Satisfactia Maritala In Cuplurile Interetnice

LUCRARE DE LICENȚĂ

Satisfacția maritală în cuplurile interetnice

Cuprins

Introducere

1. Cadrul teoretic

1.1. Concepte cheie utilizate în studiul familiei

1.1.1. Cuplul marital

1.1.2. Căsătoria

1.1.3. Conceptul de familie

1.2. Funcțiile familiei

1.2.1. Funcția economică a familiei

1.2.2. Funcția socializatoare în cadrul familiei

1.2.3. Funcția de solidaritate a familiei

1.2.4. Funcția sexuala și reproductivă a familiei

1.3. Tipologia familiei

1.4. Familia în contemporaneitate

1.5. Solidaritatea familiei și relațiile dintre soți

1.5.1. Solidaritatea familială și stabilitatea familiei

1.5.2. Factorii care influențează stabilitatea maritală

1.6. Rolurile familiale

1.7. Procesele familiale

1.7.1. Intercunoașterea ca proces familial

1.7.2. Comunicarea în cadul familiei

1.8. Conceptul de intimitate în familie

1.9. Adaptarea maritală

1.10. Calitatea vieții familiale

1.11. Cercetari recente în sfera adaptării maritale și calității căsniciei

1.12. Multiculturalismul

1.13. Similaritatea socio-culturală și cuplurile mixte – dincolo de

cultură și prejudecăți

1.14. Personalitatea

1.14.1. Conceptul de personalitate

1.14.2. Tipurile de personalitate

2. Obiectivele și metodologia cercetării

2.1. Obiectivul general al cerecetării

2.2. Obiectivele specifice ale cercetării

2.3. Ipotezele cercetării

2.4. Lotul de subiecți

2.5. Descrierea instrumentelor utilizate în cercetare

2.5.1. Dynamic Adjustment Scale (DAS)

2.5.2. Locke-Wallance Marital Adjustment Test (LWMAT)

2.5.3. Testul 16 PF

2.6. Descrierea procedurilor de recoltare a datelor

2.7. Rezultatele cercetării și interpretarea lor

2.7.1. Analiza datelor și prezentarea rezultatelor brute

2.7.2. Interpretarea psihologică

2.8. Concluzii și implicații

Bibligrafie și webografie

Anexe

Introducere

Familia acoperă o varietate nesfârșită de forme și modele, diferite de la o epocă la alta, de la o cultură la alta, de la o zonă geografică la alta, și așa mai departe. Este aproape imposibil să nu găsești similitudini între familiile din mediul rural, de exemplu, cum este la fel de greu să suprapui pefect două familii, chiar dacă sunt omogene din punct de vedere cultural-religios, compoziție și structură, economic-educațional, etc.

Tocmai datorită acestei diversități atât de cuprinzătoare, științele umaniste abordează familia dintr-o perspectivă multidisciplinară. Cele mai relevante studii despre familie nu pot face abstracție de cadrul socio-juridic al structurii familiale, abordarea istorico-antropologică, care întregesc imaginea psiho-sociologică a familiei.

În lucrarea de față ne propunem sa vorbim despre un nou tip de familie în cadrul societății românești, și anume familia interetnică (un partener de etnie română și unul de o altă etnie). Mai specific, ne propunem să demonstrăm existența unei relații între satisfacția maritală (calitatea relației), respectiv gradul de fericire, consensul diadic, satisfacția diadică și expresia afectivă, și factorii de personalitate individuali, respectiv, schizotimia-ciclotimia, forța Supra-Eului și raționalitate-afecțiune în cuplurile căsătorite interetnice comparativ cu cele de aceeasi etnie (română).

În prezent, lumea se află într-o continuă dezvoltare din punct de vedere social, politic, cultural, educațional, etc..

Dezvoltarea educației în România, existența burselor de studii internaționale, a schimburilor de experientă la nivelul studiilor liceale și universitare, aderarea României la Uniunea Europeană, reprezintă o creștere mare a deschiderii granițelor, a oportunităților de lucru în afara țării, si astfel, aparitia într-un număr tot mai mare a noului tip de familie: familia interetnică.

Aceste lucruri ne aduc mai aproape de celelalte culturi, ne aduc mai aproape de ceea ce înseamnă adaptare, acceptare a diferențelor culturale, elimină tot mai mult barierele de comunicare dintre culturi și deschid tot mai mult drumul spre înfiriparea relațiilor diadice dinre culturi. Este foarte important sa cunoastem modul în care factorii de personalitate individuali, cultura, spațiul personal, religia influențează satisfacția diadică în cadrul acestui tip de familie, precum și consecințele asupra copiilor din cadrul acestor familii, asupra educației acestora si a dezvoltării societății.

Familia reprezintă celula de bază a oricărei comunități. Nu este inimaginabil ca o schimbare de mentalitate la nivelul unei societăți să pornească de la nivelul uneia (sau a mai multor familii). Dacă o familie interetnică reușeste să traiască fară neînțelegeri, aceasta poate câștiga în timp și acceptul familiei lărgite. Cu cât au loc mai multe cazuri, cu atât mai mare este posibilitatea ca o comunitate să vadă în ideea de căsătorie interetnică ceva normal, dacă nu chiar ceva benefic.

Acest tip de căsătorie (între etnii) forțează atât ambii indivizi, cât și familiile lor să aibă contact cu mediul cultural diferit al partenerului, devenind mai toleranți în relația cu persoanele de altă etnie sau religie. De asemenea, confruntându-se ei înșiși cu prejudecăți, datorită relației mixte, pătrunzând într-o comunitate nouă sau a experiențelor partenerului, indivizii devin mai empatici față de persoanele de altă religie sau etnie. În cele din urmă, creșterea numărului de căsătorii și a rețelei de persoane familiarizate cu alte medii culturale decât cele de proveniență va duce la o scădere implicită a segregării sociale

La început, în România nu s-a pus foarte mare accent pe consecințele pe care le poate avea fenomenul migrației asupra familiei. Astfel, dupa revoluție, nevoiți, datorită gradului de finanțe prea mic, unul sau ambii parinți au ales să treacă granițele României în speranța unui nivel de trai mai bun și a oferirii unei mai bune vieți a copiilor. Din punct de vedere financiar, familiile ai caror parteneri de cuplu au imigrat, și-au imbunătațit foarte mult nivelul de trai, însă din punct de vedere emoțional, familia – mai ales copii din cadrul familiei- a avut foarte mult de suferit, apărând o mai mare instabilitate emoțională, dereglări ale conduitei si chiar suicidul.

Ca atare, psihologii trebuie să acorde o mai mare atenție tuturor lucrurilor ce tin de interculturalitate și de modul de conviețuire al partenerilor din cadrul familiilor interetnice.

1. Cadru Teoretic

Concepte cheie utilizate în studiul familiei

Familia este „un grup social relativ permanent de indivizi legați între ei prin origine, căsătorie sau adopțiune" (Stănciulescu, 2002). Spre deosebire de alte unități sociale, „familia se caracterizează printr-o legătură biologică constantă, între membrii ei și printr-o strânsă intimitate de conviețuire, funcțiunile ei sociale specifice constând în procrearea, creșterea și socializarea indivizilor” ( Stănciulescu, 2002, p. 108).

În cercetările legate de familie, se vorbește despre o diversitate de tipuri de familii, după cum urmează: familii reprimatoare și liberale în privința educației, familii integrate și la limită integrării din punct de vedere social, familii active și pasive, stabile și instabile ( Mitrofan. Mitrofan, 1991). De asemenea, se mai poate vorbi de familii tinere și familii bătrâne, familii bogate și familii sărace, însă este de menționat faptul că aceste denumiri sunt utile pentru gruparea lor în date statistice, ținând cont de limbajul cotidian. Spre exemplu, dacă se face raportarea la mediul rural, se poate vorbi de familii agrare, nonagrare și mixte, această tipologizare socio-economică dovedindu-se a fi cea mai bună în stabilirea unor criterii de diferențiere în mediul rural și evidențierea aspectelor esențiale la acest nivel.

În zilele noastre, comportamentele parentale par a fi produsul unei combinații, între ordinea interacțiilor și cea normativă. Tentațiile individualiste ale societăților contemporane nu pot ignora constrângerile normative, fără a nu-și pune în pericol propriul statut. Stadiul distribuției de tip tradițional pare că este depășit în această epocă, însă evoluția nu a dus la împărțirea rolurilor în mod egalitar. Ea este direct dependentă de factori multipli, cum ar fi mediul de proveniență al fiecărui partener, mediul în care familia își duce existența, regulile interioare ale fiecărei familii, norma socială, pe scurt, repartizarea rolurilor parentale, în zilele noastre, se diversifică de la un nucleu familial, la altul.

C. Levi Strauss definește familia ca fiind un grup social ce își are originea în căsătorie, constând din soț, soție și copii sau alte rude, grup unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice și sociale (incluzându-le pe cele sexuale).

Conceptul de familie apare în vocabularul timpurilor îndepărtate pe filieră latină, de la complexul termen „famulus” care, în prima fază, desemna sclavii aparținând cetățeanului roman, iar, mai târziu, s-a extins și asupra persoanelor aflate sub stăpânirea lui, respectiv asupra descendenților și soției acestuia. (<http://facultate.regielive.ro>)

Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă (I.Mitrofan și C.Ciupercă 1998) afirmă că „familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legătură de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, legătura biologică și/sau cea psihosocială”.

În general, viața desfășurată de indivizi în cadrul instituțional al familiei cuprinde două elemente esențiale: „o latură biologică, constantă” rămasă aproape neschimbată de-a lungul timpului și o „latură socială veșnic schimbătoare”, reprezentând morala, educația, aspectele economice, juridice, psihosociale (M. Voinea, 1993).

Cuplul marital

„ Ne naștem, de obicei, într-o matrice bipolară (cuplul parental) substitut arhetipal al „diadei divine” (Jung,C.G., 1994). Continuăm marea aventură a existenței devenind noi înșine personalități polarizate masculin sau feminin, identități psihosexuale conștiente de sine. Ne exprimăm prin sex-roluri și ne integrăm social, sub semnul a ceea ce ne rămâne specific întreaga viață: apartenența fundamentală la unul dintre sexe.

Apoi încercăm să ne găsim perechea, deoarece dimensiunea noastră psihologică este marcată profund de șansa de a fi și a te revela în cadrul conviețuirii, ca bărbat sau ca femeie. Aspirăm către structura arhetipală („masculin-feminin”, „bărbat-femeie”) bazată pe polaritatea principiilor, pe complementaritate, căutând partenerul cu ajutorul căruia să ne dezvoltăm (sexual, afectiv, mental și spiritual) unul prin intermediul celuilalt.

„Descoperim erotismul și iubirea, nu neapărat în această ordine, iar când satisfacția generată de unul dintre cei doi factori sau chiar de amândoi este destul de intensă și încrederea în celălalt destul de mare începem să ne gândim la căsătorie” (Mitrofan,I., Ciupercă, C.,1998, p.12).

Când ne hotărâm să facem acest pas și anume să ne căsătorim, înseamnă că deja valorizăm instituția familiei, că putem pune problema descendenților și că simțul responsabilității este mai accentuat. Apoi, prin încredere și armonie încercăm să ne adaptăm unul la celălalt, să ne completăm unul prin intermediul celuilalt, să ținem unită familia și să ne concentrăm asupra descendenților pentru a le ușura integrarea în societate.

În analiza desfășurată asupra formării cuplului, autorii Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă (1998) pleacă de la faptul că, deși atracția și preferința interpersonală se manifestă ca fenomen psihosocial încă de la vârste fragede, atracția de ordin erotico-sentimental ocupă o pondere principală la vârsta preadolescenței și mai ales a adolescenței.

Psihologia socială a elaborat o serie de teorii care încearcă să explice formarea cuplului, însă, deși ele explică șansa alegerii partenerului, nu justifică suficient actul decizional. Cea mai credibilă dintre acestea accentuează perspectiva dinamică a cuplului, insistând pe factorul psihologic și pe cel fizic, factorul fizic fiind cel care acționează prin intermediul modalităților erotice de expresie corporală, iar factorul psihologic alimentează stabilizarea relației, necesitatea intensificării și dezvoltarea ei în timp, inclusiv sau mai ales, în cadrul căsătoriei.

Cuplul poate fi definit „ca o structură bipolară de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se susțin, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt)” (Mitrofan,I., Ciupercă, C., 1998, p. 14).

Din această perspectivă cuplul poate fi armonic, satisfăcător și stabilizator, sau dizarmonic, nesafisfăcător și distorsionant, tinzând la disociere.

Casatoria

Căsătoria este „uniunea sexuală, legitimată social începând cu un anunț public, introducând ideea de permanență și asumându-și mai mult sau mai puțin explicit un contract care precizează drepturi și obligații între soți și față de fiecare copil pe care aceștia îl au" (Stephens, 1963 p.5.)- sau „uniune, sancționată social, între un bărbat și o femeie care se așteaptă sa joace rolurile de soț și soție" (O. Pocs, 1989, p. 8).

Căsătoria, spre deosebire de cuplu, implică multiple consecințe sociale, afective, morale, juridice etc.

Autorii Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă (I.Mitrofan si C.Ciupercă 1998,p 18) susțin că din punct de vedere juridic „căsătoria reprezintă uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată cu respectarea dispozițiilor legale, în scopul întemeierii unei familii”.

