Satisfactia Sexuala In Mediul Urban Si Rural

=== lucare ===

Cuprins

Cap.I. Sexualitatea, satisfacția sexuală

Cuplul

Definirea conceptului de cuplu

Formarea relației de cuplu

Menținerea relației de cuplu

Sexualitatea

Satisfacția sexuală

1.3.1 Satisfacția în relația de cuplu

1.3.2 Diferența dintre pulsiune și instinc

1.3.3 Motivația (dorința) sexuală

1.3.4 Factorii satisfacției sexuale

Cap.II. Diferențe de gen în exprimarea sexualității

Sexualitatea feminină

Sexualitatea masculină

Capitolul I

SEXUALITATEA, SATISFACȚIA SEXUALĂ

Cuplul

Definirea conceptului de cuplu

Noțiunea de cuplu a apărut în limba franceză, în secolul al XII-lea, pentru a desemna uniunea dintre un bărbat și o femeie. Termenul, își are originea în latinescul copula (legătură), din care provine și noțiunea de copulație. Sexualitatea, nu întâmplător ocupă un loc central în semnificația conceptului pe care îl analizăm.

Iolanda Mitrofan (1998, p.14) definește cuplul ca fiind „o structură bipolară, de tip bio-psihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se susțin, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt)”

În sens comun, cuplul reprezintă un parteneriat între două personae, bazat pe o legătură constantă sau datorată unei apropieri accidentale (http://dexonline.ro/definitie/cuplu).

În cartea Tratat de psihosexologie, Constantin Enăchescu, definește cuplul ca fiind: „grup de două persoane, de sexe diferite sau de același sex, unite prin sentimente, idei sau interese comune”.

Deși noțiunea de cuplu, a apărut foarte timpuriu în specia umană, în decursul ultimelor două secole cuplul, a devenit „o contopire a două singurătăți”. Înainte, după cum afirmă Ph. Aries, „cuplul nu avea nici intimidate, nici spațiu privat, nu exista nici patul separat, ascuns vederii”.

În Psihologia cuplului și a familiei, Maria Nicoleta Turliuc, afirmă faptul că în existența unui cuplu, nu se succed două faze automat, respectiv una naivă și idealistă, prezentă la debutul său, iar cea de a doua rutinieră și conflictuală.

A convețui lângă cineva, dincolo de perioada oarbă și din ce în ce mai scurtă a îndrăgostirii, reprezintă un pariu aproape pierdut făcut cu liniștea interioară, de care am avea atâta nevoie în acest haos al începutul sexolului XXI. Dezamăgirile, nemulțumirile, frustrările, refulările apar, nu doar în singurătate ci și (dacă nu, în special) atunci când avem lângă noi o persoană care, din motive obiective sau subiective, tinde să ne victimizeze, să ne culpabilizeze, să proiecteze asupra noastră (îndreptățit sau nu) toată vina nefericirilor ei. Tendința este reciprocă, iar democratizarea vieții de cuplu și emanciparea continuă a femeii favorizează disfuncționalitățile și accentuează insatisfacția vieții în doi.

Viața în cuplu, îi permite omului să evite disconfortul creat de sentimentul solitudinii și insecurității și va dăinui, probabil, atâta timp cât în specia umană va exista sentimentul iubirii și dorința susținerii psihologice reciproce între parteneri.

Formarea relației de cuplu

Partenerii de care ne îndrăgostim sunt din ce în ce mai diferiți între ei și aproape că nu mai au nimic în comun cu idealul construit în adoleșcență sau în perioada maximelor fantezii. Majoritatea oamenilor se grăbesc să înceapă o nouă relație, înainte de a părăsi afectiv sau sexual vechea convețuire, deoarece oamenii au teama de a nu rămâne singuri.

Forțele care contribuie la formarea relației de cuplu sunt atât de ordin psihologic (simpatie), cât și de ordin moral (valorile și normele morale pe care le căutăm să le descoperim în celălalt). Aceste „forțe psihomorale”, nota C. Enăchescu (2002, p. 219), sunt cele de atracție (simpatie, dorință, interes, iubire).

Pentru psihanaliști atracția sexuală și selecția partenerului este determinată de factori psihici și somatici. S.Freud, W.Stekel și E. Ferenczi au pus alegerea partenerului sexual în dependență de gustul individual. W.Stekel vorbește despre aptitudinea sau de dispozitia erotică, care există în mod latent în fiecare persoană, și care, în anumite circumstațe se exteriorizează brusc. Această exteriorizare reprezintă o declanșare bruscă a pulsiunilor eretico-sexuale latente ale individului. Acestă „predispozitie erotică latentă” s-ar afla în personalitatea tuturor indivizilor. Selecția partenerului s-ar conforma unei „legi a bipolarității”, conform căreia alegerea are loc după legea identității și cea a diferențierii.

Alegerea dintre doi parteneri se explică printr-un element de ordin fetișist. Fetișul este o reconstrucție în plan intrapsihic a unui ideal. De exemplu: forma feței, a nasului, ochilor, gurii, culoarea părului și a ochilor, ținuta, înălțimea, silueta.

În cartea Tratat de psihosexologie, Constantin Enăchescu afirmă faptul că, în alegerea partenerilor concură mai mulți factori, de ordin sociologic, antropologic și psihologic. Aceștia sunt însă, de regulă, intricați, iar ceea ce domină în alegerea partenerului sunt asemănările semnificative dintre aceștia. Prin urmare, alegerea partenerului se face dintre indivizii care îi sunt asemănători.

La bărbat, principalul criteriu de selecție a partenerii ar fi imaginea mamei (care ar putea fi înlocuită mai târziu de mătușă, verișoară), ceea ce se explică prin pornirea inconștientă a bărbaților de a retrăi fantasmele iubirii din copilărie. La femei, acționează același mecanism psihologic, dar în relație cu tatăl.

Studiile de psihosexologie au identificat principalele calități apreciate de bărbați și de femei la partenerii sexuali și care devin, mai devreme sau mai târziu, criterii de selecție ale acestuia (C. Carnoz, pp. 26-32). Bărbații apreciază în primul rând frumusețea, deoarece sunt stimulați cel mai mult pe cale vizuală, apoi iteligența, urmată de capacitatea de a asculta, umorul, dinamismul, fidelitatea și independeța financiară. Femeile, apreciază mai întâi inteligența, deoarece sunt stimulate cel mai puternic pe cale auditivă, urmând fidelitatea, seriozitatea în relația de cuplu, maturitatea, simțul umorului, încrederea în sine și sociabilitatea. G. Lipovetsky, p. 40 observă modul în care criteriile de selecție a partenerului au evoluat în cursul sexolului XX. Dacă la începutul secolului un bărbat trebuia să fie romantic și pasional, în prezent, pentru a avea succes la femei, un bărbat trebuie să fie în primul rând amuzant. Dacă în trecut un criteriu de selecție a bărbaților ca parteneri sexuali, era capacitatea lor de a oferi dragoste, în prezent contează foarte mult capacitatea lui de a creea o atmosferă haiosă, animată sau veselă.

