea lui Assad, urmând un model de integrare etnică și de organizare internă care să le permită buna guvernare. Pentru tranziția de la regimul Assad la orice formă democratizată a acestuia, comunitatea internațională ar fi oferit consiliere în domeniul juridic, al securității și al guvernării, iar armata ar fi fost introdusă în sistemul de securitate, fiind un factor stabilizator în regiune și reducând astfel nevoia trupelor străine de menținere a păcii. Acest fenomen de „deconstrucție” pe care îl resimte statul sirian în prezent a marcat evoluțiile majorității țărilor arabe, unde concepte precum justiție socială, contract social, egalitate, au fost absente din actul guvernării. În situațiile în care aceste concepte au fost folosite în retorica liderilor decizionali, noțiunile, au fost distorsionate și reduse calitativ în raport cu definițiile lor în cadrul democrațiilor liberale vestice. Au fost folosite ca instrumente de manipulare al mentalului colectiv, în scopul consolidării puterii liderilor aflați deja la conducere.

IV.2.2 3 iunie – alegeri istorice

Până în prezent, Bashar al-Assad a fost unic candidat, ales de populație prin referendum. Primul său mandat a fost obținut cu 97,3% din voturi, iar al doilea cu 97,6%, beneficiind de un sprijin important din partea societății civile.

Alegerile din 3 iunie 2014 sunt evenimente electorale unice în istoria Siriei, întrucât Constituția Siriană elaborată în 2012 permite înscrierea mai multor candidați. Cu toate acestea, limitele impuse pentru depunerea candidaturii prezidențiale sunt numeroase și restrâng considerabil șansele politicienilor de câștig. Inițial, în cursa electorală s-au înscris 24 de politicieni. Criteriile constituționale – orice candidat trebuie să fi locuit neîntrerupt pe teritoriul Siriei timp de 10 ani, să aibă cel puțin 40 ani, ambii părinți să fie sirieni, să nu fi fost condamnat pentru crimă, să obțină susținerea a cel puțin 35 deputați din cei 250 din Parlamentul Sirian – au redus numărul acestora la trei: Maher al-Hajjar, Hassan al-Nuri, Bashar al-Assad. Zvonurile cele mai pregnante la nivelul societății siriene fac referire la faptul că atât Hajjar, cât și Nuri au fost „persuadați” de serviciile secrete siriene să participe la alegeri.

Cei doi sunt tehnocrați, care nu beneficiază de circumscripție electorală din punct de vedere social. Hajjar este sunit, fost membru al Partidului Comunist Sirian, în prezent reprezentant al Partidului Democratic (People s Will Party). În ciuda trecutului său în politică, Maher Hajjar nu este o figură publică, nu are partid, circumscripție, calificări. Din această perspectivă, candidatura sa este percepută ca fiind o manevră a regimului Assad de a-și orchestra victoria electorală și o bază de obținere a legitimității politice. Hassan Nuri este un personaj politic mai interesant. Profesor de economie și fost parlamentar, a demisionat după ce a criticat regimul Assad. Se autodeclară educat 100% în spirit american, dar nu americanizat, criticând aspru reacția Statelor Unite și modul de acțiune adoptat față de conflictul din Siria. Promisiunile sale electorale conturează imaginea unui stat sirian democratizat – economie de piață, limitarea intervenției statului în afaceri, ascensiunea clasei de mijloc. Se plasează într-o poziție incertă în cadrul acestor alegeri, declarând că nu condamnă regimul, dar nici nu face parte din el. Susținerea aparentă și contradicțiile declarațiilor sale, precum și faptul că este conștient de puterea sa limitată ca și contracandidat, întăresc ideea că este un alt element în planul lui Bashar de obținere a puterii politice.

Principalii contracandidați ai lui Assad sunt considerați de forțele opoziției ca pioni ai lui Bashar în acest scrutin, declarațiile lor politice servesc partidului Baath în campania electorală. Șeful Armatei Siriene Libere îndeamnă la boicotul alegerilor prezidențiale, fiind denumite ca „parodii ale democrației”.

În data de 2 iunie 2014, mai mult de 95% din sirienii înregistrați în ambasade au votat anticipat. Deși un procent impresionant, în realitate numărul votanților nu este atât de mare, aproximativ 7% din refugiați și expatriați fiind înscriși pe listele de vot din ambasade ****.

Organizarea de alegeri libere în aceste condiții reprezintă pentru guvernul Assad o asigurare a continuității la guvernare. Limitarea numărului de contracandidați și atragerea acestora de partea guvernului prin intermediul serviciilor secrete oferă șanse aproape maxime de succes lui Bashar. Votul asigură continuitatea războiului, oferă bază de legitimitate atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Devine, în contextul presiunilor resimțite din partea comunității internaționale, o importantă bază de negociere. Principiile democratice pentru care puterile occidentale militează cu înverșunare sunt respectate de jure în organizarea acestor alegeri și deci, ca și consecință, rezultatele obținute în mod democratic nu pot fi contestate. Lakhar Brahimi, fost mediator ONU- Liga Arabă, a avertizat comunitatea internațională că o victorie a lui Bashar al-Assad va distruge ultima șansă a unui dialog politic pentru tranziția pașnică către democrație.

