Sarbatoarea Corturilor – O Perspectiva Teologica A Timpului Sfintit
CUPRINS
Lista abrevierilor……………………………………………………………………………… 2
Introducere……………………………………………………..…………………………….. 3
CAPITOLUL I
Teologia sfințirii timpului…………………………….……………………………………… 6
Starea de sfințenie raportată la poporul ales…………………………….………………. 8
Sfințirea unor persoane în vederea slujirii lui Iahve…………………………………… 12
Noțiunea de “sfințenie” în cult…………………………………………………….…… 15
Sfințirea timpului………………………………………………………….…………… 16
1.4.1. Începutul timpului……………………………………………………………………. 16
1.4.2.Timpul sfințit…………………………………………………………………………. 19
CAPITOLUL II
Prezentarea sărbătorii ………………………………………………………………..….…. 28
2.1. Ciclul sărbătorilor ………………………………………………………………..….… 28
2.2. Etimologie ………………………………………………………………………….. … 31
2.3. Originea sărbătorii ………………………………………………………………..…… 32
2.4. Timpul celebrării sărbătorii ………………………………………….……………..….. 34
2.5. Cadrul sărbătorii ……………………………………………………………………..… 36
2.6. Celebrarea ………………………………………………………….…………………… 37
2.7. Ceremoniile ……………………………………………………………………….…… 39
2.7.1.Cortul………………………………………………………………………….……… 39
2.7.2. Cele patru specii de plante ………………………………………………….……..… 39
2.7.3. Liturghia de sărbătoare ………………………………………………………………. 37
2.7.4. A doua zi de sărbătoare …………………………………………………………..….. 40
2.7.5. Libațiunea apei (nisuk hammaim) …………………………………….………..…… 42
2.7.6. Rugăciunile pentru ploaie ……………………………………………………….…… 44
2.7.7. Tipuri de Halel …………………………………………………………….………. 45
2.7.8. Hakafot sau Ocolurile ………………………………………………………….….. 47
2.7.9. Ziua a șaptea ………………………………………………………………………. 47
2.7.9. Ziua a opta ………………………………………….……………………..………. 48
CAPITOLUL III
Sărbătoarea Corturilor în relație cu alte sărbători iudaice …………………………..…..…. 50
3.1. Scurtă prezentare a sărbătorilor mai importante din calendarul iudaic ………….…..… 50
3.2. Simbolismul sărbătorii Corturilor ……………………………………………….….…. 54
3.3. Sărbătorile evreilor ……………………………….…………………………………… 57
3.4. Valoarea religioasă a sărbătorii în raport cu “ziua a opta” ……………….……….….. 64
Concluzii ………………………………..…………………………………………….…… 65
Bibliografie………………………………………………………………………………….68
=== sarbatoarea corturilor ===
CUPRINS
Lista abrevierilor……………………………………………………………………………… 2
Introducere……………………………………………………..…………………………….. 3
CAPITOLUL I
Teologia sfințirii timpului…………………………….……………………………………… 6
Starea de sfințenie raportată la poporul ales…………………………….………………. 8
Sfințirea unor persoane în vederea slujirii lui Iahve…………………………………… 12
Noțiunea de “sfințenie” în cult…………………………………………………….…… 15
Sfințirea timpului………………………………………………………….…………… 16
1.4.1. Începutul timpului……………………………………………………………………. 16
1.4.2.Timpul sfințit…………………………………………………………………………. 19
CAPITOLUL II
Prezentarea sărbătorii ………………………………………………………………..….…. 28
2.1. Ciclul sărbătorilor ………………………………………………………………..….… 28
2.2. Etimologie ………………………………………………………………………….. … 31
2.3. Originea sărbătorii ………………………………………………………………..…… 32
2.4. Timpul celebrării sărbătorii ………………………………………….……………..….. 34
2.5. Cadrul sărbătorii ……………………………………………………………………..… 36
2.6. Celebrarea ………………………………………………………….…………………… 37
2.7. Ceremoniile ……………………………………………………………………….…… 39
2.7.1.Cortul………………………………………………………………………….……… 39
2.7.2. Cele patru specii de plante ………………………………………………….……..… 39
2.7.3. Liturghia de sărbătoare ………………………………………………………………. 37
2.7.4. A doua zi de sărbătoare …………………………………………………………..….. 40
2.7.5. Libațiunea apei (nisuk hammaim) …………………………………….………..…… 42
2.7.6. Rugăciunile pentru ploaie ……………………………………………………….…… 44
2.7.7. Tipuri de Halel …………………………………………………………….………. 45
2.7.8. Hakafot sau Ocolurile ………………………………………………………….….. 47
2.7.9. Ziua a șaptea ………………………………………………………………………. 47
2.7.9. Ziua a opta ………………………………………….……………………..………. 48
CAPITOLUL III
Sărbătoarea Corturilor în relație cu alte sărbători iudaice …………………………..…..…. 50
3.1. Scurtă prezentare a sărbătorilor mai importante din calendarul iudaic ………….…..… 50
3.2. Simbolismul sărbătorii Corturilor ……………………………………………….….…. 54
3.3. Sărbătorile evreilor ……………………………….…………………………………… 57
3.4. Valoarea religioasă a sărbătorii în raport cu “ziua a opta” ……………….……….….. 64
Concluzii ………………………………..…………………………………………….…… 65
Bibliografie………………………………………………………………………………….68
LISTA ABREVIERILOR
BOR – Biserica Ortodoxă Română
MMB – Mitroplia Moldovei și Bucovinei
O – Ortodoxia
ST – Studii Teologice
EIBMBOR – Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
Introducere
Odată cu crearea lumii văzute și nevăzute, Dumnezeu a creat și timpul care este indisolubil legat de aceasta, „la început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1,1). Acest început este interpretat de sfinții Părinți și teologi ca fiind începutul creației și începutul timpului însuși, așa cum formulează Sfântul Vasile cel Mare această idee: „Precum începutul unui drum nu este încă un drum, nici al unei case nu este o casă, la fel începutul timpului nu este încă un timp, nu este nici aceasta nici cea mai mică parte”. Dumnezeu crează deodată făptura și timpul. Crează făptura cu un timp al ei, în care vine la existență, crește și se împlinește. Cuvintele „la început” – începutul timpului, și „a făcut” – se înțelege făptura, arată unitatea și întrepătrunderea dintre timp și făptură. Timpul face astfel parte din opera Creatorului, este o măsură și o succesiune de măsuri, trepte, stări în care se zidesc lucrurile și ființele. Făptura există cu timpul ei, cu o anume durată a ei, în care trebuie să se împlinească, să-și aducă rodul. Fericitul Augustin observă că „lumea nu a fost creată în timp, ci cu timpul”. Aceasta înseamnă că timpul nu poate fi conceput ca un cadru încremenit ci ca o dimensiune dinamică a făpturii – timpul este viață. Origen spune că „înainte de a fi lumea timp nu era” iar odată cu acest început apare și succesiunea timpului pentru creatură. Dumnezeu, care a ales pe Israel din rândul celorlalte popoare, și l-a rezervat pentru Sine, i-a cerut ca din timpul său, consacrat în cea mai mare parte ocupațiilor pământești, să închine câteva zile lui Iahve. Altfel zis, să le sfințească pentru Domnul, să le consacre Lui. De fapt, întregul timp este al lui Dumnezeu, dar a fost dăruit și omului o parte pentru a se împlini în el, după cum exclamă psalmistul: „A Ta este ziua și a Ta este noaptea, Tu ai întocmit lumina și soarele … vara și primăvara Tu le-ai zidit” (Psalmul 73, 17-18).
După ce a creat lumea văzută în șase zile, deci, după încheierea creației, prin încununarea zilelor creației cu zidirea omului în ziua a șasea (Facere 1, 31), Dumnezeu a văzut că toate erau perfecte, S-a odihnit, adică a fost mulțumit: „erau bune foarte…” și le-a dat în seama omului (Facere 1, 28), iar apoi a sfințit ziua a șaptea și a binecuvântat-o (Facerea 2, 2-3). Sfârșitul creației este încununat de această sărbătoare în care Dumnezeu S-a odihnit și a poruncit-o omului în vremea lui Moise ca zi de odihnă, când zice: „adu-ți aminte”, și cere totodată ca el să o sfințească, împlinind astfel voia Creatorului, supunându-se poruncii Lui. Referitor la textul scripturistic pe care l-am amintit, trebuie să precizăm faptul că, atunci când vorbim de „odihnă”, nu putem admite că Dumnezeu a impus-o ca zi de sărbătoare primilor oameni, nici că ar fi fost necesară pentru Creator, întrucât cerul și pământul au fost făcute numai prin cuvântul divin, și Cel atotputernic, care nu este materie, nu are nevoie de odihnă. Verbul relexiv „a se odihni”, folosit la timpul trecut, nu se referă la Dumnezeu, ci este o formă de exprimare umană, pentru a se arăta că actul creației a fost încheiat iar ziua de odihnă va fi pentru om ceva necesar pentru refacerea forțelor sale fizice și spirituale. Această zi trebuie respectată, deoarece a fost sfințită și binecuvântată de Dumnezeu spre folosul creaturii Sale. Prima referire cu privire la această zi este în Ieșire 16, 23 când poprul evreu rătăcea prin pustiul Sinai, iar apoi, ca poruncă expresă pe care omul era dator să o țină în cea mai mare sfințenie, este dată de Dumnezeu pe muntele Sinai, legiuitorului Moise, iar această zi a fost instituită ca și zi sfântă. De-a lungul istoriei poporului evreu s-a denaturat caracterul sacru al acestei zile motiv pentru care poporul era mereu atenționat, deoarece nu mai cinsteau cum se cuvine sâmbăta (Isaia 56, 24; 58, 13-14; Ieremia 17, 20-22), la fel și în vremurile dinaintea venirii Mântuitorului (Matei 12, 10-13; Marcu 2, 27; Luca 13, 10-17) Deci, timpul sfințit nu poate fi umplut cu aceleași îndeletniciri ca în restul timpului obișnuit. Porunca respectării zilelor de odihnă formau una din condițiile cele mai importante ale Legământului dintre Iahve și Israel și a păstrării sfințeniei în mijlocul israeliților.
Dată fiind importanța noțiunii de „timp” pentru om – timpul fiind, la fel ca și întreaga făptură văzută și nevăzută, – creația lui Dumnezeu, în lucrarea de față se încearcă o analiză a acestei noțiuni, din perspectiva calendarului liturgic al sărbătorilor iudaice, în speță, Sărbătoarea Corturilor, de care ne vom ocupa. Plecând de la ideea că toată creația este sfințită, și cu menirea de a se sfinți, pentru a-și putea împlini scopul, adică de a ajunge la desăvârșire, la fel se poate vorbi și despre timp, care este tot creația lui Dumnezeu după cum ne arată referatul scripturistic al cărții Facerii: „Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfinițit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de lucrurile Sale” (2, 3). Aceasta este, după cum se poate vedea, prima zi sfințită de Dumnezeu, zi în care omul are datoria de a se sfinți – după modelul Creatorului său – pe durata acestor zile, care sunt timpuri sfințite, debarasându-se de preocupările lumești si vremelnice, slujind în mod special lui Dumnezeu.
Din acest motiv, propun în cele ce urmează o analiză a timpului sfințit din perspectiva unui important praznic al calendarului religios iudaic, Sărbătoarea Corturilor, încercând să reliefez în primul capitol, intitulat „Teologia sfințirii timpului”, cum se sfințește timpul de către „coroana creației divine” – omul – după porunca lui Dumnezeu, pentru ca în capitolul următor prezint în detaliu Sărbătoarea Corturilor cu elementele și ceremoniile ei și simbolistica acestora, insistând în ultimul capitol, asupra noțiunii de sfințenie, să pun acest praznic, ca și „sărbătoare sfântă” și „timp sfințit” în relație cu celelalte „zile sfinte” care întregesc calendarul religios iudaic.
CAPITOLUL I
Teologia sfințirii timpului
Sfințenia, ca stare de curăție absolută și desăvârșire morală, este proprie numai lui Dumnezeu Cel sfânt prin excelență. Noțiunea de sfințenie stă într-o relație indisolubilă cu ceea ce este sfânt, care desemnează ceva total diferit, curat în gradul cel mai înalt, fără urmă de păcat și, în cele din urmă, consacrat. Cel ce poartă numele de sfânt în adevăratul înțeles al cuvântului este Dumnezeu Cel mai presus de toate, Care se descoperă El Însuși sub acest nume când îi îndeamnă pe israeliți: „Fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt” (Leviticul 19, 2). Apelativul de sfânt acordat lui Dumnezeu este diferit de cel dat oricăror alte ființe sau lucruri fiindcă „nimeni nu este sfânt ca Domnul” (1 Regi 2, 2), în sensul că El este izvorul și norma a toată sfințenia și în afară de El nu există ființe asemenea Lui. Sfințenia Sa arată superioritatea Lui asupra lumii; „Eu sunt Dumnezeu și nu om” (Osea 11,9). Când aghiografii Vechiului Testament Îl numesc pe Dumnezeul Cel viu, sfânt, ei Îl consideră deosebit atât de idolii „care nu grăiesc” și „sunt purtați pentru că nu sunt în stare să meargă” (Ieremia 10, 5), cât și de oamenii asemănători cu iarba câmpului (Psalmul 102, 15). Autorii sfinți ne arată totodată, că sfințenia lui Dumnezeu vine vine din misterul ființei Sale și produce omului teamă și cutremur, deși El este Cel care a acceptat să aducă omului mântuirea. Larga utilizare a temenului ebraic „sfânt”, are în vedere și pe om, îndeosebi pe profeți, ca unii care erau purtătorii privilegiați ai puterii duhului divin și făceau cunoscută voia lui Dumnezeu în mijlocul fiilor lui Israel.
Referitor la termenul „sfânt”, trebuie să mai precizăm faptul că în unele texte el mai apare și la numărul plural, și cu sensul de substantiv „sfinții”, la care se adaugă genitivul: „sfinții lui Dumnezeu”, „sfinții Săi”. Termenul echivalent în limba ebraică pentru „sfânt”, este „qadhoș”, fiind acordat tuturor persoanelor închinate lui Dumnezeu ca să poată desemna comunitatea credincioșilor israeliți, adică pe evreii pioși, la care se referă cuvintele psalmistului care zice: „Prin sfinții care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei” (Psalmul 16, 3).
Dar, Dumnezeu, care l-a ales pe poporul lui Israel din mijlocul celorlalte popoare și l-a rezervat pentru Sine, i-a cerut acestuia prin întreaga lege descoperită lui Moise ca, din timpul său, care era consacrat în cea mai mare parte ocupațiilor pământești, să închine câteva zile lui Iahve. În Vechiul Testament nu numai ziua a șaptea are semnificație sacră, ci și ziua întâia. Ziua întâi este ziua luminii: „Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină”. Desigur, ziua întâia este prin ea însăși începutul creației, sfințită de inauguarea actului creator al lui Dumnezeu. Asupra ei prezidează prima Cincizecime, căci „Duhul Sfânt se purta deasupra apelor” (Facere 1, 2), de aceea ziua întâia va rămâne mereu o zi consacrată. Trebuie precizat încă de la început că, deși se spune în cartea Facerii că „Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile Sale în ziua a șaptea pe care a sfințit-o și a binecuvântat-o”, El a binecuvântat-o și a sfințit-o nu pentru Sine, ci pentru creatura Sa cea mai de preț, adică pentru om.
În paginile Sfintei Scripturi, până la scoaterea evreilor din robia egipteană, nu a fost poruncită nicăieri ținerea zilei a șaptea. „Odihna” despre care se spune că „s-a odihnit Dumnezeu” înseamnă ce El a terminat toată lucrarea Sa, pe care a binecuvântat-o, și a sfințit ziua, ca sfârșit a acestei lucrări. Dealtfel, așa cum grăiește El însuși prin proorocul Isaia: Dumnezeu nu obosește, nici nu-și sleiește puterile” (Isaia 60, 28), deci El n-are nevoie de odihnă, fiindcă „Tatăl Meu până acum lucrează, și Eu lucrez” (Ioan 5, 17), zice Domnul. Dumnezeu lucrează prin cârmuirea lumii, prin pronia sau purtarea de grijă pe care o are față de aceasta, pe care o conduce spre desăvârșire. Cum Dumnezeu este existența, Viața însăși, odihna sau încetarea activității Lui ar însemna încetarea vieții, sfârșitul existenței lumii. Pentru Adam, toate zilele în rai erau sărbătorești, pentru că el trăia în apropierea lui Dumnezeu, în strânsă comuniune cu El, sfințind numele Lui și slăvindu-l zilnic, față către față, el neavând nevoie de odihnă în rai, fiincă acolo munca nu era obositoare,ea fiind o plăcere.
S-a observat că ziua de odihnă a fost stabilită ca zi de sărbătoare pentru evrei în legătură cu Paștile. În același timp, o dată cu sărbătoarea Paștelui, este consacrată și ziua întâia, pentru care Moise face precizarea: „În ziua întâi să aveți adunare sfântă, în ziua a șaptea , iar adunare sfântă” (Ieșire 12,6).
Aceeași consacrare se poate observa și la alte sărbători, în speță, Sărbătoarea Corturilor: „În ziua întâi va fi adunare sfântă și în ziua a opta va fi adunare” (Levitic 23, 35-36). Ceea ce se poate remarca în mod deosebit, este și consacrarea zilei a opta împreună cu ziua întâia, ziua a opta fiind totodată și ziua întâia a unei noi săptămâni. Cu toate acestea, profetul o numește a opta zi, lucru care vrea să scoată în evidență ieșirea din ciclul numărului șapte, al repetiției sau, cu alte cuvinte ieșire din timpul ciclic, și deschidere, intrare în timpul celei de a opta zi, simbol al plinătății timpului, al învieii, timp al unei neîncetate înnoiri, nu al unei repetiții monotone între naștere și moarte.
Starea de sfințenie raportată la poporul ales
În limbajul aghiografilor, termenul „sfânt” nu se aplică numai anumitor persoane sau ci și poporului lui Israel, care este poporul cel sfânt al lui Dumnezeu, în virtutea legăturii de dragoste pe care Iahve a încheiat-o cu acest popor, care dintre toate neamurile pământului, a fost chemat pentru a duce o viață curată și, totodată pentru a se păstra credința într-un singur Dumnezeu, credința monoteistă. Datorită înmulțirii fărădelegilor de pe pământ și a căderii în idolatrie, Dumnezeu hotărăște să își aleagă un popor din chaldeanul Avram, lucru care marchează totodată și începutul pregătirii pentru venirea Mântuitorului. Pregătirea poporului ales s-a făcut într-un mod cu totul special, atât sub aspect pozitiv cât și sub aspect negativ. Sub cel dintâi aspect, ea s-a făcut prin întărirea făgăduințelor lui Dumnezeu despre trimiterea unui Răscumpărător lui Avraam, Isaac și Iacob, prin făgăduințele făcute fiecăruia: „Întru sămânța ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Facere 22,18; 26,4; 28,14). Conștiința venirii Mântuitorului se va menține vie în mijlocul poporului evreu îndeosebi prin profețiile mesianice. În sens negativ, poporul iudeu a fost pregătit prin întărirea conștiinței păcătoșeniei și dorința după venirea unui izbăvitor care să-i scape din robia păcatului. Această pregătire s-a făcut îndeosebi prin Legea ceremonială a lui Moise, ale cărei jertfe, spălări și curățiri prefigurau jertfa izbăvitoare a Mântuitorului și curățirea păcatelor prin pocăință.
Dumnezeu, prin propria și libera voință, alegând acest popor, impune acestuia o serie de îndatoriri, dându-i legi pe care să le păzească, în acest fel, deosebindu-se de popoarele idolatre în mijlocul cărora se afla, de a se arăta popor ales tocmai prin credința fermă în Iahve, Cel unul și Sfânt. Poruncile Legii au constituit totdeauna pentru poporul ales unicul dreptar de viață. Așa cum a fost promulgat pe Muntele Sinai, Decalogul trebuia să constituie punctul de plecare în sensul educativ al Legii, de a face pe om mai bun și mai drept. El trebuia să înfățișeze întreaga viață a poporului, ca acesta, educat în școala Legii, să se ridice la înălțimea misiunii lui, să trezească în popor sentimentul de responsabilitate și culpabilitate, ideea de păcat să se contureze tot mai clar în cugetul său, astfel ca dorința de mântuire să sporească, credința și speranța în Mântuitorul să se întărească. Acest rol educativ l-a îndeplinit Decalogul. Poruncile sunt în așa fel alcătuite și înșirate, ca din ele să se vadă că Dumnezeu a condus acest popor ca un adevărat părinte, fie sub raport religios, fie sub raport moral – social, în viața publică, familială sau particulară. Ca un catehism al vieții, Decalogul a fost normatorul raporturilor dintre credincioși și Dumnezeu, dintre om și om, dintre om și societate. În el s-a concentrat toată organizarea comunității lui Israel ca într-un sâmbure din care a rodit viața, a rodit legământul, i s-a deschis lui Israel calea spre har și fericire. Misiunea acestui popor de a sluji numai Dumnezeului Celui adevărat și sfânt prin excelență este exprimată prin cuvintele pe care Domnul i le descoperă lui Moise în pustiul din Muntele Sinaiului: „Îmi veți fi preoție împărătească și neam sfânt: acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel” (Ieșire 19, 6). Această înaltă idee este reluată de către Moise prin care le descoperă israeliților că sunt popor sfânt, ales de Dumnezeu, precum și de către profetul Isaia: „Eu, Domnul, te-am chemat întru dreptatea Mea și te-am luat de mână și te-am ocrotit și te-am dat ca legământ al poporului Meu, spre luminarea neamurilor” (Isaia 42, 6). În virtutea acestei alegeri divine, poporul lui Israel devine sfânt, și, totodată, în baza legământului încheiat între el și Dumnezeu pe Muntele Sinai, Israelul luat în totalitatea sa va fi un neam al cărui fiecare membru va poseda cele mai mari demnități care sunt în lume, regalitatea și sacerdoțiul. Prin această alegere liberă de către Iahve, în urma căreia Israelul devine popor sfânt, i se recomandă să aibă o purtare sfântă față de idolatri: „Vorbește fiilor lui Israel și le spune: Cînd veți trece peste Iordan, în pământul Canaanului, să alungați de la voi pe toți locuitorii țării și să stricați toate chipurile cioplite ale lor, toți idolii lor cei turnați din argint și toate înălțimile lor să le pustiiți” (Numerii 33, 52-53); „Celui de alt neam să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai cu camătă, ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvinteze întru toate câte se fac de mâinile tale în pământul în care mergi să-l iei în stăpânire” (Deuteronomul 23, 20). Alegerea este întărită juridic prin legământul încheiat cu Iahve prin cele două părți contractante.