Anumite studii psihosociologice au încercat să etapizeze modul în care se creează și se dezvoltă o relație intimă. D. Altman și S. Taylor (1973, apud. Social Penetration) au elaborat teoria penetrării sociale, conform căreia există un adevărat ritual de apropiere a indivizilor și care cuprinde patru etape:

Orientarea, care se referă la faptul că oamenii se observă între ei, caută să-și atragă atenția, adună impresii păreri și opinii pentru a-și putea contura un portret cât mai complet al celuilalt.

Schimbul primar, unde se încheie selecția partenerului, individul concentrându-se asupra celui ales. Se realizează o atmosferă mai destinsă, mai relaxată, chiar dacă schimbul afectiv rămâne inhibat de mulțimea de necunoscute pe care le încorporează celălalt.

Schimbul secundar, aici se renunță la formalități și se instituie relația afectivă propriu-zisă, fenomentul destăinuirii făcându-și simțită prezența într-o măsură mult mai mare. Acet lucru consolidează relația, fiind înlăturate inhibițiile legate de incompatibilitate.

Schimbul terțiar, unde se realizează siguranța și încrederea în celălalt, comunicarea capătă un caracter stabil și permanent și se asigură puntea de legătură dintre cei doi.

În fiecare din cele patru etape pot interveni diferențe între așteptările celor doi parteneri. De exemplu, bărbații tind să atribuie schimbului primar profunde conotații sexuale, în timp ce femeile îi conferă mai degrabă caracterul unei prietenii (Duck 2000, apud. Relații interpersonale). Indiferent de sex, teama de a fi respins este cel mai frecvent motiv pentru care persoanele evită să propună o relație.

Ellyn Bader și Peter Pearson (1988) consideră că orice relație de cuplu se formează și evoluează în mai multe etape:

Fuziunea ce reprezintă acel moment în care cei doi se află împreună și se simt ca unul. De exemplu: în momentul în care se află la un restaurant, ce dorește unul să comande, celălalt tinde să spună la fel.

Diferențierea în care fiecare partener își afirmă- re-afirmă propria identitate, diferită de cea a partenerului. De exemplu, în momentul în care nu avem aceleași gusturi ca și partenerul și ne exprimăm opinia.

Explorarea ce reprezintă etapa de testare a fidelității partenerului. Îndepărtarea de către partener si petrecerea timpului liber alături de prieteni, cunoștințe, rude.

Re-apropierea se poate realiza, doar dacă primele trei stadii au fost depășite. La acest nivel, se stabilește motivul rămânerii împreună, se stabilește o „hartă” a cuplului, sarcinile fiecăruia. Fiecare dintre indivizi ajung să se îmbogățească prin diferențele celuilalt.

Cooperarea în care cuplul își dobândește echilibrul funcțional. Partenerii ajung să se intereseze de carieră, sunt atenți la evoluția celuilalt

Sinergia reprezintă cel mai înalt stadiu al evoluției, în care partenerii ajung să constituie o veritabilă echipă, unică. Cuplul ajunge să realizeze o bogată activitate socială și profesională și se pot acupa de creșterea și educarea copiilor

Respectul, reciprocitatea reprezintă condiții ale formării cuplului, pe de o parte, iar idealurile și trăirea emoțională (pozitivă) intensă, pe de altă parte, care se pot menține în timp.

Concluzionând, alegerea partenerului are la bază, în general, o combinație între nevoia de stabilitate afectivă și materială, îmbunătățirea statutului social și dorința de implinire pe plan sexual (Pascal, 2001, apud, Arta de a fi mereu impreuna).

Menținerea relației de cuplu

În cartea Psihologia și terapia cuplului de Iolanda Mitrofan precizează faptul că atractivitatea fizică poate fi o povară dar și un atu. De cele mai multe ori, atât bărbatul cât și femeia uită ca vina nefericirii le aparțin și în ambele cazuri disprețul față de sexul opus crește, ceea ce aplifică neîncrederea, neloialitatea și nepăsarea. Imediat se instalează rutinizarea comportamentelor, banalizarea sexului. Secolul hedonist în care am intrat ne provoacă să-i uităm mai ușor pe cei lângă care am stat.

A trăi în cuplu ajungem să ne dezvoltăm ca ființe. Suntem provocați de multiple paliere ale psihicului nostru: ale sentimentelor noastre, ale convingerilor și credințelor noastre, de la cele mai superficiale, la cele mai profunde, precum și ale comportamentelor noastre. În cuplu învățăm ce este iubirea erotică, ce inseamnă intimitate cu o altă ființă și tot aici ne implinim sexualitatea.

Fiecare cuplu are un stil propriu de comportament, în cadrul căruia regăsim „modelele de referință”, reprezentând zestrea psihologică cu care fiecare dintre parteneri „intră” în cadrul cuplului. Aceste modele sunt preluate, de regulă, din familia de origine a fiecărui partener. Fiecare partener are tendința de a impune celuilalt „modelul” său, pe care îl consideră ca fiind cel mai potrivit, adesea fără a ține seamă de temperamentul, preferințele și aspirațiile partenerului.

După C. Enăchescu factorii care intervin în menținerea relației de cuplu sunt susținerea reciprocă, încrederea, acceptarea, toleranța. Un rol esențial în „ajustarea” partenerilor, în stabilirea unui acord între aceștia, îl are comunicarea dintre ei în planul emoțional-afectiv în direcția unor interese comune, a unor aspirații identice și a unei corespondențe pe plan sexual. Al factor după C. Enăchescu îl reprezintă factorul irațional, care permite aflarea elementelor pozitive ale „modelului” fiecărui partener, selectarea lor, „reconstituirea” și acceptarea, în acest fel, a unui „model comun” nou. Factorul care poate rezolva aceste „ajustări reciproce” este timpul, ce pune treptat de acord partenerii între ei. Se mai poate constata la o așa numită renunțare parțială a partenerilor, în legătură cu unele aspecte ale „modelelor” noi pe care le propun fiecare.

Toate acestea, în final, vor duce la formarea unui „model de viață” nou, specific cuplului respectiv, întemeia în primul rând pe o relație emoțional-afectivă pozitivă și pe o coabitare sexuală normală, lipsită de probleme.

Într-o relație de cuplu, partenerii aduc laolaltă două tradiții de familie diferite și stabilesc cadrul pentru integrarea acestor tradiții, cu normele, valorile, regulile, rolurile și rutinele lor, într-un nou ritual. Luarea acestor decizii cu privire la acest proces este adesea o problemă complexă, de care depinde menținerea sau terminarea relației. (Carr, 2006)

Un model teoretic axat pe factorii implicați în menținerea unei relații îl reprezintă modelul investiției relaționale (the investment model of relationship) (Rusbult, 1980;Rusbult, Johnson, &Morrow, 1986 ). Modelul face distincția între satisfacție, prin aceasta înțelegându-se pozitivitatea sau atracția față de propria relație, și angajament unde există tendința de a menține relația și de a se simți atașat psihologic de acesta. În primul rând, angajamentul ar trebui să fie mai puternic în măsura în care relația este satisfăcătoare. În al doilea rand, partenerii ar trebui să se simtă mai implicați în relație, în măsura în care au puține alternative la angajamentul actual. Și în ultimul rând, angajamentul ar trebui să fie mai mare în măsura în care individul a investit în relația de cuplu resurse numeroase, fie intrinsec (timp, efort, auto-dezvăluire), fie extrinsec (prieteni comuni, amintiri sau posesiuni materiale comune). Modelul investiției asumă că indivizii ar trebui să se simtă mai satisfăcuți în propriile relații de cuplu, în măsura în care acestea le oferă recompense ridicate,cum ar fi un partener inteligent sau atrăgător dar asemănătoare cu propria persoană. Acest model implică costuri scăzute cum ar fi: argumente ocazionale și preoximitatea fizică.