Reacția opoziției față de organizarea alegerilor este una lipsită de coerență și de unitate. Războiul între forțele anti-Assad, în contrast cu unitatea ideologică, a obiectivelor și metodelor comune de acțiune demonstrate a aliaților partidului Baath oferă șanse sporite de câștig lui Bashar. Liderul Opoziției siriene, Ahmad Jarba, a îndemnat cetățenii sirieni la absenteism, menționând în discursul său presupuse atacuri cu bombă asupra secțiilor de vot din partea regimului Assad.

Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen și-a exprimat convingerea că niciunul din statele membre ale Alianței nu va recunoaște rezultatele alegerilor prezidențiale, fiind neconforme cu normele internaționale care reglementează alegerile libere. Ministrul francez al afacerilor externe susține acest punct de vedere, numind acest eveniment electoral ca fiind o „farsă tragică”, cetățenii sirieni având ca unică opțiune Bashar al-Assad.

Rezultatele scrutinului, făcute publice pe 05.06.2014, dezvăluie o victorie detașată a președintelui alawit. Bashar al-Assad a obținut 88,7% din voturi, ceilalți doi candidați, Maher al-Hajjar și Hassan al-Nouri obținând 4,3%, respectiv 3,2%. Reacțiile față de aceste rezultate au fost împărțite. Liderii occidentali nu recunosc legitimitatea noului regim, principalele grupări de opoziție amenință cu continuitatea revoluției și solicită sprijinul comunității internaționale pentru a-și atinge „obiectivele de libertate, dreptate și democrație”, pe când Rusia consideră că realegerea lui Assad reprezintă alegerea cetățenilor pentru viitorul țării. Purtătorul de cuvânt al diplomației ruse, Aleksandr Lukașevici, citat de Itar-Press și AFP, declară că „este inadmisibil a ignora opinia a milioane de sirieni, care s-au deplasat la urne în pofida amenințării teroriste”. Potrivit Curții Constituționale Supreme, prezența la vot a fost de 73%, aproximativ 11 milioane de sirieni exprimându-și voința politică prin vot.

IV.3 Victoria lui Bashar al-Assad: posibilitate sau probabilitate

IV.3.1 FORCE FIELD ANALYSIS

Analiza câmpului de forțe (Force Field Analysis) este o tehnică de analiză utilizată în evaluarea tuturor factorilor de influență ai unei probleme sau ai unui obiectiv. A fost elaborată plecând de la teoria lui Kurt Lewin, conform căreia organizația este un sistem dinamic, al cărei echilibru rezidă în relația dintre forțele favorabile și cele contrare schimbării.

Etapele metodei de analiză:

Definirea problemei, obiectivului

Identificarea principalilor factori de influență și divizarea acestora între factori/forțe favorabili/e schimbării și factori/forțe contrari/e

Evaluarea acestora și acordarea unui „scor de tărie” pe o scară de la 1 la 5

Calculul scorului total pentru cele două tipuri de factori/forțe

Metoda de analiză funcționează și ca suport decizional, permițând în urma evaluării implementarea unor măsuri care să întărească anumiți factori și să îi diminueze pe alții în intensitate, astfel încât rezultatul să fie cel dorit.

Aplicând această metodă pe situația conflictuală din Siria, stabilim ca obiectiv schimbarea politică – tranziția spre un regim cu valențe democratice. Astfel, sunt identificați și divizați următorii factori în factori care favorizează implementarea unui regim cu valențe democratice și factori contrari, sau care asigură continuitatea regimului Assad, după cum urmează:

Calculând scorul total al factorilor de influență, observăm că forțele pozitive, care duc la atingerea obiectivului major ales obțin 25 puncte, comparativ cu cele negative, care obțin 37. Pe baza acestui rezultat, putem afirma că tendința politică din Siria este de menținere a status-quo-ului. Cu toate acestea, nu trebuie absolutizat rezultatul indicat, întrucât în identificarea forțelor de influență și în evaluarea acestora pot interveni elemente de subiectivitate care să influențeze într-un anumit sens rezultatul obținut.

IV.3.2 inca un titlu inspirat pentru explicatii

Războiul din Siria s-ar putea extinde pe un deceniu, în absența unei modificări în politica externă din partea Rusiei sau a Iranului. Bashar a ales o strategie machiavelică, așteptând în timp ce pe fondul crizelor sociale, economice și militare gruparea militantă Al-Nusra, asociată Al-Qaeda, lua amploare. Statele Unite și principalii săi aliați s-au văzut în această situație forțați să ducă o luptă pe două fronturi: o dată, pentru înlăturarea lui Bashar și organizarea de alegeri democratice, și pentru înlăturarea grupărilor extremiste și teroriste de pe lista posibililor candidați la guvernare. Al-Nusra reprezintă, pentru Occident, o alternativă mai rea decât Bashar. Fondată pe principii fundamentalist islamice, este considerată cea mai puternică forța de rezistență din Siria, urmărind să creeze un stat pan-islamic, guvernat pe baza Sharia și să reinstaureze Califatul.

