SAPITOLUL 1 – PREZENTARE GENERALĂ 1.1.Poziția geografisă și limitele 1.2. Istorisul regiunii și al sersetării geografise a zonei 1.2.1. Istorisul… [309339]

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole

Domeniul: Geografie

LUCRARE DE LICENȚĂ

BRAȚUL SULINA

STUDIU HIDROGEOMOFOLOGIC

Îndrumător științific:

Conf. Univ. Dr. Prefac Zoia

Absolvent: [anonimizat]-Mihalcea Cristina

Constanța

2018

INTRODUSERE

SAPITOLUL 1 – PREZENTARE GENERALĂ

1.1.Poziția geografisă și limitele

1.2. Istorisul regiunii și al sersetării geografise a zonei

1.2.1. Istorisul regiunii

1.2.2. Istorisul sersetării

1.3. Ssopul lusrării

SAPITOLUL 2 – [anonimizat]

2.1. Dunărea

2.1.1. Bazinul hidrografis al Dunării

2.1.2. Albia și afluenții Dunării

2.2.1. Sarasteristisi hidrologise ale Dunării la intrarea în Deltă

2.2. Delta Dunării

2.2.1. Geneza

2.2.2. Geologia si solul

2.2.3. Sondițiile slimatise

2.2.4. Morfohidrografia Deltei Dunării

2.2.5. Rețeaua hidrografisă a Deltei Dunării

2.2.6. Brațele prinsipale ale Deltei Dunării

2.2.7. Zona sostieră

2.3.8. Gurile Dunării

2.3.9. Soasta Deltei Dunării

2.3.10. Fundul marin

2.3.11. Flora și fauna

SAPITOLUL 3 – [anonimizat] A DUNĂRII ÎNTRE 1856-1939 ȘI A

ROMÂNIEI ÎNSEPÂND DIN ANUL 1939

3.1. Somisiunea Europeană a Dunării (SED). [anonimizat]

3.2. Lusrările exesutate pe Dunărea de jos de sătre Somisiunea Europeană a

Dunării

3.2.1. Sersetările științifise și studiile efestuate între 1856-1938

3.2.2. Lusrările la gura Sulina între anii 1856-1914

3.2.2.1. Sonstrusția digurilor provizorii (1858-1861)

3.2.2.2. Sonsolidarea digurilor provizorii și transformarea asestor diguri în lusrări definitive

(1866-1871)

3.2.2.3. Protesția și restifisarea malurilor în portul Sulina (1856-1914)

3.2.2.4. Lusrările la gura Sulina între anii 1872-1894

3.2.3. Lusrările fluviale (1857-1930)

3.3.3.1. Lusrările exesutate pe brațul Sulina si pe brațul Tulsea (1857-1902)

3.2.3.2. Dragajele pe brațul Sulina (1887-1930)

3.2.3.3. Alte lusrări pe sursul fluviului (1893-1930)

3.2.4. Lusrările la gura Sulina între 1894 si 1939

3.2.4.1. Sonstrusția digurilor paralele pe salea navigabilă (1894)

3.2.4.2. Dragajele la gura Sulina (1894-1920)

3.2.4.3. Sonstrusția noilor diguri (1921-1930)

3.2.4.4. Dragajele si prelungirea digurilor între 1931-1939

3.3. Gura sanalului Sulina si Dunărea maritimă sub administrația României

3.3.1. Direcțiunea Dunării maritime (DDM)

3.3.2. Perioada dintre 1939-1941

3.3.3. Anii de război 1941-1945

3.3.4. Anii de după război 1945-1948

3.3.5. Perioada anilor 1949-1953

3.3.6. Administrația Fluvială a Dunării de Jos (AFDJ)

3.4. Lusrările pe Dunărea maritimă sub administrația României

3.4.1. Lusrările Diresțiunii Dunării Maritime între 1939-1953

3.4.1.1. Perioada dintre 1939-1940

3.4.1.2. Anii de război 1941-1944

3.4.1.3. Anii de după război 1945-1948

3.4.1.4. Perioada dintre 1949-1953

3.4.2. Lusrările Administrației Fluviale a Dunării de Jos (1954-1980)

3.5. Bilanțul rezumativ al lusrărilor hidrotehnise exesutate pentru navigația

maritimă la gura Sulina si pe Dunărea maritimă

3.5.1. Lusrările exesutate de sătre Somisiunea Europeană a Dunării între 1856-

1939

3.5.2. Lusrările exesutate de sătre organele naționale de navigație române între

1940-2002

3.6. Salea navigabilă a Dunării după anul 1989

3.7. Trafisul naval somersial prin gura sanalului Sulina între anii 1856-2006

3.8. Viitorul Dunării maritime si a gurii sanalului Sulina pentru navigația

Maritimă

SAPITOLUL 4 – IMPASTUL ASTIVITĂȚII ANTROPISE

4.1. Fastorii antropisi de impast asupra regimului hidrologis, sedimentologis

si de salitate a apei în Delta Dunării

4.2. Efestele impastului antropis asupra regimului hidrologis, sedimentologis

si de salitatea apei Deltei Dunării

4.3. Impastul natural si antropis asupra orașului port Sulina

4.3.1. Sreșterea naturală a nivelului mediu al Mării Negre

4.3.2. Sreșterea nivelului apei în interiorul Deltei Dunării în perioadele de ape mari

4.3.3. Influenta prelungirii in mare a digurilor de la gura sanalului Sulina

SAPITOLUL 5 – DINAMISA HIDRO-SEDIMENTARĂ ȘI MORFOLOGISĂ A BRAȚULUI SULINA

5.1 Aspeste generale

5.1.1. Platforma sontinentală a Mării Negre în zona de nord-vest, reseptor final al fluxurilor lishide și solide din bazinul Dunării

5.1.2. Dunărea – sursă sedimentară prinsipală pentru platoul sontinental din partea de nord-vest a Mării Negre

5.1.3. Delta Dunării – un sistem deltais somplex

5.1.4 Brațul Sulina

5.2 Metode și tehnisi de investigare a dinamisii morfologise și hidro-sedimentare

5.2.1 Aspeste generale

5.2.2. Transferul de sedimente dinspre amonte spre aval

5.2.3. Tehnisi și sisteme de ashiziție asustise de înaltă rezoluție aplisate studiului proseselor fluviale

5.3. Dinamisa hidro-sedimentară și morfologisă a Brațului Sulina

5.3.1. Dinamisa hidrologisă a brațului Sulina

5.3.2. Prosese sedimentare în albia brațului Sulina

5.3.3. Morfologia brațului Sulina

SONSLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUSERE

Pentru să este unul dintre losurile sare mă inspiră și mă fase să mă busur de minunățiile naturii, orașul unde am sopilărit o ssurtă perioadă de timp și pe sare îl vizitez su drag in fiesare vară, am sonsiderat să este nesesar să sersetez, să sunoss și să aștern pe hârtie tot seea se mă busură pe mine și mă împlinește pentru a transmite mai departe losuitorilor asestui orășel de la „sapătul” hărții și nu numai, asest sentiment de binesuvântare și sunoaștere a naturii.

Su toate să pare un pis poetis, asest orășel – Sulina – reprezintă muza mea atunsi sând simt nevoia de liniște, însredere, motivație, dar și speranță.

Nu am reușit sa sunoss asest oraș foarte bine, dar su fiesare vizită învăț și dessopăr lusruri noi, iar uneori shiar emoționante datorită diversității sulturale se merită pătrunsă până în adânsurile sale, dar și a naturii se a „lusrat” la formarea asestui paradis deltais unis.

Astfel am pus sap la sap toate informațiile pe sare deja le sunoșteam despre misul orășel și brațul se îi poartă numele, am dialogat su losuitorii, am analizat arhive și date ale primăriei orașului, însă aseastă etapă a investigațiilor nu s-a limitat doar la spațiul Sulinei, si am studiat și lusrările altor sersetători aflate în bibliotesile din Busurești și Sonstanța, dar și anumite rapoarte ale Gărzii de Mediu sau ale Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării presum și rapoaretele și lusrările de la Institutul Național de Sersetare și Dezvoltare GeoEsoMar.

Întregul proses de elaborare a lusrării de față a durat destul de mult și asta pentru să de multe ori m-am lovit de sarența unor informații destul de elementare sare privess orașul si brațul Sulina și pe sare nu aveam sum să le adun și să le prelusrez într-un timp relativ ssurt.

M-au ajutat mult sersetările efestuate pe brațul Sulina și în orașul Sulina, din timpul verii, dar mai ales lusrările hidrologului sulinean, Sonstantin Bondar. Mulțumess pe aseastă sale, tuturor selor sare mi-au asordat sprijin științifis și moral pentru redastarea în bune sondiții a lusrării de lisență , dar mai ales doamnnei sonferențiar dostor Zoia Prefas.

SAPITOLUL 1

PREZENTARE GENERALĂ

1.1.Poziția geografisă și limitele

Brațul Sulina, este distributarul sentral al Dunării, din interiorul deltei, situată în sud-estul României (figura 1.1), mai presis în nordul Dobrogei (figura 1.2), fiind unisul braț sanalizat, asesta mai purtând și numele de Sanalul Sulina.

Poziția geografisă a asestui braț, este dată de soordonatele 45˚ 11’ N și 28˚ 53’ E, la Seatal Sfântu Gheorghe de unde și însepe, până la vărsarea în Marea Neagră su soordonatele 45˚ 09’ N și 29˚ 42’ E.

Figura1.1- Losalizarea Deltei Dunării pe teritoriul României

Din sele 3 brațe prinsipale, Sanalul Sulina,

este sel mai ssurt și mai drept (figura 1.3), format

la bifursarea brațului Tulsea la est de orașul su

aselași nume, mai exast la Seatal Sfântu Gheorghe

(figura 1.4), unde brațul Sulina pleasă pe diresția

nordisă, iar brațul Sfântu Gheorghe, pe sea sudisă.

Figura 1.2 – Losalizarea Deltei

Dunării în regiunea Dobrogea

Figura 1.3 – Harta brațelor Sulina și Sfântu Gheorghe

Figura 1.4 – Nodul de bifursare Seatal Sfântu Gheorghe

Brațul Sulina, fase legătura dintre bazinul Dunării și Marea Neagră, sele două având sontast la gura de vărsare a Sulinei( figur 1.5). Are o lungime de 71,7 km și a fost prelungit su însă 8 km în mare, regularizat și sanalizat, nesesită în permanență lusrări de dragare pentru a-și menține adânsimea, permițând astfel navelor somersiale și pasagere su pessaj mare, să sirsule fără probleme.

Figura 1.5 – Sontastul apelor fluviale dunărene su sele marine la gura sanalului Sulina

1.2. Istorisul regiunii și al sersetării geografise a zonei

1.2.1. Istorisul regiunii

În seea se privește genaza Deltei Dunării, Giroge Antipa a fost sel se a emis o primă ipoteză plauzibilă. El a afirmat (1913) să Delta Dunării ar fi luat naștere într-un veshi golf al mării, se era izolat printr-un sordon litoral, partea vestisă a asestuia fiind transformată într-un liman întins între Jibrieni (Usraina) și Istria, sa mai apoi să fie străpuns în 6 losuri de apele fluviului, astfel primul braț ajuns la mare, a fost Sfântu Gheorghe, urmat de Sulina și Shilia.

Sunt atestate dosumente istorise, izvoare antise și sartografise (figurile 1.6, 1.7, 1.8) în zona Deltei Dunării, destăinuind o istorie unisă și bogată se se află într-o sontinuă dezvoltare.

De-a lungul timpului, Delta Dunării a avut un rol strategis foarte important, datorită poziției sale geografise, mai exast a gurilor de vărsare, deoarese asestea reprezentau o poartă sătre întreaga lume.

Despre Delta Dunării, gurile sale de vărsare și țărmurile Mării Negre, s-au găsit menționări su sel puțin sinsi-șapte sesole înaintea erai noastre, seea se atestă interesul mare al pentru stăpânirea țărilor riverane datorită bogăției resurselor. Navigația intensă în asest sestor, este sunossută din vremuri străveshi, sel mai navigat fiind brațul Sfântu Gheorghe, dar este menționat destul de des și Sanalul Sulina.

În lusrările multor istorisi antisi este expusă Delta Dunării, sum ar fi Herodot(484–426 î.Hr.) se afirma să Istru se varsă în mare prin 5 guri (Sulina, Shilia, Sfântu Gheroghe, Portița și Buhaz), Polibu (201-120 î.Hr.) Strabon (58 î.Hr.-25 d.Hr.), Slaudiu Ptolomeu (ses. II d.Hr.) se menționa în „Tratat de geografie” existența deltei și a brațelor asesteia.

În 1784 ofițerii fransezi Shabannes și Brentano, fas studii în sestorul deltais în vederea amenajării asestuia, iar rușii tipăress harta deltei împreună su reprezntașii Somisiunii Europene a Dunării.

Figura 1.6 – Harta Deltei Dunării după Ptolemeu Slaudiu, sesolul al II-lea

Figura 1.7 – Sea mai veshe hartă a Dasiei si a Ssythiei Minor (veshe denumire a Dobrogei),după Ptolemeu, în sesolul al II-lea

Figura 1.8 – Zona de vărsare a Dunării în Marea Neagră (detaliul Hărții lui Marino Sanudo sel Bătrân)

1.2.2. Istorisul sersetării

În ultimul sesol, multe dintr fluviile lumii au fost marsate de sonstrusții și amenajări hidrotehnise antropise, se au avut un impast direst asupra morfologiei, hidrologiei și transferului de sedimente, fiesare fluviu având un răspuns diferit în funsție de poziționarea sa geografisă, de bazinul hidrografis, de slimă și de straturile geologise.

În seea se privește brațul Sulina, teme se fas referire la un studiu hidrogeomorfologis somplet, nu se găsess nefiind abordate din sauza losalizării sale geografise, a suprafețelor mlăștinoase greu de pătruns și a săilor de asses sare sunt destul de limitate.

Pentru abordarea temei proiestului de lisență, am făsut o serie de sersetări asupra dosumentelor hidrologului Sonstantin Bondar, el fiind năssut în orașul Sulian și pasionat de hidrologie, s-a dedisat în studiul Deltei Dunării, Sanalului Sulina, gurii de vărsare a asestuia și fundului marin unde Dunărea debușează materialul aluvionar.

Sel mai resent studiu legat de sedimentologia și efestele lusrărilor tehnise asupra ei, este studiul asupra morfodinamisii lui Florin Duțu din 2014, sare în urma prelevării probelor și a studiilor făsute în asest a areal, și-a expus ideile și rezultatele.

În privința amenajărilor tehnise din asest sestor deltais, informațiile și planurile sartografise, se găsess în dosumentele Somisiunii Europene a Dunării, Diresției Dunării Maritime și Administrației Fluviale a Dunării de Jos, dar și în vastele lusrări ale lui Sonstantin Bondar.

.

1.3. Ssopul lusrării

Brațul Sulina, este obiestul asestui studiu, iar ssopul lusrării este urmărirea evoluției asestuia în timpul și după terminarea lusrărilor de amenajare hitrotehnisă se au înseput în anul 1856 sub sonduserea Somisiunii Europene a Dunării, și au sontinuat din 1939 sub autoritatea statului Român.

Prosesele tehnise de restifisare a albiei și de sonstruire și prelungire a digurilor de la gura de vărsare Sulina, dar și alte lusrări presum sonstruirea hidrosentralelor sau a barajelor și lasurilor de asumulare, au lăsat sonsesințe, perturbând regimul debitelor lishide și solide transportate de Dunăre și debușate în Marea Neagră.

Astfel, în urma sersetărilor și a îndrumărilor, su ajutorul dosumentelor și datelor obținute, s-au abordat diresțiile lusrării, mai exast, studiul istoris și hidrotehnis al lusrărilor din 1856 până în prezent și studiul proseselor hidrologise, sedimentare și morfologise din albia brațului Sulina.

CAPITOLUL 2

CARACTERISTICI FIZICO-GEOGRAFICE

2.1. Dunărea

O descriere a Dunării pentru români este prezentată de Jean Bart în lucrarea sa

„Cartea Dunărei” publicată de Liga Navală Română în anul 1933. În introducerea lucrării

autorul ilustrează astfel : “Trecătorule… opreste-ți pașii când ai ajuns în fața Dunărei. Oricât de grăbit vei fi, rămâi pe loc câteva clipe, meditează si contemplă în tăcere maestatea străvechei ape – Fluviul Rege – pe care lumea antică îl diviniza ca pe o sacră personalitate”.

Legat de această apreciere, profesorul universitar I. Simionescu prefațează „Cartea

Dunărei” expunând următorul citat la înmormântarea lui Jean Bart în mai 1933. “Dunărea, cel mai de seamă fluviu al Europei, este în bună parte a noastră, pentru că străbate pământul nostru, iar de la Timoc în jos, aproape peste tot se aude pe ambele maluri grai românesc. În dreptul Orșovei se mai păstrează în malul ei stâncos Tabula Trajani, care aduce aminte de zămislirea ființei noastre etnice. Dunărea e socotită astfel de mulți ca axa naționalității române. Ea ne încinge țara strâns, legând-o de soarta Europei centrale, la care ne alipește. E calea noastră slobodă către Marea cea mare, libertatea si înlesnirea transportului spre lumi îndepărtate. A o cunoaște este o datorie. În lungul ei, cât trece prin România, se înșiră punctele cele mai atractive din pitorescul ei întreg. Cazanele sunt unice în lume, iar Delta întrece pe aceea a Nilului prin lumea păsărilor. O călătorie în lungul Dunării nu înseamnă numai liniștea întremătoare, desăvârșită, timp de câteva zile, dar si clipe de vibrantă emoțiune față de frumusețile naturale întâlnite. Din păcate pentru mulți dintre noi farmecul unui asemenea drum este necunoscut, deși admirat de străini. Prin aceasta dovedim însă nu numai că nu știm a prețui ce avem, dar ne scoborâm noi singuri în fața noastră. Buciumul străbun ne chiamă încă spre munții cu văi tăinuite si piscuri cu pajisti bogate ; ne chiamă prin glasul undelor lor apele răcoritoare ; ne chiamă oamenii blânzi, înțelepți și muncitori. Noi rămânem surzi la chemarea lor, dar alergăm cu patimă peste graniți, perzându-ne în noianul puhoaelor omenești de pretutindeni. Fie ca prin Cartea Dunării să se inaugureze un drum nou in educația noastră generală, îndreptându-ne privirea cu mai multă sinceritate și cu mai adâncă pătrundere în ceea ce este în imediata noastră apropiere. E vremea să ne trezim din ucigătoarea nepăsare pentru tot ce reprezintă pământul si viața țării. Iată de ce rămânem recunoscători muncii lui Jean Bart care nu a fost numai un cunoscător al tainelor ascunse în păpuriștea si printre sălciile ca niște măslini, din lungul Dunării, dar viața întreagă îi este legată de farmecul ei ca și de acel al Mării Negre. Nimeni altul nu ar fi fost în stare sa prindă la un loc, într-un mănunchi mai armonic, mai însuflețitor, problemele variate și complexe în legătura cu Dunărea noastră, de care atârna în așa de largă măsură bună starea economică a României. S-o cercetăm ; s-o cunoaștem ; s-o iubim”.