În fiecare cuplu, există diferențe de comunicare: dacă spre exemplu deviza bărbaților este: „sa analizăm”, adică ei caută răspunsuri și soluții înainte de-ași formula și exprima opinia, deviza femeilor este reprezentată de: „să analizăm, dar să analizăm cu voce tare”, iar ele au tendința de a construi raționamente pe măsură ce exprimă pașii analizei.

Atenția, înțelegerea sau neînțelegerea, acceptarea sau neacceptarea reprezintă pașii prin care cumunicarea trece într-o relație. Compromisul, reprezintă și el un factor important în menținerea relației de cuplu, chiar baza oricărei relații. Exprimarea emoțiilor conduc de asemenea la o bună comunicare a partenerilor, implicit la menținerea relației de cuplu, unde partenerii își pot afirma iubirea și aprecierea unul față de altul, iar acest lucru poate conduce și la rezolvarea anumitor probleme.

Un al doilea model și cel mai important, în măsură să explice menținerea relației de cuplu, este teoria schimbului social în care se accentueză perspectiva individuală a unei relații mai mult decât aspectele sale sociale, precum comunicarea dintre parteneri sau interpretarea unor evenimente comune. (social exchange theory), avansată de Thibault și Kelley (1959) (as cited in Nakonezny & Denton, 2008)

Putem avansa, deci, ipoteza că bărbatul și femeia mileniului trei vor depăși impasul relațional în care se află, generat de emancipare și feminism. Partenerii vor deveni mai spontani, cu spirit de inițiativă mai dezvoltat, accentuându-și capacitatea de a empatiza. Chiar dacă relațiile vor fi mai scurte, vor crea iluzia individului că merită să trăiască și alte experiențe.

Sexualitatea

Pentru A. Hesnard, sexologia este știința sexualității care are ca obiect ansamblul de fapte biologice, și în special, umane, în rapord direct cu noțiunea de “sex”. Astefel, se au în vedere două aspect: noțiunea de “sex” ce reprezintă o conformație particulară a ființelor vii, care îi asigură un rol special în actul de procreație, sau un ansamblu de caractere fizice, intelectuale sau morale ce-I disting unul de altul, pe bărbat de femeie. A doua noțiune cea de “sexualitate” care desemnează ansamblul de fapte biologice în raport cu procreația și procesele preparatorii ale procreării, considerate nu numai înafara individului, ci chiar și în el însuși.

Sexualitatea, are mai multe aspect, care au fost diferențiate în felul următor (A.M. Freedman, H.I. Kaplan, B.J. Sadock):

-influențe importante din partea modelului sociocultural referitaore la “deschiderea” sau “restricția” problemei sexualității în sfera socială a comunicării, a educației;

-creșterea interesului pentru cercetările privind sexualitatea, dezvoltarea;

-acceptarea de către medicină a sexualității ca domeniu de investigare și terapie;

Sexualitatea este „un instinct asocia cu spiritul, exprimând prin aceasta dezvoltarea, descoperirea, creșterea și expansiunea vieții însăși” (F. Antonini). Acesta aspect nu este niciodată perceput și trăit integral, din cauza faptului că asupra sexualității se exercită o „multitudine de represiuni”, în primul rând de ordin moral și religios. Din aceste motive, atât individul, cât și grupul social au o permanentă tendință de a sublima instinctul sexual.

Sexualitatea, este determinată genetic și este un produs al eredității. În fiecare celulă a noastră se găsește o anumită „formulă cromozomială” a sexului de care aparținem.

Adulții, și-au definit valorile sexuale, și-au identificat nevoile sexuale, și-au clarificat criteriile de selecție ale partenerului sexual potrivit, ceea ce le permite o viață sexuală intensă, stabilă, uneori chiar rutinieră. Un aspect particular îl reprezintă relațiile dintre erotiă și sexualitate. Pentru A. Hesnard, tandrețea erotică precede manifestările sexuale de factură instinctivă, care se maturizeză mult mai târziu.

Când vorbim despre sexualitate, ne referim la un concept larg, în sfera căruia intră multiple aspect pe care majoritatea autorilor le desemnează sub denumirea de “sistem sexual” (Freedman, Kaplan, Sadock).

După Leif, sistemul sexual trebuie considerat în același mod în care privim oricare alt system de organizare morfo-fiziologică specializată a economiei generale a organismului uman. Pentru Lief, sistemul sexual se compunde din: sexul biologic- cromozomi, hormone, caractere sexuale primare și secundare; identitatea sexuală în sensul de masculinitate și feminitate, acestea din punct de vedere biologic; identitatea partenerilor, în sensul de bărbat și femeie, din punctul de vedere al rolurilor psihologice în sfera sexuală; și ultima reprezentată de comportamentul și rolul sexual în care intră, pe de o parte, comportamentul sexual și anume comportamentul motivat prin dorința de plăcere sexuală sau orgasm, iar pe de altă parte, comportamentul partenerilor reprezentat de comportamentul cu conotații masculine și feminine.

Sexualitatea este un tip de comportament care se dezvoltă în timp, parcurgând mai multe stadii, obligatorii atât din punct de vedere biologic, cât și psihologic și psihosocial. Primul stadiu este reprezentat de sugar și reprezintă etapa care se întinde pe primele 18 luni de viață și constă în experiențele autoerotice de atingere și explorare orală, similare atât la băieți, cât și la fete. Copilul mic, unde Sigmund Freud numește această perioadă „faza anală”, întrucât concentrarea atenției se face asupra ariei anale. Coplilăria târzie unde se trece la construirea „complexului Oedip”, după S. Freud, iar sexualitatea începe să se manifeste ca joc între băieți și fete. Adoleșcența timpurie în care se fixează caracterele sexuale secundare. La băieți apar erecția și capacitatea de a ejacula, iar la fete primele menstre. Adoleșcența târzie unde încep primele experiențe sexuale. Adultul tânăr în care viața sexuală capată un caracter regulat. Adultul mediu unde în planul comportamentului sexual, se remarcă un ușor început de declin al raporturilor sexuale. Bătrânețea, în care se începe declinul general al individului pe toate planurile: biologic, psihologic și sexual.

Majoritatea adulților își manifestă sexualitatea în cadrul cuplului. Cinicii spun că cea mai rapidă cale de a anihila dorința sexuală este căsătoria și, din punct de vedere psihologic, există argumente în acest sens: înainte de a fi căsătoriți, bărbații și femeile străbat distanțe mari, își asumă chiar o serie de riscuri pentru a se întâlni și pentru a avea un contact sexual. Studiile arată că cele mai active sexual sunt cuplurile tinere, la care frecvența contactului sexual este în medie de trei pe săptămână (Haas, Haas, E.R.Mahonez, T.Stoica, C.Enachescu)

După C. Neamțu în Elemente de psihosexologie, fiecare cuplu dezvoltă în timp un stil propriu de viață, pe baza modelelor de referință imprimate de procesul de socializare, valabile inclusiv în domeniul sexual, pe care le aduce fiecare partener în cuplu și pe care le adaptează la valorile celuilalt. Construirea compatibilităților în plan sexual se bazează pe cunoașterea propriilor valori dar și pe cunoașterea partenerului, ceea ce presupune o bună comunicare între ei la toate nivelurile, exclusiv la nivelul sexual.