Conform înțelegerilor la nivel internațional, Siria urma să plaseze sub control internațional armele chimice și să distrugă instalațiile necesare creării unor armamente similare. În prezent, deși progresul în această direcție este lent, iar marile puteri economice și-au exprimat îngrijorarea vizavi de gradul de îndeplinire a procesului, Bashar s-a folosit de războiul civil ce are loc pe teritoriul sirian pentru a argumenta tergiversarea operațiunilor. Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice a declarat că Siria a depus o treime din armele chimice deținute, în vederea distrugerii acestora, nerespectând programul stabilit în cadrul negocierilor cu Statele Unite și aliații acestora. Acordul prevedea predarea tuturor agenților chimici periculoși până la 1 ianurie 2014, restul armelor urmând a fi predate până în data de 6 februarie. Noul termen limită propus de Assad este sfârșitul lunii aprilie, anul curent. În acest fel, guvernul Assad își reafirmă poziția de cooperare cu Occidentul și oferă asigurări față de respectarea prevederilor acordurilor, însă obține timp pentru dirijarea evoluției conflictului în sensul dorit.

În contextul conflictului ucrainean, Bashar al-Assad și-a consolidat relațiile cu Rusia, exprimându-și public susținerea vizavi de politica dusă de Putin în Crimeea. Cu toată atenția ațintită asupra Zonei Extinse a Mării Negre, Assad a adoptat o serie de măsuri cheie în evoluția conflictului, pentru a se asigura că va pleca de la guvernare în propriile sale condiții.

Cu sprijinul luptătorilor Hezbollah și grupărilor paramilitare locale, a reușit să preia controlul asupra orașului Yabroud, forțând retragerea rebelilor. Aflat în apropierea graniței cu Liban, Yabroud căpăta semnificație strategică în conflict, fiind principalul punct de aprovizionare al rebelilor. Bashar a reușit să întrerupă astfel rutele de aprovizionare ale opoziției și să obțină un avantaj strategic în conflict.

Assad și-a continuat politica internă violentă, definită de încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Pe plan extern, amânarea procedurilor de eliminare a armamentului chimic și subminarea negocierilor de pace au reprezentat o lovitură puternică în planul capitalului de imagine pentru diplomația americană. Aproximativ 50 000 oameni au murit de când guvernul Statelor Unite, prin reprezentanții specializați, a confirmat uzul de arme chimice, numărul de victime depășind 160 000. Coroborate, toate aceste elemente constituie elementele de victorie ale lui Bashar al-Assad. Și-a îndeplinit fiecare obiectiv propus, conducând războiul, în ciuda opoziției întâmpinate la nivel internațional. Pe fondul principiului divide et impera , Bashar a învins rebelii, grupându-i în facțiuni militare dezorganizate, și deține în continuare o cantitate importantă de arme chimice de distrugere în masă. În contextul creșterii în popularitate a grupărilor fundamentalist islamice asociate Al-Qaeda, devine, în percepția americană, răul cel mai mic.

Dacă în 2011, tendințele evolutive ale conflictului prevedeau un final politic pentru Bashar al-Assad asemănător lui Muammar Gaddafi, trei ani mai târziu, noile realități militare și politice din Siria creează premisele pentru ca Assad va pleca de la guvernare în propriile sale condiții.

Ascensiunea unor regimuri politice alternative de factură islamist-fundamentaliste precum Al-Nusra, afiliată Al-Qaeda, a pus pe gânduri puterile occidentală al căror sprijin se îndrepta către grupările revoluționare (în speță, Statele Unite ale Americii). Cu interese geopolitice în regiune, democrațiile liberale vestice doresc implementarea unui regim pro-occidental, dispus la cooperare în vederea împlinirii anumitor interese în zonă, căderea Casei Assad și transformarea Siriei într-un regat islamic nefiind un rezultat dezirabil din perspectiva occidentală. Ca o consecință directă a acestor prognoze politice, sprijinul oferit de Statele Unite grupărilor revoluționare s-a diminuat gradual. Presiunea resimțită de către Bashar al-Assad este de intensitate redusă, iar acesta își pregătește campania electorală pentru alegerile ce se apropie, dorind obținerea unui alt mandat de 7 ani în detrimentul extensiei celui actual cu 2 ani. Prognozele și analizele politice avertizează, în majoritatea cazurilor, că războiul din Siria va deveni un război de uzură, în absența unei înțelegeri între rebeli și actualul guvern. În prezent, balanța se înclină în favoarea casei Assad, datorită sprijinului militar consistent primit din partea Rusiei, Iranului, și luptătorilor șiiți din Liban și Irak. Bashar Al-Assad și-a consolidat centrele de putere existente din jurul Damascului și din zona Siriei centrale, în ciuda conflictelor puternice și luptelor de stradă ce au loc în nordul și sudul țării. Dacă tendințele actuale se mențin (și nu există indicii care infirmă această ipoteză), regimul Assad se va plasa într-o poziție dominantă, având sub control o masă critică de oameni până la finalul anului 2015, dacă nu mai curând.

Sprijinul militar primit din exterior a fost consolidat de prezența militară pe plan intern, caracterizată de un grad de coeziune ridicat, în contrast cu opoziția dezbinată de viziuni politice diferite. Pentru schimbarea radicală a situației este necesară organizarea opoziției și transformarea acesteia într-o forță reprezentativă pentru cetățenii sirieni, condusă de o structură centralizată, investită cu autoritate. Grupările radicale conexate Al-Qaeda ar trebui să fie izolate și suprimate, iar puterile care susțin manifestările revoluționare (statele occidentale, Turcia, Arabia Saudită, Qatar) ar trebui să urmeze o agendă coerentă și unitară, nu doar interesele proprii.