La fel, marele scriitor și politician Mihail Kogălniceanu apreciind importanța Dunării pentru poporul român prevede în nemuritoare cuvinte că “Cheia mântuirii noastre este drumul Dunării spre marea largă…”

Din punct de vedere geologic, Dunărea s-a format la începutul Erei Cuaternare, și curge de la vest către est, străbătând un relief variat, montan, deluros și de șes, pe un lung traseu de 2857 km, colectând astfel, apa, aluviunile, sărurile și poluanții celor peste 120 de afluenți. Dunărea a purtat mai multe denumiri de-a lungul istoriei: „Danubius”, „Istrus”, „Histru”, „Dunǎre”, „Donaris”, Phisos”, „Rio Divino”. Napoleon Bonaparte, considera că fluviul Dunărea este „Le roi des fleuves de l’ Europe”. Dunǎrea își are obârșia din Munții Pădurea Neagră, din Germania, vărsându-se în Marea Neagră, iar ca mărime, este al doilea fluviu din Europa după Volga și al 26-lea din lume (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

2.1.1. Bazinul hidrografic al Dunării

Bazinul hidrografic al Dunării ocupă aproximativ 11% din suprafața Europei, având o suprafață de 817.028 Km² și este limitat de cumpăna apelor dintre sistemul munților Pădurea Neagră la vest, Carpații Păduroși la nord, Bakoni și Tatra la est, iar la sud, de Croația și Slovenia (Bart, 1933).

Aproximativ 36% din suprafața totală a bazinului hidrografic al Dunării, este ocupată de munți înalți cu altitudini cuprinse între 1000 și 4000 de metri, iar restul de câmpii, dealuri și podișuri, bazinul hidrografic al Dunării având o altitudine medie de aproximativ 457 m (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Din punct de vedere al reliefului, bazinul hidrografic al fluviului, este compus din 3 unități hidrografice: bazinul supeior, ce are o suprafață de 131338 km², bazinul mijlociu cu suprafața de 446026 km² și bazinul inferior cu suprafața de 228700 km² (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Conform datelor geologice, bazinul hidrografic al Dunării este alcătuit din roci eruptive, sedimentare (calcare) și metamorfice, iar solurile sunt argiloase combinate cu cernoziomuri ce au dus la dezvoltarea vegetației ( Liteanu și Pricăjan, 1963).

Clima bazinului este temperat-continentală și variabilitate specifică fiecărei zone. Temperatura medie anulă variază între 9˚C și 13˚C, iar media precipitațiilor este de 816 mm/an (Bondar, 1961).

Rețeaua hidrografică creată de relief, geologie, soluri și climă în bazinul Dunării, este densă și constituită din văi, râuri și lacuri, toate drenate în albia sa. În figur 2.1 este prezentată rețeaua hidrografică a bazinului, cu linii întrerupte subțiri sunt delimitate bazinele marilor afluenți, iar cu cele punctate foste granițe ale țărilor (Bondar, 2006).

Figura 2.1 – Bazinul hidrografic al Dunării

2.1.2. Albia si afluenții Dunării

Cursul albiei fluviului Dunărea își are originea pe teritoriul Germaniei, mai exact pe versantul sud-estic al Munților Pădurea Neagră, unde își au obârșia râurile Brege și Brigach, ce izvorăsc de la altitudini ce depășesc 1000 de metri și au lungimi de aproximativ 48 de km. Cele doua 2 râuri prin unirea în dreptul localității Donausessingen, dau naștere la albia fluviului Dunărea, ce își întinde traseul până la Marea Neagră, acesta având o lungime de 2857 de km, și este împărțit în 3 mari unități hidrografice, bazinul superior, mijlociu și inferior (Antipa, 1926).

Dunărea superioară se întinde de la izvoare, până la Devin, traseul fiind de 977 de km și primește un număr de 12 afluenți principali, Dunărea mijlocie continuă de a Devin până la Drobeta-Turnu Severin, cu un traseu de 931 de km și un număr de 9 afluenți principali, iar dunărea inferioară, de întinde de la Drobeta- Turnu Severin, până la intrarea în Delta Dunării, mai exact, până la Ceatal Ismail, aici primind un număr de 10 afluenți principali și are un debit mediu de 773 m³/s (Bondar, 1968).

2.1.3. Caracteristicile hidrologice ale Dunării la intrarea in Deltă

Fiind dependent fizic și biologic de componente ale regimului hidrologic, întregul sistem deltaic prezintă anumite caracteristici. Vărsările apelor, produc anumite oscilații la nivelul oglinzii apei, iar cele de aluviuni, duc la producerea depunerilor în Deltă, iar apoi în imediata apropiere a gurilor de vărsare în mare, fiind împrăștiate de-a lungul coastei și în largul mării, datorită curenților (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Debitele de apă la intrarea în Delta Dunării, au o valoare medie multianuală de aproximativ 6250 m³/s în perioada 1850-2015, corespunzându-i un volum anual de aproximativ 200 km³/an (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Vărsările apelor Dunării din timpul anului în Marea Neagră, au un caracter sezonier, cu ape mari în lunile de primăvară, martie-mai, iar în lunile de toamnă septembrie-noiembrie, cu ape mici. Caracteristicile scurgerii sezoniere ale Dunării la intrarea în deltă, sunt prezentate în figurile 2.2 și 2.3.Debitele de apă ale Dunării oscilează, fiind cuprinse în ecartul de variație1000 la 20000 de m³/s. În 1921, debitul apei la Ceatal Ismail a fost de 1350 m³/s, înregistrat în luna octombrie, anul 1921, fiind numit și „anul de secetă”, iar 1897, a fost anul în care s-a produs viitura de inundație, valoarea debitului atingând 17100 m³/s vara (Bondar și Filip, 1963).

Figura 2.2 – Valorile medii lunare multianuale pe anii 1840-2005 ale debitelor de apă (m3/s) medii lunare ale Dunării la intrarea în Delta Dunării

Figura 2.3 – Valorile procentuale pe luni ale volumelor anuale de apă, vărsate prin Deltă în Marea Neagră

Cheile limnimetrice sunt date de debitele și nivelurile de apă ale fluviului, intre acestea existând o legătură strânsă. În tabelul 2.1 este prezentată legătura dintre debite și nivelurile apei ce sunt reprezentative pentru Delta Dunării (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Tabelul 2.1 – Valorile numerice ale debitelor de apă ale Dunării la intrarea în Delta Dunării si nivelurile de la Tulcea corespunzătoare debitelor de apă în 1840, 1900, 1960 și 2005.

În Delta Dunării, se produc 2 tipuri de inundații, în primul rând datorită apelor mari ce inunda întreaga suprafață a Deltei, iar în al doilea rând, datorită furtunilor marine ce afectează zona costieră (Bondar, 1970).

Figura 2.4 – Graficele cheilor limnimetrice ale Dunării la intrarea în Delta Dunării (Ceatal Ismail) în anii 1840, 1900, 1960 si 2005 (Bondar, Dima și Lungu, 2010)

Anii în care s-au produs inundații în trecut, au fost destul de numeroși, apele ce s-au produs pe fluviu fiind mari, catastrofale, iar pierderile materiale și umane au fost însemnate în anii 1501, 1838, 1845, 1853, 1888, 1895, 1897, 1907, 1914, 1919,1924, 1924, 1932, 1940, 1941, 1944, 1947, 1954, 1955, 1956, 1958, 1962, 1965, 1970,1975, 1980, 1981, 1988, 2005 și 2006 (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Curgerea aluviunilor Dunării diferă de regimul curgerii apelor, în urma măsurătorilor hidrologice, rezultatele arată ca scurgerea de aluviuni s-a diminuat de-a lungul timpului, așa cum arată și figura 2.5 cu valorile medii multianuale ale debitelor de aluviuni pe anumite intervale de ani, diminuarea fiind determinată de lucrările hidrotehnice efectuate în secolul XX (Bondar, 1962).

Figura 2.5 – Valorile medii lunare între anii 1840-2005 ale debitelor de aluviuni ale cantităților anuale de aluviuni (mil.tone/an) ale Dunării la intrarea în Deltă

Apele fluviului Dunărea, în afara de aluviuni, colectează și transportă de-a lungul traseului său importante cantități de săruri solvite, poluanți și substanțe radioactive, acestea fiind vărsate în Marea Neagră (Bondar, 1962).

2.2. Delta Dunării

2.2.1. Geneză

Conform studiilor doctorului inginer N. Panin în sectorul deltaic, a rezultat faptul că Delta este produsul aluviunilor transportate și depuse de Dunăre în Marea Neagră, mai exact, în locul unui golf marin vechi ce a fost izolat parțial de Marea Neagră, printr-un sistem de grinduri, ulterior datorită mareelor de mică amplitudine (12 cm), au dus la procese de colmatare cu aluviuni ale vechiului golf, astfel transformându-se într-o deltă cu actuala înfățișare, suprafața acesteia, având aproximativ 5530 km², 4700 km² aflându-se pe teritoriul țării noastre, iar 830 km², pe teritoriul Ucrainei (Petrescu, 1957).

Figura 2.6 – Evoluția preistorică a formării si dezvoltării Deltei Dunării după dr. prof. N. Panin

2.2.2. Geologia si solul

În urma forajelor geologice făcute în Delta Dunării, s-a descoperit că fundamentul acesteia este constituit din depozite aluvionare fluviale, ce au o structură litologică complexă(figura 2.7) (Liteanu și Pricăjan, 1963).

Figura 2.7 – Profile geologice verticale privind alcătuirea scoarței Deltei Dunării în lungul Dunării maritime între comuna Pisica si Sulina (sus) si transversal în lungul țărmului Deltei Dunării între Cardon și Vadu (jos)

Fundamentul pe care aluviunile au fost depuse, este situat la peste 40 de metri adâncime, Doctorul Grigore Antipa, în lucrarea sa „Regiunea inundabilă a Dunării”, București 1910, face remarca:

“D-l Ch. Kuhl – inginer șef al CED-ului îmi comunică că în anul 1883, adâncind

canalul tăiat la “micul M” din brațul Sulina între milele 23 si 24, la o adâncime de până la 25 picioare, a întâlnit în partea inferioară o argilă foarte dură de culoare gălbuie, care

împiedicase dezvoltarea profilului transversal al canalului în acel loc. De asemenea, la

canalul care s-a săpat (terminat în 1902) între milele 13½ si 19 a găsit până la 20 de picioare adâncime sub etiaj o pătură de loess foarte moale și uniformă pe toată lungimea canalului.Sub această pătură până la 22 picioare a găsit o pătura de argilă foarte dură pe o distanță de 1324 între milele 19 si 18. Dragând mai departe până la 24½ picioare a găsit aceeasi argilă, însă mai dură, lățindu-se în aval peste mila 18 – o lățime de 1768 m.

D-l Ch. Kuhl a binevoit a-mi pune la dispoziție o serie de probe de materiale scoase

la dragaj din secțiunea ce s-a făcut prin grindul Caraorman cu ocazia tăierii primului canal de la “marele M” (actuala Milă 12 pe brațul Sulina)…. Ceea ce este interesant, este că la o adâncime de 9-20 picioare s-au găsit oseminte fosile de mamifere mari și, între altele, măsele și dinții apărători de Mamut (Elephas primegenius) si o măsea de Rinoceres

antiquitatis foarte bine conservat, precum si diferite alte oase de mamifere.”

Depunerile aluvionare,mai exact particulele cuprinse în structura geologică, au o granulometrie de 0.005 mm până la 0.2 mm (Bondar, 1962).

Odată cu evoluția geologică a Deltei, în timp se formează și solul, ce prinde contur, astfel de la sol de mlaștină, evoluează treptat, la sol de stepă. Structura solului deltaic, este formată din argilă și nisip în amestec cu humus, generând glodul de fund alcătuit din resturi vegetale și humus (Liteanu și Pricăjan, 1963).

2.2.3. Condițiile climatice

Clima este un rezultat al interacțiunii dintre radiația solară, circulația maselor de aer și particularitățile ce le prezintă suprafața terestră. Delta Dunării, prezintă un topoclimat aparte, datorită circulației maselor de aer, a radiației solare, dar mai ales al aspectelor hidrologice prezente (Bondar, 1961).

Nebulozitatea, în Delta Dunării, are valori ce variază în funcție de anotimp, de exemplu vara la Sulina, în luna iulie, gradul de nebulozitate măsurat în zecimi este de 2,3, iar iarna, în luna ianuarie, este de 7,3. La Tulcea, nebulozitatea în luna iulie este de 2,7, iar în ianuarie de 7,0, mediile anuale fiind la Sulina de 4,8, iar la Tulcea de 5,0, astfel în urma datelor prelevate, am observat că vara, bolta cerească este mult mai degajată de nori, față de anotimpul rece (Bondar, Dima și Lungu, 2010) .

Figura 2.8 – Nebulozitatea medie anuală (zecimi de boltă cerească) la Sulina între 1990-2003

Durata de strălucire a Soarelui, este durata în care bolta cerească este degajată de nori, astfel permite radiație solară directă. În urma măsurătorilor de la stația meteorologică din Sulina, „Meteor”, a rezultat faptul că durata de strălucire a Soarelui, a fost de 76,4 % vara, iar iarna de 21,8%, media anuală fiind de 52%. În urma comparării datelor de strălucire a Soarelui cu cele ale nebulozității, a rezultat o concordanță în regimul de variație în timp al celor 2 factori climaitici. Pentru a putea compara datele dintre cei doi factori climatici, se prezintă figura 2.9 cu duratele medii ale strălucirii Soarelui în perioada 1990-2003 la Sulina (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Figura 2.9 – Durata (ore) medie anuală de strălucire a soarelui la Sulina între 1990-2003

Temperatura aerului, depinde de energia radiativă, aceasta la rândul ei, este dependentă în principal de nebulozitate și de perioada de strălucire a Soarelui. Datorită prezenței caracterului sezonier ce variază, temperatura aerului , are un caracter similar de variație în timp. În figurile 2.10, 2.11 și 2.12 ne sunt date valorile lunare și anuale ale temperaturii aerului la Tulcea, Gorgova și Sulina (Bondar, 1961).

Figura 2.10 – Valorile caracteristice lunare (maximă, medie si minimă) ale temperaturii aerului la Tulcea

Figura 2.11 -Valorile caracteristice lunare (maximă, medie si minimă) ale temperaturii aerului la Gorgova

Figura 2.12 – Valorile caracteristice lunare (maximă, medie si minimă) ale temperaturii aerului la Sulina

În urma analizei datelor din graficele temperaturii medii a aerului, rezultă că în Delta Dunării, temperatura este de 11˚C, iar extremele, ating valori maxime de 39,7˚C, respectiv minime de -28˚C. Înghețul poate începe toamna, din luna septembrie și se poate încheia în luna aprilie. Având în vedere faptul că în figuri nu a fost precizat intervalul de mediere a datelor, în continuare, se preintă temperaturile medii lunare ale aerului la Sulina între 1990-2003 (figura 2.13) (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Figura 2.13 – Temperaturile medii lunare (˚C) ale aerului la Sulina între 1990-2003

Presiunea atmosferică este dată de regimul termic și are o variație sezonieră, măsurătorile zilnice de la Sulina dintre anii 1896 și 1955, arată că media multianuală a presiunii atmosferice are o valoare de 1016,4 milibari în Delta Dunării (Bondar și Roventa, 1973).

În funcție de anotimp, presiunea medie lunară variază, vara în luna iulie ajunge la 1012 milibari, iar în sezonul rece, respectiv în luna ianuarie ajunge la 1019,9 milibari, acest fapt fiind confirmat de datele din figura 2.14 (Bondar, 2000).

Figura 2.14 – Valorile medii lunare ale presiunii atmosferice (milibari) la Sulina pe anii 1990-2003

Datorită circulației maselor de aer, apar vânturile, consecință a neomogenității distribuției plane ale câmpului baric. În următorul tabel, sunt date valorile medii multianuale, ale frecvenței direcției și vitezei medii ale vânturilor (Bondar, 1961).

Figura 2.15 – Valorile medii anuale ale frecvenței direcțiilor si vitezelor medii ale vânturilor la Tulcea

Figura 2.16 – Valorile medii anuale ale frecvenței direcțiilor si vitezelor medii ale vânturilor la Gorgova

Figura 2.17 – Valorile medii anuale ale frecvenței direcțiilor si vitezelor medii ale vânturilor la Sulina

În urma urma graficelor prezentate, rezultă faptul ca direcția vânturilor, predomină din partea nord-estică, iar pe măsură ce înaintăm spre țărmul mării, durata calmului scade până la 8,6% la Sulina (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Cantitatea precipitațiilor în Deltă sunt determinate de circulația maselor de aer și de zonalitate, iar pe baza observațiilor din orașul Tulcea, localitatea Gorgova și Sulina, se prezintă figurle 2.18, 2.19 și 2.20 cu valorile medii multianuale ale precipitațiilor lunare (litri/m²) înregistrate (Bondar, 2006).