Căsătoria legală angajează un contract între două persoane care trebuie să aibe o anumită vârstă minimă și sexe diferite. Aceste condiții sunt însă variabile în diferite țări, în raport cu legislația respectivă, ca de exemplu în unele țări sunt recunoscute și căsătoriile între persoane de același sex. Soții trebuie să fie capabili să-și dea consimțământul legal, să fie sănătoși, competenți mental, să nu fie minori și trebuie să fie liberi de orice altă relație atunci când se angajează în căsătorie. Ei trebuie să aibă relații sexuale prin care „să consume” căsătoria, conform angajamentului marital.

Din punct de vedere psihologic, a defini căsătoria înseamnă a vorbi despre o „relație psihologică” între doi oameni conștienți, ea fiind „o construcție complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective și obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă” (C.G. Jung, 1994, cit in Mitrofan, I., Ciupercă, C., 1998).

C.G. Jung (1994, cit. in Mitrofan, I., Ciupercă, C., 1998) consideră că momentul semnificativ al prefacerilor individuale prin și în căsătorie este „intrarea în a doua jumătate a vieții”, momentul celei mai mari înfloriri când „pasiunea își schimbă fața și se numește de acum datorie”, orice „vreau” devine „trebuie”, iar întorsăturile de drum, surprizele și descoperirile de altădată devin obișnuite.

Important este că „nici cea mai reușită căsătorie nu poate șterge cu desăvârșire particularitățile individuale, astfel ca stările soților să fie absolut identice” (C.G. Jung, 1994, cit in Mitrofan, I., Ciupercă, C., 1998).

Autorul susține că unul dintre soți își găsește locul în căsătorie mai repede decât celălalt, iar raportul pozitiv cu părinții poate duce la îndepărtarea dificultăților în ceea ce privește adaptarea față de celălalt.

Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă (I.Mitrofan si C.Ciupercă 1998) definesc căsătoria ca fiind „un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități”. Căsătoria este o „experiență trăită” și care nu poate fi cu adevărat înțeleasă decât din interiorul trăirii. Adesea parcurgerea unei căsătorii este descoperirea unui drum personal, irepetabil, pentru că orice căsătorie este o șansă unică.

Jack și Carole Mayhall (cit in.Mitrofan, L., 2002, p. 202) încearcă să se apropie de înțelegerea căsătoriei ca de „o uriașă enigmă, un labirint colosal. Ea este agonia acomodării, a durerii și plăcerii, a încântării și dorințelor. Este un amestec de pământ cu extatic, de obișnuit cu romantic. Vine în valuri, picături și torente. Zilele conțin tunete, raze de soare, grindină, vânt și ploaie. Nuanțele ei sunt spectrul curcubeului, având predominante de roșu, purpuriu, galben și gri. Este intimitate, depărtare, apropiere. Este o melodie liniștitoare, un roman pământesc, un mister obscur, cea mai mare piesă de pe pământ. Căsătoria constă într-o mulțime de alegeri. Alegi să iubești, să înțelegi, să te bucuri, să cunoști. Alegi… căsătoria.”

Conceptul de familie

Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă „exemplul tipic de grup primar”, caracterizat prin puternice relații de tipul „face to face”, prin asocierea și colaborarea intimă a tuturor membrilor ei. Plecând de la această definiție, există o serie de tipologii, una dintre ele făcând distincția între familia de origine (consangvină), adică familia în care ne naștem și creștem, și familia de procreare (conjugală), adică cea constituită prin propria căsătorie (Mendras, 1987, cit in M. Voinea, 1993). Familia este unitatea socială constituită din adulți și copii intre care există relații de filiație naturală (de sânge) sau socială. C. Levi Strauss definește familia ca fiind un grup social ce își are originea în căsătorie, constând din soț, soție și copii sau alte rude, grup unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice și sociale (incluzându-le pe cele sexuale).

Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă afirmă că „familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legătura de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, legătura biologică și/sau cea psihosocială”.

familia = „grup de indivizi uniți prin legături transgeneraționale și interdependente privind elementele fundamentale ale vieții; ” (R.Doron, F.Parot, Dicționar de psihologie, Ed. Humanitas, Buc., 2006, p 336)

„Problemele esențiale de care depinde întemeierea și reușita familiei, iar mai departe, pe plan macrosocial, procesele demografice, formarea tinerei generații și a viitorilor cetățeni și membrii adulți ai societății, constau în criteriile valoric-personale de selecției a partenerilor maritali, în acordul interpersonal al cuplurilor, în coeziunea grupului în fața obstacolelor și a frustrațiilor, în climatul afectiv, și moral pe care îl asigură copiilor, în capacitatea de a se transmite în mod adecvat acestora habitudini, cunoștințe și norme de comportare, precum în a le forma trăsături importante ale viitoarei personalități. (P.P.Neveanu, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, Buc., 1978, p 263)

Functiile familiei

Funcțiile sunt, cele care „ajută la adaptarea și ajustarea sistemului dat, disfuncțiile fiind acelea care incomodează adaptarea sistemului” (Stănciulescu, 2002, p. 15).

Există două categorii de factori care au puterea de a modifica sau de a favoriza modificarea functionalității unei familii. Autorii Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă, prezintă în lucrarea “Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei” publicată în anul 1998, acei factori care influențează funcțiile familiei, factori externi si factori interni.

Factorii externi sunt acei factori exteriori familiei, dar care actionează puternic asupra acesteia.

Factorii interni sunt factori interiori familiei și sunt reprezentați de: dimensiunea familiei cu implicații în realizarea socializării și a solidarității; de structura familiei ce are impact asupra funcției economice și reproductive; și de diviziunea rolurilor și a autorității ce influențează în principal funcția de solidaritate.

Atât factorii interni cât și factorii externi nu acționează doar asupra funcțiilor enumerate, deoarece perturbările într-o funcție determină modificări și la nivelul celorlalte, într-o proporție mai mare sau mai mică.

Familia îndeplinește patru funcții ce sunt considerate de majoritatea autorilor ca fiind „fundamentale”: funcția economică, funcția socializatoare , funcția de solidaritate funcția sexuală și reproductivă.

Petru Iluț propune 6 funcții ale familiei: regularizarea comportamentului sexual, funcția de reglementare a modelelor reproducerii, funcția de organizare a producției și a consumului, funcția de socializare, funcția de solidaritate psiho-afectivă, funcția de acordare nemijlocită a statutului social.

În alte scrieri de referință se menționează numai trei funcții principale ale familiei, la care se adaugă trei subfuncții: de socializare sau educare, economică și politică. La acestea, alți autori mai adaugă funcția juridică, religioasă și economică.

Funcția economică

Funcția economică este considerată ca fiind cea mai importantă dintre toate cele patru, deoarece, pentru ca familia sa-și satisfacă nevoile de bază și pentru a realiza celelalte funcții, ea trebuie să-și asigure venituri cel puțin suficiente.

În societatea tradițională, funcția economică cuprindea trei dimensiuni: o componentă productivă deoarece ea viza producerea bunurilor și a serviciilor necesare traiului familiei; o componentă profesională, ea ocupându-se de transmiterea ocupațiilor de la părinți la copii; și ultima componentă, cea financiară alcătuită din administrarea bugetului de venituri și cheltuieli (Mitrofan, I.., Ciupercă, C., 1998).

O dată cu trecerea timpului, toate aceste componente ale funcției economice a familiei au suferit modificări, atât în ceea ce privește producția de bunuri, cât și administrarea bugetului de venituri și cheltuieli, membrii familiei devenind astfel dependenți de venituri câștigate în afara gospodăriei (Iluț, P., 2005).

Transmiterea ocupațiilor de la părinți la copii a suferit și ea schimbări, acest lucru întâmplându-se tot mai rar datorită locului de muncă al individului, care a trecut în exteriorul familiei, în întreprinderi și servicii sociale. Bugetul a devenit și el dezechilibrat datorită surselor de venit și a cheltuielilor exagerate referitoare, de obicei, la subzistență.

Bugetul, indicatorul cel mai potrivit pentru a măsura nivelul de trai al familiei și ca instrument de analiză sociologică, ajută la constatarea modului de obținere a veniturilor și formelor lor (salariu, pensie, bursă etc.); relației dintre venituri și mărimea familiei; numărului și calității persoanelor aflate în incapacitate de muncă și la constatarea structurii cheltuielilor (administrarea veniturilor) (Voinea, M., 1993).

P.H.Chombart și Lauwe (1972), (cit in Voinea, M., 1993) consideră că echilibrul bugetar variază în funcție de crizele economice, de anotimpuri, de vârsta membrilor familiei, de practicile alimentare și de mai mulți factori.

Frederic Le Play este cel care a utilizat bugetul în studiul vieții de familie, acesta fiind cel care a sesizat că schimbările din viața socială atrag schimbări în viața de familie.

“Legea lui Engel”, al cărui autor este Ernst Engel, indică existența unei relații direct proporționale între nivelul de sărăcie al unei familii și volumul cheltuielilor necesare asigurării subzistenței fizice. Această lege arată că, cu cât veniturile sunt mai mici, cu atât ponderea cheltuielilor pentru subzistență este mai mare.

Funcția socializatoare în cadrul familiei

Socializarea este un proces de „transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup”, în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane (Zamfir, C., Vlăsceanu, L., 1993, p 156).

Conform acestei definiții preluate din „Dicționarul de Sociologie” coordonat de C. Zamfirescu și L. Vlăsceanu (1993), părinții au rolul de a oferi copilului șansa formării sale sociale, dobândirii echilibrului emoțional și integrării sale în viata socială.

Funcția de socializare cuprinde mai multe subfuncții:

Funcția integral-formativă este caracterizată prin răspunsurile oferite copiilor la o mulțime de întrebări datorate curiozității și a nevoii de cunoaștere, copii primesc informații referitoare la utilizarea diferitelor obiecte, formându-se astfel deprinderile, priceperile și chiar aptitudinile. Părinții au o mare influență asupra modalităților de comunicare și posibilităților intelectuale și afective ale propriilor copii.

Cea de-a doua subfuncție este cea psiho-morală ce cuprinde modelele de conduită oferite de părinți, preluate de copii prin imitație și învățare, și climatul educativ în care se exercită influențele educaționale.

A treia subfuncție este cea social-integrativă conform căruia modelele educaționale, parentale influențează modelul de abordare interpersonal, modul de raportare la diferite norme și valori sociale și modul de implicare în viața și activitatea grupală.

Ultima subfuncție a funcției de socializare constă în formarea și cultivarea „apetitului” cultural-spiritual, a atitudinilor și sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice, în dezvoltarea unor capacități creatoare și în cultivarea atitudinilor (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 1998, p 174).

Atât din cauze subiective, cât și obiective procesul instructiv-educativ al familiei a fost înlocuit de sistemul școlar. Părinții nu mai pot asigura astfel transmiterea de cunoștințe copiilor lor, nu le mai pot satisface nevoia de instrucție la standardul exigențelor actuale datorită mutațiilor lumii contemporane (Mitrofan, I.,Ciupercă, C., 1998).

Datorită faptului că părinții lucrează în afara familiei, aceștia petrec timp mai puțin împreună cu copii lor pe care decid să îi ducă de la vârste foarte fragede în instituții specializate (cămine, grădinițe etc.). Astfel, ei nu numai că nu dispun de timpul necesar unei școlarizări firești dar, de multe ori, nici nu au conștiința necesității acțiunilor educative (Voinea, M., 1993).

Funcția de solidaritate a familiei

Solidaritatea asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, securitatea emoțională, protecția și încrederea grupului familial.

Conform opiniei lui M. Voinea (1996), manifestarea solidarității începe încă din familiile de origine ale partenerilor, prin modul în care ei au fost pregătiți, educați, orientați spre înțelegerea celuilalt, spre oferirea protecției și afectivității. Ea se construiește și se perfecționează în viața de familie.

Solidaritatea se poate manifesta la nivelul a trei tipuri de relații existente într-o familie și anume: la nivelul relației conjugale, nivelul relației parentale și nivelul relației fraternale, fiecare nivel implicând o familie coezivă, echilibrată, armonioasă și funcțională.

Există o serie de factori care contribuie la asigurarea solidarității conjugale. Durata conviețuirii în concubinaj, aprobarea căsătoriei de către părinți, homogamia etnică și religioasă, concordanța vârstelor și a nivelului de instrucție, constituie factori anteriori mariajului.

Factorii posteriori mariajului sunt reprezentați de acceptarea modelului egalitar, satisfacția față de viața sexuală, concordanța privind existența și numărul copiilor și complementaritatea în planul aspirațiilor.

Funcția sexuală și reproductivă a familiei

J. Evoda în lucrarea „Metafizica sexului” (1994), (cit. in Mitrofan, I., Ciupercă, C., 1998), afirmă că instinctul de reproducere este inexistent la om, copilul este programat în baza unor considerații bazate pe reflecție și calcul. Evoda concluzionează că sexualitatea și reproducerea se găsesc într-un raport invers proporțional, cu cât este mai puternic unul din cele două elemente, cu atât celălalt este mai slab.

Legat de componenta reproductivă, la nivelul cuplului conjugal fertilitatea poate fi influențată de vârsta soției, durata căsătoriei, starea de sănătate a cuplului (în special a soției), dorința cuplului de a avea copii, nivelul de instrucție al partenerilor, angajarea profesională a soților, utilizarea mijloacelor contraceptive (Voinea, M.,1993). La nivelul societății fertilitatea cuplurilor poate fi influențată de o serie de factori economici, demografici, legislativi etc.

