Saritura In Lungime

=== 5fa975fb9d7a9f47c6d937de672c6e929b07f8d2_645670_1 ===

CAPITOLUL 3

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA STUDIULUI

3.1. Structura tehnică a probei de săritură în lungime

„În atletism există doua sărituri fundamentale cu elan și anume: săritura în lungime și săritura în înalțime, și două derivate din cele precedente: triplusaltul și săritura cu prăjina.”

„Săriturile atletice fundamentale sunt compuse, în ordinea succesiunii din urmatoarele faze: elanul, bătaia, zborul și aterizarea, cu abateri de la această schema generală menționăm:

la triplusalt, după elan și bătaie urmează trei bătai, zboruri și aterizări succesive ;

la săritură cu prajină, după elan și bătaie, prima parte a zborului se desfășoară în condițiile

menținerii contactului cu solul prin intermediul prăjinii.

Pentru toate săriturile atletice, faza principală, care subordoneaza și condiționează celelalte faze ale săriturii, este  „bătaia”. În această fază se valorifică eforturile săritorului și se determină principalii parametrii ai traiectoriei de zbor al C.G.G. al corpului. Celelalte faze, în funcție de specificul săriturii au o importanță relativă.”

„Și în cazul triplusaltului, lungimea săriturii depinde în primul rând de viteza elanului și viteza de desprindere la fiecare bătaie. Legat însă de faptul „zborul” este alcătuit din trei părți (un pas săltat – un pas sărit – și o săritură în lungime), fiecare fiind constituit din o bătaie, un zbor și o aterizare, cu toate implicațiile ce decurg din aceste structuri motrice, apare o cerința foarte importantă, care „guvernează” tehnica triplusaltului și anume : scăderea vitezei orizontale să fie cât mai mică în timpul celor trei bătăi și două aterizări succesive.”

a) Elanul

„Ca prima fază a săriturilor, elanul asigură acumularea energiei cinetice necesare desprinderii de pe sol. Aceasta se realizează prin intermediul alergării prin care săritorul dobândește o viteză orizontală.

Scopul principal al elanului este acumularea unei viteze orizontale cât mai mari, cât mai apropiată de potențialul de viteză maximă a săritorului. Din acest punct de vedere, „problema cheie a săriturii în lungime este realizarea a ceea ce se cheama « viteza de vârf controlabilă » ” ²(J.Jarver)

„La săriturile în lungime, triplusalt și cu prăjina ultimii 3 – 5 pași ai elanului capătă o structură și o ritmare caracteristică tocmai în vederea pregătirii pentru bătaie. Astfel ultimul pas este scurt, al doilea lung și al treilea scurt (dar mai lung decât primul).

Ritmarea pașilor în final de elan are rolul nu numai de a pregăti declanșarea unei bătăi eficiente, ci și de a creea premise favorabile continuării mișcării în faza de zbor.”¹

„Alergarea pe elan prezintă, în general, caracteristicile alergării de viteză, dar adaptările cerute de specificul probei evidențiază o serie de aspecte cu caracter particular ca :

în prima parte a elanului corpul săritorului are o înclinare mai accentuată la un unghi de

55º – 60º, alergarea caracterizându-se printr-un lucru activ al brațelor, propulsarea corpului și coborârea activă a piciorului pendulant cu agățarea terenului ;

pe parcursul elanului trunchiul se indreapta treptat, avand la mijlocul elanului o inclinare

de 70º – 80º, iar la penultimul pas ajunge la un unghi de aproximativ 90º ;

alergarea este mai « activă » ca la șprinter, impulsia mai puternică, coapsa piciorului

pendulant se ridică până la orizontală, mai ales în a doua parte a elanului ;

ultimii 6 – 8 pași ating lungimea maximă, da « menținerea vitezei maxime de deplasare

pretinde și un tempou ridicat al alergării pe ultimii pași ai elanului, în condițiile unei perfecte relaxări.”

„La tripulsaltului elanul nu diferă prea mult de elanul săriturii în lungime. Elanul începe printr-o alergare accelerată. În prima jumătate a elanului, corpul săritorului este mult aplecat înainte, alergarea este activă, impulsie energică cu ridicarea înaltă a coapselor, mișcarea brațelor viguroasă. În a doua parte a elanului, corpul săritorului se redresează, dar rămâne mai aplecat decât la săritura în lungime. De asemeni, alergarea rămâne înaltă. Pregatirea pentru bătaie este mai puțin marcată, în comparație cu cea de la săritura în lungime.

Modificarea lungimii pașilor înaintea pragului precum și coborârea C.G.G. al corpului mult mai puțin decât săritorul în lungime sunt necesare pentru o viteza orizontală ridicătă pentru toate cele trei sărituri.”

Viteza elanului tinde sa fie maximă la săritura în lungime și triplusalt. După unii autori de exemplu T. Ardelean spune că „săritorul în lungime atinge o viteză de 10,0 – 10,7 m/sec., iar viteza de desprindere de 9 – 9,6 m/sec., iar lungimea elanului se stabilește în vederea realizării optime și este determinată de calitățile săritorului, privind potențialul de viteză și capacitatea de accelerare ea fiind cuprinsă între 37 – (19 – 24 pași) la bărbați și 33 – (18 – 21 pași) la femei. Triplusaltistul atinge valori cuprinse între 10,0 – 10,5 m/sec., iar lungimea elanului este de 38 – , respectiv 19 – 20 pași”.