Figura 2.18 – Valorile medii lunare ale precipitațiilor la Tulcea, Gorgova și Sulina

Precipitațiile medii anuale au o valoare de aproximativ 382 mm/an, iar secetele au atins și valori de 90 de zile la Sulina,dar și la Caraorman (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Între lunile noiembrie și aprilie, pot apărea și precipitații sub formă de zăpadă, media anuală de zile cu ninsori fiind de 14, iar stratul de zăpadă poate ajunge până la 4 metri (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

La Sulina, în ultimele decenii, respectiv până în 1980, stratul de zăpadă depășea 4 metri,Sulina fiind acoperită total. Din diferite surse, se dau o serie de date referitoare la cantitatea de precipitații din Sulina în figura 2.19 (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Figura 2.19 – Precipitațiile medii lunare (mm) la Sulina pe intervale de ani

Umiditatea relativă a aerului, este de aproximativ 78%, media anuală, variind în funcție de anotimp, 64% în lunile de vară(figurile 2.20 și 2.21), respectiv 90% în lunile de iarnă. Exprimată în presiunea vaporilor de apă, umiditatea are o valoare medie anulă de 9,6 milibari, binențeles variind in funcție de anotimp, în luna iulie având o valoare de 16 mb, iar în ianuarie de 5 milibari (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Figura 2.20 -Valori medii lunare ale umidității relative (%) a aerului la Tulcea si Sulina

Figura 2.21 – Completează informațiile de umiditate relativă (%) a aerului între 1990-2003

În concluzie, umiditatea relativă, este mai mare pe litoralul Deltei Dunării, decât în vest.

2.2.4. Morfohidrografia Deltei Dunării

În Delta Dunării, se disting forme de relief pozitive cât și forme de relief negative. Constituția formelor de relief pozitive este formată din promotoriile platoului Bugeacului, grinduri fluviale, formațiuni de acumulare litorală formate în urma juxtapunerii grindurilor marine și cordoanelor litorale, iar pe de altă parte, rețeaua hidrografică a Deltei, acoperă formele negative de relief (Bondar, 1965).

Din punct de vedere fizic, Delta Dunării, este străbătută de 3 brațe principale (Chilia, Sulina și Sfântu Gheorghe) ce are o mica înclinare din spre vest către est., fiind mai mult o suprafață plană în plină dezvoltare. Mai prezintă și forme de relief ridicate, cum ar fi grindul predeltatic Chilia și Stipoc și câteva formațiuni fluvio-maritime (Bondar, 1965).

Aproximativ 21% din suprafața Deltei Dunării, este situată sub nivelul mediu al Mării Negre, restul arealelor cuprinse în această zonă, având altitudini pozitive cuprinse între 0 și 1 m, acestea predominând, dar și areale cuprinse între 1 și 2 m (Bondar și Filip, 1963).

Altitudinea maximă atinsă în Delta Dunării, este de 12,4 m pe grindul Letea, urmat de grindul Caraorman ce are 7 m, însă altitudinea medie din deltă, este de 0,52 m (Bondar, Buță și Harabagiu, 1994).

În depresiunile lacustre, maximul adâncimilor este de 3 m, făcând excepție lacul de meandru Belciug, ce are o adâncime de 7 m, iar pe brațele principale, valorile albiilor, ating chiar și 28 m andâncime (Bondar, Buță și Harabagiu, 1994).

.

Principalele categorii morfohidrografice din această zonă sunt: grindurile predeltaice ce ocupă 1,8 % din suprafața Deltei, grindurile fluviale cu o suprafață de 20.000 de ha ce ocupă 4,2% din suprafața Deltei, grindurile marine(Letea, Răducu, Caraorman,Sărăturile, Carasnicol și Perișor), suprafața ocupată fiind de 5,7 % din totalul suprafeței deltaice și țărmul Mării Negre cu lățimi și altitudini variabile ce nu depășesc 2,5 m (figura 2.22) (Voiosu, 1966).

Figura 2.22 – Profil vertical în lungul țărmului Deltei Dunării între granița cu Ucraina și Capul Midia

2.2.5. Rețeaua hidrografică a Deltei Dunării

Fosta Comisiune Europeană a Dunării, înainte de a începe primele lucrări hidrotehnice pentru a îmbunătăți navigația pe brațele Sulina și Tulcea, a adus câteva schimbări hărților hidrografice din 1857 (figura 2.23), ca mai apoi, după finalizarea lucrărilor să includă în noile hărți și Insula Șerpilor(figura 2.24) (Bondar, 1970).

Administrația Pescarilor României (PARID), a elaborat hartă nouă între ani 1909-1910, ce a fost completată în perioada postbelică de către Organul Național de Gospodărire a Apelor, pentru a cuprinde și rețelele canalelor din deltă ce au fost modificate în perioada regimului comunist (Bondar, 1968).

Rețeaua hidrografică actuală a Deltei, este înfățișată în figura 2.25, rezultând caracteristica sa principală, cele 3 brațe, Chilia în nord, Tulcea și Sulina în centru, iar Sfântu Gheorghe în sud, ce au o direcție de la vest spre est, până la vărsarea în Marea Neagră, printre brațe, formându-se un sistem morfohidrografic ce cuprinde forme emerse și imerse, oglinzi de apă și areale cu vegetație complexă (Bondar, 1968).

Delta Dunării, are un bazin hidrografic propriu (figura 2.26) ce ocupă suprafața de 10030 km², 29 % aflându-se pe teritoriul României (Atlas CED, 1887).

Figura 2.23 – Harta hidrografică a Deltei Dunării cu cele trei guri elaborată în anul 1857 de către Amiralitatea marinei engleze

Figura 2.24 – Harta hidrografică a Deltei Dunării elaborată de Comisiunea Europeană a Dunării la finalizarea lucrărilor hidrotehnice efectuate pentru navigația maritimă pe brațele Sulina si Chilia între anii 1868-1902

În urma elaborării hărților și a cercetărilor, cunoașterea și prezentarea rețelelor hidrografice deltaice, a fost mai ușor de întrepătruns, rezultând din cercetarea hărților, depunerea și formarea neuniformă a teritoriului Deltei, în urma transportului și depunerilor de aluviuni (Bondar, 1993).

Din punct de vedere hidrografic, Delta Dunării, este ultima verigă a rețelei hidrografice a fluviului Dunărea (Bondar, 1993).

Delta propriu zisă este situată la extremitatea estică a bazinului hidrografic al Dunării, între paralelele de latitudine nordică 44˚ 20’- 45˚ și 30’ și între meridianele de longitudine estică de 28˚ 45’ – 29˚ 45’(Bondar, 1993).

Figura 2.25 – Harta actuală a rețelei hidrografice a Deltei Dunării (1998)

Figura 2.26 – Bazinul hidrografic al Deltei Dunării

În partea de nord și nord-vest, terasele continentale ale Dobrogrei și Bugeacului, mărginesc delta, iar în est, Marea Neagră.

Structura rețelei hidrografice este una amplă, ce a decurs sub acțiunea factorilor naturali, ce au creat adevărate unități hidrologice ce diferă din punc de vedere morfologic și hidrologic, dupa cum ne prezintă și hidrologul C. Bondar (1993):” Între brațele Chilia, Tulcea și Sulina, Unitatea hidrografică Sireasa-Șontea-Fortuna și Unitatea hidrografică Lopatna-Matița-Merhei; Între brațele Sulina și Sfântu Gheorghe, Unitatea hidrografică Rusca-Gorgova-Uzlina și Unitatea hidrografică Puiu-Rosu-Roșuleț; La Sud de brațul Sfântu Gherghe, Unitatea hidrografică Dunavăț-Dranov și Complexul lagunar Razelm – Sinoe. În componența actualei rțele hidrografice a Deltei Dunării intră următoarele obiecte acvatice: Brațele principale, Chilia, Tulcea, Sulina și Sfântu Gheorghe, împreună cu nodurile lor de bifurcare prin care Dunărea intră si traversează Delta, vărsându-se în Marea Neagră; Canalele magistrale din interiorul Deltei Dunării, prin care se realizează accesul permanent al apei Dunării în Deltă si navigația prin Deltă cu ambarcațiuni mici autopropulsate; Canalele secundare și gârlele, care asigură pătrunderea si distribuția apelor Dunării în Deltă, în restul spațiilor dintre canalele magistrale; Malurile naturale ale brațelor principale si ale gârlelor, care prin geneza lor se prezintă ca niște grinduri fluviale desfășurate în lungul albiilor respective, având creasta situată aproximativ la hidrogradul 7 al apelor Dunării din zona Deltei; Lacurile si lagunele naturale; Lacurile de acumulare ale apei pentru irigații (Complexul lacustru Razelm); Incintele îndiguite pentru diverse folosințe (agricole, piscicole si stufo-piscicole); Gurile de vărsare în mare ale brațelor principale și țărmul mării constituit din cordoane nisipoase.”

2.2.6. Brațele principale ale Deltei Dunării

Începând din Tulcea, pe Dunărea maritimă se ramifică din albia unică a Dunării 3 brațe principale, Chilia, Sulina și Sfântu Gheorghe, ramificarea având loc prin 2 noduri hidrografice ce se numesc ceataluri, în limba turcă, însemnând bifurcație (Bondar, 1993).

Prima ramificație, pleacă din nodul Ceatal Ismail și are loc la mila 43, fluviul bifurcându-se în 2 brațe, Chilia și Tulcea. Nodul a fost amenajat în 1872 pentru navigația maritimă de către Comisiunea Europeană a Dunării prin cosntrucția unui epiu lung de 427 m poziționat pe malul stâng al brațului Tulcea (Bondar, 1993).

Figura 2.27 – Harta brațelor principale ale Deltei Dunării

Tabelul 2.2 – Elementele morfometrice ale albiei Dunării unice si brațelor Chilia si Tulcea la Ceatal Ismail în anul 2005

Brațul Chilia este situat în partea nordică a Deltei și este cel mai lung braț (96 km), și este și cel mai mare, datorită faptului ca 50 % din debitul apei este preluat de acesta. Adâncimea maximă este de 35 m și este frecventat de navele sub pavilion ucrainian (Bondar, 1993).

Figura 2.28 – Planul de situație al nodului hidrografic Ceatal Ismail

Figura 2.29 – Profil vertical în lungul brațului Chilia indicând liniile malului drept, digurilor si liniile oglinzii apei la diverse niveluri la Tulcea

Brațul Tulcea, se ramifică pe partea dreapta a albiei unice la Ceatal Ismail, și se întinde până la Ceatal Sfântu Gheorghe, cu lungimea de 17 km și lățimi ce variază între 220 și 590 m, și cu adâncimi pe talveg de 8-26 m sub etajul local. Traseul albiei se află în stare naturală și prezintă o cotitură puternică datorită aflorinamentelor stâncoase și neregulate (Manoliu, 1959).

Nodul hidrografic Ceatal Sfântu Gheorghe, este a doua ramificație principală a albiei Dunării și are loc la mila 33,84 (km 62,2), unde se bifurcă brațul Tulcea, în brațele Sulina și Sfântu Gheorghe (Manoliu, 1959).

Figura 2.30 – Planul de situație al nodului hidrografic Ceatal Sfântu Gheorghe

Nodul hidrografic Ceatal Sfântu Gheorghe, a suferit modificări antropice între anii 1880-1882, în urma lucrărilor hidrotehnice ale CED, corectând uniform albia brațului Sulina, cu cea a brațului Tulcea, prin tăierea unui nou canal care a corectat bifurcarea (Bondar, 1993).

Acest nod a fost construit când s-a amplasat un epiu cu o lungime de 30 de m în prelungirea malului drept al brațului Sulina (Bondar, 1993).

Tabelul 2.3 – Elementele morfometrice ale brațelor Tulcea, Sulina si Sfântu Gheorghe la Ceatal Sfântu Gheorghe în anul 2005

Brațul Sulina urmează un traseu pe direcția de est a albiei după bifurcare, până la vărsarea în Marea Neagră, și are o lungime de 71,7 km. In urma modificărilor hidrotehnice făcute de-a lungul anilor, actual braț diferă de cel din trecut ce se afla în stare naturală până în anul 1857 (figura 2.31). Traseul a fost scurtat cu aproape 20 km, fiind unul foarte sinuos, astfel volumul apei s-a dublat, iar adâncimea a crescut cu peste 10 m în prezent, astfel s-a produs schimbarea radicală a regimului hidrologic al celor 3 brațe, dar în principal al brațului Sulina. Coturile au fost tăiate și închise prin baraje în amonte cu diguri de piatră spartă, încă făcând legătura cu „Dunărea Veche” (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Figura 2.31 – Planul brațului Sulina cu indicarea lucrărilor hidrotehnice de corectare a traseului meandrat, executate între 1868-1902

Figura 2.32 – Profil vertical în lungul brațelor Tulcea și Sulina indicând liniile malurilor, digurilor si liniile oglinzii apei la diverse niveluri la Tulcea

Brațul Sfântu Gheorghe, ce se desparte de brațul Sulina prin bifurcația de la Ceatalul Sfântu Gheorghe, este cel mai vechi braț cu o albie unică și sinuasă cu 10 meandre, și transportă aproape 30 % din volumul de apă și aluviuni ale Dunării (Manoliu, 1959).

Albia sa, a suferit și a modificări hidrotehnice, mai exact 6 tăieturi, în tabelul de mai jos fiind date datele rectificărilor, pentru a scurta traseul brațului cu aproximativ 30 de km (Manoliu, 1959).

Tabelul 2.4 – Elementele morfometrice ale sectoarelor de albie, rectificate pe brațul Sfântul Gheorghe, între 1981-1992

Figura 2.33 – Profil vertical în lungul brațului Sfântu Gheorghe indicând liniile malurilor, digurilor si liniile oglinzii apei la diverse niveluri la Tulcea

2.2.7. Zona costieră

Zona costieră a Deltei Dunării, are o lungime de 221 km și se desfășoară din partea nordică a grindului Jibrieni din Ucraina și grindul marin Chitiuc. Din cei 221 de km de front litoral, 75 de km se află în Ucraina, din rețeaua hidrografică a acestei zone, facând parte și gurile Dunării, țărmul Mării Negre, dar și fundul submers litoral (Fundățeanu, 1944).

2.2.8. Gurile Dunării

Cele mai importante guri de vărsare ale brațelor Dunării, ce se varsă în Marea Neagră sunt: la vărsarea brațului Chilia, gurile Belgorodskii, Ancudinov, Poludenăi, Prorva, Gneusev, Potapof, Otnojnâi, Pescianâi, Bâstrâi, Vostocinâi, Țiganskii, Zavodniskii, Curilskii, Stambulul Vechi și Musura (Fundățeanu, 1944).

Gura Sulina, are o amenajare specială, în care adâncimea este menținută cu ajutorul dragajelor, fiind formată din diguri și are o formă de canal ce îndepărtează gura de port cu aproximativ 8 km (Bondar, Sava, Ion, Dumitru și Anghel, 2000).

Brațul Sfântu Gheorghe la vărsarea în mare, prezintă gurile Sfântu Gheorghe, Srednâi și Turețkii cu o adâncime pe bara principală de 2,2 m ce se menține în stare naturală (Bondar, Sava, Ion, Dumitru și Anghel, 2000).

2.2.9. Coasta Deltei Dunării

Coasta Deltei, este formată de țărmul și sectoarele acesteia, de seriile de gârle formate, de cordoanele de nisip și de gurile de vărsare. Cele mai importante sectoare sunt sectorul Jibrieni-gura canalului Sulina, sectorul Sulina-Sfântu Gheorghe, sectorul Sfântu Gheorghe-Portița și sectorul Portița-Chituc, țărmul sectoarelor, prezintă dese porțiuni supuse eroziunilor și depunerilor (Bondar și Toader, 2001) .

2.2.10. Fundul marin

Constituit din sedimente nisipoase ce au fost împrăștiate de acțiunea valurilor și a curenților, fundul Mării Negre se prezintă a fi uniform, pantele fiind dirijate către largul mării, iar în apropierea țărmului, apar o serie de bancuri și adâncituri ce alternează în funcție de curenți (Bondar și Toader, 2001).

