Sasii din Transilvania Si Relatiile Romaniei cu Lumea Germana In Anii 1950
Capitolul 1. Deportarea sașilor din Transilvania
In mijlocul secolului al XII-lea coloniștii germani au fost aduși in Transilvania pentru apărarea granițelor împotriva atacurilor mongolilor si pentru popularea ținuturilor împădurite nepopulate din Transilvania. Noii coloniști au fost atrași prin privilegii unice, ei au întemeiat orașe si sate după modelul german, care s-au dezvoltat foarte repede. Datorita pericolului constant al mongolilor si ulterior al turcilor, sașii au început din secolului al XV-lea construcția bisericilor fortificate. La mijlocul secolului al XVI-lea sașii au trecut la religia luterană reformata.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial mulți sași din Transilvania au luptat de partea Germaniei naziste, ca urmare după 1945 mulți dintre ei au fost deportați în URSS. Foarte puțini s-au mai întors în Transilvania, fie din cauza condițiilor vitrege din lagărele de muncă, fie că s-au decis pentru un nou început în Republica Federală Germană. Ultimii ani ai dictaturii comuniste s-au caracterizat printr-o criză economică puternică. RFG a plătit “prime pe cap” statului român pentru multi cetățeni sași. Pratic guvernul federal german plătea o anumită sumă de bani pentru fiecare etnic german care primea acordul autorităților de a emigra. După căderea blocului comunist a urmat un ultim val al exodului sașilor din Transilvania în Germania. Astăzi abia au mai rămas câțiva sași în Transilvania, deși acest ținutul era odată dominat de ei.
Catastrofa regimului nazist și consecințele politicii sale și ale celui de-al II-lea război mondial au zguduit și existența minorității germane din România. Ca urmare a tratatelor dintre Germania lui Hitler și Uniunea Sovietică, începând cu 1940, mii de germani din regiunile de frontieră Bucovina de Nord și Basarabia au fost nevoiți să-și părăsească patria, fiind duși "acasă în Imperiu". Capitularea României în august 1944 și intrarea Armatei Sovietice în România au însemnat pentru mii de etnici germani refugiul. Locuitorii unor sate întregi din Transilvania, Banat și regiunea Satu Mare s-au regăsit ca refugiați în coloane lungi care se îndreptau spre Vest. Pentru mulți care rămăseseră în România a început, din ianuarie 1945, deportarea în Uniunea Sovietică. Au fost afectați peste 75.000 de oameni; mulți dintre ei nu s-au mai întors în patrie.
Pentru etnicii germani din România începeau decenii dificile, pline de lipsuri. Deși au profitat de măsurile generale de liberalizare din anii șaizeci, presiunea asimilării a crescut totuși asupra minorităților. Tendințele de emigrare au devenit tot mai clare, și datorită condițiilor economice din țară.
Deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică este o fațetă a evenimentelor b#%l!^+a?numite Strămutarea germanilor după al Doilea Război Mondial, strămutare care a constat în acțiuni de deportare în masă în Uniunea Sovietică a unei părți din populația civilă de origine germană, acțiuni care au avut loc nu numai în România, ci în toate țările foste aliate cu Germania și care au ajuns sub influența sovietică în urma Tratatului de la Ialta din 1945.
Aceste deportări pot fi considerate printre altele și drept o răzbunare împotriva celora care au declanșat dezastruosul război. Ele au încălcat însă dreptul internațional. În timp ce prin Procesele de la Nürnberg organizate de Aliați în 1945-1946, capii puterii naziste au fost condamnați la închisoare sau chiar la moarte, unul din principalele capete de acuzare fiind deportarea populației civile, pentru deportările în Uniunea Sovietică, în condiții inumane, pe care b#%l!^+a?istoricul american Alfred de Zayas le compară cu munca forțată impusă de hitleriști, nimeni nu a fost încă tras la răspundere până acum.
Statisticile privind deportarea sașilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populația germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, încât au fost deportate o fată de 13 ani și persoane de 55 de ani. 9 din 10 deportați au ajuns în Ucraina (regiunile Dnepropetrovsk, Stalino și Voroșilovgrad), restul în zona munților Ural.
Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură și în administrația lagărelor. Foarte puțini au îndeplinit munci conform pregătirii lor.
Primii deportați inapți de muncă au fost repatriați în Transilvania la finele lui 1945. Între 1946-1947, circa 5.100 de sași au fost aduși, cu transporturi speciale pentru bolnavi, la Frankfurt an der Oder, oraș aflat atunci în zona de ocupație sovietică din Germania.
Circa 12% dintre deportați (3.076 de persoane) au murit, raportul fiind de 3 bărbați morți la o femeie moartă. La eliberarea din deportare, un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania.
Rata maximă a deceselor s-a înregistrat în 1947. Din 1948 situația a început să se îmbunătățească, numărul de bolnavi și de morți scăzând considerabil.
Tot în 1948 au început să fie eliberați din lagăre și persoane apte de muncă (în total 49%), pentru ca în octombrie 1949 lagărele să fie desființate. Ultima treime de deportați s-au întors în Transilvania. Dintre cei deportați în zona de ocupație sovietică a Germaniei, circa 50 % au primit permisiunea să se întoarcă acasă. Ceilalți au trecut, în majoritate, în Germania Occidentală, b#%l!^+a?puțini rămânând în Republica Democrată Germană.
Unui număr de 202 persoane li s-a permis să se întoarcă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii susțineau că șapte persoane deportate au ales să rămână în URSS.
Prima țară care a cunoscut fenomenul deportării, fiind și cea dintâi ocupată de Armata Roșie și cedată sferei de influență sovietice, a fost România.
Referitor la deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică au fost vehiculate ulterior, în alte țări, o serie de teorii care acuzau statul român de a fi aprobat, sau chiar de a fi solicitat el însuși, efectuarea ei. Astfel, istoricul Anton Scherer din Austria scria: Guvernul român al lui Constantin Sănătescu a propus în cererea sa de armistițiu din 25 august 1944 către aliați, prin ambasadorul său la Ankara, Alexandru Crețianu, completa expulzare a germanilor de pe teritoriul României. Ca măsură pregătitoare, Ministerul de interne ar putea să înregistreze pe toți germanii civili care au împlinit 16 ani, atât bărbați cât și femei, și în realitate atât cetățenii străini, cât și persoanele care făceau parte din Grupul Etnic German, prin urmare germanii (Ministerul de interne, decretul 12.500; 27 august 1944).
Ministrul de externe Grigore Niculescu-Buzești își dăduse consimțământul aliaților prin delegația română, care va semna armistițiul (încheiat la 12.9.1944), aflându-se la Moscova. b#%l!^+a?
Partidul Național Țărănesc se afla în legătură cu Eduard Bene, președintele guvernului cehoslovac în exil, care a cerut aliaților expulzarea germanilor din Cehoslovacia. În mod surprinzător, sovieticii erau împotriva expulzării germanilor din România. Pe pagina următoare, Anton Scherer adăuga: România avea o soluție radicală, și anume completa expulzare a germanilor, aspirând și fiind împotriva lor, aceasta chiar cu prețul unei pierderi de forță de muncă valoroase. Istoricul maghiar Mihály Fülöp aprecia, de asemenea: Frontierele etnice ale națiunii germane au suferit astfel modificări profunde, însoțite de expulzarea masivă a germanilor din Polonia, Cehoslovacia (ceea ce a făcut ireversibilă reglementarea teritorială), din Ungaria și din Iugoslavia, și deportarea în Uniunea Sovietică a germanilor din România. În opinia istoricului maghiar, România reprezenta așadar un caz singular! Iar istoricul francez Jean Nouzille conchidea: Convenția de armistițiu româno-sovietică din 12 septembrie 1944 stipulează că România trebuie să furnizeze U.R.S.S. 100.000 de muncitori. Ținând seamă de b#%l!^+a?comportarea minorității germane față de România, de la venirea la putere a lui Hitler în Germania, și mai cu seamă din 1940, guvernul român desemnează bărbați de la 17 la 45 de ani și femei de la 18 la 35 de ani, 27.000 de sași, dintre care 16.000 de femei, 35.000 de șvabi din Banat, dintre care 20.000 de femei, și 18.000 de germani din alte regiuni ale României. Hotărârea de a se desemna sași și șvabi în locul ungurilor este determinată de atitudinea minorității germane față de România între 1940 și 1944…
Asemenea fabulații sunt frecvente în lucrările dedicate problemei în străinătate, care nu se bazează pe nici un fel de documentație sau (ca în primul caz prezentat aici) o utilizează tendențios.
Cum s-ar putea susține că România ar fi propus expulzarea tuturor germanilor? Este adevărat că, la 25 august 1944, ambasadorul român la Ankara, Alexandru Crețianu, a remis o notă ambasadei americane în Turcia, făcând cunoscută schimbarea politică produsă în România cu două zile mai devreme și solicitând semnarea unui armistițiu cu aliații. Totodată, nota preciza: Noul guvern a hotărât să semneze imediat un armistițiu și să treacă cu toate forțele țării la izgonirea completă a tuturor germanilor aflați pe teritoriul românesc. Ce însemna acest lucru?
Efectiv faptul că, întorcând armele și declarând război Germaniei naziste, România urmărea eliberarea teritoriului său de trupele Wehrmacht-ului. Nu era nicidecum vorba despre populația germană din România, cum susținea Anton Scherer! Toate documentele și apelurile guvernului pro-aliat Sănătescu cereau mobilizarea împotriva armatei germane și nu o confundau pe aceasta cu cetățenii români de etnie germană. Același este și cazul presei române, despre care Anton Scherer scria:Ziarele comuniste, național-țărăniste și social-democrate pretindeau vehement expulzarea germanilor.În cazul unui război, presa nu putea face excepție de la regula generală. Ziarele P.C.R., P.N.Ț., P.S.D. (și P.N.L.!), supuse de altfel cenzurii sovietice, cereau evacuarea trupelor germane din România, lucru care s-a și produs în lunile septembrie și b#%l!^+a?octombrie 1944. Decretul ministerului de interne din 27 august, de asemenea firesc în condițiile războiului, prevedea internarea cetățenilor germani și a conducătorilor Grupului Etnic German, care erau în strânsă legătură cu naziștii. Nicidecum nu se poate trage concluzia, cum a făcut Anton Scherer, că în acest decret erau cuprinși toți germanii cetățeni români! Nici Grigore Niculescu-Buzești nu își putea da consimțământul prin delegația care a semnat armistițiul. Astăzi cunoaștem prea bine în ce mod a fost negociat acel armistițiu (în realitate, un dictat b#%l!^+a?sovietic), și cum a fost lăsată delegația română să apere cauza țării. Niciunde nu este consemnat vreun consimțământ al delegației române pentru o deportare a germanilor.
Referitor la afirmația lui Jean Nouzille, că în Convenția de armistițiu s-ar fi stipulat ca România să furnizeze Uniunii Sovietice 100.000 de muncitori, desemnați de guvernul român dintre membrii minorității germane, ea este un neadevăr flagrant. Textul integral al Convenției de armistițiu, publicat în numeroase rânduri, nu face nici cea mai mică referire la acești muncitori și nici la membrii minorității germane din România. Iar în privința lui Mihály Fülöp, este unanim demonstrat că în Uniunea Sovietică nu au fost deportați numai germani din România, ci și din Ungaria și Iugoslavia, și chiar din Austria și zona sovietică de ocupație din Germania.
În realitate, România, trecută rapid sub controlul deplin al trupelor sovietice de ocupație și lipsită de orice independență reală în regimul sufocant fixat de Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, nu mai putea avea niciun cuvânt de spus, chiar în chestiunile sale interne. Este adevărat că, începând din 23 august 1944, organele românești de poliție și jandarmerie au procedat la arestarea a numeroase persoane, considerate că reprezentau un pericol pentru ordinea publică. Dar după semnarea armistițiului, Comisia Aliată (Sovietică) de Control a apreciat ca nesatisfăcătoare măsurile autorităților române, în pofida faptului că multe dintre arestările efectuate de acestea fuseseră făcute în mod ilegal. În temeiul privilegiilor conferite prin articolele 2 și 18 din Convenția de armistițiu, organele sovietice au ordonat noi internări. Între categoriile vizate în mod prioritar se aflau, firește, și numeroși cetățeni români de etnie germană. Împotriva lor au fost luate următoarele măsuri: cei care au sprijinit armata germană au fost arestați și condamnați; membrilor Grupului Etnic German li s-a ridicat dreptul de vot; întreprinderile care au produs pentru armata germană au fost închise; s-au suspendat cursurile școlilor germane în care se făcuse propagandă nazistă etc. Sub presiunea sovieticilor și din cauza stării de război cu Germania, au mai fost luate și alte măsuri represive. b#%l!^+a?
Astfel, nota telefonică a Prefecturii poliției capitalei nr. 33.218 din 28 august 1944 către b#%l!^+a?comisariatele poliției de siguranță cerea prezentarea la comisariate a tuturor cetățenilor germani și a membrilor G.E.G. din România. La 31 octombrie, prin nota nr. 75 a Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, se cerea primului ministru Constantin Sănătescu internarea supușilor germani și maghiari și întocmirea unor tabele cu supușii germani și maghiari, cât și cu supușii români de origine etnică germană sau maghiară.
Prin ordinul nr. 32.137 al Ministerului de interne, subsecretariatul de stat al poliției cerea (la 31 decembrie 1944) ridicarea de acasă a etnicilor germani. Iar prin ordinul nr. 32.475-S al Direcțiunii generale a poliției, din 3 ianuarie 1945, se specificau condițiile referitoare la internarea etnicilor germani. Totodată, în vederea deportării, în toate județele țării s-au constituit echipe mixte, formate din militari sovietici și cadre ale armatei, jandarmeriei și poliției românești, pentru a-i selecționa pe etnicii germani. Comisiile și-au desfășurat activitatea pe baza ordinului A/192, emis abia la 19 februarie 1945 de generalul Vinogradov, locțiitor al președintelui Comisiei Aliate (Sovietice) de Control din România.
La mijlocul perioadei sărbătorilor creștine de iarnă, adică la începutul anului, comisiile de deportare au dat dovadă de un zel fără precedent în ridicarea și concentrarea șvabilor, zel explicabil prin faptul că ele erau inspirate și conduse de o ideologie total ateistă, de ideologia comunistă, indiferentă și chiar ostilă vizavi de sărbătorile creștine, menționa Doru Radosav.
Punctul culminant al tragediei locuitorilor germani din România l-a reprezentat ordinul nr. 031 din 6 ianuarie 1945 al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control către președinția Consiliului de Miniștri român, privind mobilizarea acestora pentru lucru. El preciza că în perioada 10-20 ianuarie 1945 urmau să fie mobilizați toți locuitorii germani apți de muncă, indiferent de cetățenia lor. Bărbații între 17 și 45 ani, femeile între 18 la 30 ani. Femeile care alăptează copii până la 1 an nu vor fi mobilizate. Totuși, ultimul paragraf prevedea unele excepții: Vă solicităm să alcătuiți o listă specială a celor care, deși intră în această categorie, potrivit statului român sau a organelor locale, merită să fie scutiți. Aceste liste vor fi înaintate b#%l!^+a?Comisiei Aliate de Control sau reprezentanților ei locali.
Cum se mai poate susține, în aceste condiții, că statul român ar fi sprijinit, sau chiar ar fi solicitat, deportarea etnicilor germani? În continuare, vom încerca să urmărim care a fost atitudinea reală a autorităților române față de acest tragic eveniment.
Deja la 3 ianuarie 1945, în numele guvernului român, Constantin Vișoianu ministru de externe protestează împotriva acestei măsuri abuzive, care depășește clauzele armistițiului. Din discuțiile avute de ministrul de externe român cu reprezentantul politic american, Burton Berry, din cadrul Comisiei Aliate de Control, acesta din urmă recunoaște ca neavenită acțiunea deportărilor. Iată ce consemna, legat de același moment, însuși Constantin Vișoianu: i-am vorbit (lui Burton Berry, n.n.) despre cererea reprezentanților sovietici de aici, tinzând a ridica și transfera în Rusia sovietică cetățenii de origine germană din România, spunându-i că aceasta s-ar face împotriva voinței guvernului român, care recunoaște că printr-o asemenea măsură s-ar depăși regulile dreptului internațional și că România ar fi pusă acum, și mai ales în viitor, într-o situațiune foarte delicată.
La aflarea primelor vești despre o ridicare iminentă a etnicilor germani, liderii acestora, Hans-Otto Roth și Rudolf Brandsch, au încercat să-l determine pe primul ministru Nicolae Rădescu să abandoneze această acțiune. El le-a explicat însă că planul fusese primit de la Moscova și că guvernul român nu putea împiedica prin nicio hotărâre realizarea lui. Concomitent, Societatea Națională de Cruce Roșie a României a intervenit de câteva ori la guvern, solicitând măcar diminuarea proporțiilor deportărilor. La 22 ianuarie 1945, președintele ei, dr. I. Constantinescu, revenea asupra cererilor făcute cu privire la germanii ce fuseseră ridicați și duși în Uniunea Sovietică, sugerând nouă categorii de persoane care trebuiau scoase din rândurile celor ce erau predați armatei sovietice. La această ultimă intervenție a S.N.C.R., directorul cabinetului militar al generalului Rădescu, locotenent-colonelul Grigore Dăguțescu, a răspuns: Comisia sovietică nu face nicio excepțiune.
Și primul ministru Rădescu a protestat împotriva deportărilor, întâi într-o notă adresată la 13 ianuarie 1945 generalului Vinogradov. Acest energic protest arăta gravele perturbări ale situației naționale și economice, în special în Transilvania și Banat, unde etnia germană trăia de secole. El solicita să se mai cerceteze o dată dacă, în lumina celor expuse mai sus, nu ar fi cu b#%l!^+a?putință să se modifice sau măcar să se atenueze într-o cât mai largă măsură hotărârile luate de comandamentul sovietic.
Chiar și Anton Scherer recunoștea, legat de acest protest: Realitatea este că generalul Rădescu a protestat la 13 ianuarie 1945 împotriva deportării germanilor din România și a salvat 11.924 de persoane de la deportare (muncitori industriali calificați, femei care erau căsătorite cu români, călugărițe, călugări, cei incapabili de muncă).
Cel de-al doilea protest al lui Rădescu către Vinogradov, din 15 ianuarie, menționa cazurile a doi tineri români din Turnu Severin care fuseseră și ei deportați ca germani și se încheia astfel: Comunicându-vă cele de mai sus, am onoarea a protesta în numele guvernului român împotriva măsurilor luate de Înaltul comandament sovietic (împotriva, n.n.) unor cetățeni de indiscutabilă origine etnică română și a vă ruga să binevoiți a dispune de urgență ca tinerii români sus arătați, plecați cu trenul din Turnu Severin în ziua de 12 ianuarie 1945, precum și toți cei aflați în această situație, să fie imediat înapoiați la căminurile lor și ca asemenea cazuri să nu se repete.
Pe baza ultimului paragraf al ordinului 031, autoritățile române s-au zbătut mult timp să salveze diverse categorii de etnici germani. Astfel, la 8 ianuarie 1945, se obținea exceptarea b#%l!^+a?femeilor căsătorite cu români, a copiilor cu tată român și mamă germană, a infirmilor, a incapabililor de muncă, a bolnavilor complet netransportabili. La 10 ianuarie erau adăugați: muncitorii din fabrici și specialiștii; româncele măritate cu germani; călugărițele; germanii apatrizi din Vechiul Regat, veniți în țară înainte de 1916 și care aveau legături de rudenie cu familiile cunoscute românești, sau au adus în țară capitaluri mari, întemeind industrii sau case de comerț care au produs venituri mari pentru țară.
