Sansele Integrarii Economice ale Celor Doua Americi

CUPRINS

CAPITOLUL I. TEORIA INTEGRĂRII ECONOMICE

Scurt istoric al termenului de integrare economică

Conținutul integrării economice

Cauzele integrării economice

Etapele integrării economic

Formele integrării economice

Colaborarea economică

Cooperarea economică

Clubul de comerț preferențial

Zona de liber schimb

Uniunea vamală

Piața comună

Uniunea economică și monetară

Uniunea economică totală

Avantajele și dezavantajele integrării economice

CAPITOLUL AL II-LEA. INTEGRAREA ÎN AMERICA DE NORD ȘI SUD

Tabloul integrării economice în America de Nord și Sud

America de Nord

Autopact

Acordul de comerț liber dintre S.U.A. și Canada

Acordul Nord American de Comerț Liber

Acordul MERCOSUR

Istoric

State membre

Brazilia

Argentina

Paraguay

Uruguay

Venezuela

Membrii asociați

America de Sud

Asociația de Integrare Latino-Americană

Comunitatea Andină de Națiuni

Grupul celor Trei

Piața Comună Central Americană

Bibliografie

CAPITOLUL I.

TEORIA INTEGRĂRII ECONOMICE

SCURT ISTORIC AL TERMENULUI DE INTEGRARE ECONOMICĂ

Termenul de „integrare” este atestat pentru prima dată, în anul 1620, acest termen provenind din limba latină, din integro, integrare, integratio, însemnând reunirea unor elemente dintr-un tot unitar.

În timp, termenul a început să își găsească utilizarea în sfera disciplinelor economice, pe filieră matematică, sensul său primar fiind cel de integrare industrială, atât pe verticală, în sensul unor raporturi specifice între clienți și furnizori, cât și pe orizontală, la nivelul raporturilor specifice între societățile de același profil.

Conceptul de integrare economică mai comportă, în subsidiar, semantici precum: colaborare economică, cooperare economică, uniune economică, etc.

Literatura de specialitate definește termenul de integrare, ca fiind un proces economic ce are în vedere punerea în practică de proceduri menite să conducă la combaterea discriminărilor manifestate între unitățile economice provenind din state naționale diferite.

În sfera termenului de integrare economică, se încadrează termeni precum: apropierea economică, fuzionarea sau reunirea economică. Acet termen a fost folosit inițial, sub forma sa negativă de dezintegrare economică, în lucrarea „Mercantilismul” semnată de Eli F. Heckscher și „Integrarea economică a producției europene” a lui Alfred Weber.

Lucrarea lui Eli F. Heckscher a fost publicată în anul 1931, în această lucrare autorul citat interpretând mercantilismul, ca fiind un „sistem de reîntregire orientat spre înlăturarea consecințelor dezintegrării economice determinată de sistemul feudal”.

Cel de-al doilea autor, Alfred Weber, tratează problema gradului de interdependență a țărilor, din punct de vedere statistic, în ceea ce privește aprovizionarea cu materii prime și semifabricate.

Termenul de integrare economică, deși des utilizat în literatura de specialitate, a întâmpinat diverse dificultăți în procesul de pătrundere în limbajul oficial, Churchill făcând abstracție de acest termen cu ocazia apelului la reformarea marii familii europene din 1946, de la Geneva.

Termenul nu a fost folosit nici de către Consiliul de Cooperare Economică și Socială a Națiunilor Unite în rezoluția sa referitoare la colaborarea economică regională, fiind folosit pentru prima dată, grație efortului depus de trei tineri economiști ai acelor vremuri, în documentația ce făcea referire la sprijinul acordat Europei de către americani prin Programul Marshall. Din acel punct, termenul și-a găsit suportul în limbajul oficial, creând premisele instituirii unui nou câmp de cercetare, al integrării economice.

O ultimă definiție a integrării economice o prezintă pe aceasta ca fiind un proces de reziliere a frontierelor economice dintre două sau mai multe economii naționale, făcând referire atât la integritatea piețelor, cât și a politicilor economice specifice.

CONȚINUTUL INTEGRĂRII ECONOMICE

Referitor la economia mondială din a doua jumătate a secolului al XX-lea, integrarea economică a constituit premisa dezvoltării unor noi aspecte în ceea ce privește raporturile economice dintre state, pe fondul colaborărilor și cooperărilor economice internaționale, ce a dus la constituirea unor noi nuclee de putere, ce au practicat și practică o influență considerabilă asupra balanței de forțe din lumea contemporană.

În literatura de specialitate economică, procesul de integrare economică comportă două accepțiuni diferite, părerile fiind împărțite, un element comun al acestor convingeri constituindu-l caracterul obiectiv al aprofundării interconexiunilor economice dintre state, coroborate cu dimensiunile calitative noi pe care acestea le dobândesc continuu.

În demersul cercetării privind integrarea economică, nu putem face abstracție de afirmarea cu grad sporit de intensitate a procesului de globalizare și regionalizare a vieții economice și sociale, în contextul noilor mișcări tehnologice țările văzându-se puse în situația dezvoltării cadrului național și internațional. Drept urmare, se cere soluționarea problemelor ce țin de dezvoltarea și progresul economiilor naționale, consolidarea interconexiunilor național-statale cu acțiunea interconexiunilor economice mondiale și dezvoltării regionale.

Integrarea economică reprezintă, în fapt, procesul complex de realizare a interconexiunilor cu un profund caracter economic la care iau parte economiile naționale, ce se exprimă prin informarea și activitatea unor instituții regionale cu un caracter economic al statelor aderante, avându-se în vedere fundamentarea cooperării dintre statele membre.

Acest proces se fundamentează pe instituționalizarea demersurilor de cooperare economică a statelor ce iau parte, dar structura și resorturile de funcționare ale acestor instituții integraționiste trebuie să fie conforme cu preocupările țărilor participante, avându-se în vedere atât desfășurarea relațiilor reciproce cât și raporturile cu alte state ale lumii. Realizarea integrării trebuie să înlăture toate formele de discriminare existente la nivelul economiilor naționale.

Literatura de specialitate definește integrarea economică, ca fiind o manieră superioară de parteneriat economic al țărilor, în contextul problemelor cu care se confruntă toate țările lumii, pe fondul aprofundării interconexiunilor economice transfrontaliere, ce necesită soluții adecvate de parteneriat economic. În consecință, apariția și acțiunea unor entități economice subregionale, ce poartă diverse denumiri (asociații, uniuni vamale, zone de liber schimb, piețe comune), reprezintă funcția însăși a intereselor comune ale unor țări de a soluționa probleme fundamentale ale creșterii economice cu care se confruntă, exercitând un parteneriat tot mai puternic, înlesnit de apropierea geografică sau alte aspecte de ordin economic, politic, social, istoric, etc.

Așadar, integrarea economică transfrontalieră nu se poate confunda cu integrarea având alte conotații sau conținut, cea economică internațională având la bază aprofundarea interconexiunilor dintre racordările complexului economic național și a conexiunilor dintre entități și racordări diferite sau, după caz, dintre unitățile administrativ-teritoriale ale țării. Aceasta comportă o tipologie variată: pe orizontală, pe verticală, agroindustrială.

În cadrul integrării economice pe orizontală sunt cuprinse acele unități ce au obiecte de activitate complementare, spre deosebire de integrarea economică pe verticală care cuprinde unități cu activități din ramuri diferite. Integrarea economică agroindustrială face referire la procesul de amplificare a conexiunilor de coparticipare dintre diversele unități industriale și agricole.