Deși sprijinul pe care regimul Assad îl resimte din partea Rusiei este preconizat a scădea în viitor, în prezent, Kremlinul și-a creat imaginea unei puteri omniprezente. Rusia și-a construit imaginea unui stat omniprezent. Pe termen lung însă, demonstrațiile de putere și de influență se vor dilua ca forță. În mod tradițional, sursele de putere ale Rusiei sunt populația, resursele energetice de care dispune, producția de armament și amplasarea geografică favorabilă. În prezent, trei dintre aceste elemente se diminuează.

La momentul actual (estimări 2013), Rusia înregistrează un spor natural negativ, tendințele demografice indicând o îmbătrânire rapidă a populației. Aproximativ 46% din populația Rusiei se încadrează în grupa de vârstă 25-54 ani, iar 27% au peste 55 ani.

În al doilea rând, deținerea unor rezerve impresionante de gaze naturale și petrol într-o lume în care demografia la nivel global cunoaște creșteri exponențiale a permis Rusiei să impună prețuri ridicate și să direcționeze politica externă a statelor dependente energetic. Politica dusă de Putin este relevantă în acest sens, având în vedere incidentul cu Georgia din 2010 ??? Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) a evaluat în decembrie 2012 poziția Rusiei din perspectiva exportului de energie, iar concluziile care au fost trase relevă atât faptul că numărul de state dependente de resursele rusești a crescut, dar s-au mărit și cantitățile pe care acestea le cumpără de la guvernul de la Moscova comparativ cu acum 15 ani. Aproximativ 70% din exporturile rusești sunt de petrol și gaze naturale, acest procent reprezentând aproximativ 50% din PIB-ul Rusiei. Problema cu care Kremlinul se confruntă însă este că această politică este sustenabilă doar dacă prețurile sunt menținute la un nivel ridicat în mod artificial. Gradul de dependență al statelor europene de Kremlin începe să scadă o dată cu inițierea și implementarea unor proiecte de gazoducte noi, pe rute alternative. Aportul pe care exportul de energie îl are la nivelul economiei rusești este atât de mare, încât proiectele de gazoducte și oleoducte reprezintă o amenințare directă la securitatea Rusiei, întrucât aceasta va deveni dependentă economic de Europa și va pierde avantajul strategic de la momentul actual.

În ceea ce privește producția de armament, cea mai mare provocare pe care Rusia a trebuit să o înfrunte a fost legată de schimbarea paradigmei de securitate. Tendințele evolutive din sferele economicului și socialului au determinat modificări în războiul modern. Evenimentele de la 11 septembrie au marcat momentul trecerii de la o bipolarism la multipolarism. Războiul modern, de tip asimetric, nu se mai poartă în manieră tradițională și se urmărește destabilizarea unor sectoare cheie ale statului: sistemul informațional, război economic. Astfel forța militară brută, și implicit, armata și-au redus din importanță în cazul declanșării unui război modern. Rusia a reușit să mențină un nivel mediu al exportului de armament, principalii săi clienți fiind state slab-dezvoltate sau în curs de dezvoltare, aflate sub conducere dictatorială. Deși comparativ cu Statele Unite ale Americii, Kremlinul deține armament inferior din punct de vedere tehnologic, cantitățile și tipul de armament deținute permit asigurarea securității naționale și demonstrațiile de forță în zone de interes geostrategic (Siria, Ucraina). Influența Rusiei în privința exportului de arme va scădea însă și din cauza competiției din partea Chinei și Coreei de Sud.

CONCLUZII

Conflictul, ca element central al lucrării, a fost elementul dinamizator care a determinat reconfigurări politice și sociale în Orientul Mijlociu, și în special, în Siria. Plecând de la formula revoltei sociale, așa cum este ea definită de Samuel Huntington, Primăvara Siriană s-a transformat, pe fondul violenței ridicate și măsurilor puternic represive, într-un conflict civil, ale cărui repercusiuni depășesc tiparele tradiționale ale frontierei de stat. Important pion în geopolitica regională și în lupta pentru putere la nivel internațional, Siria s-a plasat prin prisma evenimentelor revoluționare prin care trecea, în atenția comunității internaționale.

Coalizate în jurul unor nuclee de interese, statele s-au coagulat în blocuri de alianțe cu viziuni contrare. Promotoare ale democrației prin excelență, statele occidentale au invocat responsabilitatea de a proteja, motivând necesitatea intervenției militare ca factor reglator și stabilizator în regiune. De cealaltă parte s-au plasat puterile regionale șiite și Rusia, ale căror interese în regiune aveau un grad ridicat de dependență de stabilitatea regimului politic conducător. Astfel, conflictul dintre rebeli și forțele pro-Assad a fost extrapolat la un conflict de interese între marile puteri.