Cecilia Gevat și Alin Larion spun că «săritorul în lungime și triplusaltistul ating o viteza de 10 – 11 m/sec. la bărbați și 9 – /sec., la femei. Lungimea elanului este direct proporțională cu mărirea vitezei. Pregătirea pentru bătaie se face pe ultimii doi (trei) pași ai elanului. La săriturile în lungime și înălțime ultimii trei pași sunt reprezentați de următorul raport : „mediu” – „lung” – „scurt”.

Tatus Titus spune că „lungimea elanului la săritura în lungime este cuprinsă între 37 – , (19 – 24 pași) la bărbați și 33 – , (18 – 21 pași) la femei. La triplusalt elanul trebuie să realizeze o viteză ridicată de deplasare, care corespunde cu 9 – 10 m/sec., pe ultimii ., iar la ultimii doi pași înaintea pragului chiar depașește 10 m/sec., lungimea totală a elanului este de 38 – , totalizând un număr de 17 – 20 pași de alergare ; în acest fel este de reținut faptul că în general elanurile la triplusalt sunt mai scurte comparativ cu cele de la săritura în lungime, rareori sunt aproximativ egale și niciodată nu sunt mai mari.”

„Autorul francez R. Berenguer prezintă lungimile medii ale ultimilor 6 pași, pe baza unor date culese de la săritorii în lungime de prima categorie :

Analiza ultimei părți a elanului a demostrat că la majoritatea săritorilor în lungime se constată modificări ale lungimii pe ultimii trei pași și al caror tempou crește în raport cu pașii precedenți. Din acest punct de vedere există diferențe între săritorii foarte rapizi și cei ceva mai lenți, în sensul că primii nu se „adună” pe prag, pe cand ceilalți se pregătesc pentru bătaie. Acest aspect este ilustarat de exemplul dat de Schmolinnsky” :

Saritorul « A » Saritorul « B »

(10,4 sec./100 m) (11 sec./100 m)

antepenultimul pas . .

penultimul pas . .

ultimul pas   . .

Raportul dintre lungimea ultimilor trei pași ai elanului, principal, se poate prezenta astfel :

– săritorul de tip „A” (scurt – lung – scurt)

– săritorul de tip  „B” (intermediar – lung – scurt). ”

b) Bătaia la săritura în lungime

„Este faza principală a oricărei sărituri deoarece valorifica viteza orizontala a elanului, genereaza o viteză noua – viteza ascensională – întrerupe contactul cu solul și schimbă direcția de deplasare a corpului. În jurul ei gravitează celelalte faze. Ea condiționează viteza elanului, unghiurile de contact, bătaie, desprindere, precum și mișcările în faza ulterioară – fără srijin – pentru a atinge scopul săriturii.”

„Din punct de vedere biomecanic, bătaia este un procedeu foarte complicat. Schematic și simplificat, la săritura în lungime bătaia cuprinde două părți care, prin pozițiile corpului și efectul forțelor care intra în joc, trebuie avute în vedere :

partea de început, în care piciorul de bătaie intra în contact cu solul (momentul de impact cu acțiunile și forțele sale specifice) ;

partea finală a bătăii – în care predomină acțiunea de impulsie a piciorului de spijin (bătaie) și acțiunea forțelor de avântare (picior oscilant, brațe, umeri).”

„Acțiunile din faza de bătaie sunt guvernate de două sarcini fundamentale respectiv : – obținerea înălțării verticale’

– menținerea, în limita posibilităților, a vitezei orizontale.

Ca activitate motrrică, în această fază, putem evidenția următoarele elemente esențiale:

așezarea piciorului de bătaie;

amortizarea șocului de contact;

impulsia și avântarea activă.

Așezarea piciorului de impulsie pe prag este decisivă pentru structura dinamică și spațială a bătăii. În momentul contactului cu pragul, piciorul de impulsie este relativ extins din toate articulațiile (165º – 170º la nivelul articulației coxo-femurale, respectiv 175º – 178º la nivelul articulației genunchiului). Proiecția C.G.G. se află la 30 – înapoia locului de contact.

Așezarea piciorului se face în mod activ, de sus în jos și dinainte spre înapoi, pe toată talpa, sau după unii autori cu o mică anticipație a călcâiului și trecerea rapidă pe toată talpa, dar fără efect de blocare. Unghiul de contact, la săritorii cei mai buni, se situează în limitele 63º – 68º.

Amortizarea șocului de contact se realizează printr-o ușoară cedare din articulația ghenunchiului. Unghiul mediu de îndoire a articulației genunchiului este de 145º, unghiul optim încadrându-se în limitele 142º – 148º. Îndoirea în limitele optime a genunchiului piciorului de impulsie favorizează orientarea bătăii înainte și în sus și pune mușchii extensori într-o stare de presiune, în vederea efectuării unei impulsii explozive. Starea de presiune trebuie să fie maximă atunci cand C.G.G. se află deasupra piciorului de spijin.

Bătaia propriu-zisă constă în extinderea relativ simultană în cele trei articulații (gleznă, genunchi, șold), apoape concomitent cu avântarea energică a coapsei piciorului oscilant și a brațului opus. Brațul din partea piciorului de avântare are rol de echilibrare.

Acțiunea piciorului oscilant contribuie la deplasarea bazinului spre înainte (aducerea C.G.G. deasupra sprijinului și în continuare depășirea verticalei). Piciorul de impulsie se întinde pe măsura avansării C.G.G., talpa se ruleaza spre vârf și părăsesâște pragul, printr-o impulsie energică, dintr-o poziție cu C.G.G. proiectat în față la aproximativ 30 – .

