Scanteia Si Adevarul Istoria Unui Cotidian In Doua Epoci Istorice
Introducere
Așa cum fiecare om trebuie să își accepte trecutul pentru a putea învață din greșeli, un profesionist trebuie să cunoască istoria meseriei sale pentru a înțelege că în carieră va avea parte de realizări, dar și de eșecuri și, pentru a le depăși va fi nevoie să se reinventeze. Nu numai că istoria se repetă de cele mai multe ori, dar omenirea este într-o continuă și rapidă evoluție ce ne pune în situații fără precedent în fiecare zi. Pornind de la acest raționament, am considerat că tema prezenței cercetări reprezintă un bun prilej pentru un jurnalist la început de drum să facă o incursiune individuală în trecutul presei românești prin intermediul a două dintre cele mai importante publicații. Studiul propune o cercetare multidisciplinară a presei scrise în decurs de mai bine de un secol până în prezent. Inițial, urmărește prezentarea celor mai importante schimbări în societatea noastră, dar și cauzele și, mai ales, efectele lor reflectate în mass-media.
Calitatea și legitimitatea unei democrații depind de informația pe care mass-media o promovează și felul în care o organizează, deoarece această influențează percepțiile societății. Presă face legătură cu realitatea, mai apropiată sau mai îndepărtată, la care altfel nu am avea acces, dar prin accentuarea unor fenomene sau evenimente în detrimentul altora, organizează percepția socială asupra realității. Această lucrare încearcă să facă legătură între trecut și prezent.
Prima parte a studiului, structurată în două capitole ce vizează epoci diferite din istoria României, expune dinamica mass-mediei, în special a presei scrise, în raport cu factorii care au influențat-o, organizând și explicând principalele tendințe care s-au materializat în practica jurnalistică. Astfel, primul capitol rezervat perioadei comuniste analizează principalele schimbări în sfera politicii și, în paralel, manifestarea lor în presă. Comuniștii au profitat de contextul istoric după cel de-al doilea Război Mondial, când România era sub ocupația „Armatei Roșii”, pentru a înlătura monarhia, iar, după abdicarea forțată a Regelui Mihai I, partidul de extremă stânga a preluat puterea. În etapă consolidării comunismului sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-au pus bazele unei prese supuse ideologiei marxist-leniniste, în care orice informație era cenzurată și redactată în limbajul de lemn specific. Era promovat un tip de discurs virulent împotriva oricărei ideologii distincte. În scopul de a modifică mentalitatea poporului român, de a degrada relațiile interpersonale, imaginația și rațiunea, trebuia cenzurat orice se tipărea sau se transmitea nu numai pentru a nu apărea vreo atitudine ce ar fi putut fi interpretată drept ostilă regimului, dar și pentru a crea „omul nou”, supus doctrinei. Astfel, informațiile ce ajungeau la mase erau distorsionate, exagerate și, de multe ori absurde, tendința observată și după moartea lui Gheorghiu Dej în 1965 și venirea la conducerea Partidului Comunist a lui Nicolae Ceaușescu, presa a renunțat la promovarea unui conflict continuu între masele populare muncitorești și presupușii „dușmani de clasă”. Ulterior, mass-media românească a devenit oglinda cultului personalității dictatorului, care, împreună cu austeritatea și izolarea în care trăia populația, au condus la repulsie și revolte.
După Revoluția din decembrie 1989 a urmat o redescoperire a valorilor jurnalistice și tranziția către presa informativă, pe piața liberă, în care opinia publică și concurența indicau traiectoria publicațiilor, iar jurnaliștii își puteau exprima propriile viziuni după principii etice și deontologice. Transformarea a fost dificilă pentru că s-a realizat rapid și fără reglementări precise, însă, după cum voi arăta în capitolul al doilea, în ciuda multor impedimente de ordin politic, economic și profesional, mass-media a reușit să facă progrese în adoptarea valorilor democratice.
Deși un studiu de caz atât de succint nu permite analizarea profundă a rolului și efectelor pe care ziarele le au avut asupra societății și invers, el evidențiază unele dintre cele mai importante aspecte. Astfel, al treilea capitol, rezervat prezentării diacronice a istoriei ziarelor „Adevărul” și „Scânteia”, încearcă să expună evenimentele ce le-au influențat evoluția, cu precădere schimbarea regimurilor politice în România, dar și contextul internațional. De asemenea, oferă o analiză detaliată a modului în care, după multe impedimente, „Adevărul”, fondat în 1888 de către Alexandru Beldiman, a ajuns să revoluționeze presa românească, fiind primul ziar care a publicat caricaturi, prima telegramă din străinătate și cele mai importante anchete asupra evenimentelor din spațiul European. Sub conducerea lui Constantin Mille, devenea primul cotidian cu palat redacțional unde s-au făcut progrese în activitatea tipografică, prin introducerea linotipurilor și, mai apoi a primului ziar ce apărea integral în culori în fiecare zi: „Dimineața”. Inovațiile culturale ar fi putut continua, dar ziarul a fost închis de către comuniști în 1951 pentru a aduce în prim plan, „Scânteia”, principalul instrument de propagandă. Acesta va funcționa timp de aproape o jumătate de secol sub îndrumarea liderilor de partid în scopul de a educa populația în spiritul socialist, cu toții fiind nevoiți să renunțe la libertatea de exprimare liberă. După Revoluția din 1989, pe structura fostului cotidian de partid, renaște ziarul „Adevărul” ce își păstrează și astăzi poziția printre cei mai importanți lideri de piață și formatori de opinie.
Această cercetare consacrată înțelegerii mecanismelor ce influențează activitatea presei în țară noastră propune un studiu obiectiv și detaliat al perioadei în care ea a cunoscut cea mai mare dezvoltare, dar și ele mai grave înfrânări.
1. Presa în perioada comunistă
Fără îndoială, regimul comunist, în special materializarea sa în dictatura lui Nicolae Ceaușescu, a reprezentat una dintre cele mai nefavorabile perioade pe care poporul român le-a îndurat. Consecințele distructive asupra societății s-au reflectat, în mod inevitabil, și în mass-media și, pentru a putea înțelege mai bine mecanismele după care presa scrisă a funcționat în acea perioadă, se cere analizarea evenimentelor importante și a schimbărilor ce au condus la transformarea sa în instrument de propagandă. De asemenea, controlul total exercitat de regimul totalitar, prin cenzura și nu numai, a înlăturat funcția principală a presei, cea de informare. Particularitățile presei scrise în dictatură au fost influențate și de instaurarea cultului personalității. Drept urmare, jurnaliștii au fost nevoiți să adopte un discurs specific, ce va suferi puține schimbări până în decembrie 1989, când, pentru prima dată de la instaurarea comunismului, presa a putut relata deschis evenimentele, rezonând cu spiritul revoluționar și cu nemulțumirile națiunii. Mass-media românească, dar și cea străină, într-o oarecare măsură, au jucat un rol important în desfășurarea Revoluției și în înlăturarea regimului dictatorial.
1.1 Comunismul și presa
Către începuturile regimului comunist, în 1948, Partidul Muncitoresc Român, devenit partid unic, avea la dispoziție ca instrument de propagandă o presă slab dezvoltată în perioada interbelică. Cu toate acestea, după cel de-al doilea Război Mondial, presă centrală și locală a fost supusă abuzurilor guvernului Petru Groza, în încercările sale de a elimina și reduce la tăcere opozanții regimului comunist. A fost aplicată o puternică politică de subminare a gazetelor adversarilor și independenților și cenzurarea structurilor rămase. Multe din ele au fost declarate inutile și, după înlăturarea publicațiilor pro-burgheze și pro-fasciste, nucleul de presă al comuniștilor a suferit schimbări majore spre a servi ca model în renașterea și reorganizarea întregii prese a Republicii Populare.
După venirea la putere a Partidului Comunist Român în 1944 și, în special, după abdicarea Regelui Mihai la 30 decembrie 1947 și proclamarea Republicii Populare Române, presă scrisă a devenit, după „învățăturile” lui Iosif Vissarioniovici Stalin, „cea mai ascuțită armă a partidului. Presa este mijloc prin care partidul vorbește în fiecare ceas al zilei cu masele lărgi și vorbește în limbajul lor”. Astfel, a rezultat centralizarea presei, pentru a crea o „limbă ideologică unică”. Pe lângă răspândirea instrucțiunilor comuniste, presa avea rolul de a mobiliza masele și a îi manipula să respecte dispozițiile date de stat. Cel mai important rol al presei era acela de a crea „omul nou” conceput de comuniști. În consecință, funcția de informare a presei a fost suprimată, până la eliminarea completă în anii următori. Orice referință în afară orizonturilor comuniste nu era permisă, presa fiind instrumentul partidului unic pentru crearea unei realități paralele, pentru îndoctrinarea maselor muncitorești și „fardarea minciunii”.
Încă de la Congresul I al Partidului Muncitoresc Român, în februarie 1948, s-a pus în discuție dependența presei de Comitetul Central. Aceasta era subordonată lui și controlată de Direcția Propagandă și Agitație din cadrul acesteia. Responsabil cu exercitarea controlului asupra presei a fost Leonte Răutu care a stabilit sarcini clare pe care orice publicație trebuia să le îndeplinească: introducerea liniei partidului, să extindă și să întărească influența doctrinei comuniste și să supravegheze problemele țării din punct de vedere al aceleiași doctrine. Pentru o mai bună organizare a acestor sarcini, Leonte Răutu a creat, în cadrul Direcției Propagandă și Agitație, Comitetul de Presă cu trei subdiviziuni: Comisia Presei din Capitală, a celei din provincie și a celor periodice, pe lângă Serviciile Cenzurii presei interne și a celei din străinătate. Nucleul mass-media al comuniștilor includea 14 cotidiene în București, 19 periodice și 56 de ziare în provincie. Agențiile de presă „Rador” și „Agerpres” și unica societate de difuzare a presei, „Slova”, erau de asemenea subordonate Comitetului de Presă al PMR.
În următorii ani acest nucleu a fost puternic extins din dorința comuniștilor de a-și răspândi ideile propagandiste până în cel mai izolat colț din țară. Răspândirea audienței era sarcina sectorului agitației, responsabil cu editarea cărților de partid, broșurilor sau lozincilor acestuia. Toate ramurile presei, de la presa centrală și locală, până la cea sportivă sau culturală aveau obligația de a include în activitatea lor acest tip de manifeste pro-comuniste. Acvitiștii de partid controlau la nivel local funcționarea sectoarelor de presă și difuzare a materialelor acestora. Intrarea în legalitate a ziarului „Scânteia” în 1940 a transformat redactorii și șefii de secție ai acestuia în funcționari ai partidului comunist, ziarul fiind considerat „organul central de presă al Comitetului Central”. Aceeași schemă de organizare a fost aplicată și în cazul celorlalte publicații: „Lupta de clasă”- organul teoretic de presă, „România Liberă”, „Flacăra” și „Contemporanul”, ce luptau pe front ideologic și cultural. Partidul a editat multiple gazete de mare tiraj care să vină în întâmpinarea diverselor categorii sociale și profesionale: tineret (Tânărul muncitor, Studentul Român, Revista elevilor, Scânteia Tineretului), femei (Femeia, Săteanca), minorități (Romaniai Magyar Szo, Utink), clasă muncitoare (Viața sindicală), ș.a.m.d. „Scânteia” și „Scânteia Tineretului” erau răspunzătoare cu trezirea spiritului colectiv de muncă, educarea maselor în vederea mobilizării și creșterii productivității. În decembrie 1989 se tipăreau 495 de publicații. Cele mai importante erau ziarele centrale, Scânteia- publicația Partidului Comunist și România liberă.
1.2 Cenzura și limba de lemn
După retragerea de pe teritoriul țării a Armatei Roșii din 1958 și consolidarea Partidului Comunist Român, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, instaurarea regimului Ceaușescu a atras după sine restricții mai puternice în ceea ce privește cenzura presei și a vieții cotidiene. Odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, în anul 1965, ideologia de cenzură a presei românești a fost înăsprită, liberalismul mass-mediei devenind un motiv de îngrijorare pentru puterea de stat și cei aflați la conducerea Republicii Socialiste. Înaintea acestuia, Gheorghiu-Dej nu folosea metode atât de dure și un control la fel de drastic, precum tovarășul dictator, el dând frâu liber acțiunilor din presă, dar sub o supraveghere atentă, filtrând informația ce urma a fi publicată.
Însă, toate publicațiile aveau obligația de a idealiza experiența sovietică în consolidarea statului, vieții economice, a vieții de partid, sindicale sau sociale. Instrumentul prin care erau controlate toate acestea era cenzura, folosită încă din Evul Mediu de către biserica catolică, preluată și de Carol al II-lea în 1937, menținută și de Mareșalul Ion Antonescu pe fondul războiului. Comuniștii au primit sprijin sovietic pentru a perfecționa și extinde cenzura. Instituția înființată în acest scop a fost Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniștri, care autoriza apariția oricărei publicații, precum și importul sau exportul acestora sau al altor elemente culturale. Orice cuvânt, orice exprimare a unei păreri ce părea contradictorie ideologiei comuniste era abrogat înainte de publicarea sa în presă, la fel că orice altă formă de artă. Cezura viza toate sectoarele vieții culturale, de la cinematografie, televiziune, radio, până la teatru, literatură și presa scrisă. În toate ariile de difuziune a presei de larg consum era inclusă propaganda comunistă prin mesaje patriotice și de ordin politic. Orice informație era trecută prin filtrul cenzurii, statul exercitând un control total asupra informației. Însă, acest tip de control încălca libertatea presei și a cuvântului, garantată chiar de Constituția comunistă din 1948. În afară de specialiștii și reprezentanții Direcției Generale a Presei, cezura era și în responsabilitatea Securității.
Prin urmare, presa a început să utilizeze metode de dezinformare și ocolire a adevărului, precum „limbajul de lemn” (vezi anexa 1). Acest tip de manipulare a maselor a dat într-adevăr roade, vizibile chiar și în perioada postdecembristă în mentalitatea românilor (exemple: „Noi muncim, nu gândim”, „Nu ne vindem țara!”). Contextul politic a exclus existența unui cod deontologic, a unor valori de etică profesională care să ghideze jurnaliștii, deoarece orice știre sau informație era scrisă după o grilă anume și cu un discurs specific. În consecință, societatea civilă a fost nevoită să accepte ca mijloc de informare și cunoaștere o presă disimulanta, propagandistă, ce promova un discurs golit de conținut.
În timpul dictaturii lui Ceaușescu, presa nu era singurul aspect al vieții îngrădit sau controlat, deoarece acesta dorea monitorizarea întregii activități a instituțiilor, a celulelor de partid, până la controlul asupra vieții cetățeanului în cele mai mici detalii. Răscoală poporului era singurul lucru de care Nicolae Ceaușescu se temea. Prin manipularea cetățenilor cu ajutorul mass-mediei și a Securității, el devine cel mai puternic om al comunismului românesc. Cu ajutorul radiodifuziunii și a televiziunii, conducătorul statului, Ceaușescu împreună cu Comitetul Central și partidul comunist doresc a însufleți masele electorale și populare la obediență și credința în lucrul bine făcut. Totodată prin intermediul cailor mediatice se dorea menținerea patriotismului în cadrul maselor și educarea lor în spiritul socialist, prin renunțarea, practic, la libertatea fiecăruia de exprimare liberă a opiniilor, gândurilor și faptelor.
Mass-media se dorea a fi vocea conducătorului în fața populației țării, redând mesajele de interes politic ale statului, cu precădere prelegerile dictatorului și, axându-se mai puțin pe divertisment sau orice altă formă de culturalizare sau informare. Nicolae Ceaușescu era indignat de atitudinea, în special, radioului și televiziunii, fiindcă acestea puneau mai mult accent pe expunerea spre larg consum numai a relatărilor pozitive, și nu, și pe cele negative, cum că aceștia nu exploatau cu precădere problemele de ordin economic din spațiul românesc.
Educarea și informarea maselor îi revenea mass-mediei, deoarece acestea erau mai ușor de controlat și influențat. Problemele de ordin social și politic aveau un impact major asupra cetățenilor țării. Gazetăria era sub controlul total al Partidului Comunist, apărând ziare sub dictatură comunistă împărtășind ideologiile comunismului socialist. Așadar, toate mediile din presă și audio-vizual, în frunte cu ideologul-șef al comunismului, Dumitru Popescu, redactor al ziarului Scânteia, s-au adunat la 15 octombrie 1965 în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu secretarul Manea Mănescu, pentru a discuta problemele legate de redactarea și distribuirea informației, cât și problemele de conținut ale acesteia. Jurnaliștii trebuiau să capteze și să distribuie știri din cadrul construcțiilor socialismului, într-o manieră complexă, dar și subtilă, și să nu mai difuzeze știri lipsite de importantă și profunzime. Comunismul dorea ca lozincile și vagul conținutului să dispară în totalitate, jurnaliștii să aibă în permanentă relevanță asupra realității cotidiene. Dumitru Popescu nu dorea ca abordarea negativă să fie evitată că în timpul lui Leonte Răutu, din anul 1955.
Astfel, creștea nevoia de informare a populației, mărindu-se numărul paginilor din presă, cât și a orelor de difuziune a audio-vizualului. Cu toate acestea, volumul de informație cu adevărat utilă a rămas neschimbat, aproape nul, iar mesajele propagandiste au devenit mai abundente, Ceaușescu fiind interesat ca populația să își aprofundeze cunoștințele legate de socialism și politica partidului. Era diminuată implicarea gazetarilor în editarea publicațiilor, opinia lor nefiind considerată importantă și nici dorită. Prin urmare, și pregătirea teoretică și practică a acestora se concentra pe problemele principale ale statului socialist și pe experiență comună a poporului în câmpul muncii. Pentru Ceaușescu a devenit foarte importantă propagarea mesajului la scară largă și a folosit orice mijloc de media în oglindirea pesonalității și a realizărilor sale. A conștientizat impactul presei și, în special al radioului și televiziunii, asupra cetățeanului de rând, folosindu-le strict pentru aprofundarea învățăturilor socialiste în sfera generală a profesionalismului.
Nemulțumirile sale în ceea ce privea activitatea presei erau legate de ambiguitatea cu care prezentau problemele economice. Dorea prezentarea și analizarea amănunțită a realizărilor statului cu mai multă seriozitate și eliminarea influențelor occidentale. Potrivit lui, era responsabilitatea presei să combată comportamentele și relațiile imorale, să nu prezinte astfel de informații și să se axeze numai pe aspectele pozitive. A încurajat capacitatea de creație în muzică, film și divertisment, dar numai în limitele exigențelor impuse de ideologia partidului. De asemenea, Ceaușescu a introdus subiecte tehnico-științifice în presa scrisă, cu scopul de a arăta importanța acestui tip de studii în clădirea statului socialist român.