La 18 ianuarie erau salvați și călugării. La 24 ianuarie li se adăugau cetățenii români de origine germană, atât bărbați, cât și femei, care erau căsătoriți cu etnici români, evrei, sârbi, unguri etc. (bănățenii au fost însă exceptați de la această măsură!). La 17 ianuarie se încercase și scutirea militarilor, dar sovieticii nu au ținut cont de aceasta, ridicându-i direct de pe front sau din taberele de muncă.
La 24 ianuarie 1945, însuși regele Mihai a trimis președintelui S.U.A., Roosevelt, un amplu memoriu în care descria sumbra situație a României aflată sub ocupație sovietică. b#%l!^+a?Referindu-se la deportarea germanilor, regele scria: Acești cetățeni, care numără astăzi aproximativ o jumătate de milion, sunt stabiliți în România de multă vreme (transilvănenii de 7 secole, cei din Banat de 2 secole). Pentru aceste motive, acești cetățeni constituie o parte din existența reală a națiunii române, de care sunt legați în întregime, și, prin urmare, a-i lua fie și pentru o scurtă perioadă din gospodăriile lor, ar perturba într-un mod foarte serios toate ramurile de activitate ale țării (stat, armată, industrie, comerț, activitate bancară, agricultură ș.a.m.d.).
Consecințele acestor deportări erau descrise astfel: dezorganizarea industriilor de producere a materialului de război; lipsa oamenilor pentru aratul ogoarelor și pentru exploatarea pădurilor; descomplectarea a numeroase servicii guvernamentale sau companii particulare; compromiterea funcționării normale a numeroase instituții într-un cuvânt, aceasta însemnând o serioasă lovitură dată întregii activități economico-administrative a statului, într-o perioadă când pierderile noastre pe front, prizonierii noștri ținuți în U.R.S.S. și efortul nostru de război ridică foarte grava problemă a mâinii de lucru disponibile.
Și continua astfel: Ei (sovieticii, n.n.) n-au luat niciodată în considerare suferința mutării, în plină iarnă, a unei întregi populații la o distanță atât de considerabilă de casele lor, sau suferința familiilor despărțite (în special acelea rezultate din căsătorii mixte între români și cetățeni români de origine germană)… De fapt, mutările cetățenilor de origine germană continuă încă, iar transportul lor spre destinații necunoscute este în curs de a fi dus la îndeplinire.
Încă de la 9 ianuarie 1945, Dinu Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, într-un protest trimis primului ministru, aprecia cererea Comisiei Aliate (Sovietice) de Control de a ridica pe germani ca o violare flagrantă a suveranității noastre naționale. El mai scria: Ne întoarcem astfel pe o altă cale la discriminare rasială, a cărei eradicări a fost una din condițiile armistițiului. Deportarea în masă a germanilor în U.R.S.S. ar putea crea o prăpastie pe care noi nu o vom putea umple din nou. Totodată, el aprecia că: b#%l!^+a?
Aceste cerințe sunt împotriva condițiilor armistițiului din 12 septembrie 1944 și vin în contradicție cu declarațiile făcute de guvernul rus la data respectivă, care afirmă că guvernul sovietic nu intenționează să realizeze deportarea pentru muncă în Rusia, un zvon care a fost răspândit la acea dată de propaganda nazistă.
În documentul intitulat Evoluția situației politice în România, decembrie 1944 ianuarie 1945, serviciul de informații al guvernului polonez în exil de la Londra, referindu-se la b#%l!^+a?deportări, arăta: Reacția țării a fost atât de puternică, încât liberalii au fost gata să părăsească guvernul, dar țărăniștii i-au convins să-și schimbe decizia, astfel încât să nu le dea comuniștilor posibilitatea să pretindă că democrații îi iau sub protecția lor pe germani.
În cursul anului 1945, în numele comuniștilor sași și șvabi, Gustav Kinn și Rudolf Mayer ajungeau să îi scrie chiar lui Stalin, în speranța unei redresări a situației: Celelalte zeci de familii însă, a căror rude nu s-au înapoiat încă, se adresează Ție, Marele Generalissime, cu marea și devotata rugăminte, să binevoiești a face posibilă repatrierea și acelor sași și șvabi, care se mai află în U.R.S.S. Din toate inimile noastre devotate Te implorăm, să satisfaci cererea noastră pentru ca părinții să fie redați copiilor și copiii părinților încă în timpul acestei ierni de grea încercare.
Rămâne destul de ambiguă poziția față de aceste masive deportări a principalei forțe politice a țării din acel moment, Partidul Național Țărănesc, și în special a președintelui său, Iuliu Maniu. Este adevărat că acesta menținuse, în cursul războiului, contactul cu Eduard Bene, care era cunoscut prin atitudinile sale ostile germanismului. Și P.N.Ț., ca și celelalte principale partide din România, fusese întotdeauna favorabil alianței externe cu Franța și Anglia, opunându-se revizionismului practicat de Germania nazistă și de aliații acesteia. Este însă eronat să se aprecieze poziția acestui partid în perioada interbelică drept una fățiș antigermană. Dar tăcerea suspectă în privința deportărilor din ianuarie 1945 arată faptul că Maniu respecta un anumit consemn, probabil în speranța obținerii de facilități pentru situația țării în alte privințe. De aceea, el nu s-a asociat protestului lui Dinu Brătianu din 9 ianuarie, cum făcuse aproape de fiecare dată cu alte ocazii, iar miniștrii național-țărăniști din guvernul Rădescu, după cum s-a văzut, au împiedicat criza pe care voiau s-o provoace liberalii. Abia în luna iulie 1946, luând cuvântul cu ocazia unei ședințe a delegației permanente a tineretului universitar național țărănesc, vicepreședintele P.N.Ț., Ion Mihalache (care nu era legat, probabil, printr-un asemenea consemn), lua atitudine publică, pentru prima dată în România aflată sub ocupația trupelor sovietice, împotriva masivelor deportări de populație germană, inclusiv din Banat, în Uniunea Sovietică: Populația germană reprezintă, precum am văzut, 4,40 la sută (din totalul populației țării, n.n.).
Nu se știe precis dacă cifra rămâne exactă, în urma deportărilor făcute cu voia și fără b#%l!^+a?voia ei. Înainte de război, populația germană era liniștită, pașnică, leală și bine gospodărită (…). Astfel, astăzi ni se par exagerate măsurile luate împotriva sașilor și șvabilor, care au rezistat hitlerismului, refuzând să se înscrie în Grupul Etnic German. (37) Este adevărat că aceasta a fost una dintre cele mai convingătoare precizări de atitudine în această privință a liderilor opoziției din acei ani. Dar de ce așa de târziu?!
Un motiv ar putea fi și lipsa unei reacții oficiale din partea Marii Britanii și a Statelor Unite, în ciuda insistențelor guvernului român. În această privință, este edificator secul comunicat al lui Churchill către ministrul de externe al Marii Britanii din 19 ianuarie 1945, care explică totul: Se pare că luăm o linie foarte activă împotriva deportării austriecilor, sașilor și altor germani sau elemente quasi-germane din România în Rusia în scopul muncii. Luând în considerare tot ceea ce a suferit Rusia, și atacurile premeditate întreprinse de România împotriva ei, și armatele vaste pe care Rusia le folosește pe front în prezent, și condițiile groaznice ale popoarelor în multe părți ale Europei, nu înțeleg de ce rușii ar greși dacă cer 100 sau 150 de mii din acești oameni să lucreze în subteranul lor. De asemenea, trebuie să ținem minte că am promis să lăsăm destinul României în mare măsură în mâinile rușilor. Eu nu pot să consider că ar fi greșit din partea rușilor să ia români de orice origine doresc, ca să lucreze în minele rusești, în lumina celor întâmplate.
Iată deci pe cine ar trebui să acuze istoricii occidentali care consideră statul român drept coautor al deportărilor!
Este adevărat, pe de altă parte, că o secțiune a spectrului politic românesc a fost favorabilă din start măsurilor represive îndreptate împotriva minorității germane și a aplaudat deportările în Uniunea Sovietică. Dar acest extrem de redus segment nu reprezenta nici interesul național românesc, nici adevărata orientare a țării. Este vorba despre grupările politice (nesemnificative numeric în acea perioadă) de extremă stângă, care nu reprezentau altceva decât propagarea ideilor și intereselor sovietice. Partidul comunist și aliații săi, la ordinul Moscovei, au declanșat din capul locului un furibund atac împotriva germanilor ca etnie, catalogându-i pe toți drept hitleriști. Ei au cerut cele mai drastice măsuri împotriva germanilor. Astfel, proiectul de platformă al Frontului Național Democrat din 24 septembrie 1944, elaborat de P.C.R., insera două puncte care evidențiau hotărârea de a pedepsi aspru întreaga minoritate germană din România pe considerentul etniei: Confiscarea tuturor bunurilor nemțești. Arestarea hitleriștilor sași și șvabi și confiscarea averilor lor (punctul 3) și Naționalizarea întreprinderilor nemțești b#%l!^+a?și ale complicilor lor (punctul 13).
Încă din toamna lui 1944, comuniștii îi acuzau pe colegii lor din guvernele de coaliție că nu manifestă suficientă intransigență față de germani, dar că încercau să acuze în schimb crimele comise de maghiarii horthyști în nordul Transilvaniei și să-i tragă la răspundere pe aceștia. Combătându-i în numele P.C.R. pe domnii care îi acuzau mai mult pe horthyști decât pe germani, Grigore Preoteasa scria în articolul Despre libertatea Ardealului, apărut în România liberă din 13 noiembrie 1944: Aceiași domni au uitat că mai există în România un grup etnic, sașii. Au uitat că, în timpul dictaturii, acest Ťgrup etnicť a alcătuit în România un adevărat stat în stat. Că imense averi industriale și bancare au trecut în buzunarele acestor credincioși reprezentanți ai lui Hitler (…). De aceea, nu este o întâmplare că domnii (…) au uitat pe sași, au uitat îngâmfarea lor hitleristă, jaful și bogățiile strânse din pământul și sângele rusesc. (40) De altfel, și față de foștii conducători români, comuniștii, la ordinul Moscovei, aveau aceeași atitudine. Ziarul oficial al P.C.R., Scânteia, enunța sub semnătura redactorului-șef, Miron Constantinescu, la 4 februarie 1945: Până astăzi, trebuia să avem spânzurători înălțate în mijlocul piețelor, de care să atârne criminalii de război antonescieni. Până azi trebuia să răsune pădurile și câmpurile de salvele plutoanelor de execuție.
În viziunea sovieticilor și a comuniștilor români, populația de origine germană era învinuită de a fi colaborat cu armata lui Hitler și de a fi reprezentat în continuare un pericol în spatele frontului. Trecând peste dramele războiului, asumate de lumea celor mici în mod egal, atât de cei din categoria învingătorilor, cât și de cea a învinșilor, comunitatea șvăbească a fost obligată să-și asume, dincolo de propria închipuire, sentimentul culpabilității generale a etniei din care a făcut parte, o sinecdocă a culpei, Ťtotum pro parteť, adică a responsabilizării întregului pentru vina unei părți, este concluzia trasă de Doru Radosav.
În privința atitudinii comuniștilor reșițeni față de aceeași problemă, ea era într-un fel sintetizată, de exemplu, de secretarul județean Caraș al P.C.R., Mihai Dalea, care se adresa astfel în preziua deportărilor, transmițând cuvântul de ordine al comitetului central al partidului, conducătorilor antifasciști germani, întruniți la Casa Muncitorească: Mergeți! Cu toții. Și primii, voi veți merge. Dincolo să le spuneți celorlalți: Priviți! Asta am făcut-o noi! Ceea ce am distrus, tot noi trebuie să reconstruim. Acum. Și tot Doru Radosav adăuga: Un fantomatic ŤComitet Antifascist al Muncitorilor germani din Româniať, de sorginte comunistă, nu a luat b#%l!^+a?apărarea populației germane deportate și care în majoritatea ei nu a fost implicată într-un fel sau altul în politica hitlerismului. (44) Iată deci ilustrarea faptului că activiștii comuniști nu aveau naționalitate! De altfel, printre cei deportați s-au numărat și reșițenii Anton Breitenhofer, Erich Wayand, Josef Rot, Franz Klein, Julius Focht, Franz Kraßnek, Jenö Fekete și Michael Schindler, care erau deja, sau vor deveni ulterior, convinși militanți de extremă stângă.
Încercând să deslușească raționamentul deportării germanilor, Victor Frunză făcea următoarele considerații: Se pune întrebarea, de ce sașii și nu horthyștii? (Nu maghiarii, pentru a fi limpede înțeleși). Sau, încercând să înțelegem psihologia învingătorului, de ce cel puțin nu și unii și alții? Nu există în această privință o explicație a autorităților. Ea ar putea fi totuși dată, în perspectiva scopurilor și a momentului analizat: rușii erau interesați să ceară socoteală nu pentru Ardealul ocupat; crimele împotriva populației românești îi interesau cel mai puțin. Sașii, ca germani, trebuiau să dea seamă ca popor învins. Un element deloc secundar: probabil că horthyștii vinovați de crime împotriva poporului român din partea ocupată a Transilvaniei nu reprezentau o masă de oameni și nu dispuneau nici de averile substanțiale ale germanilor. Prada de război care urma să intre în posesiunea învingătorilor era de altfel menționată și de liderii comuniști români. Partidul creat și comandat de Moscova nu putea avea altă opinie, decât cea care îi venea ca directivă. b#%l!^+a?
P.N.Ț., care cerea pedepsirea crimelor înfăptuite de regimul horthyst atât în timpul ocupației, cât și în retragerea sa, era acuzat că ațâță șovinismul, fără ca nimeni să fi îndrăznit a cere o denumire pentru actele de represalii în masă, îndreptate împotriva populației de origine etnică germană.
Iar Jean Nouzille constata și el legat de aceeași chestiune: Pe de altă parte, în toamna lui 1944, conducerea Partidului Comunist Român este compusă în majoritate din evrei și unguri întorși de la Moscova, ca Ana Pauker și Luka Laszlo (supranumit Vasile Luca), care aplică indicațiile lui Stalin cu privire la egalitatea în drepturi în Transilvania, în vederea recrutării de comuniști în această regiune.Iată în linii mari de ce focul principal a fost îndreptat împotriva germanilor și nu a altor minoritari.
O altă enigmă o reprezintă numărul total al deportaților. La recensământul din 1941, numărul locuitorilor germani din România (fără nordul Transilvaniei) era de 587.075, iar un b#%l!^+a?raport al Institutului Național de Statistică din 15 august 1945 îl aprecia ca fiind de 469.967 de etnici germani. Dar această masivă reducere îi cuprindea, pe lângă cei deportați, și pe germanii morți în război sau plecați din țară odată cu trupele Wehrmacht-ului. Anton Scherer aprecia că, în total, au fost deportați circa 165.000 de germani din Europa de sud-est (Iugoslavia, Ungaria și România) la muncă forțată în Uniunea Sovietică, dintre care circa 129.000 de șvabi dunăreni.
Numărul strict al germanilor deportați din România în U.R.S.S. a fost estimat de diferite surse la 70.000, 75.000, 81.000 sau chiar la 97.762 (după ziarul Presse din Viena, din 28 august 1954). Aceleași variații se întâlnesc și în privința repartiției regionale a deportaților din România. S-a văzut mai sus că Jean Nouzille estima numărul sașilor deportați la 27.000, cel al șvabilor bănățeni la 35.000, iar cel al germanilor din restul țării la 18.000. Anton Scherer, citând surse germane, vorbea de 26.000 de sași, 35-40.000 de șvabi din Banatul românesc (fără Banatul montan) și 15.000 de germani din Satu Mare (5.000), Banatul montan și din Vechiul Regat. Cifra aproximativă a deportaților din Banatul montan este de 8-9.000.
Iar istoricul Matthias Annabring se referea la 26.000 de deportați din Transilvania, 50.000 din Banat și 5.000 din Satu Mare. Dintre aceștia, proporția celor decedați în lagărele de muncă sovietice era estimată de Dumitru Șandru la 15-20%.
Ancheta demografică efectuată la 15 august 1949 de Institutul Național de Statistică evidențiază cifra deportaților ca fiind de 70.148. În raportul Inspectoratului general al jandarmeriei, Direcția siguranței și ordinii publice din 14 februarie 1945, numărul celor înscriși pe liste în vederea deportării era de 64.419. La data întocmirii raportului, se aprecia că erau deja deportați 46.540, la care erau adăugați etnicii germani exceptați (11.924), dispăruți (3.604), decedați (12), sau care și-au schimbat domiciliul (2.339). Aceeași cifră de numai 46.540 rezulta și dintr-un alt raport, întocmit de aceeași direcție, la 12 noiembrie 1945.
După cum se vede, autoritățile comuniste române, în complicitate cu conducătorii b#%l!^+a?sovietici, încercau să diminueze cât mai mult cifra deportaților, până la o cotă incredibil de mică.
După cum s-a putut ușor observa din cifrele prezentate mai sus, Banatul a furnizat cel mai mare număr de deportați etnici germani în Uniunea Sovietică. Germanii bănățeni au fost supuși unui tratament chiar mai restrictiv decât cel rezervat celorlalți germani din România. S-a b#%l!^+a?văzut că, de exemplu, ei au fost singurii excluși de la scutirea de deportare care îi cuprindea pe acei germani care erau căsătoriți cu etnici români, evrei, sârbi, unguri etc. Din Banat au fost ridicați și specialiștii germani, deși și aceștia trebuiau să fie exceptați. La 20 ianuarie 1945, generalul de divizie Carlaonț, comandantul Corpului 7 teritorial, raporta Secției a 7-a a Marelui Stat Major că printre cetățenii români de origine etnică germană ridicați se aflau atât de mulți specialiști, încât se ajunsese, de pildă la Timișoara, ca întreprinderile industriale să nu-și poată desfășura activitatea.
La scurtă vreme după încetarea valului de deportări, Coloman Müller a înaintat, în numele Organizației Antihitleriste Germane din Timișoara, al cărei lider era, un memoriu ambasadei Uniunii Sovietice din București și ministrului justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, în care își exprima nemulțumirea pentru faptul că internarea și deportarea germanilor s-a făcut prin ignorarea provocatoare a acestei organizații, compusă din social-democrați și comuniști care luptaseră împotriva fascismului.
Descriind modul în care s-a desfășurat ridicarea germanilor, Doru Radosav consemna: În general, concentrarea celor care urmau să fie deportați s-a petrecut sub semnul derutei, al necunoașterii situației reale, deși toți simțeau un pericol iminent. Pentru a se salva, mulți și-au declinat apartenența etnică germană.
Cu prilejul ridicării s-au produs și evenimente dintre cele mai tragice. Astfel, de exemplu, în momentul când urma să fie ridicat (14 ianuarie), germanul Ioan Kukler din comuna Giarmata, județul Timiș-Torontal, l-a lovit în cap pe sergentul-major Iulian Vârjeanu. A urmat o luptă, în urma căreia jandarmul însoțitor, sergentul-major Gheorghe Chiochiș, l-a împușcat mortal pe locuitorul german.