Concluzionând, funcția sexuală și reproductivă a cunoscut cele mai spectaculoase schimbări, în trecerea de la tradițional la modern, aceste schimbări ducând la maximalizarea sexualității și minimalizarea fertiliății.

1.3. Tipologia familiei

Taxonomia poate lua o varietate de forme în ceea ce privește familia. Se vorbește despre familii reprimatoare și familii liberale (în educație), de familii integrate și la limita integrării, familii active și familii pasive, familii stabile și familii instabile, familii tinere, familii bătrâne, familii bogate, familii sărace (Mitrofan, L., 2002).

Familia nucleară (sau simplă) este unitatea compusă dintr-o pereche maritală (soț, soție) și copii dependenți de ei, care locuiesc și gospodăresc împreună.

Familia extinsă (sau lărgită, compusă) cuprinde pe lângă nucleul familial și alte rude și generații, astfel încât alături de cuplul conjugal și copii lui mai pot figura părinții soțului și/sau soției (cu soțul, soțiile și copii lor), precum și unchi sau mătuși de-ai cuplului. De regulă, într-o familie extinsă trăiesc trei generații: părinții, copii acestora și părinții părinților.

Familia tulpină este definită ca un grup domestic ce reunește trei generații, aceea a tatălui și a mamei, a unuia dintre copii (de regulă, un băiat), cu nevasta și cu copii acestuia, deci, bunicii, părinții și copii având aceeași locuință.

Un alt tip de familie este familia extinsă modificată, concept lansat în 1960 de E. Litwak. El nu desemnează o formă propriu-zisă de structură familială, ci sugerează un fenomen des întâlnit în lumea contemporană, și anume faptul că „în ciuda independentizării cuplurilor nou formate”, a separării lor teritoriale de părinți, familia continuă să existe ca familie extinsă, între părinți și copii, frați și surori, bunici și nepoți menținându-se puternice legături de ordin socio-afectiv în primul rând, dar și economice. Prin desprinderea fizică a cuplurilor există în principiu posibilitatea de a se diminua disensiunile cotidiene și de a se spori semnificația unor evenimente proeminente ale familiei lărgite, cum sunt nașterile, căsătoriile etc.(Iluț, P., 2005)

Sociologia familiei desemnează ca notabilă distincția dintre familia consangvină și cea conjugală. Familia consangvină înseamnă familia din care provin indivizii (tată, mamă, frați, surori, bunici), „legăturile de sânge”, iar familia conjugală este familia constituită prin căsătorie (soția, copii, socrii, cumnații).

Familia consangvină este principala sursă de socializare primară, ea oferă și induce copiilor și tinerilor anumite valori, norme, atitudini și comportamente. Ea se mai numește și „familia de orientare”, iar cea conjugală „familia de procreare”. Bărbații și femeile adulte provin atât familiei consangvine, cât și celei conjugale, ceea ce presupune, deopotrivă, beneficii (individul are cel puțin două grupuri suportive – material și emoțional) și costuri (de multe ori, cerințele de rol din partea celor două familii sunt contradictorii).

1.4. Familia în contemporaneitate

Singurele certitudini ale căsătoriei moderne se referă la faptul că partenerii se iubesc mai mult decât în trecut, își explorează mai bine sexualitatea conjugală, trăiesc mai intens senzația de a fi îndrăgostit, dar totuși, îndrăgosteala este o stare trecătoare, satisfacția sexuală dispare din lipsa creativității și a implicării, iubirea se diminuează când uităm să mai trăim și pentru altcineva.

Se asociază astăzi legalizarea cu constrângerile căsătoriei tradiționale care erau de trei tipuri: sacru, social și religios.

Sacru – unde ritualul a fost păstrat vreme îndelungată, cererea în căsătorie era demodată, tinerii nu mai cer binecuvântarea preotului;

Social – chestiunile de rang, de interese familiale și de avere primează în fața sentimentelor sau compatibilităților dintre cei doi;

Religios – având legământ religios pe vecie, majoritatea cuplurilor care se căsătoresc nu mai așteaptă să rămână împreună pentru tot restul vieții.

Astăzi, fiecare are dreptul de a încerca să fie fericit, chiar și în condițiile în care a avut parte până acum numai de eșecuri.

B. Murstein distinge trei stadii succesive în procesul adoptării deciziei maritale: stadiul stimulilor, stadiul valorilor și stadiul rolurilor parteneriale.

Stadiul "stimulilor". Cercetătorul atrage atenția asupra puterii primei impresii, bazată pe atracția fizică, care se dovedește foarte importantă în evoluția relației.

Atracția interpersonală este influențată de mai mulți factori: atractivitate fizică, proximitate, similaritate, complementaritate și reciprocitate. Este cunoscut faptul că persoanele atrăgătoare sunt investite cu caracteristici deziderabile și de asemenea, că ele sunt simboluri de statut (compania unei persoane atrăgătoare ridică statutul partenerului – o soție frumoasă este asociată cu un soț inteligent, puternic, deși lucrurile nu mai sunt chiar așa în realitate.

Stadiul valorilor. Persoanele implicate descoperă dacă atitudinile și credințele lor sunt sau nu compatibile. Compatibilitatea valorilor și credințelor acționează ca un factor puternic atât în atracția față de un partener, cât și în decizia de a intra într-o relație de durată cu acesta.

Stadiul rolurilor parteneriale. Indică perioada de testare a compatibilității rolurilor pentru luarea unei decizii de căsătorie, uniune liber consensuală sau singurătate. Majoritatea modelelor evidențiază că alegerea partenerului este un proces de filtrare.

Astfel, Davies și Kearckoff susțin că decizia maritală este rezultatul unei relații pe mai multe paliere, în care cuplul alegerilor este succesiv îngustat până când alegerea finală este făcută.

Există două zicale vechi despre cuplu și anume "Cine se aseamănă se adună" și "Contrariile se atrag".

La începutul sec.XX Pearson remarca similaritățile psihomorfologice, ca un factor de alegere maritală. M. Smith observa frecvența asemănărilor între soți în privința formei mâinilor, culoarea ochilor, părului și pigmentației pielii.

În prezent, tinerii aleg să locuiască împreună fără a fi căsătoriți, pentru că le este mai confortabil așa, iar responsabilitatea este mai mică. E drept, așteptările sunt diferite la fiecare membru al cuplului: femeile percep concubinajul ca pe o avanpremieră a căsătoriei, ca pe un pas ce duce foarte direct, mai devreme sau mai târziu, la căsătorie și copii. Bărbații consideră concubinajul mai degrabă ca pe o alternativă la căsătorie. Uneori, ei își testează și exersează abilitatea de a susține o relație stabilă. Cuplurile care locuiesc împreună au tendința de a amâna căsătoria și asumarea responsabilităților pentru o viața în comun.” (Vasile D. 2006)

Acest lucru crează presiune, mai ales pentru femei, ceea ce poate duce la conflicte în cuplu. Aceste conflicte vor indica și gradul de maturizare a relației. Dacă relația este solidă, atunci este foarte probabil ca ea să progreseze sau să se transforme în căsătorie. Dacă relația este imatură, conflictele o vor destabiliza și se va ajunge la separarea partenerilor.

1.5. Solidaritatea familiei și relațiile dintre soți

Realizarea funcțiilor familiei și stabilitatea ei depind de relațiile dintre soți, care trebuie să se adapteze necontenit la o societate presurizată de transformări și dinamism evolutiv. Evoluția acestor relații pe întregul parcurs al vieții familiale este supusă factorilor externi și interni, în egală măsură. În această conjunctură, familiile din societățile contemporane sunt puse în situația de a găsi soluții viabile de adaptare, soluții care ar putea să se găsească în zona de interes a factorilor mai sus menționați (externi și interni). Relația familială este susținută de subsistemul adulților, adică familia ca întreg este menținută de nivelul de adaptabilitate la relația conjugală a celor doi parteneri.

În toate societățile există tipuri variate de familie, ceea ce conduce la existența a tot atât de multe feluri de relații intrafamiliale.

Relația familială, într-o accepțiune mai restrânsă se referă la relația dintre soț și soție. Între soți apar relații de natură diferită: relații emoțional-afective (ceea ce în limbajul curent este desemnat prin dragoste); relații sexuale (în mod obișnuit condiționate de existența relațiilor emoțional-afective); relații economice; relații de autoritate (de putere); relații de tip simbolic (intelectuale, ideologice, culturale, religioase).

În familiile în care activitatea productivă a soției se desfășoară în cadrul gospodăriei familiale, relațiile economice au rolul principal, acestea modelându-le și pe celelalte. Pe măsură ce activitatea productivă devine predominant sau exclusiv extrafamilială, relațiile economice își diminuează importanța și alte tipuri de relații devin principale (Mihăilescu, 1999).

Centrarea pe importanța relațiilor emoțional-afective, sexuale și simbolice este o tendință obiectivă, observabilă în toate societățile dezvoltate. Constituirea coeziunii familiale și menținerea grupului familial pretind existența unei reciprocități emoționale și afective între parteneri și desfășurarea de către aceștia a unor activități productive comune.

Posibilitatea soților de a desfășura în comun anumite activități s-a diminuat treptat datorită dezvoltării economice și sociale de tip industrial și urban, deoarece, o serie de activități exercitate în familie au fost preluate de societate: soțul și soția își desfășoară activitatea cel mai frecvent în locuri separate, activitatea de socializare a copiilor a fost parțial preluată de către instituții socializatoare, iar activitățile menajere de către servicii sociale specializate.

Această situație a afectat relațiile dintre soți sub mai multe aspecte. Se poate constata o compensare a pierderii unor posibilități de acțiuni comune prin creșterea importanței altor relații, în principal, a relațiilor afective, sexuale și simbolice, crescând astfel posibilitățile de satisfacții individuale și conjugale. Pe de altă parte, diminuarea posibilităților de acțiuni comune și, prin aceasta, a factorilor de coeziune, face ca stabilitatea familiei să fie dependentă de un număr mai mic de factori, perturbările la nivelul unui factor putând conduce la dezagregarea cuplului familial (Mihăilescu, I., 1999).

Ansamblul relațiilor dintre soți s-a transformat sub acțiunea unor factori sociali generali și a unor factori de grup și personali. Transformările economice, sociale și juridice au modificat unele sarcini și funcții familiale și, prin aceasta, au creat condiții noi de manifestare a relațiilor dintre soți. Din punct de vedere economic, social și politic, s-a produs o egalizare a statuturilor femeilor și bărbaților. Această egalizare a primit și o expresie juridică. Procesul de socializare a tinerelor generații, desfășurat la nivel societal, prin intermediul instituțiilor școlare, politice, al organizațiilor profesionale și obștești, al mijloacelor de comunicare în masă, promovează modele de relații de egalitate între bărbați și femei, între soț și soție, modele de cooperare între partenerii cuplului familial. Socializarea, nefiind diferențiată pe sexe, bărbații și femeile sunt orientați după aceleași norme și valori sociale (Mihăilescu, I., 1999).

Relațiile dintre soți nu sunt statice, ele evoluează în permanență sub influența unor factori interni și externi familiei. Dinamica lor poate conduce fie spre creșterea sau menținerea satisfacției conjugale și spre solidaritatea familiei, fie spre nerealizarea satisfacției sau spre diminuarea ei și spre tensiuni și conflicte familiale, sancționată social prin divorț.

1.5.1. Solidaritatea familiala și stabilitatea familiei

Atât din punct de vedere al soților, cât și din punct de vedere social, este important ca familia să se caracterizeze printr-o coeziune mare și să fie stabilă. Solidaritatea familială depinde de numeroși factori interni și externi cuplului conjugal, de aspecte care premerg căsătoria și de evoluția vieții familiale” (Mihăilescu, I., 1999, p. 99).

Odată încheiată căsătoria, solidaritatea dintre soți este dată de comportamentele lor, de evoluția relațiilor dintre ei, de răspunsurile pe care familia le dă așteptărilor lor, de evenimentele sociale, familiale și de modul de trăire a acestor evenimente. Studiile de sociologie a familiei consideră că principalii factori interni care condiționează solidaritatea familiei sunt: dragostea reciprocă, sentimentul de îndatorire față de celălalt soț și față de copii (îndeplinirea îndatoririlor familiale este urmărită și sancționată și la nivel social), aspirația comună spre bunăstare, grija pentru casa comună și pentru gospodăria comună, năzuința conștientă sau inconștientă de a împlini așteptările mediului social, năzuința de a dobândi recunoașterea socială pentru faptul de a avea o familie „exemplară”, năzuința spre împlinirea visurilor, așteptărilor premaritale, posibilitățile oferite de familie pentru dezvoltarea armonioasă a soților și pentru împlinirea potențialităților lor creatoare.

Evenimentele pe care le trăiește familia pot consolida sau pot slăbi solidaritatea familială, spre exemplu în opinia curentă, se afirmă că apariția copiilor este un factor de întărire a coeziunii familiei.

1.5.2. Factorii care influențează stabilitatea maritală

Există importanți factori macroscopici care ne dezvăluie fragilitatea unui cuplu.