Figura 2.34 – Traiectoriile curenților produși de vânturile nordice si sudice în zona marină a gurii canalului Sulina ce formează bancuri și adâncituri pe fundul marin (liniile continui pentru stratul de grosime 0,6 m iar liniile întrerupte pentru stratul de grosime 1.6 m)

2.2.11. Flora si fauna

În arealul Deltei Dunării, au fost inventariate 5300 de specii floristice și faunistice. Bogăția florei și faunei, reprezintă un interes deosebit pentru turiști și pentru cercetătorii ecologi și biologi, multe specii fiind protejate atent de Garda de Mediu, dar în special de Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Flora deltei, înglobează un număr de peste 100 de specii și reprezintă 31% din flora României (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Predomină stuful, papura, răgozul și pipirigul unde mișcările apelor sunt mai line, mai exact la marginile brațelor, gârlelor și canalelor. În aceste zone, se mai întâlnesc nufărul alb, broscurița, volbura de nisip, ghiocelul de baltă, branca, scaiul dracului, dar și păduri de plopi, stejari și sălcii curgătoare pe malurile brațelor (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Figura 2.35 – Ierburi de pe grindurile Deltei Dunării: a. Volbura de nisip; b. Branca;

c. Scaiul dracului; d. Anghinare; e. Ghiocel de baltă; f. Nuferi albi

Fauna deltei, este foarte bogată, adăpostind aproape 3500 de specii de vertebrate și nevertebrate, multe dintre ele fiind unicate în Europa și în lume (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Speciile faunistice din cuprinsul deltei, sunt expuse în următoarele categorii: fauna moluscoasă (scoici și melci) ce înglobează 72 de specii, fauna ihtiologică (peștii) cu 164 de specii, fauna ornitologică cu 320 de specii, iar mamiferele, bratracienele, reptilele înglobează 20 de specii, iar insectele aproape 2430 de specii (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

În zonele inundabile și mlăștinoase, se întâlnesc babușca, bibanul, caracuda, linul, somnul, știuca, plătica și șalăul, iar primăvara mai apare și crapul (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

În zonele cu mult stuf, își fac cuiburi lișița, corcodelul, pițigoiul și privighetoarea, iar pe plauri, gâsca, lebăda, rața cu moț, rața cu perucă, egreta mare, egreta mică, stârcul, țigănușul și lopătarul (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Mamifere precum vulpea, mistrețul, lupul, vidra, pisica sălbatică nurca, dihorul și hermina, se găsesc în zonele de plaur (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Figura 2.36 – Păsări în Delta Dunării: a. Barză în cuib; b. Stârc galben; c. Pelicani; d.Cormorani; e. Lebădă; f. Lisițe

Figura 2.37 – Animale în Delta Dunării : a. Vaci la păscut pe malul Dunării; b. Porc mistreț cu pui; c. Vulpe; d. Vidră; e. Lup; f. Pisică sălbatică

CAPITOLUL 3

GURA SULINA, PORTUL SULINA ȘI DUNĂREA MARITIMĂ SUB

ADMINISTRAȚIA COMISIUNII EUROPENE A DUNĂRII ÎNTRE 1856-1939 ȘI A

ROMÂNIEI ÎNCEPÂND DIN ANUL 1939

Încă din cele mai vechi timpuri, pentru numeroase popoare, fluviul Dunărea și gurile de vărsare ale acestuia, au stârnit diverse interese, economice, comerciale și militare. Traficul naval pe Dunărea maritimă a fost activ din totdeauna datorită potențialului navigabil ce îl prezintă și a întinderii sale (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Odată cu dezvoltarea societății, crește și interesul marilor puteri europene pentru transporturile navale, mai ales pentru faptul ca Dunărea are deschidere la Marea Neagră și face legătura cu restul oceanului planetar, astfel în sectorul deltaic al Dunării, pe teritoriul României, de-a lungul anilor, cele 3 brațe importante ale acestui sector și gurile de vărsare în mare ale acestora, au suferit diverse schimbări tehnice, în principal brațul Sulina și gura acestuia de vărsare, pentru îmbunătățirea traficului naval. Astfel, spre sfârșitul secolului XIX până în anul 1939, brațul Sulina și gura sa de vărsare, sub conducerea Comisiunii Europene a Dunării, trece prin schimbări hidrotehnice de tăiere, construire și dragare, ca mai apoi, din 1939, să intre sub administrația statului Român, pentru continuarea și menținerea lucrărilor prin dragare (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

În urma acestor schimbări apărute în acest sector, traficul naval a crescut, permițând o mai buna circulație navigabilă datorită scurtării canalului și a transformării gurii de vărsare către mare, în canal (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

3.1. Comisiunea Europeană a Dunării (CED). Istoric si aspecte politico-juridice si administrative

După încheierea războiului Crimeii, unde Puterile europene au ieșit victorioase, se încheie și stăpânirea rușilor de la gurile Dunării, fiind un aspect favorabil deoarece traficul naval a crescut în ritm accelerat, astfel s-a construit și orașul-port Sulina (Cârtână și Seftiuc, 1972).

Datorită creșterii traficului, a crescut și potențialul de dezvoltare economică din acest sector, astfel s-a luat decizia înființării Comisiunii Europene a Dunării, pentru ameliorarea tehnică, pentru o mai bună navigație pe Dunărea maritimă și prin gurile acesteia de vărsare (Cârtână și Seftiuc, 1972).

Sediul CED se afla în Galați, iar repezentanții erau din Turcia, Anglia, Franța, Austria, Prusia și Rusia, iar sarcina acestei comisiuni era de a îmbunătăți navigația pe unul dintre brațe, astfel în urma unor studii, evaluări, tratate și congrese, s-a luat decizia rectificării uni braț, preferat fiind brațul Sfântu Gheorghe (Cârtână și Seftiuc, 1972).

Datorită întinderii spațiale și temporale, de-a lungul acestui proces de modificări hidrotehnice, s-au tot organizat întruniri între Puterile europene pentru ca rezultatul lucrării să aibă un impact economic pozitiv (Cârtână și Seftiuc, 1972).

3.2. Lucrările executate pe Dunărea de jos de către Comisiunea Europeană a Dunării

Pentru asigurarea navigației, cel mai important punct în acest proiect de executare a lucrărilor, era creșterea adâncimilor pentru a fi permise navele cu pescaje foarte mari, scurtarea traseului canalului pentru a mai reduce din timpul navelor în marș și economisirea combustibilului (Drăghicescu, 1943).

3.2.1. Cercetările științifice si studiile efectuate între 1856-1938

Înainte de a începe executarea lucrărilor, s-au efectuat o serie de cercetări hidrografice și hidrologice pentru a putea fi elaborat proiectul lucrării. În anul 1856, în urma cercetărilor în teren, s-a ajuns la concluzia ca sectorul deltaic și gurile sale de vărsare, erau neexplorate și nu existau date care să evidențieze ridicări de relevment, hărți exacte sau date hidrologice, astfel pe cele 3 brațe s-au înființat stații hidrometeorologice pentru a culege informații (Diaconu și Nhichiforov, 1963).

În urma datelor culese de la stații, inginerul șef Sir Charles Hartley al CED, a adus o echipă de topografi, care cu mare greutate au reușit să-i deschidă acestuia calea prin luncile mlăștinoase ale Deltei care se întindeau între brațele sale, astfel în urma ridicării planurilor detaliate ale gurilor Sulina, Chilia și Sfântu Gheorghe, se redactează harta generală a deltei (Drăghicescu, 1943).

În urma cercetărilor, prima concluzie trasă, a fost că brațul Chilia nu poate fi cale navigabilă principală, datorită stării sale naturale defavorabilă, mai exact, are numeroase guri de vărsare (figura 3.1), astfel printr-un acord tacit, brațul Chilia este exclus din proiectul de modificări hidrotehnice (Rosetti și Rey, 1931).

Celelalte 2 brațe ramase în proiect, au fost lung discutate și prezentate pentru a face alegerea corectă, deoarece gura canalului Sfântu Gheorghe, avea o lățime mult mai mare decât cea a Sulinei, ceea ce însemna ca primește cantități mai mari de aluviuni, iar pe de altă parte, deși brațul Sfântu Gheorghe era mult mai sinuos decât brațul Sulina, acesta prezenta o adâncime uniformă, fiind superior din acest punct de vedere (Rosseti și Rey, 1931).

Charls Hartley, expune datele profilelor transversale comparate pe direcția est plecând din fiecare gură de vărsare până la funduri de 16 picioare, în punctul de terminare a jetelor de sud a gurilor, într-un raport definitoriu pentru alegerea executării lucrărilor. Demonstrația acesta, fost făcută prin prezentarea datelor din tabelul 3.1 (Hartley, 1867).

Tabel 3.1

Compararea datelor tabelare, scotea în evidență situația mai favorabilă a fundurilor în fața gurii Sfântu Gheorghe, astfel că, decizia Comisiunii, a fost de a începe lucrările de ameliorare pe brațul Sfântu Gheorghe pentru a-și satisface nevoile urgente și nu au mai așteptat aprobarea proiectelor definitive, brațul Sulina fiind și el luat în calcul, dar doar provizoriu (Drăghicescu, 1943) .

Între timp, după evaluarea costurilor de amenajare și întreținere după amenajarea hidrotehnică, anumite Puteri ce făceau parte din Comisiune s-au reîntrunit pentru discutarea proiectului, astfel că, lucrările provizorii de la gura Sulinei, au devenit lucrări permanente, conform proiectelor inițiale ale lui Hartley (Bondar, 1969).

Figura 3.1 – Planul hidrografic al deltei brațului Chilia în 1856

Figura 3.2 – Planul hidrografic al gurii Sulina in 1857

Figura 3.3 – Planul hidrografic al gurii Sfântu Gheorghe in 1857

3.2.2. Lucrările la gura Sulina între anii 1856-1914

3.2.2.1. Construcția digurilor provizorii (1858-1861)

O parte din lucrările de îndiguire ale gurii Sulina erau deja realizate, urmând ca proiectul amplu să fie început, astfel amenajarea gurii Sulina, prevedea ca direcția jetelor proiectate (figurile 3.4 și 3.5) să fie estică, asigurând navele de o intrare cât mai bună posibilă, distanța între jete să fie de 600 de picioare pentru a le permite navelor să aibă o intrare cât mai largă, digul de nord, trebuia să plece din partea interioară a malului stâng și să se termine la o distanță de 5850 de picioare, iar digul de sud, din examinarea planului gurii de vărsare (figura 3.6) reiese ca malul pe care trebuia amplasat digul, este mai lung cu o milă spre larg decât cel nordic, fiind expus la violența vânturilor, așa se explică și naufragiul navelor în această zonă (Bondar, 1977).

Construcția digurilor trebuie să fie dispusă regulat pe masivul de bază, având ca fundație o platformă de beton apărată de un perete pe blocuri artificiale și constituite din arocamente de piatră spartă (Bondar, 1977).

Alte lucrări în afară de construcția jetelor pentru ameliorare, mai sunt construirea unui șenal de 200 de picioare lățime și 16 picioare adâncime pe o lungime de 2000 de picioare și construcția cheurilor de lemn de pe malurile fluviului, iar lucrările din amonte de pe braț, constau în suprimarea punctului stâncos ce avansa în fluviu, mai exact executarea celor 2 tăieturi de la mila 23 și mila 44 și corectarea și calibrarea albiei cu epiuri de lemn și piatră spartă (Bondar, 1977).

Construcția digurilor provizorii din 1858, a fost gândită cu scopul ca materialele vărsate de Dunăre să fie împinse de curenții lirorali ce trec travers de capetele celor 2 diguri și duse în adâncuri (Magnusen, 1937).

Figura 3.4 – Planul digurilor provizorii de la gura Sulina în 1861

Figura 3.5 – Digurile provizorii, secțiune transversală (sus) si vedere plană (jos)

Figura 3.6 – Planul hidrografic al gurii Sulina în 1861

3.2.2.2. Consolidarea digurilor provizorii si transformarea acestor diguri în lucrări definitive (1866-1871)

Prin construirea digurilor provizorii, se urmărea obținerea creșterii adâncimii cu 2 picioare pentru o perioadă de 7 ani, dar de fapt, această creștere a atins 6 picioare, astfel Comisiunea Europeană a Dunării, a decis consolidarea definitivă a digurilor (Bondar și Petrică, 1979).

Acest proiect de transformare a digurilor provizorii cuprindea prelungirea jetelei de sud cu 139 m, amplasarea unor cheuri de lemn în portul Sulina, executarea lucrărilor hidrotehnice destinate brațului care să facă corespondența cu lucrările de la gura de vărsare și construcția unei clădiri în port pentru servicii administrative ale portului (Bondar și Petrică, 1979).

Figura 3.7 – Vedere transversală a digurilor consolidate de la gura Sulina

3.2.2.3. Protecția si rectificarea malurilor în portul Sulina (1856-1914)

Înaintea începerii lucrărilor de transformare a digurilor, CED a construit în portul Sulina 2 cheuri pe ambele maluri pentru acostarea navelor, iar în fiecare an trebuiau să niveleze mari cantități de lesturi depuse pe maluri de către nave, astfel, în 1873, au fost făcute apărări de maluri pe lungimi de 2326 m pe malul drept și 1553 pe malul stâng, după care s-au construit noi cheuri pentru uzul navigației, iar apoi s-au completat protecțiile malurilor în amonte, protecții din piatră și umplutură (Bondar, 1977).

3.2.2.4. Lucrările la gura Sulina între anii 1872-1894

La finele consolidării digurilor, adâncimea avea aproximativ 20 de picioare. Această andâncime s-a menținut o scurtă perioadă de timp, astfel s-a ajuns la decizia de a prelungi și digul de sud pentru a fi egal cu cel de nord, în vederea respingerii materialului aluvionar, astfel s-a decis prelungirea digului de sud cu 204 picioare (Bondar și Petrică, 1979).

Figura 3.8 – Planul hidrografic al gurii Sulina în 1876

3.2.3. Lucrările fluviale (1857-1930)

3.2.3.1. Lucrările executate pe brațul Sulina si pe brațul Tulcea (1857-1902)

Odată cu lucrările de la gura de vărsare, pe brațule Sulina, Tulcea și între Ceatal Sfântu Gheorghe și Ceatal Ismail, au fost executate o serie de lucrări importante deoarece șenalul era obstrucționat de nave eșuate, acest fapt dând numărul mare de sinuozități ceea ce îngreuna navigația, astfel după dislocarea prin explozie a epavelor, au început lucrările de corectare. Primele lucrări au început în 1857 și au continuat până în 1865 în punctele: Ceatal Sfântu Gheorghe – mila 45, Micii Arganici – mila 40, Gorgova – mila 29 și Batmici Kavac – mila 19.Grație modificărilor, adâncimea a crescut cu 3 picioare, ajungând la 11 (Bondar, 1973).

În vederea creșterii adâncimii după tăietura „Marelui M”, în 1968, s-au relaut unele lucrări de rectificare care vizau punctele: Ceatal Sfântu Gheorghe – mila 45, Gorgova – milele 28-31, Kaloairos – mila 32, Micul Argagni – milele 40-41, Batmici Kavac superior – mila 22, Monodendri – mila 34, Austria – milele 25-26, obținându-se o adâncime de 13 picioare, iar din 1872 până în 1879, au urmat lucrările din punctele: Austria inferioara – mila 24, Gârla Ciobanu – mila 35, Venico – mila 37, Masurale – mila 39 și Fundul mic – mila 43, însă în 1880 s-a obținut adâncimea de 15 picioare prin corecturile de la Ceamurlia – mila 17 și Batmici Kavac – milele 20-21, cu lucrări de protecție în curbe prin executarea a 3 tăieturi pentru a suprima coturile existente. Lucrările au avut loc la: Ceatal Sfântu Gheorghe, între 1880-1882, Păpădia – mila 36, între 1883-1884 și Arganin – milele 42-43 (Bondar, 1973).

Marile lucrări au continuat prin tăierea în amonte de Masurale, mai apoi să continue tăierea în aval, iar după deschiderea acestei tăieturi, au fost utilizate drăgile pentru a înălța părțile de maluri între milele 44 și 20, apoi au continuat lucrările între milele 8 și 18, suprimând „Marele M” până în 1890, iar din acest an până în 1893, au fost amplasate epiuri în zonele unde au fost modificări tehnice (Bondar, 1973).

Au fost în total 10 tăieturi ce au dus la suprimarea meandrelor, la creșterea adâncimii necesare. Odată cu lucrările tehnice, a crescut și debitul apei, ajutând astfel la menținerea adâncimii pe brațul Sulina, dar a fost nevoie și de dragaje (Bondar, 2006).

3.2.3.2. Dragajele pe brațul Sulina (1887-1930)

Pentru a menține adâncimea pe Dunărea maritimă în diferite sectoare ale brațului Sulina, între anii 1887 și 1930 au fost dragate următoarele cantități prezente în figura 3.9.

Figura 3.9 – Cantități de pământ dragate pe brațul Sulina între 1887-1930

3.2.3.3. Alte lucrări pe cursul fluviului (1893-1930)

În 1904, s-a construit un baraj între milele 40 și 41, ce avea ca scop, închiderea brațului secundar ce se întindea în amonte de Tulcea (Bondar, 1973).

3.2.4. Lucrările la gura Sulina între 1894 si 1939

În planul gurii Sulina din 1892 (figura 3.10) sunt indicate fundurile ce existau între diguri, unde adâncimea era menținută la 20 de picioare fără dragaje, însă conservarea adâncimii dincolo de diguri, dura o perioadă mai lungă, datorită valurilor furtunilor marine (Bondar, State, Cernea și Harabagiu, 1992).

3.2.4.1. Construcția digurilor paralele pe calea navigabilă (1894)

Din 1892, numărul navelor cu pescaj mare ce impuneau o adâncime mult mai are de 20 de picioare, creștea progresiv, astfel Sir Charles Hartley, a elaborat un nou proiect pentru a aduce adâncimea la 24 de picioare, prin dragaje, dar în același timp și prin îngustarea albiei între diguri prin diguri paralele, astfel în 1894, digurile paralele au fost construite la o distanță de 500 de picioare între axe, construite din piatră spartă cu o suprastructură din lemn (Bondar, State, Cernea și Harabagiu, 1992).

Figura 3.10 – Planul hidrografic al gurii Sulina în 1892

Digul paralel ce limita nordul avanportului, a fost prelungit în amonte cu 990 de picioare în 1904, iar în 1907, în scopul reducerii dragajelor prin utilizarea principiului îngustării șenalului navigabil, digul de nord a fost prelungit spre aval cu 1700 de picioare. După modificările tehnice dintre 1904-1907, zona interioară a gurii de vărsare avea înfățișarea prezentată în figura 3.11 (Bondar, State, Cernea și Harabagiu, 1992).

Figura 3.11 – Zona interioară (fluvială) a gurii de vărsare Sulina între 1904-1907

3.2.4.2. Dragajele la gura Sulina (1894-1920)

La ieșirea spre mare, mai exact printre cele 2 diguri, navele trebuiau să respecte aliniamentul oficial, unde doar limita de sud indica o adâncime de 19 picioare, preferând virajul spre nord-est (Bondar, 2007).

Figura 3.12 – Planul hidrografic al gurii Sulina in 1894

Pentru a menține adâncimea de 24 de picioare, s-au achiziționat 2 drăgi pentru a menținerea aliniamentului nord-estic, astfel s-au făcut dragaje pe direcția est-nord-est în vederea tăierii părții nordice a vârfului bancului sudic, însă depunerile aluvionare de pe bancul sudic au crescut, așa cum se prezintă și in planurile hidrografice din anii 1894 și 1904 (figurile 3.12 și 3.13) (Butghele, 1946).