În Banat ajungeau, de frica deportărilor, și germani refugiați din alte zone ale țării. Într-o notă din 26 ianuarie despre ridicarea germanilor din județul Sibiu, se preciza că pentru a se sustrage deportării, numeroși minoritari germani de ambele sexe au fugit, unii în munți, iar alții în direcția județului Gorj și spre Orșova, ultimii probabil cu intenția disperată de a fugi din țară.
Nota numărul 1.279 a Agenturii Banat, centrul Timișoara (16 ianuarie), intitulată Arestarea elementelor de origine germană, descria pe larg evenimentele petrecute în acest oraș: În noaptea de 13/14 ianuarie 1945, atât în Timișoara, cât și în raza județului Timiș-Torontal, Comandamentul sovietic local, în colaborare cu Comandamentul român și autoritățile polițienești locale, am procedat în teren la curățirea și ridicarea tuturor cetățenilor de origine etnică germană b#%l!^+a?propriu-zis (…), au fost ridicați și adunați la început în diferite căminuri și parcuri amenajate în mod special, pentru ținerea acestora până la ridicarea completă a tuturora (…). Operația de?curățire s-a făcut mai mult noaptea, unde fiecare patrulă mergând din casă în casă, ridicau tot ce găseau că corespund normelor și indiciilor din recensământ. Germanii respectivi, complet deprimați sufletește, se supuneau ordinului dat fără murmur. Chiar și autorul notei recunoștea: Scenele au fost groaznice, atât la părăsirea căminului, cât și a locului natal. Mulți dintre aceștia, prinzând la veste din timp, au fugit, iar unii, pentru a scăpa de deportare, s-au sinucis. Erau menționate și cazuri de fete de 17-18 ani, aruncându-se în brațele ofițerilor români, cu rugămintea de a le salva. Pentru că autoritățile române nu manifestaseră zelul pretins de la ele, Comandamentul suprem din București, față de această situație, a dat ordin imediat ca continuitatea operațiunilor de ridicare a elementului german să se facă direct de către poliția militară sovietică. În locurile unde au fost temporar adunați germanii s-au constituit comisii mixte de triere. La 16 ianuarie, operațiile de curățire erau considerate încheiate, prin aceasta toți care se găseau depuși provizoriu prin căminuri și parcuri, au fost puși în mașini sovietice închise, escortați de sentinele și conduși la gară pentru a fi îmbarcați în vagoane de marfă bine închise. În gară, pe lângă vagoane, exista o pază compusă din sentinele sovietice foarte strictă, încât nimeni nu putea să vorbească cu aceștia și nici să le dea cel puțin un pahar cu apă. Îmbarcarea în vagoane s-a făcut pe grupe de circa 30 de persoane în fiecare vagon, indiferent de sex. Din cauză că unii etnici germani fugiseră înainte de a fi arestați, se menționa că ei vor fi căutați în continuare în vederea deportării, iar cei care nu se vor supune celor stipulate în comunicat urmau a fi trimiși în judecata Curții Marțiale, pentru care vor fi aspru sancționați.
Tot la 16 ianuarie era întocmită și nota-sinteză intitulată Ridicarea minoritarilor germani din România. Se arăta chiar din debut că, în momentul începerii arestărilor în întreaga țară (10-11 ianuarie), populația germană era într-o stare de spirit disperată. De altfel, zvonuri și versiuni cu privire la această deportare existaseră cu mult înainte, când autoritățile sovietice întocmiseră deja tabele cu locuitorii germani de ambele sexe. Germanii nutriseră însă și speranța că până la urmă vor fi scutiți de deportare, iar fruntașii lor (Hans-Otto Roth, Rudolf Brandsch, Victor Glondys) au încercat unele intervenții pe lângă guvernul român, sperând chiar că anglo-americanii vor interveni în favoarea lor. Pe măsura apropierii datei fatidice și neivirii niciunui indiciu concret că amenințarea a trecut, speranțele minoritarilor germani au scăzut rapid, cedând b#%l!^+a?unei deprimări și tensiuni care și-au atins apogeul în zilele de 9 și 10 ianuarie a.c. Prăbușirea moralului populației germane a ajuns completă în noaptea de 10/11 și în ziua de 11 ianuarie a.c., când organele sovietice și românești au început arestările. Despre atitudinea românilor față de deportări, nota-sinteză arăta: În rândurile populației românești, cu excepția cercurilor de extremă stângă, în special ale românilor din Ardeal, se manifestă, în general, compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfățișată drept o pierdere mare pentru potențialul uman și economic al țării. În unele cercuri românești din Ardeal se adaogă că, oricum, minoritarii germani trăiesc de 800 de ani pe aceste meleaguri și deci ar trebui protejați, mai ales că Germania, indiferent de regimul ei politic intern, nu va ierta niciodată României că a consimțit la deportarea lor. Concluzia notei-sinteză era: În special în Ardeal, arestările minoritarilor germani au repercusiuni evidente asupra randamentului muncii, stânjenind activitatea în toate?sectoarele vieții economice.
Despre modul cum au decurs ridicările de etnici germani din Reșița, avem câteva relatări amănunțite. Cetățeanul Karl Bereznyak își amintea: Dimineața (17 ianuarie 1945, n.n.) la ora 4 am fost treziți. În fața intrării stăteau camioane, în care am fost încărcați; apoi am fost duși la gară și urcați în vagoane de vite, femei și bărbați împreună, 40-42 de oameni într-un vagon. În fiecare vagon erau o mică sobă, câteva bucăți de lemn și o gaură în podea, pe care trebuia să o folosim ca WC. La 17 ianuarie, după-amiaza între orele 15 și 16, începea călătoria către necunoscut. Din păcate, pentru 30 de procente ea a fost fără drum de întoarcere.
Anna Stuiber relata legat de aceleași împrejurări: Cu două zile înainte ca drama să înceapă, am fost avertizată de oameni care mi-au dorit binele; m-au sfătuit să mă ascund. Eu însă nu voiam să cred că lumea trebuia să plătească pentru câțiva, fără să aibă nicio vină. Și astfel a venit 16 ianuarie. Deja de dimineață, dealurile Reșiței erau ocupate de militari ruși, și nimeni nu mai putea să plece din oraș sau să intre în oraș. Eu am sperat până la capăt într-o minune. Adesea mergeau împreună un soldat rus și un soldat român. Pe când ei erau în străduța noastră, am înțeles că problema era serioasă. După-amiaza la ora 14 erau acolo. Din casa noastră, trebuia să plecăm tatăl meu vitreg și cu mine și să rămână sora mea de 14 ani și mama mea vitregă. Eu și tatăl meu vitreg trebuia să plecăm, căci corespundeam vârstei. Erau aduse femei de la 18 la 40 ani și bărbați până la 50 ani. După un scurt bun-rămas, noi am plecat. Duși ca niște criminali, pășeam pe stradă în jos, pe lângă vecinii noștri care aveau norocul să rămână acasă, fiind ori prea b#%l!^+a?bătrâni, ori prea tineri, ori au venit pe lume ca români sau unguri. Nu era, în afară de aceasta, nicio altă vină în acest război? Pe când noi mai ridicam mâinile încă o dată la despărțire, pe când îi auzeam pe unii plângând de durere, m-au înștiințat că nu-mi voi mai revedea prea curând sora și ținutul.
Mai întâi am fost conduși până la cinematograful Cultural, unde era un loc de adunare și unde erau deja strânși foarte mulți oameni, șezând pe bagaje, stând culcați pe pături, deoarece scaunele erau toate scoase. În această sală ne-au ținut o zi și jumătate și două nopți, stând la lumină electrică; deja aceasta era o pedeapsă. La 18 ianuarie, dimineața la ora 5, am fost duși cu autocamioane la gară. Acolo am fost încărcați în vagoane de vite cu ferestre închise, cu priciuri de lemn golite. După-masa la ora 17 porneam apoi în călătoria spre necunoscut. Deja la 12 ore după ce ne-au urcat în vagoane la Reșița, era greu, căci era o iarnă friguroasă, vagoanele nu erau încălzite, cu toate că o sobă de tablă era acolo; lemn însă nu era disponibil. Asta ne-a făcut să luăm drumul în serios.
Transportarea acestor deportați s-a încheiat în lagărul Plast din regiunea Celeabinsk.
Locuitoarea Helene Brezina din Reșița consemna: Apoi a venit nefericita zi de 16 ianuarie 1945. La gară, trenul cu multe vagoane, plin de oameni, tineri și bătrâni, femei și bărbați. Apoi, pe când trenul era pus în mișcare, au rămas în urmă multe inimi de mamă sângerânde, tați, soții, soți și copii, loviți și în profundă durere. Noi, cei care eram transportați și duși împotriva voinței noastre în necunoscut, eram de asemenea cu o durere pe care n-am mai cunoscut-o niciodată și chinuiți din cauza despărțirii de dragii noștri și de locurile familiare. (65) Și Helene Brezina făcea parte tot dintr-un transport către lagărul sovietic de la Plast. b#%l!^+a?Helene Zammer, deportată la Berezovsk, lângă Sverdlovsk, scria: Eu sunt născută Schiller Helene, arestată la Reșița. Când am fost târâtă în Rusia, aveam 19 ani. Am stat acolo în intervalul 16 ianuarie 1945 24 decembrie 1949. Tatăl meu era în același transport, alături, însă era bolnav și în același an a fost expediat înapoi.
Peter Paul Walter își amintea: La 10 ianuarie 1945 mergeam ca de obicei la serviciu. La ora 4 trebuia să fiu acolo. Deoarece locuiesc în Reșița în cartierul Stavila, plecam devreme de acasă și eram la ora 4 la Școala de beton. Acolo m-au oprit doi soldați români și m-au întrebat unde mă duc. Pe deasupra, au spus că nimeni în această zi nu merge la serviciu, și m-au dus în clădirea Școlii de beton. Eu eram primul arestat. Apoi a venit al doilea, domnul Komerzie, al treilea, cumnatul meu Wenzel, după aceea oameni aduși în grupuri. După-masă a venit un ofițer b#%l!^+a?cu o listă, pe care ne-a citit-o, constatând cine era prezent. Erau opt persoane care nici nu erau b#%l!^+a?pe listă, printre care și eu. Acest ofițer m-a chemat să merg cu el la Poliție pentru a căuta cine mai este pe listă. Era ora 20,30, și la acel moment nu mai era nimeni la Poliție. După indicația ofițerului, urma să rămân acolo peste noapte, însă eu l-am înduplecat să meargă împreună cu mine la mama mea, care nu locuia departe de Poliție. Mama s-a bucurat mult văzându-mă, și noi am rămas peste noapte acolo. Dimineața următoare ea a pregătit un mic dejun bun și după aceea ne-am despărțit. Pe atunci încă nu credeam că era o despărțire pentru totdeauna, căci, când m-am întors acasă din Rusia, mama mea nu mai era în viață.
Pe când ofițerul mergea cu mine la Școala de beton, a constatat pe deasupra că eu însumi nu eram înscris pe nici o listă. Între timp, ofițerii se amuzau cu băutură și muzică, și când eu am văzut că s-a făcut deja ora 20, mi-am închipuit că au uitat de mine. (Bineînțeles că nu uitaseră, n.n.).
Locuitoarea Hermina Bălan (născută Mitterbach), răspunzând la întrebarea: Care a fost cea mai nefericită zi din viața dumneavoastră?, spunea: Ziua de 5 ianuarie 1945. Nu aveam încă 18 ani și atunci am fost ridicată de acasă pentru a fi deportată în fosta U.R.S.S. Până atunci fusesem un copil fericit, singură la părinți. Noi auzisem zvonuri că nemții din Reșița, de fapt din Banat, vor fi deportați, dar tatăl meu, care era un social-democrat convins, nu a crezut, el spunea că vor fi deportați doar cei cunoscuți ca fasciști sau cu convingeri profasciste. Nu credea că rușii vor îndrăzni să deporteze din România tineri nemți nevinovați de ororile războiului. Și totuși, în ziua de 5 ianuarie 1945 m-au ridicat de acasă și m-au închis împreună cu alți nemți reșițeni în clădirea fostei școli MADOSZ, unde ne-au ținut o săptămână. Așa că părinții au putut să-mi aducă haine și mâncare multă, mai ales afumături de porc, să reziste la drum. Apoi ne-au urcat într-un tren, în vagoane pentru animale.
Drumul a decurs în condiții absolut inumane. Karl Bereznyak, care a călătorit o lună și cinci zile până la Berezovsk, povestea: Din când în când, trenul a fost oprit, și noi puteam coborî, aduce apă, să ne mișcăm etc. Dar eram păziți cu severitate de soldați înarmați cu pistoale automate. Astfel mergea călătoria mai departe, până la fața locului. La granița româno-rusă am fost urcați în vagoane de vite rusești. Aici, la graniță, începea calea ferată cu ecartament lat. Când noi am întâlnit pe drum vagoane încărcate cu lemn sau scânduri, am putut să șterpelim material combustibil. (69) Peter Paul Walter își amintea: La 20 ianuarie 1945, am fost b#%l!^+a?îmbarcați eu, cumnatul meu și încă alți mulți oameni într-un tren de marfă care avea 50-60 de vagoane. Fiecare vagon avea în mijloc o sobă și în podeaua vagonului era făcută o gaură, care pe deasupra slujea îndeplinirii nevoilor omenești. În călătorie eram aproape toți b#%l!^+a?veseli, atunci fiind suficiente alimente și băuturi. După 36 de zile de călătorie, am ajuns în lagăr.
Din relatările prezentate mai sus, rezultă că din Reșița au avut loc în mod sigur următoarele transporturi: la 12 ianuarie către lagărul Elenovka din Ucraina (Donbas), la 17 ianuarie către Berezovsk (lângă Sverdlovsk), la 18 ianuarie către Plast (regiunea Celeabinsk) și la 20 ianuarie către Iss (la 200 km de Ural). Pe lângă aceste transporturi este însă foarte probabil să mai fi avut loc și altele, nemenționate aici.
Cu toate că celor ridicați nu li s-a adus vreo acuzație concretă, selecția fiind făcută numai pe criteriul apartenenței etnice și a vârstei avute în perioada arestărilor, germanilor le-au fost jefuite gospodăriile, iar după deportare a urmat pierderea proprietăților în urma reformei agrare și a naționalizărilor. Cei care au reușit să supraviețuiască și să se întoarcă acasă, și-au găsit întreaga avere confiscată, inclusiv locuințele, mulți dintre ei nemaiavând nici măcar unde să se adăpostească.
În vara anului 1945, o parte din etnicii germani, care au reușit să se salveze de această deportare în U.R.S.S., au fost internați în lagăre de muncă din România. Pretextele arestărilor au fost că persoanele respective au deținut funcții în Partidul Național Socialist German și în Grupul Etnic German, că s-au înrolat în trupele S.S., în armata germană, ori că s-au opus reformei agrare din 1945. Ulterior, aceste măsuri au fost extinse și asupra altor categorii de persoane.
Prin ordinul 34.376/1945, Ministerul de interne fixa criteriile de vârstă (adică aceleași: bărbații între 17-45 ani, femeile între 18-30 ani) și prioritățile la internare în lagăre astfel: cei care s-au sustras de la deportarea în U.R.S.S., care locuiau în România fără forme legale sau care au împlinit vârsta de 17, respectiv 18 ani, după luna mai 1945. În acest mod, au mai fost internați peste 10.000 de etnici germani în lagăre din România, printre care cele mai importante au fost: Târgu Jiu, Slobozia Veche, Oradea Mare, Văcărești, Mehedinți și Sighet.
Alte lagăre mai mici, în care au fost deținuți etnicii germani, erau: Budinți (județul Timiș), Drauț (județul Arad), Crângași (județul Ilfov), Ciurel, Apărătorii Patriei, Ghencea și Sanatoriul Brâncovenesc (București), Turnu Măgurele.
Cea mai mare parte a germanilor deportați în Uniunea Sovietică au rămas acolo până în anii 1948-1949, când au fost, în mare, repatriați. Grupuri mai mici de germani, care din cauza condițiilor foarte grele în care trăiau, nu au mai putut să muncească, au fost repatriați mai devreme, începând chiar cu toamna anului 1945, când a revenit în România un prim transport. b#%l!^+a?Un recensământ efectuat în 1948 și un raport al Ministerului de interne din 1951 menționau că se întorseseră din U.R.S.S., de la munca de reconstrucție, aproximativ 40.000 de etnici germani. (75) Diferența dintre cei plecați și cei întorși se explică prin faptul că mulți etnici germani, după punerea lor în libertate de către autoritățile sovietice, au fost transportați direct în zonele de ocupație sovietice din Germania sau Austria, s-au stabilit în U.R.S.S. sau au decedat în timpul deportării. b#%l!^+a?
Încă din vara lui 1945, comitetul regional Banat al Partidului Comunist Român a cerut organizațiilor sale județene liste nominale cu germani democrați care se aflau pe atunci la muncă în Uniunea Sovietică. Comitetul județean Severin a stabilit numărul lor la 41, dintre care numai 26 erau germani propriu-ziși, restul fiind slovaci, cehi și maghiari. Din județul Timiș-Torontal erau 53 de asemenea deportați, calificați democrați. La 13 iunie 1946, comitetul județean P.C.R. Caraș comunica regionalei Banat că în ultimul timp veneau chiar români să intervină pentru readucerea acasă a germanilor deportați în U.R.S.S., care erau membri de partid, unii dintre ei chiar din perioada ilegalității.
Starea de spirit a populației germane a continuat să fie foarte proastă și în anii următori. De exemplu, prezentând în vara anului 1946 situația șvabilor din localitate, postul de jandarmi Pâncota din județul Arad arăta că majoritatea celor deportați în Uniunea Sovietică se mai aflau în continuare acolo, iar cei reveniți erau toți bolnavi și muritori de foame, comentând că în curând toți nemții vor fi ridicați.
O altă notă, din 24 septembrie 1946, preciza: În rândurile populației germane circulă din ce în ce mai intens zvonul că în curând vor fi ridicate noi loturi de sași și șvabi, care vor fi trimiși la muncă în U.R.S.S. După o altă versiune, toată populația germană din țară va fi transplantată în Germania. Motivul acestor zvonuri îl constituie faptul că organele poliției și ale jandarmeriei au primit ordin să întocmească o situație nominală a cetățenilor de origine germană, situație care ar fi fost cerută de Comisia Aliată de Control. Asemenea zvonuri au creat o stare de îngrijorare în rândurile sașilor și a(le) șvabilor, care se așteaptă din zi în zi la măsuri represive în contra lor.
Nici cei repatriați nu erau puși în libertate de autoritățile comuniste din România, decât cu mare greutate și, ca în cazul de mai jos, numai la intervenția expresă a guvernului în acest sens. La 4 februarie 1947, secretariatul general al președinției Consiliului de Miniștri îi b#%l!^+a?transmitea secretarului general al Ministerului de interne, Avram Bunaciu, nota 30.067: Conform dispozițiunilor domnului prim-ministru, am onoare a vă ruga să binevoiți a da dispozițiuni telegrafice ca toți cetățenii români de origine etnică germană, înapoiați de la munca obligatorie în U.R.S.S. și aflați actualmente în citadela din Timișoara (cca. 30-40), să fie imediat puși în libertate. În viitor, niciun cetățean român de origine etnică germană ce se înapoiază din U.R.S.S. nu va mai fi internat, ci dirijat direct spre domiciliul său, bineînțeles, cu excepția acelora care ar fi contravenit față de legile țării.