Pentru a rămâne sfânt, precum Domnul Dumnezeu îi cere lui Israel zicând: „Fiți sfinți că Eu sunt sfânt”, o cerință esențială din partea poporului ales era, în raport cu Iahve, să-și îndeplinească menirea pentru care a fost ales, aceea de a fi mijlocitor în lume. Poziția lui de ales, consacrat, nu trebuie să-l facă doar să se bucure de propriile privilegii create în urma Legământului cu Stăpânul întregului univers, ci mai ales, să-și dea seama de marea răspundere pe care o avea, de a reprezenta pe Iahve în fața popoarelor și lumea înaintea Dumnezeului său, așa cum zice psalmistul: „Cântați Domnului cântare nouă. Vestiți între neamuri slava Lui, întru toate neamurile minunile Lui” ( Psalmul 95, 1-3).
Starea de sfințenie se face evidentă în viața și istoria poporului ales mai ales prin alegerea lui din rândul tuturor neamurilor, prin legământ și darea Legii, pe Muntele Sinai; misiunea lui de a fi mijlocitor în lume, prin păstrarea credinței monoteiste și prin trăirea în dreptate și viață morală. Cât privește denumirea de „Israel”, dată poporului evreu, aceasta s-a menținut multă vreme, cu toate că ulterior a intrat în uz și cuvântul „am”- „popor”, adică „am Israel” – „poporul lui Israel”, pentru a-l desemna în mod exclusiv pe el, deoarece pentru celelalte popoare , adică înțelegând popoarele păgâne, s-a folosit termenul „goij”, al cărui corespondent este „etnos”, în greaca Septuagintei. În Septuaginta se folosește termenul „laos” cu înțelesul de popor, etnie sau comunitate națională, și el s-a aplicat și lui Israel pentru a desemna demnitatea lui specială de a fi popor al lui Dumnezeu. În originalul ebraic expresia de „popor sfânt” folosește termenul de „goy” și nu de „am” și alegerea lui este condiționată de urmarea pouncilor divine și de păstrarea legământului cu Iahve: „Deci, de veți asculta glasul Meu, și veți păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veți fi popor ales că al Meu este tot pământul” (Ieșire 19, 5). De aceea, toată mărturisirea de credință israelită se poate enunța în următoarele: „Iahve este Dumnezeul lui Israel și Israel este poporul lui Iahve”.
Dumnezeu îl scoate pe poporul evreu din robia egipteană „cu mână tare” (Ieșire 13, 14) și îl conduce în Canaan, însă numai cu voia acestuia. De câte ori poporul evreu refuză să dea ascultare lui Dumnzeu, este părăsit de El, dar în toate faptele mari este ajutat de Dumnezeu, pentru că voiește să urmeze sfatul Lui și să facă voia Lui. Actul de scoatere a poporului evreu din Egipt și de așezare a lui în Canaan intenționează să facă din el un un popor devotat lui Dumnezeu care să-si manifeste devotamentul prin faptele stabilite de Lege pe care o dă Dumnezeu prin Moise. Prin aceasta se stabilește o alianță, o legătură specială, un legământ între Dumnezeu și poporul evreu, în deplină libertate. Dumnezeu urmărește prin această alianță cu poporul evreu nu o extindere a puterii lui lumești peste tot pământul, deoarece dacă acesta ar fi fost planul lui Dumnezeu, l-ar fi putut înfăptui. Dumnezeu urmărea prin poporul evreu realizarea unei misiuni universale și nu numai în vederea acestei misiuni îl ajută și îl călăuzește și–l ajută, ci urmărea ridicarea lui la o concepție superioară despre El și la o viață morală corespunzătoare, iar prin aceasta, răspândirea în lume a unei asemenea concepții și vieți precum și unificarea omenirii în principii superioare de gândire și viață.
Israeliții sunt un popor sfânt, deoarece prin alegerea divină, după cum spunea profetul, poartă numele lui Iahve și El l-a creat pentru gloria Lui, așa cum se spune în cartea lui Isaia: „Pe toți acei care poartă numele Meu și pentru slava Mea i-am creat, i-am zidit și i-am pregătit” (Isaia 43, 7). Acest popor sfânt a fost făcut pentru Dumnezeu, ca să fie preaslăvit de El în laude (Isaia 43, 21). Împlinirea acestei misiuni este garantată de încheierea legământului în urma căruia poporul ales „este în serviciul special allui Iahve prin cult și-i supus din această cauză unor reguli speciale de sfințenie”.
1.2. Sfințirea unor persoane în vederea slujirii lui Iahve
Odată cu harul binecuvântării de la creație: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți”, Dumnezeu a înzestrat pe om cu o întreită demnitate de slujire: de împărat al întregii firi, de luminător, vestind prin cuvânt și prin faptă voia lui Dumnezeu și punând nume vietăților și plantelor și de preot, mulțumind, mijlocind și slăvind pe Dumnezeu în numele său și al ființelor necuvântătoare. După alungarea strămoșilor din rai, preoția începe a se exercita mai ales prin aducerea de jertfe materiale, pentru păcate, nevoia aducerii de jertfe pentru popor impunând și instituirea preoției cu legalizarea și organizarea ei, odată cu darea Legii lui Moise. De aceea s-a spus că „poporul a primit Legea (scrisă) pe temeiul preoției” (Evrei 7, 1).
După formarea lui Israel ca popor ales, Dumnezeu îl numește „preoție împărătească” sau „împărăție de preoți”, „neam sfânt” (Ieșire 16, 5-6), și „popor agonisit” (Maleahi 3,17). Această preoție este așa numita preoție generală, împărătească sau de obște. Dar această preoție a lui Israel nu putea împlini rolul preoției speciale și sfințite a lui Aron: de a învăța poporul Legea și voile Domnului (Maleahi 2, 7), a sfinți prin aducerea de jertfe și stropirea cu apă amestecată cu sânge (Numeri 19, 17) și a binecuvânta, a cârmui și a judeca în cele ale credinței. Preoții sfințiți erau închinați Domnului și puși în slujba Lui și a poporului, care avea preoția împărătească. Deci, cu toate că poporul ales a fost consacrat de Dumnezeu ca să fie „mijlocitor”, nu înseamnă că el însuși nu are nevoie de un mijlocitor, deoarece, chiar în momentul în care Israel intră în legătură cu Iahve, care-l face preotul Său printre neamuri, el recurge la slujirea lui Moise, mijlocitor absolut necesar între popor și Iahve.
Preoții vechiului Testament aparțin unei instituții cu caracter bine definit: acela de a prelucra și a păstra conceptele fundamentale ale religiei mozaice sub toate aspectele lor spirituale, deoarece prin revelația făcută de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, în toată simplitatea și ardoarea ei fără precedent, a solicitat tipare și forme noi în care să fie fixată. Cei aleși în slujba preoției au fost introduși printr-o sfințire solemnă care a constat într-o serie întreagă de ceremonii, constând mai ales în curățiri rituale, ungerea care aducea sfințenia propriu-zisă, îmbrăcarea veșmintelor sfinte care simboliza apartenența la Dumnezeu, iar apoi aducerea sacrificiului de expiere și consacrare. Consacrarea lor constituie un moment foarte important care s-a făcut prin împlinirea tuturor rânduielilor prescrise în chip amănunțit în Legea lui Moise (Ieșirea 29) și prin aducerea anumitor jertfe total diferite de cele aduse de restul poporului.
Actul sfințirii preotului constă din spălarea corpului cu apă curată înaintea cortului adunării, după care urma stropirea cu apa curăției, raderea părului de pe tot corpul, spălarea veșmintelor, îmbrăcarea veșmintelor preoțești și ungerea cu untdelemn sfințit (Ieșirea 29). Din actul sfințirii mai fac parte și sacrificiile sângeroase și nesângeroase la care se adaugă și alte rituri de curățire, deoarece persoanele consacrate aveau menirea de a întâlni pe Dumnezeu numai în locașul sfânt la oficierea serviciilor divine pentru care a fost sfințit. După porunca divină, preoții trebuiau sfințiți numai din seminția lui Levi, care se va numi și preoție levitică sau „după rânduiala lui Aaron”, privind îndatorirea precisă de a împlini actele sfinte care constau din aducerea jertfelor pentru păcat, jertfe de ispășire și de împăcare la un singur locaș de cult pentru a păstra unitatea de credință și etnică.
Preoția ca slujire își are temeiul în Legământul încheiat între Dumnezeu și seminția lui Levi (Matei 2, 5-8), prin care Dumnezeu asigură condițiile necesare unei vieți de bunăstare și liniște, deoarece această seminție „a arătat râvnă pentru Dumnezeu” (Numeri 25, 13). „Legământul veșnic al preoției”se prezintă sub forma unui pact condițional, care este expus nu în momentul încheierii lui, ci după un lung timp de aplicare, de practicare a lui. Din acest legământ decurg obligațiile preoților și leviților, cea mai importantă fiind aceea de a se teme de Iahve (Maleahi 2, 5), adică de a da dovadă de permanentă ascultare, de cinstire și de dragoste față de Dumnezeu. Slujitorilor de la locașul sfânt le revine, mai ales, îndatorirea de a păstra cu sfințenie acest legământ împlinind rânduielile de cult stabilite de Lege. În această stare de teamă se cuprinde grija de a nu pierde apropierea de Domnul prin nevrednicie din pricina păcatului personal și de a nu pierde putința de înțelegere prin încetarea, prin slăbirea acțiunii permanente de cunoaștere. De aceea era necesară menținerea stării de puritate, prin îndeplinirea rânduielilor sacrificiale stabilite în legea cultică.
Dar, preoții tuturor popoarelor, pe lângă îndatoririle sacramentale, indiferent de religia pe care o slujeau, ca și cei din sânul poporului lui Israel, au fost atât conducători de conștiințe cât și educatori sau călăuze pentru aceia pe care îi păstoreau și în mijlocul cărora slujeau.
Un loc foarte important între persoanele consacrate ale Vechiului Testament îl ocupă și profeții. Aceștia erau presoane alese de Dumnezeu care ascultau glasul divin, din acest motiv ei mai erau numiți de popor „omul lui Dumnezeu”, așa cum a fost numit de femeia sunamiteancă , proorocul Elisei: „Iată, eu știu că omul lui Dumnezeu care trece necontenit pe aici este sfânt” (4 Regi 4, 9). Ei erau numiți astfel datorită raportului intim pe care îl aveau cu divinitatea și, din acest motiv ei erau considerați sfinți de popor.
Dar preoția Vechiului Testament nu putea împărtăși harul sfințitor membrilor comunității israelite, nici nu întâlnim termenul „sfânt” cu sensul pe care îl întâlnim în Noul Legământ, deoarece, pe plan moaral, viața sub Lege îl menținea pe om într-un stadiu de stagnare spirituală, întrucât legea și preoția ei nu puteau oferi omului posibilitatea unei maturizări spirituale, a unei desăvârșiri, ceea ce se va atinge abia în iconomia creștină. Nici Moise, nici Aaron n-au posedat harul care să conducă spre desăvârșire, har rezervat numai lui Iisus Hristos, începătorul și plinitorul credinței.
Dacă autorii sfinți folosesc adjectivul „qadoș” la plural cu sensul de „sfinți” nu înseamnă că acest termen este utilizat cu sensul pe care îl are în Noul Testament; el are înțelesul de credincios, în sensul că „Fiecare nume divin a dat naștere la un titlu posibil pentru desemnarea omului credincios, care-L caută pe Dumnezeu”.
În perioada Vechiului Testament sfințirea o dădea sângele țapilor, al taurilor și al juncei roșii însemnând mai mult o curățire a corpului care simboliza pe cea interioară.
1.3. Noțiunea de „sfințenie” în cult
Dumnezeu a hotărât ca din mijlocul tuturor popoarelor păgâne, care se îndepărtaseră de El, să aleagă, din seminția lui Avraam pe poporul evreu ca într-însul să se binecuvinteze „toate neamurile pământului”, acest lucru fiind condiționat de păzirea credinței monoteiste. De aceea, Dumnezeu vorbește în mai multe rânduri lui Avraam și urmașilor lui, întărind mereu legământul prin promisiunile tot mai clare pe care le face acestora, El (Dumnezeu) alegând anumite locuri în care să le vorbească. Iar dacă Dumnezeu a hotărât această alegere, tot El este Cel care hotărăște ca în vederea împlinirii misiunii Sale să-i arate și un loc special unde să se împlinească actele cultului public. Iahve însuși a ales anumite locuri în care și-a manifestat slava Sa, pentru că nu orice loc este propice pentru astfel de manifestări. Deci, ritualul poruncit de Iahve, Părintele și Creatorul lui Israel, trebuie împlinit într-un anumit loc unde se făcuse simțită prezența lui Dumnezeu „pentru a primi sacrificiul omului, acesta din urmă fiind conștient de prezența Creatorului său de la care așteaptă mântuirea”.
Evreii, în timpul cât au stat în robia egipteană, nu au avut lăcașuri speciale de închinare, nici locuri sfinte, pentru că acolo nu aduceau sacrificii lui Iahve, după cum reiese din cartea Ieșirii 8, 22, unde se amintește că Faraon a permis evreilor să meargă să sacrifice în Egipt și nu în deșert. Moise, însă, cere acestuia ca să le dea drumul să plece în pustiu și acolo să aducă jertfă, jertfă pe care egipteni o disprețuiau. Aceștia credeau că animalele pe care le jertfeau evreii erau sfinte și pentru ei era o fărădelege a le junghia și a mânca carnea lor.
După ieșirea din Egipt, Dumnezeu poruncește lui Moise să construiască Cortul adunării, unde se retrăgeau evreii ca să ceară sfat de la Domnul, și acolo se aduceau jertfele de către aceștia. Acest cort, asupra căruia se așeza stâlpul în chip de nor, Moise l-a strămutat afară din tabără, ca să arate că din cauza cultului superstițios al vițelului de aur în fața lui Dumnezeu acesta (stâlpul de nor), nu se mai arată. „După construirea Cortului Sfânt, coloana de nour se depărtă de cortul lui Moise și umplu sactuarul și pe acela îl făcu cortul întrunirii sau al legământului. Așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, cortul mozaic cu toate odoarele și uneltele sale, are o însemnătate simbolică, descoperind lucrurile nevăzute ale lui Dumnezeu. Mai întâi de toate, el reprezintă Casa lui Dumnezeu (Bet Iahve), precum se poate vedea chiar din cuvintele Domnului: „Ei să-Mi facă sanctuar ca să locuiesc în mijlocul lor” (Deuteronomul 23, 19), cortul sfânt fiind centrul imperiului lui Dumnezeu, în care se împlinește chemarea lui Israel ca popor ales al lui Dumnezeu și unde Israel află nu numai prezența, ci și cuvântul și binecuvântarea, apărarea și îndurarea lui Dumnezeu. prin urmare, cortul sfânt este și simbolul legământului divin și a teocrației lui Iahve, care locuiește în mijlocul acestui popor.
Se mai numește și Cort al Legii sau al mărturiei, nu numai pentru că în el se află Tablele Legii, ale mărturiei, prin care Dumnezeu cu mâna Sa proprie mărturisește voința Sa, dar și pentru faptul că de pe tronul Său, El voiește să-i descopere voința Sa lui Moise, iar mai târziu prin arhiereu. Din acest loc El voiește să se manifeste nu numai ca Dumnezeu atotputernic, ci și ca Cel plin de îndurare care se pogoară la poporul Său. De aceea, tronul sau locuința se numește Kapporet sau tronul îndurării sau al expierii, pentru că Dumnezeu se îndură a se pogorî în mijlocul poporului, însă și acesta trebuie să facă unire cu Dumnezeu, să apară înaintea Lui cu rugăciune și cu sacrificii.
O altă numire este aceea de Cort al întrunirii, însă nu în acel sens de loc unde se întâlnea poporul evreu ci de întâlnire a lui Dumnezeu cu poporul Său. Cortul este și tipul împărăției lui Dumnezeu, precum și tipul Bisericii creștine.
1.4. Sfințirea timpului
1.4.1. Începutul timpului
Sfânta Scriptură ne arată că lumea a fost creată de Dumnezeu din nimic, prin puterea cuvântului Său: „El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit” (Psalmul 148, 5). Ea are un început și va avea un sfârșit, deci nu este veșnică. Lumea este creată în timp, sau, mai exact, deodată cu timpul, căci timpul începe deodată cu începutul creației, iar Dumnezeu există din veșnicie, deci dinaintea timpului. Aceste adevăruri le exprimă psalmistul atunci când spune: „Dintru început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul și lucrul mâinilor Tale sunt cerurile. Acelea vor pieri iar Tu vei rămâne și toate ca o haină se vor învechi și ca pe un veșmânt le vei împuțina” (Psalmul 101, 26-28). Cuvintele cu care începe Scriptura Vechiului Testament confirmă adevărul că lumea a fost creată în timp: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”(Facerea 1,1). „La început” se referă la începutul timpului, mai înainte de a exista ceva din ceea ce formează lumea, deci înainte de existența materiei. Expresia biblică „la început” indică prima unire a lui Dumnezeu cu timpul. „La început” înseamnă începutul coborârii lui Dumnezeu la timp cât și începutul timpului care ia ființă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, Cel astfel coborât; „la început” e prima clipă a dialogului cu Dumnezeu coborât la creatură. Pentru Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nissa, utilizând remarcabilele notații ale lui Platon ale expresiei „deodată”, pentru ei „la început” al Genezei este „deodată” de la frontiera (în sens geometric) eternității și timpului, adică, cum a arătat foarte bine Sfântul Vasile, un fenomen atemporal în sine, dar a cărui tâșnire suscită timpul, punctul de atingere, care s-ar putea spune, al voinței divine cu ceea ce, trecând de la non-existență la existență, începe și acum, neîncetând să înceapă, devine și durează.
Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: „Sau poate pentru iuțeala și netemporalitatea actului creației s-a spus: „la început a făcut”, fiindcă începutul este indivizibil și fără extensiune. Căci precum începutul drumului nu e încă drum și începutul casei nu e deja casă, așa și începutul timpului nu e încă timp, ba nici măcar partea lui cea mai mică. Iar dacă ar susține cineva că începutul e deja timp, să știe că ar trebui să fracționeze în părțile timpului. Iar acestea sunt: un început, un mijloc și un sfârșit. Dar a vorbi de un început al începutului, e cu totul caraghios. Și cine taie începutul în două face în loc de unul, două (începuturi), mai bine zis, multe și nesfârșite, fiecare fracțiune putând fi tăiată în mai multe fracțiuni. Deci pentru ca să învățăm că lumea a luat ființă în mod netemporal, deodată cu voirea lui Dumnezeu, s-a spus „La început a făcut”. Sfântul Vasile cel Mare arată că pentru a putea vorbi despre crearea lumii trebuie să vorbim despre un început, care stă la temelia ordinii tuturor lucrurilor pe care le vedem în lume.”
Începutul timpului nu numai începe, ci și durează prin voia divină. Dumnezeu nu s-a coborât la relația cu timpul numai să suscite „începutul” lui deoarece acesta singur dacă n-ar fi timp, n-ar avea rost să fie suscitat. „Începutul” timpului înseamnă începutul lucrurilor create în potența lor, deoarece nu există timp fără lucruri în mișcare, sau aducerea lucrurilor create la existența potențială de un moment nu ar avea nici un rost. În „început” e implicată toată distanța ce are lumea creată să o parcurgă în timp, între început și sfârșit, dar și voia lui Dumnezeu de a fi în relație continuă cu ea, pentru a o duce la sfârșitul voit de El. Actul divin de voire a începutului timpului sau a lumii create implică în el voirea timpului sau a lumii create până la sfârșit ca un întreg, ca un „eon”, ca un „veac”. Iar această voire a începutului timpului, fiind începutul coborârii lui Dumnezeu în relația cu lumea ce începe, implică persistarea coborârii lui continue în relația cu toată mișcarea lumii în timp. Timpul ce urmează începutului, sau lumea ce se desfășoară din potența ei, nu durează prin sine, precum nici începutul lor nu apare de la sine. Sfântul Vasile spune: „Deoarece începutul s-a pus înaintea celor de după el, în mod necesar, vorbind despre cele ce își au existența în timp, a pus înaintea tuturor acest cuvânt zicând: „la început a făcut”.