În uma procesului de proiectare a compatibilității sexuale, cuplul ajunge să devină modul de viață fundamental al partenerilor, în cadrul căruia bărbatul și femeia comunică, se cunosc, se auto-o și se interevaluează, se dezvoltă și se afirmă ca ființe complete și mature. Acceptarea propriului corp și posibilitatea de a comunica prin intermediul acestuia, de a se dezvălui partenerului, asigură un nivel bun de intimitate în cuplu (I. Mitrofan, C.Ciupercă, p. 253).

Cuplurile străbat două etape în ceea ce privește sexualitatea: etapa fuzională, caracterizată prin relația de interdependență și pe care o întâlnim în primii ani de viață a cuplului, și etapa matură, care permite fiecărui partener să-și dezvolte propria individualitate și autonomie.

Cercetările realizate de sexologii contemporani au pus în evidență o serie de evoluții în sexualitatea cuplurilor. În primul rând, comparativ cu generațiile adulților născuți înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, activitatea sexuală a cuplurilor s-a intensificat, probabil și ca urmare a recuperării sociale postbelice ale valorilor sexualității. În al doilea rând, tehnicile sexuale folosite în cupluri s-au difesificat. În prezent multe din cuplurile din societățile occidentale practică, alături de pozițiile de contact sexual tradiționale și alte forme de excitare sexuală. În ultimul rând, timpul petrecut în cuplurile de azi, au cresut și activitățile sexuale. Dacă înaintea celui de-al Doilea Război Mondial un contact sexual, cu toate fazele sale, se încadra în 10 minute, în prezent sunt tot mai numeroase cuplurile care raportează implicarea în activități sexuale ce durează frecvent 15-30 de minute. Am ajuns să trăim într-o societate în care valorile erotismului și sexualității sunt promovate pe scară largă, iar rezultatul este că majoritatea cuplurilor își acordă mai mult timp pentru a se stimula reciproc.

Inițiativele sexuale au evoluat în cuplul contemporan, astfel încât dacă în mod tradițional inițierea activităților sexuale era de competența bărbatului, în prezent, în tot mai multe cupluri inițiativa aparține femeii. (P.Blumstein, P. Schwarts, p. 99).

Bărbatul, prin natura și statutul său, este angajat în principal în sfera vieții sociale. Din acest motiv el nu poate acorda decât o anumită parte din interesul său afectiv vieții intime și satisfacerii sexuale. La femei, funcția sexuală depinde de procreație, înainte de toate. Bărbatul acceptă greu și târziu rolul său de procreator, pe când la femeie el se dezvoltă și apare mult mai devreme.

După Freud, sexualitatea reprezintă latura extremă a sistemului psihic, dincolo de ea nemaiexistând nimic ca profunzime. Sexualitatea după Freud, nu are niciodată posibilitatea de a fi satisfăcută pe deplin ci doar partial.

Satisfacția sexuală

Satisfacția în relația de cuplu

Cel mai adesea, satisfacția în cuplu este definită ca starea emoțională individuală de a fi mulțumit de interacțiunile, experiențele și așteptările din cadrul vieții de cuplu (Ward, Lundberg, Zabriskie și Berrett, 2009).

Satisfacția, în general, poate fi definită ca și o stare de fericire care depășește durerea (engl. ,,…a state of happiness over pain”; Collard, 2006; Ward, Lundberg, Zabriskie și Berrett, 2009).

Atât terapeuții, cât și publicul general văd calitatea relației de cuplu strâns legată de calitatea vieții sexuale. Multiple cercetări, precum cele efectuate de Haavio-Mannila și Kontula(1997) sau de Purnine și Carey (1997) (as cited in Byers, 2005), au arătat că există o puternică asociere pozitivă între satisfacția relației de cuplu, în general și satisfacția sexuală, acestea având o relație bidirecțională. În momentul în care calitatea vieții de cuplu este ridicată și percepută ca un beneficiu în relația de cuplu, este de așteptat ca nivelul perceput de satisfacție sexuală să fie pozitiv ridicată. MacNeil și Byers (2005, apud Journal of Personal and Social Relationships), au indicat că satisfacția în relația de cuplu ar fi meditate și de nivelul auto-dezvăluirii.

O relație cu un grad ridicat de sexualitate, conduce către o relație sexuală satisfăcătoare. Dar în momentul în care calitatea vieții de cuplu este scăzută și percepută negativ, ca un cost se așteaptă și ca nivelul satisfacției sexuale, să fie scăzut.

MacNeil și Byers (2005), după rezultatele lor afirmă faptul că satisfacția în relația de cuplu ar fi mediată și de nivelul de auto-dezvăluire. Tot Byers, afirmă că în satisfacția relației de cuplu, un rol important îl deține și calitatea comunicării intime.

Este cunoscut faptul că relațiile pe termen lung contribuie la sănătatea fizică și mentală, la starea de bine și la speranța de viață. A avea un partener stabil se asociază frecvent cu imunitate crescută a organismului și rezistența la boli precum cancerul sau bolile cardio-vasculare (Goodwin, Hunt, Key, &Samet, 1987). Satisfacția în cuplu contribuie major la starea de bine emoțională (Chung et al., 2003). Satisfacția în cuplu face parte din ceea ce am putea numi ajustare diadică (dyadic adjustment).

Diferența dintre pulsiune și instinc

Prin instinct (lat. instinctus = „ghimpe”) se înțelege impulsiunea naturală care dirijează un comportament (A. Porot). El este “forța finalității biologice, înnăscută, relative oarbă sau automata și limitată în complexitatea ei” (A. Porot). În ceea ce îl privește pe om, instinctual desemnează un sistem de tendințe, de atracție sau repulsie, cu character dynamic și care se relevează cu ocazia unor circumstanțe legate de satisfacerea nevoilor vitale ale individului. În psihologie și psihiatrie, viața instinctuală este considerate ca reprezentând “psihismul primar” (T. Ribot, P.Guirand). În psihanaliză S. Freud, distinge două mari tipuri de instincte: instinctual sexual sau pulsiunea de viață (Eros) și instinctual sau pulsiunea de moarte (Thanatos).

Sigmund Freud definește pulsiunea ca fiind ,, un concept limită între psihic și somatic”. Termenul genetic de pulsiune sexuală conține un ansamblu de componente sau ,,pulsiuni parțiale” ca de exemplu pulsiunea orală, anală. Freud în 1931 afirmă că teoria pulsiunilor este ,, mitologia noastră”. Freud considera că pulsiunea ar fi pentru om corespondentul instinctului animal. Pulsiunea are și conotația de presiune, o forță de o anumită intensitate care dinamizează procesele psihice. Freud afirmă că forțele care le presupunem că există în spatele tensiunilor nevoilor Se-ului le numim pulsiuni. Ele reprezintă cerințele fizice puse vieții.