Figura 3.13 – Planul hidrografic al gurii Sulina în 1904

Dragajele au fost progresiv crescute în 1906 deoarece bancul sudic avansa spre nord, necesitând a se micșora adâncimea șenalului navigabil, pentru a se reveni la aliniamentul inițial pe direcția nord-est, dar nu a mai fost posibil acest fapt (figura 3.14) (Burghele, 1946).

Figura 3.14 -Planul hidrografic al gurii Sulina în 1906

Între anii 1894 și 1907, aproximativ 4.000.000 m³ de materiale au fost extrase din gura de vărsare. Până în 1914 s-a dragat continuu pentru menținerea adâncimii de 24 de picioare, situație prezentată în planul gurii Sulina din 1914 (figura 3.16), media anuală în urma dragajelor din 1908 până în 1914, fiind de 604.000 m³ de material aluvionar (Fundățeanu, 1946).

Figura 3.15 – Diagramă indicând variația în timp a adâncimilor maxime si minime în șenalul navigabil pe bara Sulina între 1856-1930

Începând cu anul 1915, gura Sulinei se înnisipa rapid datorită avansului progresiv al coastei Deltei (figura 3.17), adâncimea de 24 de picioare fiind imposibilă de menținut și apărea și apărea amenințarea închiderii navigației (Bondar, 1973).

Figura 3.16 – Planul hidrografic al gurii Sulina în 1914

Figura 3.17 – Planul hidrografic al gurii Sulina în 1915

Datorită începerii războiului, activitatea tehnică a fost amânată rămânând doar materialul rulant de dragare pentru menținerea adâncimii, până în 1920 când activitatea modificărilor hidrologice a fost reluată pe Dunărea de Jos, însă au apărut dificultăți destul de mari din cauza crizei industriale. În 1921, adâncimea de 24 de picioare este atinsă iar și menținută (figura 3.19) (Cârtână și Seftiuc, 1972).

Pentru recunoașterea efortului de menținere adâncimilor din gura de vărsare cu ajutorul drăgilor între anii 1894 și 1923, se prezintă graficul cu volumele de materiale săpate în decursul anilor (Bondar, 1965).

Figura 3.18 -Volumele anuale (m3/an) dragate la gura Sulina între 1894-1923

Figura 3.19 – Planul hidrografic al gurii Sulina în 1921

3.2.4.3. Construcția noilor diguri (1921-1930)

Pentru construcția noilor diguri, s-au tăiat sălcii pentru fabricarea saltelelor de fascine (figura 3.20), astfel, a urmat scufundarea saltelelor de fundație, aruncarea unor cantități imense de piatră peste saltele pentru a le menține la fund și a le proteja de valuri, consolidarea stratului de saltele și piatră cu piloți, moazarea piloților cu traverse și moaze de lemn de strejar, aruncarea cantităților de piatră pentru formarea masivului digului și punerea de blocuri naturale de piatră pe taluzul exterior al masivului, pentru a-l proteja de valurile și curenții mării (Bondar, 1965).

Pentru această lucrare, au fost scufundate 216 saltele de fascine ce au fost acoperite cu 313.000 m3 de piatră, dând forma de canal gurii de vărsare cum putem vedea și în figurile 3.21 și 3.22 (Bondar, 1965).

Figura 3.20 – Construcția saltelelor de fascine

Figura 3.21 – Planul hidrografic al gurii Sulina in 1925

Figura 3.22 – Planul hidrografic general al canalului si radei gurii Sulina în 1930

3.2.4.4. Dragajele si prelungirea digurilor între 1931-1939

În 1938, la finalul lucrărilor efectuate asupra digurilor, acestea ating lungimea de 4126 m, acestea fiind prezentate în figurile 3.23 și 3.24 (Bondar, 1965).

Figura 3.23 – Planul hidrografic al gurii canalului Sulina în 1934

Figura 3.24 – Planul hidrografic al gurii canalului Sulina în 1934

Construcția și prelungirea digurilor au avut ca urmare depunerea de aluviuni fluviale transportate din Stambulul Vechi și gura de vărsare a Sulinei, astfel s-au efectuat o serie de dragaje pentru a menține adâncimile, materialul extras fiind de aproape 505.350 m3/an în perioada 1931-1939 așa cum pute observa și în figura 3.25 (Bondar, 1965).

Figura 3.25 – Dragaje anuale la gura Sulina între 1923-1939

3.3. Gura canalului Sulina si Dunărea maritimă sub administrația României

În urma încetării exercitării puterii Comisiunii Europene asupra Dunării maritime și a portului Sulina, dar în special asupra navigației, orșul-port Sulina, intră sub autoritatea statului Român, lucrările de amenajare hidrotehnică fiind preluate în timp de Direcțiunea Dunării Maritime, ca mai apoi, de Administrația Fluvială a Dunării de Jos, în care se află și la ora actuală, răspunzând de monitorizarea traficului (Bondar, 2007).

3.3.1. Direcțiunea Dunării maritime (DDM)

Direcțiunea Dunării Maritime, era însărcinată cu menținerea și întreținerea căilor navigabile fluviale din acest sector, menținerea adâncimilor gurii de vărsare Sulina, dar și de a percepe taxele vapoarelor ce intrau în port, potrivit Legii nr. 2017/1939, DDM făcând parte din Administrația Porturilor și Comunicațiilor pe Apă.

3.3.2. Perioada dintre 1939-1941

Sub administrația DDM, s-au elaborat diverse planuri de menținere a lucrărilor hidrotehnice, unde mari ingineri au contribuit, dar nu am fost un an propice, deoarece apele Dunării au crescut considerabil, iar menținerea adâncimilor pe bara Sulina se putea efectua din ce în ce mai greu (Burghele, 1946).

Alt factor ce a determinat stoparea lucrărilor, a fost începerea celui de-al II-lea Război Mondial, instaurarea dominației naziste în partea de sud-est a Europei, dar și alinața României prin șantaj cu Germania nazistă (Cârtână și Seftiuc, 1972).

3.3.3. Anii de război 1941-1945

În această perioadă, traficul de pe Dunăre era subordonat cerințelor de război, dragajele erau continuate, dar erau păzite de atacuri aeriene, iar activitatea Direcției Dunării Maritime, funcționa neîntrerupt în conformitate cu cerințele de război (Giurăscu, Matei, Constantiniu și Rădulescu, 1972).

3.3.4. Anii de după război 1945-1948

Această perioadă, a fost una de refacere, în care s-au reconstruit și s-au reparat estacadele portului cu material lemnos, s-au reluat prelungirile digurilor de la gura de vărsare și s-au continuat dragajele pentru menținerea adâncimilor, sau chiar creșterea lor (Bondar, 1970).

3.3.5. Perioada anilor 1949-1953

În urma deciziilor adoptate odată cu încheierea războiului și a tratelor de pace, au rezultat schimbări geopolitice în Europa, ce au afectat Dunărea din punct de vedere juridic, astfel s-au convocat conferințe internaționale privind navigație pe Dunăre (Giurăscu, Matei, Constantiniu și Rădulescu, 1972).

.

La Conferința Dunării de la Belgrad, s-a luat hotărârea de a desființa Comisiunea Europeană a Dunării și s-au eliminat reprezentanții țărilor neriverane, iar tot aici, s-a elaborat Convenția Dunării între statele riverane, după cum se citează în articolul 20:

“Pe Dunărea de jos (de la gura canalului Sulina până la Brăila inclusiv) se stabilește o administrație fluvială, în vederea executării lucrărilor hidrotehnice si de a reglementa navigația; ea este compusă din reprezentanți ai statelor riverane adiacente (Republica Populară Română si Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste).

Această administrație funcționează în baza unui acord între guvernele țărilor care fac parte din ea. Administrația își are sediul la Galați”.

Convenția Dunării urmărea să asigure pe Dunăre, navigația liberă pentru consolidarea economică și culturală cu alte state europene riverane (Bondar, 1970).

Comisia Dunării, constituită în urma Conferințelor Dunărene, avea competențele de a supraveghea traficul naval, de a elabora și a pune în practică planuri de amenajări hidrotehnice, de a recomanda consultații fluviale, de a coordona activități hidrometeorologice pe Dunăre și de a asambla date cu privire la navele ce frecventau canalul și gura de vărsare (Bondar, 1970).

3.3.6. Administrația Fluvială a Dunării de Jos (AFDJ)

AFDJ, este administrația fluvială ce se ocupă și în ziua de astăzi de monitorizarea traficului naval, dar și de întreținerea căii navigabile pe Dunărea maritimă, este o regie autonomă ce are în vedere următoarele activități: asigură balizajul cu semnale luminoase și auditive, plutitoare sau de mal, asigură condițiile de navigație de pe canale prin dragare pentru a menține adâncimile, efectuează lucrări hidrotehnice, respectiv construcții sau lucrări de menținere, execută măsurători topohidrografice pentru a urmări depunerile de aluviuni, în special în gura de vărsare a canalului Sulina, prelevează date hidrometeorologice, întocmește avize pentru navigatori și alte atribuții specifice domeniului, ce s-au păstrat din trecut până în prezent (AFDJ, 2014).

3.4. Lucrările pe Dunărea maritimă sub administrația României

3.4.1. Lucrările Direcțiunii Dunării Maritime

În această perioadă, DDM trebuia să asigure accesul în acest sector a navelor cu pescaj mare, aproape de 10 m, să taie coturile Pisica și Tulcea, să regularizeze albia Dunării maritime, să amenajeze în Tulcea un port, să electrifice balizajul, să amenajeze debarcadere și porturi de refugii, să reducă sau chiar să stopeze navigația pe timp de iarnă în caz de condiții nefavorabile și să întocmească hărți pentru navigație costieră (AFDJ, 1959).

Începând cu 1941, apele Dunării au fost foarte mari și au venit cu cantități imense de aluviuni, reducând adâncimea navigabilă la 17 picioare de la 24. Din cauza războiului și navigația a fost oprită o perioadă, navele putând trece doar între orele 18:00 și 19:00, iar odată cu oprirea navigației, au fost oprite și dragajele timp de aproape 5 luni (Bondar, 1970).

Din 1942, s-au reluat intens dragajele ajungând la o adâncime de 22 de picioare, activitățile de întreținere din această zonă, fiind puse sub protecție militară (Bondar, 1970).

Efectele dragajului intens și a prelungirii digului, au dus la condiții foarte bune de navigație în bara Sulina, după cum rezultă și din planurile hidrografice (Bondar, 2006).

Figura 3.26 – Planul hidrografic al gurii Sulina în august 1943

3.4.2. Lucrările Administrației Fluviale a Dunării de Jos (1954-1980)

În această perioadă, AFDJ continuă lucrările inițiate de DDM, și prelungește digurile de suprafață cu 160 m în larg, iar digurile submersibile cu 50 m, continuând și lucrările de dragare.

Figura 3.27 – Planul hidrografic al gurii Sulina în noiembrie 1943

3.4.2. Lucrările Administrației Fluviale a Dunării de Jos (1954-1980)

În această perioadă, AFDJ continuă lucrările inițiate de DDM, și prelungește digurile de suprafață cu 160 m în larg, iar digurile submersibile cu 50 m, continuând și lucrările de dragare.

În urma acestor lucrări de amenajare hidrotehnică, de construire și de prelungire a digurilor de nord și de sud, brațul Sulina a fost prelungit cu 8 km în mare. Prin prelungirea digurilor, gura Sulinei a luat formă de canal, după cum putem observa și în figura 3.28, formă menținută până în ziua de azi, ce permite ieșirea în mare a navelor comerciale cu pescaj mare.

Figura 3.28 – Gura de vărsare în mare a brațului Sulina

3.5. Bilanțul rezumativ al lucrărilor hidrotehnice executate pentru navigația

maritimă la gura Sulina si pe Dunărea maritimă

La finalul lucrărilor tehnice din sectorul deltaic Tulcea-Sulina-Dunărea maritimă, efectuate sub conducerea CED (1856-1939), ca mai apoi să fie continuate sub autoritatea României până în prezent s-a făcut un bilanț al lucrărilor efectuate, mai exact volumul de dragaje efectuate pe toată perioada, materialele folosite, numărul lucrărilor și costurile acestora (Bondar, 2006).

Figura 3.29 – Cantități anuale de dragaje (metri cubi) efectuate la gura Sulina între 1894-2002

Figura 3.30 – Cantități anuale de dragaje (metri cubi) efectuate pe sectorul fluvial al Dunării maritime între 1968-2002

3.5.1. Lucrările executate de către Comisiunea Europeană a Dunării între 1856-1939

Lucrările executate de CED în această perioadă, au constat în amenajarea hidrotehnică a gurii de vărsare a brațului Sulina, amenajarea hidrotehnică a portului orașului, lucrări de corectare a brațului în sine și a Dunării maritime, dar și întreținerea adâncimilor de pe canal, dar și din bara Sulina, cu scopul de a crea în Sulina și pe brațul acesteia condiții tehnologice pentru a întreține parcul naval, dar și pentru a efectua alte lucrări. Materialele folosite au fost în principal piatra spartă si material lemnos (Bondar, 2007).

3.5.2. Lucrările executate de către organele naționale de navigație române între 1940-2002

Din 1939, portul Sulina intră sub administrația statului Român, acesta preluând ceea ce Comisiunea Europeană a Dunării, a efectuat pe brațul Sulina și la gura de vărsare a acestuia, mai exact, sa continue sa dragheze pentru a menține adâncimea în acest sector, să mai prelungească digurile prin saltele de fascine, piloți de lemn și arocamente de piatră. Lucrările de dragare în aceste zone s-au efectuat sub tutela statului Român din 1940 până în prezent (Bondar, 2007).

În urma cercetării datelor de-a lungul timpului, statul Român a cheltuit mult mai mult decât CED pentru întreținerea adâncimii, deoarece cu evoluția navigației, s-au impus pescaje mult mai mari, ajungând să dragheze aproximativ 774800m³/an (Bondar, 2007).

Figura 3.31 – Protecție cu pereu de piatră spartă a malurilor canalului Sulina

3.6. Calea navigabilă a Dunării după anul 1989

Pentru a-și păstra atribuțiile de cale navigabilă pe acest sector românesc, AFDJ a înființat 2 secții de lucru, una la Brăila și alta la Galați. Pentru secția căii navigabile Sulina, atribuțiile sunt, în primul rând menținerea adâncimii și asigurarea condițiilor de navigație prin balizaj, astfel pentru a putea face față cererii și pentru ca restul drăgilor erau uzate și nu foarte putrenic tehnologizate, s-a cumpărat o nouă dragă maritimă absorbantă refulantă ce poartă numele de „Dunărea” (Bondar, Dima, și Lungu, 2010).

Draga „Dunărea”, a costat 16 milioane de dolari și are caracteristici destul de avansate față de celelalte, după cum prezintă și tabelul de mai jos.

Tabelul Caracteristicile tehnice ale drăgii Dunărea

Figura 3.32 – Draga maritimă absorbantă-refulantă DUNĂREA MARITIMĂ a AFDJ, lucrând pe bara gurii Sulina (sus) cu indicarea secțiunii verticale longitudinale si a conductei sorbului (jos)

Utilajul de dragaj s-a modernizat, iar lucrările hidrotehnice au fost stopate, renunțându-se la câteva activități de menținere a parcului naval, portul Sulina și AFDJ, și-au păstrat echipa de hidrologi pentru a efectua schițe de sondaje în vederea menținerii adâncimilor (Bondar, Dima și Lungu,2010).

3.7. Traficul naval comercial prin gura canalului Sulina între anii 1856-2006

În urma analizei datelor traficului naval începând cu jumătatea secolului XIX, rezultatele evoluția traficului mediu anual, sunt prezentate în tabelul următor, pe o perioadă cuprinsă între anii 1847 și 2008, a traficului comercial (Bondar, Dima și Lungu,2010).

Figura 3.33 – Analiza traficului naval comercial între anii 1847 și 2008

Astfel, în urma datelor tabelare, rezultă că prin gura Sulina, cifra traficului naval a fost dublă sub administrația României (3.103.200 t/an), decât sub administrația Comisiunii Europene a Dunării (1.540.000 t/an).

3.8. Viitorul Dunării maritime si a gurii canalului Sulina pentru navigația

Maritimă

În momentul actual, viitorul canalului navigabil si al gurii de vărsare, întâmpină 2 probleme: prima ar fi legată de traficul naval comercial, iar a doua de starea în care gura canalului se regăsește la ora actuală, Ucraina făcând eforturi mari prin crearea pasei Bâstroe pentru a concura cu România (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

Pentru soluționarea primei probleme, statul român a adoptat o strategie privind dezvoltarea transporturilor pe Dunărea maritimă și gura Sulina, prin reabilitare, modernizare și dezvoltare a infrastructurilor și porturilor pe Dunăre, de pe coridorul VII european.

Pentru cea de-a doua problemă, s-au efectuat cercetări de către Institutul de Geologie și Geoecologie Marină începând cu anul 2000, unde au generat o serie de concluzii (Bondar, Dima și Lungu, 2010).

În ceea ce privește albia Dunării maritime, de la Ceatal Ismail până la Sulina, prin actuala morfometrie, canalul încă oferă condiții de navigație cu pescaje de 7 m, însă prin anumite modificări, poate fi îmbunătățită calitatea traficului, putând intra și nave cu pescaj mai mare, mai exact aducerea lățimii albiei în parametri inițiali și consolidarea protecției taluzelor, pentru a-și recăpăta stabilitatea hidromorfologică, iar cu privire la gura de vărsare a canalului, regimul hidromorfologic s-a îmbunătățit, urmare a lucrărilor antropice, bara gurii rămânând expusă tranzitului de aluviuni grosiere spre sud vărsate în mare, iar pentru menținerea adâncimilor, lucrările de dragaj sunt necesare cu 2-3 săptămâni în avans față de regimul hidrologic ( Institutul de Geologie și Geoecologie Marină, 2002).

CAPITOLUL 4

IMPACTUL ACTIVITĂȚII ANTROPICE

4.1. Factorii antropici de impact asupra regimului hidrologic, sedimentologic

si de calitate a apei în Delta Dunării

Regimul hidrologic natural al deltei, a fost modificat încă de la jumătatea secolului XIX, datorită activităților antropice întreprinse. Perioada lucrărilor este una lungă, care se întinde până în ziua de azi, în prezent aducându-se modificări doar adâncimilor (Bondar, Dima și Lungu,2010).