La 22 decembrie 1947, locuitorul Mihai Glass din comuna Satchinez, județul Timiș-Torontal, îi scria ministrului de externe, Ana Pauker, arătându-i că fiul și nepoata sa de 15 ani au murit în U.R.S.S., iar el, având 70 de ani, era cu desăvârșire lipsit de mijloace de existență. Dar el mai avea deportați din familie încă un fiu și doi nepoți, motiv pentru care scria: Cu profund respect vă rog să binevoiți a avea în vedere jertfele aduse și starea mea disperată acum la bătrânețe, deci vă rog să binevoiți a interveni locului competent ca copiii și nepoții mei care mai sunt în viață și sunt în străinătate să aibă posibilitatea a se reîntoarce în țară, și anume: Glass Ion, care se află: Germania zona sovietică, localitate Henningsleben/Thür, strada: Über Langensalza Hauptstrasse 18-2; Quintus Luiza, adresa: U.R.S.S., Lager 1028-3; Glass Iosif, adresa: Moscova Crucea Roșie, căsuța poștală 280/1064.
Din păcate, mulți germani, în loc de a fi repatriați, au fost trimiși, cum am mai arătat, în Republica Democrată Germană și Austria (zona sovietică). Un referat al inspectorilor Departamentului pentru problemele naționalităților conlocuitoare al Consiliului de Miniștri din 1951 arăta: O problemă spinoasă, care a fost semnalată fără a fi încă soluționată, este aceea a repatrierii unui important număr de germani, foști la muncile de reconstrucție în U.R.S.S. și repatriați de autoritățile sovietice în Austria și Germania. Departamentul nostru a primit și primește numeroase cereri prin care soțul întors în R.P.R. solicită repatrierea soției sale din Austria sau Germania, soția cere repatrierea soțului, copiii cer repatrierea părinților etc.
Astfel, se poate spune că acest veritabil calvar al deportărilor nu a luat, cu adevărat, niciodată sfârșit!
După 50 de ani, la 14 octombrie 1995, a fost sfințit monumentul ridicat întru cinstirea victimelor deportării în fosta U.R.S.S., amplasat la Reșița, în parcul Cărășana. El este un monument unic în România, realizat în concepția artistului plastic reșițean Hans Stendl.
Pe acest monument se află următoarea inscripție, în limbile română și germană: În b#%l!^+a?amintirea victimelor deportării în Rusia 1945-1950; Zum Gedenken an die Opfer der Deportation nach Russland 1945-1950.
De asemenea, pe el sunt gravate numele localităților în care au fost deportați germanii din România, care sunt următoarele: Berezovsk, Belaia Kalitva, Bulovinka, Celeabinsk, Cestakova, Djerjinsk, Dneprojinsk, Dnepropetrovsk, Dokuceaevsk, Elenovka, Enakevo, Frunze, Gorlovka, Hatepetovka, Irmino, Iss, Iunkom, Kadeevka, Kapitalnaia, Kopesk, Krasnoarmeisk, Krasnodar, Lenino, Makeevka, Nikolaev, Odesa, Pavlovskaia, Petrov Val, Plast, Romanka, Rostov, Sceglovka, Stalino, Sverdlovsk, Ufalei, Valkovo, Volodarka, Voroșilovgrad, Zaporoje. Acestea sunt locurile în care s-au consumat teribilele drame ale acelor ani întunecați. Dar, tot cu ocazia sfințirii monumentului reșițean, deputatul Forumului Democrat al Germanilor în Parlamentul României, Eberhard-Wolfgang Wittstock, a ținut să precizeze:
Îmi pare rău că nu s-a spus de la tribună pentru că marea majoritate a oamenilor nu știu că minoritarii germani au fost deportați în Rusia la cererea explicită a Rusiei și nu pentru că statul român a hotărât acest lucru! Este foarte important să se știe că România nu a avut niciun amestec în deportarea germanilor!
b#%l!^+a?
b#%l!^+a?
Capitolul 2. Crearea celor două state germane
“Războiul Rece se înscrie într-un spațiu cronologic ale cărui limite diferă după autori. De exemplu pentru Fontaine el începe imediat după revoluția bolșevică și se încheie o dată cu criza rachetelor din 1962, pentru cea mai mare parte a istoricilor, se declanșează după al doilea Război Mondial, cunoaște o faza încordată între 1947-1953 și continuă sub o formă atenuată până la mijlocul anilor 1960” . Prăbușirea blocului estic și dispariția URSS ca superputere au pus, se pare capăt pentru totdeauna Războiului Rece.
În 1944, teritoriul însuși al Reich-ului a fost atins de sovietici și amenințat de înaintarea anglo-americanilor în Franța.În mai 1945 Germania “devenită un câmp de ruine sub bombele aliate, capitula”. Teritoriul Germaniei a fost separat de Prusia și de toate regiunile situate la vest de linia Oder-Neisse, acestea erau atribuite Poloniei. Țara se află la discreția forțelor aliate, care au creat aici, zone de ocupație engleză, franceză, americană și rusă. “Ea se insera într-un nou dispozitiv geopolitic: împărțirea Europei și a lumii în două și începutul Războiului Rece”.
Ambele tabere din cel de-al doilea Război Mondial au avut planuri de reordonare a b#%l!^+a?Europei Centrale. Germania urma să constituie centrul dominant al unei Europe al cărei Grossraum central era spațiul unde trăiau germanii. “ Din punct de vedere economic, întreagă regiune urmă să constituie un centru autarhic cu zone dependențe, un sistem de evacuare, energie ieftină și un sistem de transport sensibil îmbunătățit”.
Conferința de la Ialta a fost a doua întâlnire a Celor Trei Mari conducători Aliați care deținuseră puterea în cea mai mare parte a perioadei celui de-al doilea Război Mondial: președintele american Franklin Roosevelt, prim-ministrul britanic Churchill și premierul sovietic Stalin. A avut loc între 4-11 februarie 1945. ”Cu privire la Germania, Cei Trei Mari au căzut de acord s-o împartă în 3 zone de ocupație, după ce va fi fost obținută victoria. Orașul Berlin urmă b#%l!^+a?să aibă statut special că zona controlată în comun”. După câteva discuții, Stalin a acceptat cererea anglo-americană că Franței să i se dea o zonă stipulând că acest lucru să nu ducă la micșorarea teritoriului repartizat spre ocuparea Uniunii Sovietice.
A urmat o nouă conferință la Potsdam, numită și Conferința de la Berlin, a durat între 7 iulie-2 august 1945. Ea a fost ultima conferință din al doilea Război Mondial a Celor Trei Mari Aliați.
Era prima dată când Truman, care-i succedase președintelui Roosevelt la moartea acestuia survenită la 12 aprilie, reprezenta SUA într-un asemenea cadru. Churchill a început conferința ca șef al delegației britanice, dar la 28 iulie a fost înlocuit de liderul Partidului Laburist, Clement Attlee.” Dintr-o viziune de război rece, o semnificație deosebită au avut-o la Potsdam discuțiile consacrate chestiunilor administrative, economice și politice privind controlul asupra Germaniei. Aliații au ajuns la concluzia că Germania trebuia să fie denazificată, demilitarizată și democratizată. Pentru coordonarea măsurilor de ocupație, liderii au înființat Consiliul de Control Aliat, dar acest organism nu avea nici o autoritate asupra evoluțiilor din fiecare zona luată individual, iar pentru că acțiunile consiliului aveau nevoie de unanimitate, fiecare membru putea să blocheze prin veto orice propunere care nu-i plăcea”. Politică generală de ocupație va depinde nu de orice aranjament structural, ci numai de acordul voluntar dintre puterile ocupante. Autoritatea aliată de control era un organism instituit de Aliați în 1945, pentru a administra Germania ocupată. Fiecare putere de ocupație era în principiu suverană în zona ei de ocupație, dar cei 4 aliați aveau obligația de a depune eforturi pentru restabilirea unei Germanii democratice unificate. Coordonarea urmă să fie realizată de Autoritatea de Control. La vârf, organismul decizional era Consiliul de Control Aliat format din 4 guvernatori militari.
Provincia Saarland și capitala Berlin au fost excluse din înțelegere, Saarland fiind administrată direct de Franța, iar Berlinului i s-a stabilit o structura cvadripartită separată, de administrare militară, Kommandatura Aliată.
Cei Trei Mari au creat Kommandatura Aliată concepută să exercite controlul în comun asupra orașului ( care va avea și zonele lui separate ) și să supravegheze guvernul municipal ce b#%l!^+a?urmă să fie ales în modul cuvenit. Orașul a fost împărțit în 4 sectoare, fiecare aliat avea autoritate b#%l!^+a?deplină în propriul sector. Kommandatura era condusă de cei 4 comandanți militari ai sectoarelor. ”Fiecare aliat avea dreptul să viziteze orice sector, prin personal militar; celor 3 aliați sovietici li se garanta acces la spațiul aerian și terestru spre Berlin, prin zona sovietică”. Deși se hotărâse anterior că Germania trebuie tratată că o singură unitate economică și că Autoritatea avea să se ocupe de probleme referitoare la întreagă țară, zonele au devenit curând unități economice separate, fără a există un consens privind problemele întregii Germanii.
În “Declarația cu privire la înfrângerea Germaniei și preluarea puterii supreme în Germania” de la Berlin din 5 iunie 1945, Aliații menționează în mod explicit că își asumă autoritatea supremă în Germania, declarația presupunea că Germania va continuă să existe în interiorul granițelor din 1937, de vreme ce puterile învingătoare afirmau că “vor stabili în viitor frontierele Germaniei sau ale oricărei părți din această și statutul Germaniei sau al oricărei zone ce face parte în prezent din teritoriul german”. O altă declarație emisă tot atunci, instituia 4 zone de ocupație, “obiectivul era instituirea unor condiții politice în Europa Centrală, care să înlăture în mod eficient pericolul unui nou război pornit încă o dată de pe pământul german”. Germanii trebuiau să se supună în mod absolut puterilor victorioase, suveranitatea statală le era negată și erau supuși guvernării militare aliate. “Planurile privind ocupația și toate detaliile aferente fuseseră puse la punct de Comisia Consultativă Europeană- CCE cu sediul la Londra, în cursul anului 1944”.
CEE a fost creată la sfârșitul anului 1943 că o comisie interaliată de experți pentru a face propuneri referitoare la nouă ordine europeană, Franța s-a alăturat comisiei în 1944. Planul pentru ocuparea Germaniei a fost suplimentat la 14 noiembrie 1944 cu un acord privind sistemul de control aliat în această țară, acord care stipula că puterea supremă în Germania trebuia să revină Guvernatorului Militar Aliat din fiecare cele 4 zone de ocupație. În toate chestiunile ce privea Germania că întreg, responsabilitatea aparținea Consiliului Aliat de Control format din cei 4 guvernatori militari și având sediul la Berlin.Consiliul urmă să fie sub controlul a 4 puteri.
”Despăgubirile urmau să fie recuperate de fiecare putere separat, din propria să zona de ocupație, cu excepția faptului că marile pierderi ale Uniunii Sovietice aveau să fie recompensate în mod suplimentar cu despăgubiri din zonele vestice”. O parte din acestea trebuiau să fie schimbate pe reserve de hrană din zona sovietică, în principal din cea agricolă. Acordul de la b#%l!^+a?Potsdam din 2 august 1945 demonstrase că Aliații plecau de la premisa că va continuă să existe un stat german, chiar dacă punctele lor de vedere erau diferite în privința formei lui viitoare.
Un punct de vedere privind Germania consideră că “divizarea Germaniei după 1945 nu a fost rezultatul nici al planurilor Aliaților referitoare la Germania din timpul războiului, nici al deciziilor luate la Teheran și Ialta, nu a fost hotărâtă nici măcar la Conferință de la Potsdam din iulie-august 1945, Acordul de la Potsdam din 2 august 1945 se referă repetat la Germania că întreg”. Se consideră că Germania divizată a fost mai degrabă rezultatul neprevăzut al Războiului Rece, fisură politică și ideologică care s-a adâncit rapid între Aliații occidentali și US după încheierea ostilităților și capitularea necondiționată a Germaniei, împărțirea a rezultat din dizolvarea marii coaliții îndreptate împotriva celui de-al treilea Reich. “Problema germană” se referă la divizarea Germaniei în 2 state care făceau parte din blocuri ideologice și militare diferite, dar această “problema” privea și garantarea securității împotriva Germaniei.Puterile occidentale se temeau inițial că divizarea politică a Germaniei va pune în pericol stabilitatea Europei. Planurile occidentale aveau în comun 2 lucruri:”împărtășeau convingerea că problema germană avea nevoie de un răspuns care să acorde germanilor dreptul la autodeterminare în scopul de a aigura Europei o baza solidă pentru o viitoare dezvoltare democratică și economică; în al doilea rând toate planurile Occidentului aveau în comun cel puțin începând cu 1949 să restabilească unitatea germană, o Germanie unită desigur modelată după concepțiile occidentale de conducere a statului, societății și economiei”. US a încercat să neutralizeze planurile Occidentului de rezolvare a problemei germane prin prezentarea unor argumente preluate din arsenalul propagandei comuniste. S-a ajuns la credință că planurile ce vizau unificarea Germaniei erau utopice. Aceste planuri occidentale care erau publicate în ziare, țineau prima pagină a ziarelor și erau în centrul atenției liderilor politici câteva săptămâni, după care ajungeau în arhive. Primul plan este propunerea de tratat înaintat de secretarul de stat American din perioada 1945-1947, James F Byrnes la 29 aprilie 1946. Planul sau ce fusese elaborate în coordonare cu guvernele britanic și francez, propunea o Germanie demilitarizată și neutră, crearea unei administrații centrale așa cum se prevedea în acordul de la Potsdam, iar în final unitatea politică. Reacționând la propunerea omologului sau american, ministrul de externe sovietic Molotov aflat în funcție din 1939, propunea că Germania să fie demilitarizată pe o perioada de 40 de ani și democratizată după modelul zonei sovietice de ocupație. În Occident termenul “democratizare”, a cărui interpretare dată de sovietici era bine cunoscută și aluzia la evenimentele din zona sovietică, au fost imediat considerate un semnal că sovieticii nu erau cu adevărat interesați de negocieri serioase cu privire la Germania.
Planul Bevin, după numele ministrului de externe din 1945-1951 a fost prezentat în martie-aprilie 1947. Britanicii doreau crearea unui stat vest-german și încetarea cooperării cu sovieticii in problema germana. “In afara de hrana, remediul pentru actualele dificultati ale Germaniei sta in fuzionarea cu succes a zonelor britanice si americane, iar apoi a celorlalte doua zone de indata ce vor fii pregatite. In cele din urma, sper si cred, el va duce la crearea unei Germanii unite”. Cele 3 zone ale Germaniei aflate sub ocupatia puterilor occidentale , urmau sa fie parte a acestui efort comun de a depasi efectele pe termen scurt si lung ale dezastruosului razboi. Planul Bevin vorbea si despre un guvern german, o democratizare totala a tarii, o constitutie si un transfer gradual al puterilor de la Consiliul aliat de control catre un guvern german. In final, planul britanic a fost zadarnicit de francezi, care credeau ca orice pas spre instalarea unui guvern exclusiv german, care sa se ocupe de problemele politice, economice si de reconstructie, era prematur la atat de scurt timp dupa razboi.
Astfel, Aliatii adopta puncte de vedere diferite; “in timp ce URSS al carui teritoriu a fost ravasit de razboi, intelege sa transforme Germania intr-o tara exclusiv agricola, incapabila sa-si ia revansa si incepe demontarea sistematica a uzinelor situate in zona pe care o controleaza, pentru a-si reconstrui propria economie, americanii si britanicii pun capat repede politicii de distrugere a industriei si de denazificare”. Occidentalii se tem ca nu cumva fostul Reich saracit sa nu basculeze spre communism.
Astfel, la inceputul lui 1947 guvernul american decide sa dea o lovitura valului comunist in Europa si Asia. Pe 12 martie presedintele Truman pronunta in fata Congresului un discurs in care angajeaza SUA in stoparea avansarii comuniste, oferind un ajutor financiar masiv tarilor care vor sa ramana “libere”. Truman declara ca “va sprijini popoarele libere care se opun incercarilor de subjugare de catre minoritati armate sau presiuni exterioare”.
“ El estimeaza deci ca tara sa trebuie sa ajute popoarele libere sa-si faureasca destinul cu propriile maini”.
Primele beneficiare ale acestui ajutor vor fii Grecia si Turcia, care primesc respectiv 250 si 150 milioane de $. Politica de containment sau “doctrina Truman” va duce rapid la o stabilizare a pozitiilor din Europa de sud si Orientul Apropiat. Aplicarea doctrinei Truman in tarile industriale ale Europei de vest, este opera planului Marshall. Acest Plan Marshall reprezinta o propunere pentru un program extins de ajutor American pentru asistenta si stimularea reconstructiei Europei dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. A fost intocmit de Marshall in iunie 1947, a fost primit de tarile vest-europene, dar URSS si tarile aflate sub influenta sovietica au respins planul. S-a format un Comitet pentru Cooperare Economica Europeana-CEEC-, care cuprindea tarile vest-europene, “pentru a discuta cum puteau fi distribuite ajutoarele, dupa necesitatile fiecarui participant pe o perioada de 4 ani”. Planul a devenit Programul de Redresare a Europei-ERP-, fiind lansat in 1948. Francezii oscilau intre “acceptarea necesitatii de a atrage potentialul german in circuitul reconstructiei europene si tactica de a folosi Germania ca pe un stat tampon in asigurarea propriei securitati fata de URSS”.
Capitolul 2. Crearea celor două state germane
„Cei 3 mari”, Roosevelt, Stalin și Churchill, erau liderii națiunilor aliate cheie datorită puterii națiunilor pe care le reprezentau și a colaborării pe care o avuseseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acești trei lideri s-au întâlnit doar de două ori în decursul celui de Al Doilea Război Mondial dar deciziile lor au fost cardinale și au schimbat cursul istoriei.După Conferința de la Teheran, cei 3 lideri au decis să se reîntâlnească, ceea ce a dus la Conferința de la Ialta, din februarie 1945. Deși Stalin și-a exprimat îngrijorarea față de starea sănătății lui Roosevelt, această îngrijorare nu s-a transpus în acțiune. Liderul sovietic a refuzat să călătorească mai departe de zona Mării Negre, în peninsula Crimeea, iar Churchill și Roosevelt au fost nevoiți să facă din nou deplasări lungi și obositoare pentru a ajunge la întâlnirea de la Ialta.
Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și mențină imperiul colonial, Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în teritoriile cucerite, iar Statele Unite doreau să se asigure de participarea URSS la războiul din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice. Roosevelt mai spera să obțină din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite.
Roosevelt a acceptat condițiile lui Stalin, sperând că va reuși să tempereze pretențiile Uniunii Sovietice prin intermediul ONU. Unii consideră că Ialta a fost o trădare, din cauza faptului că nehotărârea Americii și a Marii Britanii a încurajat extinderea sferei de influență sovietice în Japonia și Asia, dar și din cauză că Stalin a încălcat în cele din urmă clauzele înțelegerii prin formarea blocului sovietic. În plus, Uniunea Sovietică a fost de acord să se alăture Organizației Națiunilor Unite doar cu condiția (secretă) ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto, dându-i astfel mai mult control pe glob. În acel moment, Stalin controla o mare parte din estul Europei și avea o armată de trei ori mai mare, în comparație cu armata americană, aflată sub comanda generalului Eisenhower.