După S. Freud, pulsiunea sexuală apare o data cu nașterea copilului și ea evoluează de la naștere până în adolescent, când se stabilizează în forma sa definitive, parcurgând mai multe etape. Stadiile de dezvoltare, maturizare ale pulsiunii sexuale după S. Freud, sunt următoarele:

Stadiul oral unde în această etapă, organizarea activității libidinale se concentrează asupra zonei erogene bucale și se manifestă prin nevoia și plăcerea suptului.

Stadiul anal sau “sadic-anal”se caracterizează prin organizarea libidoului în zona erogenă anală.

Stadiul falic se caracterizează prin unificarea pulsiunilor cu fixare asupra organelor genital.

Stadiul de latent unde se marchează declinul sexualității infantile și pregătirea intrării în pubertate și este etapa în care se organizează complexul oedipian.

Stadiul genital este etapa de organizare genitală a sexualității și libidoului și apar formele de manifestare completă a sexualității umane normale.

Timp de secole, sexualitatea umană a fost pusă (cel puțin în lumea occidentală), pe seama instinctului sexual. Pentru ca un comportament să poată fi definit instinctiv este necesar ca el să îndeplinească următoarele trei caracteristici: să fie înnăscut, să fie specific unei specii și să se manifeste în aceeași formă la toți membrii speciei (R.Atkinson și colaboratorii, p. 342). La om, instinctual determină un sistem de tendințe, de atracție sau repulsie, cu caracter dinamic și care se relevează cu ocazia unor circumstanțe legate de satisfacerea nevoilor vitale ale individului. În acest sens, se rețin drept specific omului instinctu <<luptă sau fugi>>, evitarea durerii și căutarea plăcerii, conservarea de sine și protecția progeniturii, instinctual sexual și de procreație, instinctual gregar. În psihologie și psihiatrie, viața instinctuală este considerate ca reprezentând <<psihismul primar>>. Freud a conceput întregul motor al dezvoltării psihice ca o luptă între Eros-instinctul sexual- și Thanatos- instinctual sau pulsiunea de moarte.

În urma progreselor realizate în studiul psihosexualității, s-a ajuns la concluzia că nu se poate considera sexualitatea umană ca fiid o manifestare exclusive de tip instinctual, întrucât ea este mai elaborate, mai filtrată prin personalitatea indivizilor și mediate de învățarea socială. Prin urmare, în cartea Elemente de psihosexologie C. Neamțu afirmă faptul că sexualitatea umană devine un fapt de conștiință, ceea ce în lumea animalelor nu se întâmplă.

Teoria psihanalitică face distincția între instinct și pulsiune. Lumea animală este guvernată de instinct. În acest sens, instinctual este un comportament automat care nu presupune decât adaptarea la realitate și o marjă unică de deliberare. În momentul în care Freud vorbește despre instinct, el o face în sensul unui comportament animal fixat de ereditate și caracteristic speciei. Când vorbește de pulsiune, o face în sensul unui ,,pulseu” energetic și motor, care face ca organismul să se îndrepte către un scop. Sursa pulsiunii se află într-o excitație corporală (starea de tensiune) și are un character imperativ. Din acest motiv ea se deosebește de instinct, care este un comportament animal ereditar, caracteristic specie și adaptat obiectului său. Freud consideră că pulsiunea ar fi pentru om corespondentul instinctului animal. Pulsiunea, spre deosebire de instinct, nu are modalități predeterminate, fixate ereditar, de satisfacere și nu are un obiect precis, aceasta poate fi variabilă și nu are doar un anumit scop ci o multitudine de scopuri.

În Trei eseuri asupra teoriei sexualitatii (1905), se disting trei momente în derularea procesului pulsional: sursa ce reprezintă o stare de excitație în interiorul corpului, scopul reprezentat de suprimarea acestei excitații și obiectul fiind instrumentul cu ajutorul căruia este obținută satisfacția. Pentru Freud, pulsiunea sexuală, diferă de instinctual sexual.

1.3.3 Motivația (dorința) sexuală

Pentru a înțelege comportamentul sexual, trebuie elucidate mai întâi aspectele legate de psihofiziologia nevoii sexuale și a impulsului sexual-erotic elementar, psihologia dorinței erotice și a actului sexual. Functia erotica, expresie psihica primară a sexualitatii, se pregatește lent în cursul copilăriei și se afirmă brusc la pubertate, pe tot parcursul adoleșcenței, dobândind în mod progresiv un caracter de stabilitate și fixându-se ca atare la vârsta adultă, o dată cu incheierea maturității individului. Trecerea la adoleșcent presupune în mod obligatoriu maturizarea sexuală și implicit cea a personalității în plan emoțional-afactiv și intelectual.

În zilele noastre se preferă termenul de <<motivație sexuală>>, în locul termenului de <<instinct sexual>> (T. Stoica, M.Coculescu, p. 71). Motivația sexuală, determină comportamentul sexual și are două componente:

Componenta dinamogenă, care reprezintă un aspect cantitativ și este înnăscută, oarbă, nedirecționată. Ea rezultă din conversiunea de energie necesară declanșării și întreținerii actului sexual.

Componenta direcțională, asigură sensul, orientarea, comportamentul de selectare, în funcție de natura stimulului declanșat și de experiența subiectivă a persoanei.

Motivația sexuală este determinată de interacțiunea unor condiții interne, organice, innăscute, genetice, împreună cu acele condiții externe, dobândite ce țin de mediul socio-cultural de socialiyare a persoanei. Nevoia sexuală la om, datorită componentei direcționale, apare mai mult ca o dorință decât ca o simplă nevoie sexuală.

În procesul de declanșare a motivației sexuale intervin, alături de factorii biologici, și factorii socio-culturali (cum definește comunitatea respectivă rolurile sexuale masculine și feminine, care sunt modelele acceptate de sexualitate, cum definește comunitatea partenerul acceptabil, locul, contextul tehnica recomandată). De asemenea, s-a demonstrat că motivația sexuală mai este influențată și de condițiile climatice (zonele calde fiind mai favorabile manifestărilor sexuale comparativ cu cele reci). De tipul de alimenație (proteinele ar favoriza exprimarea sexualității în timp ce regimurile vegetariene stricte ar diminua motivația sexuală). De efortul fizic sau intelectual depus, de vârstă, rasă, profesie, religie, mediul educativ (T.Stoica, p. 67).

Din cele arătate, noțiunea de motivație sau dorință sexuală are un caracter și un conținut mult mai largi și mai complexe decât cel de instinct. În general, sunt acceptate două senuri ale noțiunii de motivație sexuală (C. Enăchescu, p. 33):

O accepțiune behavioristă, potrivit căreia motivația sexuală este o senzație specifică ce împinge individul spre căutarea experiențelor sexuale, ca efect al unui circuit neuronal în creier.

O accepțiune psihanalitică, potrivit căreia motivația sexuală apare ca o „mentalizare” specifică, bazată pe procesele de simbolizare creativă, care condiționează prefigurarea și reprezentarea plăcerii.