Deși se poate acționa (între anumite limite) și la nivelul macrosocial, în scopul prevenirii disoluției familiale, totuși, nivelul predilect de acțiune este cel microsocial. La acest nivel, principala orientare teoretică (și practică, pentru că modelează strategiile de intervenție) este cea care susține că există o legătură între satisfacție și stabilitate. Există și câteva teorii în această privință. Aceste teorii sunt pezentate conform cercetării efectuate de Georgeta Ghebrea (1999):

Gradul de compatibilitate dintre parteneri. Această teorie susține că este probabil ca stabilitatea cuplului să fie favorizată de gradul de compatibilitate existent între parteneri. Diferențele mari dintre soți comportă riscuri, generând o incompatibilitate între ei și ducând, în final, la separare. Principalele dimensiuni de analiză a (in)compatibilității dintre parteneri sunt: vârsta, nivelul de educație, standardul economic, mediul de proveniență (rural sau urban), naționalitatea, religia, preocupările de timp liber, valorile și concepția despre viață în general.

Teoria schimbului psiho-social. Această teorie pune accentul pe varietatea indivizilor în ceea ce privește așteptările și aspirațiile lor în raport cu căsnicia. Așteptările influențează foarte mult nivelul de satisfacție maritală, deoarece atunci când așteptările unui partener referitoare la căsătorie sau la partenerul său nu coincid cu ceea ce a găsit, sau a descoperit după căsătorie, satisfacția maritală este scăzută.

Socializarea în familia de origine. Accentuarea acestui factor este tipică abordării socio-dinamice, care trasează, pe de o parte, relațiile între comportamentele manifeste între soți, și pe de altă parte, relațiile între sentimentele și gândurile lor latente. Dificultățile conjugale actuale sunt puse pe seama dificultăților emoționale trăite în copilărie.

Factorii cognitivi. Abordarea socio-cognitivă, care aduce în prim plan acești factori, este o concepție despre relațiile intime, bazată pe diferitele principii de învățare. Sursele personale de satisfacție sau de insatisfacție, gesturile, acțiunile îndeplinite de către o persoană, explicațiile elaborate de fiecare pentru a înțelege mai bine viața sa intimă sunt interpretate ca tot atâtea comportamente învățate, în tinerețe sau în decursul primelor relații intime, dar și în timpul relației actuale.

Abilitățile relaționale. Comunicarea, rezolvarea problemelor, schimbul pozitiv (exprimarea afecțiunii, satisfacția sexuală) și exprimarea agresivității constituie zone unde abilitățile relaționale sunt deosebit de importante. Acestea sunt cele patru dimensiuni relaționale cruciale pentru stabilitatea cuplului (Wright, et al, 1993).

Armonia sexuală. Comportamentul sexual a fost, de-a lungul timpului, când subapreciat, când supraapreciat, în ceea ce privește consecințele lui asupra satisfacției maritale și, implicit, asupra stabilității cuplului. Putem spune azi că el este un factor egal, dar nu superior altora.

Factorii economici. În studiul său, „Predicting Adjustment in Marriage” (1951), Locke găsește următorii factori economici care sunt asociați pozitiv cu stabilitatea maritală: mobilitate profesională scăzută, locuință în proprietate, dotare corespunzătoare a locuinței cu diverse utilități (aragaz, apă curentă, telefon, radio, televizor, frigider, mașină de spălat), valori peste medie ale indicatorului de siguranță economică, soția este casnică, serviciu stabil al soțului, venit decent.

Mediul social. Integrarea familiei în mediul social este foarte importantă pentru stabilitatea ei. Aceasta presupune integrarea în mediul de muncă și un grad relativ ridicat de satisfacție profesională a fiecăruia dintre soți, precum și o rețea socială bogată și suportivă (Charles, 1982). Sprijinul social oferit de această rețea constituie un adevărat „capital social”, o resursă semnificativă a familiei, care sporește șansele acesteia de a înfrunta diferitele dificultăți (Tessier,et al,1992).

Probleme personale actuale. Studiul lui Locke (1951) a avut rezultate surprinzătoare – el a descoperit că scorurile la testul de adaptare maritală nu erau semnificativ diferite între eșantionul de căsătoriți și cel de divorțați. Se pare că uneori este suficient un singur aspect pentru a da peste cap aparența unei căsnicii fericite. De cele mai multe ori acest aspect este legat de adulter și/sau gelozie. Gelozia (simțită și manifestată atunci când soțul dansează, vorbește, își petrece timpul cu altcineva) este semnificativ mai mare la divorțați în raport cu cei căsătoriți (16% versus 55%). Îi treci multe defecte cu vederea soțului dacă în punctele pe care le socotești esențiale (fidelitatea, de exemplu), lucrurile merg bine. La fel de importantă este neangajarea în conduite reprobabile din punct de vedere social (comportamente antisociale) sau egoiste, individualiste. Alcoolismul, delincvența, depresiunea psihică, psihoza, toate sunt puternici factori de risc pentru stabilitatea căsniciei.

1.6. Rolurile familiale

„Rolurile sunt seturi coerente de comportamente așteptate de la o persoană în virtutea poziției pe care o are într-un sistem, grup societate” (Vasile, D., 2006, p. 36). Atunci când este vorba despre familie, rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl așteaptă de la fiecare celălalt membru, în funcție de poziția pe care o ocupă în sistemul familial.

Sunt identificate astfel următoarele roluri: rolul conjugal (de partener, de soț/soție) ce vizează relaționarea cu soțul/soția; rolul parental (de părinte) care vizează relaționarea cu copii și rolul fratern (de frate), relaționarea cu frații.

Rolul conjugal presupune: cunoașterea de sine și a partenerului; satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv-sexuale, a intereselor și aspirațiilor referitoare la viața de cuplu; susținere reciprocă în urmărirea sarcinilor și funcțiilor familiei; modelarea intimității și a vieții de cuplu pentru copii; stimularea funcționării cuplului prin folosirea tuturor resurselor personale.

1.7 Procesele familiale

În cadrul familiei au loc numeroase procese și fenomene familiale, cu ar fi: intercunoașterea, comunicarea, cooperarea, conflictul, competiția, negocierea, formarea unor coaliții, manipularea etc.

1.7.1. Intercunoașterea ca proces familial

Alături de comunicare, intercunoaterea stă la baza formării și evoluției cuplului și a familiei. Cei doi parteneri se întâlnesc, se plac, se îndrăgostesc (de cele mai multe ori) și hotărăsc să se cunoască. După ce consideră că se cunosc suficient, dacă există și dorința de a forma un cuplu stabil, de a rămâne împreună, de regulă se căsătoresc. Dar procesul cunoașterii nu s-a încheiat, ci dimpotrivă abia acum începe să se manifeste plenar. O dată ce partenerii încep să locuiască împreună, să realizeze sarcinile casnice împreună, să facă față influențelor externe, ei se cunosc din ce în ce mai mult, pe diverse fațete ale personalității. Astfel, intercunoașterea este un proces atât ”voluntar, conștient”, cât și „involuntar, automat” (Vasile, D., 2006).

Partea voluntară constă în acțiuni directe de autodezvăluire și dezvăluire reciprocă. Partea involuntară constă în comportamentele obișnuite și automate pe care fiecare partener le realizează și în urma cărora partenerul poate culege informații reprezentative despre celălalt. Autodezvăluirea și dezvăluirea reciprocă ajută foarte mult la stabilirea intimității în cuplu și familie. Tot ea facilitează stimularea dragostei erotice, dar mai ales a celei profunde, mature.

Ceea ce facilitează intercunoașterea este autocunoașterea și încrederea în sine. Ele ajută atât în primele momente ale dezvăluirii, cât și mai târziu, la aprofundarea intercunoașterii. Ele ajută la gestionarea temerilor și la eliminarea sau reducerea barajelor.

1.7.2. Comunicarea in cadrul familiei

Comunicarea este foarte strâns legată de intercunoaștere, fiind modul prin care aceasta se realizează. De aceea o bună comunicare va stimula intercunoașterea, care la rândul ei va contribui la satisfacția și împlinirea comunicării.

Sentimentele de afecțiune autentică ale membrilor familiei, abilitățile de gestionare ale sentimentelor care se nasc în procesul comunicării, onestitatea și promovarea adevărului în orice comunicare, oferirea unui timp și spațiu special pentru comunicare, sunt elemente care facilitează o bună comunicare.

Cele mai frecvente blocaje ale comunicării în cuplu și familie sunt: desprinderile greșite de comunicare, lipsa ascultării, întreruperea discursului celuilalt, realizarea unor alte activități în timpul discuției cu partenerul, așezarea pe o poziție superioară, cum ar fi: „știam asta”, „exact asta vroiam să spun și eu”, „eu știu cel mai bine ce e bine pentru tine” etc., timiditatea, jena de a spune, de a exprima propriile opinii, teama de a se exprima, teama de reacțiile partenerului, etc. (Vasile, D., 2006)

1.8. Conceptul de intimitate în familie

Dennis Bagarozzi, doctor în psihologie și consilier, care a lucrat cu cupluri mai bine de 30 de ani, în cartea sa „Stimularea intimității maritale”, publicată în anul 2001, pleacă în studiul său asupra intimității în cuplu de la definiția dată de „Dicționarul Randon House” al limbii engleze. Acesta definește intimitatea ca „relație personală apropiată, familiară și de regulă afectuoasă sau de dragoste cu o altă persoană, care presupune o cunoaștere detaliată sau o înțelegere profundă a celeilalte persoane, precum și o exprimare activă a gândurilor și sentimentelor ce oferă o bază pentru familiaritate” (apud. Bagarozzi, D., 2001, p.5). Bagarozzi concluzionează că intimitatea este „un proces interactiv care conține o serie de componente bine structurate și interrelaționate”. În centrul acestora stau „cunoașterea, înțelegerea, acceptarea celuilalt și aprecierea modului unic al partenerului de a vedea lumea” (Bagarozzi, D., 2001, p.56).

Același autor menționează că intimitatea este o nevoie umană de bază, ce derivă din nevoia fundamentală de supraviețuire, de atașament. Nevoia de intimitate poate fi conceptualizată, din punctul de vedere al dezvoltării, ca o manifestare mai matură, mai diferențiată și mai avansată a nevoii biologice universale de apropiere, de contact cu o altă ființă umană. De aceea, această nevoie de intimitate va varia în intensitate de la o persoană la alta, astfel încât, în fiecare cuplu, partenerii vor avea nevoi de intimitate diferite atât global cât și pe fiecare componentă a intimității în parte.

Bagarozzi vorbește de nouă componente ale intimității: intimitate emoțională, intimitate psihologică, intimitate intelectuală, intimitate sexuală, intimitate fizică (non-sexuală), intimitate spirituală, intimitate estetică, intimitate socială și recreațională, intimitate temporală (Bagarozzi, D., 2001, p. 6-14).

Comunicarea poate stimula sau diminua intimitatea cuplului. Stimulativă este comunicarea directă a nevoilor și dorințelor fiecărui partener, adică atunci când mesajele sunt clare, directe și sincere.

Gerard Leleu (cit in. Vasile, D., 2006) vorbește și el despre intimitatea în cuplu, care constituie un fundament pentru intimitatea familială, el identificând ca și condiții pentru o bună intimitate psihică: autocunoașterea, încrederea în sine și intimitatea cu sine, a trăi în prezent, adică „aici și acum”, îndepărtarea barierelor fizice (mirosuri neplăcute, atmosferă neprielnică, eliminarea sau diminuarea complexelor corporale etc.) îndepărtarea barierelor psihice (în special temerile), și crearea cadrului pentru dezvoltarea și manifestarea sexualității.

1.9. Adaptarea maritală

Adaptarea maritală vizează atât restructurări ale comportamentului de rol marital, cât și a funcționalității relației (interacțiuni și comunicări).

La nivel individual, adaptarea maritală presupune orientări, activări și reorientări succesive, dinamice ale motivațiilor și a disponibilităților de parteneriat.

Motivațiile parteneriale, așa cum sunt prezentate de Adrian Nuță (2002), se referă la: calitatea dorinței și nevoilor sexuale, forța și orientarea libidoului; nevoile socio-afective de acceptare, siguranță, tandrețe, împărtășire, comunicare, sprijin, încredere și gratificare; și la nevoile de autorealizare și autodezvoltare personală.

Disponibilitățile parteneriale se referă la: nivelul maturizării afective și relaționale a partenerilor; flexibilitate și plasticitate adaptativă în rolul conjugal; maturizarea sentimentelor mutuale de afecțiune și a climatului afectiv familial; aprofundarea și extinderea intercunoașterii partenerilor; echilibrarea și optimizarea sferei acțiunilor și deciziilor maritale, o bună capacitate de negociere și rezolvare a situațiilor cu care se confruntă partenerii; capacitatea de a învăța din erorile de comunicare și interacțiune și de a nu le repeta; menținerea atitudinilor sănătoase. Optimiste și creative față de viață, precum și a unei deschideri realiste și echilibrate față de sistemul social de apartenență.

Adrian Nuță (2002) susține că acomodarea maritală sau interacomodarea maritală constituie etapa cea mai dinamică, transformatoare în procesul de stimulare și dezvoltare a adaptării partenerilor la viața de cuplu. În cadrul acestui proces interacțional, soții descoperă și învață progresiv cum pot accepta, respecta și valoriza reciproc interesele, atitudinile, opiniile, obiceiurile, credințele și potențialitățile, oferindu-ți susținere unul față de celălalt.

„Dinamica acomodării maritale presupune însă și corecții, concesii și toleranță mutuală, care pot dezvolta în etapele inițiale unele tensiuni și confruntări, ce pot fi depășite în beneficiul funcțional al cuplului. Este o etapă de testare și validare a alegerii parteneriale” (Nuță, A., 2002, p. 163).