Comunismul a adus în presa românească, odată cu cenzură, un tip de limbaj special, utilizat pentru a masca realitatea, „limba de lemn”, termen care marchează o expresie inventată de lingviștii francezi. Acesta nu este neapărat apanajul regimului comunist; originile limbii de lemn se regăsesc în administrația țaristă, din așa numită „limba de stejar”, un limbaj greoi, promovat de ideologie pentru a-și răspândi dogmele către mase. Limbă de lemn are două înțelesuri: un înțeles mai propriu este acest limbaj al aparatului de stat prin care s-a propagat ideologia de partid, dar și un înțeles mai relaxat, un limbaj greoi, ambiguu, folosit în general, nu neapărat în sistemul totalitar. La distanță de un sfert de secol pentru cei care citesc acum, un articol din Scânteia pare halucinant. Pentru cei care au scris articolul, obligați să se supună unui stil impus de nevoia de îndoctrinare a maselor, este încă dureros. Presa comunistă în perioadă ceaușistă, spre deosebire de presă autentic comunistă din alte țări, nu era o presă cu influențe deoarece era supusă foarte mult rutinei. Limbă de lemn este un produs artificial care nu se învață ușor. Erau oameni a căror gândire se modelase după acest tip de limbaj, în schimbul foloaselor materiale și faimei.
Limbajul de lemn se caracterizează printr-un stil nominal, vorbele se înlocuiesc cu substantive, în special cele provenite din verbe, cu sens cât mai abstract. (Exemple de clișee din limbă de lemn: „muncă de răspundere, activist obștesc, capitalism muribund, muncă de lămurire, realizări mărețe, socialism victorios, materialism vulgar, lupta de clasă”). Era folosit un limbaj encomiastic, laudativ: Nicolae Ceaușescu era caracterizat că fiind un „eminent comunist și patriot înflăcărat, ilustru revoluționar, luptător ferm pentru realizarea țelurilor supreme ale clasei muncitoare”. Frazele erau foarte lungi, apoziționale, nu neapărat incorecte din punct de vedere gramatical, dar foarte greu de procesat de cititor. Poate cea mai interesantă caracteristică este folosirea metaforelor care devin clișee. Ziarul Scânteia a lansat acest tip de limbaj, dar el se poate să se fi format în perioada anilor 1950 și mult după aceea jurnaliștii au depus eforturi pentru a îl elimina din discursul ziaristic. Propaganda a răstălmăcit cuvintele, le-a dat alte sensuri; orice cuvânt gândit liber, scos din canoanele limbajului tipic putea însemna sfârșitul carierei de ziarist, ani de închisoare, persecuția familiei, celui care ar fi îndrăznit.
Pe de altă parte, s-au propagat după 1989 nu neapărat metaforele, clișeele comuniste, dar s-au creat alte clișee: stoparea abuzurilor, lupta împotrivă corupției, entuziasmul maselor, combaterea corupției, o formă de sărăcire a limbajului, de imprecizie, de vag. Între limbă de lemn a comunismului doctrinar menit să transforme omul în resort docil al sistemului și limbă de lemn a zilelor noastre diferența nu este doar de un sfert de secol. Cei care scriau în limbajul greoi și alambicat de dinainte de Revoluție, ascundeau dincolo de cuvinte frică și revoltă. Jargonul limbii de lemn presupune o anumită lipsă de conținut, nu permite nuanțarea informației, nu conferă o conexiune cu realitatea, ci deține monopolul asupra acestora. De asemenea, presupune anularea limbajului natural și a părerilor personale, fapt întâlnit în toate regiunile totalitare ce nu acceptă gândirea critică. Pe de altă parte, nu erau acceptate comparațiile sau pronumele personale la persoană I, singular, ci doar la plural, pentru a crea impresia unei compatibilități totale între gândirea și acțiunile partidului și cele ale maselor.
1.3Cultul personalității și presa
Adoptarea cultului personalității de către Nicolae Ceaușescu a fost una dintre cele mai ineficiente și dizgrațioase metode de a-și consolida puterea. Spre finalul anilor 1960, el era perceput că un lider promițător, credibil, și se bucura de o cotă de popularitate foarte extinsă. Însă după condamnarea intervenției URSS în Cehoslovacia în 1968, ce ar fi putut fi considerată un gest care să dea speranțe românilor, popularitatea lui Ceaușescu a început să scadă considerabil odată cu crearea cultului personalității. Elogiile emfatice și abuzive la adresa liderului, precum și scăderea nivelului de trăi i-au adus la apogeul mandatului o scădere semnificativă a respectului din partea poporului. Se ajunsese la depășirea multor limite ale rațiunii, dar Ceaușescu, avid de putere și ignorant în față absurdității situației, a permis celor din jurul său să ducă la extrem divinizarea imaginii sale. Cultul personalității a avut multiple surse de alimentare, din care a rezultat un model autohton aparte. Tradiția românească (anexa 2), învățăturile staliniste și modelul asiatic au avut au influențat în mare măsură devierile lui Ceaușescu, dar în loc să-l aproprie de români, rezultatul acestora l-a făcut indezirabil și respingător pentru popor.
Saltul de la comunismul „liberal” la cultul personalității (vezi anexa 3) a avut o evoluție treptată, începând cu 1971, an în care soții Ceaușescu au vizitat China și Coreea de Nord și au fost impresionați de „revoluția culturala” întreprinsă de cei doi dictatori. În urma „Tezelor din iulie”, discursul lui Nicolae Ceaușescu prin care cerea subordonare ideologică totală și impunea venerarea sa drept „erou între eroi”, „titan al gândirii” sau „cârmaci al destinului național”, Dumitru Popescu a fost desemnat la conducerea Consiliului Culturii și Educației Socialiste. A fost demarată o amplă campanie de redescoperire a valorilor, în special a celei constituite de dictator. Legea Presei adoptată în 1974 stabilește exact rolul presei că instrument de propagandă, jurnaliștii fiind obligați să militeze pentru marxism-leninism și pentru integrarea politicii PCR în viața cotidiană în locul oricărei ideologii adverse. Controlul era atât de riguros încât se ajunsese inclusiv la schimbarea vocabularului curent. În special după apariția ziarelor județene după 1968. „Era interzisă publicarea indicatorilor economici ce relevau starea precară a economiei naționale. În timp ce economia suferea sistări periodice, din uzul intern al limbii erau eliminate și cuvinte de genul banană, portocală, cafea etc. Erau eliminați termenii aluzivi descrierilor populare ale cuplului dictatorial. Cuvintele precum foame, frig, întuneric, babă, moș, cruce, preot etc. Dispar din repertoriul vocabularului”.În 1977 mișcările protestatare l-au determinat pe Ceaușescu să desființeze cenzura și totodată Comitetul de Stat pentru Presă și Tipărituri.
În diferite scrieri și articole de presă, figură dictatorului intră într-o spirală a elogierii aberante, prin formule precum: „stejar de vis, de-avânt, de omenie”, „titan modern”, „simbol viu al năzuințelor”, „carpatic scut”, „ctitor de geniu”, „stegar viteaz”, „neobosit Erou”. Pe lângă prezentarea integrală a discursurilor lui Ceaușescu, cu ocazia aniversărilor sale, ziarul Scânteia prezenta ample mesaje de felicitare de la membrii ai Comitetului Central, lideri ai altor state sau simplii simpatizanți ai dictatorului în 1978. Dacă înainte această ocazie se celebra discret (Scânteia- 26 ianuarie 1968), cu ocazia împlinirii a 60 de ani, în Scânteia elogiile au apărut cu o săptămâna înainte, iar pe 26 ianuarie nu s-a mai abordat nici un alt subiect (anexe). Paginile Scânteii erau viu colorate în semn de sărbătoare și a fost suplimentată de la 6 pagini, la 8 pagini în data de 26 ianuarie 1978, relatându-se pe larg „cadru solemn” al ceremoniilor prin care Ceaușescu devenea doctor în științe politice și economice și, pentru a două oară, „Erou al RSR”. Prezentarea atmosferei „înflăcărate” a inclus chiar și descrierea diferitelor tipuri de aplauze adresate lui. De asemenea nu lipseau manifestațiile în cinstea conducătorului organizate în toată țara. În fiecare an, oamenii se adunau pe stadioane pentru a-i cânta sau recita ode, se organizau parade militare, defilări, scandări, expoziții și simpozioane în cinstea liderului comunist, evenimente la care orice cetățean era obligat să participe.
În timpul mandatului lui Ceaușescu se pot distinge trei stadii diferite în ceea ce privește propaganda și cultul personalității: 1965-1971 este perioadă bazată pe ideile staliniste; după vizită în Asia a urmat perioadă maoista, între anii 1971-1974, constituită în uniformizarea populației și glorificarea dictatorului, transformată ulterior într-un model pur românesc de idealizare a liderului. Așadar, în această perioadă, cultul personalității a fost dezvoltat prin omagierea Elenei Ceaușescu, că simbol al perfecțiunii în familie și societate. Pentru a își consolida poziția, continuitatea și autoritatea absolută, Nicolae Ceaușescu a urmărit îndoctrinarea maselor în spiritul ideologiei comuniste prin intermediul presei. Drept urmare, partidul a folosit o strategie complexă pentru a stabili supremația asupra mijloacelor de comunicare în masă, prin control politic la nivel instituțional, juridic, economic și al informației. Acestea explică schimbările profunde în mentalitatea omului de rând în acea perioadă, presă jucând un rol determinant în acest proces. Funcția să principală de informare a fost transformată în cea de răspândire a ideilor lui Ceaușescu. Statul a pus monopolul pe toate sursele de informare, implicându-se și luând decizii de la înființarea sau desființarea unor publicații, până la tirajul fiecăreia. În acest scop, Ceaușescu a înființat Secția de Presă în 1965, instituție care se ocupă cu transmiterea instrucțiunilor date de lideri către redacțiile din toată țara. Nicolae Ceaușescu s-a implicat personal în coordonarea și îndrumarea activității presei, culturii și educației. Cenzură și-a propus să elimine temele banale sau neconforme cu ideologia comunistă, iar, cu timpul, în special după 1977, intervine autocenzura jurnaliștilor. Odată familiarizați cu predispozițiile dictate politic au necesitat doar o oarecare corectura din partea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor.
În „Epoca de Aur” a Republicii Socialiste România s-a înregistrat cel mai înalt nivel de subinformare a populației, în comparație cu celelalte țări din fostul bloc sovietic și din restul Europei. Presă românească era strict supravegheată și controlată pentru a își exercită rolul de a îndoctrina națiunea într-o manieră politico-ideologică, dar și socio-profesională, specifice concepției Partidului Comunist. Rolul presei nu era cel de a prezența informații, evenimente, realități imediate, ci se concentra pe rolul educativ, de a comunică ideile partidului și de a oferi legitimitate acțiunilor sale. Odată cu consolidarea statului socialist și a dictaturii, volumul de informație acceptat în publicații a scăzut treptat, presă fiind subordonată statului și din punct de vedere financiar. Exista presa de partid, presa guvernamentală și presa organizațiilor publice, toate sub comanda conducerii partidului, care stabilea inclusiv bugetul alocat fiecare organizații de presă, tirajul și prețul acestora. Organele de presă ale organismelor centrale și locale de partid contribuiau la realizarea bugetului PCR. Presa, că instrument principal de propagandă, a cunoscut în perioadă comunistă o schimbare drastică a conținutului și abordării editoriale și a tehnicilor de redactare.
1.4 Revoluția și presa românească
Anul 1989 a reprezentat la nivel european un moment de cotitură, a marcat căderea regimului comunist în țările din Europa Centrală și de Est. După revoluțiile din Vestul Europei, Cortina de Fier ce separase continentul se prăbușește, iar Căderea Zidului Berlinului prefigurează evenimentele de la Timișoara, urmate de cele din București. Spre deosebire de celelalte țări, unde trecerea s-a putut realiza pașnic, în România ruptura de comunism s-a produs printr-o revoluție cu vărsare de sânge. Revoluția romană s-a declanșat la Timișoara în data de 16 decembrie 1989, când primii manifestanți au strigat „Jos Ceaușescu!”. Manifestațiile s-au extins, scandându-se „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!”.
Primele ciocniri violente au avut loc în noaptea de 17 spre 18 decembrie, la ordinul lui Ceaușescu de a deschide focul împotrivaprotestatarilor. La Timișoara se instaurează legea marțială și mulți dintre manifestanți au fost răniți, iar 43 de cadavre au fost transportate în mare secret la București pentru a fi incinerate. Conducerea a numit această operațiune „Trandafirul” și a fost desfășurată cu scopul de a reprima Revoluția și de a șterge toate urmele. Pe 19 decembrie, armata decide să nu mai tragă în civili, presată de încetarea activității la toate întreprinderilemari din Timișoara. Mii de manifestanți ies din nou în stradă după semnalul sirenei aeriene de la Uzinele Mecanice, scandând „Armata e cu noi!”. A doua zi, în Piața Operei din Timișoara (actuală Piața Victoriei) erau aproximativ 100.000 și se redacta primul program al Revoluției, Proclamația Frontului Democrat Român, după listele de revendicări ale revoluționarilor (vezi anexa 4). Printre acestea se regăseau demiterea lui Ceaușescu și a guvernului, eliberarea protestatarilor arestați și readucerea trupurilor celor împușcați la familii, informare corectă în presă din toată țara asupra celor întâmplate la Timișoara și organizarea de alegeri libere. Reîntors din vizita de trei zile în Iran, Nicolae Ceaușescu se adresează națiunii în aceeași seară la Televiziunea Română, în stilul său caracteristic, punând evenimentele de la Timișoara pe seama unor interese străine care au scos acei „huligani” în stradă. Televiziunea Română a transmis și ultimul discurs al lui Ceaușescu, de pe 21 decembrie 1989, din fața miilor de muncitori convocați de el în Piața Palatului Republicii pentru a blama protestele de la Timișoara. La balconului Comitetului Central a apărut un lider debusolat care a fost huiduit încă din primele minute ale cuvântării. Datorită unor instigatori, mitingul s-a transformat într-o revoltă, iar transmisiile radio-tv au fost sistate. Întreg centrul capitalei s-a transformat apoi într-un adevărat câmp de luptă. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, au murit 49 de manifestanți, 463 au fost răniți, iar 1245 au fost arestați și torturați la Penitenciarul Jilava.
Pe 22 decembrie, protestele continuă, manifestanții ocupă sediile Radiodifuziunii și cel al Televiziunii, Casa Scânteii, sediul Comitetului Central și alte clădiri de importantă strategică. Soții Ceaușescu au fugit din sediul CC cu un elicopter, intenționând să ajungă undeva unde să fie în siguranță. Acest fapt a adus valuri de entuziasm în rândul mulțimii care a acaparat și devastat clădirea. S-a anunțat arestarea lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu, iar Ion Iliescu a citit Proclamația Consiliului Frontului Salvării Naționale, nou organ de conducere format din foști comuniști și dizidenți. Dacă pe 20 decembrie se difuzau încă discursul lui Ceaușescu, un program despre vizită lui în Iran și muzică patriotică, după aceea, la Radio și Televiziunea Română Liberă (TVR s-a numit astfel în timpul Revoluției) s-au prezentat în direct evenimentele importante. Revoluția română de la 1989 a fost prima din toată lumea transmisă în direct. Pe 25 decembrie se transmit colinde și slujbă de Crăciun în direct de la Catedrală Patriarhală, fiind pentru prima dată când se transmitea o ceremonie religioasă, iar în cursul după-amiezii se comunică execuția soților Ceaușescu, după simularea unui proces. Au fost difuzate și fragmente din acesta și finalul execuției. Luptele de stradă între armată, revoluționari și așa-zișii „teroriști”, soldate cu mii de morți și răniți, continuă în orașele principale și după căderea regimului. Focurile de armă au încetat complet pe 27 decembrie.
Problema este încă dezbătută și multe voci susțin că în acea perioadă, mass-media a contribuit la amplificarea atmosferei de haos, în rândul populației care privea entuziasmată și totodată panicată evenimentele. Se realizau reportaje care să prezinte atrocitățile și excesele făcute de regimul comunist, erau dezvăluite informații incomode despre cuplul prezidențial, precum și dramele oamenilor asupriți de sistem. Puterea, influențarea psihologică și impactul mass-media sunt de necontestat, în special în astfel de momente cruciale și, mai ales în condițiile în care acesta difuza informații alarmante din surse, uneori, neverificate. Presiunea asupra poporului a atins cote maxime în timpul Revoluției din 1989 în urmă evenimentelor petrecute, dar accentul pus pe interpretarea acestora în presă a contribuit semnificativ la accentuarea stării de revoltă. Prin expunerea unor subiecte precum nerespectarea drepturilor omului, limitarea libertăților cetățenești, închiderea granițelor țării, abuzurile Securității sau problemă minorităților pe fondul crizei în care se află țara, presa a amplificat valul de nemulțumiri. Cu toate acestea, decizia lui Ceaușescu de a utiliza forța armată pentru a înnăbuși revoltele, în loc să renunțe la conducere, a fost unul dintre cele mai întemeiate motive de furie. De asemenea, transmisiunile în direct cu revoluționari au jucat un rol fundamental în influentarea maselor, precum și anunțarea deciziilor lor, despre fuga soților Ceaușescu cu elicopterul de la sediul Comitetului Central, înființarea Frontul Salvării Naționale, procesul și executarea, ș.a.m.d. S-a vorbit foarte mult despre activitatea secretă a instigatorilor în timpul Revoluției din 1989, a „teroriștilor” după cum i-a numit chiar Nicolae Ceaușescu pe cei care trăgeau cu armă necontrolat și au instaurat haos. Nici până acum nu s-a aflat dacă ar fi fost agenți străini sau români și nu s-a găsit nici un inculpat. S-a găsit însă un articol în „Scânteia Tineretului” ce se presupune că ar fi fost adresa acestora, pe 18 decembrie 1989, intitulat „Câteva sfaturi pentru cei aflați în aceste zile la mare”. Contraspionajul românesc a identificat în acest articol instrucțiuni care se potriveau perfect situației „din teren”.