Ca opinie distinctă la nivelul comunității internaționale s-a remarcat Rusia, a cărei calitate de membru permanent în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a blocat intervenția militară străină de trei ori. Motivațiile veto-ului rusesc și rațiunile politice ce au stat la baza acestei decizii sunt complexe și depășesc competiția tacită dintre guvernul de la Moscova și cel de la Washington. Dincolo de obținerea capitalului de imagine și subminarea autorității în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, în politica externă a lui Putin, Siria capătă valențe sporite, devenind un important punct de sprijin în menținerea moștenirii Uniunii Sovietice și extinderii zonei de influență strategică. Portul Tartus este ultima bază militară localizată în afara teritoriului fostei URSS și singurul port de alimentare al vaselor rusești din Mediterana. Utilizat în scopuri mai degrabă politice decât militare, Tartus capătă o importanță simbolică a capacităților de influență și de dominație rusești.

Continuitatea și consolidarea doctrinei Putin în regiunea Orientului Mijlociu este realizată și prin prisma intereselor sale economice și energetice – elemente importante în politica externă a Kremlinului. Prin menținerea la conducere a aliatului tradițional Assad, Rusia se asigură de continuitatea politicilor economice și energetice în regiune. Principalele instrumente ale statului de promovare a intereselor în situația de față sunt reprezentate de compania Rosoboronexport, cel mai important producător de armament și furnizor al forțelor Gărzii Republicane și de Gazprom. Puterea militară a lui Assad a fost consolidată în permanență prin distribuirea de armament de către Rosoboronexport, Rusia acționând ca un lord al războiului – obținea avantaje economice și oferea forțelor aliate garanția supremației militare. Blocarea intervenției militare externe și asigurarea continuității la conducere a regimului Assad vin în sprijinul intereselor energetice rusești în regiune.

Nevoia de stabilitate regională a Kremlinului derivă și din componenta etnică a Rusiei. Cu o minoritate musulmană de 10-15%, Putin este îngrijorat de gradul mare de difuzie al revoluției și de posibilitatea izbucnirii unor conflicte similare în zona Caucazului de Nord și în regiunea Volga. Disponibilitatea de mediere și de negociere pe care administrația de la Moscova o manifestă față de conflictul sirian nu se prezintă exclusiv ca o metodă de obținere a capitalului de imagine pe plan internațional în raport cu Statele Unite, ci și ca o nevoie de stabilitate politică internă.

Din această perspectivă, negocierile din cadrul comunității internaționale se concentrează în jurul schimbării politice: continuitatea regimului Assad sau tranziția spre o formă diluată a democrației?

În analiza șanselor de câștig a regimului, au fost luate în considerare o serie de factori a căror interdependență determină un rezultat deloc surprinzător: Bashar al-Assad va pleca de la guvernare în propriile condiții.

Stabilitatea regimului Assad și reziliența acestuia în fața unui conflict de proporțiile războiului civil actual derivă din punctele de sprijin identificate de Bashar atât pe plan intern, cât și pe plan extern.

Puterea relativă a regimului Assad poate fi cuantificată doar în raport cu forța exercitată de opoziție. Forțele revoluționare sunt puternic divizate, numărul ridicat de facțiuni cu viziuni politice diferite, eterogene ca ideologie și obiective transformă inamicul lui Bashar într-unul slab. Comparativ cu forțele revoluționare, partidul aflat la guvernare este unit, acționează pentru îndeplinirea unui scop unic și dispune de o forță militară specializată, pregătită, înzestrată cu tehnologii militare moderne. Aflate sub controlul strict al lui Assad, grupările militare guvernamentale au demonstrat o eficiență crescută în a elimina dezertorii și a înăbuși reacțiile opoziției. Au obținut și menținut controlul asupra unor zone cheie și deși din punct de vedere al teritorialității conflictului, nu există un învingător clar, guvernul dispune de mijloacele financiare pentru a susține economic acest conflict pe termen lung.

Pe plan extern, statele occidentale și monarhiile Golfului, principalii susținători ai forțelor revoluționare, își retrag gradual sprijinul economic și militar, ca urmare a evaluării alternativelor politice. În perspectiva vestică, înlăturarea lui Assad de la guvernare se constituie în triumful democrației asupra dictaturii în condițiile instaurării unui guvern stabil, ale cărui politici să servească intereselor proprii. Apartenența principalilor lideri ai opoziției la viziuni fundamentalist-islamiste, printre ale căror obiective politice se regăsesc instaurarea Shariei și formarea statului islamic pur, determină democrațiile liberale occidentale să își recalculeze acțiunile politice în raport cu interesele geopolitice din regiune.

ANEXE

Anexa nr. 1 Structura confesională din Siria

Anexa nr. 2 Harta riscurilor de securitate – Barry Buzan

Securitatea, în viziunea lui Arnold Wolfers, ”măsoară absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite, iar într-un sens subiectiv, absența temerii că asemenea valori vor fi atacate”. Plecând de la această definiție, pe baza existenței amenințării și percepției amenințării, Barry Buzan a creat o hartă a securității. Cele patru elemente identificare de acesta sunt starea de securitate, starea de insecuritate, falsa securitate și obsesia securității, scopul acțiunii serviciilor de informații fiind acela de transformare a stării de insecuritate în securitate.

Omul tinde să reacționeze la senzația de securitate, nu la realitate. De aceea, dacă la nivel macro, se produce fenomenul de falsă insecuritate sau de obsesia a securității, resurse importante sunt direcționate greșit către o serie de riscuri și amenințări.