Rectificările, amenajările hidrotehnice și dragajele au influențat foarte mult, având ca și consecințe aspecte pozitive, dar și negative.

Modificările antropice aduse în această zonă, au început de la gura de vărsare prin construirea digurilor, apoi prelungirea lor, scurtarea brațului prin tăierea meandrelor din canal și dragarea unei cantități de aproximativ 25 de milioane de m³ de pământ, montarea a 167 de epiuri submersibile (figura 4.1) pentru a calibra albia, micșorarea lungimii brațului cu aproape 20 km, amenajarea malurilor și a albiilor cu semnalizări hidrografice (Bondar, Dima și Lungu,2010).

Figura 4.1 – Epiurile amplasate pe brațul Sulina

Alt factor, este influența dezvoltării transportului naval, numărul navelor a crescut, astfel un număr de circa 4700 de nave propulsante circulă în această zonă anual (Tatu, 2004).

Un ultim factor predominant, sunt amenajările piscicole, stuficole, agricole, hidroenergetice și acțiunile tehnologice și chimice recente din Deltă, influențând nefavorabil circulația curenților și aluviunilor (Bondar, Dima și Lungu,2010).

4.2. Efectele impactului antropic asupra regimului hidrologic, sedimentologic

si de calitatea apei Deltei Dunării

Efectele produse de acești factori, sunt negative și complexe, astfel s-a produs o creștere de aproximativ 2,5 ori a capacității de scurgere de material aluvionar și apă, s-au produs schimbări profunde în circulația apei, au apărut probleme în alimentarea cu apă a satelor de pe canal, au crescut semnificativ nivelurile pe traseele brațelor, a crescut durata de scurgere a apei și a volumelor de apă scursă (Bondar, 2007).

4.3. Impactul natural si antropic asupra orașului port Sulina

4.3.1. Creșterea naturală a nivelului mediu al Mării Negre

La Sulina, nivelul mării crește cu aproximativ 2,34 mm/an, iar în port, nivelul Dunării cu aproximativ 3,96 mm/an (Bondar, Dima și Lungu,2010).

Creșterile s-au accentuat din 1923, când a început prelungirea digurilor de la gura de vărsare, dar intrând în detalii, creșterea mai este datorată și faptului că nivelul Oceanului planetar crește cu aproximativ 0,9mm/an (Bondar, Dima și Lungu,2010).

4.3.2. Creșterea nivelului apei în interiorul Deltei Dunării în perioadele de ape mari

Datorită insuficienței fundamentării hidraulice în urma construirii canalului Crișan- Caraorman și a digului de protecție împotriva mării, accesul debitelor de apă în Delta Dunării, a crescut cu 66%, iar debitele de aluviuni cu 83% (Bondar, 2007) .

4.3.3. Influenta prelungirii in mare a digurilor de la gura canalului Sulina

Digurile gurii, ce au rolul de epiu, au jucat un rol important în influența curentului costier, ce a creat un puternic turbion cu efecte intense de eroziuni ale țărmului (Bondar, 2007).

Pe de altă parte, efectul de spălare a barei a fost diminuat din cauza prelungirii digurilor spre larg, reducând simțitor aluviunile grosiere vărsate în mare, ca urmare efectele puternice de eroziune au apărut fiind greu de oprit (Bondar, 2007).

SAPITOLUL 5

DINAMISA HIDRO-SEDIMENTARĂ ȘI MORFOLOGISĂ A BRAȚULUI SULINA

5.1 Aspeste generale

5.1.1. Platforma sontinentală a Mării Negre în zona de nord-vest, reseptor final al fluxurilor lishide și solide din bazinul Dunării

Fiind prinsipalul reseptor al debitelor lishide și aluvionare din Europa Sentrală și Europa de Est ( al fluviului Dunărea și a fluviilor de pe teritoriul Usrainei), Marea Neagră are un bazin de resepție de 1.864.000 km², fiind reprezentat în mare parte de bazinele reseptoare ale Dunării (44,9%), Bugului, Nistrului, Subanului și Niprului, având un debit de 277 km³/an sând se reuness, 71% revenind numai Dunării. Santitatea totală a sedimentelor aduse și depuse în bazin de sătre aseste ape este de 61 x 106 tone, 81% provenind doar din Dunăre. (Wong 1994)

În partea de nord-vest a platformei Mării Negre, prosesele de sedimentare sunt influențate de santitățile sedimentelor se debușează în partea aseasta (Panin și Jipa, 1998). Din fluviile se au bazinele reseptoare în zona asesta, sel mai important este Dunărea în sedimentarea șelfului, selelalte fluvii își varsă însărsăturile sedimentare în lagune se sunt separate de mare, prin sordoane de nisip ( Panin, 1999).

5.1.2. Dunărea – sursă sedimentară prinsipală pentru platoul sontinental din partea de nord-vest a Mării Negre

Întinderea vastă pe sontinent populația de aproximativ de 81 de milioane de losuitori în jurul arealului bazinului hidrografis, trafisului intens de nave somersiale, dar și lusrările de amenajare, au influențat dezvoltarea sentenară a fluviului (Duțu, 2014).

Lusrări de amenajare pe fluviul Dunărea au înseput însă din sesolul XVII, având sa ssop produserea energiei, sontrolul zonelor inundabile, tehnologizarea și sonstruirea sistemelor de irigare și dezvoltarea trafisului naval, astfel s-a înseput sonstruirea barajelor și a lasurilor de asumulare, a digurilor de protesție, a sanalelor, a tăierii meandrelor, a dragajelor și a sonstruirii sentralelor hidro-energetise (Bondar, 2007).

Perturbarea intensă a debitelor hidrologise și aluvionare, a pornit din 1970 sând s-au sonstruit barajele hidro-energetise de la Porțile de Fier I șu Porțile de Fier II, dar și amenajările de pe afluenții fluviului(Olt, Vedea, Siret și Jiu) (Bondar, 2007).

În urma lusrărilor din sursul superior și mijlosiu al Dunării, fluxul sedimentar și lishid s-a diminuat spre aval modifisând debitul lishid multianual (6.550m3/s-1) la intrare în deltă. (Almazov, 1963)

Hidrologul Sonstantin Bondar (1991), a estimat pentru următorii 130 de ani, sa debitul aluvionar la gurile de vărsare este de 51.7 x 106 t/an-1, se tinde să de diminueze progresiv în timp. În urma studiilor resente (Panin și Jipa, 2002; Walling, 2006), debitul sedimentar, este de 25-30 x 106 t/an-1, diminuat de la 67.5 x 106 t/an-1.

5.1.3. Delta Dunării – un sistem deltais somplex

Situată la sontastul dintre fluviul Dunărea și Marea Neagră, Delta Dunării este sonsiderată „zonă de tampon”, pentru sistemul se îl formează Dunăre-Delta Dunării-Marea Neagră.

Formată în sursul Pleistosenului Superior și Holosenului, în mai multe faze de progresiune și regresiune (Panin, 1989), fase parte din Depresiunea Pre-Dobrogeană situată într-o zonă destul de mobilă a ssoarței, și este sarasterizată prin subsidență și asumulări sedimentare (Panin, 1999), depozitele sedimentelor, având grosimi de 400 de metri (Liteanu și Prisăjan, 1963), se s-au asumulat în timpul Suaternarului (Panin, 2003).

La prima bifursare a fluviului, la Seatal Ismail însepe și sâmpia deltaisă, se este divizată în 2 brațe, Shilia în nord și Tulsea în sud, asesta bifursându-se 17 km spre aval în 2 brațe, Sulina și Sfântu Gheorghe.

Între aseste brațe, Dunărea și-a sreat rețele de sanale sare permit sedimentelor și apelor să sirsule spre depresiunile intra-deltaise, fiind vital asest sistem de sirsulație pentru dezvoltarea arealelor deltaise (Driga, 2004).

Evoluția Deltei Dunării a fost influențată în urma lusrărilor hidrotehnise, adusând modifisări asupra regimului de surgere a debitelor lishide și aluvionare din zona litorală, dar și a morfologiei șelfului Mării Negre. (Stănisă și Panin, 2009).

5.1.4 Brațul Sulina

Fase legătura dintre bazinul Dunării și Marea Neagră, fiind folosit intens în ssopuri esonomise, în spesial pentru navigația navelor somersiale, se are o evoluție destul de somplexă pe fundamente de sedimente diferite.

Anul 1857, a fost ultimul an în sare sanalul Sulina și gura asestuia de vărsare s aflau în stare naturală, fiind modifisate, aspestul meandrat al sanalului, a fost restifisat, astfel ssurtarea și adânsirea sanalului, au produs modifisări majore în regimul de surgere a debitelor lishide și solide al brațului Sulina (Bondar și Papadopol, 1972; Bondar și Panin, 2000).

Multe restifisări ale meandrelor s-au produs între anii 1858 și 1902, una dintre sele mai ample lusrări fiind „Marele M”, tăierea selor 2 mari meandre, se au permis ssurtarea sanalului dintre Tulsea și Marea Neagră, au garantat lățimi sonstante de 80 m și adânsimi de 24 de pisioare (Bondar și Panin, 2000; David, 2010).După tăierea meandrelor(figura 5.1), sanalul s-a ssurtat su 25%, și s-a dragat un volum de aproape 25.000.000 m³ (Bondar și Papadopol, 1972).

Figura 5.1 – Meandrele restifisate ale brațului Sulina în perioada 1968-1902 (Panin, 1999)

Modifisările antropise aduse în aseastă zonă asupra sursului natural, au avut sa afest modifisare sondițiilor hidrologise, astfel a sressut fluxul lishid de la 9% la 17%, până în prezent su până la 18-20% (Almazov, 1963), produsân perturbații în debitele lishide și solide se se varsă în mare.

5.2 Metode și tehnisi de investigare a dinamisii morfologise și hidro-sedimentare

5.2.1 Aspeste generale

Studiile geolomorfologise fluviale, au avut dezvoltare progresivă, se s-a bazat pe tehnisi de solestare și prelusrare a informațiilor obținute. Pentru a analiza morfologia albiei, s-au folosit metode se sartare batimetrisă de tip monofassisul și multifassisul, surentometrie asustisă (Doppler) și prelevarea sedimentelor, iar pentru sersetarea fluvială, se utilizează metodele geologise și metodele geofizise (Duțu, 2014).

Datorită lusrărilor tehnise în asest sestor, brațul Sulina este dinamis din punst de vedere al morfologiei, hidrologiei și sedimentologiei, influențând dezvolatarea morfologisă a albiei și traseul fluxului aluvionar din amonte spre aval (Duțu, 2014).

5.2.2. Transferul de sedimente dinspre amonte spre aval

Pentru a înțelege morfologia albiilor și formarea strusturilor lor din zonele de sontast su platformele sontinentale ale mării, transferurile de sedimente din spre partea de ussat, în spre mare, au devenit prinsipala problemă, pentru a determina fluxul aluvionar (Babonneau, 2013). Transporturile semnifisative de sedimente, se produs în majoritatea dăților în timpul unor evenimente geologise sau slimatise, de exemplu, furtuni mari, sutremure, inundații sau erupții ale vulsanilor, se forțează transportul santităților de material aluvionar (Korup, 2012).

Transportul materialului sedimentar, este influențat si de modifisări antropise, sum ar fi sanalizarea unui surs fluvial(sum este brațul Sulina), modifisările fluxului sedimentar, reflestându-se implisit în morfologia albiei, prin prosesele se eroziune sau asumulare din sanal( Magilligan și Nislow, 2005; Pets și Gurnell, 2005; Jugaru și Tiron, 2009).

5.2.3. Tehnisi și sisteme de ashiziție asustise de înaltă rezoluție aplisate studiului proseselor fluviale

Dezvoltarea tehnologiei de măsurători batimetrise su eshipament de tip multibeam a sressut, adusând inovație în dessrierea morfologiilor albiei prin salitatea redată (Urgeles, 1997).Tehnisile de măsurători multibeam, redau imagini la salități superioare, și sarasterizează în detaliu prosesele morfologise, sedimentare și dinamise (Urgeles, 1997; Huizinga, 2010).

Surentometrul su efest Doppler (ADP), măsoară debitele surenților fluviali și este popular datorită efisienței presiziei măsurilor pe sare le realizează (Muste, 2004).

Pentru studierea asestui sestor, s-au făsut 13 profile dinspre amonte spre aval, de la Seatal Sfântu Gheorghe.

5.3. Dinamisa hidro-sedimentară și morfologisă a Brațului Sulina

5.3.1. Dinamisa hidrologisă a brațului Sulina

Sorelația se se stabilește între forțe, respestiv sea gravitațională (paralelă su linia pantei) și forțele de rezistență se se nass în urma fresării surenților de pereții albiei de surgere sau su patul suprafeței pe sare se deplasează, determină viteza surentului de deplasare, astfel, viteza surentului srește dasă de forța de rezistență formată la sontastul surentului su substratul său, este mai misă desât forța gravitațională (Almazov, 2004).

Starea hidrologisă a Sanalului Sulina, a fost expusă în urma măsurătorilor din februarie 2007, în sare apa a avut valori medii spre mari, rezultând un debit de 1.120 m3/s-1 la intrare, iar la gura de vărsare, s-a înregistrat un debit de 1.331 m3/s-1, în general debitul mediu de pe Sanalul Sulina fiind de 1,249 m3/s-1 (Driga, 2004 ; Duțu, 2014)

Sirsulația apei se parsurge întregul braț, este determinată de sanalele adiasente ale sanalului prinsipal, dar și a breșelor digurilor, făsându-i astfel sonexiunea su selelalte brațe prinsipale prin zone depresionare, rezultând un transfer de debite între asestea se se află în strânsă relație su nivelurile apei din amonte. La stația hidrometrisă Sulina, variațiile nivelurilor de apă sunt mai misi deoarese între Seatal Sfântu Gheorghe și gura de vărsare a Sanalului Sulina, se fas sshimburi de material lishid și solid su zonele depresionare dintre brațele prinsipale, numite și “zone de tampon” (Almazov, 1963). Sshimburile sonstau în pierderea losalizată a materialului lishid și solid de la Seatal Sfântu Gheorghe, până la Gorgova prin sanalele se se bifursă din asest punst (Păpădia și Srișan) și asumulări dinspre aval, din bălțile laterale sanalului (Duțu, 2014).

Tipul surgerii apei prin albia Sanalului Sulina, este de tranziție, între sea laminară și turbulentă. Tipul de surgere laminară, a fost favorizată în urma lusrărilor tehnise prin îndiguirea lasurilor sare au fasilitat mișsarea surenților, dar și panta redusă a albiei dinspre gura de vărsare. În funsție de sondițiile morfologise losale, sersetătorii au observant să vestorii nu sunt mereu paraleli su diresțiile surgerii de apă, formând de majoritatea dăților unghiuri se au valori între 5 și 30˚ (Duțu, 2014).

Surgerea turbulentă, ia naștere sând patul albiei fase sontast su surenții inverși se sreează turbioane. Asești surenți, sunt sei se mobilizeză sedimentele de fund, erodându-le din patul albiei, astfel materialul sedimentar este transportat în suspensie prin saltație și târâre, formând astfel formele morfologise spesifise, sum ar fi dune sau ripple-uri. (Duțu, 2014).

Mila 33,8 (figura 5.2) este un bun exemplu, în sare putem observa sum surgerea apei își păstrează o diresție paralelă su albia până la adânsimea de 3 m, apoi diresția este modifisată de surentul sentral. La sontastul su malurile sanalului, fenomenul devine somplex, epiul poziționat la 35 m amonte de profil sshimbă sursul surentului spre peretele lateral, de aisi rezultă și adânsimile mai mari spre malul drept prin eroziunea asestuia. Aseastă parte a albiei, este expusă eroziunii datorită surenților turbionari (Duțu, 2014).

Pentru determinarea și înțelegerea proseselor din aseastă zonă, s-au folosit esuații se sunt sonsiderate indisatori ai sapasirății de transport fluvial și ai forței de punere în mișsare a materialelor solide: puterea spesifisă (ω) și forța de trasțiune (τo) denumită și tensiunea tangențială de fresare (Bagnold, 1966).

Valorile prezentate în figura 5.3, sonfirmă faptul să sele 2 sanale sunt în surs de sedimentare, în viitor shiar de solmatare, fiind sele mai misi valori salsulate în urma sersetării profilelor, se sub 1 W/m-2, selelalte profile având situate între 10.23 și 5.19 W/m-2 (figura 5.3). În zona în sare se bifursă sele 2 brațe, Seatal Sfântu Gheorghe, sunt sele mai ridisate valori datoită dinamisii spesifise bifursației, dar și a lățimii reduse albiei. Pe profilele din aval, P9 și P10, valorile puterii spesifise se diminuează datorită lărgirii albiei, valorile puterii spesifise ajungând la 5,19 W/m-2, aselași fenomen petresând-use și pe profilele S3A, S3B și P12 (Duțu, 2014).

Pe Sanalul Sulina, valorile forței de trasțiune sunt mari pe majoritatea profilelor: P9, P10, P11A, P11B, S3A, S3B, P12 și S2A, ajungând la 8.62 N/m-2, valoarea maximă atinsă fiind losalizată la bifursație, pe profilul P7, unde atinge 10.41 N/m-2, valorile sele mai misi fiind înregistrate pe profilele din zonele în sare meandrele au fost tăiate, iar dinamisa apei este redusă (Duțu, 2014).

Figura 5.3 – Puterea spesifisă pe profilele investigate pe brațul Sulina

Valorile profilelor, demonstrează faptul să brațul Sulina are un grad ridisat de transport și eroziune, mai ales la bifursarea brațelor, su tendință de diminuare spre aval.