Există anumite condiții interne ale motivației (dorinței) sexuale. Din punct de vedere neurologic, principala condiție se referă la integritatea funcțională a centrilor comportamentali sexuali. Aceștia sunt localizați (T. Stoica, M. Coculescu, pp. 35-43) la mai multe niveluri: Din punct de vedere hormonal, condițiile se referă la realizarea acelui prag hormonal optim. La pubertate, hipotalamusul și glanda pituitară acționează în același fel la ambele sexe. La femei, eliberarea hormonului ESH de către glanda pituitară determină ovarele să înceapă să funcționeze, să elibereze estrogeni, care modulează caracteristicile sexuale secundare: dezvoltarea sânilor, creșterea vaginului, maturizarea uterului. La bărbați, la pubertate hipotalamusul eliberează hormoni gonadotropi, care ajungând la glanda pituitară, o determină să elibereze FSH și LH. Acești hormoni determină testiculele să secrete androgeni, testosteronul fiind cel mai important dintre androgeni. Acțiunea acestor hormoni contribuie la formarea caracteristicilor sexuale secundare la bărbați: dezvoltarea musculaturii, pilozitatea facială și corporală, maturizarea organelor sexuale.Există o secreție de feromoni masculini, denumiți axaltolid, și care s-ar elibera prin transpirație. Atât bărbații cât și femeile găsesc că partenerii lor au un miros specific în timpul actului sexual sau când sunt foarte excitați. Acesta ar sugera existența unui substrat chimic al dragostei și, implicit, faptul că și femeile și bărbații nu ar trebui să folosească deodorante sau cosmetice pentru a distimula mirosul natural.

După C. Carnoy (p. 26) atracția sexuală dintre două persoane este determinată categoric de: testosteron, care exercită o acțiune asupra creierului și influențează atracția pentru sexul opus; feromonii care sunt acele molecule chimice volatile care pot influența secreția hormonală și pot modifica destul de mult comportamentul; și lucreina, o substanță secretată de hipotalamus, care stimulează secreția hormonilor sexuali.

Condițiile anatomo-fiziologice, se referă la maturitatea, integritatea și capacitatea funcțională deplină a organelor genitale. Alte condiții fiziologice importante ar putea fi: oboseala excesivă, nevoia de somn, nevoia de hrană sau de satisfacere a setei.

Condițiile psihologice ale motivației (dorinței) sexuale pot fi: stimuli vizuali, olfactivi, auditivi, imaginativi. Stimulii vizuali pot fi reprezentați de gesturile, atitudinile provocatoare. Silueta, zâmbetul, ținuta vestimentară cu caracter sexual. Referitor la ierarhia stimulilor vizuali, în cazul bărbaților, ei recunosc că mai întâi se uită la picioare, apoi fese, sâni, siluetă, modul în care femeia se mișcă, ochi, gură. Spre deosebire de bărbați, femeile sunt mai sensibile mai mult la aspectul vizual general al unui bărbat, decât la un anume detaliu particular. Stimulii auditivi au o importanță mai mare la femei, deoarece ele au nevoie mai mare de comunicare. S-a demonstrat că femeile resimt o mai mare nevoie de comunicare verbală în timpul actului sexual, cel puțin în faza preludiului și posludiului (Haas, Hass, pp. 116-117). Stimulii imaginativi se bazează pe capacitatea de reprezentare a obiectului sexual și pe capacitatea de a creea sau proiecta dorințele sexuale.

Alături de acești stimuli, pot interveni în calitate de condiții psihice și circumstanțele relaționale sau emoționale ale unei situații particulare. De exemplu, perceperea ostilității, a insecurității și neîncrederea în partener, contextul spațio-temporal nesigur, anxietatea sau existența unor dureri corporale sunt de asemenea condiții psihice importante ce intervin în comportamentul sexual.

Condițiile socio-familiale ale motivației (dorinței) sexuale, se referă în special la climatul afectiv instaurat între partenerii cuplului de-a lungul timpului. Atunci când convețuirea alături de partenerul sexual este întelungată, a face dragoste „aproape perfect” depinde de atitudinea permanentă de grijă și respect fată de celălalt.

Condițiile de mediu natural ale motivației (dorinței) sexuale depind de un mediu natural curat, cu peisaje frumoase, cu luminozitate naturală abundentă și cu multă liniște favorizează motivația sexuală și implicarea în activitatea sexuală.

1.3.4 Factorii satisfacției sexuale

Factorii biografici în satisfația cuplului primesc o mare importanță deoarece cuprind caracteristicile personale, precum atitudinile, starea de sănătate fizică și psihică, personalitatea partenerilor, statutul socioeconomic.

Cap.II. Diferențe de gen în exprimarea sexualității

Cercetătorii definesc nuanțat sexul biologic, versus sexul psihologic sau psihosocial, exprimat prin comportamente de rol expressive, de tip masculine și feminin.

Identitatea de gen este conferită de sexul biologic, determinat genetic și hormonal. Astfel, foetusul se sexualizează în funcție de cromozomii XY (masculin) și XX (feminin). Sexul se distinge abea după 3 luni ale evoluției prenatale (la sfărșitul cărora foetusul are ochi, urechi, nas, brațe, picioare și un tubercul genital sau șanț genital).

Identitatea psihosexuală și conștiinta ei se formează, însă, printr-un process de socializare sexuală, particularizat de la un individ la altul. Ea se construiește treptat, ca o imagine de sine, cu trăiri și comportamente correlative, sub influența mediului, a anturajului, a numelui, ca și prin rolurile și experiențele pe care fiecare le integrează în contextual cultural și educational specific (Cerasela Tudose, Gen și personalitate, p. 103).

Există o diferență netă între comportamentul sexual feminin și cel masculin, determinată de o multitudine de factori, care depășesc nivelul învățării sociale a rolurilor sexuale. Începând cu determinarea anatomică, fiziologică, ormonală și până la cea cultural-istorică, se pot identifica la nivelul tuturor acestor condiții factori specifici care imprimă anumite particularități la nivelul comportamentului sexual feminin și masculin.

Ca urmare a diferențelor biologice între masculi și femele (masculii produc un număr mult mai mare de celule sexuale, în timpul unui act sexual, comparativ cu numărul de celule sexuale pe care le poate produce o femelă pe tot parcursul vieții). Între cele două sexe vor exista diferențe în ceea ce privește strategiile de căutare și găsire a partenerilor sexuali.

Maranon, care a studiat legile evoluției sexuale, a menționat „evoluția asincronică” a sexualității masculine și feminine , întârzierea bărbatului în raport cu evoluția femeii la pubertate, întârziere compensată de tendința de involuție sexuală a femeii la menopauză, aceasta din urmă reprezentând o regresiune mai marcată decât a bărbatului la aceeași vârstă (A. Hesnard).

Trasformările psihosexuale ale individului la pubertate și în adoleșcență sunt caracterizate prin următoarele aspecte: apariția diferențiată după sex a caracterelor sexuale secundare, maturizarea organelor sexuale, care devin apte pentru realizarea relațiilor sexuale dintre parteneri de sex diferit, dar și în vederea procreării.

Sexualitatea feminină

Fiziologic, stimularea receptorilor sensibili localizați la nivelul organelor genital externe și a celor din zonele erogene provoacă orgasmul, ca punct maxim al exitației, acompaniat de o descărcare motrică a întregului corp. Marea plasticitate a comportamentului sexual feminin este determinat de numeroasele situații: apariția menstruației, virginitatea, sarcina, care le obligă pe femei la modificări repetate ale comportamentului său sexual, factorii culturali acționând puternic în acest scop. Femeile, relaționează sexualitatea cu o anumită dispoziție afectivă. Sensibilitatea tinde să distribuie percepția tactilă pe o suprafață corporală mai mare, neglijând uneori chiar și stimularea clitorisului.