Tendința centrală a acestui proces interacțional este de facilitare a ajustării interpersonale, de realizare a coeziunii i „stilului” personal al cuplului.

1.10. Calitatea vieții familiale

„Calitatea vieții familiale circumscrie, fără îndoială, starea și evoluția familială, nu numai ca model instituțional, consfințit de istoria organizării sociale, dar mai ales ca model instituțional dinamic, viu, deschis și dramatic transformativ, în perspectiva producerii, modelării și autorealizării ființei umane” (Mitrofan, I., Ciupercă, C., p. 359, 2002).

Asupra vieții familiale au influență atât mediul extern cât și mediul intern. Din exterior calitatea vieții familiale este determinată de cadrul socio-cultural, nivelul de satisfacere al nevoilor materiale (de hrană și spațiu locuibil, buget, confort, posibilități de consum cultural și trai civilizat) iar din interior de calitatea relațiilor interpersonale.

Factorii care ajută la asigurarea unei înalte calități a vieții familiale sunt considerați de autorii Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă (I. Mitrofan și C. Ciupercă 2002) a fi: climatul social-afectiv, „bunăstarea sexuală”, autenticitatea și completitudinea comunicării între parteneri și copii lor, păstrarea unui echilibru dinamic între fuziune și autonomie psihologică, fluența granițelor intergeneraționale, coerența și consensul modelelor de rol conjugal și parental oferite copiilor în procesul de educație, gradul de confort și securitate psihică, rezultat din sentimentul apartenenței familiale, ca antidot al singurătății și abandonului dezechilibrant, săsnătatea psihică și somatică a membrilor familiei, capacitatea de păstrare și transmitere a modelelor spirituale, valorice pozitive și psihosociale.

Un mediu familial favorabil este asigurat și prin măsura în care partenerii își folosesc resursele de a face față stresurilor multiple, cele externe și interne.

Pentru ca relațiile dintre cei doi parteneri ai cuplului marital să existe înțelegere și bunăstare este necesar ca între cei doi să existe o bună comunicare, înțelegere, să se susțină și să se angajeze reciproc în rezolvarea problemelor, să se implice în educarea copiilor, să fie fideli unul celuilalt, etc.

1.11. Cercetări recente in sfera adaptării maritale și calității căsniciei

Literatura referitoare la calitatea relațiilor premaritale și satisfacția maritală continuă să se dezvolte. Studiile au demonstrat că satisfacția conjugală descrește în primii doi ani de căsătorie, deși mare parte din căsătoriile cu nivel înalt de satisfacție sunt stabile iar insatisfacția maritală nu se traduce obligatoriu în instabilitate maritală.

Rankin-Esquer, Burnett, Baucom, și Epstein (1997), au identificat ca factori determinanți ai satisfacției maritale, autonomia și atașamentul. Autonomia se referă la percepția soților in legătură cu gradul în care sunt valorizate pentru fiecare independența si individualitatea. Atașamentul, se referă în acest studiu, la percepția soților asupra nivelului de apropiere pe care partenerii îl manifesta. Rezultatele acestui studiu au fost diferite pentru bărbați și femei, mai ales prin faptul ca femeile găseau atașamentul ca important în determinarea standardelor relațiilor lor, și nu a fost identificată nici o legătură între cum bărbații privesc standardele sau interpretarea soțiilor lor și atașament. Prin acest studiu s-a descoperit că autonomia și atașamentul corelează pozitiv între ele.

Patricia Morokoff și Ruth Gillilland (1993), au încercat printr-o alta cercetare să explice cum anume activitatea și satisfacția sexuală corelează cu satisfacția maritală. Ei au examinat relația dintre stres, activitatea sexuală și satisfacția maritală, pentru 165 de persoane, bărbați și femei. Prin această cercetare, autorii au arătat că satisfacția maritală este strâns legată de anumite aspecte ale funcționării sexuale. În mod semnificativ, satisfacția sexuală, percepția soților despre satisfacția sexuală și frecvența raporturilor sexuale corelează pozitiv cu satisfacția maritală.

În studiul lor, psihologii Barbara H. Fiese, și Thomas J. Tomcho, de la Universitatea Syracusa, au intervievat 120 de cupluri care erau căsătorite în medie de nouă ani și aveau cel puțin un copil la vârsta preșcolarității. Cuplurile au fost chestionate despre ritualurile familiale și despre importanța relativă a religiei în familie.

Conform acestui studiu, religia este corelată cu satisfacția maritală prin sensul creat de participarea la anumite ritualuri. “Lumea privată a cuplului, legăturile și conexiunile intime devin deseori publice ca urmare a practicilor religioase” afirmă autorii care mai spun că: “cuplul își reafirmǎ legăturile strânse și intimitățile prin intermediul ritualurilor religioase, pline de sens”. Astfel de ritualuri se transmit deseori transgenerațional și joacă, conform acestui studiu, un rol indirect în satisfacția maritală. Familia de origine poate influența relațiile curente ale membrilor ei, prin structurarea de experiențe religioase de-a lungul celebrării sărbătorilor, experiențe ce pot fi transmise spre generațiile viitoare.

Au fost identificate anumite diferențe între sexe; satisfacția maritală a soților este mai mult legată de sensul religios în timp ce pentru femei satisfacția este privită prin prisma ritualurilor din preajma sărbătorilor religioase. Implicarea emoțională a soților în astfel de evenimente este considerat de autori a fi un indicator important al satisfacției maritale. Autori susțin că „participarea la astfel de ritualuri religioase este doar un aspect prin intermediul cărora familiile dau un sens relației. În acest context al societății în schimbare, cu o instituție a căsătoriei atât de vulnerabilă, practicile și ritualurile religioase pot consolida relația și pot servi ca modele pentru generațiile viitoare”.

1.12. Multiculturalismul

Tendința mondială de unificare a unor culturi extrem de diferite în mari arii socio-politice, nu a exclus nici țara noastră. Integrarea în diverse tipuri de programe internaționale, participarea la marile evenimente politice din lume, mai noua deschidere a țărilor europene spre noi, marchează societatea românească.

Astfel, procesul de globalizare a determinat modificări la nivel individual, aceste modificări se reflecta în profilul familei moderne, care, la rândul ei, formează oameni pregătiți să realizeze individual mondializarea. Astfel, tinerii din societatea românească au ca scop, în timpul sau după absolvirea studiilor să beneficieze de oportunitatea de a pleca în țările dezvoltate, fie pentru continuarea studiilor fie în interes profesional.

Apare conceptul de “om modern” (Inkeles – Spațiul social al tranziției, Dumitru Sandu Ed.Polirom, Iasi, 1999, p.219) care cuprinde dimensiunile: deschiderea spre noi experiențe; afirmarea independentei față de autoritățile tradiționale; credința în eficacitatea științei și abandonarea fatalismului; motivația înaltă pentru sine și copii în sensul autorealizării ocupaționale și educaționale; deprinderi de planificare atentă a activităților; participarea civică; efort de informare permanentă și preferința pentru știri naționale și internaționale în raport cu cele de ordin sportiv, religios sau local. Ca ideologie a diversității, multiculturalismul are menirea de a oferi un cadru de afirmare pentru identitățile de grup.

C. W. Watson circumscrie multiculturalismul implicațiilor politice și filosofice presupuse de coexistența modalităților variate de situare a omului în lume și de modul în care diferite entități culturale luptă pentru recunoaștere, atât în cadrul statului național cât și în sistemul global .

Multiculturalismul pare să răspundă necesităților unei lumi în schimbare în care exprimarea diverselor identități capătă forma unor răspunsuri în fața provocărilor aduse atât de către statul național, cât și de sfera transnațională și globală. Astfel, procesul globalizării ne pune în fața unei continue resituări a raporturilor majoritate/minoritate, în spații culturale concrete și la nivel global, și ne îndeamnă la o continuă înțelegere, acceptare și afirmare a diversității

Discutând multiculturalismul ca ideologie a diversității, Bhikhu Parekh vorbește de trei forme ale diversității culturale: diversitatea subculturală, diversitatea comunitară și diversitatea perspectivală.

Diversitatea subculturală ce are în vedere faptul că membrii societății participă la o cultură comună, dar în același timp împărtășesc o serie de credințe și practici particulare. În acest caz, identitățile culturale nu intră în conflict cu cultura dominantă. Jocul toleranței garantat de statul de drept este cel care asigură suficientă libertate grupurilor subculturale în conservarea identității proprii în forma unei conștiințe secundare complementare identității dominante.

Diversitatea comunitară ce presupune existența unor comunități relativ organizate și conștiente de sine ce promovează o serie de credințe și practici diferite. Diferențele marchează mai degrabă o apartenență decât o revendicare de participare la împărțirea puterii.

Diversitatea perspectivală care presupune că o parte din membrii unei societăți critică valorile și principiile culturii dominante și încearcă să o reconstruiască potrivit altor valori. Aceste valori trebuie să țină cont de prezența în viața publică a minorităților și de necesitatea lor de a se afirmă ca entități distincte în sfera puterii politice. În același timp, se are în vedere crearea unui cadru în care culturile minoritare participă la o reconstrucție continuă a principiilor modelatoare ale sferei valorilor.

1.13. Similaritatea socio-culturală și cuplurile mixte – dincolo de cultură și prejudecăți

Similaritatea- poate fi foarte bine ilustrată prin dictonul ˝cine seamănă se adună˝.

Conform acestei teorii, doi indivizi (fie de același sex, fie de sex opus), alcătuiesc un cuplu datorită, în primul rând unei depline compatibilități dintre componentele lor de ordin psihologic; cei care manifestă aceleași atitudini, au aceleași convingeri, aspirații și interese, se apropie mai ușor, mai repede de un punct de vedere comun. Alegerea soțului pare să se facă în majoritatea cazurilor după principiul similarității fizice sau intelectuale.

În cadrul atracției și deciziei, pe baza criteriului similaritate, sunt incluși mai mulți factori (vârstă, rasă, religie, clasă socială, credințe, interese comune, scopuri, valori, etc) ce contribuie rând pe rând la dezvoltarea relației intime și favorizează căsătoria.

Similaritatea socio-culturală sau socio-economică explică în mare măsură șansa alegerii maritale, dar nu justifică suficient actul decizional. Datorită marii mobilități sociale ca și influenței parentale reduse, tinerii tind să își asume azi marea libertate de a se căsători dincolo de rasă, etnie, etc. În general, diferențele de cultură, religie, etc., la fel ca și cele legate de așteptările de sex-rol, interese și valori, reprezintă probleme cu care partenerii maritali se așteaptă să se confrunte. Important e cum le vor face față… Vor încerca ei oare să le evite, să le rezolve, sau dimpotrivă, să le accentueze?

„Relațiile mixte reprezintă versiunea cea mai frecventă a dragostei interzise sau imposibile, care uneori se dovedește a fi posibilă; dar prin câte sacrificii?

Ea este albă/el de culoare, ea evreică/el palestinian, ea e sârboaică/el croat, ea creștină/el musulman, ea înaltă/el scund, ea româncă/el maghiar, ea mai în vârstă cu mulți ani decât el, ea bogată/el sărac, ea neinstruită/el studiat, ea de stânga/el de dreapta, ea bisericoasă/el ateu etc; Contrariile se atrag și, în nebunia inițială a îndrăgostirii, el și ea minimalizează diferențele problematice, ori se gândesc că în timp se vor rezolva de la sine, în special atunci când e vorba de unele deosebiri de valori, idealuri și educație. Plus că fiecare nutrește gânduri ascunse în ideea de a-l schimba pe celălalt aducându-l pe “calea cea bună”.

În realitate orice pereche este mixtă, mai întâi pentru că e compusă din doi oameni, fiecare cu personalitatea și istoria sa unică” (http://pandoras.realitatea.net).

1.14. Personalitatea

Ideea de personalitate are rădăcini foarte adânci în istoria vieții și culturii omenești. Ea a început să se înfiripeze odată cu conștiința de sine. Totuți, știinta despre personalitate este de data recentă și aceasta deoarece s-a constatat că nu este suficient să recunoști manifestările personalității, ci trebuie să-i descoperi și determinările și structura.

Astăzi, susține P. Popescu-Neveanu, nu există idee mai prețuită și mai utilizată în lumea noastră decât aceea de personalitate. De fapt, vorbind despre personalitate, discutăm în termeni majori despre om: în personalitate este implicată atât existența omenească în ceea ce are ea substanțial și spiritual, cât și întregul ansamblu de valori acumulate de o anumită comunitate sau de iîntreaga omenire, însușite de om, realizate în prezent și proiectate în viitor (http://www.actrus.ro/revista1/art_ciobanu2.html).

1.14.1. Conceptul de personalitate.

Cu privire la conceptul de personalitate au fost elaborate numeroase definiții. Gordon W. Allport a identificat, in 1931, circa 50 de definiții și, impreună cu un alt cercetător, 17.953 denumiri de trăsături psihice ce diferențiază comportamentele umane, dintre care 4.504 reprezintă trăsături de personalitate autentice. Alți autori au evaluat numărul respectivelor trăsături la 4.000, apoi la 1.093.

Dacă mai adăugăm că în 1951 au fost identificate peste 100 de definiții ale personalității, avem imaginea clară a complexitații conceptului de personalitate și a îndoielii că personalitatea poate fi definită in chip clar și satisfăcător doar printr-un singur enunț.