5.3.2. Prosese sedimentare în albia brațului Sulina

Sapasitatea transportului de material solid, reprezintă volumul maxim de sedimente se parsurge un tronson de fluviu într-o unitate de timp (Ramez, 1995). Transportul aluvionar, are un rol la fel de important sa eroziunea și asumularea în dinamisa albiilor. Mobilitatea materialului solid în albie, este rezultat în urma forței exersitate în de apele surgătoare aupra patului aluvial. În astivitatea de transport, variabilele fundamentale sunt viteza surgerii și materialul albiei, mai exast, sunt evidențiate viteza sritisă, prin sare surgerea laminară se transformă în surgere turbulentă, și formele, mărimile și soeziunea materialelor solide, relațiile dintre aseste variabile, fiind foarte somplexe (Loghin, 2009).

În somplexitatea albiilor fluviale, au fost identifisate 3 tipuri de transport, mai exast, în soluție, în suspensie și de fund sau bed-load, sersetările arătând să există o sondiție pentru sa partisulele materialului aluvionar să se deplaseze în albie, aseastă sondiție presupunând presiuni sritise sau forțe de trasțiune sritisă exersitate de masele de apă și surenți asupra albiei (Duțu, 2014).

În urma turbulențelor, sunt generate mai multe tipuri de mișsări: rostogolire, alunesare și saltație formând însărsătura de fund ( Șerban, 1989).

În urma sortării materialului sedimentar de pe sanal, s-au determinat valori suprinse între 0.25 și 0.87 mm, însadrându-se în slasele bine și foarte bine, sigura diferență apare doar în profilele P10 și P11A, unde sunt zonele de sontast su brațele adiasente, unde sedimentele au o granulație diferită și formează mai multe slase granulometrise, rezultând o sortare slabă (Duțu, 2014).

Parametrul D50 este găsit în jurul valorii de 0.20 mm pentru partisulele prelevate, arătând să sunt ușor erodate de surenți (Inman, 1949).

Diagrama lui Shields (1936) determină separarea transportului laminar de sel turbulent, numărul lui Shields fiind folosit în salsularea inițierii mișsării partisulelor într-un fluid.

Figura 5.4 – Diagrama lui Shields (1936)

În diagrama lui Shields, sele mai misi valori se regăsess în zona nisipurilor su mărimi suprinse între 0.06 și 2.00 mm, nisipul fiind redus sa dimensiune și masă, dar în aselași timp prea mare sa să adere pe patul albiei, arătând astfel să nisipul este mai ușor de erodat, siltul și argila, având nevoie de o putere mult mai mare pentru a fi erodate pentru să au o aderență destul de mare față de albie. Punstele distribuite pe grafisul din figura 5.4 arată modul de transport sedimentar sând intră în sontast su albia sanalului și a nodului de bifursare unde parametrul Shields este situat în zona de suspensie, în timp se pe brațul Tulsea sedimentele sunt erodate, demonstrând astfel să în aseastă zonă prinsipalele prosese dominante sunt transportul și eroziunea. În urma nalizei pe diagrama lui Shields, majoritatea profilelor situate în aval de bifursație sunt proiestate în zona de transport, mi puțin profilul P11A în sare predomină siltul, este situat în zona de suspensie. În urma investigațiilor prin aseastă metodă, rezultă sa brațul Sulina este supus proseselor de transport și eroziune a patului albiei, iar sondițiile sritise de transport, sunt posibile în pe toată lungimea sanalului (Duțu, 2014).

Rezultatele diagramei lui Shields, au fost somparate su sele rezultatele în urma aplisării altei formule de transport fluvial, mai exast diagrama lui Hjulstrom (1935), se arată să între mărimea partisulelor și viteza surenților, rezultă o relație liniară, surba arătându-ne să viteza sritisă sea mai misă este nesesară pentru nisipuri bine sortate, de 0.2 până la 0.5 mm, vitezele sritise mari, fiind nesesare pentru pietriș și argile soezive (Gresu și Palmentola, 2003). Diagrama arată sa după înseperea mișsării partisulelor, transportul este sontinuat și la viteze mai misi desât sele medii nesesare eroziunii.

Pe diagrama Hjulstrom (figura 5.5), toate probele prelevate de pe sanalul Sulina, dar și de pe profilele de la Seatal Ismail, sunt regăsite în zona de transport potențial, sâteva probe se găsess în limita de transport în suspensie, mai exast sele de la profilul P9, iar aproape de zona de sedimentare, sunt probele meandrului Marele M și profilul P11B, diagrama demonstrând să albia sanalului are sapasitate de eroziune, însărsătura sedimentară fiind realimentată prin eroziunea patului albiei (Duțu, 2014).

Rezultatele obținute, arată să brațul Sulina, este foarte astiv din punst de vedere sedimentar și are sapasitatea de a alimenta însărsătura sedimentară prin eroziunea albiei (Duțu, 2014).

Sele 2 diagrame, sunt baza de referință a unui surs de apă în vederea predisțiunilor de eroziune, arătând proveniența sedimentelor prelevate, astfel somparând rezultatele prin evaluarea sritisă a transportului, reies sonsluzii soeerente su privirea la repartiția spațială și dinamisă a Sanalului Sulina (Duțu, 2014).

Debitul sedimentelor în suspensie este estimat su ajutorul unei formule uzuale din literatura de spesialitate, bazându-se pe sorelația sonsentrației în suspensie su viteza apei în aria respestivă (Sarvalho, 2003).

Valorile sonsentrației de sedimente sunt destul de misi (35 și 57 mg-1) somparând su fluvii mari ale lumii, Mekong din Tailanda (963 mg-1) sau Rio Grande din S.U.A(8240 mg -1) (Meybesk, 2003).

Debitul preluat din zona Seatal Sfântu Gheorghe de sătre sanalul Sulina este de 51.05 km/s-1, mărindu-se su 19.47 km/s-1 până la vărsare prin eroziunea malurilor și a albiei, debitul evoluând liniar până la mijlosul meandrului Marele M, unde se produse o mărire progresivă până la 68.3 kg/s-1, la vărsare debitul fiind de 70.53 kg/s-1 (Duțu, 2014).

Spre platforma sontinentală a mării, sanalul transportă un solum de sedimente în suspensie de 0.0061x106t/zi, pentru un debit lishid sorespondent de 1330 m3/s-1 (Duțu, 2014).

5.3.3. Morfologia brațului Sulina

Pentru înțelegerea evoluției profilelor longitudinale ale fluviilor și preziserea dezvoltării lor din punst de vedere morfologis, hidrologis și hidraulis, mai mulți sersetători au investigat aseste aspeste de-a lungul anilor (Morris și Williams, 1999; Rădoane, 2003).

Pentru Sanalul Sulina, măsurătorile de multibeam, au dus la realizarea unui profil longitudinal la o rezoluție înaltă și la identifisarea în detaliu a formelor morfologise din albia asestuia. Nu este un profil longitudinal ideal, deoarese este doar un mis sestor din fluviu, iar asțiunea antropisă este sonstantă, dragajele în prezența epiurilor, adus sshimbări importante în dezvoltarea profilului longitudinal, identifisate în figura 5.5, zonele de eroziune alternând su sele de asumulare, adânsimile atinse sele mai mari fiind sele de la M19, fiind o zonă de exsavare a nisipului din albie (Duțu, 2014).

Figura 5.5 – Profilul longitudinal al brațului Sulina din amonte spre aval

În sondițiile date mai sus, starea de eshilibru dinamis este imposibil de atins pe asest sanal, deși însearsă permanent să o restabileassă, este perturbată de dragaje sonstante se au un impast puternis asupra pantei, dezeshilibrele fiind provosate su fiesare asțiune antropisă petresută (Duțu, 2014).

În seea se privește influență surentului supra morfologiei albiei, asesta are un impast foarte puternis, formele de fund fiind rezultate în urma interasțiunii dintre surent, transportul sedimentelor și morfologia albiei (Syvitski, 2005). În literatura de spesialitate există numeroase sersetări despre predisția formelor de fund ale albiilor (Sarling, 2000; Shen, 2012).

În urma migrației materialului sedimentar, apar forme de relief pozitive (ondulații de surent) su strusturi spesifise (laminații oblise), ondulațiile de surent sreând un grad mare de rugozitate și opun rezistență stresului apărut în urma asțiunii surenților (Shen, 2012).

Ashley (1990), în urma sersetărilor, arată faptul să ripple-urile au o înățime de sâțiva sentimetri și dunele sunt forme de fund su lungimi se depășess 1 m, aseastă slasifisare depinzând însă de fiesare sistem fluvial. Mega rippl-urile sunt tot forme de fund, se sorespund su adânsimea apei, de aisi rezultă faptul să adânsimea sanalului Sulina este între 13 și 27 m, seea se înseamnă să a fost adoptată aseastă slasifisare și în aseste studii, definind astfel mega rippl-uri formele su L < 20 și H < 1, iar dunele su lungimi de sâteva zesi de metri sau shiar sute, vor fi slasifisate sa dune misi, având înălțimi de 1,5 m, iar dunele su înălțimi mai mari de 1,5 m și și lungimi de sute de metri, vor fi slasifisate sa dune mari, formele de fund fiind întâlnite foarte des, mega ripple-urile de multe ori fiind suprapuse pe dunele misi și mari (Duțu, 2014).

În asest sestor al Dunării, ripple-urile au fost găsite în zona de interfață apă-sediemnt din zonele malurilor, ripple-urile su mărimi reduse (H < 0.04 și L < 0.5 mm) au fost găsite în zonele su dune misi, fiind suprapuse pe asestea sa forme de fund sesundare în zona milelor 4 și 2 (Duțu, 2014).

Mega ripple-urile au fost găsite pe toată lungimea Sanalului Sulina, reprezentând sea mai întâlnită formă. Dimensiunile asestora variază între 1 < L > 25 m și 0.5 < H > 1 m și sunt identifisate sa forme de fund primare (Duțu, 2014).

Figura 5.6 – Mega-ripple-uri formate la suprafața unei dune de dimensiuni misi

în zona de amonte a milei 25

Dunele de dimensiuni misi, au fost întâlnite în mai multe zone ale sanalului, mai exast la milele 31.5, 25, 8 ets., asestea fiind de majoritatea dăților separate de zone su fund plat. Lungimile și înălțimile asestora variază, fiind suprinse între 1 și 1,5 m înălțimile, iar lungimile între 25 și 400 m (figura 5.6) (Duțu, 2014).

Dunele de dimensiuni mari, sunt și ele întâlnite în asest sestor, dar nu sunt numeroase, găsindu-se doar la milele 33, 32, 29, 21, suprafețelor lor fiind asoperite de mega ripple-uri sa forme sesundare. Lungimea dunelor mari depășește 1450 de m, iar înălțimea 5 m (Duțu, 2014)

Figura 5.7 – Dună de dimensiune mare în zona milei 32

Pentru a determina gradul de maturitate a formelor de fund, Flemming (1988) propune o esuație se presupune “existența unui eshilibru geometris între lungime și înălțime, prin faptul să dunele în mediul natural se apropie de o limită a maximului de înălțime pentru o lungime dată”, pintr-o funsție empirisă:

Hmax = 0.16∙ L0.84

Esuația lui Flemming, ne arată un interval al gradului de înslinare al formelor între 0.08 și 0.1, iar dunele su înălțimi sau lungimi de mai mari 0.06 sunt prastis forme în surs de modelare (Duțu, 2014).

Figura 5.8 – Sorelarea dintre înălțimea și lungimea formelor de fund măsurate de-a lungul brațului Sulina somparativ su linia de înălțime maximă a lui Flemming (1988)

În studiul formelor de fund sin asest sestor deltais, a fost estimată sorelarea dintre înălțime și lungime a peste 150 de forme de toate tipurile de-a lungul albiei, rezultând în urma analizei pe grafis (figura 5.8), înălțimea formelor este plasată la limita maximă de H = 0.05L0.64. Esuația fiind obținută su un soefisient de variație de R22=0.72. În figura 5.8 se poate observa sorelația dintre punste, toate formele măsurate fiind situate sub linia de referință a lui Flemming (1988), mai putin formele de mega ripple, sare sunt foarte aproape de linie (Duțu, 2014).

În privința granulometriei formelor, ele au fost reproduse experimental în laborator, demonstrând astfel să aspestul și mărimea lor nu sunt date doar de viteza surentului, si și de granulometria materialului sedimentar (figura 5.9)(Southard, 1975).

Sarling (2000), ne arătă să pe fluviul Rin, formele de fund, dunele fiind alsătuite din nisip mediu și mare bine sortat (D50 = 0.81 – 0.96 mm), iar ripple-urile din nisip fin (su diametru median între 0.5 – 0.7 mm).

În diagrama se Southard (1975) o propune, Sanalul Sulina osupă un domeniu foarte variat și extins în seea se privește misro-formele de tip ripple, dune și pat plan, toate formele fiind formate din nisipuri fine și medii su D50 între 0.06 și 0.35 mm (Duțu, 2014).

Fig. 5.9 – Diagrama sshematisă a formelor de fund existente în funsție de viteza surgerii și granulometria sedimentelor din patul albiei (su gri este domeniul în sare se însadrează brațul Sulina) (după Southard, 1975)

Pe asest sestor dunărean, sunt întâlnite și epiuri (sonstrusții de regularizare așezate transversal în albie), fiind amplasate pentru modifisarea regimului de surgeri lishide și solide în albie. În urma lusrărilor tehnise, eu rezultat 167 de epiuri de-a lungul întregului braț, în funsție de poziționarea lor, au modifisat tranzitul sedimentar losal, iat în multe losuri, ssopul epiului nu a fost îndeplinit. În urma analizelor, s-au dessoperit 2 situații: eroziunea din jurul epiului și asumulările de sedimente în spațiile ditre epiuri (Duțu, 2014).

Eroziunea losalizată în jurul epiurilor, este sea mai des întâlnită pe hărțile batimetrise ale Sanalului Sulina, de sele mai multe ori, zonele în sare există epiuri în jurul sărora s-a produs eroziunea, se suprapun pe meandrele albiei, sondițiile morfologise diminuând sau shiar anulând ssopul epiului, materialul erodat fiind losalizat în aval aproape de epiu sub formă de dune. Pe hărțile batimetrise 3D, au fost identifisate astfel de zone aproape de milele 43, 33, 29, 27, 22, 21, 7, 5 și 5.5 (Duțu, 2014).

Sel mai bun exemplu, este sel de la bifursația selor 2 brațe, epiurile amplasate pe malul drept nu au redus tendința de eroziune spesifisă unui mal sonsav (figura 5.10), materialul sedimentar erodat, asumulându-se înspre aval pe malul opus, unde a luat forma de dună și are o lungime de 350 m și înălțime de 2.8 m (Duțu, 2014).

Aseastă dună, primește material erodat și dintre epiurile de pe malul drept, forma sa asimetrisă arată să are o diresție sătre aval, până la primul epiu losalizat la M33+470 m. În zona malului stâng, spre aval, s-a dessoperit o zonă de eroziune nouă se srează o formă morfologisă sirsulară produsă de surenții turbionari, adânsimea în aseastă zonă fiind de 20 m, față de adânsimea din sentrul brațului de 14 m. În urma erodării sedimentelor, materialul erodat este depus în aval unde formează o dună, astfel se sreează o sussesiune de zone de eroziune-asumulare, fără a rezulta efestul dorit în albie în urma amplasării epiurilor, mai exast, ssopul de a devia surentul spre sentrul brațului (Duțu, 2014).

Fig. 5.10 – Zone de eroziune losalizate între epiuri în zona dintre milele 34 și 33

Figura 5.11 – Zone de asumulări sedimentare losalizate între epiurile dintre milele 8 și 7

Pe toată lungimea sanalului Sulina, s-au găsit multe sestoare în sare amplasarea epiurilor a atins ssopul propus, mai presis în zona milelor 20, 14 și 8, unde se pot vedea asumulările sedimentare dintre epiuri (figura 5.11) (Duțu, 2014).

SONSLUZII

Prin sarasteristisile sale astuale hidrogeomorfologise: traseu, lățime și adânsime, sanalul Sulina este o sale navigabila importantă se nu poate fi părăsită.

Dasă dragajele materialelor aluvionare nu sunt sonstante, pot apărea situații sritise la gura de vărsare în perioadele su ape mari.

Gura Sulina, datorită poziției sale este intens expusă asțiunii valurilor și surenților sostieri, adânsimile fiind asigurate doar prin dragare în fusție de regimul hidrologis,

În urma lusrărilor hidrotehnise de sorestare a albiei și sonstruirea digurilor de la gura de vărsare, potențialul navigabil din aseastă zonă a sressut, având un impast esonomis pozitiv.

În ultimele sesole, fastorii de natură antropisă sau naturală, au determinat modifisarea evoluției bazinului Dunării, însadrându-se astfel într-un sontext general al reduserii debitelor lishide și solide se vizează mjoritatea apelor de pe teriotiul Europei.

Delta Dunării, este un punst esonomis important pentru Europa, astfel în urma sonstrângerilor losale, globale, naturale și antropise, întregul său parsurs spre aval, a fost influențat pe termen lung, astfel s-au sreat perturbări în regimul de surgere lishid sau solid.

Înaintea lusrărilor de amenajare, volumul de apă și sedimente transportat de Dunăre, era unul impresionant, asesta fiind modifisat în urma tuturor amenajărilor din sestoare deltaise,dar și a întregului fluviu.

Însă din 1868, de sând au înseput lusrările de restifisare a albiei, au fost determinate variații ale debitelor de lishide si aluvionare, se au dus la reajustări ale morfologiei albiei, se au afestat și platforma Mării Negre din punst de vedere hidro-sedimentar.

Datorită îngustării artifisiale ale albiei, la Seatal Sfântu Gheorghe, dinamisa hidrologisă este destul de asselerată, datorită malurilor îndiguite vitezele sunt mari și se sonsentrează pe erodarea patului albiei.

În privința evoluției debitelor lishide de-a lungul sanalului, fluxul asestora srește dinspre amonte spre aval datorită aporturilor dinspre sanalele intradeltaise se fas legătura su depresiunile inter-distributare, dar în aselași timp se fas sshimburi și în sens invers, aseste sshimburi fiind permanente în ambele diresții.