Sfântul Vasile cel Mare sune: „Să nu-ți închipui , omule, că cele ce le vezi sunt fără de început și nici, pentru că cele ce se mișcă pe cer aleargă împrejurul tău în cerc și pentru că începutul cercului scapă simțurilor noastre, să socotești că natura celor ce se mișcă în cerc este fără început. Că nici despre cercul acesta – adică suprafața descrisă de o linie – nu trebuie să presupunem că este fără de început, pentru că scapă simțurilor noastre și nu-i putem găsi nici începutul, nici sfârșitul. Dimpotrivă, chiar dacă începutul și sfârșitul cercului scapă simțurilor noastre, totuși, cel ce a descris cercul, l-a început dintr-un punct oarecare, cu un centru și cu o anumită distanță față de centru. Așa și tu, pentru că cele ce se mișcă în cerc revin la locul de pornire, având o mișcare continuă și neîntreruptă, să nu te înșele aceasta să spui că lumea este fără început și fără sfârșit. Că chipul acestei lumi trece (1 Corinteni 7, 31) și că cerul și pământul vor trece (Matei 24, 35). Cele ce ni s-au dat nouă acum de învățătura cea de Dumnezeu insuflată sunt, în puține cuvinte, vestire mai dinainte a învățăturilor despre sfârșitul și transformarea lumii. Întru început a făcut Dumnezeu. Trebuie, deci, neapărat ca cele ce au început în timp să se sfârșească tot în timp. Dacă facerea lumii a început în timp, nu te îndoi nici de sfârșitul ei.
Lumea nu este contrară eternității, așa cum considera Origen, și nu este nici o eternitate liniară în sine. Ea își are originea în eternitate, e susținută de eternitate și destinată să se înveșnicească într-un fel de eternitate care nu e una cu cea a lui Dumnezeu, deoarece nu e eternă prin ea însăși, ci prin Dumnezeu. Sfântul maxim Mărturisitorul, deosebind „eonul” de eternitate, îl socotește pe acesta eternitatea plină de experiențele timpului, sau timpul umplut de eternitate. Există un „eon” final, în care se adună tot timpul, precum există un eon inițial, care cuprinde în Dumnezeu posibilitățile gândite ale tuturor celor ce se vor dezvolta în timp. Legile atemporale ale creației, ideile timpului, sunt un astfel de eon. Felul de viață al îngerilor, viața viitoare a oamenilor, este un astfel de eon final. Ea e o eternitate eonică, nu eternitatea pur și simplu a lui Dumnezeu. E realitatea care se cuprinde pur și simplu în Dumnezeu și e dată potențial în „deodată” și se readună în eternitatea eshatologică trecând prin timp. Eonul inițial nu e în mișcare; eonul eshatologic are în el experiența mișcării și chiar un fel de mișcare stabilă în jurul lui Dumnezeu, pentru că creatura ajunsă în Dumnezeu se adâncește mereu în contemplarea și în împărtășirea de înfinitatea lui Dumnezeu, deși e mereu scăldată în ea. Acel „deodată” potențial al primei zile devine un „deodată” plin al zilei a opta fără de sfârșit; ieșirea din eternitate prin creație se sfârșește cu intrarea în eternitate prin înviere, după mișcarea prin timp.
1.4.2. Timpul sfințit
În ziua de odihnă evreii trebuiau să se ocupe de cele spirituale, idee care este întâlnită într-un mod foarte accentuat la profeți, în special la Isaia, la care apare întâia oară afirmația că „adevăratul sabat nu însemnează doar venirea la templu cu brațele încărcate de daruri ci încetarea de a mai păcătui” (Isaia 1, 13-19), și tot el adaugă: „Dacă îți vei opri piciorul tău în ziua de odihnă și nu-ți vei mai vedea de treburile tale în ziua Mea cea sfântă, ci vei socoti ziua de odihnă ca desfătare și vrednică de cinste, ca sfințită de Domnul, și o vei cinsti, fără să mai umbli, fără să te mai îndeletnicești cu treburile tale și fără să mai vorbești deșertăciuni, atunci vei afla desfătarea ta în Domnul.” (Isaia, 58, 13-14). Adevăratul sabat plăcut lui Iahve nu constă numai în efortul omului de a consacra doar o zi Domnului ci toate zilele, și nu doar de a se abține numai de la munca fizică ci mai ales de a se abține de la păcat. Israeliții n-au înțeles pe deplin înaltul rost al sabatului pentru că a sfinți timpul înseamnă a te îndepărta de toate lucrurile deșarte, a fugi de zarva obișnuită a zilei ca să te poți pune față în față cu Cel veșnic.
Prin toate sărbătorile, și în special prin respectarea anului sabatic și a anului jubileu credinciosului evreu i se amintește mereu de dependența sa de Dumnezeu, unicul Stăpân al oamenilor și proprietar al pământului. După Vechiul Testament timpul este sfânt când se consacră lui Dumnezeu și este folositor vieții omului care trebuie să slujească Ziditorului său și să caute să se îndepărteze de păcat, pricina îndepărtării sale de sfințenia divină. Adevăratul sens al poruncii vechitestamentare cu privire la respectarea sabatului l-a arătat și Mântuitorul Iisus Hristos în timpul propovăduirii Sale, când a combătut viziunea îngustă a fariseilor cu privire la importanța acestei zile de odihnă. Cu prilejul vindecărilor minunate făcute în zi de sabat, Domnul Iisus Hristos a arătat că mila și ajutorarea aproapelui au întâietate față de formele rituale pe care fariseii le respectau mai mult (Matei 12, 10; Marcu 1, 21; Luca 13, 10-17; Ioan 5, 8-10; 9, 6-16).
Timpul sfânt în creștinism
Teologul Alexandre Schmemann tratează în „Liturgy and Life: Christian development through Liturgical Experience”, despre sfințirea timpului prin intermediul ciclului anual în creștinism. De remarcat este faptul că vorbește despre sfințirea timpului, nu pur și simplu despre variantele de sărbători și zile sfinte. Una este să memorăm date și nume ale sărbătorilor, și total diferit să le înțelegem ci mai ales ceea ce se întâmplă în timpul acestor celebrări. Acest „ceva” nu este altceva decât o sfințire a timpului și a vieții. Ce este timpul? Cum și de ce trebuie să fie el „sfințit”? Timpul este în mod cert o formă atotcuprinzătoare a vieții noastre, deoarece noi trăim întotdeauna în timp și nu putem scăpa de timp. De aceea noi găsim timpul ca cea mai importantă condiție a vieții noastre, si ne conduce către moartea fizică. Timpul este imaginea și icoana lumii noastre căzute. Trăim în timp și aceasta înseamnă că în momentul în care ne naștem înaintăm deja spre moartea noastră. În termeni spirituali, timpul este cel mai important, una dintre temele cele mai evidente din domeniul religiei.
În centrul vieții liturgice creșine, în centrul timpului, a acelui timp care în spațiul liturgic se sfințește mereu, stă Sărbătoarea Învierii lui Hristos. Învierea, „ca apariție în această lume dominată de timp și deci, de moarte, a vieții care nu va avea sfârșit”. Este momentul care redimensionează viața, această viață dominată de timp, făcând-o fără sfârșit. Având in centru cultul liturgic, dar și centrul experienței, învierea lui Hristos, Paștele, Biserica trăiește într-o continuă stare de înviere. Învierea este apariția în această lume dominată de timp și, deci, de moarte, a vieții care nu va avea sfârșit. Această stare de înviere nu este o stare trăită doar o singură dată pe an, la Praznicul Învierii, ci și în fiecare zi prin cîntările care se cântă din Octoih, cartea care cuprinde cântările învierii , și în mod deosebit, duminica. Sărbătoarea săptămânală a învierii nu este o simplă aducere aminte , ci este o împărtășire reală de învierea lui Hristos. Sărbătorirea acestei zile, face ca Biserica Ortodoxă să fie o Biserică a învierii. Învierea Domnului dă o nouă semnificație vieții și morții întrucât Cel care este „Viața”, a călcat cu „moartea pe moarte”. Intrarea în spațiul liturgic înseamnă „intrarea în Paștele Domnului, în trecerea Lui de la o viață veche la alta nouă”.
Dumnezeu, prin Fiul Său făcut Om – Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Noul Legământ, încheie așa cum se arată în Epistola către Evrei un „testament mai bun”, „un testament nou” (Evrei 8, 6-8). Iisus Hristos este „Slujitorul altarului și cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu și nu omul” (Evrei 8, 2), întemeiază Legea cea Nouă, în propria Sa jertfă. La Cina cea de Taină săvârșită în ajunul jertfei de pe cruce, Mântuitorul luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat ucenicilor zicând: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea Nouă, întru sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22, 19-20). Legea de pe Sinai, încheiată prin jertfă, prin „sângele Legământului” (Ieșire 24, 8), cuprindea întreg așezământul religios al Vechiului Testament. Și Noul Legământ încheiat în sîngele lui Hristos, cuprinde întreg așezământul spiritual. În așezământ intră și sărbătoarea, timpul sau ziua de pomenire, de actualizare continuă a Legământului.
Timpul este solidar cu faptul, cu evenimentul revelat, iar Mântuitorul încheind Legământul Său a poruncit acest fapt: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”. Este atestat în Noul Testament faptul că Duminica este ziua în care Biserica a prăznuit pomenirea Domnului. Pomenirea Domnului cuprinde deodată: Cina cea de Taină, jertfa de pe cruce și învierea Sa. Sâmbătă, în ziua a șaptea – atunci erau și Paștile iudeilor – trupul Domnului s-a odihnit în mormânt, iar Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, la începutul ei, Domnul a înviat (Matei 28, 1; Marcu 16, 9; Luca 24, 1). Aceste fapte mântuitoare, constituie împreună ființa Noului Legământ și sărbătoarea creștină.
Pentru creștini, această „odihnă” a Domnului în mormânt semnifica încheierea „odihnei” prevăzute de Vechiul Testament. În Hristos, jertfa, moartea și învierea Sa una fac, se înțelege că „odihna Domnului în ziua a șaptea se deschide și se finalizează în ziua a opta, a învierii. În acest sens ne vorbește Epistola către Evrei despre o altă zi de odihnă, pe care o aduce Arhiereul Hristos: „Dumnezeu hotărăște din nou o zi, astăzi rostind prin gura lui David, după atâta vreme, precum s-a zis mai sus: Căci dacă Iosua i-ar fi odihnit, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea de o altă zi de odihnă. Drept aceea s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu…Să ne silim, deci, să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeași pildă a neascultării (Evrei 4, 4-11). Aceasta este odihna lui Hristos, și pe care El o împărtășea încă din petrecerea Sa pământească. Era odihna anticipată a împărăției, când Mântuitorul rostea: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi odihni” (Matei 9, 28). La fel ca și ziua de Duminică, sărbătorile de pe întreg cursul anului bisericesc, sunt apropierea de noi, de Biserică, a bucuriei date de Dumnezeu. pe de o parte, întreaga viață a Bisericii este o sărbătoare fără sfârșit, pe de altă parte este pregătirea pentru ultima sărbătoare: împlinirea tuturor bucuriilor, a luminii însăși, în Dumnezeu. Așa înțelegem de ce fiecare sărbătoare, fiecare celebrare a Bisericii, este clădită pe o dublă structură: de pregătire și de împlinire. Înainte de fiecare sărbătoare există totdeauna pregătire, purificare, post. Adevărata celebrare este totdeauna o participare activă, nimeni neputând atinge acea participare și la înțelesul, adâncimea, bucuria celebrării, dacă nu s-a pregătit pe sine însuși.
Sfințirea timpului este, astfel, transformarea timpului nostru natural, în cel pe care noi îl trăim. Ca orice altceva în lumea căzută, timpul este căzut și, deci, necesită răscumpărare. A sfinți timpul, înseamnă a-l transforma într-un timp plin de înțeles, într-un timp care este întotdeauna în legătură cu cele trei aspecte fundamentale ale credinței creștine: Hristos a venit, iar în prima Lui venire descoperim sensul vieții noastre, pentru că El a venit cu scopul de a schimba viața noastră de la întuneric la lumină, să-i dea sens, să ne descopere „destinația” noastră reală, care nu este alta decât Împărăția lui Dumnezeu.
Timpul sfânt în iudaism
Dumnezeu a zidit pe om nu numai ca încununare a tot ceea ce făcuse, ci a făcut toată lumea ca loc de manifestare a spiritului omului și de mântuire. Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale, deoarece nu lipsea nimic care să nu fi fost făcut pentru om, dar în primul rând deoarece cuvântul Său, care-și arătase atotputernicia zidind toate, în om se arată izvor de viață veșnică, omul devenind locul sfințirii lui Dumnezeu ca odihnă a Sa.
Potrivit învățăturii Sfintei Scripturi omului i s-a cerut și i se cere să lucreze și el după modelul Creatorului său. Mărturia că între cele două subiecte, Dumnezeu și omul, există o relație certă este exprimată prin cuvintele: „Cinstiți zilele Mele de odihnă; ca să fie semn între Mine și voi, ca să știți că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Iezechiel 20, 20). Aceste cuvinte se referă la Israel însă ele se pot aplica și omului în general. În Vechiul Testament termenul „qadoș” apare printre primele mențiuni asupra timpului, ceea ce înseamnă că autorii sfinți acordă întâietate sfințirii timpului față de sfințenia spațiului, probabil pentru a sugera credinciosului ideea că timpul este acela care îl confruntă pe om cu veșnicia și în cele din urmă cu divinitatea. Se pare că Iahve Însuși dă o mai mare importanță timpului prin faptul că El îl sfințește mai întâi prin încetarea, odihnirea „de toate lucrurile Sale” (Facerea 2, 2) și după aceea spațiului, Cortului mărturiei și celorlalte legate de el pe care le-a sfințit prin intermediul lui Moise (Ieșirea 40, 9). Lumea văzută creată de Dumnezeu a fost încadrată în spațiul oferit omului spre stăpânire, după cum citim în cartea Facerii când Dumnezeu Însuși a zis primei perechi de oameni, după ce i-a așezat în grădina Eden: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți” (Facerea 1, 28). Deci spațiul s-a dat omului spre lucrare și spre transformare omul neputând fi conceput în afara naturii cosmice, precum nici natura nu poate fi înțeleasă fără om. De aici rezulă și responsabilitatea omului față de natură și modul comportării sale în ea și față de ea. Natura si, deci, spațiul a fost creat de Dumnezeu ca substrat sau bază materială pentru existența omului și s-a dat omului spre lucrare și transformare dar timpul rămâne încă ceva care depășește puterile omului, ceva îndependent de el.
Sărbătorile anuale în număr de trei, aveau menirea de a aminti poporului de binefacerile împărtășite lui de Dumnezeu: Paștile instituit în amintirea eliberării evreilor din robia egipteană, Cinzecimea, în amintirea dării Legii pe muntele Sinai, iar Sărbătoarea Corturilor, ținută în amintirea locuirii evreilor în corturi, în timpul călătoriei lor prin pustiul Sinaiului, spre Canaan. Din acest ciclu de sărbători face parte și ziua a șaptea, adică Sabatul, atât pentru faptul că este în legătură cu crearea lumii în șase zile și este cea dintâi zi de odihnă sfințită de Dumnezeu cât și pentru că stă în relație cu celelalte sărbători sabatice bazate pe numărul șapte.
Pentru evrei, fiecare sărbătoare era socotită un sabat pentru că în aceste zile nu se lucra nimic ele fiind închinate lui Dumnezeu. În cultul mozaic sunt consemnate o seamă de sărbători (Moadhim; Leviticul 23, 2), și solemnități (Chagim; Ieșirea 23, 14; 34, 18; Deuteronom 16, 10; 2 Paralipomena 5, 3; 8, 13) pentru a le aminti israeliților de binefacerile pe care Yahve a binevoit să le împărtășească acestui popor, pentru ca prin ajutorul ceremoniilor și prin măreția cultului extern să-l oblige pe popor la păstrarea religiei revelate, dar mai ales pentru a-i procura un oarecare reapus și odihnă de lucru și să-i dea ocazia să învețe Legea și „să-și afle desfătarea sa în Domnul” (Isaia 58, 14).
Bucuria este un element predominant al cultului, ea fiind, de asemenea o preluare a obiceiului cananean în cadrul yahvismului dar complet transformat. Termenul prin care este exprimată bucuria este „gil”, termen pe care îl găsim în carțile profetice, nefiind menționat în Pentateuh. Profetul Osea, într-o cuvântare cu ocazia unei sărbători de toamnă a culesului recoltei, sărbătoare ce trebuia închinată lui Dumnezeu, dar care și-a pierdut forma levitică apropiindu-și elemente dionisiace, intervine în momentul de culme a freneziei bahice dorind să le arate, pornind de la un fapt concret, de ce vine pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că El nu este prezent în cadrul acestei ceremonii, absența Sa fiind determinată de necredința și de nesinceritatea poporului (Osea 9, 1-9). Profetul nu dorește să interzică lui Israel să se bucure, pentru că nu are pentru ce să se bucure acum, pentru că bucuria sa în loc să fie bucuria poporului legământului este ca și exaltarea afrodisiacă a păgânilor.
Sărbătoarea Domnului (v.5) era săvârșită pe un platou destinat slujirilor cultice, în apropierea lanurilor și a dealurilor cu vie. Locurile plate sunt rare în Israel, de aceea ai totdeauna perspectiva spațiilor agricole în față. În apropierea acestui platou se treiera și se storcea vinul și uleiul de măsline. Profetul face referire la ele, la faptul că erau încorporate în acțiunea cultică, parcă personificându-le din dorința de a arăta conaționalilor greșeala de a fi coborât cultul la nivelul naturismului datorită faptului că l-au uitat pe Dumnezeu. Dar profetul lasă să se înțeleagă că acest aspect a fost pierdut pentru că poporul, în instinctualitatea sa feroce a dat ariile de grâu pe prețul iubirii unei desfrânate, uitând că valoarea lor constă în faptul că sunt un dar al lui Dumnezeu. Porunca dată de Dumnezeu era ca în orice zi de sărbătoare credincioșii israeliți să se îndeletnicească și cu cele spirituale voia să spună că ei în acest moment să se sfințească prin darurile aduse Domnului și prin participarea la adunarea sfântă.
Astfel, întreg timpul este sfințit: ziua și noaptea, începutul și sfârșitul lucrului, care se cheamă un nou început, munca și odihna. „A Ta este ziua și a Ta este noaptea, proclamă psalmistul; Tu ai întocmit lumina și soarele…vara și primăvara Tu le-ai zidit”(Psalmul 73, 17-18). Sfântul Vasile cel Mare, tâlcuind textul „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, ca să despartă ziua de noapte”, spune: „Acești luminători au fost rânduiți ca să despartă ziua de noapte. Mai înainte, Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric; atunci Dumnezeu a făcut natura lor potrivnice una alteia, încât nu era nici un amestec între ele și nu era nici o părtășie între lumină și întuneric. Ceea ce este umbra în timpul zilei, aceea trebuie socotită a fi întunricul în timpul nopții. Dacă umbra, atunci când strălucește o lumină, cade de la corpuri, în opoziție cu lumina, iar dacă dimineața întunericul se întinde spre apus, iar seara se pleacă spre răsărit și la amiază se trage spre miazănoapte, iar noaptea, la rândul ei, se îndreaptă spre partea opusă razelor soarelui, atunci urmează că noaptea nu-i altceva, potrivit naturii ei, decât umbra pământului. Că după cum în timpul zilei umbra se face în spatele unui corp, care stă în fața luminii, tot așa și noaptea vine când văzduhul care înconjoară pământul este umbrit. Acest înțeles îl au cuvintele Scripturii, când spune că Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric; că întunericul fuge la apropierea grabnică a luminii, pentru că atunci, când au fost create la început, au fost create prin natura lor străine una de alta. Acum, însă, Dumnezeu a rânduit soarele să măsoare ziua, iar luna a făcut-o stăpâna nopții, când este lună plină, se coboară și dispare, iar la răsăritul soarelui apare iarăși la răsărit. Dacă în celelalte faze ale lunii lumina lunară nu este egală cu noaptea, aceasta nu are nici a legătură cu cele cerecetate acum de noi. Afară doar atât că atunci când este lună plină, luna stăpânește noaptea cu lumina ei, este mai strălucitoare decât stelele și luminează pământul; dar împarte deopotrivă cu soarele măsura timpului.” De aici și rostul, luminătorilor pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte și să fie semne care să deosebească anotimpurile, zilele și anii”(Facere 1, 14). Această unitate ființială între cele două categorii ale existenței, timp și creație este afirmată limpede și după potop. „De acum înainte, zice Domnul, cât va trăi pământul, semănatul și seceratul, frigul și căldura, ziua și noaptea nu vor mai înceta”(Facere 8, 22).