Fig. 1.1„Câteva sfaturi pentru cei aflați în aceste zile la mare”, Revista „Vitralii – Lumini și umbre”
După fuga lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu din clădirea Comitetului Central, pe 22 decembrie 1989, Scânteia, organul principal de propagandă comunistă, devine „Scânteia Poporului” pentru trei zile. În aceeași zi apăruse ediția care nu pomenea nimic despre demonstrațiile din București sau despre evenimentele din Timișoara, ci doar despre realizările „iubitului conducător”, dar avertiza populația, oarecum ambiguu, cu privire la pericolele pe care o posibilă revoltă le-ar putea prezenta pentru bunăstarea statului socialist. Câteva ore mai târziu s-a tipărit o foaie volantă distribuită gratuit în punctele cheie ale capitalei. Ion Caramitru a anunțat la TVR apariția acesteia numind-o „ziarul nostru”, al Frontului Salvării Naționale. Aceasta elimina însemnele comuniste și se deschidea cu sloganul „Glorie patriei libere, poporului ei erou!” (vezi anexa 5). Ziariștii primiseră permisiunea de a scrie ce se întâmplase pe străzile Bucureștiului și de a exprima entuziasmul cu care poporul privea înlăturarea „odiosului dictator”. Bucuria cu care întâmpinată libertatea nu scăpase încă de canoanele limbii de lemn, dar schimbarea radicală spre democrație pe care ziariștii au pus-o în aplicare în acea zi este una memorabilă. În data de 25 decembrie, Scânteia Poporului devine „Adevărul”, schimbându-se conducerea ziarului pentru a nu mai fi asociată cu publicația propagandistă, dar jurnaliștii rămân aceiași. În următoarele zile, „Scânteia Tineretului” devine „Tineretul liber”, apare „România liberă”, de partea opoziției. „Adevărul” și „Libertatea”, fostă „Informația Bucureștiului” vor rămâne fidele Frontul Salvării Naționale, transformate în partid politic, autoproclamat „emanație a Revoluției”. Încă din primele zile de după 22 decembrie, românii s-au bucurat de unul dintre drepturile care le fusese refuzat până atunci: libertatea presei.
O sursă importantă de informație a românilor în timpul Revoluției, dar și înainte, o reprezenta Radio Europa Liberă, creat de americani pentru a emite în țările din estul Europei. Secția română era ascultată clandestin de majoritatea populației, pentru care emisiunile intelectualilor dizidenți reprezentau o bine-meritată evadare din realitatea comunistă. Aceștia au transmis informații obiective, netrunchiate de propagandă comunistă și au acordat sprijin românilor aflați în țara. Presa nu a promovat discursul complex, nuanțat și responsabil cerut de evenimentele din decembrie 1989, pe fondul entuziasmului apărut brusc după ani de control politic.
1.5 Presa străină la Revoluție
La începutul mandatului, Nicolae Ceaușescu fusese considerat un reformator, încercările sale de a fi independent de Moscova i-au adus chiar și simpatia Statelor Unite, fiind singurul lider comunist agreat de liderii de la Washington. Însă consolidarea puterii sale, gestionarea deficitară a economiei, cultul personalității, influența negativă din partea soției și anturajului său, raționalizarea alimentelor și oprimarea libertăților cetățeanului, și alți astfel de factori i-au atras indezirabilitatea și revolta populației. În 1989 România ajunsese aproape izolată pe plan internațional, dar faptul că manifestațiile din decembrie au început la Timișoara, a facilitat transmiterea informațiilor către Belgrad și Budapesta, prin care au ajuns în Occident. Posturile de radio Europa Liberă, și televiziune BBC, chiar și radioul din Ungaria au transmis informații atât în România, cât și peste hotare. În presa străină au apărut inițial știri exagerate despre violențele de la Timișoara și, mai apoi, de la București. De exemplu, Radio Budapesta vorbea pe 17 decembrie despre 70.000 de morți, neavând date oficiale, ci doar mărturii ale unor studenți sau emigranți, poate chiar turiști. În dimineață zilei de 19 decembrie, numărul victimelor se reducea la 300-400, potrivit Radio Budapesta. Agențiile de presă au preluat această știre, unele menționând cifre exorbitante, iar altele difuzând date mai apropiate de adevăr. Cotidianul spaniol „El Pais” vorbea despre „cetățenii torturați, copiii împușcați, desfigurați cu acid”, în timp ce Europa Liberă și Vocea Americii estimau că „Numărul morților variază de la doi la câteva sute… specificăm că aceste surse nu sunt confirmate”. La 20 decembrie 1989, ziarul american Baltimore Sun publică un articol despre controlul strict din presa românească pe fondul evenimentelor din țara, dar și despre teama populației și defilările regizate pentru a-l elogia pe dictator. Se aprecia corect faptul că „adevărul difuzat de mass-media era în totalitate fabricat de Partidul Comunist Român, însă transmiterea știrilor către radiourile din străinătate nu a putut fi împiedicată. Și „Financial Times” relata în acea data informații privind sfârșitul dictaturii lui Ceaușescu, precum și motivele pentru care s-a ajuns acolo. În „Los Angeles Times” a apărut și știrea ultimului discurs al lui Nicolae Ceaușescu în față a 100.000 de muncitori și protestelor care au urmat după instaurarea stării de necesitate (vezi anexa 6). Și informații despre fugă cuplului dictatorial și execuția lor apăr în presă străină. „The Times” raporta „Sute de morți după înlăturarea și fuga lui Ceaușescu”. Oficialii europeni au condamnat regimul comunist din România prin intermediul presei, grăbind desfășurarea Revoluției în ultima țara din blocul sovietic în care dictatorul nu fusese încă înlăturat. România Liberă anunța că „Răsturnarea dictaturii a fost admirată pe toate meridianele globului”, „Le Figaro” informa cititorii că „Cea mai uimitoare veste venită din răsărit este căderea lui Caligula de la Dunăre” și „La Stampa” edita: „Ultimul mare tiran a fost răsturnat!”. Chiar și ministrul de externe sovietic a condamnat crimele din timpul Revoluției. Cu toate acestea, în timpul desfășurării evenimentelor, dar și ulterior, presa occidentală a emis informații ireale, tendențioase, cu un impact psihologic covârșitor despre ororile masacrului petrecut în România, ajungând să se vorbească despre 100.000 de decese, gropi comune imense, mutilări, profanări și alte fapte odioase comparate cu cele ale naziștilor din timpul Holocaustului. După Revoluție s-au emis ipoteze conform cărora această ar fi fost regizată la Timișoara sau că Ceaușescu ar fi luat la cunoștință ceea ce urmă să se întâmple din surse din serviciile secrete ale Franței și Italiei.
În presă au fost surprinse momentele decisive ale Revoluției, dar și subiecte neabordate obiectiv până atunci, precum problemele economice și sociale survenite după 42 de ani de comunism. Nemulțumirile și speranțele oamenilor au putut fi exprimate liber, în scris și viu grăi și se încerca revenirea la un stat democratic prin soluții ce până atunci păreau imposibile. Mass-media a căutat să îndrume și să informeze populația cu privire la evenimentele din timpul Revoluției și noul sistem politic, sarcină greu de abordat pentru jurnaliștii supuși, până atunci, regimului comunist.
2. Presa scrisă în perioada postdecembristă în România
Pentru a efectua o scurtă analiză a evoluției presei românești, în special a celei scrise, din perioada imediat următoare după Revoluția din 1989 și până în prezent, se impune examinarea mai multor planuri care au influențat dinamica acesteia. Coroborate, planul economic, cel social și profesional au influențat modul în care a fost reclădită presă după eliberarea sa din dictatura comunistă. Este importantă analizarea obiectivă a acestor factori, dar și rolul presei în societatea postdecembrista și modul în care au fost percepute și puse în practică libertatea de exprimare și noțiuni precum etica și deontologia. Nu se poate trece cu vederea nici impactul major pe care sfera politică l-a exercitat în dezvoltarea mass-mediei deoarece, atfel, în primele momente euforice de libertate din decembrie 1989 și în lunile următoare, presa românească a câștigat multă credibilitate și a făcut multe progrese de atunci. Însă a fost constituită prea rapid pe un fundament șubred și fără repere precise, iar în prezent observăm că tot mai mulți oameni își pierd încrederea în presă, mass-media căpătând în ultimii ani un statut incert.
2.1. Aspecte generale
„Instrument privilegiat al totalitarismului, instituție-actor al schimbărilor sociale și politice, instrument de legitimizare/ accedere în spațiul public, producător și obiect de discurs, presa constituie una dintre „oglinzile” metamorfozei sociale a României de după decembrie 1989” .
Perioada imediat următoare după revoluție a constituit un bun prilej pentru o „explozie mediatică”, înregistrându-se o creștere semnificativă și foarte bruscă a numărului de publicații, unele recent înființate, altele redenumite. În anul 1989 se înregistrau 495 de periodice dintre care 36 de cotidiene, iar în 1990 se tipăreau 1444 de publicații, 65 dintre ele cotidiene. Se înregistra o ușoară scădere a numărului total în 1991, la 1336 de publicații, dar creștea numărul cotidienelor, de la 65 la 83, ajungându-se în 1992 la 102 cotidiene, dintr-un total de 1205 la nivelul întregii țări. Pe fondul acestui context de libertate a presei, inexistentă înaintea dizolvării regimului comunist, cererea consumatorilor de presă a crescut indiscutabil, la fel și nevoia jurnaliștilor de a critica și condamna dictatura. Pe de altă parte, evenimentele din decembrie 1989 și regimul nou instaurat erau discutate evaziv. Jurnaliștii evitau să aducă în prim-plan problemele la care soluțiile erau greu de găsit, precum cele economice sau sociale din acea perioada, șomajul, nivelul de trăi scăzut sau demagogia. Desigur că în primele luni după revoluție acestea erau subiecte extrem de delicate. Și presa a avut de suferit din pricina tranziției către economia de piață, la fel că și alte sectoare ce presupun controlul și acumularea de proprietăți private și de capital. Creșterea prețurilor de producție și distribuție, corelată cu scăderea puterii de cumpărare a consumatorilor a determinat scăderea tirajelor, publicațiilor consacrate. De exemplu, în cazul unor ziare precum „Adevărul” și „România Liberă” care aveau în 1990 tiraje de până la 1,5 milioane zilnic, iar în 1992 aceleași cotidiene tipăreau aproximativ 200.000 de exemplare. Invers proporțional a crescut influența televiziunii și a radioului în detrimentul presei scrise. Un dezavantaj al presei reprezenta și lipsa investițiilor străine în prima jumătate a anilor 1990, respectându-se mentalitatea noii puteri, „nu ne vindem țara”.
Pe de altă parte, dezvoltarea haotică a presei în acea perioada se datorează și lipsei de profesionalism a jurnaliștilor debutanți. Pentru unii dintre ei, libertatea presei și funcția sa de informare se concretizau în prezentarea propriilor opinii, transformându-se în adepți politici ai diverselor formațiuni nou înființate. Dat fiind faptul că nu existau facultăți de jurnalism, angajările în masă s-au făcut pe criterii nu foarte stricte. Pentru ziariștii consacrați în timpul dictaturii comuniste, drumul către eliberarea de reflexele și canoanele impuse anterior a fost unul greoi. Pentru opinia publică însetată de informație și cu un apetit de lectură ridicat, însă, formulările propagandiste și limba de lemn erau de neacceptat. Astfel, audiovizualul a acaparat atenția publicului.
Toate aceste aspecte au condus la autodefinirea și autoprofesionalizarea mass-mediei românești. Nemaifiind controlați de regimul comunist, jurnaliștii au avut nevoie să își recupereze statutul și să se ridice la nivelul aspirațiilor occidentale. Mass-media a avut ocazia de a constitui într-o instituție specializată, prin crearea unui nou cadru legislativ și a unor coduri etice și deontologice pentru a reglementa misiunile și obligațiile profesiei.
Pe fondul privatizării și înființării de noi posturi, au fost adoptate Legea Audiovizualului (1992) și Legea Radioului și a Televiziunii (1994) în care erau elaborate regulamente democratice privind acordarea licențelor de difuzare, publicitatea sau afilierea, asocierea și înființarea rețelelor. Cu toate acestea, multe dispoziții specificate în legislație au fost aplicate mai târziu din cauza administrării arbitrare și a influenței politice exercitate de putere asupra mass-mediei.
Pe de altă parte, extinderea subiectelor abordate și diversificarea lor, de la cele organizate pe domenii de specialitate, până la satire, au stimulat opinia publică să-și adapteze mentalitatea în concordanță cu tranziția spre democrație. Se diversifică și genurile jurnalistice, ceea ce conferă mai multă credibilitate presei, care începe să abordeze discursuri mediatice diferite de cele de dinainte de 1989. Se dezvoltă presa de investigație, ce transmite informații sub formă de reportaje, anchete, dar și critică și comentarii. Nevoia jurnaliștilor de a scrie fără a fi îngrădiți de dogmele comuniste era dublată de nevoia populației de a fi la curent cu astfel de știri. Ca și în celalte domenii de activitate, în presă s-a căutat pregătirea modernă și un comportament conform standardelor occidentale, însă, indiscutabil, trecerea a fost anevoioasă. Totuși, potențialul jurnaliștilor a fost un factor decisiv în îmbunătățirea calităților presei, ei reușind să recupeze până în zilele noastre decalajele produse în timpul dictaturii comuniste.
Noile coduri etice, deontologice și stilistice au pus bazele progresului în presa românească. Conceptele și subiectele tratate, precum și abordarea lor corectă au ajutat la fixarea agendei opiniei publice și a obiectivelor presei. Înființarea universităților cu profil jurnalistic în toate orașele mari ale țării a determinat consolidarea acestei stiințe și profesii, cu un statut și obiective importante și respectate. De-a lungul timpului, s-au evidențiat mari progrese la nivel stilistic și lexical, a tehnicilor de redactare și a abordării jurnalistice, de la presa constrânsă de rutină, propagandă și cenzură, la una care poate să-și exercite drepturile și funcțiile socio-culturale.
În perioada postdecembristă, presa românească nu numai că s-a bucurat de libertatea de exprimare, ci și de o evoluție remarcabilă, realizată din dorința și eforturile colective a celor din acest domeniu de activitate. Nu a fost ușor, deoarece jurnalismul românesc a întâmpinat greutăți pe multe planuri și înainte și după inalaturarea regimului comunist. Însă, este de apreciat determinarea și pasiunea de care au dat dovadă cel puțin o parte a jurnaliștilor și teoreticienilor domeniului.
2.2. Noile tendințe în mass-media după Revoluție
Libertatea presei și libertatea de exprimare reprezintă drepturi fundamentale garantate de democrație și sunt protejate, cel puțin la nivel formal, de către stat. În noile sisteme democratice apărute în estul Europei după 1989, mass-media a avut un rol decisiv în educarea și orientarea opiniei publice asupra conceptului de societate democratică, a patra putere în stat fiind datoare să devină un instrument al libertății sociale. Rolul presei românești în tranziția de la regimul totalitar la democrație a fost acela de a contura cât mai exact imaginea noilor aspecte politice, de a informa despre schimbările ce aveau loc pe noua scenă politică, de a spijini debarasarea de moștenirea comunistă, de a familiariza populația cu vocabularul și conceptele democrației. Astfel, presa a jucat un rol important și în reclădirea încrederii opiniei publice în politicieni, de unde și controlul politic pe care aceștia au încercat să-l exercite asupra presei de-a lungul timpului. Este de necontestat faptul că mulți dintre ei au reușit să influențeze, prin diverse mijloace, modul în care jurnaliștii le promovează imaginea și comportamentul politic la nivel individual sau colectiv, al partidelor din care fac parte. Aceste practici pot fi regăsite oriunde în lume, totuși în presa în perioada postdecembristă a avut loc o schimbare de perspectivă, nedefinită total din cauza lipsei de experiență a jurnaliștilor în transmiterea unui mesaj obiectiv pe măsură ce politica și economia au început să se stabilizeze. Caracterul pluralist și opoziția presei au rămas în mare măsură simbolice, dar înmulțirea mijloacelor de comunicare și informare și, mai nales accesul la internet, dau fiecăruia posibilitatea de a discerne și de a selecta opiniile cu care rezonează.
România a dat un exemplu original prin faptul că a transmis evenimentele din decembrie 1989 prin toate mijloacele de informare, în special prin difuzarea în direct a manifestațiilor la televizune. Presa a susținut și influențat schimbările fără precedent din acea perioadă, schimbându-și radical statutul de supus al vechiului regim prin asumarea unui rol fundamental în desfășurarea Revoluției. Prima schimbare ce marca sfârșitul centralizării și cenzurii și începutul presei libere a fost denumirea televiziunii de stat „Televiziunea Română Liberă” (TVRL). Totuși, imediat după Revoluție, populația și-a orientat atenția către presă scrisă, care a fost nevoită să se reinventeze din mers.
Însă din primele zile de după 22 decembrie au apărut mai multe publicații ce aparținuseră partidului comunist și deveniseră „libere”, printre care „Adevărul”, „Flacăra”, „România liberă” și „Tineretul liber”, „Libertatea”, „Renașterea”.
Adevărul se înființează pe 25 decembrie 1989, pe baza fostului organ central al Comitetului Central al Partidului Comunist, Scânteia. În prezent este editat de Adevărul Holding. Cotidianul Libertatea, fostă „Informația Bucureștiului”, apare chiar în după-amiază zilei de 22 decembrie, conceput ca un „cotidian al cetățenilor Capitalei. Tribună liberă a FSN”. A fost cumpărat în 1994 de trustul elvețian Ringier și transformat în tabloid. Tot pe 22 decembrie apare și Tineretul liber, anterior denumit „Scânteia tineretului” care își încheie activitatea în 1997.
Începutul anului 1990 a fost un adevărat câmp de luptă pentru noile publicații: Curierul Național, ziarul Dimineața, Dreptatea, ziarul independent Expres și săptămânalul Expres Magazin, lunarele Memoria și Democrația, Viitorul – „cotidian al PNL”, erau printre cele mai cunoscute și citite la acea vreme. Pe de altă parte și presă culturală a avut o perioada de înflorire: în ianuarie 1990 apare revista culturală „Contrapunct” la care au contribuit nume celebre precum Mircea Cărtărescu și Cristian Tudor Popescu; „România literară” condusă de Octavian Paler, Andrei Pleșu și alții; revista „22” cu colaboratori precum Silviu Brucan și Gabriel Liiceanu; săptămânalul „Zig Zag” care a avut în funcții administrative personalități precum Adrian Păunescu și Ion Cristoiu.
În domeniul economic au apărut publicații precum „Economistul”, inițial editat de două ori pe săptămână, apoi zilnic și săptămânalul „Tribună Economică” – „publicație a economiștilor din România”. Tot în 1990 apare și cel mai longeviv cotidian din România dedicat sportului „Gazeta Sporturilor”, înființat inițial în 1924 și înlocuit cu „Sportul” în perioada comunistă. A fost printre primele ziare privatizate și era condus de Ovidiu Ioanițoaia.
Printre publicațiile celebre lansate în 1991 se numără „Cotidianul”, editat până în 2009, și revista „Academia Cațavencu”, avându-l ca redactor-șef pe Mircea Dinescu. În următorii ani s-au înființat multe dintre publicațiile pe care le găsim și astăzi pe piață, „Evenimentul zilei”, „Jurnalul Național”, „Dilema” (astăzi, „Dilema Veche”), s.a.m.d.