CAUZELE INTEGRĂRII ECONOMICE

Acțiunea manifestată în mod obiectiv și durabil, în vederea intregrării economice este rezultatul acțiunii unor factori multiplii, de natură economică, politică și socio-istorică, pe fondul aprofundării interconexiunilor economice dintre țările semnatare.

Printe cauzele generale care contribuie la acțiunea acestui proces, un rol considerabil îl are, în primul rând, intensificarea interconexiunilor cu un profund caracter economic dintre țările lumii, pe fondul aspectelor specifice regiunilor corespunzătoare de cooperare, care să permită fiecărui stat participarea la aceste forme de parteneriat care să pună în mișcare performanța economică în condițiile date.

În al doilea rând, evoluția procesului integrării economice dezvoltă conexiuni cu dezvoltarea științei, tehnicii și tehnologiei de ultimă generație, care solicită prefacerii structuale rapide, etape și forme noi ale diviziunii muncii la scală mondială și maniere eficiente de realizare a acestora. Utilizarea eficientă a resurselor materiale, tehnice, umane și financiare ale fiecărui stat în parte solicită dezvoltarea spațiului activității de producție, circulației bunurilor și serviciilor, persoanelor și capitalurilor la nivel regional, ca element inseparabil al conexiunilor economice la scară planetară și transfrontalizării vieții economice a statelor membre. În acest sens, se manifestă o creștere a gradului de complementarizare a economiei naționale, diversitatea manierelor de manifestare a integrării economice fiind consecința unor analize realiste a acestei complementarități.

În al treilea rând, suita de instituții economice ce apar în procesul integrării reprezintă însăși consecința interesului manifestat de statele în curs de dezvoltare pentru a soluționa problemele, în maniera parteneriatelor economice. Formele comune alese de aceste instituții integraționiste ale acestor țări au în vedere nu doar obținerea unor resurse, ci și creșterea capacității pieței create în acest fel.

În al patrulea rând, apar factori mai mult sau mai puțin specifici unor segmente de state și perioade. Astfel, în situația unor state occidentale fondatoare ale Comunităților Economice, acestea au fost supuse influenței unor factor economici și politici specifici condițiilor internaționale. Un exemplu, în acest sens, îl poate constitui problema refacerii economiilor naționale, în condițiile scindării Europei în blocuri politico-militare și ale „războiului rece”, aceste state reformate economic fiind astăzi printre cele mai puternice și cu un nivel ridicat de dezvoltare.

În al cincilea rând, se remarcă tendința accelerată de intregrare regională, ce are la bază diverse cauze, printre care amintesc: convergența preocupărilor economice și proximitatea statelor, complementaritatea economică, influențele concurențiale exogene, aspirațiile hegemoniste și comerțul intraregional etc.

Rezultă așadar că integritatea economică corespunde unor criterii obiective ale dezvoltării economice a țărilor respective. În baza acestor cauze, integrarea economică nu este altceva decât o componentă esențială în realizarea interconexiunilor economice interstatale. Răspunzând unor criterii obiective și dinamice, aceasta trebuie să se realizeze ca un proces conștient, fundamentat pe tactici și manevre fundamentate corect, din punct de vedere științific.

Avându-se în vedere principiile democratice ale relațiilor interstatale, fundamentate pe principii firești de drept internațional, integrarea economică transfrontalieră are în vedere participarea și aderarea în mod nemijlocit, la modalități specifice de cooperare, ce se remarcă printr-o stabilitate cu structuri organizatorice proprii, ce dispun de resursele necesare pentru atingerea obiectivelor urmărite. Din aceste considerente, integrarea economică transfrontalieră nu înseamnă că aceasta nu trebuie să producă pierderea caracterului individual al economiei naționale, diminuarea semnificației sau dispariția acestora, sau manifestarea unor elemente ce țin de tutela economică.

Dezvoltarea economică a statelor cere, desigur, o ordine și politică transfrontalieră fundamentate pe principii democratice, pluralism și interdependență la nivelul tuturor statelor. Manevrele și tacticile economice internaționale sau regionale trebuiesc formulate și adoptate în temeiul democratic șdemocratice ale relațiilor interstatale, fundamentate pe principii firești de drept internațional, integrarea economică transfrontalieră are în vedere participarea și aderarea în mod nemijlocit, la modalități specifice de cooperare, ce se remarcă printr-o stabilitate cu structuri organizatorice proprii, ce dispun de resursele necesare pentru atingerea obiectivelor urmărite. Din aceste considerente, integrarea economică transfrontalieră nu înseamnă că aceasta nu trebuie să producă pierderea caracterului individual al economiei naționale, diminuarea semnificației sau dispariția acestora, sau manifestarea unor elemente ce țin de tutela economică.

Dezvoltarea economică a statelor cere, desigur, o ordine și politică transfrontalieră fundamentate pe principii democratice, pluralism și interdependență la nivelul tuturor statelor. Manevrele și tacticile economice internaționale sau regionale trebuiesc formulate și adoptate în temeiul democratic și să se aibă în vedere, în punerea acestora în practică, de preocupările, normele și valorile naționale, de armonizare a procupărilor economice naționale în interesul tuturor. Totalitarismul nu poate fi admis, sub nicio formă.

Integrarea economică transfrontalieră reprezintă colaborare eficientă, avantajoasă pentru toate părțile semnatare, fundamentată pe competitivitate și concurența loială, respectarea principiilor democratice.

În același timp, regionalismul avansat prin procesul integrării economice nu trebuie folosit în dezinteresul organizării și dezvoltării comerțului transfrontalier și a circuitului economic internațional, pe fondul dezvoltării relațiilor economice dintre toate țările lumii.

ETAPELE INTEGRĂRII ECONOMICE

Integrarea economică a comportat, de-a lungul timpului, diverse forme în diverse țări și regiuni ale lumii, în funcție de capacitatea acestora de dezvoltare.

P. Maillet a apreciat următoarele etape ale integrării economice:

Instituirea zonelor economice și a uniunii vamale;

Piața comună, ce adaugă libera circulație a factorilor de producție;

Uniunea economică și monetară;

Uniunea politică.

Bela Balassa identifică, pe de altă parte, următoarele etape: zona de liber schimb, uniunea vamală, piața comună, uniunea economică și integrarea economică totală.

Literatura de specialitate apreciază că procesul de integrare economică a parcurs etapele prezentate în cele ce urmează.

Prima etapă a procesului de integrare economică a comportat o triplă ascendență: America de Nord, Europa Apuseană și Europa Răsăriteană.

În Europa Răsăriteană, prima comunitatea care a instituit forma integrării economice internaționale a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), înființată în aprilie 1915 în temeiul planului Schuman, la care au luat parte: Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda. Statele semnatare aveau în vedere ieșirea din criză a industriei carbonifere și siderurgice, pe fondul instituirii unei piețe comune pentru sectoarele respective.

În Europa Răsăriteană, reprezentativ este Consiliul de Ajutor Reciproc (C.A.E.R.), la care au luat parte: Polonia, Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia și Uniunea Sovietică, această comunitate având drept obiectiv unirea și organizarea eforturilor pentru intensificarea procesului economic și tehnic, în vederea ridicării nivelului de industrializare al statelor mai puțin dezvoltate, din punct de vedere industrial și a creșterii productivității muncii.

A doua etapă a procesului de integrare a avut loc în anul 1957, prin instituirea Comunității Europene a Energiei Atomice (E.U.E.A.T.O.M.) și a Comunității Economice Europene (C.E.E.). Ulterior, a fost ratificată Convenția de la Stockholm, în baza căreia s-a format Asociația Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.) între Austria, Elveția, Danemarca, Norvegia, Marea Britanie, Portugalia și Suedia.