Și în experiența umană se pune în lumină această unitate firească: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naști și vreme este să mori; vreme este să taci și vreme să grăiești; vreme este să sădești și vreme este să iei rodul unde ai sădit…”(Eclesiastul 3, 1, 2, 7). Omul face experiența duratei în existența sa și în săvârșirea lucrului său. De asemenea, așa precum creația a luat ființă prin acel „la început, și mântuirea s-a făcut la o „plinire a vremii”(Galateni 4, 4); pentru care a și zis Domnul, când a început activitatea Sa mântuitoare: „S-a plinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu”(Marcu 1, 15). Plinirea vremii este începutul împărăției lui Dumnezeu.
Timpul face parte astfel din opera Creatorului, este o măsură și o succesiune de măsuri , trepte și stări în care se zidesc lucrurile și ființele. Făptura există cu timpul ei, cu o anumită durată a ei, în care trebuie să se împlinească, săși aducă rodul. Fericitul Augustin observă profund că „lumea n-a fost creată în timp, ci cu timpul” Timpul este viață. Creștem sau scădem, ne înălțăm sau cădem, cu fiecare clipă, plină sau goală, vie sau moartă. De aceea făptura este menită să se miște mereu între un început și un sfârșit, între o chemare la existență și un scop, o finalitate, o realizare. Între aceste două momente limită, începutul tinde către scop și scopul ziditor este deja dat în început.
Fiecare moment și act al existenței poartă o semnificație sacră, ziditoare. Este de observat că zilele creației nu încep dimineața, ci de la seară la dimineață. „Și a fost seară și a fost dimineață, ziua întâi… și a fost seară și a fost dimineață, ziua a doua… (Facere 1, 5-6). În fiecare dimineață a creației se iveau făpturi noi: lumina, cerul cu pământul, apele, uscatul, viețuitoarele…Astfel, mersul timpului în unitate cu al făpturii, este un mers infinit ziditor: de la neființă la ființă, de la întuneric la lumină, de la osteneală la rod, iar în Noul Așezământ, de la jertfă la înviere. Și sfârșitul fiecărei zile se încheie cu o festivitate, cu bucuria lucrului săvârșit, despre care se spune: „Și a văzut Dumnezeu că este bine…”(Facere 1, 8). Iar la sfârșitul zilelor creației, la plinirea lor ni se spune: „A privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (v. 31). Și consacră acest final prin „odihna divină”. „În ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale…Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care lă-a făcut și le-a pus în rânduială” (Facere 2, 2-3). Astfel, totul este sfințit și poartă semnificația sacră: făptura și timpul, ca și lucrările noastre și odihna, aceasta din urmă ca sărbătoare a creației. De aceea, Dumnezeu instituie pentru poporul ales diferite zile festive (Moadim) și solemnități (Haggim), în amintirea tuturor binefacerilor pe care a binevoit a le împărtăși acestui popor, pentru ca prin intermediul ceremoniilor și a maiestății cultului divin să se păstreze religia revelată lor, apoi și pentru ziua de odihnă, cât de a-i da psibilitatea de a-L cunoaște pe El, prin citirile sfinte care se făceau la diferitele sărbători.
CAPITOLUL II
Prezentarea sărbătorii
2.1. Ciclul sărbătorilor
La cultul zilnic, la templu, poporul nu era necesar să participe și, din acest motiv, în ceea ce privește cultul divin, era necesar a se stabili anumite timpuri, la care evreii să ia parte. Astfel, există două cicluri de sărbători, temelia acestei ordini festive constituind-o Sabatul, din care se dezvoltă mai întâi luna a șaptea, ca lună a Sabatului, apoi anul sabatic, după o perioadă de șapte ani. Sărbătorile israelite se împart în două grupe:
a. Sărbătorile sabatice, care se referă în primul rând la repausul fizic. Din rândul acestora fac parte: sabatul, care provine de la de la verbul șabah – a se odihni, și care semnifică nu numai ziua de încheiere a săptămânii, ci și sărbătorile care urmează, conform unui ciclu de șapte zile, șapte ani etc. Apoi lunile noi ( Roș sechodhașim) – „Neomeniile” – care se serbau prin aducerea jertfelor sângeroase și nesângeroase: „La începutul lunilor voastre să aduceți Domnului ardere de tot: din cireadă, doi viței, iar din turmă un berbec și șapte miei de câte un an fără meteahnă, iar ca dar pâine, câte trei zecimi de efă făină de grâu, frământată cu untdelemn, la fiecare vițel, și două zecimi de efă făină de grâu, frământată cu untdelemn, ca dar de pâine la berbec, și câte o zecime de efă făină de grâu, frământată cu untdelemn, ca dar de pâine la fiecare miel. Aceasta este ardere de tot, mireasmă plăcută, jertfă Domnului” (Numerii 28, 11-13), anul sabatic, sau anul al șaptelea care trebuie să fie „an de odihnă al pământului, odihna Domnului”(Levitic 25,4) și anul jubiliar, adică anul al cincizecilea, „Să sfințiți anul al cincizecilea și să se vestească slobozenie pe pământul vostru pentru toți locuitorii lui. Să vă fie acesta an de slobozenie. Să nu semănați, nici să secerați ceea ce va crește de la sine pe pământ … că acesta este jubileu sfânt pentru voi”(Levitic 25, 10-12) sau anul libertății pentru că în acest an fiecare evreu își recapătă libertatea odată cu proprietatea dacă și-a pierdut-o.
b. Sărbătorile anuale în număr de trei, aveau menirea de a aduce aminte poporului de marile binefaceri împărtășite lui de Dumnezeu și anume: Paștile instituit în amintirea eliberării evreilor din robia egipteană; „Ziua aceea să fie spre pomenire și să prăznuiți într-însa sărbătoarea Domnului din neam în neam” (Ieșirea 12-14), Cinzecimea prăznuită în amintirea dării Legii pe muntele Sinai, ea numindu-se și „sărbătoarea săptămânilor” (Ieșirea 34, 22; Deuteronom 16, 10; II Paralipomena 8, 13); și Sărbătoarea Colibelor sau a Corturilor (Haghhassukkoth): „Spune fiilor lui Israel: din ziua a cincisprezecea a lunii a șaptea începe sărbătoarea corturilor; șapte zile să sărbătorești în cinstea Domnului” (Leviticul 23, 34); Deuteronom 16, 13-16; 31, 10; Zaharia 14, 16-18, ținută în amintirea locuirii evreilor în corturi pe timpul călătoriei prin pustiul Sinai, care avea totodată și un caracter euharistic, pentru că se mulțumea lui Dumnezeu pentru produsele pământului cu care i-a binecuvântat pe israeliți în drumul lor spre pământul făgăduinței. Sărbătoarea Corturilor sau a Colibelor de care ne vom ocupa în lucrarea de față face parte, împreună cu sărbătoarea Paștilor și a Cinzecimii, din grupul celor trei mari sărbători ale religiei mozaice, sărbători pe care credincioșii israeliți erau obligați, după lege, să le serbeze la Cortul Sfânt, iar mai târziu la Templul din Ierusalim.
De asemenea, sărbătorile sunt ordonate după numărul șapte, de-a lungul întregului an existând șapte sărbători:
Ziua primă și ultimă a Paștilor (Massot)
Cincizecimea
Ziua trâmbițelor
Ziua împăcării
Sărbătoarea Colibilor sau a Corturilor
Serbarea finală a anului
Pasca și Sărbătoarea Corturilor se prăznuia timp de șapte zile, Cincizecimea era prăznuită la 7 x 7 zile după Paști, iar Sărbătoarea Corturilor cădea în luna a șaptea. Șapte serbări anuale se serbau cu repaosul Sabatului și adunare sfântă. Numărul șapte se întâmpină adesea și la animalele de sacrificii, după cum se poate observa și din următorul tabel:
M = miei, sacrificiu de toate zilele, chiar în sâmbete și zile festive
J = junci sau tauri
B = Berbece
M + = Miei pentru sacrificiul propriu zis festiv
Ț = țapi
ASR = adunare sfântă și repaos sabatic
Etimologie
Sărbătoarea de care ne ocupăm, zisă a Tabernacolelor sau a Colibelor, își primește numele de la colibele de ramuri și frunze pe care le construiau israeliții în jurul templului, prin curți, pe străzi, pe la acoperișurile caselor și sub care locuiau cât timp ținea sărbătoarea. O altă denumire a acestei sărbători este Sucot, și este una din cele trei sărbători de pelerinaj, în cursul cărora, până la anul 70 d. Hristos, evreii „urcau” la Ierusalim. Ca și Peșah și Savuot, Sucot are o semnificație istorică dar și o semnificație legată de ciclul naturii.
Semnificația istorică este asociată în Sfânta Scriptură cu peregrinarea evreilor în deșert, timp de 40 de ani, în drumul lor spre Pământul făgăduinței, când ei au locuit în corturi. În amintirea acelor vremuri, Biblia le cere evreilor ca, în fiecare an să locuiască timp de șapte zile în corturi. În același timp, Sucot este și sărbătoarea recunoștinței, față de natura milostivă dăruită de Dumnezeu. Sucot are mai multe denumiri care reflectă semnificațiile sărbătorii:
1. Hag ha Sucot sau Sărbătoarea Corturilor: ”Spune fiilor lui Israel: Din ziua a cincisprezecea a lunii a șaptea începe sărbătoarea corturilor; șapte zile să sărbătorești în cinstea Domnului” (Leviticul 23,34); „Sărbătoarea Corturilor să o săvârșești în șapte zile, după ce vei aduna din aria ta și din teascul tău” (Deuteronomul 16, 13); „…se vor sui în fiecare an să se închine Împăratului, Domnul Savaot, și să prăznuiască Sărbătoarea Corturilor” (Zaharia 14, 16); „Pentru ca să se aducă pe el arderi de tot după rânduială și după porunca lui Moise, în fiecare zi, în toate zilele de odihnă … și la Sărbătoarea Corturilor” (II Paralipomena 8,13).
2. Hag ha Asif – Sărbătoarea recoltei sau a culesului: „Să ții apoi sărbătoarea secerișului și a strângerii celor dintâi roade ale tale, pe care le-ai semănat în țarina ta, și sărbătoarea strângerii roadelor toamna, când aduni de pe câmp munca ta.” (Ieșirea 23, 16). Numele este cu totul motivat, dacă ținem seama de timpul când avea loc sărbătoarea, adică toamna, când se culegeau roadele câmpului.
3. Hag – Sărbătoarea, denumire scurtă și foarte semnificativă, nume folosit de rabini pentru a sugera că Sucot este sărbătoarea prin excelență; „În ziua a cincisprezecea a lunii a șaptea să aveți iar adunare sfântă, nici un lucru să nu lucrați și să sărbătoriți sărbătoarea Domnului șapte zile” (Numerii 29,12).
4. Zeman Simhatenu – Vremea bucuriei noastre care evocă porunca biblică de a fi cu toții veseli: ”Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în pământul Egiptului și te-a izbăvit pe tine Domnul Dumnezeul Tău” (Deuteronomul 15,15). Prima denumire a sărbătorii, Septuaginta o traduce prin tis skinopighias iar a doua prin synagoghis. În cărțile mai vechi, Sucot apare ca singura sărbătoare importantă. Această însemnătate a sărbătorii s-a pierdut pe măsura depărtării evreilor de munca agricolă după distrugerea celui de-al Doilea Templu. Celebrarea implică obligația de a locui în „suca”, construcție provizorie, ridicată special în acest scop. Unii teologi raționaliști consideră că prăznuirea Corturilor nu este de origine mozaică, ea putând fi împrumutată de la cananei care, pe timpul toamnei, aveau o astfel de sărbătoare legată de începutul anului. Bucuria strângerii recoltei este o sărbătoare generală, care nu este specifică cananeilor, iar la poporul evreu ea avea un conținut specific din punct de vedere religios.
Originea sărbătorii
Așa cum ne arată referatul scripturistic al Ieșirii: „Să ții sărbătoarea secerișului și a strângerii celor dintâi roade ale tale, pe care le-ai semănat în țarina ta , și sărbătoarea strângerii roadelor toamna când aduni de pe câmp munca ta” (Ieșire 23, 16), Sărbătoarea Corturilor era una una dintre praznicele importante evreiești, ea fiind a treia din ciclul marilor sărbători, care se desfășura între 15 – 22 Tișri. Urmând și altor pasaje din Pentateuh textului pe care l-am citat: (Levitic 23, 34-46; 39-43; Numeri 29, 12-38; 16, 13-15; 31, 10-13 ș.u.), se poate vedea cu claritate că anotimpul în care se celebra caeastă sărbătoare era tomna, când se culegeau roadele pământului.
Sărbătoarea Corturilor, numită în vechime Sărbătoarea Recoltei (hag ha asip: Ieșire 23, 16), apoi Sărbătoarea Corturilor (hag hassukkot) în legislația recentă (Deuteronom 16, 13, 16; Levitic 23, 34), și în textele care depind de ea (Ezdra 3, 4; Zaharia 14, 16-19), are adânci rădăcini în istoria poporului evreu. Această solemnitate este ultima din sărbătorile cu pelerinaj din calendarele dinaintea exilului (Ieșire 23, 14-17; 34, 18-23; Deuteronom16, 16; 2 Cronici 3, 13) și, pe cât se pare fiind și cea mai importantă, aceasta fiind numită „Sărbătoarea Domnului” ( Levitic 23, 39) sau chiar „Sărbătoarea” (1 Regi 8, 2). În codurile vechi, această sărbătoarea are un pronunțat caracter agricol, fiind numită și „Sărbătoarea Recoltei”, celebrarea ei având loc toamna, când se strângeau roadele câmpului, „la ieșirea”, adică „la sfârșitul” (Ieșire 23, 16) sau „la întoarcerea”, adică „reînceperea” (Ieșire 34, 22) anului, mai exact, la începutul toamnei, prin lunile septembrie – octombrie. Același caracter al Sărbătorii Corturilor rămâne și după serbarea strângerii roadelor ariei și teascului (Deuteronom 16, 13), toamna (Levitic 23, 34), care folosește un alt calendar, după strângerea roadelui pământului (Levitic 23, 39). Toate aceste indicii ne vădesc sfârșitul recoltei, care avea loc o dată cu culegerea fructelor și a strugurilor.
Corturile sau, mai bine zis, colibele (Sukkot), care vor da numele acestei sărbători (Deuteronom 16, 13-16), și vor intra în ritualul ei (Levitic 23, 42-43), își află motivarea cea mai verosimilă tocmai în acest context, în pofida faptului că în Levitic 23, 43 se face legătură cu șederea evreilor în pustiu. Este vorba de colibele improvizate din frunziș, pe care aceștia le ridicau în vii, așa cum ni se relatează Isaia 1, 8; Iov 27, 18, colibe în care locuiau la vremea culesului viilor. Însă informațiile referitoare la sărbătoarea de care ne ocupăm diferă în funcție de perioada la care ne referim. În perioada dinainte de exil, în afara prescripțiilor Legii Mozaice, pe care le găsim în Pentateuh, Sărbătoarea Corturilor este arareori menționată, istoria ei rămânând în mare parte neclară și controversată. Vechea legislație (Ieșire 23, 16; 34, 22), prescrie un pelerinaj la templu, însă nu se precizeză nici durata, nici ritualul.
Data sărbătorii nu este decât vag sugerată prin aluzia la recoltă care, desigur, depindea de coacerea roadelor, adică toamna. Nu putem afla cu certitudine că ar fi existat un pelerinaj la templu înainte de reformă (Deuteronom 12; 16, 16), după cum nu precizează nici data sărbătorii în legătură cu strângerea recoltei (16, 13), însă este primul text care îi dă numele de „Sărbătoarea Corturilor” și care prescrie un pelerinaj de șapte zile, cu caracter vesel subliniat mai mult decât la orice altă sărbătoare (16, 14-15), precum și cu o citire a Legii, tot la șapte ani, cu prilejul anului sabatic (31, 10). În perioada de după exil, cartea Leviticului ne dă indicații mai precise cu privire la această sărbătoare (Levitic 23, 34-36; 39-43), și se poate vedea cu claritate cum reia cele șapte zile de pelerinaj din Deuteronom 16, 13-15, adăugându-le și o a opta zi, de încheiere, care datează Sărbătoarea Corturilor în ziua de 15 a lunii a șaptea. În perioada intertestamentară și a Noului Testament, s-au păstrat amintiri limpezi despre pelerinajul celebrat la Ierusalim pentru Sărbătoarea Corturilor până la distrugerea Ierusalimului, în anul 70 d.H.
2.4. Timpul celebrării sărbătorii
Așa după cum creația este o desfășurare grandioasă a lucrării lui Dumnezeu, de la un început al ei la o finalitate – prin crearea omului, după care Dumnezeu „S-a odihnit”, iar omul îi va urma același ritm de viață întru începutul lucrului său și sfârșit, această lege de existență, ordonând în unitate de nedesfăcut, lucrul și timpul acestuia. Prin aceasta, omul credincios urmează lui Dumnezeu: prin lucrul său el este în duhul activității lui Dumnezeu – Creatorul, iar prin odihna sa, în duhul odihnei lui Dumnezeu. Prin amândouă, lucru sau odihnă, timpul este sfințit. „Le-am dat și zilele Mele de odihnă, zice Domnul, ca să fie semn între Mine și ei, ca să cunoască ei că Eu sunt Domnul, Sfințitorul lor” (Iezechiel 20, 12).
Împărțirea timpului este legată de numărul șapte, ca: durata săptămânii, Sărbătoarea Paștilor, a Azimelor și a Corturilor, care durează o săptămână (Levitic 20, 8; Deuteronom 16, 4), anul al șaptelea (Deuteronim 15), Anul jubileu (Levitic 25), se înrădăcinează pentru conștiința poporului evreu în numărul „șapte” al zilelor creației. În interpretarea lui Filon ziua a șaptea a fost ziua în care odihnindu-Se a contemplat ceea ce crease într-o perfecțiune desăvârșită. Persoana care caută să-L urmeze pe Dumnezeu va munci șase zile iar în ziua a șaptea se va ocupa cu studiul filosofic, va contempla natura, va căuta reculegerea spirituală și va reflecta asupra actelor sale. Cifra șapte are o semnificație deosebită la evrei, ea definind perfecțiunea. Următoarele rânduri sunt dedicate descrierii perfecțiunii numărului șapte. Heledomada este numită „fecioara” pentru că nici un număr în interiorul decadei nu este produsul acesteia. El este „fără mamă” pentru că în cadrul decadei el nu reprezintă produsul nici unui număr și prin aceasta el este analog monadei. Din monadă și din numărul șapte purcede cerul imaterial care este modelul celui fizic. Cerul material s-a constituit din natura nedivizată și cea divizată. Natura nedivizată are în domeniul ei sfera stelelor fixe, care este cea mai înaltă și asupra căreia veghează monada. Natura divizată a determinat sfera planetelor fiind generată de numărul șapte și are rangul al doilea. În timpul săptămânii creației, a șaptea zi fusese coroana celor șase precedente și, în același timp, prima zi a lumii. Prin aceasta apărea înrudirea între heledomadă și monadă. Urmând acest principiu, a șaptea lună (după luna Paștelui) a devenit prima lună a anului. Orice sistem de sărbători la evrei este comandat de o heledomadă simplă (sub formă de șapte sau de unu), de un multiplu al heledomadei (eventual cu adunarea unei heledomade sub formă de unu). Unitatea a servit să se fixeze hieromenia (Sărbătoarea Trâmbițelor), postul (după hieromenie) și Paștele. Tot unitatea determină ritul Omer, celebrat după Paști. Numărul șapte determină Rusaliile (7 x 7 + 1) sau sabatul săptămânilor, prima lună a anului, anul sabatic și jubileul. A cincizecea zi (Rusaliile) se determină numărându-se de la sărbătoarea Omer, iar mai târziu, după prescripțiile saducheilor, de la prima Duminică după Paște, sistem care este folosit și în vremea apostolilor. Pogorârea Duhului Sfânt a avut loc în timpul sărbătoririi Rusaliilor evreiești, a căror dată a fost stabilită în acest mod. Numărul șapte determină sărbătoarea Azimilor, care dura șapte zile și marca echinocțiul de primăvară. În a șaptea lună, din 15 până în 21, se celebra Sărbătoarea Corturilor. Într-un fel, cele șapte zile din timpul celor două sărbători reprezintă șapte sărbători lunare grupate. În această categorie sunt și anul sabatic și anul jubiliar.
Sfințenia Sărbătorii Corturilor este astfel marcată de șapte zile de prăznuire, ea celebrându-se timp de o săptămână, începând cu 15 Tișri, așa cum prescrie cartea Leviticului: „Șapte zile să locuiți în corturi” (23, 42). La cele șapte zile de sărbătoare, Moise spune că se mai adaugă una, a opta, numită atsereth, care se aseamănă cu prima zi, în ceea ce privește caracterul ei sabatic: „acesta este sfârșitul praznicului și nici un fel de muncă să nu faceți” (Levitic 23, 36). Această zi este considerată ca o încheiere a Sărbătorii Corturilor, dar și a ciclului sărbătorilor din decursul anului. În afara Israelului, primele două zile sunt considerate sărbători întregi, la fel și a opta zi. Sărbătoarea e mai lungă în diaspora cu două zile.