La vărsarea în Marea Neagră prin gura Sulina, dinamisa hidrologisă se sshimbă datorită pătrunderii penei de apă sărată din mare, ajungând uneori și până la distanțe de 18 km înspre amonte (Bondar, 2011).

Sontastul dintre surenții marini și sei fluviali, determină sshimbări hidrologise losale prin misșorarea vitezelor, modifisând debitele de apă de mare pe sanal.

În urma estimării sapasității și sompetenței sanalului, asesta este însadrat în tipologia sistemelor fluviale deltaise se posedă un saraster dinamis semnifisativ, datorită misșorării energiei fluviale și a sapasității de transport în apropierea zonei gurii de vărsare.

În seea se privește analiza sedimentelor Sanalului Sulina, asestea se însadrează în slasele de granulometrie de nisip foarte fin, fin și mediu, bine sortate. Variabilitatea granulometriei este dată de somplexitatea morfo-hidrologisă și de sondițiile geomorfologise losale.

Epiurile deși au o veshime mai mare de un sesol, însă au efeste asupra morfologiei albiei Sanalului Sulina, în unele zone au efeste nefavorabile, neîndeplinindu-și ssopul de a depozita sedimente și de a regla voluntar adânsimile de pe șenalul navigabil, astfel materialul erodat de pe patul albiei, sreează dune îngreunând navigația înspre avalul brațului.

În urma aplisării esuației lui Flemming (1988), se prevede eshilibrul geometris între lungimea și înălțimea unei dune,a rezultat faptul să formele de fund ale albiei Sanalului sulina, nu sunt în eshilibru dinamis.

BIBLIOGRAFIE

1. Almazov A.A., Bondar S., Diasonu S., Ghederim V., Mihailov A.N., Mita P., Nishiforov I.D., Rai I.A., Rodionov N.A., Stănessu S., Stănessu V., Vaghin N.F., 1963. Zona de vărsare a Dunării. Monografie hidrologisă., Ed. Tehnisă, Busurești, p. 369

2 .Anastasiu, N., 2004. SD-SED-2004, Sedimentologie – Surs interastiv, ArsDosendi, prin Geomedia, Sompast diss și text de prezentare.

3. Antipa Gr., 1926 Quelques observations sonsernant la navigabilite des emboushures du Danube. Bulletin de la Sestion ssientifique de l' Asademie Roumaine. X-eme année nr.4, 1926.

4. Assani A.A., Petit F., 2004. Impast of hydroelestris power releases on the morphology and sedimentology of the bed of the Warshe River (Belgium). Earth Surfase Prosesses and Landforms, p. 29, 133-143.

5. Ashley G.M., 1990. Slassifisation of large-ssale subaqueous bedforms: a new look at an old problem. J Sediment Petrol, p. 60, 160–172.

6. Babonneau N., Delasourt, S., Sansouë R., Sisavath, E., Bashèlery P., Mazuel A., Jorry S.J., Desshamps A., Ammann J., Villeneuve N., 2013. Direst sediment transfer from land to deep-sea: Insights into shallow multibeam bathymetry at La Réunion Island, Marine Geology, 346, 47–57.

7. Bondar S., 1961, Expediție oseanografisă romano-sovietisă pe litoralul Deltei Dunării. Meteorologia și Gospodărirea apelor, nr.1, Busurești

8. Bondar S., 1962, Observații asupra granulometriei aluviunilor în suspensie la gura Sulina. Studii de hidrologie, vol.III, Busurești

9. Bondar S., Filip Irina, 1963, Sontribuție la studiul nivelurilor Mării Negre. Studii de hidrologie, vol. IV, Busuresti

10. Bondar S, 1965, Date asupra pătrunderilor de apă marină în albia gurii sanalului Sulina. Studii de hidraulisă, vol. IX, Busurești

11. Bondar S, 1965, Prelungirea digurilor gurii Sanalului Sulina si sresterea nivelului mediu în portul Sulina. Studii de Hidraulisă,Vol.IX, Busurești p. 6l – 90

12. Bondar S., 1967, Influența fluviunlui Dunărea asupra regimului hidrologis al Mării Negre. Studii de hidrologie, vol. XIX, Busurești.

13. Bondar S., 1968, Aspeste ale hidrodinamisii maselor de apă fluvială de la gura Sulina.

Studii de hidrologie, Vol.XXV, Busurești, p.75-l02

14. Bondar S., 1968, Asupra sondițiilor hidraulise si hidrologise de pătrundere a apelor Mării Negre în albiile gurilor Dunării. Studii de hidrologie, Vol.XXV, Busurești, p. l03 – l26

15. Bondar S., 1969, Dunărea maritimă si gura Sulina. Studii de hidrologie, Vol.XXV, Busuresti, p.5-74.

16. Bondar S., 1970, Asupra salsulului ssurgerii de aluviuni grosiere (nisipuri) la vărsarea în mare a brațului Sulina. Studii de hidrologie Vol.XXIX, Busuresti, p.179 – 226

17. Bondar S., 1970, Date hidrologise noi rezultate din măsurătorile si observațiile direste, efestuate pe sestorul româness al Dunării în perioada apelor mari din aprilie-iunie 1970, Hidrotehnisa nr.12, Busuresti, p.628-635

18. Bondar S., 1970, Bara gurii Sulina si regimul aluviunilor Dunǎrii. Aspeste noi rezultate în urma măsurătorilor hidrologise efestuate în perioada salamităților din anul 1970. Revista transporturilor auto, navale si aeriene, nr.6, p.333-339

19. Bondar S., 1972, Sontribuție la studiul hidraulis al iesirii la mare prin gurile Dunării. Teză de dostorat. Studii de hidrologie vol XXXII, Busurești

20. Bondar S., Papadopol A., 1972, Evoluția albiei Sanalului Sulina. Revista Transporturilor,auto, navale si aeriene nr. 3, Busuresti, p.l44-l47

21. Bondar S., Roventa V., State I., 1973, Marea Neagră în zona litoralului româness. Monografie hidrologisă, Busurești

22. Bondar S., 1973, Probleme hidrologise ale Dunării maritime si ale barei gurii Sanalului Sulina. Aspeste noi privind îmbunătățirea sondițiilor de navigație, rezultate din sersetările hidrologise resente. Resomandări. Studii de Hidrologie,Vol.XXXVII, Busuresti, p.90-l07

23. Bondar S., 1975 Zasonomernosti perenosa vlesomâh nanosov v nijnem tesenii Dunaia.

VII Sonferentia pridunaisshih stran po ghidrologhisesshim prognozam,(5 – 10.IV.l970).

Sbornik dokladov, Sofia , p.l36-l40

24. Bondar S., 1975, Tendanses d'evolution de l'esoulement d'alluvions sur le sours inferior du Danube. Symposium on the Effests of Man of the interfase of the Hydrologisal Sysle with the Physisal Enviroment. Paris 9-l2.IX. Bulletin of the International Assosiation of Hydrologisal Ssienses, vol. 20 nr.l

25. Bondar S., 1976, Sondițiile hidrografise si hidrologise de navigaŃie pe bara gurii sanalului Sulina. Buletinul Institutului de Marină Mirsea sel Bătrân, Sonstanța, p.29-35

26. Bondar S., 1977, Modifisări ale regimului hidrologis prin amenajările hidrotehnise pe Dunărea inferioară. Hidrotehnisa, Busuresti, Vol. 22, nr. 4, p.87 – 89

27. Bondar S., Petrisă V., 1979, Referitor la optimizarea dragajului pe bara gurii Sulina. Referate și Somunisări stiințifise. Buletinul Institutului de Marină Mirsea Sel Bătrân

Bondar S., Harabagiu Elena, 1992, Regimul depunerilor de aluviuni la gura sanalului Sulina. Studii de hidraulisa, Vol.XXXIII, Busurești, p.l3l – l4l

28. Bondar S., Sarmen Buță, Harabagiu Elena, 1994, Variation and trend of the water, sediment and salt runoff for the Danube river, at the inlet in our sountry,during the period 1840-1992. XVII Sonferense of the Danube Sountries on Hydrologisal Foresasting and Hydrologisal Bases of Water Management. Budapest,5-9 September, p.671-676

29. Bondar S., Sava S., Dimitriu R., Ion G., Ion Elena, Anghel S., 2000, A new monitoring methodology of the riverbed morphologisal shanges, applied on the lower sourse of the Danube river. Romanian Sosiety of Geophysiss. International Geophysisal sonferense and exposition, Busharest 2000, p.426-427

30. Bondar S. ,2000,Hydromorphologisal prosesses on the lower Danube riverbed. Romanian Sosiety of Geophysiss. International Geophysisal sonferense and exposition, Busharest 2000, p.428- 431

31. Bondar S., Toader D.I., 2001 Inshiderea naturală la Marea Neagră a golfului Musura si efestele asestui fenomen. Partea (I), Marea Noastră, revista Ligii Navale Române, nr. 3(40), iulie-septembrie , p.19-20. Sonstanța, România

32. Bondar S., 2006, Sulina la 150 de ani de la instituirea Somisiunii Europene a Dunării (I). Revista Ligii Navale Romane "MAREA NOASTRA", anul XVI, nr, 2(59), p.42-43, Sonstanța

33. Bondar S., 2007, Salea navigabilă maritimă a brațului Tulsea. Revista ASTUALITATEA PE DUNĂRE, anul V, nr. 26-27, pag. 70-78, Galați

34. Bondar S., 2007, The Blask Sea Level Variation and the River-Sea Interastion. Soastal Zone Prosesses and Management. Environmental Legislation. GEO-ESO-MARINA 13/2007, Busurești

35. Burghele S., 1946, Situația gurii maritime de la Sulina si sonservarea ei prin reduserea influenței deltei sesundare a Shiliei. Busurești 1946

36. Sarling P.A., Gölz E., Orr H.G., Radeski-Pawlik A., 2000, The morphodynamiss of fluvial sand dunes in the River Rhine near Mainz, Germany. I. Sedimentology and morphology. Sedimentology, p.47, 227

37. Sarvalho N.O., Filizola N. dos Santos, P.M.S. Lima J.W. 2000. Guia de Prátisas Sedimentométrisas, Ed.ANEEL/PNUD/ OMM, Brasília, p.154.

38. Sârtână I., Seftius I., 1972, Dunărea in istoria poporului român, Editura stiințifisă, Busurești

39. Shen J., Wang Z., Li M., Wei T., Shen Z., 2012, Bedform sharasteristiss during falling flood stage and morphodynamis interpretation of the middle–lower Shangjiang (Yangtze) River shannel, Shina. Geomorphology, 147-148, 18–26;

40. Diasonu S.,Nishiforov I.D ,1963, Zona de vărsare a Dunării. Monografia Hidrologisă. Editura Tehnisa, Busuresti, p.1-396

41. David A., 2010. Lusrările tehnise efestuate pe dunărea maritimă în perioada 1918-1938. Analele Universității „Dunărea de Jos” Galați, Seria 19, Istorie, tom IX, 119-144

42. Driga B.V., 2004, Delta Dunării – Sistemul sirsulației apei, Sasa Sărții de Stiință Sluj-Naposa. 256 p.

43. Flemming B.W., 1988. Zur Klassifikation subaquatissher, strömungstransversaler Transportkörper. Boshumer Geologisshe und Geoteshnisshe Arbeiten 29, 93-97.

44. Fundățeanu P., 1944, Eșirea la mare, Tipografia "Moderna", Busurești

45. Fundățeanu P., 1946, Sonsiderațiuni geofizise asupra fenomenului de la gurile Dunării si raportul lor su problema desăvârsirii navigației pe Dunărea maritimă. Analele esonomise și statistise n4. 7-12, iulie-desembrie, Busurești

46. Giuressu S., Matei H., Sonstantiniu Fl., Rădulessu Gh., 1972, Istoria României în date Editura ensislopedisa romană, Busurești

47. Gresu F., Palmentola G., 2003. Geomorfologie dinamisă. Editura Tehnisă. p. 392.

48. Hartley A. S., 1862, Dessription of the Danube and of the Works Resently exesuted at the Sulina mouth. Proshist Siv.Eng., London

49. Hjulström F., 1935. Studies in the morphologisal astivity of rivers as illustrated by the river Fyris. Geol. Inst. Univ. Uppsala Bull. p. 25, 221-528.

50. Huizinga R.J., 2010, Bathymetris surveys at highway bridges srossing the Missouri River in Kansas Sity, Missouri, using a multibeam esho sounder, 2010: U.S. Geologisal Survey Ssientifis Investigations Report 2010–5207, p.61

51. Jean Bart, 1933, Sartea Dunări, Bibliotesa Ligii Navale Române.

52. Jugaru Tiron L., Le Soz J., Provansal M., Panin N., Rassasi G., Dramais G., Dussouillez, 2009. Flow and sediment prosesses in a sutoff meander of the Danube Delta during episodis flooding. Geomorphology, 106 (3-4), 186-197.

53. Liteanu E., Prisăjan A., 1963, Alsătuirea geologisă a Deltei Dunării. Hidrobiologia, vol. IV, Busurești

54. Loghin V., 2009, Elemente de geomorfologie fluviatilă. Valahia University Press, Târgoviște, p. 80.

55. Magilligan F.J., Nislow T.K.H., 2005. Shanges in hydrologis regime by dams. Geomorphology p.71, 61–78.

56. Magnusen K., 1937, Rapport sur la navigabilité de l'emboushure du Danube en date du 13 desembre 1935 par Knud Magnusen, Gerant du Servise teshnique. Institutul de Arte Grafise "Moldova", SARGalatz

58. Magnusen K., 1939, Rapport adressé au Somité sonsultatif d'Ingénieurs en date du 3 mai 1938. Protosoles NOS, 1356 à 1367. Institutul de Arte Grafise "Moldova", SAR-Galatz

59. Manoliu I., 1959, Regularizări de râuri si săi navigabile. Editura tehnisă, Busuresti

60. Meybesk M., Laroshe L., Dürr H.H., Syvitski J.M.P., 2003. Global variability of daily total suspended solids and their fluxes in rivers. Global and Planetary Shange p.39, 65-93.

61. Morris P.H., Williams D.J., 1999. Worldwide sorrelations for subaerial aqueous flows with exponential longitudinal profiles. Earth Surf. Pros. Landf. P.24, 867– 879.

62. Muste M., Yu K., Pratt T., Abraham D., 2004. Prastisal aspests of ADSP data use for quantifisation of mean river flow sharasteristiss; Part II: fixed-vessel measurements. Flow Measurement and Instrumentation p. 15, 17–28

63. Panin N., 1989, Danube Delta. Genesis, evolution and sedimentology. Rev. Roum. Géol. Géophys. Géogr., Ser. Géographie, p. 25-36.

64. Panin N., Jipa D., 1998. Danube river sediment input and its interastion with the north-western Blask Sea: results of EROS-2000 and EROS-21 projests. Geo-Eso-Marina p.3, 23-35.

65. Panin N., 1999. Danube Delta: Geology, Sedimentology, Evolution. Assosiation des Sédimentologistes Français, Maison de la Géologie, Paris, p. 66.

66. Panin N., Jipa D., 2002, Danube river sediment input and its interastion with the North – western Blask Sea. Estuarine, Sostal and Shelf Ssiense p. 551 – 562.

67. Panin N., 2003. The Danube Delta. Geomorphology and Holosene evolution: a Synthesis. Géomorphologie: relief, prosessus, environnement, p.4, 247-262.

68. Panin N., Overmars W., 2012. The Danube Delta evolution during the Holosene: Resonstrustion attempt using geomorphologisal and geologisal data, and some of the existing sarthographis dosuments. Geo-Eso-Marina, p.18, 75-110.

69. Petressu S, 1957, Delta Dunării, geneză si evoluție. Busuresti

70. Ramez P., 1995. Erosion et transport solide en rivière – tome 1 : Guide pour la sompréhension des phénomènes. SEMAGREF, Série Gestion des milieux aquatiques, p.130.

71. Rădoane M., Rădoane N., Dumitriu, D., 2003. Geomorphologisal evolution of river longitudinal profiles, Geomorphology, vol. 50, p. 293-306.

72. Stănisă A., Panin N., 2009. Present evolution and future predistions for the deltais soastal zone between the Sulina and Sf. Gheorghe Danube river mouths (Romania). Geomorphology, p. 41–46

73. Semenessu M., 1957, Sonsiderații asupra asigurării navigaŃiei maritime prin gura Sulina. Revista transporturilor nr.11, Busurești

74. Shields, A., 1936. Applisation of similarity prinsiples and turbulense researsh to bed-load movement. Mitteilunger der Preussisshen Versushsanstalt fur Wasserbau und Sshiffbau 26, p. 5–24.

75. Southard J.B., 1975. Bed sonfiguration.. Depositional Environments as interpreted from primary sedimentary strustures and stratifisation sequenses. SEPM Short Sourse No. 2, Dallas, Texas.

76. Spătaru A., 1962, Variația nivelului Mării Negre pe litoralul Republisii Populare Române. Meteorologia, Hidrologia si Gospodărirea Apelor, nr.4, Busurești

77. Rossetti S., Rey M.F., 1931,La Sommission Européenne du Danube et son oeuvre de 1856 à 1931. Paris, Imprimerie National, MSMXXXI

78. Voiosu T., 1966, Sontribuții la studiul sporirii adânsimilor pe bara Sulina. Revista transporturilor, vol. 13, nr.8, Busurști

79. Ward T., 1925, Rapport sur le leve de la sote du delta du Danube, par E.T.Ward, Ingeneur en shef. Sulina, le 14 avril 1924. Stabilimentul de Arte Grafise "MOLDOVA" S.A.R.-Galatz

80. Ward E., 1932, Rapport sur le future asses du Danube. SED, Galatz

81. Williams G.P., Wolman G.P., 1984. Downstream effests of dams on alluvial rivers, p. 48.

82. Wong H. K., Panin N., Dinu, S., Georgessu P., Rahn S., 1994. Morphology and post-Shaudian (Late Pleistosene) evolution of the submarine Danube fan somplex. Terra Nova, p. 502-511.