Anexa nr. 3: Livrările de armament ale Rusiei către statele Orientului Mijlociu

Anexa nr. 4: Frontul Sirian Islamic

Bibliografie

Allison, R., Russia and Syria: explaining alignment with a regime in crisis

Aristotel, Politica, Cartea V

Atlas, T., (2013), Russia increases Syria arms while joining push for talks, Bloomberg

Bagno, O., (2009), Russia in the Middle East: an unlikely comeback, Strategic Assessment, vol. 12, no. 2

Bagno, O., Magen, Z., Yiftah, S., (2010), Russian arms exports to the Middle East: a means or an end, Strategic Assessment, vol. 13, no. 2

Bell, A., Examining a chemical-biological weapons usage criterion for unilateral humanitarian intervention under the responsability to protect

Buzan, B., Buzan, T., (2000), The Mind Map Book

Campante, F.R., Chor, D., (2012), Why was the Arab World poised for revolution? Schooling, economic opportunities and the Arab Spring, The Journal of Economic Perspective, vol. 26, no. 2, pp. 167-187

Ceasar, J.W., (2012), American Exceptionalism: is it real, is it good?, American Political Thought

Cline, R.,Henderson, C.H.,International Relations. Conflict and cooperation at the turn of the 21st century

Coșea, R., Rânceanu, D.,(2014), Tabloul unei alte Primăveri Arabe, Revista Intelligence

Culture and power: the sociology of Pierre Bourdieu

Dalacoura, K., The 2011 uprising in the Arab Middle East: political change and geopolitical implications

Dickson, M., Eminue, O., (2013), The United Nations Resolutions on Syria: exploration of motivation from Russia and China, International Affairs and Global Strategy

Dîrdală, L.D. Valurile democrației: potențialul theoretic al unei metafore, Iași, Universitatea ”Mihail Kogălniceanu”

Dupont, C., Passy, F., (2011), The Arab Spring or how to explain these revolutionary episodes, Swiss Political Science Review

Duverger, M., (1973), Introducere în politică

Fields, M., (2013), Future US involvement in Syria, PRAEMON

Greig, M., (2013), Intractable Syria? Insights from the scholarly literature on the failure of mediation, Penn State Journal of Law& International Affairs, vol. 2, no. 1

Harling, P.(2012), Beyond the fall of the Syrian regime, MERIP

Hassan, A., (2011), The dynamics of the uprising in Syria, Hassan Abbas, Jadaliyya

Heuer, R. jr., Pherson, R., (2011), Structured Analytic Techniques for Intelligence Analysis, CQ Press

Human rights first. American ideals. Universal values – Fact sheets

Huntington, S., (1996), The Clash of the Civilizations

Huntington, S., (2002), Al treilea val al democratizării

Kamrava, M., The Arab Spring and the Saudi- led counterrevolution

Katz, M., Putin’s foreign policy toward Syria

Katz,Y., (2012), Russia sells dozens of combat aircrafts to Damascus, The Jerusalem Post

Kreutz, A., (2010), Syria: Russia s best asset in the Middle East, IFRI

Landis, J., (2012), The Syrian uprising of 2011: Why the Assad regime is likely to survive to 2013, Middle East Policy, vol. XIX, no. 1

Lazarsfeld

Liga Arabă critică decizia de organizare a alegerilor în Siria, The Jerusalem Post, 23.04.2014

Luard, (1982), The years of Western domination

Lynch, M., (2012), The Arab Uprising: the unfinished revolution of the New Middle East, New York, Public Affairs

Malashenko, A., (2013), Russia and the Arab Spring, Carnegie Moscow Center

Maltsev, V., (2012), The caliphate’s envoys called to Moscow, NG-Regliya

Maltsev, V., (2013), Islam is being cleansed of illegal immigrants, NG-Religiya

Marger, M.,Olsen, M., Power in Modern Societies, apud Măgureanu, V., (1997), Studii de sociologie politică, București, ed. Albastros

Măgureanu, V., (1997), Studii de sociologie politică, București, ed. Albatros

Menkiszak, M., (2013), Responsibility to Protect itself, Russia s strategy towards the crisis in Syria, FIIA briefing paper

Morgenthau, H., (1978), Politics among nations: the struggle for power and peace

Nepstad, S., (2013), Mutiny and nonviolence in the Arab Spring: exploring the military defections and loyalty in Egypt, Bahrain and Syria, Journal of Peace Research

Niță, C., (2011), Social media și schimbările politice din Orientul Mijlociu, București, Revista Română de Studii de Intelligence, nr. 5/iunie 2011

Russia counting on Syria to keep arms exports high, Reuters, 31 ianuarie 2012

Russia s Sechin Defends Investment Climate, The Wall Street Journal, 22 februarie 2011

Ryan, B.F.,(1969), Social and cultural change, New York, The Ronald Press Company, pp 49 apud Măgureanu V., (1997), Studii de sociologie politică, București, ed. Albatros

Sandu, M., (2013), Relația dintre modernizare și democratizare în evoluția statelor, Revista Română de Studii de Intelligence, nr. 10/dec. 2013

Smith, B.,(2012), Manualul dictatorului, București, ed. Polirom

Spindel, C., (2011), The people want to topple the regime: exploring the Arab Spring in Egypt, Syria and Jordan, SAGE Open

Syria s war, unlikely brothers, The Economist, 21-27 septembrie 2013

Szybala , V.A, Power move by Syria s rebel forces

Taylor, P.W., (2013), An interest-based approach to Syria, Center for Policy and Research