Poziția corectă a săritorului, în momentul premergător desprinderii, trebuie să se caracterizeze prin :

piciorul de impulsie extins perfect din toate articulațiile bazinului avântat în față, trunchiul pe verticală sau înclinat înainte cu 3º – 5º ;

coapsa piciorului oscilant și brațul opus în punctul maxim de avântare ;

unghiul de bătaie cuprins între 73º – 76º ;

unghiul între coapse cuprins între 100º – 114º. ”

„Pentru că bătaia se execută și trebuie să se execute într-un timp scurt (0,08 – 0, 22 sec) ne apare limpede nu numai importanța ci și dificultatea ecestei faze a săriturii.

În practică îmbinarea optimă a forței cu viteza de execuție a bătăii este cunoscută prin expresia „bătaie fulgerătoare”.

Forțele care intervin în faza de bătaie sunt :

Unghiurile de aplicare a acestor forțe depind de obiectivul săriturii.

Pentru realizarea unui unghi de 45º la săritura în lungime ar trebui să se îndeplinească urmatoarele condiții :

forța orizontală să fie egală cu forța ascensională ;

unghiul dintre aceste două să fie 90º ;

C.G.G. să fie la același nivel în momentul desprinderii și aterizării.

Practic cele două viteze : orizontală și ascensională nu sunt egale, aceasta deoarece viteza orizontală atinge valori de 9 – 9,6 m/s în timp ce viteza ascensională numai 3,6 – 4,6 m/s., între ele existând un raport de 2,5 : 1 – 2 : 1 în favoarea celei orizontale. ”

c) Bătăile, zborurile și aterizările succesive la triplusalt

„Tehnica triplusaltului, respectiv conservarea vitezei orizontale pe parcursul desfășurării bătăilor, zborurilor și mai ales a aterizărilor succesive este condiționată de :

o împărțire economică a forțelor angajate ;

bătăi puternice și rapide ;

zboruri relativ razante ;

frânări cât mai mici la aterizări ;

mișcări compensatorii, adecvate pentru păstrarea echilibrului în fazele de zbor.

Fiecare fază de bătaie comportă o acțiune de amortizare (contracție de cedare), urmată de o redresare (contracție de învingere). Regula tehnicii corecte este următoarea : timpul de amortizare să fie suficient de scurt, pentru ca ridicarea să fie cât mai timpurie, aceasta favorizând cantitatea de mișcare ce se imprimă corpului pe noua sa direcție.

d) Pasul săltat

Ca structură motrică, pasul săltat este format din „doi pași în aer”. De regulă, bătaia pentru acest pas se efectuează pe piciorul „forte” cu atât mai mult cu cât piciorul de bătaie este solicitat de două ori consecutiv.

Bătaia trebuie sa fie rapidă, piciorul de bătaie se așează foarte repede pe prag, printr-un contact fugitiv pe călcâi, după care piciorul trece pe toată talpa, ușor flexat din articulațiile ghenunchiului și coxo-femurală. Unghiul de contact variază în limitele 65 – 70 : unghiul articulației genunchiului 165 – 170 ; cel coxo – femural 140 – 150. Poziția trunchiului este verticală. Unghiul dintre coapse în momentul așezării piciorului de bătaie este mic, 40 –

„Săritorul părăsește solul în poziție de pas săltat la fel ca săritorul în lungime cu deosebirea că depărtarea în plan sagital între coapse este mai mare 115 – 118 față de 100 – 114 și unghiul de desprindere este mai mic 13 – 14 (20 – 24 la săritorii în lungime).

După părăsirea solului coapsa piciorului de avântare coboară, gamba se intinde pe coapsă și întreg piciorul coboară înainte în jos și înapoi concomitent cu aducerea înainte a piciorului de bătaie cu gamba flexată pe coapsă, ajungând în faza pasului anterior cu coapsa orizontală (paralele cu solul) și gamba relaxată perpendiculară pe sol. Brațele se mișcă alternativ în raport cu picioarele. Poziția trunchiului este verticală. Pe ultima treime a zborului, pe partea sa descendentă, săritorul se pregătește pentru cea de a doua săritura coborând activ piciorul de bătaie prin întinderea gambei pe coapsă și ducerea ambelor brațe în jos – înapoi și lateral, sau numai unul.

e) Pasul sărit

Piciorul de bătaie se reașează pe sol pe toată talpa, printr-o mișcare de „agățare”, cât mai aproape de proiecția C.G.G. pe sol. Piciorul de avântare trece rapid spre înainte ajungând cu coapsa la orizontală simultan cu extensia piciorului de bătaie. Brațele însoțesc și stimulează efectuarea acestui pas prin mișcarea lor simultană dinapoi – înainte și sus, sau alternativă.

Săritorul părăsește solul sub un unghi de desprindere de 15 – 17 ajungând în poziție de pas sărit, pas ce prezintă urmatoarele caracteristici :

piciorul de bătaie, dupa ce a terminat impulsia, întins se flectează din articulația genunchiului și rămâne înapoi ;

piciorul de avântare, cu coapsa la orizontală, paralelă cu solul, gamba puțin oblică față de sol ;

depărtare mare în plan sagital între coapse ;

trunchiul drept sau ușor înclinat înainte;

brațele la început acționează simultan înainte și sus, se mențin în această poziție un timp,

apoi se duc prin lateral înapoi și în jos, sau un braț se află înainte – sus iar celălalt înapoi.