Etimologic, cuvântul „personalitate" derivă din latinescul „persona". Primul lui sens a fost cel de mască, de costumație prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva pe scenă. Al doilea sens, obținut prin extensiune, se referea la rolul îndeplinit pe scenă și mai apoi în viată, la funcțiile pe care și le asuma cineva. Cel de-al doilea sens desemnează însăși individualitatea (corporală si psihică) a celui care îndeplinește rolul. În fine, ultimul sens a adăugat o notă de valoare, referindu-se la ce fel de om este, de ce rang are, etc

1.14.2. Tipurile de personalitate

Psihologii, în încercarea de a inventaria cît mai multe elemente componente ale personalității (indiferent dacă acestea se numesc însușiri, trăsături, factori etc.), în dorința de a organiza personalitatea (pe niveluri, dimensiuni, substructuri etc.), pierd din vedere un lucru esențial. Acesta este tocmai personalitatea totală, integrală a omului, concepută din perspectiva filozofică, pe de o parte, ca personalitate concretă, iar pe de altă parte, ca ideal al realizaării.

Nu atât însușirile, configurațiile de trăsături (numite „elemente" și grupate în subsisteme ale personalității) ci modul particular de integrare și utilizare comportamentală a acestora. Astfel, o mare importanță are: ceea ce este omul în realitate, ce crede el că este, ce dorește să fie, ce gândește despre alții, ce consideră că gândesc alții despre el, comportamentul său manifestat fiind în funcție de unul sau altul dintre aceste elemente sau de modul particular de integrare și funcționare a acestora.

Luând în considerare interacțiunea și interdependența reciprocă, intersectarea, conviețuirea sau „topirea" unor fațete ale personalității în altele, M. Zlate a descoperit patru tipuri de personalitate:

Tipul unitar și armonios dezvoltat caracterizat prin: integritate și constanța; armonie cu sine și cu ceilalți (lumea); absența omisiunilor sau trucurilor în manifestarea fațetelor personalității totale; elaborarea unor imagini corecte, apropiate (cel puțin) de adevăr, despre ceilalți; anticiparea corectă a gândurilor și sentimentelor altora despre el;

Tipul instabil sau cel despre care în limbajul curent se spune: „nu știu ce să cred despre el, o dată se comportă într-un fel, altădată în cu totul altfel". El se caracterizează prin: acțiunea necorelată, nesistematică a fațetelor personalității; instabilitatea generalizată atât între fațetele pesonalității, cât și în interiorul fiecăreia dintre ele; trăirea dramatică a propriei existențe și din motivele deja enumerate, generarea de probleme privind adaptarea și integrarea socială.

Tipul dedublat, cu marcante discrepanțe iîntre interior și exterior, latent și manifestat, real și imaginar, esența și aparența. Dedublarea se poate manifesta atât în interiorul fiecărei fațete a personalitații, cât și între acestea.

Permanența duplicitate, mascarea și trucarea în care se complac, dacă sunt bine ascunse, pot asigura acestor indivizi o existentă satisfăcătoare (pentru standardul valorilor lor), dar daca însă sunt acoperite conduc aproape întotdeauna la consecințe neplăcute.

Tipul accentuat, proprie lui fiindu-i excrescența uneia sau alteia dintre fațetele personalității, care uneori le subordonează pe toate celelalte, alteori, pur și simplu, le anulează. Se ajunge la o sărăcire și simplificare a personalității, la închiderea ei în scheme comportamentale rigide, stereotipe.

Persoanele cu o personalitate accentuată se cred neînțelese, ignorate, persecutate sau lezate. De aceea, pentru a-și apăra personalitatea ultragiată (după părerea lor) și pentru a trăi cel puțin în armonie cu sine își elaborează comportamente insinuante, agresive, mitomane, fac deseori apel la autoritate etc.

Personalitatea este considerată de către unii, un individ socializat. Cercetările lui Malinowski și ale Margaretei Mead au demonstrat că cea mai mare parte a conduitei care era descrisă ca expresie categorică a naturii umane permanente, nu e în fapt decât un produs al culturii.
În descrierea științifică a personalității, psihologia apelează la conceptele de structură și de proces. Structurile sunt aranjamente, organizări mai mult sau puțin stabile ale unor părți în cadrul sistemului; procesele sunt funcții ce se evidențiază prin intermediul părților.
Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri,; structura fiind un ansamblu autoechilibrat și, deci, relativ invariant de relații. Schimbările care se produc în cadrul interacțiunii cu condițiile concrete de mediu alcătuiesc procesele sau dinamica actuală a personalității.
Multe dintre structurile care alcătuiesc sistemul general al personalității, nu sunt direct observabile sau măsurabile, ci se relevă prin eforturi teoretice, de abstractizare convențională, apărând astfel ca modele Personalitatea se caracterizează prin două trăsături fundamentale: prin stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de exteriorizare și de trăire interioară relativ neschimbată în timp, și prin integrare, adică prin formarea unei unități și totalități psihice.
Stabilitatea prezintă anumite limite, purtând numele de plasticitate și reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalității, pentru ca persoana să poată face față unor schimbări capitale ale condițiilor de viață și să se adapteze la ele. Privită ca formă de organizare cu o anumită funcționalitate, ca sursă a unei dinamici, personalitatea este în fond așa cum s-a anticipat, o structură. (http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=6505:despre-personalitate&catid=9:opinii&Itemid=13).

2. Obiectivele și metodologia cercetării

În cadrul lucrării de față, prin intermediul demersurilor întreprinse, am găsit cupluri potrivite pentru realizarea obiectivelor propuse în realizarea lucrării de licență.

2.1. Obiectivul general al cercetării

Această cercetare are ca scop identificarea unui relații între satisfacția maritală (calitatea relației), respectiv gradul de fericire, consensul diadic, satisfacția diadică și expresia afectivă, și factorii de personalitate individuali, respectiv, schizotimia-ciclotimia, forța Supra-Eului și raționalitate-afecțiune în cuplurile căsătorite interetnice (mixte) comparativ cu cuplurile de aceeasi etnie (romana).

2.2. Obiectivele specifice ale cercetării

Obiectivul 1: În cuplurile mixte din punct de vedere etnic, factorii de personalitate individuali (schizotimia-ciclotimia, forța Supra-Eului și raționalitate-afecțiune) influențează intr-o măsură semnificativă satisfacția maritală, respectiv, calitatea căsătoriei.

Obiectivul 2: Identificarea unor diferențe între cuplurile interetnice și cuplurile de aceeasi etnie privitoare la percepția satisfacției maritale.

2.3. Ipotezele Cercetării

În structura ipotezei se găsesc: o unitate (grup, persoană, instituție etc.), o variabilă (coeziune, ierarhie etc.) și un set de valori ale variabilelor (puternică, autentică, înaltă etc.). Nu orice enunț despre relația probabilă dintre două sau mai multe variabile reprezintă o ipoteză în cercetările empirice. Pentru ca să aibă calitatea de ipoteză, respectivul enunț trebuie să fie testabil. Prin testare, prin confruntarea cu realitatea, ipotezele pot fi infirmate. (Chelcea S., Mărginean I., Cauc I., 1998, p. 41).

Pentru a putea realiza obiectivele propuse, am formulat următoarele ipoteze:

Ipoteza 1: Factorul de schizotimie – ciclotimie influențează gradul de fericire în cuplul interetnic și nu are valori semnificative în cadrul cuplului de români.

Ipoteza 2: Factorul de schizotimie – ciclotimie influențează coeziunea diadică în cuplul interetnic și nu are valori semnificative în cadrul cuplului de români.

Ipoteza 3: Forța Supra-Eului influențează satisfacția diadică în cuplul interetnic și nu are valori semnificative în cadrul cuplului de români.

Ipoteza 4: Factorul de raționalitate-afecțiune influențează satisfacția diadică în cuplul interetnic și nu are valori semnificative în cadrul cuplului de români.

Ipoteza 5: Gradul de fericire influențează expresia afectivă în cuplul interetnic și nu are valori semnificative în cadrul cuplului de români.

2.4. Lotul de subiecți

Pentru a realiza obiectivele cercetării, am considerat utilă o analiză comparativă referitoare la 2 grupuri: cupluri interetnice/mixte (in care unul din parteneri este de naționalitate română, iar celălalt de o altă naționalitate) și cupluri în care ambii parteneri sunt de naționalitate română.

Subiecții au vârste cuprinse intre 24 – 34 de ani, având între 1 și 3 ani de căsătorie.

Fiecare lot are o compoziție echilibrată din punct de vedere al genului: 50% femei și 50% bărbați. Aceștia sunt căsătoriți și nu au copii.

Criteriile de omogenitate sunt următoarele: mediul urban, studii superioare, venituri peste medii, ambii parteneri fiind angajați în viața profesională.

Subiecții din lotul de control – format din cuplurile cu ambii parteneri de naționalitate română au domiciliul în România, iar subiecții din lotul supus cercetării – format din cuplurile mixte au domiciliul în afara României.

Fiecare lot este alcătuit dintr-un număr de 20 de persoane, distributia in funcție de sex, fiind egală. În această cercetare au participat 40 de subiecți.

Frecvența pe lotul de subiecți se regăsește reprezentată în Anexa 2. și Anexa 3.

2.5. Descrierea instrumentelor utilizate în cercetare

În lucrarea de față am considerat a fi adecvată metoda comparativă. Am folosit o serie de instrumente psihologice cum ar fi: DAS (Dyadic Adjustement Scale), Testul de adaptare maritală Locke-Wallace (L.W.M.A.T.), si Testul 16PF (Factorul B).

Fiecare test cuprinde întrebări referitoare la relația de căsnicie a subiecților: testul DAS cuprinde itemi care evaluează calitatea relației așa cum este ea percepută de cuplul marital, testul 16PF cuprinde itemi care descriu factorii de personalitate și semnificația valorilor acestora, iar testul de adaptare maritală Locke-Wallace măsoară sentimentul de satisfacție maritală a cuplurilor căsătorite.

Aceste teste sunt construite cu scale de tip Likert.

2.5.1. Dynamic Adjustment Scale (DAS)

Autorul este Graham B. Spanier

Descriere: Acest instrument are 32 de itemi și este construit pentru a evalua calitatea relației așa cum este percepută ea de cuplul marital sau consensual. Acest instrument răspunde mai multor nevoi. Poate fi folosit ca o măsură generală a satisfacției în cuplul intim prin utilizarea scopurilor totale. Analiza factorială indică faptul că acest instrument măsoară patru aspecte ale relației: satisfacția diadică (DS), coeziunea diadică (DCoh), consensul diadic (Dcon) și expresia afectivă (AE). Acest instrument poate fi adaptat pentru utilizarea în interviuri.

Norme: DAS a fost aplicat pe un eșantion de indivizi căsătoriți (n=218) și divorțați (n=94). Media de vârstă a celor căsătoriți a fost de 35,1 ani, iar a celor divorțați de 8,5 ani. Media scorului total al DAS a fost de 114,8 cu o deviație standard de 17,8 pentru cuplurile căsătorite. Media pentru eșantionul divorțat a fost de 70,7 cu o deviație standard de 23,8.

Scorarea: Pentru DAS sunt utilizate trei tipuri diferite de scale de rating. Scorul total este suma tuturor itemilor, putându-se întinde de la 0 la 151, scorurile înalte reflectă o relaîie mai bună. Itemii factor sunt: DS: 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 31, 32: Dcoh: 24, 25, 26, 27, 28: Dcon: 1, 2, 3, 5, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15: AE: 4, 6, 29, 30.

Fiabilitatea: Ca scor total DAS are o impresionantă consistență internă cu alpha de 96. subscalele au următoarele consistențe (bune până la excelente): DS= 94, Dcoh= 81, Dcon= 90, AE= 73.

Validitatea: Acest instrument a fost verificat prima oară prin procedee logice de validare de conținut. DAS demonstrează și o validitate intergrupală discriminând între cuplurile maritale și cele divorțate pentru fiecare item. Instrumentul dispune și de validitate concurentă, corelând cu Locke-Wallace Marital Adjustment Scale.

Prima apariție: Spanier, G. B. (1976). Măsurarea adaptării diadice: noi scale pentru evaluarea calității căsniciei și a cuplurilor similare, Journal of Marriage and the Family, 38, 15-28. instrument reprodus cu permisiunea lui Graham B. Spanier.

2.5.2. Locke-Wallance Marital Adjustment Test (LWMAT)

Autorii sunt Harvey J. Locke și Karl M. Wallace

Scopul instrumentului este măsurarea adaptării maritale.

Acest instrument de 15 itemi a fost unul dintre primele care au măsurat adaptarea maritală. Adaptarea maritală este definită ca acomodare a partenerilor unul la celălalt în orice circumstanțe.

Date normative sunt disponibile pe un eșantion de 236 de cupluri căsătorite. Membrii au fost predominant albi și de o vârstă medie de 30 de ani. Un subeșantion de subiecți „adaptați” a avut scorul mediu de 135,9 în timp ce subeșantionul de „neadaptați” un scor de 71,7.

În ceea ce privește fidelitatea consistența internă a fost estimată utilizând formula Spearman-Brown și a fost foarte bună, cu o corelație de 90. Informații despre fidelitatea test-retest nu sunt disponibile.

Locke-Wallace Marital Adjustment Test dispune de o validitate de grupuri discriminând între cuplurile adaptate și cele neadaptate.

Prima apariție: Locke, H.J. și Walace, K.M. (1959). Short marital-adjustment and predictions tests: Their reliability and validity, Mariage and Familz Living, 21, 251-255. Instrument reprodus cu permisiunea lui Harvey J. Locke și Karl M. Wallace.