Trombetta, L., Syria and Iran in a Middle East in Transition

Waddington, P.A.J., Riots, meaning and social phenomena

Waltz, K. (1979), Theory of International Politics

Wedeen, L. (1999), Ambiguities of Domination: Politics, Rhetoric and Symbols in Contemporary Syria, University of Chicago Press

What would America fight for, The Economist, 3– 9 mai 2014

Why China, Russia won’t condemn Syrian Regime, CNN, 5 februarie 2012

CIA World Factbook

www.kremlin.ru/news/12204

http://en.ria.ru/military_news/20120612/173985454.html

http://en.ria.ru/world/20120327/172419791.html

http://news.yahoo.com/latest-victory-assad-won-war-111500116.html

http://online.wsj.com/news/articles/SB10001424052748703833204576114712441122894

http://thediplomat.com/2014/03/russia-is-doomed/

http://voiceofrussia.com/news/2013_08_30/No-new-arms-contract-with-Syria-signed-since-2011-Rosoboronexport-4302/

http://www.agerpres.ro/media/index.php/international/item/219135-SUA-dispuse-sa-mearga-singure-impotriva-Siriei-daca-este-necesar.html

http://www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-19099676

http://www.economist.com/news/briefing/21586359-russias-plan-provides-breathing-space-it-probably-unworkable-going-another-round

http://www.economist.com/news/leaders/21584029-if-bashar-assad-really-has-used-chemical-weapons-his-own-people-big-way-america-must

http://www.economist.com/news/leaders/21586318-russias-plan-disarm-syrias-chemical-weapons-makes-sense-only-if-it-backed-threat

http://www.huffingtonpost.co.uk/2013/09/05/arms-control-syria_n_3864687.html

http://www.sbs.com.au/news/article/2012/02/07/timeline-syrias-relations-russia ;

http://www.thenational.ae/news/world/middle-east/kofi-annans-six-point-peace-proposal-for-syria

http://www.un.org/en/sc/

http://www.un.org/News/Press/docs/2012/sgsm14124.doc.htm

Bibliografie

Allison, R., Russia and Syria: explaining alignment with a regime in crisis

Aristotel, Politica, Cartea V

Atlas, T., (2013), Russia increases Syria arms while joining push for talks, Bloomberg

Bagno, O., (2009), Russia in the Middle East: an unlikely comeback, Strategic Assessment, vol. 12, no. 2

Bagno, O., Magen, Z., Yiftah, S., (2010), Russian arms exports to the Middle East: a means or an end, Strategic Assessment, vol. 13, no. 2

Bell, A., Examining a chemical-biological weapons usage criterion for unilateral humanitarian intervention under the responsability to protect

Buzan, B., Buzan, T., (2000), The Mind Map Book

Campante, F.R., Chor, D., (2012), Why was the Arab World poised for revolution? Schooling, economic opportunities and the Arab Spring, The Journal of Economic Perspective, vol. 26, no. 2, pp. 167-187

Ceasar, J.W., (2012), American Exceptionalism: is it real, is it good?, American Political Thought

Cline, R.,Henderson, C.H.,International Relations. Conflict and cooperation at the turn of the 21st century

Coșea, R., Rânceanu, D.,(2014), Tabloul unei alte Primăveri Arabe, Revista Intelligence

Culture and power: the sociology of Pierre Bourdieu

Dalacoura, K., The 2011 uprising in the Arab Middle East: political change and geopolitical implications

Dickson, M., Eminue, O., (2013), The United Nations Resolutions on Syria: exploration of motivation from Russia and China, International Affairs and Global Strategy

Dîrdală, L.D. Valurile democrației: potențialul theoretic al unei metafore, Iași, Universitatea ”Mihail Kogălniceanu”

Dupont, C., Passy, F., (2011), The Arab Spring or how to explain these revolutionary episodes, Swiss Political Science Review

Duverger, M., (1973), Introducere în politică

Fields, M., (2013), Future US involvement in Syria, PRAEMON

Greig, M., (2013), Intractable Syria? Insights from the scholarly literature on the failure of mediation, Penn State Journal of Law& International Affairs, vol. 2, no. 1

Harling, P.(2012), Beyond the fall of the Syrian regime, MERIP

Hassan, A., (2011), The dynamics of the uprising in Syria, Hassan Abbas, Jadaliyya

Heuer, R. jr., Pherson, R., (2011), Structured Analytic Techniques for Intelligence Analysis, CQ Press

Human rights first. American ideals. Universal values – Fact sheets

Huntington, S., (1996), The Clash of the Civilizations

Huntington, S., (2002), Al treilea val al democratizării

Kamrava, M., The Arab Spring and the Saudi- led counterrevolution

Katz, M., Putin’s foreign policy toward Syria

Katz,Y., (2012), Russia sells dozens of combat aircrafts to Damascus, The Jerusalem Post

Kreutz, A., (2010), Syria: Russia s best asset in the Middle East, IFRI

Landis, J., (2012), The Syrian uprising of 2011: Why the Assad regime is likely to survive to 2013, Middle East Policy, vol. XIX, no. 1

Lazarsfeld

Liga Arabă critică decizia de organizare a alegerilor în Siria, The Jerusalem Post, 23.04.2014