A treia etapă a avut loc odată cu fuziunea C.E.C.O., E.U.R.A.T.O.M. și C.E.E. prin tratatul de la Paris din anul 1967, noul sistem integraționist având, de această dată, denumirea de Comunitate Europeană, cu o organizare instituțională politică specifică. Această etapă s-a caracterizat printr-o creștere însemnată a țărilor semnatare cu un caracter asociat.

A patra etapă a integrării economice se caracterizează prin variații profunde în toate cele patru regiuni importante ale lumii. În Europa Occidnetală, este etapa înființării Uniunii Europene, care dispune de noi dimensiuni economice, prin preocuparea manifestată de aceasta în ceea ce privește: promovarea unei politici externe active, introducerea monedei unice, acordarea de cetățenie europeană, dreptul de vot acordat rezidenților străini etc.

După 1 ianuarie 1994, Uniunea Europeană și A.E.L.S. instituie Spațiul Economic European (S.E.E.), încadrat între Marea Mediterană și Oceanul Înghețat.

Specific acestei etape este desființarea C.A.E.R., pe fondul nesincronizării planurilor naționale a statelor participante, în special în domeniul prețurilor.

FORMELE INTEGRĂRII ECONOMICE

Integrarea economică se poate focusa doar pe pe piețele produselor sau factorilor de producție, augmentându-se mai târziu pe diverse domenii de politică economică. Cu cât forma aleasă de integrare este mai laborioasă, cu atât cerea de remanieri instituționale va fi mai solicitantă.

Formele integrării economice sunt: colaborarea economică, cooperarea economică, clubul de comerț preferențial, zona de liber schimb, uniunea vamală, piața comună, uniunea economică și monetară și uniunea economică totală.

Colaborarea economică

Colaborarea economică, globală sau regională, conține sistemul raporturilor economice interstatale, atât bilaterale, cât și multilaterale.

Cooperarea economică

Cooperarea economică reprezintă o formă fundamentală de apropiere între două sau mai multe țări, care au un obiectiv economic comun. Aceasta se poate dezvolta de sine stătătoare, avându-se în vedere, din această perspectivă, o valorificare superioară a complementarităților economiilor unor țări ce se află în proximitatea geografică.

Clubul de comerț preferențial

Clubul de comerț preferențial nu este altceva decât o participare între două sau mai multe țări, care își diminuează reciproc taxele vamale la importuri pentru diverse bunuri, menținând totodată nemodificat nivelul acestora față de alte state.

Un exemplu în acest sens îl poate constitui Central European Free Trade Agreement (C.E.F.T.A.), prezentat în tabelul de mai jos.

Tabelul nr. 1. Țǎrile participante la C.E.F.T.A.

Sursa: http://www.answers.com/topic/central-european-free-trade-agreement

Zona de liber schimb

Zona de schimb liber sau zona de comerț liber este o formă mai evoluată de integrare economică, în cazul căreia statele membre combat toate piedicile comerciale dintre acestea, în materia taxelor vamale de import sau a barierelor tarifare, producând o circulație neîngrădită a mărfurilor. Această formă de integrare economică a fost instituită în baza Tratatului de la Paris din 18 aprilie 1951, ea constituind un hibrid într-o zonă de liber schimb și un sistem comun pentru concurență, investiții și adaptare în industria carboniferă și siderurgică.

Fiecare stat semnatar al acordului de fundamentare a zonei de liber schimb își menține, desigur, independența politicii vamale față de alte alte state nesemnatare, iar pentru a nu se ajunge la deformarea fluxurilor de import, bunurile care fac obiectul comerțului cu statele nesemnatare ale acordului trebuie să conțină certificatele de orgine, care să indice statul producător al respectivului produs. Acest fapt facilitează activitatea lucrătorilor vamali din statele cu medii tarifare diverse, în stabilirea ajustării taxelor vamale și prelevărilor, după caz.

Uniunea vamală

În ceea ce privește Uniunea vamală, Europa se află la loc de cinste, aceasta propunându-și instituirea unei uniuni vamale între țările sale într-o perioadă de 12 ani, prin eliminarea taxelor vamale naționale și constituirea unui tarif vamal comun, pe fondul eliminării limitărilor cantitative. Momentul istoric care a dat glas acestei formei de integrare economică a fost Tratatul de la Roma din 1957, când s-au constituit C.E.E. și E.U.R.A.T.O.M.

Procesul de integrare economică, sub forma uniunii vamale, s-a realizat în trei etape. Primul pas l-a reprezentat, în acest sens, unificarea tarifară îndeplinită prin dezarmarea tarifară intracomunitară selectiv ori liniar. „Clauza de accelerare” a creat mediul propice pentru asimilarea unui ritm mai accelerat pentru efectuarea reducerilor tarifare, taxele vamale interne fiind desființate și aliniate la tariful vamal european comun tuturor statelor membre la data de 1 iulie 1968, cu doi ani mai devreme față de termenul-limită impus.

O dată cu eliminarea tarifelor vamale interne și alinierea la tariful vamal comun, s-a trecut la desființarea altor limitări comerciale și sincronizarea normelor interne. Cu toate acestea, statele membre și-au menținut anumite măsuri de politică comercială netarifară, cu un profund caracter fiscal.

După o perioadă de succes, Uniunea vamală s-a confruntat cu o criză, ea fiind totuși relansată la mijlocul anilor 80 printr-o acțiune ce urmărea „desăvârșirea pieței comune” până în anul 1992.

Exemple de uniuni vamale sunt: Piața Comună din America Centrală, Uniunea Europeană, Piața Comună din Caraibe etc.

Piața comună

Piața comună este o expresie de integrare economică net superioară uniunii vamale, care pe lângă obiectivele antemenționate, mai are în vedere și libera circulație a capitalurilor și forței de muncă peste granițele naționale ale țărilor membre. Această formă de integrare economică a fost ratificată de Tratatul de la Roma din anul 1957 și Actul Unic European semnat la Luxemburg și Haga, la 17 și 28 februarie 1986.

Libera circulație a produselor reprezintă însăși chintesența integrării economice, condițiile specifice cauzând în acest sens, consemnarea unor progrese rapide, generate de anevoințe structurale în industriile tradiționale ale țărilor membre, fapt ce a dus la amplificarea concurenței transfrontaliere.

Luarea unor măsuri cu un profund caracter protecționist poate prezenta pentru unele state, câteva incoveniente: Conservarea unor prețuri mai ridicare pe piața internă suscită o deplasare de venit de la consumator la producător, aceasta constituind premisa unor pierderi în ceea ce privește extinderea unor producții mai puțin eficiente decât în condiții de liber schimb; Măsurile protecționiste îngrădesc schimburile transfrontaliere, ceea ce poate duce la fragmentarea pieței.

„Cartea Albă” din 1985, identifica patru forme de piedici în materializarea pieței unificate: opțiuni naționale în cadrul piețelor publice, granițele fizice, granițele tehnice și granițele fiscale.

Libera circulație a persoanelor este deosebit de importantă pentru instituirea Pieței Comune, datorită implicațiilor ce țin de condițiile de muncă și drepturile angajaților. În acest sens, Tratatul de la Roma reglementa în art. 48, principiul liberei circulații a muncitorilor „sub rezerva restricțiilor argumentate ce țin de ordinea publică, securitate și sănătate publică”.

Actul unic european, acordul de la Schengen și Tratatul de la Maastricht constituie momente cheie în fundamentarea „Europei cetățenilor”, în acest sens.

În ceea ce privește libera circulație a serviciilor, aceasta comportă o libertate de stabilire și o libertate de prestare, manifestarea acesteia necesitând principiul armonizării minimale și principiul recunoașterii reciproce.