De asemenea, la începutul anului 1990, TVR reia emisia canalului 2, întreruptă în 1985, iar în 1991 apare primul post de televiziune privat, ce emitea pe frecvența TVR2, după încheierea emisiei acestuia. Era denumit SOTI TV (Societatea pentru o Televiziune Independentă). După acesta a urmat înființarea canalului Antena 1 (1993), Tele 7 ABC (1994) și Pro TV (1995), dar și posturi de radio private.
2.3 Libertatea presei
Presa scrisă după 1989 și-a câștigat dreptul la libertatea de exprimare, dar a fost fără îndoială influențată de politică. Unele gazete își recunoșteau deschis preferințele, chiar dacă nu aparțineau în mod oficial vreunui partid, spre exemplu: România liberă, Liberalul, România Mare, Socialistul, Dreptatea. Se încurajau dreptul la diversitatea opiniilor și drezbaterile pe probleme de interes național.
Cu toate acestea, nu poate nega nimeni că au fost momente în care s-a încercat limitarea sau coruperea libertății presei. Conform FreeEx, program al Agenției de Monitorizare a Presei, ce publică anual rapoarte privind libertatea presei în țară noastră, nici în prezent nu s-a pus capăt practicilor cu impact negativ la adresa libertății de exprimare a jurnaliștilor. Astfel, în 2012 s-au semnalat: blocarea accesului la informații de interes public, infiltrarea în redacții a unor jurnaliști subordonați Serviciilor Române de Informații, intensificarea acțiunilor de poliție politică asupra presei la intervenția unor politicieni și reflectarea convingerilor patronilor în activitatea mijloacelor de informare în masă. În același raport FreeEx întâlnim numeroase abuzuri venite chiar din partea unor jurnaliști: politizarea discursului, corupția și șantajul în presă, dar și multe amenințări, injurii și atacuri împotriva lor, din partea altor persoane influente .
Astfel de documente nu erau elaborate înainte de 1999 și nu putem ști cu exactitate și cu lux de amănunte starea libertății presei în perioada precedentă. Însă știm că după perioada comunistă în care populația a fost izolată informațional, mass-media a devenit sursă dominantă de informare în legătură cu ce se întâmplă în țară și în intreaga lume. Aceasta stabilea ce contează, cine contează, cum ne formulăm opiniile și cu cine votăm. Toate acestea se bazează în mare măsură pe informațiile primite, de aceea presă joacă un rol esențial într-un sistem democratic – a patra putere în stat, cum a numit-o conservatorul englez Edmund Burke în carea să „Reflecții asupra Revoluției Franceze”.
Tabloidizarea (vezi anexa 7) și preferința presei pentru informații „șoc” distorsionează realitatea, distrage atenția de la întâmplările și subiectele cu adevărat importante și, în timp, influențează negativ setul de valori ale indivizilor.
2.4 Etica si deontologia
Conform principiilor etice, în primul rând, mass-media are obligația de a fi corectă și de a relata întâmplări adevărate. Totuși, în practică, lucrurile sunt mult mai complexe, deoarce jurnaliștii întâmpină astfel mai multe dileme decât soluții. În teorie, etica analizează subiecte importante, dar generale și abstracte, precum obiectivitatea și urmărirea interesului public, dar în practică intervin, după caz, dileme fundamentale legate de importanța presei în schimbările sociale și strategiile pe care aceasta le adoptă în acest sens. Cu siguranță, nimeni nu deține adevărul absolut, realitatea este pentru cei mai mulți dintre noi subiectivă, iar pe un teriroriu subiectiv, adevărul va fi compromis în mod inevitabil, din rea-credință sau dezinformare. Acestea sunt probleme care, însă, nu depind în foarte mare măsură de individ, ci de sectorul jurnalistic în care se lucrează. Există publicații ce aparțin unor companii mari și se axează pe profit, altele care se adresează unui public țintă, pe criterii politice, religioase sau profesionale – presa satirică și cea de investigație, și care reprezintă presa alternativă. Această împarțire pe domenii aduce și diferențe de abordare la nivelul principiilor etice pe care fiecare jurnalist trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, chiar dacă aceste sectoare ale presei se întâlnesc în aproape toate țările, sistemul politic și cultura statului respectiv influențează puternic etica presei, uneori aceasta ajungând să se întrepătrundă cu nerespectarea drepturilor omului și de supraviețuire. Și în țara noastră întâlnim, la un anumit nivel, dileme ale jurnaliștilor ce țin de conștiința individuală, precum impostura, politizarea, rasismul, homofobia sau intruziunea în viața privată. Dar în cele mai multe cazuri, moralitatea individului joacă un rol mai puțin important decât standardele publicistice impuse de conducerea organizațiilor de presă. Pe lângă alegerea personală între „bine și rău”, etica presupune și abilitatea de a face schimbări și compromisuri pentru a asigura corectitudinea și responsabilitatea, dar și puterea jurnalistului de a se adapta la acestea. Astfel, un ziarist trebuie să înțeleagă contextul politic și social în care face alegeri ce țin de etica profesională și să fie liber sa decidă sectorul în care dorește să activeze, precum și compromisurile pe care le poate accepta. În acest sens, trebuie menționat faptul că presa convențională impune mai multe compromisuri datorate economie politice, competenței pentru obținerea monopolului și ierarhizării puternice. Pe de cealaltă parte, presa alternativă, acordă o mai mare libertate în ceea ce privește standardele morale, orientându-se în doua direcții: presa părtinitoare, care respinge obiectivitatea și promovează interesul unui anumit grup social, și cea care folosește democrația și interesul public pentru a critica aspirațiile elitelor politice sau economice sau ale altor grupuri și pentru a pune la îndoială platitudinile abordărilor presei convenționale sau a celei părtinitoare.
Libertatea de exprimare si libertatea presei sunt oarecum sinonime, dar nu in totalitate. Libertatea de exprimare este dreptul fiecaruia dintre noi, in mediul social, de a ne exprima public opiniile indiferent de valoarea lor sau de interesul pe care altii ni-l acorda sau nu. Pe de alta parte, presa are rolul de a ne informa, iar libertatea presei face pare dintr-un set de reguli, constrangeri si drepturi de care jurnalistul trebuie sa tina seama atunci cand isi exercita meseria pentru a nu distorsiona informatia, eventual doar de a o interpreta. Tocmai obiectivitatea si profesionalismul cu care prezinta informatiile ofera in timp prestigiul unui juralist sau al unei publicatii, dar la randul lui si prestigiul poate influenta opinia publica. Multi considera ca ziarele consacrate reprezinta interese politice ale elitelor sau ale unor forte externe, intr-un mod propagandistic, chiar daca nu exista dovezi in acest sens. Dar avantajul puterii fata de oamenii de rand care banuiesc astfel de lucruri este faptul ca poate ignora, declara contrariul sau chiar ascunde dovezi sau informatii foarte usor. Spectrul de opinie al mass-mediei poate varia de la o extrema la alta, dar ramane indoiala ca informatiile pe care le difuzeaza depind de unele viziuni dominante si de excluderea altora.
Libertatea presei românești a cunoscut apogeul în epoca interbelică, intrând într-un declin incontestabil odată cu instaurarea puterii muncitorești și apoi a celei comnuniste. Exprimarea publică a opiniilor era considerată o posibilă trădare, reacționism sau insurgență. După eliberarea de dictatura lui Nicolae Ceaușescu, presei i-a fost garantată prin Constituție libertatea de exprimare a gândurilor și părerilor personale, prin orice mijloc de comunicare interzicerea cenzurii, dar cu precizarea unor restricții precum prejudicierea demnității și a vieții private. Sunt trasate limite și în raport cu statul: denigrarea țării, instigarea la violență, războaie, separatismul, discriminarea sau obscenitățile sunt interzise. De asemenea, răspunderea pentru nerespectarea acestor amendamente le revine tuturor instituțiilor de presă, televiziune sau radio, în condițiile impuse în cadrul legislativ.
Etica și deontologia editorială reprezintă un pilon de referință în activitatea jurnalistică, ce impune trecerea exprimării libere prin filtrul autocenzurii, al responsabilității. Un profesionist din mass-media își asumă responsabilitatea de reprezentant al intereselor publice. De aceea, etica ia în calcul două aspecte ale activității mediatice, unul referitor la amenințările la care sunt supuși jurnaliștii și celălalt, la amenințarea pe care ei o constituie la adresa societății. Statul trebuie să protejeze sistemul mediatic prin reglementări juridice, în timp ce jurnaliștii trebuie să respecte niște principii de ordin etic și deontologic pentru protejarea opiniei publice. Principii etice precum adevărul, utilitatea și răspunderea aplicate în contextul difuzării undei informații sunt vitale pentru evitarea abuzului de libertate a cuvântului și încrederii publice. Credibilitatea în jurnaliști se clădește prin responsabilitate și autonomie profesională, principii ale deontologiei.
Aceste reguli autoimpuse orienteză spre respectul față de persoane, veridicitatea faptelor și a informației expuse, spre adevăr și loialitate, față de societate, precum și față de comunitatea mediatică. Astfel, se interzice mass-mediei intruziunea în sfera vieții private, a demnității si intimității personale, precum și dreptului de proprietate. Nu sunt permise nici discriminarea, calomniile, insulta, acestea fiind pedepsite prin lege. Etica demersului jurnalistic impune principiul fundamental al veridicității, al corectitudinii informațiilor de la documentare până la publicare. Abordarea subiectului trebuie să țină cont de relevanța și coerența materialului, a surselor, cât și de implicarea judecăților personale în prezentarea informației. Omisiunea, cât și denaturarea unor evenimente pont constitui un prejudiciu adus interesului public. Presa este datoare să prezinte orice informație de interes public, care poate influența societatea, de la aspecte din viața politică, decizii ale demnitarilor și până la modul în care se organizează instituțiile și felul în care gestionează proprietatea publică. Acestea sunt subiecte de interes major, la fel ca și cele legate de încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești. Loialitatea față de comunitate, de instituția în care își desfășoară activitatea și față de profesia de jurnalist se bazează pe imparțialitate. De exemplu, o persoană din mass-media trebuie să facă publică aderarea la o formațiune politică sau ocuparea unei funcții oficiale.
Statutul jurnalistului este reglementat în prezent de Codul Deontologic conceput și instaurat de Convenția Organizațiilor de Media, la Sinaia, în iulie 2004. În acesta sunt detaliate națiunile de „interes public, rolul jurnalistului, conduita professională”, cât și drepturile și îndatoririle publicistice. Acestea sunt abordate din punct de vedere democratic și reglementează activitatea presei în concordanță cu cerințele pluralismului și cele ale drepturilor omului.
Codul Deontologic oferă drepturi precum libertatea inviolabilă de exprimare, opunerea față de cenzură, păstrarea confidențialității surselor, dreptul de a refuza orice abatere de la principiile etice sau personale, dreptul la replica, protecția dreptului de autor și înlăturarea presiunilor de orice fel exercitate împotriva jurnaliștilor. Pe de altă parte, mass-media este obligată sa respecte la rândul ei drepturile omului și să nu abuzeze de statutul oarecum privilegiat. Așadar, presa trebuie să respecte prezumția de nevinovăție, viața personală, protejarea identității minorilor, victimelor, persoanelor defavorizate sau diferite din punct de vedere al etniei sau religiei sau orietării sexuale, să nu instige la discriminare sau violență împotriva acestora. În redactarea știrilor, informațiile trebuie separate de opinii, verificate și nedenaturate. Colectarea de informații trebuie realizată prin mijloace deschise și transparente, iar tehnicile de investigație special le pot înlocui în cazuri excepționale, fapt ce trebuie menționat explicit la publicare.
2.5 Presa românească după anul 2000
Secolul XX a marcat intensificarea competiției în mass-media în toate țările mai dezvoltate ale lumii. Schimbările la nivelul procesului de tipărire, la forma și conținutul publicațiilor și adaptarea discursului jurnalistic la nevoile societății au condus la o evoluție semnificativă a presei scrise. Cererea tot mai mare de publicații, mai ales din partea clasei mijlocii, au determinat și o competiție a tirajelor între publicațiile vremii. În România, în 1990 se constituia Sindicatul Ziariștilor din București, care menționa, printre altele, un criteriu esențial în dobândirea calității de membru: „o perfectă și ireproșabilă reputațiune din punct de vedere moral”.
Numărul ziariștilor români a crescut semnificativ de la an la an. Pe fondul celor două războaie mondiale, publicațiile abordau teme politice și informau p opulația cu privire la situația locală și internatională, iar în perioada interbelică s-au bucurat de cea mai mare libertate de exprimare. Instaurarea regimului communist a condus la decăderea acestor valori ale presei, iar după instaurarea democrației a urmat o nouă evoluție în acest domeniu de activitate.
Părerile sunt împărțite, însă secolul XXI aadus schimbări la fel de importante. Presa de propagandă a fost înlocuită cu cea informativă, iar mass-media funcționa după reguli și libertăți deja intrate în conștiința jurnaliștilor.Cu toate acestea, multe posturi de radio și televiziune și, mai ales presa scrisă sunt criticate pentru regresul lor în ceea ce privește calitatea informațiilor difuzate. Standardele presei au înregistrat, fără îndoială un declin, accentuându-se senzaționismul în paginile ziarelor, poveștile cu vedete reale sau fabricate apărute din senin, scandalurile și vulgaritatea. După 2000, acest segment al presei a întrecut ca număr de publicații apărute pe piață majoritatea pe care o reprezentau înainte ziarele serioase. Numărul mare de publicații a determinat apariția unei competiții acerbe și, de cele mai multe ori, neloiale, iar intensificarea competiției a influențat și predilecția ziariștilor către astfel de practice. Dorința de a face profit stă, de fapt, la baza tabloidizării la care asistăm. Experții analizează această situație, întâlnită la nivel global, astfel: „Jurnalismul a fost mereu atât o sursă de divertisment, cât și de informare. Dacă nu ar fi fost așa, nu ar fi ajuns la un public de masă. Dar, în zilele noastre după cum spun criticii, dorința de a distra alungă și împușinează voința și resursele necesare relatărilor și analizelor cât de cât profunde. Obsedate de o lume a mărunțișurilor și a vedetelor, media ne deteriorează creierul și ne devitalizează existența civică”.
În România presa scrisă și televiziunea s-au dezvoltat simultan și s-a creat o strânsă interdependență între cele două. Nu putem afirma că tabloidizarea a început mai întâi în ziare sau în televiziune, însă, în prezent asistăm la contaminarea ambelor cu astfel de tendințe.
Fenomenul are implicații asupra standardelor media, dar și asupra funcției de informare a presei. Informațiile referitoare la actualitate, politică, economie și altele de interes public sunt înlocuite sau eclipsate de divertisment despre celebrități, sfaturi casnice sau intime. Acestea sunt prezentate de ziarele tabloide într-un mod ce ar trebui să exercite impactul asupra cititorului, prin titluri-slogan, limbaj simplu cu formulări comune și vulgare, specifice culturii populare și argourilor. De asemenea, reprezentanții acestui segment își motivează activitatea contestă de mulți prin cererea mare de astfel de informații. Într-adevăr, poporul român manifestă o sete insațiabilă de cunoaștere a acestor știri „șocante” și informații senzaționale din viața persoanelor publice mai mult sau mai puțin importante. Pe lângă dezinformarea cu privire la știrile importante pe care o promovează, tabloidele expun și o serie de valori îndoielnice, care contribuie la educarea populației, mai ales a tinerilor, într-un sens superficial și materialist.
În prezent și ziarele serioase manifestă tendințe de tabloidizare, însă încorporarea în trusturi media a permis păstrarea conceptului și discursului unor ziare, trustul având alte suplimente sau publicații axate pe știri mondene sau de lifestyle. Totuși, granițele dintre jurnalismul sobru, etic și divertisment au fost modificate substanțial din dorința de a supraviețui concurenței.
Odată cu accesul la scară largă la Internet, jurnalismul online s-a dezvoltat, mai ales în ultimul deceniu, ca un segment separat al mass-mediei. Această schimbare majoră în tehnologie a avut un impact major asupra societății datorită ușurinței cu care se poate accesa orice fel de informație. De această schimbare pozitivă a beneficiat și presa deoarece și-a putut extinde oferta și de a-și diversifica conținutul, precum și formele de comentariu analitic și reflexiv. Potențialul mare de arhivare oferit de Internet este încă un avantaj al presei, deoarece publicațiile s-au contituit online ca un fel de portal de acces, de unde cititorul se poate conecta la arhive și a căuta foarte detaliat informația dorită. Website-urile au devenit, de asemenea, foarte interactive. Știrile din diferite domenii se găsesc foarte ușor și pot fi redistribuite, comentate sau apreciate. În era vitezei, informația online este cea mai căutată, în detrimentul celei tipărite și tot mai mulți oameni au nevoie de un timp cât mai scurt pentru a afla ce îi interesează. Astfel pentru a-și menține publicul și atractivitatea, jurnaliștii apelează și la blog-uri de știri sau de opinie, actualizate regulat.
Luând în considerare și rolul educativ al presei, mulți consideră că prestigiul și credibilitatea publicațiilor au totuși de suferit după abundența informațiilor din mediul online și că website-urile ziarelor serioase nu mai păstrează standardele după care acestea pretind că se ghidează. În plus, lipsa de control asupra conținutului și imposibilitatea de a limita accesul unor categorii de public, precum minorii, poate avea efecte negative la nivelul societății. În consecință, presa este obligată să fie într-o neîncetată evoluție pentru a-și menține poziția centrală în societate și echilibrul între funcțiile sale, credibilitate și prosperitate financiară.
3. Studiu de caz: Scânteia și Adevărul.
Istoria unui cotidian în două epoci istorice
Prezentul studiu de caz are ca obiect detalierea diacronică a istoriei a două cotidiene de importantă majoră din România. Înființate în perioade și contexte istorice diferite și având scopuri divergente, înlăturarea dictaturii comuniste a făcut cele două concepte să fuzioneze pe anumite planuri și să creeze o nouă expresie publicistică de calitate ce și-a menținut audiența și poziția pe piață printre primele publicații de succes până în prezent. Cele două subcapitole evidențiază realizările, impedimentelecare le-au marcat evolutia, dar și evenimentele ce au influențat activitatea ziarelor „Adevărul” și „Scânteia”.
3.1. Istoria ziarului Adevărul
Ziarul Adevărul aniversează în acest an 127 de ani de la înființare. Încă de la apariția sa în anul 1888, ziarul a fost martor și părtaș al celor mai importante evenimente din istoria României și nu numai, devenind astăzi, unul dintre cele mai renumite și apreciate cotidiene din țara noastră. În 2003, în timpul campaniei aniversare „Adevărul 125 de ani”, redactorul șef al ziarului Adevărul, Dan Marinescu, declara: „Apreciat, dar și detestat, echilibrat, dar și partizan, “Adevărul” este un ziar care a travesat și relatat istoria României din 1888 încoace. A dispărut în unele perioade tumultoase, dar a reapărut în altele. După revoluția din decembrie 1989 s-a întrupat din “Scânteia”, organul de presă al Partidului Comunist, dar a reușit să se facă respectat. Astăzi este un ziar credibil și echilibrat, cea mai importantă voce a opiniei publice românești.”