În această poziție săritorul parcă „planează”. În partea de mijloc a zborului și imediat pe prima parte a traiectoriei descendente depărtarea între coapse este maximă și săritorul se pregătește pentru a treia săritură, coborând activ și întins piciorul de avântare.

f) Săritura în lungime

Ultima săritură întrunește caracteristicile tehnice ale săriturii în lungime. Datorită vitezei orizontale în scădere și a zborului mai scurt mișcările vor fi simple și mai puțin ample. Marea majoritate execută o săritură în lungime cu un pas și jumătate, dar întalnim și procedee mai complicate : 2 ½ pași în aer sau cu extensie.”

„La această ultimă bătaie, piciorul de impulsie se așează pe toată talpa, aproape extins din articulația genunchiului, unghiul de contact fiind de circa 65. Corpul de asemeni, în poziție verticală. În momentul așezării piciorului, unghiul de dechidere a coapselor se încadrează în limitele de 40° – 60°. Bătaia este mai activă decât la pașii anteriori. Săritorul tinde să realizeze o traiectorie cât mai înaltă, pentru a fructifica la maximum viteza orizontală rămasă, care după această ultimă fază de bătaie, mai scade cu 0.8 – 1,5 m/sec.

Compensarea scăderii vitezei orizontale se mai realizează prin creșterea unghiurilor de bătaie circa 75° și de desprindere 18° – 20°, sau chiar mai mare.

În prima parte a zborului se menține poziția de avântare a piciorului de atac și a brațelor. Procedeul de zbor depinde de viteza rămasă, de echilibrul și capacitatea de coordonare a săritorului.

Ritmul triplusaltului decurge din raporturile de lungime care se stabilesc între cei trei pași ai săriturii: pasul săltat, pasul sărit și săritura în lungime. Din acest punct de vedere, în epoca modernă a acestei probe s-au impus două tendințe, considerate chiar două tehnici, care se preferă și ca urmare a tradiției existente, dar mai ales în funcție de calitățile și particularitățile săritorilor.

Este vorba de așa numitele :

Tehnica cu « boltă” (lung – scurt – intermediar, respectiv în exprimarea procentuală – 38% – 30% – 32% din lungimea totală a săriturii).

Tehnica “razantă” (lung – scurt – lung, respectiv în exprimarea procentuală 35% – 30% – 35% din lungimea totală a săriturii).

Calea spre reducerea pierderii vitezei orizontale este considerată tehnica “razantă”, care, în condiții egale asigură:

o viteza de bătaie mai mare (timpul de bătaie este mai scurt);

o frânare mai mică la aterizare ;

compensarea micșorării primului pas, printr-o viteză mai mare la următorii doi pași.

Tot în legătură cu ritmul triplusaltului, unii specialiști consideră că în “economia” probei, „pasul sărit” ocupa o poziție cheie. De altfel săritorii valoroși realizează un “pas sărit’’ lung.

Raportul optim între lungimea primilor doi pași este realizat atunci când „pasul sărit” reprezintă 80 – 85% din lungimea « pasului săltat”. Acest raport optim caracterizează mai frecvent tehica „razantă”, dar nu în exclusivitate.”

g) Zborul la săritura în lungime

„După părăsirea solului, traiectoria parabolică a C.G.G. nu mai poate fi modificată. Dar pentru menținerea echilibrului în aer și în vederea pregătirii unei aterizări eficiente, săritorul adoptă anumite poziții ale trunchiului și execută diferite mișcări cu picioarele și brațele.

Tocmai aceste poziții și mișcări ale segmentelor în aer definesc și caracterizează procedeul tehnic de săritura în lungime.”

  „Făcând abstracție de procedeul folosit, mișcările din timpul zborului trebuie să se caracterizeze prin : amplitudine, perfectă coordonare și suplețe. În practică se folosesc urmatoarele procedee :

ghemuită;

cu extensie;

cu 1 ½ pași în aer ;

cu 2 ½ pași în aer;

cu 3 ½ pași în aer.

Procedeul cu 2 ½ și 3 ½ pași este varianta tehnică rațională, având urmatoarele trăsături caracteristice :

mișcarea de « pășire” a picioarelor este localizată la nivelul articulației coxo-femurale ; piciorul, care este pendulant jos și înapoi, face mișcarea cu o pârghie lungă, iar piciorul din spate, care este tras înainte și sus, face mișcarea cu o pârghie scurtă, prin flexarea gambei pe coapsă, apoi extinderea gambei în final ;

lucrul de « aripi” al brațelor se desfășoară în mod coordonat cu cel al picioarelor ;

în prima parte a zborului trunchiul săritorului se află pe verticală, iar în partea a doua trece în ușoară extensie.

Sistematizând punctele de vedre a mai multor autori, avantajele tehnicii cu „pași în aer” sunt urmatoarele:

pregătirea fazei de bătaie aduce o pierdere mai mică de viteză orizontală și asigura o despindere mai lină;

folosirea mai întinsă a piciorului de atac permite realizarea unui « cuplu” de impulsie mai puternic la bătaie ;

continuarea „alergării” în zbor, la care se adaugă mișcarea de « aripi” a brațelor, mărește mult stabilitatea săritorului ;

momentul unghiular creat, datorită rotației în față a picioarelor și acțiunii viguroase a brațelor compesează, în mare parte, rotațiile reale rezultate la desprindere.”

h) Aterizarea la săritura în lungime

„Deși traiectoria C.G.G. este deja stabilită, lungimea, distanța reală a săriturii poate fi scurtată, sau lungită. Scopul aterizării, prin poziția corpului, acțiunea piciorelor și brațelor este aceea de a nu scurta distanța reală a săriturii.