Identitatea feminină se dezvoltă mai repede decât identitatea masculină. Unele studii au ajuns la conluzia că fetele provenind din familii cu părinți divorțați își găsesc mai rapid identitatea feminină, deși se expun de timpuriu maternităților neacceptate social, fie prostituție (apud. I. Mitrofan, 1997). Alți autori, de orientare psihanalitică (H. Deutsch, 1957, M. Clein, 1970), consideră că dobândirea feminității este o problemă conflictuală, bazată pe raporturile dintre “narcisim, pasivitate și masochism”.

Problema cuceririi identității, ca integrare a identificărilor infantile cu noile identificări, imprumutate din modelele socioculturale, se impune, în mod dramatic, adoleșcenților, in special fetele. Sigmud Freud, atrăgea atenția asupra schimbărilor survenite la pubertate, destinate să ofere vieții sexuale infantile o formă finală, normală, după parcurgerea stadiilor “oral”, “anal”, “falic” și “latent”

În lucrarea The Psychology of Sex, O. Schwarz (1967, p. 136) afirmă că sexualitatea propriu-zisă feminine apare la pubertate, dar cu o senzație vagă, indefinite, care le invadează întreaga personalitate și care se manifestă prin nevoia generală de afecțiune. La femeie, sexualitatea, constituie un fenomen psihologic.

După cum afirmă Cristina Neamțu, în cartea Elemente de psihosexologie, experiența orgasmică la femei poate fi impiedicată de diverși factori apăruți în timpul raportului sexual.

La femei, receptorii localizați la nivelul clitorisului și a labiilor mici, în regiunea mamelelor și labiilor mari și cei răspândiți în zonele mucoasei nazale, deoarece mirosul poate juca un rol important în stimularea sexuală, provoacă o reacție vasculară în întreaga musculatură pelviană și în ligamentele acestei regiuni. Suma acestor excitații ale tuturor receptorilor produce, la un moment dat, orgasmul, concretizat prin contracții musculare ritmice, respirație puternică și senzația de extaz.

Psihanaliza a sugerat faptul că femeile sunt, în general, mai puțin sensibile la excitații vizuali și imaginativi prealabili activității sexuale, fapt confirmat de rezultatele Raportului Kinsey. Sunt mai puțin dispuse să caute activitatea sexuală de dragul satisfacției erotice, iar sexualitatea lor este mai puțin variată și mai discontinuă. H. Deutsch, afirmă faptul că sexualitatea feminină este mai spiritualizată. Ele conferă sexualității lor un caracter mai complex decât simpla dorință și plăcere erotică a eliberării de tensiune, și întâmpină mai multe dificultăți în atingerea satisfacției sexuale. Datele mai recente indică faptul că filmele, povestirile sau alte materiele erotice, în care personajele sunt angajate și afectiv și sexual, pot avea un efect mai mare asupra femeilor.

Instinctul sexual al femeii, este asociat cu maternitatea și de aceea, momentul în care devine mamă, reprezintă punctul culminant al identității sexuale feminine.

Principalele credințe iraționale ale femeii referitoare la raportul sexual sunt (F-X-Poudat, N. Jarrousse, p. 261):

Femeia nu este sexuală

Penetrarea este obligatorie pentru obținerea orgasmului feminin

Sexualitatea femeii dispare după menopauză

Sexualitatea este înnăscută și naturală

Femeia este pasivă

Etapele comportamentului sexual la femei, au fost studiate de W. Masters și V. Johnson și au identificat trei tipuri de reacție sexuală: în dom, în platou și în vârf.

Faza de excitație sau preludiu, constă în stimularea zonelor erogene: gura, sânii, fesele, fața internă a coapselor chiar și părul. Din punctul de vedere a eroticii feminine, reușita unei relații sexuale depinde în mare măsură de această fază. Pentru a stimula erotic o femeie, partenerul trebuie să ofere întreaga gamă de senzații plăcute: vizuale, tactile, olfactive, auditive, și să vizeze întreaga suprafață a corpului. Atingerile, sărutul, îmbrățișarea dezbrăcarea rituală a partenerului sunt modalități de stimulare sexuală.

Faza de platou ca urmare a exitației, crește ritmul cardiac, respirator și tensiunea arterială. Tegumentele, la nivelul feței, pieptului, feselor se pot acoperi cu pete roșii sau brune, sânii devin mai proeminenți. W. Masters și V. Johnson au observat că în această fază, când labiile devin de o culoare intensă și strălucitoare, dacă se continuă stimularea corespunzătoare, orgasmul urmează inevitabil, fără a fi necesară intromisia penisului (Haas, Hass, p. 140).

Faza de orgasm ce reprezintă apogeul plăcerii sexuale, care durează în medie, între 3-15 secunde. Pentru un orgasm de intensitate normală se produc aproximativ 5-8 contracții ale platformei orgasmice, iar pentru un orgasm intens sunt necesare 8-12 contracții (T. Stoica, p. 86). Cristina Neamțu, în cartea Elemente de psihosexologie afirmă faptul că intensitatea senzației subiective de plăcere a femeii în timpul orgasmului este direct proporțională cu numărul de contracții al platformei orgasmice a vaginului. În timpul orgasmului se contractă nu numai vaginul ci și toate grupele musculare, mai mult sau mai puțin.

S. Freud și-a exprimat ideea, în prima jumătate a secolului XX, că orgasmul clitoridian, este unul care demonstrează imaturitatea femeii. Această opinie a rezultat în urma indignării colective față de practica masturbării la femei. În prezent se acceptă masturbarea feminină, dealtfel ca practică sexuală normală, frecventă, iar atitudinea față de orgasmul clitoridian s-a schimbat.

Adepții teoriei orgasmului vaginal pornesc de la afirmația făcută de E. Grafenberg, care localiza cea mai sensibilă zonă de stimulare sexuală în vagin, pe fața anterioară, la câțiva centimetri de orificiul vaginal. El a afirmat că zona aceasta – consacrată în literatura de specialitate ca „punctul G”- ar fi înconjurată de un țesut erectil delicat, asemănător cu cel existent la penis și la clitoris. După unii autori (F-X.Podat, N. Jarrousse, p. 23) pentru a ajunge la un orgasm profund este nevoie de un orgasm clitoridian preliminar.

În acestă fază, toți mușchii se contractă, mameloanele se ridică, ritmul cardiac și respirator se accelerează, ceea ce face să rezulte o stare generală de plăcere sau de intensitate maximă. Există două senzații subiective ale femeii în timpul orgasmului (C. Enăchescu, p. 58). În primă fază, apare o senzație de oprire, de suspendare, urmată de o creștere a sensibilității clitoridiene, ca o explozie, ca o senzație de pierdere a unui fluid sau de eliberare de o mare tensiune. În a doua fază, femeia simte o senzație de căldură, care invadează zăna pelviană și se răspândește apoi în tot corpul.