Luard, (1982), The years of Western domination

Lynch, M., (2012), The Arab Uprising: the unfinished revolution of the New Middle East, New York, Public Affairs

Malashenko, A., (2013), Russia and the Arab Spring, Carnegie Moscow Center

Maltsev, V., (2012), The caliphate’s envoys called to Moscow, NG-Regliya

Maltsev, V., (2013), Islam is being cleansed of illegal immigrants, NG-Religiya

Marger, M.,Olsen, M., Power in Modern Societies, apud Măgureanu, V., (1997), Studii de sociologie politică, București, ed. Albastros

Măgureanu, V., (1997), Studii de sociologie politică, București, ed. Albatros

Menkiszak, M., (2013), Responsibility to Protect itself, Russia s strategy towards the crisis in Syria, FIIA briefing paper

Morgenthau, H., (1978), Politics among nations: the struggle for power and peace

Nepstad, S., (2013), Mutiny and nonviolence in the Arab Spring: exploring the military defections and loyalty in Egypt, Bahrain and Syria, Journal of Peace Research

Niță, C., (2011), Social media și schimbările politice din Orientul Mijlociu, București, Revista Română de Studii de Intelligence, nr. 5/iunie 2011

Russia counting on Syria to keep arms exports high, Reuters, 31 ianuarie 2012

Russia s Sechin Defends Investment Climate, The Wall Street Journal, 22 februarie 2011

Ryan, B.F.,(1969), Social and cultural change, New York, The Ronald Press Company, pp 49 apud Măgureanu V., (1997), Studii de sociologie politică, București, ed. Albatros

Sandu, M., (2013), Relația dintre modernizare și democratizare în evoluția statelor, Revista Română de Studii de Intelligence, nr. 10/dec. 2013

Smith, B.,(2012), Manualul dictatorului, București, ed. Polirom

Spindel, C., (2011), The people want to topple the regime: exploring the Arab Spring in Egypt, Syria and Jordan, SAGE Open

Syria s war, unlikely brothers, The Economist, 21-27 septembrie 2013

Szybala , V.A, Power move by Syria s rebel forces

Taylor, P.W., (2013), An interest-based approach to Syria, Center for Policy and Research

Trombetta, L., Syria and Iran in a Middle East in Transition

Waddington, P.A.J., Riots, meaning and social phenomena

Waltz, K. (1979), Theory of International Politics

Wedeen, L. (1999), Ambiguities of Domination: Politics, Rhetoric and Symbols in Contemporary Syria, University of Chicago Press

What would America fight for, The Economist, 3– 9 mai 2014

Why China, Russia won’t condemn Syrian Regime, CNN, 5 februarie 2012

CIA World Factbook

www.kremlin.ru/news/12204

http://en.ria.ru/military_news/20120612/173985454.html

http://en.ria.ru/world/20120327/172419791.html

http://news.yahoo.com/latest-victory-assad-won-war-111500116.html

http://online.wsj.com/news/articles/SB10001424052748703833204576114712441122894

http://thediplomat.com/2014/03/russia-is-doomed/

http://voiceofrussia.com/news/2013_08_30/No-new-arms-contract-with-Syria-signed-since-2011-Rosoboronexport-4302/

http://www.agerpres.ro/media/index.php/international/item/219135-SUA-dispuse-sa-mearga-singure-impotriva-Siriei-daca-este-necesar.html

http://www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-19099676

http://www.economist.com/news/briefing/21586359-russias-plan-provides-breathing-space-it-probably-unworkable-going-another-round

http://www.economist.com/news/leaders/21584029-if-bashar-assad-really-has-used-chemical-weapons-his-own-people-big-way-america-must

http://www.economist.com/news/leaders/21586318-russias-plan-disarm-syrias-chemical-weapons-makes-sense-only-if-it-backed-threat

http://www.huffingtonpost.co.uk/2013/09/05/arms-control-syria_n_3864687.html

http://www.sbs.com.au/news/article/2012/02/07/timeline-syrias-relations-russia ;

http://www.thenational.ae/news/world/middle-east/kofi-annans-six-point-peace-proposal-for-syria

http://www.un.org/en/sc/

http://www.un.org/News/Press/docs/2012/sgsm14124.doc.htm

ANEXE

Anexa nr. 1 Structura confesională din Siria

Anexa nr. 2 Harta riscurilor de securitate – Barry Buzan

Securitatea, în viziunea lui Arnold Wolfers, ”măsoară absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite, iar într-un sens subiectiv, absența temerii că asemenea valori vor fi atacate”. Plecând de la această definiție, pe baza existenței amenințării și percepției amenințării, Barry Buzan a creat o hartă a securității. Cele patru elemente identificare de acesta sunt starea de securitate, starea de insecuritate, falsa securitate și obsesia securității, scopul acțiunii serviciilor de informații fiind acela de transformare a stării de insecuritate în securitate.

Omul tinde să reacționeze la senzația de securitate, nu la realitate. De aceea, dacă la nivel macro, se produce fenomenul de falsă insecuritate sau de obsesia a securității, resurse importante sunt direcționate greșit către o serie de riscuri și amenințări.

Anexa nr. 3: Livrările de armament ale Rusiei către statele Orientului Mijlociu

Anexa nr. 4: Frontul Sirian Islamic