După G. Dyson, cea mai corectă aterizare este atunci când poziția întregului corp continuă traseul zborului C.G.G., nu-l scurtează, și relizează distanța cea mai mare dintre călcâi, și C.G.G. fără a cădea pe spate.

Deși aterizarea depinde de tehnica zborului, în general tehnica aterizării este comună și distingem două momente inseparabile și continue : gruparea și aterizarea propriu – zisă. Gruparea se realizează prin aducerea coapselor înainte cu genunchii sus, cu ambele relaxate (atârnă liber în jos).

Poziția trunchiului este dreaptă sau ușor înclinată. Brațele îndoite din articulația cotului sunt aduse sus și înainte.

Cu puțin înainte de atingerea nisipului, gambele se întind complet din articulația genunchiului, cu labele în flexie dorsală, cocomitent cu ducerea brațelor de sus în jos și înapoi. Această ducere a brațelor înapoi este deosebit de importantă căci menține trunchiul în poziție dreaptă și ajută ținerea picioarelor în sus cât mai mult timp. Efortul și întreaga atenție a săritorului va fi îndreptată spre păstrarea acestei poziții și să întârzie cât mai mult posibil atingerea solului.

În momentul atingerii nisipului cu călcâiele, tălpile se afundă în nisip, genunchii se flexează rapid pentru a absorbii șocul și pentru a permite bazinului să pivoteze înainte, peste călcâi și razant cu nisipul, fără al atinge.

Pivotarea bazinului peste călcâi poate fi însoțita de :

o extensie a trunchiului prin proiectarea bazinului înainte, mișcare sub formă de val ;

o trecere firească dincolo de călcâie ;

o rasucire în jurul călcâielor sper dreapta sau stanga întregului corp.”

3.2. Prioritățile în predarea tehnicii probei de săritură în lungime

Pregatirea fizica este componenta a antrenamentului sportiv,alaturi de pregatirea tehnica,pregatirea tactica, pregatirea psihologica,pregatirea teoretica, pregatirea atletica, adaugandu-se si refacerea capacitatii de efort.

Pregatirea fizica determina sporirea capacitatii generale de efort a organismului, menita sa bagajul tehnico-tactic in limitele regulamentului de concurs, asigurand in acelasi timp suportul energetic al performanței, stimuland cresterea indicilor functionali si fiziologici ai sportivului.

Pregatirea fizica are o pondere diferita de la o ramura de sport la alta.

Pregatirea fizica este sistematizata de doua tipuri principale: pregatirea fizica generala si pregatirea fizica specifica.

Pregatirea fizica generala (PFG) este indreptata spre dezvoltarea multilaterala si intarirea organismului atletului: dezvoltarea intr-o masura sau alta a intregii musculature, fortificarea organelor si sistemelor organismului cresterea posibilitatilor functionale ale acestora,imbunatatirea capacitatii de coordonare, cresterea pana la nivelul necesar a calitatilor motrice, corectarea defectelor de conformatie si tinuta ale corpului.

Pentru rezolvarea acestor probleme se utilizeaza exercitii fizice variate, indeosebi cele de dezvoltare generala. Alegerea acestor exercitii se realizeaza tinand cont de particularitatile si cerintele specializarii in atletism. De exemplu,PFG a aruncatorilor este mult mai mare ca volum si exercitii de forta decat cea a alergatorilor fondisti.

Cu aproximativ o suta de ani in urma, antrenamentul se facea numai cu ajutorul exercitiilor din ramura de sport respective. Dar, treptat, arsenalul antrenamentului a inceput sa se completeze cu un numar tot mai ridicat de exercitii fizice, pentru ca in perioada de pregatire pentru Jocurile Olimpice din 1912 sa existe parerea ca mai intai este necesara pregatirea fizica, iar apoi antrenamentul pentru concurs.

Analiza istoriei dezvoltarii metodicii de antrenament in atletism pe plan mondial demonstreaza ca in anii de dupa razboi, s-a accentuat tendinta de a crea cu ajutorul PFG o baza generala temeinica pentru specializare, folosindu-se in acest scop mijloace si exercitii variate. La inceputul deceniului al VI-lea a inceput sa se afirme necesitatea unei bune dezvoltari fizice a sportivilor in raport cu exigentele ramurii de sport respective (A.D.Novikov, 1948). Treptat, conceptia potrivit careia pregatirea fizica ar fi generala, aceeasi pentru toti, se schimba. Astfel, in prezent, pentru cresterea eficientei unei asemenea PFG se utilizeaza tot mai multe exercitii care corespund particularitatilor ramurii de sport.

Pregatirea fizica speciala (PFS) este indreptata spre dezvoltarea tuturor organelor si sistemelor, a tuturor posibilitatilor functionale ale organismului sportivului,la un nivel cat mai inalt, in vederea efectuarii unei anumite probe atletice. Bineinteles ca in acest scop se utilizeaza exercitiile din proba atletica respective, și exercitiile speciale.

Pregatirea fizica speciala trebuie sa constea, pentru toti atletii, de la juniori la seniori, asa cum s-a aratat mai inainte, din exercitii cat mai asemanatoare posibil, in ceea ce priveste cinematica si dinamica, cu elemental, sau partea intreaga la proba atletica. Acest principiu, expu de N.G.Ovoli, inca din 1949 si denumit principiul aplicativitatii, a fost ulterior fundamental stiintific ca urmare a cercetarilor intreprinse.