Ortografiat și după reforma ortografică „Adevĕrul”, vocala „ĕ” provenind de la latinescul „veritas”, cotidianul a fost înființat in 1888 de către Alexandru Beldiman. A fost redactat și tipărit la București de la 15 august 1888 până la 21 noiembrie 1916 și, apoi de la 3 ianuarie 1919 până la 30 decembrie 1937.
Inițial, Beldiman a creat săptămânalul „Adevĕrul” la Iași, însă acesta a apărut o perioadă scurtă de timp, de la 15 decembrie 1871 la 15 aprilie 1872 în contextul situației zbuciumate din acea perioadă. Beldiman, susținător acerb al lui Alexandru Ioan Cuza fusese numit de acesta prefect de poliție la București, iar abdicarea forțată a domnitorului in 1886 a fost un motiv serios de indignare pentru Beldiman. În cele 13 numere ale publicației acesta a manifestat puternice tendințe antidinastice, pe fondul regretului său de a nu putea opri complotul împotriva lui Cuza și instalarea Principelui Carol de Hohenzollern. Încă din primul număr, era declarat ca scop demascarea problemelor reprezentate de aducerea în țară a dinastiei străine. În primul număr al „Adevĕrului”, Alexandru Beldiman, sub semnătura A.B., predica astfel: „Ce ar deveni România de cât o țară locuită de robi?[…]Discreditŭ si umilire în politica esterióră, ruină complectă în năuntrulŭ țărei: iată resultatele alegerei unui Principe strein.” Aceste opinii au adus eșecul editorial și financiar al ziarului, iar Beldiman a fost judecat, amendat și închis timp de trei luni pentru calomnie și insulte. După strămutarea procesului său de la Iași la Roman, un juriu prezidat de Vasile Alecsandri, revoluționar pașoptist la rândul său, decide achitarea lui Beldiman.
La 15 august 1888, după șaisprezece ani de la înființarea săptămânalului „Adevĕrul”, cu sprijinul financiar al fiului lui Alexandru Ioan Cuza, Alexandru Beldiman a înființat cotidianul „Adevĕrul” la București, cu sediul în clădirea tipografiei Thiel și Weiss de pe Strada Doamnei. Boierul ieșean și-a păstrat consecvența în înverșunarea să împotriva lui Carol I. Pe frontispiciul ziarului se regasea un citat din Vasile Alecsandri referitor la dinastia de Hohenzollren: „Să te ferești, Române, de cui străin în casă!” , iar principalul punct din prgramul cotidianului era: „înlăturarea dinastiei străine” și a monarhiei ereditare. Alexandru Beldiman acceptase provocarea inființării unui cotidian cu capital aproape inexistent și cu o echipa redacțională redusă. Însă, după 4 luni, „Adevĕrul”, se tipărea pe un format mărit. Alexandru Beldiman a continuat tradiția începută la Iași, abordând problemele serioase ale vremii într-un mod prin care dorea să evidențieze nedreptatea și să publice inclusiv anunțuri și reclamații ale cetățenilor neîndreptățiți de sistemul politic. În 1889 era anunțată abandonarea ideii de domnie pământeană și susținerea ideilor republicane. În luna februarie a aceluiași an, din cauza unui articol incisiv semnat de Alexandru Beldiman, se organizează un complot pentru a împiedică distribuirea gazetei. Vânzătorii „Adevĕrul” au fost arestați pentru un pretins furt al unui portofel, cu scopul de a le confisca ziarele. Au fost eliberați imediat, însă ziarele fuseseră deja scoase din circulație. A doua zi, redactorii reproduceau articolul și informau cititorii în legătură cu incidentul. Ziua de 10 mai ce marca încoronarea Regelui Carol I în 1881 era considerată de „Adevĕrul” zi de doliu național, zi în care, din 1889, tirajul creștea semnificativ. Atunci căpitanul Savapol a comandat 50 de exemplare pentru a le împărți unor manifestanți și a le arde în public în semn de dispreț.
Începutul anului 1892 aduce o lovitură grea pentru ziar, deoarce administratorul Toma Basilescu s-a autodeclarat proprietar și a editat în paralel un alt ziar cu același nume și același format. Timp de mai mult de 4 luni, „Adevĕrul” lui Basilescu și cel al lui Beldiman au apărut simultan, însă un juriu arbitral i-a recunoscut drepturile fondatorului , interzicându-i lui Basilescu să mai publice varianta sa. Se ajunsese în 1892 la un tiraj zilnic de 32.000 de exemplare, iar ziarul apărea în două ediții, de dimineață și de seară, iar duminica se distribuia suplimentul „Adevĕrul literar”. A fost primul ziar ce a introdus în presa română caricatura (1892), care a publicat primul interviu din istoria presei române (realizat de Anton Bacalbașa în 1893) și prima telegramă din străinătate (1894), în timpul conduceri lui Beldiman.
În 1893, cu sediul, administrația și echipa redacțională schimbate, „Adevĕrul” începe colaborarea cu Constantim Mille, care va prelua ziarul în 1895, Beldiman rămânând director politic până la moartea să în 1898. Noii colaboratori, Mille și frații Anton și Ioan Bacalbașa erau membri importanți ai Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, iar activitatea lor nu a fost deloc pe placul conducerii acestuia și au fost excluși rapid deoarece „Adevĕrul” reprezenta o competite periculoasă pentru ziarele de partid „Munca” și „Lumea nouă”. Noi lovituri pentru redacția gazetei, menite să îi întrerupă activitatea, au apărut în anul 1893. Redactorul Eduard Dioghenide a fost arestat pentru ultraj și condamnat la un an și jumătate de închisoare. Nu a executat pedeapsa fiindcă totul s-a dovedit a fi o înscenare. Alți doi angajați, secretarul de redacție și Carol Schulder au fost expulzați din țară din cauza activității lor la „Adevĕrul”.
Anul 1894 aduce în luna mai un nou pericol: devastarea sediului din Str. Academiei, nr. 24, de către un grup de studenți printre care se infiltraseră jandarmi și polițiști în civil, dar și sutinatori ai PSDMR și ai altor partide. Profitaseră de ocazie pentru că ziarul condamnase tentativa studenților români de a boicota o serbare a altor studenți de etnie maghiară, iar timp de trei zile au avut loc violente la sediul cotidianului, dar și în punctele de difuzare a acestuia. Redacția a fost vandalizată, iar ziariștii care au încercat să se opună, printre care și Constantin Mille, au fost arestați. Numărul din 19 mai informa despre „Vandalismele de la Adevĕrul” și despre determinarea lui Beldiman de a nu renunța. În volumul aniversar din 1913, „25 de ani de acțiune. Adevĕrul (1888-1913)” se relata faptul că ziarul a continuat să fie publicat în acele zile, în ciuda sprijinului pe care „vandalii” îl aveau din partea poliției și partidelor și a numeroaselor conflicte pe care aceștia le iscau pentru a împiedica distribuirea cotidianului.
Este lesne de înțeles faptul că vehemența, opoziția și condamnarea nedreptăților în activitatea „Adevĕrul” îi deranja pe mulți din sistem. Părerile democratice, antimonarhiste și republicane, redactate de scriitori cu principii politice și stilistice moderne, au adus cotidianului un prestigiu însemnat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Odată cu implicarea lui Constantin Mille ce s-a îndepărtat de idealurile socialiste, „Adevĕrul” promova o atitudine independentă, protestatară în ceea ce privește nedreptatea și corupția din sistemul politic, militar și juridic. Susținea votul universal și drepturile femeilor și ale celor oprimați de către stat, în special ale țărănimii (împroprietărirea fără despăgubiri, autonomia comunală) și milita pentru unitatea națională .
Îndepărtându-se de publicațiile socialeste, „Adevĕrul” promova o atitudine protestatară în ceea ce privește nedreptatea și corupția din sistemul politic, militar și juridic. Susținea universal și drepturile femeilor, ale celor oprimați de către stat, în special ale țărănimii și milita pentru unitatea națională.Constantin Mille a fost considerat încă din timpul vieții „părintele jurnalismului român modern”, inscripție ce se găsește și astăzi pe mormântul său din Cimitirul Bellu. Beldiman în considera un om onorabil, iar acesta nu i-a inșelat așteptările. După moartea acestuia, Mille a scris într-un editorial că „Adevĕrul va rămâne organul democrației, ziarul fără de pată și fără de frică și, în același timp, o foaie care tinde să fie în publicistica română, totdeauna în rândul întâi”. Se va dovedi chiar mai mult decât atât, căci conducerea lui va reprezenta o perioadă de glorie în istoria cotidianului „Adevĕrul”. Acesta a transformat ideea lui Beldiman într-o inovație absolută pe toate planurile în jurnalismul românesc și a reformat ziarul pentru a-l aduce la nivelul celor europene și internaționale.
Redacția ziarului a fost mutată din cele două încăperi pe care le ocupa în pasajul Băncii Naționale pe strada Sărindar, unde Constantin Mille a comandat construirea primului palat redacțional. Gazetarii de la „Adevĕrul” au schimbat mai multe sedii înainte de a ajunge acolo. Inițial in 1888 redacția și administrația se aflau în tipografia Wiel și Weiss, mutându-se mai apoi în pasajul Băncii Naționale. Abia din 1889 redacția s-a mutat în palatul de pe actuala strada Constantin Mille, fostă Sărindari. Dacă la început a fost o bucată de pământ sterp, după unificarea completă a fațadelor din 1933, suprafața totală construită a ajuns la 1700 m2. Vechea clădire a redacției ziarului „Adevĕrul”, proiectată în stil baroc de arhitectul Ștefan Ciocârlan după modelul Palatului Figaro din Paris, a fost finalizată în 1889. La inaugurarea grandiosului sediu, pe prima pagină apărea titlul „Serbarea noastră”, la care publicul era invitat să viziteze palatul „opiniunei publice”, ce a rămas mult timp după aceea un monument al presei și al artei. Arta și literatura deveniseră noi subiecte principale pentru radacție, iar noua clădire era, într-adevăr sediul care le permitea să se dezvolte nestingherit. Apreciind exemplul și călăuzirea lui Alexandru Beldiman, Mille îi aduce un omagiu afectuos în același editorial: „Poporul nostru, înainte de a bea, stropește pământul cu o picătură în amintirea celor morți. În mijlocul veseliei noastre generale, să vărsăm câteva picături în memoria aceluia, care trăiește încă între noi, prin puterea faptelor și caracterului său înalt și dezinteresat”.
Primul palat redacțional al unui ziar din România era o adevărată instituție culturală, între bibliotecă, muzeu și o fabrică de informații unite armonios într-o clădire luxoasă și copleșitoare. În clădire existau cinci mașini rotative pentru „Dimineața” și „Adevĕrul”, dar și pentru alte ziare care se tipăreau acolo. Astfel, clădirea avea spațiu destul pentru birourile administrației, secția de editură, oficiului telegrafo-poștal, sala de expediție a ziarelor și nu numai. Avea mașini rotative unde se imprima realitatea ilustrată, birouri redacționale, secretariate de redacție. Dispunea de sală de conferință, zincografie, legătorie de cărți, sală a mașinilor tipografice plane. Tot acolo se gasea sala mașinilor de cules și tipografia propriu-zisă, depozitul de cărți, cantina și chiar și un dormitor pentru oamenii de serviciu care lucrau noaptea. Pe lângă utilajele tipografice de ultimă generație, afișe rare și biblioteci enorme cu colecții de cărți și ziare din țară și din străinătate, în palatul „Adevĕrul” exista o galerie de pictură veche cu tablouri semnate de pictori consacrați precum Luchian, Vermont, Verona, Ștefan Popescu, Ressu și alții. Mille își construise și o capelă mică în stil bizantin și o bibliotecă particulară, iar în sala de conferință și sala de depeși erau puse la loc de cinste portretul și bustul lui Alexandru Beldiman. Fără îndoială, fondatorul gazetei luptase și făcuse sacrificii majore pentru a înființa și păstra integritatea „Adevĕrul”, dar succesorul i-a continuat activitatea într-un mod revoluționar, plasând ziarul în rândul celor de elită și Constantin Bacalbașa, om politic român și prestigios ziarist, declara la vremea respectivă: „Cu ziare ca Adevĕrul, ziarismul poate deveni o profesiune, adică o profesie stabilă și onorabilă”.
Constantin Mille a reformat, de asemenea și suplimentele culturale ale cotidianului, susținând arta națională și militantă. Erau editate proze ale scriitorilor contemporani români, dar și francezi, cronică dramatică, muzicală sau de artă plastică și critică literară. Diversitatea tematică și creșterea calității tipăriturilor atrag după sine vânzări enorme și colaborări importante. Suplimentul cultural ilustrat distribuit săptămânal fondat încă de pe vremea conducerii lui Beldiman, în 1895, devine „Adevĕrul de joi”. În cadrul acestuia directorul editorial Artur Stavri tipărește cărți politice și filosofice, seriile „Biblioteca enciclopedică”, „Biblioteca romanelor alese”, periodice ca „Programul teatrului” și „Almanahul Adevĕrul” și alte broșuri și foi volante. În anul 1899 se achiziționează o nouă mașină rotativă cu un sistem inovator ce putea mări orice format și schimba alinierea paginilor. Serviciul telegrafic din incinta palatului va fi îmbunătățit constant, iar publicația va informa constant în legătură cu evenimentele din străinătate.
Începutul secolului XX reprezintă pentru „Adevĕrul” o eră a dezvoltării majore pe toate planurile. În 1901, Constantin Mille devine deputat și suplimentează personalul redacțional, organizează servicii de telefonie și telegraf pentru comunicarea în țară și în afara granițelor. Se înființează rubrici noi pentru a perfecționa fostele numere speciale, distribuite gratuit în fiecare zi împreună cu cotidianul. Pe o jumătate de coală apăreau suplimente economice, judiciare, militare, artistice, de curiozități, amuzament sau despre creșterea copilului.
În 1904 Mille înființa societatea anonimă pe acțiuni „Adevĕrul S.A.” cu un capital uriaș pentru vremea aceea, iar în același an apare „Adevĕrul de dimineață”, ulterior denumit „Dimineața”, în paralel cu vechiul cotidian, cunoscut în acea perioadă sub numele de „Adevĕrul politic”. Deși acesta milita pentru evoluția socială, își păstra vechea ideologie politică și sprijinea în continuare votul universal și emanciparea femeii. Scăderea prețului la 5 bani face ziarul mai accesibil pentru toate clasele sociale, iar succesul financiar permite organizarea de concursuri cu diverse premii (obiecte, bilete la teatru sau circ, sume de bani, excursii în străinătate, burse de studiu, și așa mai departe. În paralel se editau publicații-satelit precum cea de umoristică „Belgia Orientului”, „Viața literară”, „Făclia”, o revistă medicală și o serie de publicații științifice.
După un deceniu ca proprietar și director al „Adevĕrul” Mille concluziona: „Dacă mă uit inapoi și privesc ce era acum zece ani și îmi dau seama ce a ajuns azi, mă simt întru-câtva mândru că într-o oarecare măsură am contribuit și eu la această dezvoltare a acestei ramuri a culturei naționale. De altfel numai la Adevĕrul când văd ce transformări s-au făcut, sunt nevoit să recunosc că o întreagă revoluție s-a îndeplinit și că cu pași destul de repezi ne-am apropiat de ceea ce este presa occidentală”. În 1907, „Dimineața” avea un tiraj mediu zilnic de 30.000 de exemplare, tot la prețul de 5 bani, iar în 1912 va deveni primul ziar din România tipărit color, unii afirmând că ar fi fost primul din lume. În același an la editura „Adevĕrul” se instalează primele linotipuri-mașini de cules din plumb ce făceau munca de tipărire mai rapidă și mai rentabilă. Pentru zețari trecerea este grea, însă introducerea acestui nou mecanism aduce multe avantaje.
Serviciul telefonic cu Budapesta și Viena devine permanent, iar convorbirile sunt înregistrate în scris pentru o mai bună acuratețe. Ziarul avea, însă, corespondenți și în alte capitale vest-europene: Berlin, Paris, Londra, dar și capitale din Balcani: Constantinopol, Belgrad și Sofia, în total 60, care transmiteau redacției din ce în ce mai multe informații.
În 1912, Adevĕrul S.A. cumpără cu 200.000 lei în aur fabrica de saci „Saint-Freres” de lângă palat și unifică provizoriu fațadele celor două clădiri, iar la etajul întâi al fostei fabrici instalează linotipurile. În același an, Mille achiziționează o nouă mașină tipografică ce printa ilustrațiile color. Cotidianul francez „Figaro” după al cărui sediu era inspirat Palatul „Adevĕrul”, își va cumpăra una asemănătoare mult mai târziu. „Dimineața”- „un organ de informațiuni și reportagii”, își schimba formatul și își mărea numărul de pagini, iar împreună cu „Adevĕrul”- „organ independent de luptă”, aveau tiraje de peste 100.000 de exemplare zilnic, anual aducând venituri de aproape 1 milion de lei.
În contextul declanșării Primului Război Mondial, „Adevĕrul” își concentrează activitatea într-o direcție intervenționistă, militând pentru păstrarea Transilvaniei și împotriva austro-ungarilor. Susținea intrarea României în război alături de Franța și Anglia și participa activ în astfel de campanii. În consecință, publicațiile „Adevĕrul” sunt suspendate din ordinul comandamentului german de ocupație, iar clădirea este luată sub sechestru. Impresionați de tehnica tipografică, nemții transformă edificiul în redacția ziarului „Bukarester Tageblatt”. După instaurarea păcii, „Adevĕrul” și-a reluat activitatea la 3 ianuarie 1919 și reapare pe piață cu un impact puternic asupra cititorilor, reluându-și rolul de formator al culturii populare și în perioada interbelică. Rubricile literare și artistice, ocupă ca și până atunci un loc important și o pondere mare, iar pentru a reflecta dinamica intelectualității, Mille atrage printre colaboratori pe cei mai renumiți scriitori interbelici: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, George Călinescu, Adrian Manice și mulți alții. Față de această preocupare a lui Mille, corectorul Nora în memoriile sale menționa: E de accentuat aci- și țiu s-o crestez cu tărie în marmora istoriei literare – că Mille a fost cel dintâi care a „orânduit, în țara românească, plata produselor gândirii!”.