Majoritatea populației din Europa de est a considerat Conferința de la Ialta drept un act de trădare din partea Occidentului. Acesta își are originea în credința că puterile aliate, deși b#%l!^+a?afirmau valorile democratice, au încercat să asigure stabilitatea sacrificând pentru următorii 45 de ani națiunile din Europa de Est.
Sub impulsul foarte activ al sovieticilor prezenți în toate domeniile vieții Germaniei, Partidul comunist a fost prima formațiune politică ce a trecut la acțiune adresând populației germane cunoscutul apel de la 11 iunie 1945. Prin aceasta germanii erau chemați să treacă la "… constuirea unui regim democratic antifascist, a unei Republici democratice parlamentare". În același timp, la 15 iunie, același an, Partidul social- democrat și-a inaugurat activitatea publicând apelul-program în nouă puncte, foarte apropiat prin conținutul său de cel comunist. Pe la sfârșitul lunii iunie au mai luat ființă Partidul liber-democrat al Germaniei și Uniunea creștin-democrată. Pe la 17 iunie același an, la Berlin, 600 de militanți sindicali au reînființat sindicatele libere. Pentru început, comuniștii păstrând inițiativa au manifestat mult dinamism. Ascunzându-și cu o grijă demagogică perfectă intențiile au propus la 14 iulie 1945 formarea Blocului Partidelor Antifasciste Democratice. În această coaliție au intrat, pentru început, alături de comuniști, social-democrații, liberal-democrații și creștin-democrații. Mai târziu, prin 1948, la acest bloc au mai aderat partidele: țărănesc și național- democrat și sindicatele.
Cu timpul, în condițiile declanșării și desfășurării agravante ale războiului rece, comuniștii și-au dezvăluit intențiile dictatoriale provocând opozitia elementelor democratice și naționaliste. De altfel, chiar pe la finele anului 1945 marea majoritate a liderilor Uniunii creștin-democrate și Partidului liberal-democrat s-au declarat net împotriva cursului comunist sovietizat inițiat de Partidul comunist. Sub presiunea lipsită de scrupule a comuniștilor, impulsionați de autoritățile sovietice de ocupație, la 20 și 21 decembrie 1945 a avut loc așa-numita Conferintă a celor 60, la care reprezentanții partidelor comunist și social-democrat au pus la cale fuziunea lor într-o singură formațiune politică în vederea "…realizării hegemoniei politice a clasei muncitoare …", adică în vederea instituirii unui regim comunist totalitar. Congresul de unificare a avut loc la Berlin în zilele de 21-22 aprilie 1948 care a consemnat formarea Partidului Socialist Unit din Germania., în frunte cu Wilhelm Pieck și Otto Grotewohl. Au urmat o serie de acțiuni de vădită inspirație bolșevico-stalinistă pentru construirea unei Germanii comuniste. În aceste condiții, spre a evita izbucnirea unor grave conflicte ce ar fi putut degenera într-o dramatică încleștare, occidentalii au trecut la realizarea, în zonele lor de ocupație a unor reforme democratice și pacifice.
b#%l!^+a?
Cele doua state germane
La 23 mai 1949, ia naștere Republica Federala Germana.
Republica Federală Germana (cunoscuta in limbajul curent ca Germania de Vest) ia nastere in mod oficial ca națiune separată și independentă. Acest fapt a pus capat oricarei discutii cu privire la reunirea Germaniei de est si de vest. In perioada de dupa al doilea razboi mondial, Germania a fost impartita in patru zone de ocupatie. Britanicii, francezii, americanii si sovieticii controlau fiecare cate o zona. Orasul Berlin a fost si el impartit intr-o maniera similara. Acest aranjament trebuia sa fie temporar, insa animozitatile Razboiului Rece au inceput sa se intensifice, astfel ca a devenit din ce in ce mai evident ca impartirea dintre partea din Germania si din Berlin controlata de comunisti si cea controlata de non-comunisti va deveni permanenta. In mai 1946, Statele Unite au blocat platile pentru reparatii efectuate de Germania de Vest in favoarea Uniunii Sovietice. In decembrie, Statele Unite si Marea Britanie si-au combinat zonele de ocupatie, teritoriul respectiv devenind cunoscut sub denumirea de Bizonia. Franta a fost de acord sa devina parte a acestui aranjament, iar in mai 1949 cele trei zone au devenit una singura. La 23 mai, Consiliul Parlamentului vest-german (Bundesrat) s-a intrunit si a declarat in mod oficial formarea Republicii Federale Germane. Desi Konrad Adenauer, presedintele consiliului si viitorul presedinte al Germaniei de Vest a exclamat cu mandrie Astazi se naste o Germanie noua, ocazia nu a fost una prea festiva. Multi dintre reprezentantii germani de la intrunire au fost extrem de retinuti, pentru ca ei inca mai sperau ca Germania sa se reunifice. Doi membri comunisti ai consiliului au refuzat sa semneze proclamatia prin care lua nastere noul stat. Sovieticii au reactionat cu repeziciune la actiunile Germaniei de Vest.
În zona sovietică, la 7 octombrie, același an, a fost proclamată Republica Democrată Germană, stat comunist, supus necondiționat Moscovei, respectiv lui I.V. Stalin. În aceeași zi, Camera populară a decis intrarea în vigoare a Constituliei elaborată din initiativa comuniștilor și aprobată de cel de-al doilea Congres popular german, creație de inspirație tipic comunistă, care avusese loc în mai 1949.
Caracterul net al modelului de tip comunist-stalinist in Germania Orientală a fost clar evidențiat la 11 octombrie 1949, dată când Camera populară și Camera landurilor l-au ales președinte al RDG pe Wilhem Pieck, vechi militant comunist. Friederich Wilhelm Reinhold Pieck a fost un politician comunist german și ulterior est-german. A fost primul și ultimul președinte al Republicii Democrate Germane, din 1949 și până la moartea sa. După moartea sa, administrația prezidențială în Germania de Est a fost abolită, locul ei fiind luat de Consiliul de b#%l!^+a?Stat est-german, condus de Walter Ulbricht. În 1949, a fost ales președintele Republicii Democrate Germane și a rămas în aceastǎ funcție până la moartea sa, în 1960, datorită faptului că politica sa a făcut ca Iosif Stalin să aibă încredere în el.
A doua zi, pe 12 octombrie, Otto Grotewohl a format un guvern provizoriu, in componenta căruia intrau: șase reprezentanti ai PCUG, trei ai UDC, doi ai PLDG, un reprezentant al Partidului tărănesc- democrat și unul fără apartenentă de partid. La vointa necrutătoare a Moscovei, între 15 și 25 octombrie, guvernele celorlalte tări comuniste și anume: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, China, Coreea de Nord, Polonia, România și Ungaria au recunoscut RDG-ul. Statul german de tip comunist a urmat aceeași cale, cu aceleși objective ca in toate celelalte țări comuniste. Particularitatea spațiului german a rezultat din faptul că lumea avea posibilitatea de a valida prin compar).
Aceste actiuni din anul 1949 au marcat sfarsitul oricaror discutii cu privire la reunificarea Germaniei. In urmatorii 41 de ani, Germania de est si de vest au reprezentat simboluri ale unei lumi divizate si ale animozitatilor Razboiului Rece dintre Uniunea Sovietica si Statele Unite. In 1990, odata cu slabirea puterii sovietice si a decaderii Partidului Comunist din Germania de est, cele doua Germanii s-au reunit in sfarsit intr-un singur stat.
Contrastul dintre cele doua Germanii
In august 1949, electoratul a putut alege în mod liber un parlament central.
La urne s-au prezentat aproape patru cincimi din alegătorii din zona occidentală. Cele mai bune rezultate le-a obținut partidele unionale: Uniunea Creștin-Democrată(U.C.D.) și Uniunea Creștin-Socială (U.C.S.) – care, cu 31%, au depășit cu aproape două procente Partidul Social-Democrat, care a rămas 17 ani în opoziție. Primul cancelar federal a fost desemnat Konrad Adenaeur, președintele U.C.D. Parlamentarii coaliției guvernamentale – formată din U.C.D., U.C.S., Partidul Liber-Democrat (P.L.D.) și Partidul german de orientare pronunțat conservatoare – l-au ales cu o
majoritate la limită, de numai un vot. Principalele obiective ale Guvernului condus de Adenauer erau consolidarea economiei de piață și integrarea Republicii Federale în zona occidentală, obiective cărora cancelarul Adenauer le acorda prioritate chiar fațăde dezideratul reunificării.
Republica Federală Germană, evoluând in conditiile economiei sociale de piată, a intrat b#%l!^+a?in deceniile 6 și 7 in primul eșalon al statelor puternic industrializate ale lumii. Pe toate meridianele se vorbea tot mai frecvent despre "miracolul economic vest-german".
In Republica Democrată Germană , URSS nu a permis alegeri libere, functia de presedinte al statului fiind ocupata de Wilhem Pieck, vechi militant comunist. Germania Comunista (DDR – RDG) a cunoscut politic doua perioade reprezentate de doi conducatori comunisti, ambii considerati “hardliners” – Walter Ulbricht (25 iulie 1950 – 3 mai 1971) si mostenitorul lui politic Erich Honecker (3 mai 1971 – 18 octombrie 1989). Istoric, social si economic sub conducerea acestor comunisti, ambii stalinisti , au existat 4 perioade. In prima perioada (1956-1963), Walter Ulbricht forteaza o colectivizare totala si o nationalizare absoluta a tuturor mijloacelor de productie, cu o crunta represiune a tuturor celor care s-au impotrivit, de multe ori mai crunta decat cea pe care a cunoscut Romania lui Dej si o a doua perioada intre (1963 –1970) de liberalizare si deschidere spre Vest si o mai buna colaborare cu statele comuniste “fratesti”. Acest program politic, numit si “Doctrina Ulbricht,” il va derankja cumplit pe Leonid Brejnev, care il va sili pe Walter Ulbricht sa demisioneze in favoarea lui Honecker. Desi complet supus Uniunii Sovietice si dedicat economiei socialiste, Erich Honecker continua politica de degajare (détente) in relatiile cu Vestul si in special cu RFG, unde isi va gasi parteneri in cancelarii socialisti Willi Brandt si Helmut Schmidt, care la randul lor urmareau o apropiere prin asa numita doctrina de Ostpolitik.
Republica Democrată Germană -in conditiile unei economii hipercentralizate, anchilozate, in care se construia o societate socialistă după tipul celei sovietice – oferea un tablou dezolant. Dependența de Moscova a adus germanilor din RDG un regim de umilinte și nenorociri de tot felul.
Zidul Berlinului
Profund nemulțumiți, mulți est-germani au încercat, unii au reușit, alții nu, să se refugieze în Germania federală. În perioada 1949-1961, peste 3,5 milioane de est-germani s-au refugiat în partea vestică a Germaniei. Depășind orice limită, autoritățile comuniste au construit faimosul ”Zid al Berlinului”, numit și zid al rușinii. De altfel, frontiera intergermană a devenit una din cele mai păzite granite din lume. Problema germană s-a complicat și mai mult după ce in 1955 RFG a devenit membră NATO, iar RDG a intrat in CAER in 1950 și in Organizalia Tratatului de la Varșovia in 1955. Cu toate acestea, in conditiile destinderii in relatiile internationale al cărei suflu a început să se simtă la începutul anilor `70 la 21 decembrie 1972 s-a semnat Tratatul b#%l!^+a?privind relatiile reciproce dintre cele două state germane.
Cauzele construirii Zidului trebuie căutate cu mulți ani în urmă, în divizarea Germaniei postbelice și a capitalei sale în cele patru zone de ocupație, precum și în izbucnirea Războiului Rece între foștii aliați din timpui celui de-al doilea război mondial. Pe măsură ce relațiile dintre URSS și celelalte puteri Aliate s-au deteriorat, Germania a devenit câmpul unei competiții între cele două tabere și punctul de confruntare între două ideologii rivale.
Pe parcursul celor 28 de ani de existență, Zidul a trecut prin mai multe etape. Ceea ce a început ca un simplu gard din sârmă ghimpată s-a transformat într-o graniță complexă, extrem de rigidă și foarte bine apărată. În 1989, în fața Zidului, de partea estică, exista o zonă de aproape 100 de metri în care nu putea pătrunde nimeni, numeroși soldați care patrulau de-a lungul zidului 24/7, tranșee ce nu permiteau trecerea vehiculelor, garduri electrive, sisteme de iluminare sofisticate, turnuri de veghe, buncăre și terenuri minate.
Drumul catre reunificare
Mai înainte de deceniul al optulea al secolului trecut, poziția oficială a Germaniei Occidentale în ceea ce privește Germania Răsăriteană era aceea stabilită de doctrina Hallstein, conform căreia guvernul vest-german era singurul ales în mod democratic și de aceea singurul reprezentant legitim al întregului popor german, și orice țară (cu excepția URSS-ului) care recunoștea existența RDG-ului nu putea în același timp să aibă relații diplomatice și cu Germania de Vest. Insa, la începutul deceniului al optulea, politica cu privire la RDG a lui Willy Brandt (Ostpolitik) a dus la o formă de recunoaștere mutuală între cele două state germane. Tratatul de Moscova din august 1970, Tratatul de la Varșovia din decembrie 1970, Convenția asupra Berlinului a celor patru puteri din septembrie 1971, Convenția de tranzit din mai 1972 și Tratatul de bază din decembrie 1972 au ajutat la normalizarea relațiilor dintre cele două Germanii și au permis ambelor state să fie primite în rândul statelor membre ale ONU.
Cei mai energici opozanti ai reunificarii au fost au fost Margaret Thatcher si François Mitterrand, dar si alti parteneri europeni s-au impotrivit activ si cu multa insistenta, premierul italian Giulio Andreotti si in special la fostul premier olandez Ruud Lubbers. Pana la urma lucrurile s-au aranjat, probabil folosind metoda est-germana de “schmiergeld”. Rusia lui Gorbaciov a primit 56 de miliarde de DM, SUA probabil nimic, nu se stie insa ce a primit Bush Sr. (au existat unele discutii in acest sens) si o echipa formata din Condoleezza Rice (atunci consiliera de securitate a lui Bush Sr.) si Robert Zoellick (astazi Presedintele Bancii Mondiate, b#%l!^+a?atunci consilierul lui James Baker, ministrul de externe american) au reusit sa formuleze un compromis prin care Germania renunta la pretentii teritoriale in est si recunostea granita Oder-Neisse intre ea si Polonia si semna o declaratie prin care nu va dezvolta niciodata, sub nici un fel de circumstante, arme de distrugere in masa.
Important de mentionat ca François Mitterrand, ca “mare vizionar,” a incercat sa aduca Franta la un nivel superior de competitivitate in fata Germaniei, fortand creerea monedei unice europene si abolirea Marcii Germane.
Reunificarea Germaniei
Planuri internaționale pentru reunificarea Germaniei au fost făcute în chiar primii ani de după proclamarea celor două state germane, dar fără folos. În luna martie 1952, guvernul sovietic a propus un plan pentru organizarea de alegeri pentru un parlament al unei Germanii unite, neutre, așa cum avea să se facă în Austria. Guvernele aliaților occidentali au refuzat oferta sovietică, în același timp, continuând integrarea Germaniei Occidentale în structurile euro-atlantice. Problema reunificării a fost, din nou, pusă în timpul Conferinței miniștrilor de externe din Berlin (ianuarie – februarie 1954), dar puterile occidentale au refuzat să transforme Germania într-un stat neutru. După aderarea RFG la NATO pe 9 mai1955, inițiativele de reunificare au fost abandonate de ambele părți.
În vara anului 1989, schimbările rapide care aveau loc în RDG aveau să ducă, în cele din urmă, la reunificarea Germaniei. Un numărul tot mai mare de est-germani au emigrat în RFG via Ungaria, după ce autoritățile de la Budapesta au hotărât să nu încerce să oprească valul de refugiați. Mii de est-germani au încercat să ajungă în vest ocupând un loc în ambasadele sau reprezentanțele comerciale ale RFG din diferite capitale est-europene. Exodul de proporții a pus foarte acut problema schimbărilor politice atât de necesare. În RDG, demonstrațiile a sute de mii de cetățeni – în mod particular în Leipzig – au continuat să se înmulțească. Pe 7 octombrie, liderul sovietic Mihail Gorbaciov, aflat în vizită la Berlin cu ocazia aniversării a 40 de ani de la proclamarea RDG, a cerut liderilor Germaniei de Est să inițieze procesul de reformă, dar nu a fost luat în seamă.
La 18 octombrie, Erich Honecker a fost forțat să demisioneze din fruntea partidului și statului, fiind înlocuit de Egon Krenz. Exodul populației est-germane a continuat însă, așa cum au continuat și presiunile pentru inițierea de reforme politice. Pe 4 noiembrie, o demonstrație din Berlinul Răsăritean a scos în stradă aproximativ un milion de oameni. În cele din urmă, la 9 noiembrie 1989, Zidul Berlinului a fost deschis, permițându-li-se est-germanilor să călătorească b#%l!^+a?liber. Mii de cetățeni ai RDG au năvălit prin punctele de trecere în sectoarele occidentale ale Berlinului, iar, la 12 noiembrie, autoritățile est-germane au început demontarea Zidului.
La 28 noiembrie, cancelarul vest-german Helmut Kohl a schițat un plan în 10 puncte pentru unirea pașnică a celor două Germanii, bazat pe alegerile libere din est și reunificarea celor două economii. În decembrie, parlamentul est-german Volkskammer a eliminat monopolul politic al SED, iar întreg Politburo al comuniștilor, în frunte cu Krenz, a demisionat. SED și-a schimbat numele în Partidul Socialismului Democratic (PDS), iar apariția și dezvoltarea a numeroase noi partide politice au marcat sfârșitul sistemului comunist. Primul ministru Hans Modrow a condus un guvern provizoriu, care a împărțit puterea cu noile partide democratice apărute. La 7 decembrie 1989, s-a ajuns la un acord pentru organizarea de alegeri libere în mai 1990 și pentru rescrierea constituției Germaniei Răsăritene. În 28 ianuarie, partidele au căzut de acord să devanseze alegerile pe 18 martie, în principal datorită erodării autorității statului, cât și datorită faptului că exodul populației continua (mai mult de 117.000 de cetățeni au părăsit Germania Răsăriteană în ianuarie și februarie 1990).