Libertatea de stabilire are în vedere dreptul unei societăți dintr-un stat membru de a introduce o filială sau unitate economică în orice stat partener, discriminarea fiind interzisă.

Libertatea de prestare nu este altceva, decât dreptul de a presta servicii, fără limitări.

Libertatea de mișcare a capitalurilor este în legătură cu libertatea de prestație a serviciilor din domeniul financiar, aceasta fiind expresia firească a mișcării neîngrădite a serviciilor, produselor și persoanelor. Această libertate produce: diminuarea costurilor interpuse, ramificarea ofertei, o mai eficientă administrare și implicit posibilități variate de a preîntâmpina concurența de pe piața financiară transfrontalieră.

Un exemplu cunoscut de piață comună îl reprezintă M.E.R.C.O.S.U.R., instituită prin Tratatul de la Asuncion din 1991, la care au luat parte: Argntina, Paraguay, Brazilia și Uruguay, urmate de Venezuela în 2006. Membri asociați ai acestei piețe sunt: Ecuador, Bolivia, Peru, Columbia și Chile.

Uniunea economică și monetară

Uniunea economică și monetară constituie punctul culminant în procesul de integrare economică, aceasta presupunând în plus, o sincronizare și coordonare a politicilor economice interne și combaterea eficientă a acelor discriminări cauzate de disparitățile acestor politici.

Momentul istoric în care s-a pus pentru prima dată, problema instituirii unei uniuni economice monetare a fost Tratatul de la Maastricht din 1992, urmat de tratatele de Amsterdam din 1997 și Nisa din 2001, ce au marcat consolidarea și extinderea Uniunii Europene.

În vederea fundamentării unei uniuni economice și monetare și eficiente, se au în vedere următoarele: Identificarea celor patru libertăți ale pieței unice și sincronziarea fiscalităților indirecte, în materia accizelor și Taxei pe Valoarea Adăugată; O politică a concurenței care să vegheze asupra bunei funcționări a aparatului pieței; Politici comune pentru realizarea unității economice a uniunii; Coordonarea politicilor economice interne; Sincronizarea politicilor și recunoașterea reciprocă.

Pe lângă acestea, Uniunea economică și monetară presupune o monedă unică și o stabilitate a cursului valutar. În acest sens, literatura de specialitate identifică două probleme: validitatea monedei unice din perspectiva avantajelor și dezavantajelor acesteia și maniera concretă de realizare a acestei forme de integrare economică monetară.

Uniunea economică totală

Uniunea economică totală sau completă reprezintă ultimul nivel al integrării economice, această formă fiind identificată, în cele mai multe cazuri, la nivelul instituțiilor supranaționale comune, mandatate să ia decizii pentru statele membre, fundamentate pe o legislație comună și având un buget comun, monedă unică și politici monetare și fiscale comune. Aprofundarea acestei forme de integrare economică are în vedere depunerea unui grad sporit de efort din partea statelor membre, implicând o coordonare a politicilor interne și apropiere politică.

Trecerea la o formă de integrare economică la alta comportă o flexibilitate aparte, din acest punct de vedere aceasta neputând fi definită corespunzător. Din această perspectivă, această formă de integrare economică are în vedere parteneriatele eficiente dintre statele membre, necesitățile de sincronizare devenind absolut necesare, iar aprofundarea cooperării inevitabilă.

În materia colabării dintre statele membre, în contextul Uniunii economice totale, literatura de specialitate identifică următorii pași:

Informarea reciprocă. Statele membre sunt de acord să se informeze mutual în materia instrumentelor și schemelor de politică economică ce urmează să fie aplicate. Aceste informări pot contribui la o perindare în strategiile macroeconomice proprii, pentru a le face mai coerente cu ale altora.

Consultarea. Statele membre îți manifestă acordul de a fi obligate nu numai să se informeze mutual, ci și să se consulte în materia paletizării deciziilor ce urmează a fi luate de acestea.

Coordonarea constituie, în fapt, o obligativitate a statelor membre de a-și declara acordul cu privire la paletizarea acțiunilor solicitate de fundamentarea și aplicarea unor politici comune logice. În situația în care se fundamentează și anumite obiective comune, literatura de specialitate o denumește cooperare.

Unificare. În această situație, instrumentele interne de acțiune sunt substituite sau întărite cu altele noi, competența națională în selecția instrumentelor potrivite fiind, în această situație, restrânsă.

AVANTAJELE ȘI DEZAVANTAJELE INTEGRĂRII ECONOMICE

Integrarea economică, sub toate aspectele și formele sale, poate produce consecințe pozitive sau negative după caz, printe efectele pozitive resimțite de statele membre identificându-se:

Liberalizarea piețelor și creșterea concurenței între societățile comerciale produce sporirea eficienței producției;

O mai eficientă dinamizare a factorilor de producție;

Îmbunătățirea eficienței economice pe fondul permutărilor structurale;

Sporirea veniturilor și gradului de ocupare a forței de muncă;

Economia de scară produce o creștere a producției, facilitată de sporirea anvergurii pieței interne, dar și de diminuarea costurilor, expresie firească a coordonării politicilor fiscale și monetare;

Oportunități crescute de negociere, cauzate de anvergura mai mare a zonei create, ce facilitează crearea unor circumstanțe mai bune în raporturile comerciale cu exteriorul;

Eforturile depuse în vederea unei mai bune utilizări a forței de muncă, fapt ce diminuează considerabil inflația și contribuie la sporirea ratelor de creștere economică, balanța comercială fiind astfel echilibrată.

În ceea ce privește efectele negative resimțite de statele participante, se semnalează:

Scăderea producției, expresie firească a efectului de creare de comerț;

Sporirea costurilor și prețurilor, în temeiul unui tarif vamal protecționist;

Scăderea veniturilor din prelevările la import, ce influențează considerabil statele aflate în curs de dezvoltare, cu un grad ridicat de fiscalitate;

Degradarea balanțelor comerciale de plăți ale statelor mai puțin dezvoltate;

Emigrarea, care pentru un stat poate constitui o problemă gravă, în timp ce pentru un alt stat poate reprezenta un rezultat scontat.

CAPITOLUL AL II-LEA.

INTEGRAREA ÎN AMERICA DE NORD ȘI SUD

TABLOUL INTEGRĂRII ECONOMICE ÎN AMERICA DE NORD ȘI SUD

Lansând la 1 ianuarie 1994 acordul de Liber Schimb Nord American, America de Nord este promotoarea unei grupări regionale care a implicat încă de la inceput limitarea la doar două aspecte economice – comerț și investiții.

1.1. America de Nord

Evoluția procesului integraționist in această regiune conferă o serie de particularități, care țin de atitudinea statelor membre față de fenomenul de regionalizare (in special SUA), de tipologia economiilor care compun respectiva zonă de liber schimb (două economii dezvoltate și o țară in dezvoltare, mai mult : superputerea mondială- SUA și două state cu potențiale economice, politice și comerciale diferite – Canada și Mexicul).

1.1.1 Autopact

O incursiune în istoria relativ recentă a relațiilor intra-nord-Americane evidențiază că NAFTA este, într-un fel, o urmare firească a credinței nestrămutate în forța comerțului și investițiilor libere.

NAFTA apare ca o abordare modernă și o continuitate a drumului deschis în perioada postbelică a doi precursori celebri: autopact și FTa.