In prezent, alegerea exercitiilor speciale este deosebit de importanta, intrucat marea lor eficacitate este determinate, in multe privinte, nu numai de numarul de repetari, ci si de concordanta- cu cat mai stricta posibil- cu cerintele probei atletice respective: amplitudinea miscarilr,caracterul si valoarea eforturilor musculare, solicitarea sistemelor cardio-vascular si respirator, tensiunea psihica.

Pentru pregatirea fizica generala se utilizeaza intr-o masura mai mare exercitiile cu efecte generale, iar pentru pregatirea fizica specifica se utilizeaza exercitiile cu o stricta orientare. Dar si in pregatirea fizica generala se aplica exercitii précis orientate, pentru inlaturarea diferitelor deficiente in dezvoltarea fizica, pentru corectarea defectelor de conformatie si de tinuta ale corpului.

Pentru atletii tineri, sarcinile dezvoltarii fizice multilaterale sunt foarte vaste. Odata cu varsta, precum si cu cresterea maiestriei, numarul acestor sarcini si al exercitiilor de PFG scade, pentru a deveni mai specializate. Aceasta este linia generala, de principiu, careia particularitatile probei atletice respective ii aduc importante corrective.

Vorbind despre particularitatile de varsta, si ponderea PFG in antrenament, trebuie sa se tina seama si de insusirile naturale ale sportivului.

Pornind de aici, volumul exercitiilor PFG in sistemul de antrenament al sportivului este determinat in mare masura de nivelul componentelor gradului sau de pregatire. Daca sportivul prezinta o insuficienta dezvoltare a fortei anumitor grupe de muschi, o slaba mobilitate articulara sau o capacitate de lucru nesatisfacatoare se folosesc mijloacele corespunzatoare ale PFG.

Timpul rezervat PFG se modifica in raport cu proba atletica. La alergatori de fond, de exemplu, se aloca putin timp pentru PFG in schimb, alergarea ocupa o mare parte (pana la 85%) din volumul general al antrenamentului lor. La saritorii in inaltime, dimpotriva, volumul cel mai mare il ocupa exercitiile PFG si PFS iar sariturile in inaltime un volum foarte mic. Astfel, V. Brumel executa intr-un an pana la 1000 de sarituri in inaltime, cu élan complet, ceea ce reprezinta in total cam 2 ore pe an. In schimb, volumul celorlalte exercitii era urias: diverse sarituri, exercitii cu haltera, de mobilitate, pentru intarirea diferitelor grupe musculare, etc.

In procesul muncii cu atletii juniori, PFG ocupa locul fruntas, contribuind la cresterea, la formare organismului, asigurand o dezvoltare fizica multilaterala. In anii urmatori mijloacele PFG se utilizeaza tot mai mult pentru mentinerea iar in unele cazuri si pentru consolidarea componentelor gradului de PFG printre care unele sunt comune tuturor atletilor. Aceasta se refera in primul rand la capacitatea de lucru a sistemelor cardiovascular si respirator la procesele metabolice si de eliminare. Pentru cresterea posibilitatilor functionale ale acestor sisteme se utilizeaza pe larg, in antrenament, alergarea de durata lunga, cross-ul.

In unele cazuri devine necesara efectuarea unor exercitii cu character profilactic si corectiv. Dar de cea mai mare importanta este utilizarea exercitiilor de pregatire fizica generala in scopul cresterii posibilitatilor functionale ale sportivului si alese in raport cu specializarea acestuia ( L.P.Matveev, 1964). De exemplu, exercitiile de mobilitate cu folosirea fortei se recomanda aruncatorilor, iar cele cu miscari de balans, alergatorilor de garduri; se recomanda ca exercitiile pentru dezvoltarea fortei sa fie executate cat mai rapid de catre saritori, aruncatori, iar de catre alergatorii fondisti – mai lent, dar cu o durata mai mare.

Pe de alta parte o serie de exercitii de pregatire fizica generala si din alte ramuri de sport se utilizeaza de catre sportive si in etapa antrenament “de deconectare” sau in timpul odihnei active cand musculaturii trebuie sa I se dea de lucru iar psihicului, sistemului nervos, odihna.

De exemplu, alergarea usoara in padure este de un real folos pentru toti sportivii in refacerea dupa un mare effort de antrenament din ajun.

Se intelege ca in toate cazurile, utilizarea exercitiilor si al altor ramuri de sport trebuie fundamentata pentru fiecare atlet pentru evitarea unor urmari negative asupra specializarii sportive.

1 Metoda eforturilor variabile se bazeaza pe modificarea intensitatii sau tempo-ului de lucru in cadrul diferitelor exercitii: frecvent se utilizeaza alergarea dar metoda se aplica si prin mijloace specifice. Utilizarea unor eforturi variate determina solicitarea complexa a aparatelor si sistemelor corpului favorizand adaptarea treptata a acestora. Mijlocul principal il constituie alergarea pe teren variat, cu modificarea treptata a intensitatii mai ales datorita profilului terenului, creandu-se un dezechilibru intre nevoia de oxigen si posibilitatile de asigurare a acestuia. Aceasta datorie de oxigen determina senzatii de oboseala care trebuiesc invinse. Se recomanda in literatura de specialitate ca dupa o portiune de deal sa urmeze deplasare la vale. Ceea ce usureaza trecerea peste momente neplacute. In cadrul metodei eforturilor variabile se folosesc frecvent:

2. a. Metoda alternativa

2. b .Metoda alternativ-progresiva

2. c. Metoda Fartlek

2. a. Metoda alternativă– prin care o distanta sau perioada de timp data, unele parti anticipat stabilite se executa cu viteza ridicata, sau in care ea creste progresiv (astfel incat intensitatea efectului sa creasca intr-un timp scurt iar datoria de oxigen sa se completeze in intervalul de timp imediat urmator). De exemplu: alergare 60 de minute din care o mie de metri cu viteza de 4m pe secunda, echivalent cu 140 p/min si 100m cu viteza de 5m/s echivalent cu 180 p/min iar altele cu viteza mai mica.