2.5. Cadrul sărbătorii
Sucot, cum mai este numită Sărbătoarea Corturilor, este, așa cum s-a putut vedea, una din sărbătorile de pelerinaj, în cursul cărora, evreii „urcau” an de an la Templul din Ierusalim. Ca și celelate sărbători importante pe care aceștia le prăznuiau, cum ar fi Peșah și Savuot, la fel și Sucot are o semnifiacție legată de ciclul naturii, ea fiind o sărbătoare a recoltei, timpul ei de prăznuire fiind toamna, după ce se adunau roadele câmpului, dar are și o semnificație istorică, acestă semnificație fiind asociată în Sfânta Scriptură cu peregrinarea evreilor în deșert, timp de patruzeci de ani, când ei au locuit în corturi. În amintirea acelor timpuri de peregrinare prin pustie, sub conducerea lui Moise, spre pământul făgăduinței, Legea mozaică le cerea acestora să locuiască în corturi, fiind astfel decretată ca una din sărbătorile importante din calendarul religios al poporului evreu. În același timp, Sărbătoarea Corturilor, în ceea ce privește celălalt caracter menționat, adică de sărbătoare a recoltei, este și sărbătoarea prin care evreii își manifestau recunoștința lor față de natura milostivă, dăruită de Dumnezeu. Importanța acestei sărbători este relevată și de Sfintele Evanghelii, unde ni se arată că Mântuitorul Iisus Hristos respectă această datină a evreilor de a urca la Ierusalim cu prilejul acestei sărbători, unde participă și El, în vremea Sa, aceasta fiind sărbătoarea „cea mai sfântă și importantă a evreilor” (Iosif Ant. VIII.4.1.). Importanța sărbătorii poate fi deslușită încă din perioada preexilică, dar este important de remarcat faptul că ea a fost asociată și cu triumfala „zi a Domnului”. Profetul Zaharia, în capitolele 9-14, în așezarea Corturilor, descrie triumful lui Iahve: Regele mesianic vine la Ierusalim, triumfător și călare pe un asin (9, 9); Iahve toarnă duh de compasiune și de rugăciune asupra Ierusalimului (12, 10); El deschide o fântână casei lui David pentru a curăța Ierusalimul (13, 1); ape vii curg din Ierusalim până la Marea Mediterană și la Marea Moartă (14, 8); și, în final, când toți dușmanii sunt distruși, oamenii vin, an după an, la Sărbătoarea Corturilor cum se cuvine (14, 6). Pe întreaga perioadă a desfășurării acestui important eveniment religios, totul în Ierusalim este sfânt, nici vânzătorilor de la templu, care, de obicei își vindeau marfa în acel loc sfințit, și pe care, de altfel, și Mântuitorul îi combate, certându-i pentru că au făcut Casa Tatălui, casă de neguțătorie, nu li se mai permite să neguțătorească în acel loc: „În ziua aceea va fi (scris) pe clopoțeii cailor: Sfânt este Dumnezeu!, și vor fi căldările în templul Domnului ca năstrapele înaintea jertfelnicului; și orice căldare din Ierusalim și din Iuda va fi sfântă Domnului Savaot, și vor veni să jertfească și le vor lua și vor fierbe carne și nu va mai fi nici un neguțător, în ziua aceea, în templul Domnului Savaot.” (Zaharia 14, 20-21).
2.6. Celebrarea
Sărbătoarea Corturilor era ultima din calendarul religios al anului, perioada de prăznuire fiind de șapte zile, cu începere de la 15 Tișri până la 21 ale lunii Tișri, însă numai prima și ultima zi se serbau cu repaus sabatic și adunare sfântă, iar în celelate zile lucrul nu era oprit. În cărțile mai vechi, Sukot apare ca singura sărbătoare cu importanță deosebită, însă, o dată cu trecerea timpului, însemnătatea acesteia s-a diminuat, datorită îndepărtării evreilor de munca agricolă, mai ales în perioada de după distrugerea celui de al Doilea Templu. După cum o arată și numele sărbătorii, „a corturilor”, una din cerințele celebrării, implica obligația de a locui într-o construcție provizorie, numită „sukka”, adică un cort, ridicat în mod special în acest scop, în curte, pe un balcon sau pe o terasă.
Fiind o sărbătoare a bucuriei, evreii își manifestau această bucurie, prin faptul că în prima zi de celebrare aceștia purtau stâlpări de sălcii, de palmieri sau de alți arbori. Era o sărbătoare foarte mare, de aceea se mai numea și Kat exohen și se prăznuia cu cea mai mare bucurie și veselie, și, din acest motiv se ordonau și cel mai mare număr de sacrificii. Ritualul care se desfășura la Templul din Ierusalim cu prilejul celor șapte zile de prăznuire era foarte variat. Grandoarea serviciului divin care se oficia și mulțimea jertfelor care se aduceau, aveau menirea de a scoate în relief importanța deosebită a sărbătorii. Nici o altă sărbătoare nu era atât de bogată în sacrificii, numărul lor ridicându-se la 7 țapi, ca jertfă pentru păcat, 70 de tauri, 14 berbeci, 98 de miei de un an, împreună cu sacrificiile corespunzătoare de mâncare și băutură. Aceste sacrificii erau repartizate după cum urmează:
în fiecare zi se sacrifica un țap, ca sacrificiu pentru păcat;
ca olocaust, se aduceau în prima zi 13 tauri, iar în zilele următoare tot câte unul mai puțin, astfel încât, în ziua a șaptea se ajungea la șapte tauri;
tot ca olocaust se mai aduceau în fiecare zi 2 berbeci și 14 miei de un an, iar, în afară de acestea sacrificiile de făină și untdelemn.
La cele șapte zile de sărbătoare, Moise spune că se mai adaugă una, a opta, numită atsereth, care se aseamănă cu prima zi, în ceea ce privește caracterul ei sabatic: „Acesta este sfârșitul praznicului în care nici un fel de muncă să nu faceți” (Levitic 23, 36), această ultimă zi fiind considerată ca o încheiere a ciclului sărbătorilor anului și nu numai ca o încheiere a Sărbătorii Corturilor. Această zi era considerată mai mult ca o sărbătoare populară, decât sfântă și, din acest motiv, se aduceau sacrificii mai puține decât în celelalte zile ale sărbătorii propriu-zise. Sacrificiile acestei zile constau dintr-un țap, ca jertfă de ispășire, un berbec și 7 miei ca olocaust și sacrificiile corespunătoare de mâncare și băutură. În legătură cu această zi s-au făcut o serie de presupuneri. Unii sunt de părere că acum se pregătea ceea ce era necesar în serviciul templului pentru tot timpul anului. Alții sunt de părere că această zi era consacrată rugăciunilor pentru obținerea ploii în anul care va urma. Kortleitner este de părere că în această zi evreii nu mai locuiau în corturi, și nici nu purtau în mână lulabul și ethrogul, pe care obișnuiau să le poarte în cele șapte zile ale sărbătorii. În orice caz, ziua a opta era o sărbătoare de veselie, de bucurie și de mulțumire pentru darurile primite în anul care era pe sfârșite.
2.7. Ceremoniile
2.7.1. Cortul
De o importanță deosebită, în ceea ce privește Sărbătoarea Corturilor, sunt ceremoniile care au loc pe parcursul celebrării acesteia. În primele șapte zile, fiecare evreu trebuia să poarte în mână, ramuri din copacii menționați în Sfânta Scriptură: „În ziua întâi să luați ramuri de copaci frumoși, ramuri de finici, ramuri de copaci cu frunzele late și sălcii de râu și să vă veseliți înaintea Domnului vostru, timp de șapte zile” (Levitic 23, 40). Aceste ramuri erau întrebuințate la construirea corturilor, în care se locuia pe toată perioada sărbătorii. O dată cu trecerea timpului, ceremonia sărbătorii s-a modificat, și a ajuns la un fast nemaiîntâlnit, în perioada post-exilică. Rabinii au precizat cu rigurozitate datele existente în Scriptură referitoare la sărbătoare, la care au adăugat unele ceremonii noi. De asemenea au făcut precizări și în ceea ce privește dimensiunile cortului, precizându-i lățimea, înălțimea, forma, care puteau fi, de altfel, variate. Lesetre precizează că înălțimea corturilor nu putea fi mai mică de 10 coți, nici nu putea depăși 20 de coți. Aceste dimensiuni ar echivala metric cu 5,25 x 10,50. Evreii din Etiopia nu cunoșteau obligația de de a-și face colibe în cinstea Sukotului, deoarece ei trăiau tot timpul în colibe.
2.7.2. Cele patru specii de plante
Un element central al sărbătorii în constituie cele patru specii de plante (arbaninim), care sunt agitate în diferite momente ale Liturghiei, după cum poruncește Biblia, ca tot poporul să se veselească în fața Domnului (Levitic 23, 40). Cele patru specii de plante care sunt folosite la ceremonialul sărbătorii sunt:
lulav sau ramură de palmier;
etrog sau chitră;
hadasim sau trei rămurele de mirt;
aravot sau două ramuri de salcie.
A ține lulavul, înseamnă a ține buchetul acestor patru specii care sunt agitate în timpul Halelului spre cele patru puncte cardinale. Totodată aceste ramuri mai sunt agitate și de sus în jos, acesta fiind un semn prin care se recunoaște atotputernicia și suveranitatea lui Dumnezeu asupra întregului univers. Un obicei foarte interesant pe care îl întâlnim la această sărbătoare, referitor la cele patru specii de plante pe care le-am amintit, este cel de la sfârșitul sărbătorii, când, participanții la ceremonia respectivă, înlocuiesc cele patru specii cu un singur buchet, acesta fiind alcătuit din ramuri de salcie, numit hoșanot, cu care se izbește solul până ce frunzele vor cădea. S-a sugerat, din partea unor cercetători că acestă practică simbolizează învierea morților, deoarece ramurile de salcie ale căror frunze au căzut, vor înmuguri iar apoi ele revin la viață la începutul primăverii.
2.7.3. Liturghia de sărbătoare
La sărbătorile pe care le prescrie Pentateuhul, un ceremonial esențial este recitarea în câteva momente ale zilei, adică seara, dimineața și după amiaza câte o Amida aparte, care este alcătuită din șapte binecuvântări, cea din mijloc făcând referire chiar la sărbătoarea respectivă. Totodată, în aceleași zile se mai ține și o slujbă suplimentară, care se numește musaf. La toate sărbătorile, în afara Anului Nou, Amida de musaf cuprinde un număr de șapte binecuvântări, dintre care a patra Îl roagă pe Dumnezeu să-l readucă pe poporul evreu în țara lui. Totodată, în acest moment se citează și textul biblic din Pentateuh care face referire la jetfele care trebuiesc aduse la sărbătoarea respectivă. Cu prilejul citirii Amidei se recită și o serie de poeme liturgice, numite piyutim, dintre care unele proslăvesc opera lui Dumnezeu în lume, în timp ce altele pun în evidență caracterul solemn al acestor zile de judecată. La anumite sărbători, rugăciunile impun prezența unor ritualuri aparte. Astfel, dacă de Roș Hoșana se sună din șofar, la Sărbătoarea Corturilor se folosesc mănunchiurile alcătuite din cele patru specii de plante, adică lulav, etrog, hadasim și aravot, care se flutură. Acest ritual de fluturare a mănunchiului din cele patru specii amintite nu se mai practică, dacă sărbătoarea respectivă cade în zi de Sabat. Un moment important al Liturghiei sărbătorilor este citirea celor Cinci Suluri numite Hameș meghilot. Citirea acestora este repartizată pe tot parcursul anului:
la Peșah, se citește Cântarea Cântărilor;
la Șavuot, se citește Cartea Rut;
Plângerile lui Ieremia marchează Tișa be-Av;
la Sabatul de Sukot, se citește Eclesiastul:
la Sărbătoarea Purim, se citește Cartea Estera.
2.7.4. A doua zi de sărbătoare
Este o zi suplimentară de sărbătoare, pe care evreii din diaspora o adaugă la cele prescrise de Tora la sărbătorile de Pesah, Șavuot și Sucot. Obiceiul la care facem referire este unul foarte vechi, rădăcinile lui mergând până în perioada din timpul celui de al Doilea Templu, perioadă în care era greu de stabilit cu exactitate data lunii noi, și, de aici, datele prăznuirii sărbătorilor precum și a posturilor din cursul lunii respective. La origine, luna nouă se constata mai întâi cu ochiul liber de către oameni de încredere, fiind apoi proclamată de către oamenii de încredere care făceau parte din Sinedriul din Ierusalim. De aici urma un șirag întreg de semnale luminoase care anunțau evenimentul respectiv tuturor comunităților religioase din țară. Tot în acest timp, o serie de solii porneau să anunțe vestea așteptată, comunităților din diaspora.
Eficacitatea acestui sistem și, uneori, chiar și funcționarea sistemului, au devenit nesigure, în contextul anarhiei care domnea în țară în ultimele zile ale celui de-al Doilea Templu. Pentru ca sărbătorile să nu fie ținute la date greșite, evreii din afara Ereț Israel au mai adăugat atunci câte o zi de sărbătoare la prima și ultima zi de Peșah, Sucot și una la singura zi de Șavuot. Se știe că în secolul al IV-lea d. Hr. Acest acest obicei nu-și mai avea rostul, deoarece luna nouă nu era datată cu precizie. Învățații din Babilon s-au adresat atunci celor din Ereț Israel, pe care i-au întrebat dacă nu era cazul să renunțe la cea de-a doua zi de sărbătoare. Răspunsul pe care l-au primit a rămas celebru, devenind un model de jurisprudență în cele mai diverse domenii halahice: un obicei consacrat de mult timp (de câteva secole, în cazul respectiv) capătă putere de lege și, în acestă calitate, trebuie păstrat, chiar dacă motivul inițial, care a dus la adoptarea lui, a dispărut. De atunci, obiceiul curent din diaspora este de a transforma prima zi intermediară de Pesah și Sucot într-o a doua zi de sărbătoare plină. La fel se procedează cu isru hag, adică ziua de după încheierea unei sărbători, care devine a opta zi de Pesah și a noua zi de Sucot, deoarece, la evreii din diaspora Simhat Tora se ține după Șmini Ațeret.
2.7.5. Libațiunea apei (nisuk hammaim)
Cunoaștem din relatările Sfintelor Evanghelii că, Mântuitorul Iisus Hristos, în timpul activității Sale pământești, urca, potrivit prevederilor Legii mozaice, la Ierusalim cu prilejul marilor sărbători din timpul anului. La fel, El a participat și la Sărbătoarea Corturilor, care era festivalul recoltei de toamnă, așa cum s-a putut observa. Sărbătoarea, având loc la sfârșitul lunii septembrie și începutul lunii octombrie, festivalul recoltei de toamnă a fost adaptat ca ocazie de a se face rugăciuni pentru ploaie. Dacă ploaia cade în acest timp, faptul acesta este privit ca o asigurare că anul următor ploile timpurii vor cădea la timp și vor fi abundente, urmarea fiind o recoltă bogată de porumb în anul care va urma. Chiar și în zilele noastre, când este cunoscută ura arabilor iordanieni asupra israeliților, când cei dintâi privesc cu atenție să vadă dacă ploaia cade în timpul celebrării Sărbătorii Corturilor în Israel, ca un semn al vremii ce va urma. În concordanță cu credința, găsim în Zaharia 10, 1 instrucțiuni pentru rugăciunea pentru ploaie: „Cereți de la Domnul ploaie la vreme, ploaie timpurie și târzie! Domnul scoate fulgerele și trimite ploaie; El dă omului pâinea și dobitoacelor iarba.”; iar în 14, 17 găsim un avertisment că nu va fi ploaie pentru aceia care nu vor merge la Sărbătoarea Corturilor la Ierusalim: „Iar cele din neamurile pământului care nu se vor sui să se închine în Ierusalim, Împăratului, Domnului Savaot, nu vor avea parte de ploaie”. Ceremonia vărsării apei, asociată cu această sărbătoare în vremurile post-exilice este oglindită în afirmația lui Iisus din Ioan 7, 37 și următoarele: „Iar în ziua cea din urmă – cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei și a strigat zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”, aceasta nefiind prescrisă în Pentateuh. Din Zaharia 14, 17, cf. 1 Sam 7, 6: „ Și s-au adunat la Mițpa și au scos apă și au turnat înaintea Domnului …” se subînțelege că este o recunoaștere a faptului că ploaia este un dar de la Dumnezeu, un dar necesar pentru a produce recolte bune. În timpul festivalului se fac procesiuni la fântâna din Ierusalim, despre care amintește proorocul Zaharia, în fiecare din cele șapte dimineți.
Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos, această procesiune se făcea la Fântâna din Gihon, care era situată pe partea dinspre sud a templului, fiind fântâna care furniza apa de la Scăldătoarea Siloamului. Acolo, un preot umplea un ulcior de aur cu apă, așa cum repeta corul din Isaia 12, 3: „Cu bucurie vei scoate apă din izvoarele mântuirii”. Apoi, procesiunea mergea la templu prin poarta apei. Deși obiceiul scoaterii apei sau „Bucuria scoaterii apei” cum mai este intitulat în cultul mozaic, nu este menționat în Sfânta Scriptură, ci s-a transformat din generație în generație, ca o tradiție atribuită lui Moise, el rămâne totuși, ca obiceiul cel mai frumos ce are loc la Sărbătoarea Corturilor, și despre care s-a zis „Acela care n-a văzut bucuria scoaterii apei, n-a văzut bucurie în viața lui”
În revista „Cultul Mozaic din R.P.R., nr. 1/1957, p. 2-4 în articolul intitulat „Bucuria scoaterii apei”, autorul prezintă foarte sumar acest obicei ca pe unul din cele mai frumoase pe care le are cultul mozaic. El leagă această ceremonie de ordinea aducerii jertfelor, deci de existența acestuia, deoarece după distrugerea acestuia, obiceiul a rămas doar ca o amintire în inima poporului. Originea obiceiului este plasată în credința care s-a transmis oral, conform căreia în zilele de Sucot, Dumnezeu împarte ploile pentru anul ce urmează. Pe tema acestui obicei a existat o permanentă discuție între farisei și saduchei, ultimii neadmițând tradiția. Totuși, în cele din urmă, fariseii au avut câștig de cauză, datorită faptului că erau sprijiniți de mulțimea credincioșilor. Jertfele care erau aduse la templu erau însoțite de „turnările de vin” pe altar. La Sărbătoarea Corturilor era în uz obiceiul turnărilor de apă, ca simbol al epocii ploioase ce se apropia. Preotul care făcea sacrificiul lua două căni, una cu vin iar cealaltă cu apă, pe care le vărsa în același timp pe altar. Bucuria scaoterii apei se pare că era o continuare a petrecerilor de seară, când preoții și leviții coborau în locurile rezervate din incinta femeilor. Înainte de a pleca alaiul spre pârâul Siloam, de unde se lua apa, aveau loc dansuri rituale, oficiate de către cei mai venerați membri ai comunității. Doi preoți stăteau la poarta templului și, când se iveau zorile, sunau din trâmbițe, dând semnalul pornirii procesiunii. Acestor trâmbițe, le răspundeau trâmbițele leviților, care erau așezați pe cele cincisprezece trepte ce despărțeau incinta femeilor de cea a bărbaților. Preoții, urmați de leviți, și de popor, coborau spre balcoanele femeilor, cântând pe fiecare treaptă unul din cei cincisprezece „psalmi ai treptelor”. Procesiunea se continua și când ajungea în fața porții de răsărit, se întorceau cu capul spre poarta sanctuarului, spre apus zicând: „Strămoșii noștri care trăiau aici stăteau cu spatele la sanctuar și se închinau spre răsăritul soarelui, noi însă ne îndreptăm cu privirile spre El”. Apoi, procesiunea continua până la Siloam, unde se umplea cana cu apă și se reîntorceau la templu, unde continua ceremonia. Mulțimile care însoțeau procesiunea purtau simbolurile Corturilor, adică, în mâna dreaptă lulabul, iar în mâna stângă etrogul, care era o lămâie sau o coajă de lămâie, putând fi și o ramură din arborele de lămâie, servind ca un semn al secerișului. De asemenea, se cântau psalmii „Hallel” (113-118). Când au ajuns la altarul de holocaust din fața templului, se mergea în jurul altarului unduind lulab-urile și cântând Psalmul 118, 25. Atunci, mergea sus, pe rampa altarului pentru a turna apă într-o pâlnie, de unde curgea în pământ. În ziua a șaptea, altarul se înconjura de șapte ori.
Halel, care se mai numește și Laudă, desemnează imnurile de mulțumire și de slavă lui Dumnezeu, extrase din Cartea Psalmilor, care fac parte din slujbelor de sărbătoare.
2.7.6. Rugăciunile pentru ploaie
Există diferite imnuri, cereri și rugăciuni pentru ploaie care se citesc la sinagogă de Șmini Ațeret, ultima zi de Sucot. Biblia cuprinde numeroase referiri care atestă importanța ploii în Ereț Israel: ea poate fi dăruită agricultorului ca o binecuvântare divină – „Vă voi da ploaie la timp, pământul și pomii își vor da roadele lor” (Levitic 26, 4); „De veți asculta poruncile Mele pe care vi le dau astăzi, zice Domnul, și-L veți iubi pe Domnul Dumnezeul vostru … voi da pământului vostru ploaie la vreme, timpurie și târzie, și-ți vei strânge pâinea ta …” (Deuteronomul 11, 13-14), sau refuzată: „Păziți-vă, să nu se mândrească inima voastră și să nu vă abateți, nici să vă apucați să slujiți altor dumnezei și să vă închinați lor, căci atunci se va aprinde mânia Domnului asupra voastră, va închide cerul și nu va fi ploaie și pământul nu-și va da roadele sale; iar voi veți pieri curând de pe pământul cel bun pe care Domnul vi-l dă” (Deuteronomul 11, 16-17).