Cu toate acestea, din lipsă de fonduri Constantin Mille se vede nevoit să îi vândă „Adevĕrul” și „Dimineața” bancherului de origine evreiască, Aristide Blank și să se retragă din funcția de redactor-șef. Astfel, directorul redacției devine Constantin Graur.
Formatul gazetelor se modernizează, sub conducerea lui Graur și se introduc noi elemente grafice și rubrici speciale. Datorită faptului că, încă de la vârsta de 13 ani, Anton Bacalbasa în recrutase pe Graur în redacția ziarului, mai întâi corector, apoi redactor cu normă întreagă, ziarul și-a păstrat orientarea democratică în timpul conducerii sale. La numai 20 de ani pleacă de la „Adevĕrul”, înființează mai multe ziare în provincie și colaborează cu publicații cunoscute. Potrivit lui Ionel Bejenariu, în 1908, Mille îl va aduce din nou la București pe un salariu confidențial probabil și pentru calitățile sale de bun redactor cât și pentru reportajele de ultimă oră din ziarul „Dimineața”. În 1914 fusese detașat la Viena ca șef al redacției pentru Europa Centrală. Constantin Graur a fost singurul ziarist român care a prezis declanșarea Primului Război Mondial. El a scris pe 15 iulie 1914 prima ediție specială a unui iar cu un reportaj detaliat privind asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand de către studentul sârb Gavrilo Princip și pericolul pe care evenimentul îl constituia la adresa Europei. Fiind un jurnalist care milita pentru apropierea României de Antanta, în 1916, s-a întors în București, sfidând pericolul, pentru a reflecta evenimentele de aici. Odată cu instaurarea ocupației germane, Graur a fost acuzat pentru atitudinea proantantistă și a fost inchis în lagăre timp de doi ani.
De-a lungul timpului s-au făcut diverse speculații în legătură cu retragerea lui Constantin Mille și vinderea publicațiilor către societatea „Cultura națională” a lui Aristide Blank, de al cărui nume se leagă falimentul faimoasei bănci interbelice Marmarosch Blank. Cert este că Graur a rămas director la „Adevĕrul” și „Dimineața” timp de 15 ani, impunând o politică redacțională democratică și a încercat să le menșină accesibile și pe înțelesul tuturor păturilor societății. Totuși, el dorea să nu fie dominate de nici-o implicare politică și să prezinte știrile și reportajele în mod exact luând în considerare clasa muncitoare, nu numai elitele. Mai ales după 1930 a întâmpinat multe probleme datorită activității sale, deoarece libertatea presei a cunoscut atunci o îngrădire majoră, însă publicațiile lui Graur își păstrau statutul. În 1933 depășeau împreună 150.000 de exemplare vândute zilnic. Constantin Graur își cumpără un imobil din apropiere în care funționase o tipografie. Clădirea veche de cărămidă este dărâmată, construindu-se pe locul ei o alta din beton armat. Astfel se unifică cele trei fațade. Cu acestă ocazie, în data de 13 noiembrie 1933 apare un număr festiv al ziarului „Dimineața” în 124 de pagini care prezintă localul restaurat și mărit.
Tendințele publicațiilor de a deveni partizane unui partid politic nu erau în conformitate cu principiile lui Graur, în acest sens, el înființând numeroase gazete democratice pentru a echilibra piața. Odată cu ascensiunea legionarilor, colectivul „Adevĕrul” a fost hărțuit pentru politica antiextremistă, însă Graur nu își schimbă opiniile și condamnă liber nedreptățile, continuând tradiția lui Beldiman și a lui Mille. Condamna inclusiv Guvernul lui Gheroghe Tătărescu pentru măsuri antidemocratice și favorizarea atitudinii dictatoriale a lui Carol al II-lea. În 1936, „Adevĕrul” și „Dimineața”, acuzate de politică evreiască și antinațională și diverse comploturi și sabotaje financiare îl obligă pe Graur să vândă publicațiile fratelui prim-ministrului, Emanoil Tătărescu. O scurtă perioadă directorul lor a fost Mihail Sadoveanu, până la sfaârșitul anului 1937. Pe 30 decembrie, a doua zi după instalarea guvernului lui Octavian Goga și Alexandru Ioan Cuza, Consiliul de Miniștrii decidea suprimarea cotidienelor „Adevĕrul” și „Dimineața”, fără a necesita decret regal. O instituție de presă și cultură ce milita pentru democrație și libertatea de expresie dispărea peste noapte, pentru acuzații că nu ar fi fost conformă cu aspirațiile poporului și că ar fi reprezentat un pericol pentru dezvoltarea socială. Constantin Graur a fost exilat la Paris, unde a murit trei ani mai târziu. După încetarea Primului Război Mondial, el fusese decorat in 1919 de către Guvernul Francez cu Legiunea de Onoare și de către Guvernul Român cu Crucea Comemorativă a Războiului pentru activitatea sa de jurnalist pe front.
În scurta perioadă în care l-a succedat pe Graur și Sadoveanu a fost în vizorul presei de extremă dreapta care l-a acuzat în numeroase rânduri că ar fi folosit ca unealtă a evreilor și că ar fi folosit ca unealtă a evreilor și că ar promova practici oculte, ca lider al Francmasoneriei în România. Și scriitori, Tudor Arghezi și Mircea Eliade, au fost ținte ale presei naționaliste pentru colaborarea lor cu „Adevĕrul”.
Suprimarea celor două gazete în 1937, împreună cu ziarul „Lupta” a fost în primul rând o măsură antisemită printre multe altele, pe care Guvernul lui Octavia Goga le-a adoptat cu acordul lui Carol al II-lea, a cărui autoritate creștea semnificativ. În jurnalul său, Benno Brănișteanu descria interzicerea ziarelor drept inaugurarea erei barbariei. Multor jurnaliști de la „Adevĕrul” le-a fost interzis să mai lucreze în presă din cauza originilor evreiești în timpul în care Garda de Fier câștigase puterea, dar și după ce Mareșalul Ion Antonescu și-a început regimul autoritar. În 1941, comuniștii clandestini încercaseră să incendieze fostul palat „Adevĕrul” și să pună incendiul pe seama fasciștilor, însă planul a fost deconspirat de fotograful de presă Nicolae Ionescu.
După încetarea alianței și ocupației naziste și înlaturarea lui Antonescu, în 1946 ziarele „Adevĕrul” și „Dimineața” își reluau apariția sub conducerea lui Barbu Brănișteanu (Benno Brănișteanu), redactor „Adevĕrul” încă din 1894. Proprietar era societatea comună pe acțiuni Sărindar S.A., și deoarece palatul fusese alocat editurii „Luceafărul”, cotidienele își mutau sediul pe strada Matei Millo, în centrul Bucureștiului, iar mai apoi pe strada Brezoianu. În primul număr apărut pe 12 aprilie apărut sub titlul „Adevărul vremii”, Brănișteanu promitea că va urma aceeași direcție democratică a lui Mille, editând în paralel un articol politic al acestuia. Brănișteanu declara că ziarul nu a fost și nu va putea fi controlat de nimeni, de niciun guvern și niciun partid. De asemenea, comenta pozitiv democrația socialistă și dinamica ce urma să creeze regimul comunist. Însă Brănișteanu moare in decembrie 1947, cu puțin timp înaintea de abolirea monarhiei. Regele Mihai a fost forțat să abdice pe 30 decembrie 1947, iar comuniștii au proclamat instaurarea Republicii Populare Române, precursoare Republicii Socialiste Române, cu o politica pro-sovietică și dominată de Particul Comunist Român. În locul lui Brănișteanu, vine la conducerea „Adevĕrul”H. Soreanu până în anul 1951. Conținutul celor două gazete a fost afectat de cenzura comunistă în repetate rânduri, în timp ce, în general prezentau articole presărate cu propagandă oficială. Cu toate acestea nu ajungea la nivelul de transformare cerut de noul regim, așadar a inclus gradual un discurs politizat, lăudând idealurile sovietice și inițiativele Partidului Comunist precum planurile cincinale, încurajarea și răspândirea ateismului și promovarea literaturii ruse. Pe de altă parte, redacția continua să publice și articole mai tradiționale, semnate de Brunea Fox și Demostene Botez, pe lângă rubricile cu care își obișnuise cititorii:„Carnetul nostru”, „Cronica evenimentelor externe”, „Cronica muzicală”, „Glose politice”, „Ultima oră”, ilustrațiile „Chestia zilei”.Poetul Tudor Arghezi a publicat secțiunea satirică „Tablete”în anii 1947-1948, până a fost interzis pentru poezia sa „decadentă”, conform standardelor Partidului Comunist Român.
În 1948, „Adevĕrul” relatează zilnic „Procesul marii trădări naționale” intentat de Petru Groza împotriva Mareșalului Antonescu și colaboratorilor săi, pe care îi cataloga drept mari criminali de război, fasciști, spioni ai Statelor Unite și ai Angliei. În același an, în cronicile idependente de teatru găzduite de „Adevĕrul”, Monica Lovinescu, auto-exilată se referea subtil la comunism drept o expresie demnă de romanele lui Franz Kafka (lipsită de sens și de o complexitate periculoasă). În cele din urmă, ziarul a fost pus sub controlul comitetului editorial, condus de liderul comunist Leonte Răutu, cu scopul de a pregătii închiderea sa. La începutul anului 1951, regimul comunist închisese deja majoritatea publicațiilor independente, iar „Adevĕrul” și „Dimineața” sunt scoase și ele din circulație.
La data de 31 martie 1951, la numărul 18.039, pe prima pagină erau anunțați că „Ziarul Adevĕrul încetează azi”. Misiunea cotidianului era considerată încheiată, odată ce clasa muncitoare urma să creeze o nouă presă care să fie în conformitate cu ideologia culturii socialiste și să dezbată zilnic teoriile comuniste în legătură cu schimbările efectuate în câmpul muncii și cu eforturile maselor de a construi statul socialist. Era clar că astfel de explicații erau neconvingătoare și ridicole, iar faptul că închiderea ziarului îi luase prin surprinderepe redactori era susținut și de imposibilitatea de a fi anulat abonamentele înainte.
Cotidianul cu același nume, „Adevĕrul” a reapărut la câteva zile după Revoluția de la 1 decembrie 1989, după aproape o jumătate de secol de regim totalitar. Publicația, cu sediul la „Casa Presei Libere” este succesorul direct al fostului oficios comunist „Scânteia”, ce inițial fusese rivalul „Adevĕrului” în anii 1940. Pe 23 și 24 decembrie 1989 au fost editate două ediții intermediare cu titlul „Scânteia Poporului” care va lăuda demersurile revoluționare ale Frontului Sarvării Naționale(vezi anexa 8), condus de Ion Iliescu. În prima fază, comitetul redacțional al „Adevărul” a rămas neschimbat, dar în următoarea perioadă, consiliul administrativ a concediat membrii care îl susținuseră în mod decisiv pe fostul dictator, Nicolae Ceaușescu, și i-a înlocuit cu jurnaliști partizani, susținători ai Frontului Salvării Naționale. Adevărul a început să publice, în foileton, la nici o săptămână după execuția cuplului dictatorial, cartea „Orizonturi roșii” a generalului Ion Mihai Pacepa. Aceasta fusese publicată inițial la Washington, în 1987 și, conform „Adevărul” jucase un rol major în desfășurarea evenimentelor din decembrie 1989. Pacepa vorbea despre crimele și luxul în care trăia Nicolae Ceaușescu și descria comportamentul acestuia în timpul în care generalul fusese șef al casei sale prezidențiale. La acea vreme circulau povești exagerate, suținute de Frontul Salvării Naționale, care estimau că în timpul revoltelor din decembrie fuseseră uciși 60.000 de oameni, o cifră de aproape de 60 de ori mai mare decât în realitate.
În perioada postdecembristă, „Adevărul” a devenit cotidianul dominant de centru-stânga, fiind „tribuna oficială a Frontului Salvării Naționale”, la fel ca și „Dimineața” care era publicată în paralel. Principalul lor rival era „România Liberă”, cotidian de dreapta ce condamna încercările Frontului Salvării Naționale de a acapara puterea politică. Într-adevăr, Frontul Salvării Naționale era format din foști activiști ai Partidului Comunist, iar opoziția era reprezentată de diverse grupuri mult mai mici și neînsemnate concretizate în partidele istorice și altele noi-înființate. Foștii comuniști din FSN aveau la dispoziție în 1990 un tiraj de aprope un milion de exemplare ale „Adevărului” și „Dimineața” prin care să își promoveze opiniile. Redactorii susțineau că publicația dorește să exprime adevărul și numai adevărul și se dorea a fi percepută ca „Un ziar care să corespundă cerințelor făuririi unui stat de drept, unei societăți democratice și prospere”.(24). În lunile euforice după înlăturare dictaturii, societatea părea să conștietizeze că dincolo de astfel de declarații, „Adevărul” promova defapt conceptele naționaliste, populiste și autoritare adaptate la discursurile Frontului Salvării Naționale.
Astfel de idei au fost intensificate de izbucnirea revoltelor violente de la Târgu Mureș din martie 1990. Pentru a întări poziția oficială conform căreia comunitatea maghiară se organiza în lupte separatiste, cotidianul aloca spații vaste articolelor cuvenite să atace Uniunea Democrată Maghiară din România. Inițial, apăreau știri conform cărora extremiștii maghiari ar fi vandalizat monumente naționale din Transilvania, ca mai apoi să prezinte publicului informații politizate și neverficate preluate de la agenția oficilă Rompres și de la grupul ultra-naționalist, „Uniunea Vatra Românească”. Asemenea articole bazate pe zvonuri care descriau etnia maghiară cu o atitudine ostilă erau, fără îndoială, lipsite de etică, xenofobe și urmăreau manipularea politică.
În aprilie 1990, înainte de primele alegeri de după Revoluție organizate pe 20 mai, au avut loc proteste ale studenților la București în Piața Universității pentru a împiedica foștii membri de partid să candideze. Cifrele ajungeau la aproximativ 4 milioane de adulți din 22 de milioane de locutori ai României. Liderii FSN promiseseră că nu se vor organiza într-un partid politic, însă și-au încălcat promisiunea pentru a candida la alegeri în frunte cu Ion Iliescu. „Adevărul” considera protestele ostile și le condamna în mod constant, lăudînd intervenția violentă a minerilor din Valea Jiului aduși în București la ordinul liderilor FSN între 13 și 15 iunie 1990. Publicația motiva violențele minerilor prin faptul că „golanii” instigau populația la comportamente mizerabile și promiscuitate. De asemenea, descria protestele ca fiind o conspirație organizată de neofasciști și de către Garda de Fier și declara descinderile minerilor ca un răspuns la violența studenților împotriva forțelor de ordine. Darie Novăceanu, directorul „Adevărul” in 1990, edita pe primele pagini elogii către intervenția minerilor și a muncitorilor din București, expunând o poziție inacceptabilă astăzi pentru un jurnalist în formă precum:„Oricâte lucruri urîte se vor spune despre acești oameni, despre muncitori din București și despre minerii noștrii (subl. n.), prezența lor era absolut necesară pentru a anihila violența forțelor extremiste” sau „E a doua oară când minerii sosesc la București pentru a stăvili răul și trebuie s-o recunoaștem că, la modul lor, o fac exemplar.[…] Dovedind că nu au nevoie să le spună nimeni ce trebuie să facă, ei au spus ce gândesc și au spus-o fără ocolișuri.”(24) Alți redactori care lăudau Mineriadele au fost și Sergiu Anton, Cristian Tudor Popescu și Corina Drăgotescu, care au contribuit la împrăștierea zvonurilor mincinoase răspândite de minerii care susțineau că în timpul descinderilor la sediile Partidului Național Țărănesc și al Partidului Național Liberal ar fi confiscat armament, bancnote contrafăcute și droguri.
Din martie 1991, „Adevărul” și-a menținut politica editorială națională, dar fără a-l nu avea ca director pe Novăceanu. De asemenea a susținut ideologia republicană și s-a împotrivit reîntoarcerii Regelui Mihai I, care fusese forțat să abdice de către comuști.
Primăvara anului 1991 a adus în prim-plan privatizarea ziarului „Adevărul”, decisă de Guvernul Petre Roman. Cristian Tudor Popescu bănuia o înțelegere tacită între Novăceanu și Roman ce presupunea o privatizare de fațadă și transformarea controlului financiar al gazetei către politicieni din Frontul Salvării Naționale. Ulterior, Petre Roman l-a numit pe Novăceanu ambasador al Romîniei în Spania, iar patrimoniul fostului ziar „Scânteia” a fost împărțit între „Adevărul” și stat (115). În paralel, pentru a-și consolida independența financiară, membrii redacției au înființat societatea pe acțiuni S.C. Adevărul S.A. și, mai apoi, Adevărul Holding. Până la sfârșitul anilor 1990, a stârnit multe controverse legate de aproprierea ideologică de Partidul Social Democrat, succesor al Frontului Salvării Naționale, de opoziția față de Uniunea Europeană și interpretarea drepturilor omului ca fiind doar valabile pe hârtie (în special drepturile femeilor – în martie 1998 Cristian Tudor Popescu scria celebrul articol intitulat „Femeia nu e om”).
După Năvoceanu, redactor-șef al „Adevărul” a fost Dumitru Tinu, care va deveni directorul societății în 1996, succedat în funcție de către C.T. Popescu. Acesta va rămâne la conducerea redacției până în anul 2005 când se retrage și înființează „Gândul”. Dumitru Tinu deținea majoritatea acțiunilor Adevărul S.A., 80 la sută din acestea. Pe 1 mai 2003, Tinu a murit într-un tragic accident de mașină, rudele acestuia rămânând implicate într-o luptă scandaloasă pentru moștenirea pachetului de acțiuni. Tinu fusese căsătorit cu Tamara Tinu cu care avea o fiică, Ana-Maria, dar și un fiu nelegitim, Andrei, cu altă femeie, pe care cele două nu îl recunoșteau drept moștenitor. În cele din urmă Ana-Maria Tinu a primit acțiunile deținute de tatăl ei și în 2006 le-a vândut omului de afaceri Dinu Patriciu. Din ambiția de a pune bazele celui mai puternic trust de presă din România, acesta a înființat compania Adevărul Holding, care reunește cotidianul „Averea”, tabloidul „Click”, revistele „Foreign Policy”, „Forbes România”, „OK!România”, ziarul gratuit „Adevărul de seară”. Distribuția acestuia din urmă și a altor suplimente a fost sistată pe fondul crizei financiare și pentru începerea campaniilor de alăturare gratuită la publicațiile trustului, a diverselor cărți, DVD-uri cu filme sau muzică și așa mai departe.
Modelul acestei strategii de marketing a fost propus ziarul „Cotidianul”, însă „Adevărul” a organizat camapanii mai ample în această direcție. Lansarea pe piață a colecției „100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă” reprezintă o investiție majoră pentru trustul „Adevărul” în 2008, care a fost un real succes. A fost continuată în 2002 cu lansarea colecției „101 cărți de compania citit într-o viață”.