La începutul lunii februarie 1990, propunerea guvernului Modrow pentru o Germanie unită și neutră a fost respinsă de cancelarul Kohl, care cerea ca țara reunificată să fie membră a NATO. În cele din urmă, în 18 martie, au fost ținute primele alegeri libere din Germania Răsăriteană. S-a format un un guvern sub conducerea lui Lothar de Maizière (CDU), având ca prim punct al programului de guvernare unirea rapidă cu Germania de Vest. Primii deputați liber b#%l!^+a?aleși ai Volkskammer și-au ținut prima ședință în plen pe 5 aprilie, iar Germania de Est a evoluat pașnic de la sistemul comunist la cel democrat. La 6 mai au fost ținute alegeri locale libere, CDU fiind, din nou, marele câștigător. Pe 1 iulie cele două state germane au intrat într-o uniune monetară și economic
În cursul anului 1990, în paralel cu evenimentele interne germane, care realizau simultan unirea politică formală (prin alegerea în Germania de Est a unor reprezentanți ai partidelor numite identic cu cele din Germania de Vest, 18 martie) și monetară (1 iulie) pregătindu-le pe cele administrativă și juridică (27 septembrie – 1 octombrie), cele patru puteri fostealiate în Al Doilea Război Mondial – Statele Unite ale Americii, Regatul Unit, Franța și Uniunea Sovietică – și cel două state germane au negociat încetarea drepturilor speciale ale primilor în Berlin și în Germania ca un tot. Aceste negocieri "doi plus patru" au fost ținute în timpul Conferinței Tratatului Cer Deschis de la Ottawa din 13 februarie 1990. Cei șase miniștri de externe s-au întâlnit de patru ori în lunile următoare la Bonn (5 mai), Berlin (22 iunie), Paris (17 iulie) și Moscova (12 septembrie). Ministrul de externe polonez a participat la întâlnirea de la Paris, la ședințele în care s-au discutat problemele granițelor polono-germane.
Uniunea Sovietică a avut obiecții asupra statutului de membru al NATO al Germaniei Unite. La 16 iulie, președintele sovietic Gorbaciov și cancelarul german Helmut Kohl au ajuns la un acord de principiu asupra chestiunii statutului de membru al NATO al Germaniei Unite. Această înțelegere a făcut posibilă semnarea la Moscova pe 12 septembrie a Tratatului privind reglementarea definitivă cu privire la Germania. În plus, pentru încetarea drepturilor speciale ale celor patru puteri, tratatul prevedea retragerea tuturor trupelor sovietice din Germania până la sfârșitul anului 1994. De asemenea, tratatul stabilea că granițele curente ale Germaniei, în special linia Oder-Neisse, sunt granițele finale și definitive ale Germaniei reunificate. Germania Unită urma să fie membru cu drepturi depline al NATO. Trupele americane, britanice și franceze urmau să rămână în Berlin pe toată perioada interimară până la retragerea sovieticilor. În tratat, Germania renunța la armele nucleare, biologice și chimice și își lua angajamentul să-și reducă efectivele armatei la 370.000 de soldați într-o perioadă de 3 – 4 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului pentru reducerea forțelor armate convenționale în Europa, semnat pe 19 noiembrie 1990 la Paris. Semnarea aranjamentelor finale dădea liber procesului de unificare al celor două state germane.
Uniunea politică a devenit oficială pe 3 octombrie 1990, prin utilizarea (nu fără critici) a articolului 23 al Legii fundamentale a Germaniei Federale cu privire la cele 5 landuri răsăritene. De fapt, reunificarea a însemnat anexarea Germaniei Răsăritene de către Germania de Vest pentru că era cea mai directă și legală formă de unire. Noua țară a păstrat numele Bundesrepublik Deutschland, s-a folosit ca monedă națională "Deutsche Mark" (încă de la 1 iulie 1990), iar b#%l!^+a?sistemul legal și instituțiile vest-germane au fost extinse și pentru est. Berlinul a redevenit, din punct de vedere oficial, capitala țării, dar instituțiile guvernamentale au rămas pentru un timp la Bonn. Numai după dezbateri prelungite, deputații dinBundestag au căzut de acord cu mutarea sediului celor mai importante instituții guvernamentale la Berlin, proces de transfer care s-a terminat de-abia în 1999, când Parlamentul și-a ținut prima sesiune în clădirea Reichstagului renovat.
La 2 decembrie 1990, au fost convocate alegeri generale în întreaga Germanie, primele după ianuarie 1933, care, de fapt, îl aduseseră pe Hitler la putere.
Întregul proces de reunificare a avut loc fără vărsare de sânge.Germania, acum reunificată, a rămas membră a Comunității Europene (care mai târziu a devenit Uniunea Europeană) și a NATO.
După primele (și ultimele) alegeri libere din RDG de la 18 martie 1990 negocierile între RDG și RFG au culminat cu un tratat de reunificare, iar negocierile între RDG, RFG și cele patru puteri care ocupaseră până atunci Germania au condus la așa-numitul „Tratat doi plus patru”, care a acordat suveranitate totală statului german reunificat. (Înainte de asta, atât suveranitatea RFG-ului cât și cea a RDG-ului se supuneau unui număr de limitări datorate statutului lor de state sub ocupație militară de după Al Doilea Război Mondial.)
Capitolul 3. Atitudini și politici germane
Cauzele celui de-al doilea război mondial sunt în general considerate invazia germano-ruso a Poloniei și atacul japonez asupra Chinei, Statelor Unite ale Americii și asupra coloniilor Regatului Unit și Olandei.
Printre cauzele războiului mondial s-au numărat creșterea naționalismului, a militarismului și prezența a mult prea numeroase probleme teritoriale rămase nerezolvate după încheierea primului război mondial. Mișcările fasciste au apărut și s-au dezvoltat în Italia și Germania în timpul perioadei de instabilitate economică globală din timpul deceniilor al treilea și al celui de-al patrulea ai Marii Crize Economice). În Germania, resentimentele apărute în urma înfrângerii din primul război mondial și a semnării Păcii de la Versailles, (în mod special a Articolului 231, așa-numita "Clauză de vinovăție"), credința în teoria loviturii de cuțit aplicate pe la spate și declanșarea Marii Crize Economice au fost elementele care au propulasat la putere Partidul Nazist condus de Adolf Hitler. În acest timp, Tratatul de pace a început să nu mai fie aplicat cu foarte multă rigoare, din dorința de a avita izbucnirea unui nou război. Eșecul politicii franco-britanice de împăciuire cu Hitler, (politică care urmărea evitarea unui nou război, dar care l-a încurajat pe dictatorul german să devină mai îndrăzneț și i-a permis să reînarmeze țara), s-a aflat în strânsă legătură cu semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, (care a eliberat Germania de orice temere a vreunei reacții din partea URSS-ului în cazul invadării Poloniei). Liga Națiunilor, în ciuda eforturilor diplomatice făcute pentru evitarea războiului, se baza pe Marile Puteri pentru impunerea rezoluțiilor sale și, în lipsa voinței politice a acestora, nu a putut face nimic concret.
Japonia era condusă în deceniul al patrulea de o clică militaristă care viza să transforme Imperiul Nipon într-o putere mondială. Japonia a invadat China pentru a suplini lipsa acută de resurse naturale de materii prime ale arhipelagului nipon. SUA și Marea Britanie au reacționat asigurând împrumuturi importante Chinei, oferind ajutor militar nedeclarat și instaurând un embargo din ce în ce mai strict împotriva Japoniei. Acest embargo ar fi trebuit să oblige Japonia să renunțe la teritoriile cucerite în China, deoarece Imperiului Nipon îi lipseau resursele de combustibil necesare alimentării uriașei sale mașini de război. Japonia a trebuit să facă față alternativelor retragerii din China sau cuceririi unor câmpuri petroliere. A ales a doua variantă, a cuceririi Indiile Olandeze de Est și a intrării în conflict cu SUA.
După Marele Război, problema germană este, din nou în centrul preocupărilor europene. Până la numirea lui Adolf Hitler în funcția de Reichskanzler, relațiile internaționale în care intervine destul de ferm și SUA, sunt dominate de Tratatul de la Versailles și, în special, de soluționarea chestiunii reparațiilor într-un mod favorabil tuturor părților. Însă, Anglia nu va susține Franța, principalul beneficiar al acestora, crezând eronat că Germania este slabă și Parisul încearcă să își impună puterea asupra unui stat destabilizat de război și de colapsul Kaiserreichului. Dar, Primul Război a însemnat mai degrabă sucombarea Franței ca Mare Putere și nu decăderea germană. Ca atare, în urma acestor percepții false, Germania va avea un tratament preferențial în perioada interbelică, acesta continuându-se și în timpul regimului național-socialist.
Astfel, deși Londra și Parisul s-ar fi putut opune cu succes Germaniei hitleriste, aleg să îi concesioneze limitat, pentru a salva cauza păcii. Conciliatorismul anglo-francez îl face pe Hitler să creadă că, de fapt, aceste state sunt mult prea slabe pentru a i se opune și, începe să își asume riscuri din ce în ce mai mari, până când fabrică un război ce va deveni, în scurt timp, internațional.
În încercarea sa de a fi hegemonul Europei, Germania a fost implicată în două războaie mondiale în decurs de un sfert de secol. În 1945, Antanta s-a văzut astfel nevoită să invadeze teritoriul german, pentru a anihila regimul nazist. Cu toate acestea, chestiunea germană rămâne nerezolvat. Pentru moment, în scopul de a pacifica Europa prin liniștirea temerilor sovietice legate de un nou atac, în mod tacit, Cei Trei Mari acceptă separarea statului german în Republica Federală Germană (BRD – Bundesrepublik Deutschland) și Republica Democrată Germană (DDR – Deutsche Demokratische Republik). În cea din urmă, URSS își instaurează un regim favorabil, care a devenit foarte loial Moscovei, iar Berlinul, capitala Prusiei și a celui de-al Treilea Reich devine simbolul bipolarității Războiului Rece.
Cancelarii RFG-ului au încercat, însă, să-și integreze statul în sistemul Euro-Atlantic și să îl îndepărteze de o evoluție unilaterală, care ar fi determinat, probabil, un curs asemănător celui din 1914 și 1939. Astfel, CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului) a fost creată tocmai pentru a face imposibilă declanșarea unui nou război între Franța și Germania. De asemenea, RFG este inclusă și în NATO, care soluționează problema reînarmării germane, prin acceptarea umbrelei de securitate americană. SUA credea, de asemenea, ca NATO și UE vor opri posibilitatea unei atitudini revanșarde germane, mobilizând astfel Berlinul împotriva amenințării sovietice.
UE rezistă colapsului comunismului, precum și reunificării germane, care nu era neapărat favorizată de anumiți lideri europeni precum Margaret Thatcher sau Francois Mitterand. După Reunificarea Germană (Wiedervereiningung Deutschlands), Berlinul lucrează și mai îndeaproape cu partenerii săi vestici, mai ales în domeniul securității. Astfel, susține prima lărgire a NATO cu Polonia, Ungaria și Cehia și trimite trupe în misiunea ONU din Bosnia-Herțegovina, ce trebuia să prevină purificările etnice din Balcani. De asemenea, participă la intervenția americană din Afghanistan din 2001, proclamând că „securitatea germană este apărată în Munții Hindukuș”.
Pentru prima dată în istoria sa, după 1991, Germania este înconjurată doar de state democrate. Conform opiniei istoricului Brandan Simms, acest fapt a determinat-o să nu mai fie atât de implicată în ceea ce privește securitatea, mai ales în problema influenței rusești. Mai mult, același cercetător crede că, deși criza economică a fost determinată de excese economice particulare fiecărei țări, aceasta are la bază unitatea monetară care a fost creată pentru a înlocui marca germană. Așadar, conchide el, victimele crizei economice nu au apărut în urma puterii germane, ci a dorinței UE de a o restrânge. Mai mult, și componența Consiliului de Securitate ONU reflectă situația de la sfârșitul celui de-al Doilea Război, cu o Antantă victorioasă în fața Germaniei.
Acum, Germania se regăsește în continuare în centrul Europei, în mijlocul unei organizații internaționale create să îi limiteze puterile și ambiția, însă, nu a făcut decât să i le extindă. Chestiunea germană rămâne va persista în sistemul mondial, deoarece de fiecare dată când se încearcă soluționarea ei, Berlinul modifică datele problemei.
Conform Constituției, la baza ordinii de stat stau cinci principii: Germania este o republică (1), o democrație (2), un stat federal (3), un stat de drept (4) și un stat social (5). De la realizarea Unității Germane, la 3 octombrie 1990, Germania se compune din 16 landuri federale. Capitala este orașul-land Berlin. Landurile diferă semnificativ ca mărime si structură politică. Fiecare land are Constitutie, Parlament si Guvern propriu. Landurile care compun statul German sunt: Baden-Württemberg, Bavaria (Freistaat Bayern), Berlin, Brandenburg, Bremen (Freie Hansestadt Bremen), Hamburg (Freie und Hansestadt Hamburg), Hessa (Hessen), Mecklenburg-Vorpommern, Saxonia Inferioară (Niedersachsen), Renania de Nord-Westfalia (Nordrhein-Westfalen), Renania-Palatinat (Rheinland-Pfalz), Saarland, Saxonia (Freistaat Sachsen), Saxonia-Anhalt (Sachsen-Anhalt), Schleswig-Holstein, Turingia (Freistaat Thüringen).
Competențele federale, referitoare la elaborarea legislației și la administrație, se rezumă la b#%l!^+a?acele domenii care, prin însemnătatea și structura lor, necesită o reglementare unitară pentru întreaga republică. Printre acestea se numără: afacerile externe, apărarea, finanțele, comerțul, precum și politica vamală și, parțial, politica fiscală (inclusiv TVA și accize), ultimele două fiind reglementate și de jurisdicția Uniunii Europene. În competențele landurilor se află, printre altele, domeniile cultură, învățământ, amenajarea și gospodărirea teritoriului, gospodărirea apelor.
Legea de bază proclamă ferm drepturile fundamentale ale omului și cetățeanului.
Ca membră a Uniunii Europene, Germania aplică, în relațiile comerciale cu țările terțe, politicile și reglementările acesteia. În relațiile cu țările asociate, candidate sau în curs de aderare, se aplică prevederile acordurilor de asociere. Comerțul exterior se mai supune și reglementarilor ONU (în materie de embargo, interdicții de export, reglementări speciale pentru anumite mărfuri și țări) și ale Uniunii Europene, care au precădere față de legile și reglementările naționale. Astfel, în domeniul comerțului cu mărfuri având dublă posibilitate de utilizare, atât civilă, cât și militară (Dual-use), sunt aplicate unitar, în toate statele membre, reglementările UE.
AWV este actul normativ de aplicare/realizare a prevederilor AWG. Acesta conține majoritatea reglementărilor referitoare la aspectele practice ale comerțului exterior și este în concordanță cu prevederile și reglementările Uniunii Europene. AWV are ca anexă "lista de export", care conține restricțiile la export. Exportul german este, în principiu, liberalizat în întregime, nefiind necesare licențe de export. Există însă și câteva excepții, privind mărfuri militare și strategice, unele materii prime și produse din oțel, precum și unele produse agricole. AWG are ca anexă "lista de import", în cadrul căreia este permis importul. Aceasta se împarte în liste de țări și liste de mărfuri. Importul german de produse industriale este practic liberalizat în întregime, fără să fie necesară licență sau declarație de import. Puținele limitări și restricții servesc, în general, la protecția ordinii publice, a mediului înconjurător, a sănătății populației, faunei și florei. Obligativitatea licenței se limitează, de asemenea, la poziții definite/denumite strict, cu precădere la cele pentru care sunt prevăzute restricții/limitări la import (contingente), cum sunt produsele metalurgice. La importul german se mai au în vedere prevederile privind monopolul pentru băuturi alcoolice, reglementări privind mărfurile inflamabile, restricții la importul de tutun, bere, cereale, furaje, animale, carne. Pe baza reglementărilor în vigoare, unele mărfuri sunt interzise la import: alimente, băuturi, medicamente și alte produse care conțin alcool metilic, pulbere de coji de cacao și mărfuri care au în compoziție acest produs, explozibili cu fosfor alb sau galben, DDT și produse care conțin DDT, animale cu boli contagioase și produse b#%l!^+a?rezultate din acestea. Importul de carne, pește și produse din acestea se bazează pe respectarea normelor de igienă. Produsele respective pot fi importate cu condiția ca întreprinderile producătoare furnizoare să fie omologate/agreate de Comisia Europeană/Oficiul Alimentar și Veterinar. Aprobări de ordin veterinar sunt necesare pentru importul de animale vii, carne, lână și păr, piei, coarne, produse sau materii prime de origine animală. Exista anumite restricții la importuri în scopul protecției florei și faunei, luând în considerare prevederile Acordului de la Washington privind protecția unor specii de animale și plante. Conform legii pentru protecția plantelor, unele plante, posibile purtătoare de dăunători, sunt interzise la import. Restricții există și la importul de sămânță. La importul de vin, must, suc de struguri, lichior din vin, vin distilat, alcool brut din vin este necesară prezentarea unei aprobări vamale eliberate de Organizația europeană a pieței vinului, cu respectarea Legii vinului și a Ordonanței privind supravegherea calității vinului. De asemenea, în Germania este admis importul unor articole tehnice (scule, unelte de muncă, mașini, utilaje, instalații etc.) numai cu respectarea prescripțiilor privind protecția muncii. Același lucru este valabil și pentru unele materiale otrăvitoare sau inflamabile.
Reglementările tehnice sunt elaborate de institute specializate, dintre care cel mai important este Institutul German pentru Normare – DIN (Deutsches Institut für Normung – DIN), având în structura sa și Centrul German de Informații privind Reglementările Tehnice (Deutsches Informationszentrum für Technische Regeln – DITR). Norme și reglementări tehnice pentru produse industriale elaborează și Asociația Germană a Inginerilor (VDI – Verein Deutscher Ingenieure e.V.), Uniunea Germană pentru Electrotehnică, Electronică și Tehnică Informatică (VDE – Verband der Elektrotechnik, Elektronik und Informationstechnik). Un rol și o importanță deosebită în supravegherea și controlul/verificarea tehnică a produselor industriale îi revin Uniunii Germane pentru Verificare Tehnică (Technischer Überwachungsverein – TÜV).
Îndeplinirea formalităților vamale nu înseamnă automat că mărfurile importate sunt apte pentru comercializare pe piața germană. În principiu, produsele importate se supun acelorași prescripții și reglementări ca și mărfurile produse în Germania, referitoare la îndeplinirea condițiilor de calitate și a normelor tehnice de securitate După cum s-a menționat, obligația de autorizare a importului se limitează, în general, la puține poziții definite și la anumite mărfuri și țări desemnate în listele anexe la AWG, precum și la acele mărfuri supuse unor contingente de import. Instituțiile competente pentru eliberarea licențelor de import sunt: Oficiul Federal pentru Economie și Controlul Exportului (Bundesamt für Wirtschaft und Ausfuhrkontrolle – BAFA), Oficiul Federal pentru Agricultură și Alimentație (Bundesanstalt für Landwirtschaft und b#%l!^+a?Ernährung – BLE).
Regimul vamal aplicat în Germania este cel armonizat la nivelul Uniunii Europene, valabil pentru toate țările membre. Taxa pe valoarea adăugată este de 19% pentru produsele industriale și de 7% pentru produsele agroalimentare. Accize (impozitul pe consum) sunt percepute pentru produsele petroliere, alcool și băuturi alcoolice, produse din tutun și cafea prăjită (inclusiv extracte din aceasta). Nu există diferențe între accizele percepute pentru mărfurile importate și cele produse în Germania. Condiții de livrare: conform regulilor INCOTERMS.