Pe vremea Templului, marele preot recita de Yom Kipur o scurtă rugăciune, în care solicita un an ploios și, de asemenea, se porunceau rugăciuni, ori de câte ori seceta punea în pericol recoltele. Sursele talmudice descriu Sucot ca o perioadă în care lumea este judecată pentru apă. Se recitau anumite pasaje, ca rugăciuni pentru ploaie. Primul pasaj, Mașiv ha-ruah u-morid ha – gheșem (Tu faci să sufle vântul și să cadă ploaia), este inclus în a doua binecuvântatre a Amidei și se recită în cursul slujbei suplimentare de la Șmini Ațeret până la Peșah. Al dolea pasaj, Ve-ten tal u-matar li-veraha (Binecuvintează-ne cu rouă și cu ploaie), se introduce în cea de a noua binecuvântare, care exprimă speranța într-un an prosper. Această cerere, care variază ca lungime și conținut în funcție de rituri, se recită în sinagogile din Israel începând din seara de 7 Marheșvan până la sărbătorile de Peșah, iar în diaspora, recitarea ei începe din 4-5 decembrie, respectiv din seara celei de-a șaizecea zi de echinox. Din Evul Mediu timpuriu, pentru a spori solemnitatea acestor rugăciuni, s-au introdus, la început poeme liturgice intitulate piyutim, cunoscute sub numele de tefilat gheșem sau rugăciune pentru ploaie, sau tikun ha- ghesem, în ritul sefard. Puține sunt comunitățile în care aceste imnuri se mai citesc încă în întregime.
În majoritatea comunităților, cantorul îmbracă kitelul alb și cântă rugăciuni pentru ploaie, repetând primele strofe ale Amidei. Începutul se face cu Af Beri utat sem sar matar („Af Beri peste numele îngerului ploii”), poem de două strofe, credincioșii stau în picioare, oficiantul intonează Zehor av nimsah ahareha ka-maim („Amintește-ți de patriarhul care te-a urmat”), imn în formă de acrostih alfabetic, pe care tradiția îl atribuie lui Eleazar Kalir. Cele șase strofe ale sale amintesc de diferite evenimente miraculoase în cursul cărora apa a jucat un rol imporatant datorită intervenției lui Dumnezeu în favoarea patriarhilor, a lui Moise și Aaron și a celor doisprezece triburi. După ce afirmă: „fiindcă tu ești Dumnezeul nostru care faci să sufle vântul și să cadă ploaia” cantorul repetă tripla rugăciune recitată de obște cerând să vină ploaia „ca o binecuvântare și nu ca un blestem; pentru viață iar nu pentru moarte; pentru belșug iar nu foamete”. În Israel, practica sefardă de a nu întrerupe recitarea Amidei a fost adoptată de către majoritatea comunităților de rit așchenaz. Ele omit deci toate poemele liturgice introductive și recită imnul Gheșem imediat înainte de Amida tăcută în ziua de Șmini Ațeret (care coincide cu Simhat Tora). Ritualul specific diasporei așchenaze nu s-a păstrat practic în Israel decât în comunitățile hasidice.
2.7.7. Tipuri de Halel
Încă din cele mai vechi timpuri există trei tipuri de Halel:
1. Halel ha-gadol sau „Marele Halel”, care, conform Talmudului, cuprinde Psalmul 136. potrivit tradiției, cele 26 de versete ale acestuia ar simboliza cele 26 de generații care s-au succedat de la crearea lumii până la revelația de pe Sinai. Toate versetele se încheie cu refrenul „Căci în veac este mila Lui”. Se recită în cadrul „versetelor psalmice”, la începutul slujbei de dimineață în zilele de Șabat și de sărbătoare și, ca psalm suplimentar, în ultima zi de Pesah și la citirea Hagadei în prima seară ori în primele două seri de Pesah, la seder. În vremea Mișnei, se recita de asemenea ca mulțumire atunci când rugăciunile de ploaie erau îndeplinite.
2. Halel întreg sau Halel propriu-zis, cuprinde Psalmul 114 și se referă la ieșirea din Egipt.
3. Hati Halel sau semi-Halel, este forma prescurtată a celui de mai sus, rezultând din omiterea primelor unsprezece versete din Psalmii 115 și 116.
Temele principale ale Halelului sunt următoarele:
Psalmul 113: „Numele Domnului să fie lăudat pretutindeni, în veac. Deși sălășluiește în înălțimi, Dumnezeu veghează cu bunăvoință asupra săracilor, asupra femeilor sterpe și asupra fiecărui individ în parte”;
Psalmul 114: „Dumnezeu vine în ajutorul poporului Său și natura se supune. Marea Roșie s-a despicat la vremea ieșirii din Egipt și Iordanul și-a tras apele înapoi când Israel a intrat în Canaan. Munții saltă și tremură în fața Celui ce preface stânca în iaz”;
Psalmul 115: „Dumnezeul nostru este atotputernic, în vreme ce zeii neamurilor sunt neînsuflețiți. Israel trebuie să se încreadă în Domnul în schimb binecuvântarea Lui. Numai morții nu-L pot binecuvânta pe Dumnezeu, dar cei vii pot s-o facă”;
Psalmul 116: „Dumnezeu este milostiv; El va asculta rugăciunile celor săraci și fără răutate; El îi izbăvește pe cei încercați de moarte, de necazuri și de griji. Cum poate omul să răsplătească toate aceste binefaceri? Chemând Numele Său și aducând jertfe de mulțumire în fața poporului Său, la Ierusalim”.
Psalmul 117: „Dragostea veșnică de care Dumnezeu dă dovadă pentru poporul Său ar trebui să convingă toate neamurile să-l laude și să-L slăvească.”
Psalmul 118: „Tot poporul lui Israel ar trebui să mărturisească dragostea lui Dumnezeu, în veac. Când Domnul este cu mine, nu mă tem de nimic. Dușmanii mă încearcă, la fel și Dumnezeu, dar credința mea este neșovăielnică. Deschideți porțile Templului, căci a sosit sorocul Domnului. Voi trece peste prag și voi lăuda pe Domnul, căci este bun, și îndurarea Lui rămâne în veac.”
2.7.8. Hakafot sau Ocolurile
Sunt procesiuni care au loc la sinagogă sau în alte locuri, cu anumite ocazii solemne. Exemplul este luat din Sfânta Scriptură, unde se arată că israeliții au ocolit de șapte ori Ierihonul, producând prăbușirea zidurilor sale (Iosua 6,3-20). Pe plan simbolic, hakafot au și o conotație de complenitudine, ca și cifra șapte cu care sunt asociate: la unii așkenazi ortodocși mireasa se învârte de trei sau de șapte ori în jurul mirelui sub baldachinul nupțial, înaintea nunții, când se inaugurează o sinagogă, credincioșii o înconjoară de șapte ori cu sulurile Torei în mâini. Același număr de hakafot este prevăzut când se sfințește un nou cimitir, la înmormântarea unui om deosebit de erudit, sau evlavios, sefarzii și hadasimii ocolesc de șapte ori sicriul, înainte de a-l pune în pământ. În timpul acestor procesiuni, se recită de obicei psalmi. Cele mai cunoscute procesiuni sunt cele pe care le întâlnim la sinagogă, în timpul celebrării sărbătorii de Sucot. Pe vremea Templului, pelerinii, având în mâini ramuri de salcie în mâini, intonau Psalmul 118, 25 „Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!” Acest vechi obicei se regăsește și acum în diminețile de Sucot, când se deschide chivotul, se scoate un sefer Tora și se duce pe estradă când credincioșii dau roată sinagogii, purtând în mâini cele patru specii și cântând împreună cu cantorul imnurile hoșanot prescrise pentru acestă ocazie. În ziua a șaptea, numită Hoșana raba, au loc șapte procesiuni și, cu acest prilej, la cele șapte hoșanoi, se adaugă psalmi și un fragment biblic: „a Ta este, Doamne, măreția și puterea și slava și biruința și strălucirea; toate câte sunt în cer și pe pământ, sunt ale Tale; a Ta este, Doamne, împărăția și Tu ești mai presus de toate, ca unul ce împărățești peste toate”(1 Paralipomena 29, 11), în care sunt enumerate șapte din atributele divine. Există o relație mistică între aceste atribute și cei șapte „oaspeți sfinți” (ușpizin), care poposesc în suca, precum și șapte din emanațiile divine (sefirot). În unele comunități sefarde, în timpul procesiunilor de Hoșana raba, se sună și din șofar.
2.7.9. Ziua a șaptea
După cum s-a putut vedea, una dinte ceremoniile sărbătorii de care ne ocupăm este înconjurul templului și ale altarelor holocaustelor, scuturând ramurile pe care credincioșii le țineau în mâini. Această practică era un simbol al fertilității pământului și, totodată se striga hoșiana, adică mântuiește-ne. Acest înconjur se făcea în fiecare zi o dată, iar în ziua a șaptea se făcea de șapte ori. Acest înconjur de șapte ori are o simbolistică bine definită, deoarece îi ducea cu amintirea la căderea Ierihonului. Rabinii numeau înconjurul acesta înșeptit Iom hoșiana rabba.
Pentru ca prăznuirea sărbătorii să poată avea loc și seara, s-a dispus ca în curtea femeilor să se așeze patru candelabre de aur, înalte de cincizeci de coți, la lumina cărora continua serbarea în timpul nopții, cu excepția nopților care precedau sabatul, adică ziua întâia și ziua a opta. Candelabrele fiind dispuse la o înălțime de 50 de coți, adică aproximativ 26 de metri, fiind mult mai înalte decât zidurile care înconjurau curtea femeilor, luminau aproape tot Ierusalimul, astfel că se crea o imagine feerică. În lumina candelabrelor, în sunete de trompetă și cântări de psalmi, bărbații, purtând în mâini făclii, executau dansuri în fața poporului adunat la sărbătoare.
2.7.10. Ziua a opta
În afară de cele șapte zile de sărbătoare, se mai serba încă o zi, care era deosebită de celelalte, în ziua a 22-a a lunii Tișri, ziua a opta, care se mai numea șmini ațeret, sau a opta zi de adunare solemnă, aceasta fiind serbarea finală. Această zi era o serbare mai mult populară, decât sfântă și se considera ca încheierea sărbătorilor anului întreg. În ziua aceasta se aduceau mai puține sacrificii decât în celelalte zile ale serbării propriu-zise, adică un țap, ca sacrificii pentru păcat, un vițel, un berbec și șapte miei ca ardere de tot, împreună cu sacrificiile corespunzătoare de mâncare și libațiune. Cu privire la însemnătatea sărbătorii acesteia, în primul rând ea era o serbare de mulțumire pentru secerișul și culesul anului, însă principala însemnătate este cea istorică, ea fiind instituită în amintirea zilelor când ei au peregrinat prin deșert, timp de patruzeci de ani, însă această locuire nu era neapărat înțeleasă ca o amintire dureroasă, datorită necazurilor suferite în timpul migrației, ci ca o aducere aminte îmbucurătoare de starea libertății depline de care se puteau bucura israeliții, care scăpaseră din dureroasa robie egipteană.
Totodată, era și o aducere aminte îmbucurătoare de legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu aceștia precum și a purtării de grijă deosebită a Lui față de poporul Său ales în decursul migrației. Această zi de sărbătoare se celebra conform îndemnului din Tora: „a opta zi să aveți adunare sfântă…aceasta să fie adunare solemnă, să nu faceți nici un lucru în timpul ei” (Levitic 23, 36; Numeri 29, 35). Termenul de Ațeret, literal înseamnă serbare de încheiere.
Rabinii au acordat acestei zile a opta un statut egal cu ale celorlalte șapte zile dinaintea ei. Momentul esențial al zilei este Liturghia. Șmini Ațeret se delimitează de Sucot prin faptul că mănunchiurile din cele patru specii nu mai apar, încă din dimineața de Hoșiana Raba. Rabinii au stabilit ca, în fiecare an, ciclul lecturilor sătămânale să se încheie și, în același timp, să reînceapă de Șmini Ațeret, de aici, și celălalt nume al sărbătorii: Simhat Tora sau Bucuria Torei. În diaspora, Șmini Ațeret durează două zile, Simhat Tora fiind prăznuită în a doua zi. În Israel, sărbătoarea durează o singură zi și cele două semnificații ale ei se suprapun. Unele comunități sefarde și hasidice din diaspora obișnuiesc să organizeze, încă din prima seară de Șmini ațeret, vesele procesiuni, numite hakafot, în care credincioșii dau roată prin sinagogă cu sulurile Torei în brațe, iar dacă în anul respectiv nu a căzut nici un Sabat în timpul sărbătorii de Sucot, se citește cartea de Eclesiast în ziua de Șmini Ațeret. Liturghia acestei zile cuprinde alte două adaosuri caracteristice: unul este o rugăciune pentru ploaie care, în diaspora, se recită la repetarea Amidei din cadrul slujbei suplimentare numită musaf , iar în Israel, înainte de Amida.
Pentru a sublinia importanța sfântă a acestei rugăciuni, ea se recită în toate sinagogile cu chivotul deschis. În plus, oficiantul îmbracă în acest moment un kitel alb, specific marilor sărbători de Tișri (Roș Hoșana și Yom Kipur). Rugăciunea se încheie cu formula Mașiv ha –ruah u-morid ha-gheșem („care face să bată vântul și să cadă ploaia”), care, de acum se va relua în fiecare zi, până la Pesah, în primăvara următoare. Celălat element caracteristic este recitarea Izkorului, rugăciune de pomenire a morților, pe care așkenazii o recită după lectura din Tora.
CAPITOLUL III
Sărbătoarea Corturilor în relație cu alte sărbători iudaice
3.1. Scurtă prezentare a sărbătorilor mai importante din calendarul iudaic
După cum se știe, la evrei, ziua de Sabat este o zi de odihnă în mod obișnuit. Dar, această zi nu se cinstește prin inactivitate ci prin lucrare spirituală. În fiecare sabat nu se împlinea decât munca absolut necesară pentru trup, cum este curățirea acestuia, îmbrăcarea veșmântului de sărbătoare după care credinciosul mergea la templu unde toți membrii comunității se apropiau unii de alții și toți laolaltă formau adunarea sfântă. Înaintea feței Domnului fiecare trebuia să se prezinte cu daruri în mâini „după cum i-a binecuvântat Domnul pe fiecare” (Deuteronom 16, 16-17). Deci ziua sfântă, ziua de odihnă era exclusiv închinată lui Dumnezeu și era considerată drept o zi de „petrecere spirituală” cu Iahve, în care credinciosul prăznuia opera lui Dumnezeu, pătrundea în taina Sa creatoare, adâncea semnificația adevărată a existenței și a vieții în Dumnezeu, și era sfințit de Dumnezeu care l-a creat și să fie mai ușor înclinat către lucrurile dumnezeiești. Pentru israeliți sabatul era ziua lor sfântă, adică deosebită de restul zilelor și care în mod firesc trebuia să aparțină în mod firesc lui Iahve, adică să fie sfântă pentru Iahve. Porunca dată de Dumnezeu era ca în orice zi de sărbătoare credincioșii israreliți să se îndeletnicească cu cele spirituale voia să spună că ei, în acest moment, să se sfințească prin darurile aduse și prin participarea la adunarea sfântă: „În ziua întâi să aveți adunare sfântă și în ziua a șaptea” (Ieșirea 12, 16-17; Leviticul 23, 7).
Cea dintâi sărbătoare mare din anul calendaristic ebraic este Roș Hoșana sau Anul Nou, serbată la începutul lunii septembrie. Este o zi de pocăință, în care fiecare evreu își face un examen de conștiință. Cu acest prilej se sună la sinagogă din șofar (corn de berbec), pentru retrezire la conștiința sluijirii lui Dumnezeu în anul care începe. A doua zi este ziua Purificării (Yom Kipur) și închide ciclul primelor zile din Anul Nou. Este zi de post și de iertare a păcatelor. A treia zi este Sukot și ține șapte zile. Este o sărbătoare a colibelor, amintind milostivirea arătată de Dumnezeu evreilor pe perioada perigrinărilor prin pustiu. Este totodată o sărbătoare a culesului, la care se binecuvintează lămâile și se poartă rămurele de palmier, de mirt și de salcie. A patra mare sărbătoare, Hanuca, se serbează în decembrie. Se aprind lumânări timp de o săptămână, plecând de la una în prima seară și adăugându-se mereu câte una. A cincea, la mijlocul lunii Șvat (a șaptea), sărbătorește Anul Nou al pomilor (Hamișa Așar Bișvat) și se mănâncă fructe proaspete, îndeosebi portocale. A șasea sărbătoare este Purim (14 Adar) și amintește de salvarea poporului evreu de la un masacru ordonat de Aman. Este o ocazie deosebită, un carnaval al triumfului. Se citește cartea Estera, în care se relatează întâmplarea care stă la originea sărbătorii. A șaptea sărbătoare însemnată este Pesah (Paștile – trecerea îngerului lui Dumnezeu pe la intrările locuințelor înainte de plecarea evreilor din Egipt). Începe la 14 Nisan și ține până la 21 Nisan. Se mănâncă azimă, carne de miel cu ierburi amare și se bea vin în amintirea plecării evreilor din Egipt. Este o sărbătoare a eliberării. A opta mare sărbătoare este Sărbătoarea Săptămânilor (Șavuot), a secerișului, la Cincizecime (cincizeci de zile după Pesah). Amintește și de pregătirea evreilor de odinioară pentru primirea Legii pe Muntele Sinai. Se petrece toată noaptea de șase spre șapte Sivan în priveghere și citire din Tora. În prezent s-a reînnoit obiceiul de a oferi primele roade (Bikkurim) la această sărbătoare, iar în zilele următoare se fac colecte pentru Fondul Național Evreiesc. Se împodobesc sinagogile cu ramuri și flori. Orice început de lună nouă este, oarecum, sărbătoare (Roș Hodeș) și se binecuvintează ca atare.
După această prezentare a sărbătorii vom încerca să prezentăm Sărbătoarea Corturilor în interpretarea unor Părinți ai Bisericii, adică simbolismul acestei sărbători. Așa cum am arătat în paginile anterioare, motivul prăznuirii acestei sărbători este pregrinarea evreilor timp de patruzeci de ani prin pustie. Cu privire la data ieșirii evreilor din Egipt, au existat o serie de discuții de-a lungul timpului. Părerea cea cu mai mulți susținători este că exodul evreilor a avut loc sub faraonul Meneftah, fiul lui Ramses II, din dinastia XIX, în secolul al XIV-lea înainte de Hristos. Dar, o altă opinie ce pare să câștige teren, plasează exodul către mijlocul secolului al XV-lea, sub Amenofis II, din dinastia a XVIII-a. Din nefericire, cărțile Pentateuhului nu ne dau detalii despre viața religioasă a evreilor în cei patruzeci de ani petrecuți în pustia sianitică. Cărțile vorbesc mai mult despre peripețiile prin care a trebuit să treacă Israel spre a se convinge că fără ajutorul lui Dumnezeu nu se poate face nimic. Era nevoie de o suferință îndelungatăpentru ca poporul să nu se mai împotrivească planului divin, de a-l scoate din Egipt și de a-l dezbăra complet de mediul păgân din Valea Nilului. De aceea, cărțile Pentateuhului amintesc de zig-zagul călătoriei prin pustia sinaitică, de staționările la câteva oaze, în special Qadeș, și cărțile amintesc de numeroasele murmuri împotriva lui Moise, că i-a scos dintr-o țară unde aveau de toate, ca să-i ducă într-o pustie înfricoșătoare ca aceea sinaitică.
Totuși, în cărțile Vechiului Testament găsim câteva indicii care aruncă o oarecare lumină în bezna rătăcirii a patruzeci de ani prin pustie. Aceste indicii le găsim în Deueronom 8, 2-6; Iosua 5, 4-9; Ezechiel 20, 10-26 și Amos 5, 25-26. După aceste locuri din Vechiul Testament, constatăm că în pustie poporul se împotrivea planului divin și murmura contra lui Moise, căzând în păcatul idolatriei. Atât avea bun că după fiecare cădere își dădea seama că a greșit și, pocăindu-se, cerea iertare de la Domnul. În tot acest timp, Iahve a rămas față de popor în aceeași legătură în care El s-a aflat și mai înainte. Chiar dacă generația care a trecut prin Marea Roșie a fost lepădată în pustie, totuși această lepădare n-a fost absolută sau una care să o rupă cu legământul făcut, ci numai relativă, adică o generație a fost exclusă de la ajungerea în Țara Făgăduinței și de la luarea ei în posesiune. Iahve a condus poporul tot timpul petrecerii sale în pustie, l-a pus la încercări și l-a umilit chiar, atunci când a căzut în păcat, dar îi dădea mila și îndurarea Sa când, pocăit, se întorcea la El. Iată ce citim în Deuteronom în această privință: „Adu-ți aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în timpul acestor patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească și să te încerce, ca să-ți cunoască pornirile inimii și să vadă dacă ai să păzești sau nu poruncile Lui …” (Deuteronomul 8, 2 – 6).