Experții au considerat autopact drept un model pentru un acord sectorial de comerț liber. autopact, semnat în 1965 între Canada și SUA, a eliminat taxele vamale pentru autoturismele fabricate în una din cele două țări și expediate în cealaltă țară. aceasta a permis producătorilor de autoturisme din ambele țări să-și programeze mai bine producția. Granița dintre SUA și Canada a înregistrat în 1995 un flux reciproc de schimburi cu autovehicule și componente auto de circa 70 mld. USD. Practic, un sfert din schimburile intra-nord-Americane (exclusiv Mexic) sunt reprezentate în prezent de schimburile de autovehicule și componente auto. Extrem de sugestivă este opinia profesorului Paul Wonnacott care, în cea mai recentă lucrare de referință privind acordurile de comerț liber, considera că „o problemă centrală pentru industria prelucrătoare canadiană a fost cum să obțină economii de scară. Cea mai bună speranță a constat în piața de export și aceasta a însemnat, în primul rând, piața SUA, deoarece aproape 3/5 din exporturile canadiene mergeau spre SUA. Pactul auto din 1965 ilustrează avantajele comerțului liber fără taxe vamale între două țări. Uzinele canadiene au avut posibilitatea de a se specializa în câteva modele de autoturisme, cea mai mare partea a producției lor fiind trimisă în SUA în schimbul unor modele care nu se produceau în Canada. În perioada 1965 – 1985 a avut loc o revoluție în atitudinea oamenilor de afaceri din Canada față de comerțul liber cu SUA; aceasta a fost considerată într-o măsură crescândă drept cea mai bună speranță pentru a deveni competitiv în economia mondială.

1.1.2 Acordul de comerț liber dintre S.U.A. și Canada

Anul 1985 marchează inițierea informală a negocierilor Canada – SUA pentru un acord general de comerț liber. acesta intră în vigoare începând cu 1 ianuarie 1991. Cunoscut sub denumirea simplă de FTa (Canada – United States Free Trad agreement), acordul de comerț liber între cele două țări a decis eliminarea totală a taxelor vamale în schimburile reciproce. Eliminarea se putea face fie imediat, fie pe perioade de 5 sau 10 ani. În 1996, taxele vamale au dispărut în comerțul reciproc cu mașini și utilaje, calculatoare, mobilă, hârtie, țiței pentru ca în 1998 să fie eliminate și restul taxelor vamale de la o serie de produse considerate mai sensibile ca, de exemplu, confecții, medicamente, produse alimentare. Acordul a inclus și alte prevederi privind facilitarea accesului mărfurilor canadiene pe piața SUA, ameliorarea tratamentului investițiilor străine reciproce, reglementarea schimburilor de energie. Astfel, Canada a primit asigurarea că industria Americană nu va mai folosi inechitabil legile din SUA pentru a se proteja de mărfurile canadiene care au prețuri mai scăzute. O serie de restricții asupra investițiilor Americane în Canada au fost înlăturate, investitorii Americani nemaiavând obligația procurării de inputuri din Canada sau a efectuării unor anumite activități de cercetare utilizând capacitățile din Canada. În comerțul cu energie, SUA a primit asigurări că livrările canadiene de țiței nu vor fi diminuate și că prețul acestora nu va fi mărit în perioada de deficit de energie, în timp ce SUA s-a angajat să nu impună taxe la importul de țiței, gaze și energie electrică importate din Canada.

De la 1 ianuarie 1989, cea mai lungă graniță existentă între două state ale globului, granița Canada – SUA, a devenit liberă de taxe vamale. La sfârșitul mileniului II, în spațiul nord- American, relația gard – vecini are o semnificație contrară înțelegerii din secolele trecute sau din alte regiuni cu garduri de sârmă ghimpată. Parafrazând cele afirmate mai sus, pot spune că în cazul Canadei și SUA, expresiile potrivite cu care s-ar intra triumfător în mileniul III sunt „Iubește-ți vecinul și înlătură taxele vamale” sau „Cei care nu au taxe vamale înseamnă că sunt vecini buni”.

Semnificativ este faptul că în 1996, schimburile reciproce de mărfuri Canada – SUA au atins un volum de 381 mld. dolari canadieni, ceea ce înseamnă că la granița dintre cei doi vecini nord – Americani are loc în fiecare zi un flux reciproc de mărfuri care depășește un miliard de dolari canadieni.

Impactul NAFTA, care a continuat și a extins zona de comerț liber FTa incluzând Mexicul, se consideră deosebit de pozitiv în accelerarea fluxurilor de mărfuri, servicii și investiții. Studiul „NAFTA un parteneriat de lucru” elaborat de experții de la Ministerului Afacerilor Externe și Comerțului Internațional (MAECI) din Canada apreciază că „exporturile canadiene spre SUA au crescut mai rapid (atât ca volum valoric, cât și ca volum fizic) la unele sectoare liberalizate din FTa și NAFTA (mașini și utilaje industriale, echipamente de birou, materiale textile, bunuri de consum), decât în sectoarele unde taxele vamale erau deja scăzute sau egale cu zero. Importurile Canadei din SUA evidențiază trenduri similare (îndeosebi în domenii ca: alimente și băuturi, confecții, mobilă, echipamente de transport și articole de uz casnic). Ca volum valoric, în perioada 1988 – 1995, exporturile Canadei spre SUA la produsele liberalizate prin FTa și NAFTA s-au majorat cu 140 % , în timp ce creșterea pe ansamblu a exporturilor a fost de 100 %. În mod similar, importurile de produse liberalizate ale Canadei din SUA s-au majorat cu aproape 100%, în timp ce importurile totale au crescut cu 75%.”

Dar efectele NAFTA asupra economiei Canadei sunt mult mai profunde. Același studiu consideră că „NAFTA și predecesorul său FTa au înregistrat progrese semnificative ale productivității și specializării în economia canadiană și au promovat economii crescânde la scară, precum și o creștere a calității produselor și a competitivității privind costurile.

Rezultatul final a fost creșterea competitivității exporturilor canadiene de bunuri și servicii”.

În sfârșit, considerații pozitive se emit și la adresa procesului investițional. „NAFTA a contribuit la creșterea atractivității Canadei pentru investitorii străini. Prevederile NAFTA asigură o mai mare certitudine și stabilitate pentru deciziile de investiții garantând un tratament echitabil, transparent și nediscriminatoriu al investitorilor și al investițiilor acestora în întreaga zonă de comerț liber. Contribuția NAFTA la creșterea productivității printr-o concurență sporită și inputuri la prețuri mai competitive a atras, de asemenea, un volum sporit de investiții în Canada.”

Totodată, un studiu similar elaborat de experții administrației SUA care și-au propus evaluarea primilor trei ani de funcționare NAFTA, ajunge la concluzia că NAFTA a avut efecte pozitive pentru SUA în ceea ce privește exporturile, veniturile, investițiile și locurile de muncă, întrucât taxele vamale aplicate de Mexic s-au redus drastic. Raportul evidențiază că în primii trei ani de existență „comerțul reciproc cu partenerii noștri comerciali din NAFTA a crescut cu 44 % comparativ cu majoritatea de 33 % înregistrată în comerțul cu restul lumii”. Studiul apreciază că schimburile comerciale cu Mexicul au dus la crearea unui număr de 90 – 160 mii de locuri de muncă în SUA. În relația cu Canada, un astfel de calcul s-a dovedit mult mai dificil având în vedere că înainte de NAFTA, relația SUA – Canada s-a aflat sub incidența FTa. Totuși, raportul administrației SUA a apreciat că în SUA, există circa 2,4 milioane locuri de muncă a căror existență este dependentă de comerțul SUA cu Mexic și Canada.