2.5.3. Testul 16PF

Autorul chestionarului este R. B. Cattell.

Scopul instrumentului este de a reda informații esențiale referitoare la structura personalității subiecților investigați.

Testul conține 187 de intrebări pentru fiecare formă echivalentă A și B. Cele 16 scări (fiecare conținând, în fiecare formă, 10-13 itemi) sunt în cea mai mare parte independente. Fiecare dintre ele măsoară un factor a cărei natură nu este o simplă statistică, ci răspunde unei realități psihologice, a cărei existență a fost demonstrată de o serie de studii în cadrul unei teorii generale coerente. Pe lângă cei 16 factori elementari, este posibil să se măsoare patru dimensiuni secundare, mai mari, plecând de la combinările ponderate ale dimensiunilor primare.

Cei 16 factori sunt bipolari, și desemnați de termeni tehnici la fel de bine ca, eventual, de termeni non-tehnici (în vederea transmiterii eventuale a informației subiectului).

Fidelitatea chestionarului a fost verificată prin retestarea a 152 de subiecți testați, după o perioadă de 6 luni, cu ocazia participării acestora la ciclul doi al programului de perfecționare la COCC. Cu acest prilej se costată la toți subiecții examinați ca se mențin aceleași tendințe ale valorilor însușirilor la ambele testări, deși la nici un subiect nu s-au obținut tablouri identice în ceea ce privește notele brute.

Validitatea chestionarului rezultă din coeficientul mare de coincidența între valorile obținute prin testarea subiecților și imaginea furnizată de persoane care cunoșteau subiecții examinați. În acest sens am consultat 86 de persoane cărora le-am cerut să indice în note de la 1 la 10 nivelul celor 16 factori de personalitate, în funcție de modul în care i-au perceput. Transformând aceste note în calificative s-a obținut o coincidența de 71% cu nivelurile rezultate prin testare; 22% din informații au indicat niveluri din trepte proxime (superioare sau inferioare) ale profilului rezultat prin testare.

Cât priveste validitatea celor patru indicatori sintetici, s-a solicitat opinia a 82 de subiecți testați pentru a confirma sau infirma nivelul acestora. Peste 93% din acei subiecți s-au recunoscut, confirmând valabilitatea testului; aproape 7% au afirmat că cifrele nu reflectă o situație strictă.

2.6. Descrierea procedurilor de recoltare a datelor

Metoda de investigație utilizată a fost metoda psihometrică. Datele au fost recoltate prin autoaplicarea celor trei chestionare mai sus prezentate.

Aplicarea chestionarelor s-a făcut prin intemediul internetului (utilizându-se chestionare online și în format electronic); și prin varianta creion-hârtie.

Cuplurile au participat voluntar. Nu a existat limită de timp.. Colectarea datelor a durat 4 săptămâni.

2.7. Rezultatele cercetării și interpretarea lor

În urma aplicării instrumentelor de investigare am recoltat o serie de informații care, pentru a căpăta sens și a se transforma în concluzii, urmează a fi analizate și interpretate. Prin analiza datelor vom preciza, totodată și modul în care orice aspect al datelor modulează sau completează primele concluzii referitoare la obiectiv. Pentru prelucrarea statistică a datelor obținute în urma aplicării testelor s-a utilizat programul de prelucrare statistică SPSS, varianta 1.7. Ca metode statistice s-au utilizat coeficientul de corelație Pearson, media, abaterea standard și testul T.

Statistica descriptivă: caracteristicile distribuțiilor de date obținute prin aplicarea instrumentelor.

2.7.1. Analiza datelor și prezentarea rezultatelor brute

În urma aplicării chestionarelor prezentate în Capitolul 2 s-au obținut o serie de date, care au fost prelucrate în programul statistic, SPSS.

S-a urmărit testarea fiecărei ipoteze în parte, fiind utilizate mai multe operații care sunt prezentate în cele ce urmează.

Ipoteza 1: Factorul de schizotimie – ciclotimie influențează gradul de fericire în cuplul interetnic și nu are valori semnificative în cadrul cuplului de români.

Pentru a testa această ipoteză am calculat coeficientul de corelație Pearson în urma căruia s-a obținut:

Pentru cuplurile interetnice: o valoare r=-.512, la un interval de semnificație p<0.05, corelație negativă semnificativă, ceea ce înseamnă că atunci când scade nivelul factorului schizotimie – ciclotimie, crește gradul de fericire în cuplu.

Pentru cuplurile de români: o valoare r=.101, ceea ce înseamnnă că nu exista o relație semnificativă între factorul de schizotimie-ciclotimie și gradul de fericire în cuplu, adica nu putem stabili o legatură între factorul de schizotimie-ciclotimie și gradul de fericire în cuplu

Astfel, putem afirma că se confirmă prima ipoteză, și deci, în cazul cuplurilor interetnice, cu cât nivelul factorului schizotimie – ciclotimie este mai scăzut, cu atât nivelul de fericire în cuplu este mai ridicat, iar în cazul cuplurilor de români, creșterea sau scăderea factorului schizotimie-ciclotimie nu influențează gradul de fericire în cuplu.

Rezultatele de mai sus au fost obținute în urma corelării datelor rezultate în urma aplicării chestionarului Locke-Wallace Marital Adjustment Test (LWMAT), luându-se scorurile de la scala ce măsoară gradul de fericire în cuplu, cu scorurile obținute la factorul A (shizotimia – ciclotimia) al chestionarului 16PF.

Caracteristicile celor două distribuții de date sunt prezentate sintetic în tabelele urmatoare:

Ipoteza 2: Factorul de schizotimie – ciclotimie influențează coeziunea diadică în cuplul interetnic și nu are valori semnificative în cadrul cuplului de români.

Pentru a testa această ipoteză am calculat coeficientul de corelație Pearson în urma căruia s-a obținut:

Pentru cuplurile interetnice: o valoare r.=447, la un interval de semnificație p<0.05, corelație pozitivă semnificativă, ceea ce înseamnă că atunci când crește nivelul factorului schizotimie – ciclotimie, crește și nivelul de coeziune diadică.

Pentru cuplurile de români: o valoare r=.080, ceea ce înseamnnă că nu exista o relație semnificativă între factorul de schizotimie-ciclotimie și coeziunea diadică, adică nu putem stabili o legatură între factorul de schizotimie-ciclotimie și coeziunea diadică.

Astfel, putem afirma că se confirmă cea de-a doua ipoteză, și deci, în cazul cuplurilor interetnice, cu cât nivelul factorului schizotimie – ciclotimie este mai ridicat, cu atât nivelul de coeziune diadică este mai ridicat, iar în cazul cuplurilor de români, creșterea sau scăderea factorului schizotimie-ciclotimie nu influențează gradul de coeziune diadică.

Rezultatele de mai sus au fost obținute în urma corelării datelor rezultate în urma aplicării chestionarului 16PF, luându-se scorurile obținute la factorul A (shizotimia – ciclotimia) cu scorurile obținute la scala ce măsoară coeziunea diadică, a chestionarului Dynamic Adjustment Test (DAS)

Caracteristicile celor două distribuții de date sunt prezentate sintetic în tabelul următor:

Ipoteza 3: Forța Supra-Eului influențează satisfacția diadică în cuplul interetnic și nu are valori semnificative în cadrul cuplului de români.

Pentru a testa această ipoteză am calculat coeficientul de corelație Pearson în urma căruia s-a obținut:

Pentru cuplurile interetnice: o valoare r.=-638, la un interval de semnificație p<0.01, corelație negativă înalt semnificativă, ceea ce înseamnă că atunci când crește nivelul forței Supra-Eului, scade nivelul de satisfacție diadică.

Pentru cuplurile de români: o valoare r=.192, ceea ce înseamnnă că nu exista o relație semnificativă între forței Supra-Eului și satisfacția diadică, adică nu putem stabili o legatură între forța Supra-Eului și satisfacția diadică.

Astfel, putem afirma că se confirmă cea de-a treia ipoteză, și deci, în cazul cuplurilor interetnice, cu cât nivelul forței Supra-Eului este mai ridicat, cu atât nivelul de satisfacție diadică este mai scăzut, iar în cazul cuplurilor de români, creșterea sau scăderea forței Supra-Eului nu influențează gradul de satisfacție diadică.

Rezultatele de mai sus au fost obținute în urma corelării datelor rezultate în urma aplicării chestionarului 16PF, luându-se scorurile obținute la factorul G (forța Supra-Eului) cu scorurile obținute la scala ce măsoară satisfacția diadică, a chestionarului Dynamic Adjustment Test (DAS).

Caracteristicile celor două distribuții de date sunt prezentate sintetic în tabelul următor:

Ipoteza 4: Factorul de raționalitate-afecțiune influențează satisfacția diadică în cuplul interetnic și nu are valori semnificative în cadrul cuplului de români.

Pentru a testa această ipoteză am calculat coeficientul de corelație Pearson în urma căruia s-a obținut:

Pentru cuplurile interetnice: o valoare r.=482, la un interval de semnificație p<0.05, corelație pozitivă semnificativă, ceea ce înseamnă că atunci când crește nivelul factorului raționalitate-afecțiune, crește și nivelul de satisfacția diadică.

Pentru cuplurile de români: o valoare r=.081, ceea ce înseamnnă că nu exista o relație semnificativă între factorul de raționalitate-afecțiune și satisfacție diadică, adică nu putem stabili o legatură între factorul de raționalitate-afecțiune și satisfacție diadică.

Astfel, putem afirma că se confirmă cea de-a patra ipoteză, și deci, în cazul cuplurilor interetnice, cu cât nivelul factorului raționalitate-afecțiune este mai ridicat, cu atât nivelul de satisfacție diadică este mai ridicat, iar în cazul cuplurilor de români, creșterea sau scăderea factorului raționalitate-afecțiune nu influențează gradul de satisfacție diadică.

Rezultatele de mai sus au fost obținute în urma corelării datelor rezultate în urma aplicării chestionarului 16PF, luându-se scorurile obținute la factorul I (raționalitate-afecțiune) cu scorurile obținute la scala ce măsoară satisfacția diadică, a chestionarului Dynamic Adjustment Test (DAS).

Caracteristicile celor două distribuții de date sunt prezentate sintetic în tabelul următor:

Ipoteza 5: Gradul de fericire influențează expresia afectivă în cuplul interetnic și nu are valori semnificative în cadrul cuplului de români.

Pentru a testa această ipoteză am calculat coeficientul de corelație Pearson în urma căruia s-a obținut:

Pentru cuplurile interetnice: o valoare r.=480, la un interval de semnificație p<0.05, corelație pozitivă semnificativă, ceea ce înseamnă că atunci când crește gradul de fericire, crește și nivelul de expresie afectivă.

Pentru cuplurile de români: o valoare r=.349, ceea ce înseamnnă că nu exista o relație semnificativă între gradul de fericire și expresia afectivă, adică nu putem stabili o legatură între gradul de fericire și expresia afectivă.

Astfel, putem afirma că se confirmă cea de-a cincea ipoteză, și deci, în cazul cuplurilor interetnice, cu cât nivelul gradului de fericire este mai ridicat, cu atât nivelul de expresie afectivă este mai ridicat, iar în cazul cuplurilor de români, creșterea sau scăderea gradului de fericire nu influențează gradul de expresie afectivă.

Rezultatele de mai sus au fost obținute în urma corelării datelor rezultate în urma aplicării chestionarului Locke-Wallace Marital Adjustment Test (LWMAT), luându-se scorurile de la scala ce măsoară gradul de fericire în cuplu, cu scorurile obținute la scala ce măsoară expresia afectivă, a testului Locke-Wallace Marital Adjustment Test (LWMAT).

Caracteristicile celor două distribuții de date sunt prezentate sintetic în tabelul următor:

2.7.2. Interpretarea psihologică

Factorii de personalitate și semnificația valorilor acestora sunt foarte importanți in definirea fiecărui individ. Valoarea factorilor de personalitate joacă un rol important în calitatea relației de cuplu, respectiv, în gradul de satisfacție maritală a individului.

Rezultatele obținute în urma prelucrării statistice a datelor confirmă toate ipotezele specifice pe parte de cupluri mixte, acestea urmând a fi discutate fiecare în parte, în profunzime.

Un rol esențial în obținerea unui nivel înalt de fericire în cuplu, îl constituie nivelul scăzut de schizotimie – cu alte cuvinte este vorba de o persoana caldă, deschisă, sensibilă, fără tendința de a critica , care preferă oamenii în locul lucrurilor, care preferă să lucreze împreună cu alte persoane, este sociabilă, indulgentă și maleabilă în normele personale, care nu critică și nu exprimă duritate …. (respectiv, un nivel crescut de ciclotimie), așa cum reiese din analiza primei relații urmărite în cercetare.

Asadar, în urma relației, s-a ajuns la concluzia conform căreia, nivelul gradului de schizotimie-ciclotimie se află în strânsă legatură cu gradul de fericire în cuplurile mixte.

Din punct de vedere psihologic, asta înseamnă ca pentru obținerea unei bune satisfacții maritale este necesară prezența unui nivel scăzut de hipersensibilitate, de inhibiție, distanțtare, scepticism, rigidiate, dispreț, criticism și duritate în personalitatea individului.