Cu privire la căderea morală a poporului, Iosua ne spune că circumcizia copiilor născuți în pustie încetase. Abia după sosirea în Țara Făgăduinței ea a fost reluată: „Iată cauza pentru care Iosua i-a tăiat împrejur. Tot poporul ieșit din Egipt, bărbații, toți oamenii de luptă muriseră în pustie, pe drum … dar tot poporul născut în pustie … nu fusese tăiat împrejur … Domnul s-a jurat că nu-i va lăsa să vadă țara pe care le-o făgăduise părinților lor că le-o va da …” (Iosua 5, 4 – 9).
Proorocul Amos ne spune că în pustie Israel nu s-a lepădat complet de idolatria lui: „Mi-ați adus voi jertfe și daruri de mâncare în timpul celor patruzeci de ani în pustie, casa lui Israel? Că v-ați ridicat pe Sacut ca stăpân al vostru și pe Caivan, chipurile voastre idolești, steaua dumnezeului vostru pe care vi l-ați făcut” (Amos 5, 25-26). Proorocul Ezechiel ne arată împotrivirea poporului față de Dumnezeu, precum și căderea în idolatrie: „I-am scos din țara Egiptului și i-am dus în pustie. Le-am dat legile și poruncile Mele pe care trebuie să le împlinească omul ca să trăiască prin ele. Le-am dat și sabatele Mele ca să fie ca un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc. Dar casa lui Israel s-a răzvrătit în pustie. N-au urmat legile Mele, au lepădat poruncile … și mi-au pângărit sabatele … inima nu li s-a depărtat de la idolii lor …” (Ezechiel 20, 10 – 26). De aici nu trebuie să înțelegem că în pustie Israel n-a mai știut complet de Iahve. Nu, ci a avut mari căderi. Lucrul este explicabil deoarece poporul încă avea în minte icoana vieții idolatre din Egipt. Pentru a se desface complet de această viață a fost necesară rătăcirea prin pustie.
Așadar, sărbătoarea Corturilor însemna pentru fiecare evreu amintirea petrecerii în deșerturile peninsulei Sinai (Leviticul 22, 43), când părinții lor abia ieșiți din robia egipteană, călăuziți de Domnul prin alesul său Moise, rătăceau spre pământul făgăduinței, spre țara unde curge miere și lapte. S-ar părea, pentru un moment, că evreii comemorau în fiecare an o tristă amintire: șederea în deșert și greutățile întâmpinate aici. Această amintire e copleșită de comemorarea ieșirii din robia egipteană. Gândul eliberării și cuvântul libertate făceau ca să uite toate dificultățile întâmpinate de poporul ales până în intrarea în poporul mult așteptat, căci într-adevăr ce bucurie poate fi mai mare pentru un popor decât scuturarea din jugul robiei și constituirea unui stat național. Libertatea însemna că sufletele părinților era descătușate de durerea morții premature a fiilor căci „Faraon a dat întregului său popor porunca aceasta: orice băiat de curând născut (evreu) arucați-l în Nil”(Ieșire 1, 22). Iudeii erau fericiți, căci sângele lor n-o să mai ude glia pământului străin. Șederea în deșert simboliza și pronia divină care s-a manifestat din belșug la momentele oportune în timpul celor patruzeci de ani, astfel încât Sărbătoarea Corturilor, departe de a fi simbolul unei dureri sau triste amintiri, era o manifestare a veseliei și a bucuriei, o manifestare a mulțumirii. Sărbătoarea avea loc imediat după culesul roadelor pământului, devenind în felul acesta și o sărbătoare a culesului. Poporul serba, deci, și sfârșitul unui an de muncă încordată, serba bucuria strângerii recoltei și mulțumea Domnului pentru binecuvântările anului, mulțumea pentru întreg produsul pământului, care era considerat ca un dar al Lui. În felul acesta, Sărbătoarea Corturilor completa ceea ce a început sărbătoarea Paștelui și Cincizecimea. Sărbătoarea Corturilor ca timp sfânt, alături de celelalte sărbători importante, Paștile și Cincizecimea, făceau parte din cele trei sărbători anuale pe care evreii le țineau din cele mai vechi timpuri. În Deuteronom, care a fost scris pe vremea regelui Iosia, Paștile care se prăznuiesc în cinstea ieșirii din Egipt, se unește cu Sărbătoarea Corturilor, după cum se poate vedea în Codicele preoțesc, unde legătura istorică se revelează atât de mult încât dispare însemnătatea primitivă a sărbătorilor.
3.2. Simbolismul sărbătorii Corturilor
Destul de timpuriu Sărbătoarea Corturilor este pusă în legătură cu speranțele mesianice, sărbătoarea însăși devenind figura eliberării eshatologice. Acest caracter eshatologic șe accentuează și mai mult în perioada profeților. Isaia, bunăoară, când prezintă împărăția mesianică locuită de drepți în corturi, face aluzie la Sărbătoarea Corturilor: „Atunci poporul Meu va locui în loc de pace, în sălașuri de nădejde și adăposturi fără grijă” (Isaia 32, 18). Părinții și scriitorii creștini, care s-au ocupat de simbolismul Sărbătorii Corturilor, au continuat ceea ce apărea la evrei ca o speranță mesianică sub forma speranțelor eshatologice, prezentând Sărbătoarea Corturilor și obiceiurile ei ca tipuri ale eshatologiei creștine.
Unul dintre cei mai vechi Părinți ai Bisericii , despre care putem spune că s-a ocupat de exegeza sărbătorii Corturilor și mai ales de simbolismul ei este Metodiu de Olimp. În exegeza lui, acestă sărbătoare a primit o orientare nouă, care a influențat apoi gândirea patristică ulterioară. Metodiu interpretează Sărbătoarea Corturilor, drept învierea și ridicarea „cortului nostru căzut la pământ”, din cauza păcatului neascultării. Regăsim adevărata nemurire inițială și atunci sărbătorim împreună cu Domnul, împreună cu „toată creația reînnoită și eliberată de durere”, „marea sărbătoare a adevăratei ridicări a corturilor”. Metodiu vede restabilirea cortului etern, prin înviere, care va avea loc, după el, în al șaptelea mileniu, încercând în acest sens o analogie între luna a șaptea, când s-a hotărât planul Sărbătorii Corturilor și planul săptămânii cosmice; la fel, după cum Dumnezeu s-a odihnit în ziua a șaptea, tot așa va urma în cel de al șaptelea mileniu învierea.
Despre ziua învierii, Metodiu vorbește cu foarte multă plăcere, ea fiind numită „ziua bucuriei”, deoarece noi vom regăsi adevăratul cort, pe care nu-l vom mai părăsi niciodată. „Aceasta este ziua pe care noi o vom sărbători în toată strălucirea sa cu Domnul, ziua bucuriei în care noi vom regăsi eternele corturi, care nu vor trebui să moară mai mult nici să se distrugă în pământul mormântului.” Prin înviere, corpul nostru capătă vechea lui proprietate: starea de nemurire pe care am pierdut-o în urma păcatului. Această îndreptare nu este numai rezultatul eforturilor personale. Ci și a conlucrării lui cu Dumnezeu. În urma distrugerii păcatului și a morții de către Domnul, omul va învia și va lăuda pe Binefăcătorul său. Și „după prescripțiile Legii eu voi celebra pentru El sărbătoarea după ce mi-am împodobit cortul meu, trupul meu cu fapte bune”, Metodiu înțelegând prin acest cort, trupul său.
Deosebit de interesantă este interpretarea pe care o dă Metodiu textului de la Levitic 23, 40: „În ziua întâi să luați ramuri de copaci frumoși, ramuri de finici, ramuri de copaci cu frunze late și sălcii de râu și să vă veseliți înaintea Domnului Dumnezeului vostru, șapte zile”. Mai întâi trebuie subliniat faptul că nu vede în cele expuse în Vechiul Testament, tipologii ale celor ce avea să fie. Dar acest lucru va avea un început odată cu venirea Mântuitorului, când explicarea acestor lucruri va fi absolut necesară. El se pronunță împotriva exegezei prea realiste care vede în „fructul copt” lămâiul și zice că în această expresie trebuie să se vadă fructul arborelui vieții, care creștea înainte în Paradis, iar acum se cultivă în Biserică și al cărui fruct este credința. Credința, acest fruct copt este o condiție indipensabilă a creștinului pentru a celebra adevărata sărbătoare. Explicația lui Metodiu în legătură cu ramurile ce alcătuiesc lulab-ul este, de asemenea foarte originală. El vede în ramurile de palmier, după un obicei oriental, purificarea sufletului nostru de păcat și îndumnezeirea omului. Metodiu adugă la credința care trebuie să o aibă cel ce vrea să celebreze Sărbătoarea Corturilor, dragostea despre care se spune că este „arborele cel mai bogat și mai stufos dintre toți, el este încărcat și umplut de haruri”, dragoste simbolizată prin ramurile de mirt care se folosesc la aceast sărbătoare, iar afirmația la care facem referire este bazată pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel din 1 Corinteni 13, 2.
Sfântul Grigorie de Nysa, de asemena, s-a ocupat de simbolismul acestei sărbători, și are ca punct de plecare în exegeza sa Psalmul 67, care este considerat ca unele din textele mari ale Vechiului Testament asupra Sărbătorii Corturilor. Astfel încât, atunci când vorbește despre înviere, Sfântul Grigorie citează cuvintele profetului David: „Dumnezeul universului, Dumnezeul firii, ne-a apărut la hotărârea serbării noastre în desiș” (Psalmul 67, 27). Prin cuvântul „desiș” se desemnează Sărbătoarea Corturilor, care era de mult prescrisă de Legea lui Moise ca să se serbeze. Adevărata serbare n-a avut loc însă, pentru că – și aici Sfântul Grigorie este de aceeași părere cu Metodiu – Vechiul Testament reprezintă doar umbra și tipul celor viitoare, „căci adevărul este tipic arătat înainte, prin simboalele acelora, care aveau loc”.
Sfântul Grigorie face și el referire la tema învierii, chiar în forma în care o concepea Metodiu, ca reunire a oaselor și acoperirea lor de carne. El ajunge la această temă contemplând viziunea profetului Iezechiel „care în spirit profetic … este dus prin puterea de previziune în mijlocul învierii” și văzând viitorul ca și prezentul descrie: „oasele se mișcau prin puterea dumnezeiască către cele înrudite și aparținătoare lor și creșteau la loc în încheieturile lor și se acopereau apoi cu nervi, carne și piele”. La exegeza lui Metodiu asupra Sărbătorii Corturilor, Sfântul Grigorie a adăugat întotdeauna o interpretare care se leagă de psalmul 67. Arătarea Domnului are aici drept obiect nu învierea, ci reconstituirea unității creației raționale în totalitatea ei, îngeri și oameni. Această reconstituire are și caracterul ei universal, autorul o prezintă prin imaginea tipică a templului din Ierusalim, mai precis prin așezarea categoriilor de credincioși în acest templu. Această imagine ne oferă împărțirea creației raționale pe vremea aceea.
În templu nu era permisă intrarea tuturor, iar cei care puteau intra erau împărțiți în diferite grupe înăuntrul lui. În sanctuar nu era permis decât preoților să intre, iar în Sfânta Sfintelor nici chiar preoților nu le era îngăduită intrarea, ea fiind rezervată în exclusivitate arhiereului sau marelui preot, care intra o singură dată pe an pentru a oficia ritualul împăcării poporului ales cu Dumnezeu. Neamul omenesc însă a fost lăsat în afara perdelei și a împrejmuirii dumnezeiești necăpătând intrarea decât prin săvârșirea anumitor rituri. Aceste bariere, însă, vor trebui să cadă o dată cu păcatul care ne ține departe de scopul pentru care am fost creați, păcat care ne-a închis intrarea în Sfânta Sfintelor. Barierele vor cădea îndată ce natura noastră va fi ridicată la strălucirea pierdută prin păcat, îndată ce stricăciunea va fi distrusă și „atunci se va porunci o sărbătoare comună la Dumnezeu pentru cei deveniți prin înviere, pentru ca toți să fie părtași la una și aceeași plăcere, pentru ca nici o deosebire să nu mai despartă natura rațională de la împărtășirea cu ceea ce este asemănător; ci acei ce stau acum afară din cauza păcatului, atunci vor ajunge înăuntrul atotsfintei fericiri dumnezeiești și se vor uni cu coarnele altarului, adică, cu puterile supralumești superioare”.
Foarte interesantă este și legătura pe care o face Sfântul Grigorie între Sărbătoarea Corturilor și întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. În cuvântarea pe care o ține cu ocazia unei sărbători a Nașterii Domnului, Sfântul Grigorie afirmă că: subiectul sărbătorii prezente este taina adevăratei Skenopighii. În această zi, corturile noastre căzute din cauza morții sunt recunoscute din nou. Deci, Sărbătoarea Corturilor pare să fi exprimat diferite concepții eshatologice ale timpului.
3.3. Sărbătorile evreilor
Deoarece Iahve petrecea neîntrerupt în mijlocul poporului Său iar poporul aparținea Dumnezeului său, la templu se desfășura un cult permanent. În toată dimineața pe la răsăritul soarelui și seara se aduceau jertfele corespunzătoare, încât focul nu se stingea pe altar. Sacrificiul de seară ardea noaptea, iar cel de dimineață toată ziua, ca să fie miros plăcut cu sacrificiu lui Iahve. Prin olocaustul care se aducea se expiau păcatele poporului comise ziua și noaptea și, totodată, însemna că Dumnezeu este stăpânul poporului și că datoria omului este ca tot timpul să arate lui Dumnezeu venerație și adorație. Pe lângă aceasta acest sacrificiu neîntrerupt este tipul acelui Miel nevinovat care s-a răstignit pe cruce pentru mântuirea lumii. Se aprindea tămâia pe altarul tămâierii, dimineața când se curățau și se aprindeau candelele și seara când se așezau pe capetele candelabrului. Olocaustul și tămâierea erau continue, în toate zilele, cât și sâmbăta și duminica.
Cultul divin introdus de Moise, a fost introdus în popor și s-a păstrat pentru totdeauna, se prăznuiau Sabatele și sărbătorile, acestea neîncetând a fi celebrate. De câte ori se neglijau sacrificiile, zilele de Sabat, precum și sărbătorile erau profanate, lucru care se poate deduce din acuzațiile profeților cu privire la la profanarea acestor zile sfinte, și mai putem vedea că în plângerile lui Ieremia pentru distrugerea templului și a Ierusalimului, una dintre cauzele distrugerii Ierusalimului și a templului, este că poporul necinstește aceste sărbători. Cât privește Sărbătoarea Paștilor amintită sub regele Iosia, despre care se spune că nu s-a serbat așa de conștiincios de pe vremea Judecătorilor, se spune că nu s-au observat atât de bine prescripțiile Legii ca în timpul acestui rege. La fel se poate spune și despre Sărbătoarea Corturilor: „Că din zilele lui Isus, fiul lui Nun nu făcuseră așa fiii lui Israel până în ziua aceea” (Neemia, 8, 17) Pentru poporul Israel, sabatul avea o importanță covârșitoare, căci prin el se reglementa atât viața socială, cât și cea religioasă. S-ar putea spune că el era pentru istoria lui Israel ceea ce era templul pentru univers și pentru spațiu. Astfel, sabatul în general „exprimă cosacrarea timpului lui Dumnezeu, după cum templul exprima consacrarea spațiului”. Pe lângă caracterul ei sfânt de zi de odihnă mai avea și un aspect moral care la rândul său avea două laturi. Cea dintâi latură se referă la Iahve care trebuie slăvit în această zi prin pietate și purtare bună, în această zi dublându-se sacrificiile de toate zilele și se schimbau pâinile punerii înainte. De asemenea ziua era sfințită și prin citirea din Sfânta Scriptură, mai ales din cărțile lui Moise, iar mai târziu din cele ale profeților. Cea de-a doua latură sau aspect al zilei era cel umanitar, în sensul că în acest repaus, cei trudiți, în special sclavii, puteau să-și refacă și ei puterile și să se bucure de Dumnezeu cel atotbun, care a instituit acest repaus (Ieșirea 23, 12). La darea pouncii cu privire la această zi li se amintește evreilor că și ei au fost sclavi în Egipt, și că în această calitate simțiseră și ei povara muncii grele și neîntrerupte.
De aceea, li se cere să fie mai îngăduitori în a acorda acest repaus săptămânal străinilor și sclavilor, chiar și animalelor. Precum Iahve s-a odihnit după creație la fel și omul în această zi trebuia să înceteze orice activitate și să facă numai lucrul folositor sufletului, adică să se gândească la Dumnezeu citind Legea Lui cea sfântă și să mediteze la poruncile Sale aducătoare de binecuvântare.
Sabatul, ca zi de odihnă, a fost instiutit de Dumnezeu ca zi de odihnă, după scoaterea evreilor din robia egipteană numai pentru poporul evreu. Sabatul, ca și întreaga Lege, s-a dat ca un „legământ” al acestui popor cu Dumnezeu (Ieșire 31, 16; Iezechiel 21, 12), semn că El este Dumnezeul ocrotitor. Cu acest prilej, li se arată și mai precis în care scop li a dat această sărbătoare național-religioasă, ca o aducere aminte. „Ziua a șaptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău…Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului și Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare și cu braț înalt și de aceea ți-a poruncit să păzești ziua odihnei și să o ții cu sfințenie” (Deuteronomul 5, 14-15; Ieșire 20, 8, 10). Aici se subliniază precis: „de aceea ți-a poruncit să păzești ziua odihnei și să o ții cu sfințenie”, pentru „ca să-ți aduci aminte că ai fost rob în Egipt, de unde Domnul te-a scos”. Acesta este cel mai important text care precizează rostul și timpul în care a fost instituit Sabatul evreilor și numai pentru ei. De atunci, călcarea Sabatului se pedepsea cu moartea (cf. Ieșire 31, 14). Deși Sabatul a fost numit „lege veșnică”, totuși a fost un așezământ specific Vechiului Testament doar pentru poporul evreu.
Strictețea zilei de odihnă s-a accentuat din ce în ce mai mult încât s-a ajuns uneori chiar la exagerări. Astfel, în timpul Macabeilor fiind atacați de armatele lui Antioh IV Epifanes, o mare mulțime de evrei au fost uciși întrucât fiind zi de odihnă, nu au răspuns cu armele la atacul dușmanului ( Macabei 2, 36-38). Israeliții, acordând o prea mare importanță repausului fizic, n-au înțeles sensul spiritual al odihnei.
Din ciclul sărbătorilor sabatice face parte și anul sabatic, care se serbează după o perioadă de de șapte ani, an în care pământul nu era semănat ci era lăsat „să se odihnească”. Anul sabatic, ca de altfel și cel jubileu (la cincizeci de ani), era sabatul pământului adică încetarea oricărui lucru în țarină și el stă în strânsă lăgătură cu ideea de libertate și de egalitate a tuturor oamenilor care au dreptul la odihnă. În rugăciunea de la sfințirea templului, regele Solomon „cere bunăvoință și îndurare din partea lui Dumnezeu și pe mai departe pentru Israel și pentru celelalte popoare”, adică și pentru străinul care va locui în mijlocul poporului Israel, care are dreptul la odihnă în ziua Sabatului, iar la celelalte sărbători sabatice să beneficieze de privilegiile acordate tuturor oamenilor, evrei sau străini.
Cât privește scopul institurii pentru evrei a anului sabatic, acesta era mai ales spiritual. Dacă prin eliberarea din robie fiecare membru al poporului Israel a fost eliberat de orice autoritate, exceptând pe cea a Domnului Sabatului, tot astfel și pământul nu are decât un singur Domn și un stăpân în anul sabatic. După trecerea celor șapte ani urma anul jubiliar, sau al cincizecilea, după o perioadă de patruzeci și nouă de ani, care se anunța israeliților în ziua a zecea a lunii a șaptea prin sunarea din trâmbiță în toată țara (Leviticul 25, 9). Ca și anul sabatic, anul jubiliar era an de nelucrare a pământului potrivit poruncii care zice: „Anul al cincizecilea să vă fie an de slobozenie; să nu semănați, nici să secerați ceea ce va crește de la sine pă pământ, și să nu culegeți poama de pe vițele netăiate, că acesta este jubileu, sfânt pentru voi.” (Leviticul, 25, 11-12). În cazul în care vreun israelit își pierdea proprietatea sau libertatea în anii precedenți, în anul jubiliar le putea recâștiga deoarece potrivit Legii mozaice în anul acesta trebuia să se întoarcă la moșia sa (Leviticul 25, 13). Anul jubileu se mai numea și anul libertății, pentru că erau lăsați să se întoarcă la casele lor israeliții împreună cu soțiile și cu copiii lor, în cazul în care datorită sărăciei deveniseră sclavi și nu au avut posibilitatea să se răscumpere până în acest an. În anul acesta se încerca un fel de restabilire a stării economice primordiale, când proprietatea pământului era colectivă, și se amintea israeliților că toți oamenii au o origine și o chemare comună.