Una din cele mai interesante constatări ale raportului este cea referitoare la dislocările majore în orientarea geografică a importului de articole textile al SUA. astfel, în primii trei ani de existență a NAFTA, importul de articole textile al SUA provenind de la cei 4 mari furnizori din asia (China, Hong – Kong, Taiwan și R. Coreea) s-a redus ca volum fizic cu 13 %, în timp ce importurile similare din Mexic și Canada s-au dublat. La importul de confecții al SUA, în timp ce ponderea celor 4 mari furnizori s-a diminuat de la 38 % la 30 %, ponderea Mexicului a crescut de la 4,4,% la 9,6%. De altfel, „American Textile Manufactures Institute” (ATMI) nu a făcut nici un secret din așa numita „strategie NAFTA” de majorare a ponderii importului de confecții din NAFTA și de diminuare a dominației asiatice. Pentru producătorii Americani de țesături textile, importurile de confecții din Mexic sunt chiar creatoare de locuri de muncă deoarece aproximativ 2/3 din livrările de confecții ale Mexicului pe piața Americană au la bază materiale textile furnizate de SUA. Reglementările NAFTA permit ca importurile de confecții ale SUA din Mexic să fie realizate fără aplicarea de contingente și chiar fără taxe vamale dacă sunt produse din țesături provenind din SUA.

În ceea ce privește importurile din Asia, acestea, evident, nu au practic încorporate deloc țesături din SUA.

Conform datelor furnizate de AMI , în anul 1996, importurile de confecții din Mexic, Canada și Caraibe și-au majorat ponderea în importul American de confecții la 37% comparativ cu 16% în 1990 și 8% în 1985, în timp ce ponderea asiei s-a redus la 40% comparativ cu 68% în 1990, 76 % în 1985 și 83 % în 1980. Este evident că alături de crearea NAFTA, alți factori au contribuit, de asemenea, la diminuarea ponderii asiei. Dintre aceștia, se pot menționa următorii: contingentarea și limitarea importului de textile din R. P. Chineză, creșterea costului forței de muncă în Hong-Kong și provincia chineză Taiwan, campania serviciilor vamale Americane împotriva încercării de eludare a contingentelor, acordurile preferențiale încheiate de SUA cu multe țări din America Centrală și Caraibe.

1.1.3 Acordul Nord American de Comerț Liber

La 12 august 1992, șefii de stat ai SUA, Canadei și Mexicului au semnat Tratatul Comerț Liber al Americii de Nord, cunoscut sub denumirea de NAFTA, după inițialele în limba engleză ale documentului „North American Free Trade agreement”.

După ce a fost ratificat de parlamentele celor trei țări (de Congresul SUA la 17 noiembrie 1993), Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

În cele 22 de capitole și 9 anexe, Tratatul de Comerț Liber reglementează derularea tranzacțiilor comerciale dintre SUA, Canada și Mexic, în perspectiva eliminării barierelor tarifare și netarifare. Prevederile documentului se referă la 7 domenii importante de activitate: accesul pe piețe, reguli de origine, reglementări comerciale, comerțul cu servicii, investiții, reguli pentru asigurarea proprietății intelectuale și soluționarea controverselor.

Obiectivul major al NAFTA îl constituie stabilirea unei zone de comerț liber între membrii săi prin: promovarea competiției loiale; creșterea oportunităților de investiții în teritoriul părților; recunoașterea și protejarea eficientă a dreptului de proprietate pe teritoriul fiecărei țări semnatare; cunoașterea procedurilor eficace pentru aplicarea reglementărilor Tratatului și soluționarea eventualelor controverse; stabilirea strategiei pentru dezvoltarea cooperării trilaterale și multilaterale, în perspectiva aderării la Tratat și a altor țări din regiune. Mai multe state latino- Americane au manifestat interesul de a adera la NAFTA, dar nivelul scăzut de dezvoltare al acestora, pe de o parte, și imposibilitatea administrației SUA de a negocia în regim „fast track”, pe de altă parte, îndepărtează această perspectivă.

NAFTA asigură reducerea sau suspendarea taxelor vamale între țările membre, dar fiecare dintre acestea menține un tarif vamal și măsuri protecționiste proprii în relațiile cu terții.

Spre deosebire de Uniunea Europeană, statele NAFTA nu au o poziție comună față de terți în domeniul taxelor vamale și, totodată, își mențin independența propriilor lor economii naționale.

Potrivit prevederilor NAFTA, taxele vamale vor fi eliminate în termen de 5 ani pentru majoritatea produselor industriale, în 10 ani pentru servicii și unele produse specifice și de 15 ani pentru o categorie de produse denumite sensibile, inclusiv textile și agricole.

Pe lângă desființarea barierelor comerciale, Tratatul mai conține o serie de angajamente în materie de servicii de telecomunicații și financiare, investiții, proprietate intelectuală, agricultură, etc., precum și norme comerciale de salvgardare, antidumping și compensatorii.

Fac excepție de la liberalizare sectoarele energetic și petrochimic mexicane care , potrivit constituției, pot fi exploatate și valorificate numai de cetățenii mexicani.

1.1.4 Acordul MERCOSUR

Ideea de a forma o organizație comercială nu era nouă în America Latină, dar, până la formarea Mercosur în 1991, toate încercările eșuaseră sau au fost parțial finalizate. acest fapt s-a datorat regimurilor totalitare, militare și a unor economii depășite, care nu se bazau pe concurență, ci erau comandate de guverne. Cele mai importante țări din America Latină au înțeles că, pentru a se dezvolta, nu există decât o cale, cea spre democrație și spre o economie de piață în care intervenția statului să fie cât mai mică și în care să renunțe la acele politici economice falimentare, bazate pe substituirea importurilor. Cele două țări mari, argentina și Brazilia, și-au dat seama că doar cooperând și ajutându-se pot atinge un nivel de dezvoltare apropiat de cerințele mondiale. au început prin acorduri bilaterale și n-a mai fost decât un pas până la semnarea Tratatului de la asuncion, care a însemnat apariția Mercosur. Cei patru membri fondatori sunt argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay, ulterior aderând și Venezuela.

Acest tratat a fost un prim succes însemnat pentru țările din America Latină, în contextul mondializării economiei.

Prin acest tratat, țările își organizau schimburile comerciale, în primul rând între ele, apoi și cu celelalte țări și oranizații, fapt care s-a dovedit a fi de un real folos dezvoltării lor economice ulterioare. Dezvoltarea economică a început să se vadă, dar odată cu aceasta s-a văzut că era nevoie de crearea de noi pârghii pentru a susține economia și comerțul, în primul rând de organe capabile și abilitate de toate țările semantare ale tratatului pentru continuare reformelor. În acest sens a fost semnat Protocolul de la Ouro Preto care a dat personalitate juridică și legitimitate organismului Mercosur și a consfințit alegerea organelor de decizie și implementare a mecanismelor necesare continuării reformelor.

Mercosur a reușit să încheie tratate comerciale și acorduri cu majoritatea organizațiilor importante, cum ar fi NAFTA, UE, Comunitatea andină etc.

Și România este interesată de comerțul cu țările membre Mercosur, comerț intrat în declin după perioada anilor ’90. În acest sens s-au făcut eforturi de ambele părți, Țara noastră fiind interesată, odată cu intrarea în UE, de dezvoltarea comerțului cu această zonă.

Concluzia ar fi că, în ciuda tuturor obstacolelor pe care le-a întâlnit încă de la formare, Mercosur s-a întărit și s-a consolidat, majoritatea țărilor continentului latino-american dorind integrarea, iar țările și organizațiile din lume dorind colaborarea cu Mercosur.