. Relatia de parteneriat din cuplul marital presupune o interacțiune constantă, un proces de adaptare continuă unul la celălalt. Mariajul, prin definiție, presupune un înalt grad de interacțiune, de socializare, de schimburi de informații, comportamente și emoții. Ca atare, este adesea dificil de a avea o relație de cuplu deschisă în raport cu o personalitate, rigidă, strictă, deși în aparență rece, tinzând spre inhibiție, care preferă lucrurile în locul oamenilor.

Dupa testarea celei de-a doua ipoteze din cercetare, s-a obținut evidențierea relației pozitive semnificative între o dispoziție spre o evoluție tonico-afectivă ciclică cu alternanțe înre stări active, euforice, și coeziunea diadică, în cuplurile mixte.

Din punct de vedere psihologic, aceasta înseamnă că pentru obținerea unei calități bune a relației, este necesară prezența unui nivel ridicat de ciclotimie – cu alte cuvinte, este vorba de o persoană care exprimă deschidere, caldură, afectuozitate, un caracter plăcut, agreat. Persoanele din această categorie sunt apropiate, primitoare, tandre, amabile, capabile să-și exprime emoțiile, dispun de capacitate de adaptare, sunt sensibile și se interesează de alții. Au preferință pentru profesiunile cu posibilitățăi de contacte personale, organizând cu plăcere activități colective și participă la ele, sunt generoși în relațiile personale și nu le este frică de critică.

Așadar, aceste persoane se adaptează mult mai usor la relația diadică. Adaptarea maritală presupune adaptarea partenerilor unul la celălalt, flexibilitatea și plasticitatea afectivă în rolul conjugal; maturizarea sentimentelor mutuale de afecțiune, și a climatului afectiv familial; aprofundarea și extinderea intercunoașterii partenerilor, echilibrarea și optimizarea sferei acțiunilor și deciziilor maritale, o bună capacitate de negociere și rezolvare a situațiilor cu care se confruntă partenerii; capacitatea de a învăța din erorile de comunicare și interacțiune și de a nu le repeta, menținerea atitudinilor sănătoase, optimiste și creative față de viață, precum și a unei deschideri realiste și echilibrate față de sistemul social de aparteneță.

În urma testării celei de-a treia ipoteze, s-a confirmat existența unei relații pozitive înalt semificative între forța Supra-Eului si satisfacția diadică.

Din punct de vedere psihologic, pentru ca satisfacția diadică să fie mai crescută, este necesar ca partenerii din cuplu să fie caracterizati de onestitate, integritate morala, perseverență și atenție la regulile de conviețuire.

Pentru ca partenerii de cuplu să fie satisfăcuți de relația lor, aceștia trebuie să aibă un simț al datoriei și al responsabilității ridicat, să fie prevăzători, conștiincioși, moralizatori.

Așadar, în cuplurile în care partenerii de cuplu sunt oportuni, cu lipsa simțului datoriei sau cu tendința de delăsare și neglijență, fără a face eforturi de a participa la actiunile colective, satisfacția diadică este scăzută, astfel apărând neânțelegeri între partenerii de cuplu.

În urma testării celei de-a patra ipoteze, s-a confirmat existența unei relații pozitive seminficativă între factorul raționalitate – afecțiune și coeziunea diadică în cuplurile mixte.

Cu cât pe factorul raționalitate – afecțiune individul obține scoruri ridicate, cu atât coeziunea diadică este mai puternică.

Din punct de vedere psihologic, factorul raționalitate-afecțiune evidențiază următoarele aspecte bipolare: maturitate emoțională – imaturitate, independență – dependență în gândire, satisfacție de sine – insatisfacție, aspru (uneori critic) – amabil (apropiat), simțul artistic – lipsa simțului artistic

Așadar, persoanele caracterizate prin spirit practic, independență, capabile să iși asume responsabilități, sceptice, cu tendințte spre insensibilitate, duritate, cinism și disprețuire, cărora le plac activitățile cu caracter practic, în cuplu au un nivel mai scăzut de coeziune diadică, spre deosebire de persoanele caracterizate prin tandrețe și dependență afectivă, sensibilitate exagerată și imaturitate afectivă. Acestea din urmă sunt visătoare, depinzând afectiv de alții și solicită atenție din partea altora, nedispunând de simțul practic,

În urma testării celei de-a cincea ipoteze, s-a confirmat existența unei relații pozitive semnificativă între gradul de fericire și expresia afectivă, în cuplurile mixte.

Astfel, cu cât nivelul expresiei afective este mai ridicat, cu atât și gradul de fericire este mai ridicat.

Din punct de vedere psihologic, intimitatea (sau expresia afectivă), ca expresie a relației personale apropiate este de regulă, recunoscută ca fiind o relație cu încărcătură afectivă, o relație de iubire manifestată în legătură cu o persoană sau cu mai multe persoane de-a lungul vieții. Ea oferă trăirea sentimentului de securitate necesar supraviețuirii individului și dezvoltării de către acesta a unor relații adaptative intime, personale și sociale.

O relație maritală în care cei doi parteneri conviețuiesc cu scopul comun de a construi și de a evolua în această relație, presupune o pozitivare a tuturor dimensiunilor care definesc expresia afectivă. Consecințele unei astfel de relații conduc la implicarea amândorura în construirea unui climat familial sănătos, climat care înseamnă sănătatea psihologică pentru cei mai importanți beneficiari: copii.

2.8. Concluzii și implicații

În cadrul lucrării de față, prin intermediul demersurilor intreprinse, am încercat să demonstrăm existența unei relații între satisfacția maritală (calitatea relației), respectiv gradul de fericire, consensul diadic, satisfacția diadică și expresia afectivă, și factorii de personalitate individuali, respectiv, schizotimia-ciclotimia, forța Supra-Eului și raționalitate-afecțiune în cuplurile căsătorite interetnice comparativ cu cele de aceeasi etnie (romana).

Foarte mult timp, conceptele de cuplu, căsătorie și familie au fost definite într-o manieră extrem de asemănătoare, caracteristicile lor fiind deseori confundate. Totuși cuplul premerge, de regulă, căsătoriei, în urma căreia ia naștere familia, cuplul marital și descendenții săi.

Însoțind omul în întreaga lui existență, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care asigură perpetuarea neamului omenesc, evoluția și continuitatea vieții sociale.

Cuplul este definit, în general, ca o pereche sau reunire de două persoane bazată pe o legătură constantă sau datorată unei apropieri momentane.

Căsătoria reprezintă principala modalitate de constituire a unei familii. Ea reprezintă o legătură acceptată social, între cele două persoane care locuiesc împreună și întrețin raporturi sexuale. Căsătoria are un aspect juridic, dobândit prin sancționarea formală de către o instituție legitimă a uniunii maritale, și un aspect religios, dobândit tot prin sancționare formală, dar de această dată prin administrarea sacramentelor de către o instituție religioasă legitimă. Deși foarte mult timp nu s-a practicat decât consacrarea religioasă a căsătoriei, astăzi, ea nu mai este posibilă decât după recunoașterea juridică a acesteia, recunoaștere numită căsătorie civilă. Ambele tipuri de legitimare a uniunii maritale au rolul de a conferi recunoaștere socială noii familii.

Relatia de parteneriat din cuplul marital presupune o interacțiune constantă, un proces de adaptare continuă unul la celălalt. Mariajul, prin definiție, presupune un înalt grad de interacțiune, de socializare, de schimburi de informații, comportamente și emoții. Ca atare, este adesea dificil de a avea o relație de cuplu deschisă în raport cu o personalitate, rigidă, strictă, deși în aparență rece, tinzând spre inhibiție, care preferă lucrurile în locul oamenilor, care își urmărește interesul peronal, punând accentul pe „eu”, și nu pe „noi”.

Adaptarea maritală presupune adaptarea partenerilor unul la celălalt, flexibilitatea și plasticitatea afectivă în rolul conjugal; maturizarea sentimentelor mutuale de afecțiune, și a climatului afectiv familial; aprofundarea și extinderea intercunoașterii partenerilor, echilibrarea și optimizarea sferei acțiunilor și deciziilor maritale, o bună capacitate de negociere și rezolvare a situațiilor cu care se confruntă partenerii; capacitatea de a învăța din erorile de comunicare și interacțiune și de a nu le repeta, menținerea atitudinilor sănătoase, optimiste și creative față de viață, precum și a unei deschideri realiste și echilibrate față de sistemul social de aparteneță.

Asadar, în urma prelucrării datelor s-a obținut confirmarea tuturor ipotezelor, ceea ce duce la concluzia că, în cazul cuplurilor interetnice, factorii de personalitate individuali (schizotimia-ciclotimia, forța Supra-Eului și raționalitate-afecțiune) au un rol important în cadrul satisfacției maritale, însă în cazul cuplurilor cu parteneri de aceeași naționalitate (de români), acești factori de personalitate mai sus enumerați, nu influențează satisfacția maritală.

Adaptarea maritală se referă atât la adaptarea celor doi parteneri la relația unuia cu celălalt, cât și adaptarea acestora în mediul nou în care trăiesc. Astfel, datorită dezvoltării societății la nivel mondial, datorită doborârii barierelor de comunicare interculturale, datorită diferențelor dintre culturi și a modului în care este percepută relația maritală de către acestea, în cazul cuplurilor interetnice, satisfacția maritală este mai bine conștientizată, spre deosebire de cuplurile cu parteneri de aceeași etnie (de români).

Datorită cresterii nivelului imigrațiilor, al schimburilor interetnice, chiar și al nivelului populației românești, au început să apară cupluri interetnice într-un număr din ce în ce mai mare. Nivelul scăzut de trai din România, preconcepțiile românilor despre România, dezvoltarea educatiei prin schimburi de experiența la nivel international și deschiderea granițelor datorită aderării României la Uniunea Eurpeană în urmă cu 4 ani, reprezintă factori facilitatori ai apariției cuplurilor interetnice pe terioriul românesc și nu numai.

Ca atare, psihologii trebuie să acorde atenție unui nou tip de familiei în cadrul societății romănești.

Lucrarea de fața vizează o parte foarte mică din ceea ce înseamnă familie interetnică.

Datorită realizării acestui studiu de caz la o scală foarte mică, putem spune că nu are reprezentivitate la nivelul întregii populatii.

Interesat ar fi însă de studiat, modul de relaționare cu rudele în cadrul familiilor interetnice, influența fiecărei culturi asupra cuplului marital interetnic, creșterea și educarea copiilor, setul de valori transmise, convenționalitatea și modul în care toate aceste lucruri inflențează creșterea si dezvoltarea, atât personală, cât și profesională a copiilor din cadrul familiei interetnice; și mai mult, de ce nu, și modul de dezvoltare a societății viitoare.

Bibliografie și webografie

Bibliografie:

* Bagarozzi, D. (2001), Enhancing Intimacy in Marriage, Brunner-Routledge

* Doron, R., Parot, F.(2006), Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, București.

* Dumitru Sandu, (1999), Spațiul social al tranziției, Iași, Editura Polirom.

* Ghebrea, G. (1999), Factorii ce afectează stabilitatea cuplului marital, Revista Calitatea Vieții, București.

* Hill R., Families under stress, Harper and Brothers, , 1949, p. 111.

* Iluț, P.,( 2005), Sociopsihologia și antropologia familiei, Editura Polirom, Iași.

* Jung, C.G., (1994), Puterea sufletului. Antologie, Editura Anima, București.

* Neveanu, P.P., (1978), Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București.

* Mihăilescu, I.. (1999), Familia în societățile europene, Editura Universității din București.

* Mitrofan, I., Ciupercă, C., (2002), Psihologia vieții de cuplu, Editura S.P.E.R, București.

* Mitrofan, I., Ciupercă, C., (1998), Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela S.R.L., București.

* Mitrofan, I., Mitrofan, N., (1991), Familia de la A la Z, Editura Științifică, București.

* Mitrofan L. (2002), Atracție interpersonală sau Romeo și Julieta în cotidian (din dosarele X ale Psihologiei Sociale), Editura Sper, Colecția Caiete Experențiale, Nr. 17, București.

* Nuță, A. (2002), Suprafața și adâncimile cuplului, Editura Sper, Caiete Experiențiale, Nr.19, București

* Nuță, A. (2002), Psihologia comunicării în cuplu, Editura Sper, Caiete Experiențiale, Nr.18, București

* Stănciulescu, E., (2002), Sociologia Educației Familiale, vol.II, Editura Polirom, Iași.

* Vasile, D. L. (2006), Introducere în psihologia familiei și psihosexologie, Editura Fundației România de Mâine, București.

* Voinea, M., (1993), Sociologia familiei, Editura Universitații, București.

* Vincent, R., (1972), Cunoașterea copilului, Editura Didactica si Pedagogica, București.

* Wright John, Stephane Sabourin, Colette Boucher, Yvan Lussier, La consultation conjugale

d’orientation sociocognitive, în „Vivre a deux aujourd’hui”, Le Jour, , 1993, pp.179-265.

* Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord), (1993), Dicționar de sociologie, Editura Babel, București.

Webografie:

* <http://www.actrus.ro/revista1/art_ciobanu2.html

* <http://www.athenian-legacy.com/2010/09/conceptul-de-familie/

* <http://debatepedia.idebate.org/ro/index.php/Casatoriile_interetnice_si_inter-religioase_ar_trebui_incurajate>

* <http://facultate.regielive.ro/referate/drept/reglementarea_relatiilor_de_familie.html

*<http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=6505:despre-personalitate&catid=9:opinii&Itemid=13>

* <http://pandoras.realitatea.net>