În cadrul sărbătorilor sfinte din cursul anului, cea mai importantă este Sărbătoarea Paștilor sau Pesahul, care se serba în 14 Nisan (Leviticul 23, 5), în amintirea eliberării israeliților din robia egipteană și în același timp, a cruțării celor întâi născuți din fiii israeliților când îngerul Domnului a trecut prin Egipt și a lovit pe cei întâi născuți ai acestora (Ieșirea 12, 27). Chiar denumirea de „Pesach” vine de la verbul „pasach”- a trece, sugerează acest lucru, chiar dacă se referă la trecerea israeliților prin Marea Roșie în chip minunat sau la trecerea îngerului pe lângă casele evreilor unse la ușori cu sângele mielului sacrificat cu acel prilej. Sărbătoarea Paștelui „semnifică o dublă trecere a lui Iahve: una nefastă prin mijlocul egiptenilor, alta binefăcătoare pentru israeliți”.
Ca și sabatul, Sărbătoarea Paștilor a fost instituită la porunca lui Iahve, drept care se mai numea și „Pesah lajahve” sau „Paștele Domului”. Paștele mozaic se serba timp de șapte zile cu mare bucurie (Ezdra 6, 22), isrealiții împlinind exact același ritual ca în momentul ieșirii lor din Egipt, când au sacrificat mielul și cu sângele lui uns ușorii de la intrarea locuințelor lor. De la consumarea mielului pascal erau excluși cei necircumscriși și cei necurați. Totuși, aceștia din urmă ca și cei care se aflau la acea dată în călătorie aveau posibilitatea să serbeze Paștele respectând întocmai prescripțiile Legii în ziua a paisprezecea a lunii următoare (Numeri 9, 10-11; 2 Paralipomena 30, 2). Sfințenia și importanța Paștilor nu constă numai în aceea că era o comemorare a ieșirii israeliților din Egipt, ci, mai ales, vrea să arate că prin ospățul pascal se serba înfierea sau alegerea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu.
Tot din ciclul sărbătorilor anuale mai face parte și Cincizecimea numită și sărbătoarea săptămânilor (Ieșirea 34, 22; Deueronomul 16, 10), sau sărbătoarea secerișului (Hag hakkasir) care ținea o singură zi și se serba prin încetarea lucrului și adunarea la Cortul sfânt sau templu unde se aduceau sacrificii.
Sărbătoarea Corturilor (Leviticul 23, 34; Deuteronomul 16, 13; 31, 10; 2 Paralipomena 8, 13; Ezdra 3, 4; Zaharia 14, 16), se serba cu repaus sabatic și cu adunare sfântă în prima și a opta zi, adică ziua a cincisprezecea și a douăzeci și una, timp în care israeliții locuiau în colibe, iar manifestarea bucuriei lor se vedea din prima zi când purtau ramuri de palmier. Pe lângă caracterul sfânt și comemorativ, această sărbătoare avea și un caracter euharistic, israeliții mulțumind lui Dumnezeu pentru roadele cu care i-a binecuvântat.
Pe lângă sărbătorile sabatice și cele anuale mai menționăm și ziua de Yom Kipur, care se caracterizează ca un moment de umilință și de expiere a păcatelor, această sărbătoare mai purtând și numele de „ziua ispășirii.” (Jom Hakkipurim), fiind cinstită cu multă rigurozitate sabatică: „În luna a șaptea, în ziua a zecea a lunii să postiți și nici o muncă să nu faceți…,căci în ziua acesta vi se face curățire ca să fiți curați de toate păcatele voastre înaintea Domnului și curați veți fi. Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi și să smeriți sufletele voastre prin post” (Leviticul 16, 30; 23, 27-32). Fiind o zi de mare sfințenie, israeliții aveau adunare sfântă, iar arhiereul aducea jertfele rânduite de Legea Domnului. Sărbătoarea de Yom Kiur a fost instituită în urma săvârșirii păcatului de a aduce foc străin la altar de către fiii lui Aaron, Nadab și Abiud (Leviticul 10), pentru a le insufla israeliților respect pentru locașul sfânt cât și pentru a face expresie generală a poporului pentru păcatele săvârșite în decursul întregului an. Ziua expierii generale a israeliților simboliza expresia generală a păcatelor prin sângele Domnului Iisus Hristos care a purtat slăbiciunile noastre. În ziua împăcării, arhiereul întra în Sfânta Sfintelor curățind-o cu sângele jertfei aduse cu acest prilej, jertfă care preînchipuia pe cea a Mântuitorului Iisus Hristos.
După întoarcerea din robie, au fost instituite și alte sărbători în cultul divin al israeliților: Purim sau a sorților, Ziua Înnoirii sau a Sfințirii Templului. Din scrierile Vechiului Testament cunoaștem faptul că pe lângă ziua a șaptea a mai căpătat o semnificație sacră și prima zi care a fost consacrată de Dumnezeu în legătură cu Paștile. În acest sens se arată: „În ziua întâi să aveți adunare sfântă, în ziua a șaptea iar adunare sfântă” (Ieșirea 12, 16).
Aceeași precizare se face și în legătură cu prima zi a Sărbătorii Corturilor (Leviticul 23, 35), ceea ce înseamnă că ele sunt consacrate împreună cu a șaptea zi și a opta. În contextul de față s-ar părea că se încearcă oarecum o ieșire din ciclul de șapte zile, când se spune de adunare sfântă în ziua a opta. Privită din perspectiva timpului sfințit al calendarului sărbătorilor iudaice, ne dăm seama că această sărbătoare, pe lângă semnificația pe care are pentru poporul evreu, ca sărbătoare a bucuriei, a recoltei, „a opta zi”, în care Moise poruncește să se țină adunare sfântă, are o profundă încărcătură simbolică. Așa cum afirmă Sfântul Grigorie de Nysa despre Psalmul 67, care este considerat ca unul din textele mari ale Vechiului Testament cu privire la Sărbătoarea Corturilor, în acest psalm este vestită sărbătoarea Noului Testament, „Ziua Domnului” despre care psalmistul David spune: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea” (Psalmul 67, 24), textul, ca și psalmul fiind profetic, și, din acest motiv, au intrat în ritualul slujbei pascale din noaptea învierii și a săptămânii luminate, iar mesajul lor profetic este atestat de textul imediat premergător: „Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta și minunată este in ochii noștri.” (v. 22-23), iar semnificația profetică a acestor cuvinte este confirmată, după cum se știe de cuvintele Mântuitorului când a rostit pilda lucrătorilor viei (Matei 21, 42; Marcu 12, 10-11; Luca 20, 17). Piatra este Hristos, iar ziua bucuriei oferită de El este ziua învierii Sale, pe care psalmistul o vestește prin cuvintele rostite ceva mai înainte: „Glas de bucurie și de izbăvire în corturile drepților: dreapta Domnului a făcut putere, dreapta Domnului ne-a înălțat…nu voi muri, ci voi fi viu, și voi povesti lucrurile Domnului” (Psalmul 67, 15-17). Ziua a opta, despre care ne vorbește profetul Moise, reprezintă o ieșire din ciclul, din numărul șapte, al repetiției, cu celei de a opta zi, simbol al plinătății timpului, timp al învierii, timp al unei neîncetate înnoiri, nu al unei repetiții monotone între naștere și moarte. Acest înțeles reiese din porunca sărbătoririi zilei a opta a lunii a șaptea, pentru care se precizează: „În ziua a opta să aveți încheierea sărbătorii…” (Numeri 29, 35). Cu alte cuvinte, ziua a opta încheie timpul ciclic, și încheie prăznuirea unui asemenea timp. Consacrarea zilei a opta în Vechiul Testament se impune și mai evident în ritulul „tăierii împrejur” care se aplica pruncilor de parte bărbătească, această poruncă fiind dată încă din timpul lui Avraam și ca semn al Legământului: „Legământul între Mine și tine și urmașii tăi, este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur în ziua a opta” (Facere 17, 10-12). Acest semn al Legământului este reînnoit prin Moise (Leviticul 12, 3). Fără acest semn fizic, nu se puteau prăznui Paștile, sărbătoare prin care Israel se arăta ca popor ales și eliberat de Iahve. Știm că și Domnul nostru Iisus Hristos a îndeplinit această rânduială a Vechiului Testament, primind tăierea împrejur în a opta zi de la naștere. Prin aceasta, Mântuitorul confirma îmlinirea profetică atât a sângelui Său, pe care avea să-l verse deplin pe cruce, cât și ziua a opta a desăvârșirii Noului Legământ, prin înviere. În acest sens, Biserica tâlcuiește, preamărind: „Viața cea nesfârșită a veacului ce va să fie, ziua a opta o închipuiește; în care Stăpânul Hristos s-a tăiat împrejur”.
Tot atât de plină de semnificație profetică ne apare sărbătoarea zilei a opta și în legătură cu sfințirea preoților, și arătarea slavei Domnului. După ce s-a săvârșit sfințirea lor la „ușa Cortului adunării timp de șapte zile” (Leviticul 8, 33), în ziua a opta a chemat Moise pe Aaron, pe fiii lui și pe bătrânii lui Israel, și a zis Moise către obște: „Iată ce a poruncit Domnul să faceți ca să vi se arate slava Domnului. Iar către Aaron, Moise a zis: Apropie-te de jertfelnic și săvârșește jertfa cea pentru păcat..” (Leviticul 9, 9-21). „Iar după ce a săvârșit jertfa pentru păcat, ardere de tot și jertfa de mântuire, au intrat Moise și Aaron în cortul adunării și când au ieșit, au binecuvântat tot poporul; atunci s-a arătat slava lui Dumnezeu la tot poporul” (Leviticul 9, 22-23). Sfințirea lui Aaron ca arhiereu al Vechiului Testament în cele șapte zile și apoi „jertfa adusă de el, jertfă pentru păcat, ardere de tot și jertfă de mântuire” (v. 22), totul culminând cu arătarea slavei Domnului (v.23), în cea de-a opta zi, poartă un evident mesaj profetic: vestește jertfa Arhiereului Noului Testament – Domnul nostru Iisus Hristos și slava învierii Sale, în a opta zi a învierii.
3. 4. Valoarea religioasă a sărbătorii în raport cu „ziua a opta”
Sărbătoarea Corturilor era cea mai veselă sărbătoare din timpul anului, din această cauză ea numindu-se „Sărbătoarea”, arătând că este sărbătoarea prin excelență. Ea era sărbătoarea veseliei și a prieteniei, ea se ridica prin prescripțiile ei deasupra diferențelor de clasă și a diferențelor naționale, desființând-le cel puțin pe durata sărbătorii. Moise când vorbește de Sărbătoarea Corturilor prescrie ca egalitatea și veselia să domnească în mijlocul poporului Israel (Deuteronomul 16, 14), iar în epoca profetului Zaharia această înfrățire trece dincolode granițele lui Israel, căci profetul, în finalul profeției sale cheamă la Sărbătoarea Corturilor popoare întregi, ce nu locuiau , cum zice Moise, „în așezările tale”, dezvăluind caracterul universal al sărbătorii. În interpretarea creștină, Sărbătoarea Corturilor primește și un pronunțat caracter eshatologic. Ea devine tipul învieii trupurilor noastre, continuând caracterul mesianic și eshatologic al tradițiilor evreiești.
Concluzii
Din prezentarea pe care am expus-o în paginile acestei lucrări s-a putut vedea că, alături de sărbătorile importante din calendarul religios iudaic, Sărbătoarea Corturilor este una foarte însemnată. În paginile Vechiului Testament o găsim sub diferite numiri: Sărbătoarea Corturilor, deoarece pe întreaga perioadă de prăznuire, credincioșii evrei aveau obligația de a locui în colibe (Suka), Sărbătoarea Culesului, Sărbătoarea Domnului sau Sărbătoarea. Semnificația sărbătorii este multiplă.
În primul rând, se remarcă înțelesul de sărbătoare a culesului, perioada de prăznuire fiind toamna când se culeg roadele, fiind o sărbătoare de bucurie și de veselie, precum și de mulțumire pentru darurile cu care Dumnezeu a binecuvântat anul care era pe sfârșite. Totodată, semnificația ei este marcată și de obiceiul cel mai important care avea loc, libațiunea sau scoaterea apei, precum și de rugăciunile pentru ploaie care se făceau în ultima zi de Sukot, ploaia fiind socotită o binecuvântare de la Dumnezeu pentru agricultor, existând credința că Dumnezeu împarte ploile în aceste zile ale sărbătorii. Dacă ploaia cădea în această perioadă era o asigurare că Domnul va binecuvânta anul următor cu ploi la vreme potrivită.
Privită din altă perspectivă, la prima vedere, s-ar părea că prăznuirea Sărbătorii Corturilor este un prilej de întristare, întrucât un alt motiv pentru care se ținea acest praznic, era amintirea celor patruzeci de ani petrecuți în pustiul Sinai, în drumul spre pământul făgăduinței. Totuși evreii nu comemorau greutățile întâmpinate în deșert, deoarece toate aceste amintiri dureroase erau copleșite de amintirea ieșirii din robia egipteană, gândul eliberării și al libertății făceau să uite toate aceste dificultăți. Din acest motiv, Sărbătoarea Corturilor este considerată o sărbătoare a bucuriei.
Dar, pe lângă acest caracter, este evidentă sfințenia, întrucât sărbătorile, pe lângă faptul că au menirea de a comemora anumite fapte, ele fiind instituite în amintirea unor evenimente importante din istoria poporului evreu, au și un caracter sacru, fiind considerate, ca și în religia creștină, timpuri sfinte.
În ceea ce privește cuvântul „sfânt”, acesta este redat în limba ebraică prin cuvântul „qadoș”, însă nu are sensul pe care îl descoperim în Noul Testament, dar în contextul veterotestamentar are înțelesul de „sacru”, implică o relație de apartenență totală la Dumnezeu. După cum am putut vedea, noțiunea de „sfințenie” se raportează – ca, de altfel, și în cazul altor sărbători – la această sărbătoare, după cum putem vedea din îndemnul din Tora: „a opta zi să aveți adunare sfântă … aceasta să fie adunare solemnă, să nu faceți nici un lucru în timpul ei” (Levitic 23, 36; Numeri 29, 35).
De asemenea, se poate observa că pentru poporul evreu nu numai ziua a șaptea sau sabatul era socotită ca și zi de odihnă, ci întreg șirul de sărbători din decursul anului erau socotite zile de sabat, de odihnă, dar mai ales, zile închinate lui Iahve, în care omul trebuia să renunțe la orice activitate pământească, pentru a putea sluji Creatorului său, datoria principală a omului fiind în aceste zile aceea de a nu mai păcătui ci de a se apropia de Dumnezeu prin sfințenie, nefiind, deci, doar zile destinate odihnei trupești, sau de inactivitate. Sabatul este prima zi și, cea mai importantă, în care evreul era dator a împlini aceste porunci sfințitoare date prin Lege de către Iahve, poporului ales, din această zi decurgând și celelalte, în speță, Sărbătoarea Corturilor, de care ne-am ocupat în lucrarea de față. Ziua de odihnă, așa cum se poate vedea din paginile Sfintei Scripturi este ziua a șaptea – ca zi consacrată de odihnă – care este pusă în legătură cu Paștile, iar această consacrare se poate observa și în ceea ce privește Sărbătoarea Corturilor, motiv pentru care Moise pouncește ca prima și ultima zi de praznic să fie numită „adunare sfântă”. Așa cum s-a putut vedea, sistemul de sărbători la evrei este comandat de cifra șapte: numărul șapte determină Rusaliile (de exemplu Pogorârea Sfântului Duh a avut loc de Rusaliile evreiești), același număr determină sabatul săptămânilor, anul sabatic, jubileul, la fel și Sărbătoarea Corturilor se ține în luna a șaptea, deci este parte integrantă din corolarul timpurilor instituite de Dumnezeu în scopul sfințirii creației și, în special, al omului. Remarcăm consacrarea zilei a opta, aceasta putând fi considerată ziua întâi a unei noi săptămânii, lucru care vrea să scoată în evidență ieșirea din ciclul numărului șapte, al repetiției, sau ieșirea din timpul ciclic, și intrare în timpul celei de a opta zi, simbol al plinătății timpului, al învierii.
Așadar, timpul a fost dat omului , fiind cea mai importantă condiție a vieții noastre, iar timpurile sfinte sunt cele consacrate lui Dumnezeu și este folositor vieții omului, care trebuie să slujească Creatorului său, prin îndepărtarea de păcat și de lucrurile deșarte și apropierea de El. Sărbătoarea Corturilor, dincolo de aspectul comemorativ, poate fi considerată un timp sfințit, datorită caracterului sacru despre care am vorbit cât și datorită simbolisticii pe care unii Părinți ai Bisericii, au scos-o în evidență de-a lungul timpului, reliefând caracterul eshatologic al acesteia, devenind simbolul învierii noastre, continuând, totodată, caracterul mesianic și eshatologic al Vechiului Testament.
BIBLIOGRAFIE
I. Ediții ale Sfintei Scripturi și ale Noului Testament
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sf. Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 1991
2. Noul Testament cu Psalmii, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sf. Sinod, București, Editua Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 2002
II. Dicționare, enciclopedii
1. Henri Lesetre, Tabernacles, în Dictionnaire de la Bible, col. 1961 – 1966, Paris, 1912
2. Dicționar enciclopedic al Bibliei, trad. Slușanski, Dan, Ed. Humanitas, Buc., 1987
3. Dicționar enciclopedic de iudaism, trad.: Prager, Viviane, Litman, C., Goldstein, Țicu, Ed. Hasefer, Buc., 2000
4. Easton, Matteew George, Sabbath în Easton’s Bible dictionary, www.studylight.org/, site vizitat în 24. 04. 2008
5. The Feast of Tabernacles în Smit’s Bible Dictionary, www.studylight.org/, data vizitării site–ului 11. 04. 2008
6. Dicționar Biblic, Ed. Cartea Creștină, Oradea 1995
III. Opere patristice
1. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, în P.S.B. 17, trad. Pr. Fecioru, D., EIBMBOR, Buc., 1986
IV. Lucrări de referință
1. Brown, Raymond, An introduction to the Gospel of John, edited by Francis J. Moloney, Edinburg, 1985
2. Chialda, Dr. Mircea, Sacrificiile Vechiului Testament, Caransebeș, 1941
3. Chirilă, Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan, Cartea profetului Osea. Breviarium al gnoseologiei Vechiului Testament, Ed. Limas, Cluj N., 1999
4. Idem, Fragmentarium exegetic filonian II – Nomotehetica, repere exegetice la Decalog, Ed. Limas, Cluj N., 2003
5. Cornițescu, Emilian, Arheologie biblică, EIBMBOR, Buc., 1994
6. Negoiță, Pr. Prof. Athanase, Istoria religiei Vechiului Testament, Ed. Sofia, Buc., 2006
7. Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru, Prof. Dr. Remus Rus, Istoria Religiilor pentru învățământul preuniversitar, EIBMBOR, Buc., 1991
8. Semen, Pr. Petru, Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament, Teză de doctorat, în MMB, nr. 4-7/1992
9. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, EIBMBOR,vol. I, ed. II, Buc.,1996
10. Tarnavski, Dr. Vasile, Arheologie biblică,Cernăuți, 1930
11. Pr. Prof. Todoran, Isidor, Arhidiac. Zăgrean, Ioan, Dogmatica Ortodoxă – Manual pentru Seminariile teologice, Ed. Renașterea, Cluj – N, 2000
12. Tofană, Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian, Iisus Hristos Arhiereu veșnic în Epistola către Evrei, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-N., 2000
13. Minei luna ianuarie, Tipografia bisericească de la Mănăstirea Cernica, 1926
V. Articole și studii
1. Basarab, Magistrand Mircea, Sărbătoarea corturilor și interpretarea ei în creștinism, în S.T., an XII, nr. 5-6/1960, , seria a II-a
2. Caraza, Diac. Asist. Ioan, Muncă și odihnă, în O, an XXXIII, nr. 2/1981
3. Diac. Asist. Mircea Chialda, Îndatoriri moral – sociale după Decalog, în S.T. an VIII, seria a II – a, nr. 9 – 10/1956
4. Cornițescu, Diac. Asist. Emilian, Sabat și Duminică,în S.T., AN XXXIII, nr. 2/1981
5. David, Diac. Prof. Dr. Ioan, De la Sabatul mozaic la Ziua Învierii Domnului: sărbătoare creștinilor, în O, an XLVI, nr 2/1994
6. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Sfințirea Templului. Ziua de odihnă – Ziua Învierii, în O, an XXXIII, nr. 2/1981
7. Georgescu, Ion, „Legământul Meu este un legământ de pace”. Tema principală a Adunării mondiale creștine de la Praga, în B.O.R. an LXXXII, nr.5-6/1964
8. Mircea, Pr. Ioan, Duminica – Ziua Domnului, “Împărăteasă și Doamnă”, după Scriptură, Sfinții Părinți și imnele culticei, în O, an XXXIII, nr. 2/1981
9. Idem, Preoția harică și preoția obștească, în O an XXXI, nr.2/1979
10. Popescu, Prof. Teodor M., Sfințenia și răspunderile preoției, în S. T., an IV,seria
a II – a, nr. 3 – 4, 1952
11. Rus, Drd. Remus, Funcția preoției în marile religii, în O,an XXV, nr.4/1973
12. Schmemann, Alexandre, Sfințirea timpului, trad. Pr. Viorel Sava, în Anuarele științifice ale Universității Alexandru Ioan Cuza, Tomul III, Iași, Teologie 1995 – 1996
13. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Revelația prin acte, cuvinte și imagini, în O, an XX, nr.3/1968
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sarbatoarea Corturilor – O Perspectiva Teologica A Timpului Sfintit (ID: 166952)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.