În acea perioadă presa scrisă întâmpina probleme financiare ce obligau directorii să reducă din cheltuieli și să se reinventeze în mediul online pentru a-și păstra notorietatea. Încă din 2002, „Adevărul” a fost unul dintre primele ziare interesate de crearea unei ediții online inovatoare. Website-ul lor era unul dintre cele mai populare din acest domeniu.
În timpul conducerii lui Patriciu, controversle legate de politizarea cotidianului au rămas constante și, fără îndoială, multe dintre acuzații aveau o bază solidă. Cu toate acestea, „Adevărul” a rămas un ziar al premierelor, în 2010 fiind lansat și în Republica Moldova, scris de jurnaliști moldoveni în colaborare cu cei din România. Acesta a devenit rapid unul dintre cele mai citite publicații de limbă română din Republică. Conform estimărilor realizate de jurnaliștii „Adevărul”, acesta a avut cel mai mare număr de suplimente distribuite gratuit. În anul 2000 era cel mai citit ziar din România, iar în 2007 a avut cele mai mici tiraje, în medie 26.309 de exemplare pe zi (13). Un an mai târziu devenea lider de piață cu un tiraj mediu de 56.140 de exemplare, mai ales după apariția colecției „100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă”, prin care „Adevărul” distribuia o carte la prețul de aproximativ de 10 lei, împreună cu gazeta. Anii următori au adus cotidianului dublarea tirajelor: în perioada ianuarie-martie 2010 vindea aproximativ 125.000 de exemplare pe zi, însă Patriciu a acumulat datorii enorme și a fost executat silit.
În 2012, compania Adevărul Holding devine proprietatea lui Cristian Burci, un afacerist în mass-media românească încă de la începutul anilor 1990. Acesta a investit masiv în presă, publicitate, televiziune, dar și în industria feroviară. A promis, de asemenea, ca „Adevărul” va păstra echidistanța în legătură cu viața politică și că nu se va apropia de niciun partid. Veridicitatea promisiunilor sale, însă, rămâne discutabilă, dar ziarul „Adevărul” își menține poziția de formator de opinie până în prezent și, în ciuda tabloidizării, își continuă politica editorială de ziar de calitate.
3.2 Istoria ziarului Scânteia
Partidul Comunist din România a fost înființat în 1921 ca urmare a separării unui grup ce rezona cu ideologia bolșevică din cadrul Partidului Socialist din România. Noua organizare politică de extremă stânga număra până la 2000 de membri în toată țară, iar secretarul general era Gheorghe Cristescu, de profesie plăpumar. A fost declarat ilegal de către guvernul liberal în anul 1924 și a fost interzis până în 1944, însă comuniștii au creat Blocul Muncitoresc Țărănesc pentru a continua, în mod egal să facă parte din viața politică. Totuși și acest partid a fost interzis în 1935, la fel că și „Liga Muncii”, tot o formațiune comunistă. În perioada interbelică circulau diverse foi volante ce promovau ideologia marxist-leninistă, iar la zece ani după înființarea Partidului Comunist Român și afilierea la Internațională a III-a comunistă, pe 15 august 1931, se publică în București primul număr al ziarului „Scânteia”. Editată la periferia capitalei și funcționând în ilegalitate în timpul regimului burghezo-moșieresc, publicația apărea periodic, în date aleatorii, până pe 8 octombrie 1940. Urmarea să fie instrumentul comunist de propagandă și răspândire a cunoștințelor socialiste, care să agite și să organizeze masele de muncitori în vederea unei revoluții asemănătoare celei bolșevice.
A două perioada în care a funcționat „Scânteia” a fost marcată de instalarea comuniștilor la putere și însemnătatea pe care aceștia o acordau ziarului ce devenea „organ central de presă al Comitetului Central și al Partidului Comunist Român”. Primul număr editat legal a fost publicat pe 21 septembrie 1944 cu scopul de a transmite în fiecare zi maselor ideologia și realizările comuniste până pe 22 decembrie 1989.
După cel de-al doilea Război Mondial, România a fost ocupată de „Armata Roșie” până în 1958, prilej pentru comuniști să preia puterea politică. Astfel, pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai a fost obligat să abdice și, după patru zile a fost exilat din țară. De la redeschiderea ziarului „Scânteia” până în 1951, articolele sale loveau dur orice „dușman al poporului”, orice intelectual, legionar, moșier sau „chiabur” care nu avea legătură cu comuniștii. Mareșalul Antonescu era, de asemenea, o țintă preferată a ziarului, împreună cu naziștii, burghezia și monarhia. Prima redacție a „Scânteii” era alcătuită din muncitori care nu aveau nicio experiență în gazetărie: Miron Constantinescu – redactor-șef, Pavel Chitoarca, Demeny Iosif Ardeleanu, Stela Moghioroș și Matei Socor. Silviu Brucan era secretarul general al redacției și după spusele sale, era singurul care reușea să fie mai aproape de promovarea ideologiei naționaliste. Ulterior, „că să se mai întărească compoziția culturală a colectivului redacțional” au fost recrutați NestorIgnat, Traian Selmaru și Ion Călugăru, dar și unii „muncitori fruntași” pentru a păstra un echilibru între intelectuali și oamenii muncii . Orânduirea comunistă, însă, nu ținea cont decât de două clasificări: cei care erau supuși regulilor socialiste și cei care nu aveau alte convingeri și urmau să devină dizidenți. Clasa muncitoare din România era îndemnată să se revolte împotriva „fiarei hitleriste, „călăilor naziști antonescieni și legionari” pentru a pune bazele „României democratice de mâine”.
Încă din 1944 edițiile publicate de sărbătorile naționale, precum 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie, erau dedicate elogierii URSS, tovarășului Iosif Vissarionovici Stalin și muncitorimii. De exemplu numărul din 1944 care celebra revoluția bolșevică ce a instaurat regimul comunist în Rusia pe 7 noiembrie 1917 era suplimentat cu 12 pagini. Pe 9 noiembrie 1944, în „Scânteia” apăreau titluri precum: „Trăiască Marea Revoluție Socialistă din octombrie”, „Uniunea Sovietică – Salvarea omenirii”, „Armata Roșie” sau „Eroii neamului”.
După înlăturarea Regelui Mihai și venirea la putere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Partidul Muncitoresc Român, ulterior redenumit Partidul Comunist Român (PCR), devenea partid unic până la Revoluția din 1989. Ziarul „Scânteia” era controlat direct de Gheorghiu-Dej și de Secretariatul Comitetului Central. Copia numele cotidianului sovietic „Iskra” (în traducere „Scânteia”) și politica editorială a ziarului „Pravda” („Adevărul”), organ oficial al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Conținutul ideologic al gazetei era strict verificat de Ana Pauker, Iosif Chișinevschi și Leonte Răutu (sub conducerea căruia se aflase „Scânteia” în parioada ilegalistă), iar tirajul ajungea la sute de mii de exemplare zilnic. Cu toate acestea, liderii partidului nu erau mulțumiți de activitatea redacției, ce avea în opinia lor „lipsuri” ideologice, nu era destul de aprigă în ceea ce privea agitația și propaganda, diminua importanță extraordinară a demascării burgheziei, a planurilor și a realizărilor în domeniul agricol, în special înființarea gospodăriilor colective. Astfel, în 1947, în poziția de redactor-șef la „Scânteia” venea Sorin Toma, care a rămas în funcție până în 1960. Pentru a puncta importanța majoră a ziarului oficial, în 1950, PCR a început construcția noului sediu, marele palat numit „Casa Scânteii”(vezi anexa 9), ce era finalizată în 1955. De fapt, ziariștii din redacție erau complet nepregătiți pentru sarcina ce le fusese dată în timpul în care Partidul trebuia să-și consolideze poziția condamnând zeci chiar sute de mii de oameni care le stăteau în cale la ani grei în închisorile comuniste. Singura experiență și „școlarizare” a colectivului redacției în meseria de ziarist fuseseră foile volante scrise și împărțite ilegal în perioada interbelică. Acum erau responsabili de promovarea teoriilor comuniste în rândul întregii populații, sub îndrumarea și controlul strict al liderilor. Într-un interviu acordat în 2012 pentru „Adevărul”, Sorin Toma, la vârstă de 99 de ani, își amintea „cu nostalgie” acele vremuri. Povestea că „La Scânteia s-au reunit două școli de presă: „școala rusească și cea a occidentaliștilor, care erau mai puțini. Școala rusească nu se potrivea la noi, care eram niște începători față de ei. Însă, presa sovietică îmi plăcea pentru că era făcută de oameni care cunoșteau bine subiectele despre care scriau. Era scrisă pe înțelesul oamenilor, deși se vedea că era scrisă de oameni de specialitate, iar subiectele tratate aveau importantă”.
Succesorul lui Toma a fost Theodor Marinescu, șef al redacției „Scânteia” între 1960-1965, fost membru al Comitetului Central (CC) și responsabil cu politica externă. În timpul conducerii celor doi, presa a fost influențată deindepartarea de tradiție și dorinta de stabilizare a regim comunist. Astfel, imediat după abdicarea forțată a Regelui Mihai, „Scânteia” a început denigrarea monarhiei și elogierea Republicii Populare. Asemenea concepte se vor regăsi și în cărțile de istorie și manualele editate de comuniști. Pe 2 ianuarie 1948, când încă Regele Mihai nici nu părăsise țara, Sorin Toma scria într-un articol propagandist faptul că monarhia, „neatârnată de vointa poporului” a fost cauza „prigonirii vechii mișcări socialiste”, a „aruncării în ilegalitate a partidului clasei muncitoare” și că dinastia Hohenzollern-Sigmaringen a fost adusă cu acordul lui Alexandru Ioan Cuza pentru a „înăbuși lupta țărănimii și a îmbogăți Germania”. Într-un alt articol din aceeași perioadă, monarhia este descrisă drept „rămășiță feudală, o instituție care reprezenta o rămășiță a dominației burghezo-moșierești” . Ziariștii au prezentat în detaliu și domeniile din proprietatea familiei regale, precum și alte averi și legăturile lor cu bănci sau întreprinderi private. Mama lui Toma, Sidy Toma scria un articol cu titlul „Roabă sub monarhie liberă în Republica Populară!” în care compară condiția femeii în cele două regimuri. Înainte, ele ar fi fost „privite chiar că niște roabe”, „puse în inferioritate”, iar partidul comunist le acorda drept de vot și pace întrucât „monarhiile reacționare nu se pot susține fără războaie ucigătoare”. De asemenea ea susține că în perioadele de foamete regalitatea ar fi ignorat și refuzat ajutorarea populației.
În special în lunile de după înlăturarea Regelui Mihai „Scânteia” promova multe articole și caricaturi pentru a promova imaginea unei familii regale care trăia în lux, în timp ce țăranii și muncitorii de rând erau epuizați și înfometați pentru a le mări averea. Acestea aveau și scopul de a justifica faptul că statul a confiscat proprietățile fostei Case Regale. După epurarea presei de publicații democratice și modificarea statutului său din informatoarea societății în aparat de propagandă a ideologiei comuniste, partidul a înăsprit controlul și cenzura. Pe lângă aceasta, presa avea rolul de a crea o nouă mentalitate națională care să garanteze succesul oricărei decizii a liderilor.
După moartea lui Gheorghiu Dej în 1965 și venirea la conducerea PCR a lui Nicolae Ceaușescu, presa a renunțat la promovarea unui conflict continuu între masele populare muncitorești și presupușii „dușmani de clasă”. Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor și-a slăbit cenzura, iar presă a intrat într-o perioadă de liberalizare culturală și de deschidere către valorile presei occidentale. În 1965 redactor-șef la „Scînteia” este numit Dumitru Popescu, ideolog al PC al cărui secretar general devenise ambițiosul Nicolae Ceaușescu. Acesta a continuat politica de distanțare față de Moscova începută cu un an înainte, fapt reflectat și în presă, care se concentra pe concepte naționaliste și evita elogiile la adresa URSS. Constituția adoptată în 1965 reglementa activitatea jurnaliștilor încă destul de dur și ambiguu: libertatea de exprimare nu putea fi utilizată „în scopuri potrivnice orînduirii socialiste și intereselor celor care muncesc”, iar schimbările în administrațiile locale și în instituțiile cenzurii au marcat dezvoltarea publicațiilor la nivel județean și local. După modelul „Scînteii”, în județele din restul țării se publicau „Secera și Ciocanul” (Argeș), „Flacăra Roșie” (Arad), „Făclia” (Cluj), „Steagul Roșu” (Bacău).
Începând cu 1965, Ceaușescu preia treptat toată puterea și îi elimină pe cei ce ar putea constitui un pericol în acest sens. Din 1968 devine și președinte al Consiliului Național de Apărare al Frontului Unității Socialiste, președinte al Consiliului Apărării și comandant suprem al armatei și încearcă să promoveze imaginea să drept unificatoare pentru partid și popor. De exemplu „Scînteia” titra „Taiasca România Socialistă!, Trăiască Partidul Comunist în frunte cu Comitetul Central!” (5 noiembrie 1965), iar în 1969 „Ceaușescu și poporul! Ceaușescu și viitorul!” (13 august 1969). „Scînteia” ca și restul publicațiilor, își schimbase și tonul dur și virulent din perioada precedentă în care comunismul trebuia să-și instaureze monopolul. În ceea ce privește limbajul de lemn, însă, lucrurile erau neschimbate; mai ales articolele politice și cu caracter intern sau economic foloseau aceleași formule și clișee repetate de mii de ori cu care ziariștii tineri se molipseau de la cei mai experimentați. De fapt, controlul informațiilor nu se slăbise atât de mult cât se înrădăcinaseră aceste lucruri în mintea gazetarilor și a scriitorilor, intervenind astfel autocenzura. Orice știre sau articol trebuia să prezinte măcar un citat al mărețului conducător, realizările sale și ale PC și superioritatea față de statele capitaliste și să promoveze educația socialistă. „De exemplu suprafața agricolă declarată ca recoltată era mai mare decât suprafață totală a țării, obiectivele industriale erau inaugurate cu mult înainte de încheierea lucrărilor, copiii orfani, bolnavii de sida sau persoanele cu handicap nu existau pentru mass-media din România”. Mai ales în timpul dictaturi ceaușiste, propaganda și manipularea au atins cote maxime, Securitatea supraveghea îndeaproape ziariștii și viața lor privată pentru a elimina orice suspiciune și pentru a crea vulnerabilitate și teamă.
În 1968, Ceaușescu îl numește redactor-șef la „Scînteia” pe Alexandru Ionescu. În acea perioadă dictatorul era deschis către relații externe cu occidentul (RFG, SUA), condamna invazia sovietică în Cehoslovacia în 1968, gest menit să dea speranțe poporului. Într-adevăr el era considerat un lider credibil ce promitea o direcție ascendentă, fiind singurul președinte comunist ce se bucura de prietenia Statelor Unite. Pe 26 ianuarie 1968, dată la care Ceaușescu împlinea 50 de ani, „Scînteia” celebra ocazia discret, cu titlul „Tovarășul Nicolae Ceaușescu a împlinit 50 de ani”, cu o scrisoare de felicitare redactată de Comitetul Central, Consiliul de Stat și Consiliul de Miniștrii, precum și telegrame din partea liderilor străini care trimiteau urări „din inima” (vezi anexa 3). În schimb, zece ani mai târziu, „Scînteia” începuse serbarea sa cu o săptămâna înainte, iar în numărul din 26 ianuarie 1978 nu mai apărea nici o altă rubrica obișnuită. Paginile ziarului erau viu colorate în semn de sărbătoare și a fost suplimentat de la 6 pagini la 8 pentru a relata pe larg „cadrul solemn” al ceremoniilor prin care Ceaușescu devenea doctor în științe politice și economice și, pentru a doua oară, „Erou al RSR”. Prezentarea atmosferei „înflăcărate” a inclus chiar și descrierea diferitelor tipuri de aplauze adresate lui.
Treptat, începând din 1971, presa a evoluat de la „comunismul liberal” la cultul personalității, pe care Ceaușescu l-a instaurat după vizitarea Chinei și a Coreei de Nord. Profund marcat de „revoluția culturală” întreprinsă de dictatorii celor două state, el a lansat „Tezele din iulie”, discursul lui din 1971 prin care cerea subordonare ideologică totală și interzicea orice element străin în presă și în viața culturală, orice ar putea devia de la construirea socialistă a „omului nou”. În „Scînteia” erau relatate pe larg ceremoniile organizate în cinstea lui Ceaușescu. Pe 10 iunie 1971, când delagația ajunge la Phenian (vezi anexa 10), este primită cu mare fast de mulțimile de oameni (120 de mii de persoane) adunați de către dictatorul corean Kim Ir Sen. Nicolae Ceaușescu a fost întâmpinat ca „prietenul apropiat și drag al poporului”, cu coregrafii, pancarde și cântece pline de entuziasm și recunoștință. După cum reiese din relatările „Scînteii”, erau scandate în ambele limbi urale precum: „ Coreea – Prietenie – România”, „Coreea – Solidaritate – România” și versurile „Pe aceste plaiuri pline de flori, / Prietenii noștri au sosit. / Să cîntăm cu toții al prieteniei cînt”. Inspirat de grandoarea și fastul cu care a fost elogiat, Ceaușescu a comandat construirea Casei Poporului, cea mai mare clădire din lume după Pentagon, cât și a blocurilor de locuințe din toată țară, după modelul corean.
În 1974 adopta o Lege a Presei prin care să reglementeze rolul mass-media de instrument de propagandă pentru ideile marxist-leniniste și pentru integrarea politicii Partidului Comunist în viața de zi cu zi. Progresiv, după exemplul maoist, s-a creat un model pur românesc de idealizare a liderului, în dezvoltarea căruia Ceaușescu s-a implicat personal, impunând control absolut asupra culturii și presei românești. Toate sectoarele acestora aveau menirea de a-i întări autoritatea absolută, de a-l glorifica dincolo de limitele rațiunii și de a îndoctrina populația prin dezinformare și educație socialistă. Dreptul de libertate a presei nu putea fi exercitat în contradicție cu interesele conducerii partidului și a statului, după concepțiile leniniste. Tot pentru a impune și mai mult controlul direct al PCR, Ceaușescu desființează Comitetul de Stat pentru Presă și Tipărituri și reorganizează instituția cenzurii, trimițând membrii comitetului în posturi de conducere la publicațiile vremii. Astfel, cenzorii experimentați controlau mai îndeaproape conținutul lor. Ion Manea spunea că „departe de a fi desființat Oficiul de Cenzură doar s-a mutat de la etajul al treilea al Casei Scânteii mai aproape de structura așa-numitului Consiliu al Culturii și Educației Socialiste”. În această perioadă au fost interziși și exilați sute de scriitori și jurnaliști și oricare dintre cei ce au rămas și-au întărit autocenzură pentru a nu fi concediați, persecutați sau condamnați.