În măsura în care instituțiile economice și politice determină rolul internațional al unei regiuni, America Latină este comparabilă cu națiunile de pe țărmul atlanticului de Nord. Sistemele sale politice sunt democratice; economiile sunt tot mai mult orientate spre piață iar disputele intervenite între statele regiunii sunt soluționate de cele mai multe ori prin negocieri sau arbitraj. În America Latină, mai mult decât în oricare altă zonă, cheltuielile militare sunt cele mai reduse ca pondere în PIB, iar războaiele între țările regiunii sunt practic excluse. Țări ca argentina, Brazilia, Mexic „intră în lumea globalizată și demonstrează succesul principiilor democrației și piețelor libere”. Mai există însă o Americă Latină în care prăpastia dintre bogați și săraci se adâncește tot mai mult iar accesul la tehnologiile avansate și la Internet este practic nul.

Timp de trei decenii, după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, America Latină a fost o regiune a regimurilor autoritare, multe dintre ele militare, unele menținându-se la putere prin metode represive. Începând cu anii 1980, civilii aleși pe baza votului universal au înlocuit conducătorii militari iar parlamentele și-au recăpătat puterea de a emite inițiative legislative. În aceeași perioadă, în argentina, Brazilia, Mexic și Chile, guvernele centrale și cele ale provinciilor din întreaga emisferă au privatizat numeroase întreprinderi și s-au adaptat exigențelor economiei de piață. Inflația a fost redusă în mare măsură, competitivitatea globală s-a îmbunătățit mult iar schimburile comerciale libere au devenit, cel puțin formal, obiectivul tuturor țărilor din regiune.

La începutul anilor 1990, America Latină a înregistrat progrese importante pe calea integrării economice, odată cu negocierea și punerea în practică a unor noi acorduri multilaterale de mari proporții cum ar fi: Tatatul de constituire a Pieței Comune a Sudului (Mercosur), constituirea Grupului celor Trei (Columbia, Mexic și Venezuela), precum și o dată cu reactivarea unor acorduri anterioare, ca de exemplu, instituirea de către țările Grupului andin a tarifului extern comun (TEC), constituirea unor subgrupări în cadrul Pieței Comune a Americii Centrale sau încheierea a numeroase acorduri bilaterale în cadrul asociației Latino-americane de Integrare (ALADI). acest ansamblu de acorduri regionale a condus la o accentuare a procesului de liberalizare a schimburilor economice iar, prin ritmul și amploarea sa, este fără precedent în eforturile de integrare economică.

Integrarea latino-americană a fost caracterizată printr-o puternică subregionalizare în timpul anilor nouăzeci ai secolului trecut. Vechiul proiect de constituire a unui mare spațiu economic regional, prin intermediul unei piețe comune latino-americane, a fost înlocuită de o subregionalizare a integrării în jurul a doi poli: unul sud-American, promovat prin Piața Comună a Sudului (MERCOSUR), și unul caraibian, în jurul asociației Statelor Caraibelor (AEC). Ca urmare, Piața Comună Central-Americană (MCCA), Comunitatea Caraibelor (CARICOM) și Grupul celor Trei (G-3) au promis o convergență graduală în interiorul AEC. Cu toate că AEC nu a înlocuit inițiativele subregionale deja existente, crearea sa a fost prima acțiune care a vizat punerea în practică a unui nou regionalism caraibian, caracterizat prin promovarea mecanismelor de cooperare și integrare între toate statele Bazinului Caraibelor, prin antrenarea unei politici de depășire a vechilor percepții etno-culturale, care au separat, de multe ori, țările regiunii.

Celălalt pol al integrării se derulează în conul sudic latino-american. El se referă la Mercosur, grupare care a avut cel mai mare succes în istoria integrării regionale a acestei părți a continentului. Majoritatea obiectivelor pe care conducerea Mercosur-ului le-au prevăzut în Tratatul de la asunción în anul 1991 au fost îndeplinite. Mercosur este o zonă de liber schimb și o uniune vamală imperfectă.

Succesul grupării Mercosur a convins țările sud-Americane să inițieze negocierea de acorduri de liber schimb și asociere economică cu această schemă de integrare. Este cazul unor state precum Chile și Bolivia, care au semnat acorduri cu Mercosur în iunie și decembrie 1996. Mercosur și Comunitatea andină au derulat, de asemenea, negocieri pentru crearea unei zone de liber schimb, care să includă toate statele membre. Rezultatele acestor negocieri a fost semnarea unui acord cadru între cele două grupări de integrare. În ciuda dificultăților apărute în cadrul negocierilor care au urmat acestui acord, integrarea sud-Americană nu a fost întreruptă. Brazilia a semnat un tratat de liber schimb cu țările andine în iunie 1999, considerat ca primă acțiune pentru crearea unei arii Sud-Americane a Liberului Schimb (ASLEC, abrevierea în limba franceză). Mai mult, țările andine și alte state membre ale Mercosur au continuat negocierile pentru liberalizarea schimburilor comerciale.

Criza suferită în decembrie 2001 în argentina a influențat economia întregului continent American. În 2002, PIB-ul regiunii s-a redus cu 1,1%, conform datelor furnizate de Banca Mondială, fiind ceea mai mare reducere din 1983 și până în prezent. acest lucru a însemnat și o reducere a PIB-ului pe locuitor de 0,3% din 1998 până în 2002. Recesiunea a mărit gradul de sărăcie determinând o rată a șomajului de 9,1 %. Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (ECLaC) specifică faptul că 44% din populație este săracă, iar 20% este extrem de săracă, toate acestea având drept consecințe negative turbulențe politice, nemulțumiri sociale sau chiar o șubredă democrație în regiune. Dependența de exporturile de materii prime face ca regiunea să fie extrem de vulnerabilă în momentul în care investitorii se retrag datorită riscului mărit. Dar, ceea ce a făcut însă ca situația economică să fie în 2002 atât de dificilă, a fost faptul că criza din argentina a fost urmată la scurt timp de alegerile prezidențiale din Brazilia al căror rezultat a fost nesigur mai mult timp. În Venezuela, situația a fost înrăutățită de conflictele politice, iar în Columbia de acțiunile guerilelor și grupărilor paramilitare. Mexic a „supraviețuit” datorită dependenței economice de SUA, Peru a avut o creștere economică lentă de 4,5 %, iar Chile a depins de contractele comerciale cu UE și SUA.

1.1.4.1 Istoric

La scurt timp după crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (1954) și a Comunității Economice Europene (1957), America Latină a început să ia măsuri pentru o integrare regională. Asociația Latino Americană a Comerțului Liber (ALALC), semnat în 1960, prevederile creării unei zone de liber-schimb, prin intermediul unor negocieri periodice și selective între statele sale membre. Încă din primii ani de funcționare, ALALC își pierd din elan prin 1965, ajungând aproape la o oprire completă în anii ’70. Astfel, în ciuda faptului ca s-a încercat stimularea schimburilor comerciale reciproce între statele membre, distanța dintre obiectivele sale inițiale și a rezultatelor obținute, a fost foarte mare.

Asociația de Integrare Latino-americană (ALADI), creată în 1980 pentru a înlocui ALALC, a dorit utilizarea altor mijloace pentru a încerca integrarea statelor membre. În loc de zona de liber schimb, stabilită de ALALC, a fost stabilită o zonă economică pentru crearea de condiții favorabile pentru dezvoltarea de inițiative bilaterale. ALADI au făcut posibile astfel de acorduri și acțiuni comune între țările din regiune. Cu toate acestea, crearea unei piețe comune era încă obiectivul pe termen lung.