Conditiile de intrare în Germania sunt cele prevăzute de sistemul de reglementări care guvernează admisia în spatiul Schengen (statele membre ale spatiului Schengen sunt următoarele: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia, Islanda si Norvegia). Aceste conditii sunt următoarele:
* detinerea unui pasaport/carte de identitate valabile (valabilitatea pasaportului/cărtii de identitate trebuie să depăsească cu cel putin trei luni data încheierii călătoriei);
* detinerea vizei valabile aplicată în pasaport, în cazul deplasărilor pentru care este necesară viza;
* absenta unei interdictii de intrare în spatiul Schengen (aceasta poate fi verificată de autoritătile de frontieră prin consultarea Sistemului Informatic Shengen).
Cetătenii romani pot intra pe teritoriul Germaniei in baza cărtii de identitate sau a pasaportului valabil care atestă nationalitatea si pot rezida pe teritoriul acestui stat pentru o perioadă de pană la 3 luni fără nici o conditionare sau formalităti, alta decat de a detine o carte de identitate sau pasaport valabile. Pentru verificarea conditiilor particulare de intrare si sedere se recomandă consultarea informatiilor oficiale furnizate de autoritătile germane:
Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei (www.auswaertiges-amt.de)
Ambasada Germaniei din Bucuresti (www.bukarest.diplo.de)
Consulatul General al Germaniei la Sibiu
Consulatul General al Germaniei la Timisoara (www.germanconsultimisoara.ro)
b#%l!^+a?
Capitolul 4. Emigrarea sașilor
Tratatele de pace de la Neuilly, Trianon și St. Germain au deschis României, după primul război mondial, calea spre statul național. Dacă înainte populația fusese – cu puține excepții – aproape în întregime omogenă, prin destrămarea dublei monarhii și teritoriile câștigate în urma războiului din Balcani din 1913 și consfințite acum prin tratate, a apărut o diversitate din punct de vedere național. După maghiari, germanii formau acum, cu o cotă de 4 % din totalul populației, al doilea mare grup al unei minorități naționale.
Germanii însă nu reprezentau o unitate. Cadrul extern care asigura legătura între germanii din diferitele părți ale țării era formarea statului România Mare. Cele 12 grupe de coloniști germani de atunci (sași transilvăneni, șvabi bănățeni și sătmăreni, germani din Basarabia, din Bucovina, din Dobrogea, landleri, germani din Durlach, din Boemia, din Stiria, timișoreni și țipțări) se deosebesc între ele atât din punct de vedere al originii lor cât și al regiunii colonizate și al momentului venirii lor.
Cele mai mari grupe numeric – dar și cele mai cunoscute – ale etnicilor germani sunt cea a sașilor transilvăneni și a șvabilor bănățeni.
Cea mai veche grupă a populației germane care s-a stabilit în Europa de Sud-Est a fost cea a sașilor transilvăneni. în secolul al 12-lea ei au dat curs chemării regelui ungar Geza al II-lea care a promovat colonizarea germanilor în Est în "Țara de dincolo de păduri" (terra ultrasilvana) pentru a se proteja de invaziile mongolilor și ale tătarilor. Denumirea de "Sași" nu reprezintă nici un indiciu cu privire la originea – din punct de vedere geografic – a primilor imigranți. Originea lor nu poate fi stabilită clar și cu exactitate. Probabil că ei sunt, totuși, în majoritate originari din regiunea renano-franconă a imperiului.
Noțiunea de "Saxones" a fost folosită în documentele indexului cancelariei ungare mai întâi ca atribut al situației lor juridice. Mai târziu ea a evoluat într-o denumire pentru toți germanii din Transilvania. Prin Bula de aur a regelui Ungariei Andrei al II-lea se asigura sașilor transilvăneni, deja după un secol, o largă autonomie juridică, politică, economică și clericală. Această autodeterminare s-a pierdut, parțial, abia către sfârșitul secolului al 19-lea, odată cu alipirea definitivă a regiunii la Ungaria. b#%l!^+a?
Șvabii bănățeni proveneau – cu mici excepții – la fel de puțin din regiunea Suabia precum sașii transilvăneni din Saxonia. Ei au dat curs apelurilor lansate în secolul al 18-lea de împărații Carol al VI-lea, Iosif al II-lea și împărăteasa Maria Tereza, care au vrut să recolonizeze zona – devastată după retragerea turcilor – cuprinsă între Dunăre, Tisa, Mureș și lanțul periferic al Munților Carpați, cu meșteșugari capabili și conștiincioși. Coloniștii proveneau mai ales din regiunile de pe malul stâng al Rinului, Lorena, Hessa renană și Palatinat, câțiva, puțini, și din Bavaria și Suabia. La sfârșitul secolului al 18-lea s-a produs alipirea regiunii la Ungaria.
Aproximativ în această perioadă, în Nord-Vestul extrem au fost colonizați șvabii sătmăreni, de către proprietarii maghiari de pământ.
Alte regiuni importante spre care s-au îndreptat coloniștii germani și emigranți mânați de lipsa de pământ au fost Dobrogea și ținuturile de graniță Basarabia și Bucovina. Zonele colonizate preponderent de ei ca în Transilvania și în Banat erau aici, însă, mai degrabă excepții.
După destrămarea definitivă a Austro-Ungariei, sașii transilvăneni și șvabii bănățeni au hotărât la 1.12.1918, la Alba Iulia, alipirea la Regatul României. In așa-numita "Rezoluție de la Alba Iulia" li s-au făcut promisiuni mari minorităților naționale ("fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba proprie, prin indivizii din sânul său") care însă în perioadele ce au urmat n-au fost respectate în întregime de guvernele României. Cu toate acestea etnicii germani și guvernul României au ajuns la o conviețuire loială. La recensământul din 1930 un număr de 745.421 locuitori ai României s-au declarat ca fiind de naționalitate germană.
Primul recensamânt oficial din Transilvania în care s-a facut distincție între naționalități (distincție făcută pe baza limbii materne) a fost efectuat de către autoritățile austro-ungare în 1869. Rezultatele recensămintelor oficiale efectuate din 1869 și până în 2002 sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Astfel, conform graficului 1, ne putem da seama de evoluția minoritații germane din Transilvania, care cunoaște un vârf demografic la sfârșitul sec. XIX – recensămintele din 1880 și 1890 indică un procentaj de 12,5 %, fiind cel mai mare înregistrat – iar după 1918 și alipirea Transilvaniei la Regatul României, numărul sașilor scade vertiginos – mai ales dupa 1948 si instaurarea dictaturii comuniste – ajungând în 2002 la un minim de 0,2 % din populația României.
Grafic 1
După destrămarea definitivă a Austro-Ungariei, sașii transilvăneni și șvabii bănățeni au hotărât la 1.12.1918, la Alba Iulia, alipirea la Regatul României. In așa-numita "Rezoluție de la Alba Iulia" li s-au făcut promisiuni mari minorităților naționale ("fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba proprie, prin indivizii din sânul său") care însă în perioadele ce au urmat n-au fost respectate în întregime de guvernele României. Cu toate acestea etnicii germani și guvernul României au ajuns la o conviețuire loială. La recensământul din 1930 un număr de 745.421 locuitori ai României s-au declarat ca fiind de naționalitate germană.
Am detaliat evoluția populației germane din Cluj, Sibiu și Timișoara pentru intervalul 1900-1930. Am constatat următoarele aspecte:
1. Pentru Cluj, populația totală înregistrează un ritm ascendent (de la 49.295 locuitori în anul 1900 la 100.844 locuitori în anul 1930), iar populația germană scade de la 3,6% (1.784 persoane) în anul 1900 la 2,7%(2.702) în anul 1930, după alte cifre 2.500 persoane (2,4%).
În perioada interbelică, populația germană din Cluj nu a cunoscut un spor numeric important (de la 2.073 locuitori, în anul 1920, la 2.702 locuitori, în anul 1930), iar ponderea germanilor în compoziția etnică a orașului a crescut cu 2 procente (de la 2,5% la 2,7%).
2. Pentru Sibiu, avem o prezența demografică a germanilor în structura etnică a orașului mult mai importantă decât la Cluj, evident într-un context diferit, mai exact la o populație totală de numai jumătate din aceea a Clujului: creșterea procentuală a populației totale din Sibiu între anii 1900 și 1930 a fost de 66,8%. Fenomenul pe care îl semnalăm în ceea ce privește numărul populației germane din Sibiu este următorul: o scădere în procente și o creștere în valori absolute.
În perioada interbelică, germanii din Sibiu au cunoscut un spor numeric vizibil (de la 18.218 în anul 1920 la 22.045 locuitori în anul 1930, după alte surse cifra se ridica la 21.598 persoane), pe de o parte, și o scădere a ponderii lor în compoziția etnică generală a orașului: de la 55,6% la 45,0%. Între 1920 și 1930 sporul germanilor din oraș este de 21,6%.
3. Pentru Timișoara, populația totală a orașului a înregistrat un ritm ascendant între anii 1900 (53.033 locuitori) și 1930 (91.580). În valori absolute populația germană a crescut de la 27.051 locuitori (1910) la 30.670 locuitori (în 1930) În perioada interbelică, ponderea germanilor din Timișoara în compoziția etnică generală a orașului a scăzut de la 35,3% (1920) la 30,4% (1930). În valori absolute, se remarcă o creștere ușoară, de la 29.188 la 30.670 locuitori de etnie germană; procentual, aceasta înseamnă un spor de 5,0%.
În concluzie, pentru intervalul 1920-1930 observăm: o creștere a ponderii germanilor din Cluj în compoziția etnică generală a orașului , și o scăderea a germanilor din Sibiu și Timișoara în compoziția etnică generală a orașelor. Prezența germanilor la Cluj este redusă, iar la Sibiu și Timișoara mult mai importantă.
Catastrofa regimului nazist și consecințele politicii sale și ale celui de-al II-lea război mondial au zguduit și existența minorității germane din România. Ca urmare a tratatelor dintre Germania lui Hitler și Uniunea Sovietică, începând cu 1940, mii de germani din regiunile de frontieră Bucovina de Nord și Basarabia au fost nevoiți să-și părăsească patria, fiind duși "acasă în Imperiu". Capitularea României în august 1944 și intrarea Armatei Sovietice în România au însemnat pentru mii de etnici germani refugiul. Locuitorii unor sate întregi din Transilvania, Banat și regiunea Satu Mare s-au regăsit ca refugiați în coloane lungi care se îndreptau spre Vest. Pentru mulți care rămăseseră în România a început, din ianuarie 1945, deportarea în Uniunea Sovietică. Au fost afectați peste 75.000 de oameni; mulți dintre ei nu s-au mai întors în patrie.
Pentru etnicii germani din România începeau decenii dificile, pline de lipsuri. Deși au profitat de măsurile generale de liberalizare din anii șaizeci, presiunea asimilării a crescut totuși asupra minorităților. Tendințele de emigrare au devenit tot mai clare, și datorită condițiilor b#%l!^+a?economice din țară.
Încercând să deslusească raționamentul deportării germanilor, Victor Frunză făcea următoarele considerații: „Se pune întrebarea, de ce sasii si nu horthystii? (Nu maghiarii, pentru a fi limpede înțelesi). Sau, încercând să înŃelegem psihologia învingătorului, de ce cel puŃin nu si unii si alții? Nu există în această privință o explicație a autorităților. Ea ar putea fi totusi dată, în perspectiva scopurilor si a momentului analizat: rusii erau interesați să ceară socoteală nu pentru Ardealul ocupat; crimele împotriva populației românesti îi interesau cel mai puțin. Sașii, ca germani, trebuiau să dea seamă ca popor învins. Un element deloc secundar: probabil că horthystii vinovați de crime împotriva poporului român din partea ocupată a Transilvaniei nu reprezentau o masă de oameni si nu dispuneau nici de averile substanțiale ale germanilor. Prada de război care urma să intre în posesiunea învingătorilor era de altfel menționată si de liderii comunisti români.
Partidul creat si comandat de Moscova nu putea avea altă opinie, decât cea care îi venea ca directivă.
În anii `70 și `80 părăseau țara anual circa 14.000 de etnici germani. După căderea comunismului în decembrie 1989 și a liberei circulații legate de aceasta, cifra a crescut dintr-o dată la peste 100.000.
Emigrarea în masă a populației de origine germană din România s-a produs în perioada regimului Ceaușescu. Însă, sub impactul unui factor extern (apropierea trupelor sovietice), a existat un prim val de refugiați chiar în toamna anului 1944. Soarta unora din aceștia a rămas destul de neclară până azi, cum e cazul coloanei de refugiați plecată din comuna Petelea (jud. Mureș), care a fost ulterior bombardată. Bomdardamentul a fost pus, atunci, pe seama unei erori a aviației germane, fapt care ni se pare improbabil. Incertitudinea a persistat însă și la nivelul autorităților postbelice (în anii `60, Securitatea a alcătuit un tabel cu „sașii care au părăsit comuna în 1944”).
Perioada care a urmat schimbării alianțelor României a fost, într-adevăr, una dificilă pentru minoritatea germană, factorul extern fiind decisiv în acest sens. Astfel, deși Convenția de armistițiu nu prevedea expres o asemenea măsură, un ordin secret al Comitetului de Stat pentru Apărare al Uniunii Sovietice (cu nr. 1.761 din 16 decembrie 1944), semnat chiar de I.V. Stalin, prevedea mobilizarea și trimiterea la muncă, în U.R.S.S., a tuturor etnicilor germani capabili de b#%l!^+a?muncă din teritoriile pe care se instalase Armata Roșie. Ulterior, Nota nr. 31 din 6 ianuarie 1945 a Comisiei Aliate de Control pentru România, adresată prim-ministrului român (generalul Nicolae Rădescu), solicita expres ca, în perioada 10-20 ianuarie, să fie „mobilizați pentru muncă toți locuitorii germani apți de muncă, indiferent de cetățenie”.
Conform unor documente însă, Ministerul Afacerilor Interne demarase pregătirile pentru mobilizare încă din 31 decembrie 1944, deci înaintea transmiterii dispoziției imperative a Comisiei Aliate . În final, din România au fost deportate 69.332 de persoane de origine etnică germană, la care s-au adăugat alte 5.324 persoane, din regiunea de nord-vest care se afla, încă, sub administrație maghiară. Dintre cei deportați, 74,4 % s-au repatriat, în România, 25 % au ajuns în Germania, 0,3 % în Austria, iar 7 persoane s-au stabilit în U.R.S.S.9 . În fine, la 19 februarie 1945, Comisia Aliată de Control solicită României, prin adresa nr. A/192, să „se mobilizeze toți germanii care s-au sustras de la măsurile de ridicare din trecut” și „organizarea lor pe batalioane sau colonii de lucru” în interiorul țării. Ulterior, Conferința interaliată de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945) a legitimat chiar, în țările central-europene, politici care astăzi ar fi denumite „purificare etnică”, principalele victime ale acestora fiind tocmai etnicii germani (în primul rând, cei din Cehoslovacia – așa-numiții sudeți). În deceniile care au urmat acestor evenimente, minoritatea germană s-a integrat foarte bine în cadrul societății românești, putând fi considerată chiar un exemplu din acest punct de vedere. Astfel, contribuției deosebite la viața economică a țării, i se adăuga și o loialitate, aproape cavalerească, față de statul român. b#%l!^+a?
Schimbările din România după decembrie 1989 n-au adus cu ele numai o îmbunătățire a relațiilor bilaterale între Republica Federală Germania și România (Tratatul de colaborare prietenească din 29.04.1992), ci și o îmbunătățire clară și o nouă calitate a condițiilor cadru pentru existența minorității germane. Integritatea culturală, socială și politică este acum asigurată. Guvernul român recunoaște prin legile și ordonanțele sale faptul că protecția modernă a minorităților se cere asigurată în plan juridic și politic. Noua Constituție a României din 1991 garantează minorităților naționale "dreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase". Un "Consiliu interministerial pentru protecția minorităților" răspunde de respectarea noii politici – în unele privințe chiar exemplară – față de minorități. Un subsecretar de stat răspunde din partea Guvernului român de problemele minorității germane.
Imediat după decembrie 1989, Formul Democrat al Germanilor din România (FDGR) a apărut ca reprezentant al intereselor și ca o uniune organizată a minorității germane. Forumul este prezent în toată țara, având o structură la nivel național cu 5 forumuri regionale precum și forumuri locale și de centru. FDGR-ul – președinte este primarul Sibiului, Klaus Johannis – are un deputat (Ovidiu Ganț) ca reprezentant în Parlamentul României. în comunitatea de lucru a Uniunii Tineretului German (ADJ) cu sediul la Sibiu sunt organizate grupe și asociații de tineret din toată țara. în afară de aceasta, în viața comunității germanilor din România un rol important îl joacă Biserica Evanghelică C.A. precum și Biserica Romano-Catolică, cărora le aparține majoritatea acestei minorități.
Emigrarea în masă a minoritarilor germani, către R.F.G., a fost un fenomen natural, în foarte mare măsură inevitabil, în condițiile date. Este greu de spus dacă decisivă a fost diferența crescândă între nivelul de bunăstare existent în R.F.G., comparativ cu România, sau dorința germanilor de a-și păstra comunitatea, familială și etnică, deopotrivă, deziderat care devenea tot mai ușor de realizat în Vest decât în țara nativă. Înclinăm să credem că, la începutul emigrării în masă, primul factor (combinat, în ceea ce privește unele grupuri restrânse, și cu frustrări provocate de episoadele deportării sau detenției politice) a fost decisiv, însă, cel puțin de la finele anilor `70, motorul fundamental al emigrării a fost reîntregirea familiilor și, apoi, a comunității etnice. Astfel, creșterea rapidă a numărului de emigranți atrăgea, automat, mărirea, aproape în progresie geometrică, a cererilor noi de emigrare. Documentul pe care-l reproducem mai jos surprinde și temerile tot mai răspândite în rândul șvabilor bănățeni, privind eventuale măsuri pe b#%l!^+a?care statul român urma să le ia împotriva identității lor etnice. Aceste temeri tindeau să devină, în sine, un factor suplimentar de stimulare a tendinței emigraționiste. Considerăm că aceste temeri nu erau justificate, însă ele apăreau în mod firesc, în condițiile unui regim politic în care informarea publică și comunicarea politicilor guvernamentale erau mult restricționate, cetățenii fiind deseori puși în fața „faptului împlinit”. Documentul caută să evidențieze manifestări presupus ostile existente în cadrul minorității germane din județul Timiș (generate inclusiv prin intermediul unor emigranți reveniți temporar din R.F.G.). Pe de o parte însă, aceste „manifestări” se reduc la anumite afirmații benigne și în mod evident exacte, referitor la nivelul de bunăstare superior existent în R.F.G. și la dorința (și ea firească) a șvabilor de a-și prezerva identitatea etnică. Chiar și aceste afirmații par însă extrase din contextul unor discuții mai largi. Pe de altă parte, la o lectură atentă, documentul confirmă mentalitatea generală a germanofonilor, lipsită de antagonism față de statul român și față de majoritatea etnică existentă. Nu credem că exagerăm dacă afirmăm că, în numeroase prilejuri cotidiene, minoritarii germani manifestau un grad de patriotism mai ridicat decât cel al multor români.
La ultimul recensământ din primăvara anului 2002 peste 60.000 de locuitori ai României s-au mai declarat încă, ca fiind de naționalitate germană. Etnicilor germani care au rămas în România le revine funcția de punte de legătură care joacă un rol foarte important în relațiile între Germania si România. Guvernul federal sprijină această minoritate în mod consecvent în misiunea ei în domeniul cultural, economic și al educației politice.