Urma un sfert de secol de represiune asupra populației, condiții de trăi minime, restricții în toate aspectele vieții și, pe de altă parte, megalomanie și narcisism duse la cote aberante pentru proslăvirea cuplului dictatorial. După ce a devenit președinte al Republicii Socialiste Române în 1974, Ceaușescu și-a însușit puterea deplină, accentuandu-se și cultul personalității care s-a extins și la soția lui. Cu ocazia aniversării vârstei de 60 de ani a Elenei Ceaușescu, pe 7 ianuarie 1979, organul oficial de presă al partidului o înfățișează drept a două persoană că importanță în ierarhia statului. Cu o zi înainte „Scînteia” îi aducea pe prima pagină un „Omagiu fierbinte al Partidului, al poporului” în care ea era preamărită în calitate de „militantă de frunte a partidului nostru” și „eminent om de știință”, caracteristici ce o propulsaseră în fruntea revoluției socialiste încă din tinerețe. Cu toate că ulterior s-a dovedit că ea a terminat doar opt clase, era descrisă drept „un exponent remarcabil în tovarășa academician doctor inginer Elena Ceaușescu, atât prin propriul aport la organizarea de ansamblu a știnței românești, cât și prin vasta și laborioasa activitate desfășurată cu pasiune și înaltă competență pe tărîmul cercetării propriu-zise”. Ziua ei de naștere, că și cea a lui Nicolae Ceaușescu erau declarate sărbători naționale și serbate ca atare prin ceremonii ample pe stadioane la care erau obligați toți cetățenii să participe. Totuși, ea era prezentată doar ca eminent om de știință și ca femeia, mama și soția ideală, vernic tânăra și iubitoare,iar rolul elogierilor ei era doar de a întări poziția dictatorului de lider absolut, erou și făuritor al unui stat puternic.
Una dintre cele mai controversate decizii ale lui la acea vreme a fost alegerea sceptrului prezidențial, obiect asociat direct cu monarhia, pe care Ceaușescu l-a etalat la ceremonia de învestire în funcția de președinte al RSR. Acestuia îi erau înmânate eșarfă tricoloră și sceptrul, considerate „simbolurile demnității și prestigiului, ale puterii de stat, ale autorității suverane a poporului român, ale voinței sale de a se dezvolta liber și independent, pe calea socialismului și comunismului”.
Începând de atunci și, mai ales după 1980, Ceaușescu a izolat România pe plan internațional, dorind să plătească integral datoria țării. Drept urmare, populația a suportat restricții drastice de natură economică printre care și raționalizarea hranei, în contextul dezvoltării aberante a cultului personalității care era impus excesiv în toate canalele de comunicare. În 1981 Ceaușescu s-a implicat activ în promovarea negativă pe care presă trebuia s-o prezinte în legătură cu situația economică internațională, manipulând opinia publică să creadă ce dorea el. Pentru a-și întări influența asupra presei, în același an îl denumește redactor-șef la „Scînteia” pe Ion Cumpanașu, fost șef al Agerpress. Specializat pe probleme externe, acesta a contribuit la răspândirea ideii conform căreia economiile europene erau mult în urma celei românești. Tot în 1981, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la publicarea primei ediții a ziarului oficial, Ceaușescu a declarat „Ziua Scînteii” drept ziua Națională a Presei și i-a decernat ordinul „Victoria Socialismului”.
În ciuda faptului că ziarul era considerat de o importantă deosebită, neajunsurile financiare se reflectau și în activitatea editorială. Materialele utilizate la imprimarea cotidianului și a suplimentelor sale erau de o calitate îndoielnică, însă cele ce ajungeau în posesia liderilor PCR și la export erau imprimate pe hârtie specială și cu cerneală de calitate superioară. Astfel, în 1984, „Scînteia” avea un tiraj mediu zilnic de 1.360.000 de exemplare, dintre care 40.000 erau imprimate cu materiale de bună calitate, pentru exportul în Uniunea Sovietică și 3000 rezervate Comitetului Central. Restul exemplarelor destinate populației erau editate pe hârtie subțire, ce nu permitea o imprimare clară a fotografiilor. Cu toate îmbunătățirile aduse portretelor cuplului dictatorial, ele apăreau modificate din cauza calității slabe a hârtiei de ziar. Deoarece pretențiile celor doi, erau exagerate, pornite din narcisism și megalomanie duse la extrem din cauza complexelor de inferioritate, fotografiile și filmările în care apăreau erau tot timpul editate și selectate cele care îi favorizau. Nu era permis că ei să apară în ipostaze în care să le fie evidențiate defectele, Ceaușescu fiind complexat de statura mică, iar Elena, de nasul proeminent și figura rurală. Prin definiție, ei erau asociați cu perfecțiunea pe toate planurile, el fiind „eroul cugetător” ridicat la rangul de zeu întemeietor al națiunii, iar ea principalul executant al ideilor sale geniale. Ambițiosul lider cu origini modeste, tradiționale era descris în mass-media nu doar ca „erou al clasei muncitoare” (vezi anexa 11), ci că un continuator al unor figuri istorice precum domnitorii și voievozii medievali. I se atribuiau epitete răsunătoare precum: „geniu”, „sfânt”, „titan”, „vizionar”, ale cărui eforturi îl aduseseră la rangul de „personalitate excepțională a lumii contemporane”, „cel mai iubit fiu al poporului român” sau „luptător pentru cauza dreptății și păcii, și socialismului”.
În perioada 1985-1989, când cultul personalității lui Ceaușescu a ajuns la apogeu, la conducerea ziarului „Scînteia” se afla Ion Mitran. În redacția să se sărbătorea pentru ultima dată o vârstă rotundă a dictatorului, cu ocazia împlinirii a 70 de ani. Și gazeta principală a partidului și „Scînteia tineretului” ce aparținea de Uniunea Tineretului Comunist au abordat în exclusivitate subiectul pe 26 ianuarie 1988. Timp de mai multe zile, în „Scînteia” s-au scris doar elogii în cinstea conducătorului suprem al statului, iar în ziua aniversării sale a descris detaliat vizita pe care cuplul dictatorial a făcut-o la mormântul părinților lui Ceaușescu, în satul natal, Scornicești, vizită care „s-a constituit în momentele de profundă semnificație, ce vor rămâne în conștiința oamenilor acestor locuri, a întregii națiuni”. „Scînteia” era suplimentată de la 6 la 8 pagini, deoarece numai discursul dictatorului ocupa integral 4 dintre ele. El vorbea despre istoria poporului român, la „dezvoltarea multilaterală” a căruia PCR contribuise cel mai mult. În realitate, atunci societatea era controlată de Securitate pe toate plaurile, alimentele raționalizate lipseau de cele mai multe ori din alimentare, apa caldă, căldura și volumul de informație erau la limita minimă, iar românii dezvoltaseră o repulsie justificată față de „cel mai iubit fiu al poporului” și consoarta sa.
În anul următor, Ceaușescu rămăsese ultimul lider comunist din Europa, după revoluțiile din restul Europei care se desfășuraseră pașnic și au prefigurat și izbucnirea revoltelor de la Timișoara din decembrie 1989, în țara noastră ruptură de comunism s-a realizat prin vărsare de sânge. Începând cu noaptea de 17 spre 18 decembrie la Timișoara, până la 27 decembrie au fost răniți și uciși mii de oameni în orașele mari ale țării. A fost prima Revoluție transmisă în direct de televiziune,după fuga cuplului dictatorial din clădirea Comitetului Central. În aceeași zi, pe 22 decembrie 1989, „Scînteia”, organ principal de propagandă al partidului, apărea în două ediții, cu viziuni complet contrare. Ediția de dimineață, ca în fiecare zi din ultimii 45 de ani, avea un profund mesaj pro-comunist și pro-dictatorial, cu poza soților Ceaușescu însoțiți de membrii Comitetului Politic Executiv, urmată de discursul intitulat „Apărarea Socialismului”. Era reprodus discursul dictatorului din ziua precedentă în timpul căruia fusese huiduit în Piață Palatului Republicii. După ce unele grupuri au instigat la violență atacând muncitorii siliți să vină să îl asculte pe Ceaușescu, mitingul s-a transformat într-un câmp de lupta, dar în „Scînteia”, discursul era redactat fără nicio întrerupere sau mențiune ulterioară, de parcă nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat: „considerând această [adunarea] ca o expresie a întregului nostru popor de a acționa cu toată puterea, în strânsă unitate, în jurul partidului, pentru apărarea independenței, integrității și suveranității României”.
La câteva ore după fuga Ceaușeștilor, apărea „Scînteia poporului”, o foaie volantă scrisă și tipărită de aceeași echipă ce scosese și ediția de dimineață. Pe prima pagină apăreau titlurile „Dictatura a căzut, poporul e liber!” și „Victoria adevărului”, era prezentat drept „cotidian politic și social” și avea sloganul „Glorie patriei libere, poporului ei erou!”. În locul însemnelor comuniste, ziariștii scriseseră versurile actualului imn național, „Deșteaptă-te, române!”, iar tovarășul devenea „odiosul dictator” (vezi anexa 12). A doua zi, pe 23 decembrie, organul central al Comitetului Central al PCR înceta să apară, iar în locul lui, „Scînteia poporului” avea ca articol de fond „Trăiască libertatea, trăiască răspunderea”. În a treia și ultima zi în care se intitula astfel, ziarul făcea un apel derutant sub titlul „Uniți, la arme!” către „Toți cei ce pot folosi o armă, la arme! Cetățeni, tovarăși, membri ai Partidului Comunist Român!”. Acest articol aparent antirevoluționar a determinat mulți protestatari să ia cu aslat Casa Scânteii. Pe lângă această, pe prima pagină apărea și un discurs al lui Ion Iliescu despre „teroriștii instruiți special pentru lupta împotriva maselor populare și apărarea dictatorului” care ar fi împiedicat desfășurarea pașnică a revoltelor și instaurarea noii puteri reprezentate de Frontul Salvării Naționale (FSN).
La 25 decembrie 1989, ziua în care soții Ceaușescu au fost judecați și executați, apărea ziarul „Adevărul”, continuatorul celor două, după decizia colectivului redacțional de a relua ceea ce începuse Alexandru Beldiman cu mai bine de un secol înainte. Inevitabil, „Adevărul” a devenit partizan al ideilor FSN, iar Dumitru Tinu anunță pe prima pagină faptul că „Ziariștii colectivului nostru redacțional, care din primele ore ale Revoluției s-au făcut purtători de cuvânt ai voinței populare, aduc la lumina tiparului faptele de înălțător eroism pentru apărarea libertății, demitatii și valorilor naționale într-o nouă expresie publicistică: Adevărul”.
Concluzii
Mai ales prin intermediul cotidianelor de mare tiraj, mass- media a influențat întotdeauna realitatea, la fel cum și această la rândul ei a fost influențată de realitate. Presa, cu alte cuvinte, este cea care aduce în viață socială informații pe care altfel nu am aveam cum să le aflăm decât într-o măsură mult mai mică, ea fiind cea care construiește o realitate dincolo de puterea omului de rând cu fiecare știre sau articol redactat. Conștienți de importanță acesteia, în epoca modernă toate personalitățile marcante în oricare regim politic au încercat să își consolideze puterea prin intermediul presei.
În România, că și în alte state ce au fost sub dominația unui regim totalitar, presa a fost privată de libertatea de exprimare, funcția de informare i-a fost transformată în cea de răspândire a ideologiei partidului unic, iar valorile etice precum adevărul și corectitudinea au fost înlocuite cu manipularea și propaganda, ajungând să se întrepătrundă cu nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului, în special în timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. După model sovietic, voința partidului era singurul factor de care depindeau organizarea, dinamica și mesajul presei. Mass-media aparținea în întregime statului, fapt ce a îngrădit evoluția normală și dezvoltarea ideologică a presei și a societății în afara obiectivelor și instrucțiunilor date de putere. Orice informație era trecută prin filtrul cenzurii, statul exercitând un control total asupra tuturor sectoarelor vieții culturale. Pentru a include propaganda comunistă și, mai târziu, fabricațiile cultului personalității, presa a folosit metode de dezinformare și de ocolire a adevărului. În scopul obținerii, pe lângă aceasta, unei stări de obediență a „omului nou” pe care o impunea comunismul, mass-media românească a fost cea care a trebuit să educe populația în spiritul socialist, cu toții fiind nevoiți să renunțe la libertatea de exprimare liberă a propriilor opinii. Toate acestea erau controlate în cel mic detaliu al vieții de zi cu zi, dar neajunsurile materiale și megalomania lui Ceaușescu, ajunse la limita absurdului, au condus la o repulsie generalizată ce nu se încadra în realitatea utopică a comunismului. Dorința de liberatea a românilor s-a manifestat tragic în decembrie 1989, moment în care mass-media a contribuit semnificativ la accentuarea stării de revoltă.
Haosul din timpul Revoluției a fost urmat de o scurtă perioadă euforică dar, mai presus de toate dificilă, în care componenta economică a afectat explozia mediatică de la începutul perioadei de tranziție, ca ulterior după o oarecare stabilizare, factorul politic să își reclame rolul principal. Totuși, după cum am arătat în această lucrare, în urmă unei analize obiective, presa românească a făcut multe progrese datorită potențialului jurnaliștilor care au înțeles să se ghideze după cerințele publicului pentru a-și recâștiga rolul, exercitându-și responsabil dreptul la libera exprimare după repere etice și deontologice. În prezent asistăm din nou la o lipsa de credibilitate a opiniei publice în privința calității și independenței presei, în condițiile în care accesul la informație este mult mai facil, iar competiția acerbă din mass-media a accentuat tabloidizarea inclusiv a publicațiilor serioase și, implicit, expunerea unor valori îndoielnice, superficiale și materialiste.
Un cotidian precum „Adevărul” cu o istorie atât de zbuciumată, născut din dorința de libertate a cuvântului, ne oferă un exemplu original de sacrificii, eforturi și lupta împotriva nedreptăților sistemului pentru a putea clădi o instituție de cultură. După perioade de interzicere, sabotaj, dar și succes, determinarea fondatorului său, Alexandru Beldiman, flerul și rațiunea succesorului său, Constantin Mille, precum și profesionalismul ziariștilor au pus bazele unui imperiu mediatic admirabil. Contextul istoric a favorizat venirea la putere a comuniștilor, pentru care libertatea nu era o valoare și, astfel, prin interzicerea gazetelor cu caracter democratic, au transformat presa în principalul lor instrument de propagandă. Cu un colectiv neexperimentat, au ales ziarul „Scânteia” ca publicație oficială a partidului, cotidian ce avea să formeze societatea în spiritul socialist timp de 45 de ani. În „Scânteia”, dictatorul Nicolae Ceaușescu a fost elogiat până la saturație de când a preluat puterea în 1965 până la Revoluția din decembrie 1989. Atunci, luând exemplul poporului, colectivul redacțional a căzut de acord să urmeze principiile libertății și să reînvie „Adevărul”.
Drept urmare, este important să notăm faptul că atât societatea cât și mass-media sunt într-o continuă schimbare și sunt interdependente în dezvoltarea lor. Ambele pot fi controlate și manipulate, sabotate sau ajutate să evolueze, însă, în final oamenii au posibilitatea de a discerne și de a selecta informația, iar puterea maselor de a răsturna chiar și cel mai puternic regim politic nu ar trebui ignorată.
Bibliografie
Câmpeanu Pavel, Ceausescu, anii numaratorii inverse, Iasi, Editura Polirom, 2001
Chirvașiu Ciprinan, „Constantin Mille, geniul inovator al Adevĕrului” – Adevărul 125 de ani, în ziarul Adevărul, 23 iunie 2013
Constituția României, revizuită în 2003, articolul 30, alianeatul 1-8
Delcea Cristian și Ungureanu Laurențiu, „Confesiunile lui Sorin Toma, redactor-șef la cel mai mare ziar al României, în cea mai întunecată epocă a presei”, ziarul Adevărul, 2 martie 2013, Cristian Delcea și Laurențiu Ungureanu, http://adevarul.ro/cultura/istorie/confesiunile-sorin-toma-redactor-sef-mai-mare-ziar-romaniei-cea-mai-intunecata-epoca-presei-1_5130d5a100f5182b85b9ec39/index.html , accesat la 10 iunie 2015
Ficeac Bogdan, „ Cenzura comunistă și formarea „Omului Nou” ” , Ed. Nemira, București, 1999
Georgescu Vlad, „Istoria romanilor de la origini pana in zilele noastre”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992
Gross Peter, „Colosul cu picioare de lut: aspecte ale presei române post-comuniste”, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 27
Ionescu Carmen, „Agențiile de presă din România de la 1889 până astăzi”, Ediția a II-a revizuită,Ed. Tritonic, Bucuresti, 2007
Keeble Richard, „ Presa scrisă – O introducere critică”,Ed., Iași, 2009
Keeble Richard, „Print Journalism. A critical introduction”, Ed. Polirom, Iași, 2009
Manea Ion, „The Romanian Press: Does it exists in todays Romania?” – Journal of the American Romanian Academy, nr. 67, 1985
Nicolaescu Sergiu, „Cartea revoluției române decembrie '89”, Ed. Ion Cristoiu, București, 1999
Petcu Ion, „Ceaușescu, un fanatic al puterii. Obiografie nereușită, Ed. Română, București, 1994.
Petcu Marian, „Tipologia presei românești”, Iași, Institutul European, 2000
Petcu Marian, „Istoria presei românești”, Ed. Titronic, București, 2002
Pop Doru, „Mass-media și democrația”, Ed. Polirom, Iași, 2001
Rad Ilie, „Incursiuni în istoria presei românești”, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2008
Revista „Vitralii – Lumini și umbre”, „Revista veteranilor din Serviciile Române de Informații, anul II, nr. 5, decembrie 2010, pp. 113-114, accesat mai 2015 la adresa http://www.acmrr.ro/upload/vitraliino5.pdf
Revoluția română văzută de ziariști americani și englezi, S.C. “Helicon” Banat S.A., Timișoara, 1991
Scurtu Ioan , „Revoluția română din decembrie 1989 în context internațional”, Ed. Enciclopedică în colaborare cu Editura Institutului Revoluției Române, Bucuresti, 2006
Troncotă Tiberiu, „România comunistă. Propaganda și cenzura”, București, Ed. Tritonic, 2006
Anexe
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Anexa 4
Anexa 5
Anexa 6
Anexa 7
Anexa 8
Anexa 9
Anexa 10
Anexa 11
Anexa 12
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Scanteia Si Adevarul Istoria Unui Cotidian In Doua Epoci Istorice (ID: 108013)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.