Faza de rezoluție urmează imediat după orgasm și este resimțită subiectiv ca o decădere, ca o împlinire. Femeia în această fază simte nevoia de tandrețe, de comunicare, să vadă la partenerul ei o atitudine de valorizare, care să nu îi dea impresia de abandon sau că a fost utilizată în scopul exlusiv al obținerii plăcerii. Orgasmul multiplu este unanim acceptat și se admite că, în general, o femeie sănătoasă, cu un libido intens întrece cantitativ potențialul sexual al unui bărbat (T. Stoica, p. 69). Din punct de vedere fiziologic, în faza de rezoluție se produc următoarele: tensiunea musculară se diminuează, ritmul cardiac, respirator și tensiunea arterială revin la valorile normale, mameloanele revin la dimensiunile lor inițiale.

Sexualitatea masculină

Bărbații au tendința de a manifesta sentimente de posesiune, egocentrism, gelozie, precum și nevoia de a-și păstra „libertatea”, chiar daca sunt angajați în relații erotico-sexuale stabile. Pentru un bărbat, este acceptabil și chiar de dorit pentru transformarea lui într-un „bărbat adevărat” să aibă mai multe contacte sexuale. Astfel, bărbații au dezvoltat de-a lungul istoriei evoluționiste o dorință puternică pentru accesul sexual la un număr cât mai mare de femei (Buss & Schmitt, 1993).

De-a lungul istoriei a existat un consens tacit în privința aprobării unui comportament mai agresiv și mai libertin la bărbați. Secreția hormonală la bărbat este continuă, ceea ce și explică libidoul lor mai constant și mai puternic, astefl ei își înțeleg propria sexualitatea în termen de nevoie. De asemenea, bărbații tind să subestimeze importanța sensibilității tactile, reprezentată prin piele, ca organ erotic, sensibilitatea acestuia fiind cu predilecție genitală, adică este situată la nivelul penisului. La bărbat, contracțiile ejaculatorii odată începute, orgasmul nu mai poate fi împiedicat sau amânat. Orgasmul este atins mai ușor și mai rapid, fiind însoțit de contracția veziculelor seminifere. El este indicat de ejaculare și respirația greoaie, urmate de senzația de plăcere provocată de eliberarea tensiunii acumulate. Prin urmare senzația de excitare crește treptat culminând cu sentimentul de plăcere intensă care acompaniază orgasmul, urmat de relaxare.

Bărbatul are o sexualitatea mai normativă și cantitativă, deoarece pentr el contează foarte mult numărul mișcărilor, dimensiunile penisului și reacțiile demonstrative ale femeii. El își raportează mai mult sexualitatea la performanțele fizice.

Tot în lucrerea amintită mai sun, The Pszchologz of Sex, O. Schwarz (1967, p. 136), notase că la băieți sexualitatea propiu-zisă apare la pubertate, odată cu intrarea în funcțiune a testiculelor și se manifestă printr-o tensiune legată de nevoia sexuală. Chiar de la început, sexualitatea reprezintă pentru ei o funcție preponderent biologică. Psihanaliza sugerează că bărbații sunt mai puțin sensibili la excitanții vizuali și imaginativi, prealabili activității sexuale.

Principalele credințe iraționale ale bărbatului vizând raportul sexual sunt (F-X-Poudat, N. Jarrousse, p. 261):

Penetrarea este obligatorie;

Erecția trebuie să fie permanentă în cursul raportului sexual;

Bărbatul trebuie să fie activ pe toată durata raportului sexual;

Sexualitatea dispare la vârsta a treia;

Absența dorinței sexuale, înseamnă absența dragostei;

La bărbat, un rol important îl joacă centrii medulari ai erecției. Centrii nervoși de integrare ai erecției se localizează la următoarele niveluri: primul nivel reprezentat de centrul sacrat al erecției, care se află la nivelul măduvei sacrate (S3, S4, S5) și sunt responsabili de erecția reflexogenă. Al doilea nivel, numit centrul toraco-lombar și este sensibil la stimulii psihologici și se află plasat în măduva toraco-lombară (T12-L1). Ultimul nivel reprezentat de scoarța cerebrală unde se realizează integrarea superioară a funcției erecției. Deoarece aici în ultimul nivel, s-a demonstrat că tumorile lobului temporal anterior determină impotența sexuală, parțială sau totală, cu păstrarea libidoului.

Etapele comportamentului sexual la bărbați, au fost studiate de W. Masters și V. Johnson, unde ciclul de răspuns sexual se compune din patru faze.

Prima fază, excitația care se declanșează în urma acțiunilor stimulilor psihologici și în urma stimulării zonelor erogene. La bărbat, ca și la femei, zonele erogene sunt reprezentate de terminațiile nervoase care devin foarte sensibile la stimularea sexuală. Buzele, fața, zona perinală, zona anală, care sunt frecvent stimulate pentru obținerea excitației sexuale. Ca urmare a excitației, în aceasta fază apare erecția, în 3-8 secunde de la debutul excitației. Apare transpirația, ritmul respirator și cardiac se intensifică.

A doua fază este reprezentată de faza de platou caracterizată prin creșterea tensiunii musculare, care apare odată cu excitația și care se resimte la mușchii gâtului, umerilor, brațelor, picioarelor și la nivelul mușchilor feței. Fața bărbatului, poate avea o expresie intensă de concentrare, respirația se accelerează, tensiunea arterială crește iar ritmul cardiac poate la 180 de bătăi pe minut. Erecția începută în faza anterioară se continuă, penisul atinge dimensiunile sale maximale.

A treia fază, reprezentată de faza de ejaculare și orgasm care se desfășoară în două etape: mai întâi se produce o expulzare a lichidului seminal din prostată. În a doua etapă, se produce expulzarea lichidului seminal sub presiune, de-a lungul uretrei, datorită unor contracții musculare puternice. Cu 3-5 secunde înainte de ejaculare, sperma se adună în uretră iar bărbații simt apropierea ejaculării. În momentul ejaculării, muschii penisului și a uretrei se contractă ritmic, repetat și provoacă eliminarea spermei. Primele contracții ejaculatorii ale bărbatului sunt mai puternice, putând proiecta lichidul seminal la o distanță de 30-60 de centimetrii (M. Măicănescu-Georgescu, p. 15), iar următoarele contracții au o intensitate mai slabă. Intensitatea orgasmului masculin diferă de la un raport sexual la altul și este direct proporțională cu cantitatea de spermă expulzată. Prin urmare, orgasmul, partea finală a actului sexual, are o componentă fiziologică legată de ejaculare și una subiectivă, a plăcerii.

Ultima fază, reprezentată de faza de rezoluție se caracterizează prin revenirea penisului la dimensiunile normale, a testiculelor, ritmul respirator, cardiac revin la normal, proces care durează între 5-15 minute, apoi apare transpirația iar mușchii se relaxează. Din punct de vedere emoțional, reacțiile bărbaților pot fi extrem de diverse. Unii râd, alții plâng, unii se simt plini de energie și dinamism, în timp ce alții sunt obosiți și doresc să se odihnească. Deși poate fi vorba în această diversitate de reacții și de un factor biologic, este foarte probabil ca circumstanțele emoționale ale activității sexuale să determine sentimentele dominante în faza de rezoluție (Haas, p. 141).

Durata normală a actului sexual, este în medie de 3-10-20 de minute și depinde de tipul de sistem nervos, de perioada de abstinență sexuală, de vârstă, de partener și de tehnica folosită. Sentimentul de eliberare și dinamismul trăit în perioada refractată sunt specifice unei experiențe sexuale plăcute.