2. b. Metoda alternativ-progresivă

Aceasta metoda are sub-variantele urmatoare :

-in crestere si/sau uniforma a distantelor(perioadelor de timp) sau a vitezelor de executie

– in crestere si/sau neuniforma a distantelor sau a vitezelor de executie

– combinata imbinand sistemele de crestere sau descrestere a eforturilor cu cele uniforme sau neuniforme

2. c. Metoda Fartlek

Se bazeaza pe parcurgerea anumitor distante(perioade de timp) stabilite in general de sportivi. Alternativa tempo-urilor de alergare se face dupa o schema prestabilita sau aleasa de sportivi( mai cu seama de momentul aplicarii acesteia in raport cu graficul formei sportive)

Metoda antrenamentului fracționat.

Metoda antrenamentului cu intervale (scurte,medii si lungi)

Aceasta metoda are o larga raspandire intrucat se bazeaza pe principiul divizarii efortului pe intervale cu perioade planificate de odihna si efort. Intervalele de timp nu sunt folosite pentru o refacere completa sistandu-se atunci cand frecventa pulsului ajunge ajunge la 120-130 pulsatii pe minut (stadiul intermediar de revenire) moment in care actioneaza efortul urmator. In cadrul acestei metode se utilizeaza de regula viteze mari de executie. Factorii de progres constau in cresterea vitezei de executie si/sau reducerea duratei pauzelor (intervalelor de odihna intermediare) impuse de adaptarea sportivului la efort.

Si aceasta metoda prezinta cateva variante:

-metoda cu intervale scurte (cu durata efortului cuprins intre 15s si 20 min);

-metoda intervalelor medii (in care durata efortului se incadreaza intre 2 si 8 minute);

-metoda intervalelor lungi (cu o durata a efortului cuprinsa intre 8-15 min)

Cand se foloseste forma intensiva, caracteristic este volum mic si intensitate mare, iar la forma extensiva caracteristic este volum mare si intensitate mica.

Dupa cum se vede, durata scazuta, medie si lunga se caracterizeaza ca lactacide,glicolitice si consum de oxigen. Pauzele intre repetari vor fi stabilite intre 30 si 90 minute, durata ce permite revenirea frecventei cardiace la 120-130 de pulsatii pe minut, moment in care se incepe a doua repetitie.

Se lucreaza in serii putine (2-3 la numar) compuse din 3-4 repetari pe antrenament deoarece un volum mai mare duce la epuizarea rezervelor de glicogen. In calcularea tempo-ului in alergarea de semifond la antrenament se tine cont de timpul optim (record personal) ce se suplimenteaza de la o luna la alta.

3.5. Precizări ale regulamentului probei de săritură în lungime

Întrecerile de săritură în lungime și triplusalt trebuiesc să se desfășoare în conformitate cu regulamentul de desfășurare a concursurilor de atletism și presupun o serie de reguli comune tuturor săriturilor și o altă serie de reguli specifice probei.

Reguli de concurs

Ordinea de concurs este trasă la sorți. Pentru competițiile de anvergură unde există un tur de calificare anterior finalei se va efectua o nouă tragere la sorți înaintea acesteia.

O încercare este considerată nereușită (și nu este măsurată) dacă:

bătaia-desprinderea este făcută dincolo de linia de bătaie ;

bătaia-desprinderea este făcută înafara pistei de elan (culuarului), în lateral, fie în fața fie în spatele nivelului pragului ;

atinge solul între linia de bătaie și groapa cu nisip ;

efectuează o săritură în tumbă, de orice natură, în timpul elanului sau a săriturii propriu-zise ;

se întoarce prin groapa cu nisip în loc să părăsească zona de aterizare astfel încât primul său contact cu exteriorul să fie făcut dincolo de nivelul locului unde a aterizat.

Fiecare concurent are dreptul la 3 încercări, după care se face un clasament intermediar, iar primii 8 beneficiază de 3 încercări suplimentare.

La cele 3 încercări suplimentare ei vor sări în ordinea inversă a clasamentului intermediar. În cazul în care numărul concurenților nu este mai mare de 8 ei vor beneficia de 6 încercări.

Un concurent va fi creditat cu cea mai bună performanță reușită în cele 6 sarituri (inclusiv cele de departajare, dacă este cazul).

Câștigător este declarat concurentul care a realizat cea mai lungă săritură, iar clasamentul se întocmește în ordinea descrescătoare a performanțelor înregistrate. În caz de egalitate, concurenții vor fi departajați după a doua performanță, iar dacă egalitatea persistă după cea de a treia saritura, cea de a patra saritura, etc. Dacă egalitatea continuă și doar dacă este vorba de locul întâi concurenții vor primi dreptul de a efectua încă o încercare de departajare.

Pista de elan

Lungimea minimă a pistei de elan va fi de 40 metri, iar cea maximă de 45 metri măsurați de la nivelului liniei de bătaie. Pista de elan, delimitată de două linii albe paralele de câte . fiecare, va avea o lățime de 1,22-1,25 metri.

Pragul

Va fi de culoare albă, construit din lemn sau orice alt material asemănător și va fi situat la nivelul pistei și a gropii cu nisip.