Capitolul 5. Romania, o relație specială cu RF Germania
Anul 1938 a fost unul important în ceea ce privește relațiile României cu Germania. în condițiile în care acțiunile revizioniste germane au început, de acum, să depășească frontierele Reich-ului, autoritățile române au încercat să identifice poziția puterilor europene față de România. Ele au căutat și îmbunătățirea relațiilor cu Germania, fără, însă, a urmări abandonarea liniei tradiționale de alianță cu puterile occidentale. Astfel, autoritățile germane, Hitler în special, au simțit că atitudinea prietenoasă a României era conjuncturală și determinată de sentimentele de teamă pentru securitatea statului și nu de o dorință reală de apropiere de Reich. De aceea, , relațiile româno-germane nu s-au normalizat până la plecarea regelui Carol al II-lea de pe tronul României. Din perspectiva politicii externe românești, putem defini perioada 1938-1940 una de tatonări. Autoritățile de la București, declarându-și neutralitatea, au încercat să amâne cât mai mult implicarea lor de-o parte sau de cealaltă, în diferendul ce se contura între Germania și Occident, conflict care, din 3 septembrie 1939, a căpătat cea mai violentă formă. În anul 1940, prin decizia Consiliului de Coroană din mai și prin încheierea tratatului economic cu Germania, numit și Oelpakt, în aceeași lună, Bucureștii au făcut noi pași în sensul apropierii de Germania. Berlinul a fost, însă, cel care a consimțit ca Basarabia să cadă în sfera de influență sovietică, care a decis ca România să cedeze Transilvania de Nord, Ungariei iar Bulgariei să-i fie făcute concesii teritoriale. Aceste evenimente au determinat prăbușirea regimului regelui Carol al II-lea.
La începutul anilor ’60 s-a conturat în cadrul sistemului internațional un proces de apropiere între Est și Vest, care a transformat Războiul Rece în Détente, confruntarea în cooperare antagonică. Convergența intereselor celor două superputeri, SUA și URSS, privind chestiunea germană din centrul Europei a fost determinantă pentru prefigurarea unui nou tip de reglementare a conflictului Est-Vest.
Concepută de inițiatorii săi ca un instrument de ameliorare și detensionare a conflictului structural din cadrul sistemului internațional, înglobând deopotrivă elemente defensiv-stabilizatoare, dar și ofensiv-creative, destinderea a urmărit crearea unui sistem de relații de dependență reciprocă între state, prin încheierea de acorduri, tratate și convenții, integrând dimensiuni legate de sfera politică, cea a securității statelor, sfera economică și nu în ultimul rând, cea culturală și socială. Retrospectiv poate fi observat că acest tip inovator de politică a reușit să modifice caracterul conflictului ideologic, dar nu și să pună capăt confruntării.
Destinderea a fost abordată în sistemul internațional în mod diferit, ca și consecință a originilor istorice aparte ale conflictelor, ce au dat naștere la priorități specifice, dar și ca urmare a diferențelor existente la nivel de ordine socială și a conceperii variate a strategiilor de politică externă. Astfel, alături de inițiativele de detentă formulate de cele două superputeri și de conceptul multilateral de destindere dezvoltat în cadrul CSCE, s-a impus și cel promovat de RFG și devenit cunoscut ca Ostpolitik/ Neue Ostpolitik.
Inițiativă controversată de destindere, care nu a venit din partea unei superputeri, dar care a avut un impact global, uneori în pofida intereselor de moment ale SUA și URSS, Ostpolitik-ul constituie un studiu de caz adecvat pentru a ilustra faptul că în timpul conflictului Est-Vest, perceput mult timp ca o confruntare între două blocuri politico-militare antagonice și aparent amorfe, unii lideri politici și guvernele conduse de aceștia și-au exercitat susținut influența politică, economică, dar și morală, transcendând granițele alianțelor din care făceau parte.
Atribuită îndeosebi guvernării social-liberale Brandt-Scheel (1969-1974) și purtând sigla cancelarului social-democrat Willy Brandt, această politică nu a debutat doar în 1969, ea valorificând o serie de inițiative anterioare, pe fondul climatului internațional favorabil, care se prefigura în anii ’60. Pe de altă parte, nu este o coincidență faptul, că negocierea spectaculoasă a tratatelor RFG cu Estul s-a produs în timpul guvernării social-liberale pe fondul impunerii unei noi paradigme în politica externă vest-germană.
Republica Federală Germană a luat ființă la 7 septembrie 1949 din unificarea zonelor de ocupație britanică, franceză și americană. R.F.G. a devenit stat suveran la 5 mai 1955. Cu toate că în septembrie 1955 R.F.G. a stabilit relații diplomatice cu U.R.S.S., celelelte țări cu regim comunist din estul Europei nu au recunoscut statul vest german. Primele forme de colaborare dintre România și R.F.G. au fost de natură economică.
Un alt aspect important îl reprezintă rolul jucat de minoritatea germană din România în relațiile româno-germane. În mod paradoxal, germanii din România nu au fost un catalizator al acestor raporturi, ci au constituit, mai degrabă, în mod indirect, o piedică în calea dezvoltării lor. Conturarea a două tabere, în fruntea uneia aflându-se Fritz Fabritius, la conducerea celeilalte Alfred Bonfert, care au ajuns să poarte a acerbă luptă între ele, a determinat unii factori de decizie din cadrul N.S.D.A.P. să trimită emisari în vederea împăcării celor două tabere. Aceste acțiuni au fost interpretate de autoritățile române și de regele Carol al II-lea, pe bună dreptate, intervenție în afacerile interne ale României și au determinat o poziție rece și reticentă a Bucureștilor față de Berlin.
Un alt aspect interesant al relațiilor româno-germane îl constituie activitatea Oficiului pentru politică externă a partidului nazist în România. Aici, acest organism a încercat să coalizeze forțele de dreapta și să le susțină în demersul lor de a ajunge la putere. În acest scop, germanii au plătit subsidii, au încurajat presa, au făcut jocuri de culise. Toate aceste aspecte au fost considerate de autoritățile de la București din nou, intervenții în afacerile interne ale României și au determinat, la rândul lor, ostilitatea autorităților române față de Reich-ul nazist. Dintre politicienii români sprijiniți de N.S.D.A.P., amintim în primul rând pe Octavian Goga, dar și pe A.C. Cuza, Ștefan Tătărăscu, Horia Sima ș.a.
Începând cu 1967, România a întreținut relații diplomatice oficiale cu RFG. Decizia regimului de la București a provocat un cutremur în lumea comunistă, care contesta legitimitatea statului vest-german. Substratul politicii neobișnuite a lui Ceaușescu a fost „vânzarea“ etnicilor germani din România către RFG.
Din punct de vedere al Germaniei Federale, concretizarea de relații diplomatice cu România reprezenta, de fapt, renunțarea la doctrina Halstein, ceea ce era un pas spectaculos chiar în condițiile Războiului Rece de atunci, când Germania Occidentală avusese până atunci o atitudine fermă de a nu stabili nici un fel de relații cu statele care aveau relații cu R.D.G., întrucât poziția R.F.G. era de a nu recunoaște existența unui al doilea stat german.
Actul de stabilire a relațiilor diplomatice s-a produs cu ocazia unei vizite a ministrului român de externe la Bonn, Corneliu Mănescu, o vizită care a stârnit un mare interes în presa internațională, mai ales datorită reacțiilor potrivnice care au venit din partea Uniunii Sovietice.
Între România socialistă și Republica Federală Germană existau încă din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej relații economice profitabile. Primele contacte s-au făcut în București, la sediul Consiliului de Miniștri, prin primirea reprezentantului de la firma germană Krupp de către vicepremierul Alexandru Bârlădeanu. Cu acest început, puțin perceptibil și puțin interesant pentru mediile politice, s-a mers mai departe.
Pentru încheierea de relații diplomatice cu românii, vest-germanii au avansat propunerea ca fiecare guvern să-și exprime acordul, fără a încheia un tratat. În acest punct, românii au dovedit abilitate diplomatică, fentându-și aliații. „La București a venit o delegație vest-germană pentru a pregăti vizita mea la Bonn (capitala RFG – n.r.)", a relatat Corneliu Mănescu. „Simultan, delegații vest-germane, cu misiuni asemănătoare, s-au deplasat la Praga și la Budapesta. Neliniștită de aceste discuții, conducerea est-germană a propus ca la începutul lunii februarie să aibă loc la Berlin o consfătuire a miniștrilor de Externe din țările socialiste în vederea adoptării unei poziții comune în relațiile cu Germania Federală. Sesizând pericolul – printre altele ni se recomanda amânarea tratativelor în curs -, în înțelegere cu vest-germanii, am fost trimis și primit la Bonn mai devreme decât fusese stabilit.
De-a lungul istoriei recente, relațiile româno-germane se pot descrie prin pragmatism, în funcție de interesele celor două țări. Primele contacte importante cu spațiul german încep în 1866, când un principe prusac, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, este înscăunat pe tronul României. Contrar așteptărilor politicienilor de la București, relațiile cu spațiul german nu au fost „îndulcite” de această mutare strategică. Primele șicane au apărut în 1871, când consorțiul Strousberg, care construia rețeaua de căi ferate în România, a intrat în insolvabilitate. A fost victima unor speculații bancare și a situației tensionate cauzate de războiul franco-prusac, însă guvernul de la Berlin a cerut României să-i despăgubească pe acționarii germani. Pe acest fond, la București a izbucnit un val de naționalism anti-german, intelectualii vremii organizând manifestații de solidaritate cu poporul francez, recent umilit de împăratul german Wilhelm I. Cancelarul de la Berlin, Otto von Bismarck, a interpretat aceste „agitații din est” drept un gest b#%l!^+a?ostentativ contra celui de-al Doilea Reich, făcând presiuni la Istanbul pentru despăgubirea investitorilor germani implicați în afacerea Strousberg.
Relațiile româno-germane în deceniul al optulea al secolului XIX au fost marcate de problema căilor ferate. După războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, Germania a folosit toate pârghiile care i-au stat la dispoziție pentru a determina guvernul român să cedeze, în schimbul recunoașterii independenței. Nici după Congresul de la Berlin, care a consacrat independența, nu s-au liniștit apele, Bismarck făcând presiuni ca Londra și Parisul să nu trimită ambasadori la București. În cele din urmă, în ianuarie 1880 Parlamentul a aprobat pretențiile financiare ale acționarilor germani. Începând cu 1 aprilie 1880, statul român a preluat administrația rețelei de căi ferate.
Odată încheiat litigiul economic cu Germania, cancelarul Bismarck a încetat presiunile asupra țării noastre. Astfel, la 20 februarie 1880, Germania, Franța și Marea Britanie au recunoscut oficial independența României, iar trimișii diplomatici de la București au fost ridicați la rang de miniștri plenipotențiari. Ulterior, relațiile cu Germania s-au îmbunătățit, iar în 1883 România a semnat un tratat de alianță cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Italia). Când a început primul război modial în 1914, politicienii români au refuzat să respecte acest tratat, decizând ca țara noastră să fie neutră și să nu se angajeze în conflagrație. Totuși, guvernul de la București a decis să intre în război și a ales alianța cu Franța și celelalte state din Antantă. După primul război mondial, relațiile româno-germane s-au bazat de două axe prioritare: b#%l!^+a?restabilirea relațiilor comerciale și datoriile nemțești pentru daunele de război. Contactele politice și economice au fost foarte firave însă, România fiind fidelă politicii pro-franceze. În 1936, o dată cu creșterea influenței naziștilor în Europa Centrală, Bucureștiul a reevaluat relațiile cu Berlinul. Țara noastră era interesată atât de protecția politică a lui Hitler față de pretențiile teritoriale ungare, bulgare și sovietice, cât și de schimburi comerciale. În 1938, 50% din comerțul exterior al României avea ca piață de desfacere Germania.
După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, guvernul de la București a decis să renunțe total la politica profranceză, încercând să obțină protecția naziștilor. În martie 1940 a fost semnat un acord petrolier cu Germania, iar în noiembrie același an țara noastră a aderat la Pactul Tripartit, care echivala cu o alianță militară cu al Treilea Reich. România a luptat alături de armata germană pe frontul de est până în august 1944, Ion Antonescu fiind un aliat fidel al lui Hitler. În schimb, partea germană nu a dat niciodată garanții că Transilvania, cedată Ungariei în august 1940, va reveni la granițele României ca urmare a efortului de război. În 1949, pe harta Europei apărea un nou stat – Republica Federală Germania. România, ca stat aflat în zona de dominație sovietică, a refuzat să recunoască RFG. Totuși, în 1954 au debutat primele contacte comerciale, urmate de declarația MAN de încheiere formală a războiului cu Germania în martie 1955.
Totuși, guvernul de la Bonn nu a fost de acord cu stabilirea unor relații la nivel de ambasadă, deoarece regimul de la București recunoștea existența Republicii Democrate Germane. În anii ’60, vest-germanii au renunțat la doctrina Hallstein, care interzicea relații oficiale cu statele care recunoșteau RDG, România fiind printre primele state care au beneficiat de această relaxare. În februarie 1963, Alexandru Bârlădeanu (reprezentantul României la CAER) și Corneliu Mănescu (ministrul de Externe) au purtat negocieri cu Berthold Beitz (directorul Krupp), care au facilitat impulsionarea schimburilor comerciale. Stabilirea relațiilor diplomatice româno-germane s-a făcut pe fondul unor prefaceri interne în RFG, prin alcătuirea unui guvern de uniune națională în noiembrie 1966. Noul ministru de Externe, Willy Brandt (foto), era adeptul restabilirii relațiilor cu țările din estul Europei, doctrină numită „Ostpolitik”. În urma unor negocieri laborioase, la 31 ianuarie 1967 România și RFG au inițiat contacte oficiale la nivel de ambasade. În anii comunismului, RFG a fost unul dintre partenerii economici cei mai importanți ai României. În contactele bilaterale, o problemă delicată au fost acordurile pentru repatrierea etnicilor germani, pentru care guvernul de la București a pretins importante sume de bani.
b#%l!^+a?
Bibliografie
Jean Nouzille, Transilvania. Zonă de contacte si conflicte, 1995
Ich weiß, daß du mein Vater bist, aber ich kenne dich nicht. Erzählungen von Rußlanddeportierten, Kultur und Erwachsenenbildungsverein Deutsche Vortragsreihe Reschitza, Reșița, 1995
Ich weiß, daß du mein Vater bist, aber ich kenne dich nicht. Erzählungen von Rußlanddeportierten, Kultur und Erwachsenenbildungsverein Deutsche Vortragsreihe Reschitza, Reșița, 1995
Jean Nouzille, Transilvania. Zonă de contacte și conflicte, 1995
23 August 1944. Documente, vol. II, București, 1984
Despre germanii deportați din Ungaria se face referire și în mărturiile culese de Doru Radosav, Donbas. O istorie deportată, Ravensburg, 1994
Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică. 1945, culegere de documente de arhivă întocmită de Hannelore Baier, Forumul Democrat al Germanilor din România
Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Minoritatea germană din România o privire istorică, în Magazin istoric, nr. 1/1995
Deportarea etnicilor germani din România
Mircea Rusnac, Confruntări politice și electorale în județele bănățene în anul 1946, în Banatica, 14, 1996
Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, București, 1991
Dinu C. Giurescu, Februarie 1945. 300.000 de germani din România sub amenințarea deportărilor sovietice, în Magazin istoric, nr. 9/1994
Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, București, 1990
Timpul, Reșița, an. VIII, nr. 21 (1860), 27 ianuarie 1997
Timpul, an. VI, nr. 205 (1488), 17 octombrie 1995
Berstein, Milza, Istoria secolului XX vol.2-Lumea intre razboi si pace 1945-1973,1988
Dictionar de geopolitica
Peter Calvocoressi, Europa de la Bismark la Gorbaciov, Polirom 2003
Thomas Parish, Enciclopedia Razboiului Rece, Univers enciclopedic, Buc. 2002
Thomas Parish, Enciclopedia Razboiului Rece, Univers enciclopedic, Buc. 2002 b#%l!^+a?
Derek Urwin, Dictionar de istorie si politica europeana, 2000
Peter Alter, Problema germaniei si Europa, Corint
Mary Fulbrook, O scurta istorie a Germaniei, Institutul European 2002
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, București, Ed. Humanitas, 2007
www:http:// jurnalul național.ilariontiu.ro
http://www.bukarest.diplo.de/Vertretung/bukarest/ro/06/seite__minderheiten.html
Fond Documentar, dosar nr. 13.381, vol. 19, ff. 10-18 f.+v.) 45 Conform originalului. Corect: intern și extern. 27 Publicat în vol. Convergențe istorice și geopolitice. Omagiu Profesorului Horia Dumitrescu, coordonatori Stela Cheptea și Gh. Buzatu, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2009,
***http://ro.wikipedia.org/wiki/Deportarea_germanilor_din_Rom
***http://ro.wikipedia.org/wiki/Germanii_din_Rom
a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Bibliografie
Jean Nouzille, Transilvania. Zonă de contacte si conflicte, 1995
Ich weiß, daß du mein Vater bist, aber ich kenne dich nicht. Erzählungen von Rußlanddeportierten, Kultur und Erwachsenenbildungsverein Deutsche Vortragsreihe Reschitza, Reșița, 1995
Ich weiß, daß du mein Vater bist, aber ich kenne dich nicht. Erzählungen von Rußlanddeportierten, Kultur und Erwachsenenbildungsverein Deutsche Vortragsreihe Reschitza, Reșița, 1995
Jean Nouzille, Transilvania. Zonă de contacte și conflicte, 1995
23 August 1944. Documente, vol. II, București, 1984
Despre germanii deportați din Ungaria se face referire și în mărturiile culese de Doru Radosav, Donbas. O istorie deportată, Ravensburg, 1994
Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică. 1945, culegere de documente de arhivă întocmită de Hannelore Baier, Forumul Democrat al Germanilor din România
Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Minoritatea germană din România o privire istorică, în Magazin istoric, nr. 1/1995
Deportarea etnicilor germani din România
Mircea Rusnac, Confruntări politice și electorale în județele bănățene în anul 1946, în Banatica, 14, 1996
Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, București, 1991
Dinu C. Giurescu, Februarie 1945. 300.000 de germani din România sub amenințarea deportărilor sovietice, în Magazin istoric, nr. 9/1994
Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, București, 1990
Timpul, Reșița, an. VIII, nr. 21 (1860), 27 ianuarie 1997
Timpul, an. VI, nr. 205 (1488), 17 octombrie 1995
Berstein, Milza, Istoria secolului XX vol.2-Lumea intre razboi si pace 1945-1973,1988
Dictionar de geopolitica
Peter Calvocoressi, Europa de la Bismark la Gorbaciov, Polirom 2003
Thomas Parish, Enciclopedia Razboiului Rece, Univers enciclopedic, Buc. 2002
Thomas Parish, Enciclopedia Razboiului Rece, Univers enciclopedic, Buc. 2002 b#%l!^+a?
Derek Urwin, Dictionar de istorie si politica europeana, 2000
Peter Alter, Problema germaniei si Europa, Corint
Mary Fulbrook, O scurta istorie a Germaniei, Institutul European 2002
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, București, Ed. Humanitas, 2007
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sasii din Transilvania Si Relatiile Romaniei cu Lumea Germana In Anii 1950 (ID: 151448)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.