Groapa de aterizare

Va fi umplută cu nisip neted și umed, a cărei suprafață va fi la nivelul pragului de bătaie.

Va avea o lățime cuprinsă între 2,75 și 3 metri și va fi astfel delimitată încât axul ei să fie în continuarea axului pistei de elan.

Măsurarea

Măsurarea lungimii unei aruncări se face întinzând ruleta cu punctul “ (zero) la ultima urmă lăsată de către săritor în groapa cu nisip (cea mai apropiată de prag) astfel încât să fie perpendiculară pe linia de bătaie sau pe prelungirea laterală a acestuia (pentru cazurile când ultima urmă se află în lateral față de pista de elan).

Concluzii

Din desfasurarea experimentului si analiza dinamicii efortului in ciclul anual de antrenement se desprind urmatoarele:

Cresterea capacitatii de efort aerob, mixt, aenorob, cerinta de prim ordin in cresterea performantelor in probele de sarituri, este posibila numai in masura in care efortul fizic este dirijat corect, sistematic si continuu, raportul dintre ele trei tipuri de efort capatand proportii diferite in functie de esalonul de sportivi cu care se lucreaza;

O conditie esentiala in realizarea performantei in probele de sărituri o reprezinta unitatea procesului de pregatire, evitarea intreruperilor si socurilor in utilizarea principalilor indicatori in pregatire;

Cresterea gradata a eforturilor prin marirea volumului si complexitatii solicitarii;

Marirea volumului de antrenament este justificata de faptul ca un efort bazat pe cantitate trebuie sa preceada unui efor bazat pe cantitate, ceea ce fixeaza si consolideaza imbunatatirile obtinute, permitand desfasurarea in continuare, a unor eforturi intense, ceea ce va duce la cresterea rezultatelor sportive. Cresterea rezultatelor sportive se va face tinandu-se cont de urmatoarele:

efectuarea antrenamentelor pe tot parcursul anului(incursiv in vacantele scolare);

cresterea numarului de antrenamente pe saptamana, de la patru la sase;

cresterea volumului de alergare in cadrul fiecarei lectii si ciclu de antrenament;

marirea volumului de exercitii de pregatire generala prin :

volum sporit de exercitii speciale executate in plat si in panta;

alergare in panta;

lucru in circuit la sfarsitul fiecarei lectii de antrenament, pe tot parcursul anului.

In ceea ce priveste marirea intensitatii solicitarii, se va acorda o atentie deosebita cresterii intensitatii efortului de antrenament prin aleternarea judicioasa a eforturilor cu caracter aerob, mixt, si anaerob si se va face, in principal, pe seama acelor mijloace care solicita atletul asemanator cu efortul de concurs.

Pentru a asigura o corelatie optima in ciclul anual de antrenament propun sa se lucreze astfel:

efort in zona aeroba- mai mult de 50-60% pana la 70% din volumul anual;

efort in zona mixta -20-25% din volumul anual;

efort in zona anaeroba-intre 3-6% ;

pentru restul volumului se vor utiliza mijloace pentru pregatier fizica generala;

Pregatirea juniorilor sa imbrace aspectul dezvoltarii multilaterale prin aprofundarea pregatirii fizice generale, urmarind obtinerea unui nivel ridicat al capacitatii de efort aerob, a tuturor calitatilor motrice de baza, avand in vedere ca acestea devin elemente conditionale in realizarea pregatirii fizice specifice.

Unul din scopurile principale ale pregatirii fizice generale va fi perfectionarea tehnicii de alergare deoarece acest lucru permite executia economica, rationala si eficienta a unei miscari, favorizand astfel cea mai buna utilizare a calitatilor alergatorului si a conditiilor externe.

Pentru ca un sportiv sa dea randament, atat in antrenament cat si in competitii, trebuie neaparat sa luam in calcul ponderea pregatirii fizice generale si a pregatirii fizice specifice din cadrul pregatirii sportivilor.

BIBLIOGRAFIE

ALEXANDRESCU D., TATU, T., ARDELEAN, T., 1983, Atletism, Editura Didactică și Pedagogică, București,

BUTLER M., 2003, Statistics Handbook – athletics, I.A.A.F., Paris,

DEMETER A., 1970, Fiziologia educației fizice și sportului, Editura Stadion,

DRAGAN D., 1992 Atletism Tehnica Probelor, Editura Universității din Oradea, Oradea,

DRAGAN D., 1977, Atletism abc , Editura Librăriile Crican, Oradea,

DRAGAN I., 1989, Selecția și orientarea medico – sportivă, Editura Sport – Turism, Bucuresti

DRAGAN I., 1986, "Ergofiziologie", Universitatea Ecologică, București

GEVAT CECILIA, LARION, A., 2001, Atletism, Editura “Ovidius” University Press, Constanța

GEORGESCU G., PLACON ELENA, LUPU ADINA, 2002, Regulament Manual 2002 – 2003, București

HOMENKOV L., 1977, Atletism, Editura Sport-turism, București

MAROTI Ș., 2008, Metodologia cercetării științifice în Educație Fizică și Sport, Editura Universității din Oradea, Oradea

MITRA G., MOGOȘ A., 1977, Dezvoltarea calitaăților motrice, Editura Sport –Turism, București

PIASENTA J.,, L’ athletisme en 40 kinogrammes, Editura Dima Sport, Franța

RAȚĂ GLORIA, 2002, Atletism Tehnică, Metodică, Regulament, Editura Alma Mater, Bacău

TATU T., 1978 Teoria și metodica Atletismului (f.e.) București

"Regulamentul concursurilor de atletism", F.R.A., 1996