În cadrul sistemului ALADI, Brazilia și argentina au semnat, în 1985, douăsprezece protocoale comerciale, acesta fiind primul pas concret pentru cooperarea dintre cele două țări. astfel, Brazilia și argentina au semnat în 1988 un tratat pentru Integrare, Cooperare si Dezvoltare care a pregătit terenul pentru o piață comună între cele două țări în termen de zece ani, cu eliminarea treptată a tuturor barierelor tarifare și armonizarea politicile macroeconomice a ambelor națiuni. De asemenea, a stabilit că acest acord bilateral trebuie să fie deschis tuturor celorlalte țări din America Latină.

Dupa aderarea țărilor Paraguay și Uruguay, la 26 martie 1991 a fost semnat, de către toate cele patru țări, un nou tratat – Tratatul de la asuncion., care prevede crearea unei piețe comune între cei patru participanți, urmând să fie cunoscut sub numele de Piața Comună a Sudului (Mercosur) . Bolivia, Chile, Venezuela, Columbia, Ecuador și Peru și-au manifestat imediat interesul de a se alătura și ele Mercosur.

Republica Chile și Bolivia s-au asociat la MERCOSUR în 1996, prin semnarea unor acorduri de asociere.

La 9 decembrie 2005, Venezuela a fost primită în MERCOSUR ca membru cu drepturi depline.

Printre obiectivele tratatului de la asuncion, putem menționa următoarele: asigurarea liberei circulații a bunurilor, serviciilor și a factorilor de producție; elaborarea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune; coordonarea politicilor macroeconomice și sectoriale; armonizarea legislației în domenii pertinente pentru a imprima o cât mai mare amploare procesului de integrare.

Integrarea comercială promovată de Mercosur a favorizat și atingerea unor obiective cum ar fi educația, justiția, cultura, sportul, domeniul energiei, revigorarea agriculturii. În plus, prin acorduri bilaterale au fost promovate și revigorate relațiile diplomatice, fiind , de asemnea, promovate cooperarea și schimburile de experiență, economice și culturale între țările Mercosur și alte organizații similare de pe tot globul, fapt care face o creștere de prestigiu a Mercosur și de influență în mod deosebit în zonă.

Mercosur, ca factor activ în zonă, rezultă din alternativa latino-americană pe care o oferă, ca trecere la o fază superioară de integrare, de la zona de liber schimb, la uniune vamală și de la aceasta, la piața comună. Mercosur este ceva mai bun pentru America – Latină față de celelalte organizații integraționiste; el devine un model de urmat. Este mai atractiv și față de aLENa (Aacordul de liber schimb nord-american) format din două țări dezvoltate – SUA și Canada – și una în dezvoltare – Mexic, cu un potențial infinit mai mare decât Mercosur, îndeosebi în capital, și totuși, sub așteptări ca și rezultate, mai ales în privina atenuării și lichidării sărăciei în Mexic.

Piața Comună a Americii de Sud constituie astăzi al patrulea spațiu comercial al lumii după: Europa, America de Nord și asia de Sud-Est. Cu o suprafață de aproape 12 milioane km pătrați, de peste patru ori mai mare decât Europa, MERCOSUR reprezintă o piață potențială de peste 200 milioane de consumatori și un PIB total de peste 1000 miliarde USD.

Mercosur este astăzi unul din polii majori de atracție a investițiilor pe plan mondial. Motivele acestui succes sunt multiple: MERCOSUR are cea mai mare rezervă de resurse naturale din lume; resursele energetice, în special minerale și resurse hidroelectrice; rețelele de comunicații sunt avansate și parcurg un continuu proces de renovare. Peste 2 milioane de km de șosele conectează orașele majore, iar transportul aerian este susținut de peste 6000 de aeroporturi. Mai mult, MERCOSUR are unul dintre cele mai importante sectoare industriale și una din cele mai dinamice economii din lume, fiind , totodată, și un participant important la comerțul mondial.

Astăzi, Mercosur este formată din cele patru membre fondatoare: Brazilia, argentina, Paraguay, Uruguay și Venezuela (din 9 septembrie 2005), fiecare având statut de “membru cu drepturi depline”. Mercosur mai are cinci membri asociați: Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador și Peru.

1.1.4.2. State membre

Astăzi, Mercosur este formată din cele patru membre fondatoare: Brazilia, argentina, Paraguay, Uruguay și Venezuela (din 9 septembrie 2005), fiecare având statut de “membru cu drepturi depline”. Mercosur mai are cinci membri asociați: Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador și Peru.

1.1.4.2.1. Brazilia

Capitala: Brasilia

Limba oficială: portugheza

Populația: 198.739.269 milioane locuitori

PIB – paritatea puterii de cumpărare: 1993 miliarde dolari (est. 2012)

PIB – rata de creștere reală: 5,1% (est. 2012)

PIB – pe cap de locuitor: 10.200 dolari (2012 est)

PIB – compoziția în funcție de sector: agricultură: 6,7%; industrie: 28%; servicii: 65,3 %.

Rata inflației: 5,7% (2012 est.)

Forța de muncă: 93,65 milioane (est. 2012)

Exporturi: 197,9 miliarde dolari (est. 2012)

Exporturi – parteneri: US 14,6%, China 11,5%, argentina 8,6%, Olanda 4,9% (est. 2012)

Importuri: 173,1 miliarde dolari (est. 2012)

Importuri – parteneri: SUA 14,9%, China 11,6%, argentina 7,9%, Germania 7% (2012)

Datorii externe: 262,9 miliarde dolari (est. 31 decembrie 2012)

Pe fondul crizei economice actuale, economia Braziliei nu a rămas nici ea neatinsă. au fost luate de către guvern mai multe măsuri pentru a minimiza impactul crizei, inclusiv prin acordarea unei sume de peste 100 de miliarde de dolari – lichidități suplimentare în economia locală, oferind reduceri fiscale în industria manufacturieră, precum și reducerea ratelor dobânzii Băncii Centrale. Estimările de creștere pentru a doua jumătate a anului 2009 și pentru 2010 sunt pozitive.

Pe parcursul ultimilor ani, Brazilia a cunoscut o creștere economică susținută, exporturi mari, inflație moderată, șomajul în scădere și reducerea datoriilor externe. În ceea ce privesc atragerile de capital străin, Brazilia este cea mai mare beneficiara a investițiilor străine directe (ISD) în America Latină.

1.1.4.2.2. Argentina

Capitala: Buenos Aires

Limba oficială: spaniola. Se mai vorbește: italiană, engleză, germană, franceză;

Populația: 40.913.584 milioane locuitori (est. iulie 2009)

PIB – paritatea puterii de cumpărare: 573,9 miliarde dolari (est. 2012)

PIB – rata de creștere reală: 6,8% (est. 2012)

PIB – pe cap de locuitor: 14.200 dolari (est. 2012)

PIB – compoziția în funcție de sector: agricultură: 9,9%; industrie: 32,7%; servicii: 57,4%

Rata inflației: 8,6% (est. 2012)

Forța de muncă:  16,27 milioane (2012)

Rata șomajului: 7,9% (est. septembrie 2012)

Exporturi:  70,59 miliarde dolari (est. 2012)

Exporturi – parteneri: Brazilia 22,3%, China 11,4%, SUA 7,6%, Chile 6%, Spania 4,1% (2012)

Importuri:  54,55 miliarde dolari (est. 2012)

Importuri – parteneri: Brazilia 32,7%, SUA 15,3%, China 11,5%, Germania 5,5% (2012)

Datorii externe: 129 miliarde dolari (est. 31 decembrie 2012)

Argentina beneficiază de resurse naturale bogate, o populație foarte educată, un sector agricol competitiv la nivel global, precum și de o bază industrială diversificată.

Pentru atenuarea efectelor crizei mondiale actuale, argentina optează pentru un regim flexibil al ratei de schimb, împreună cu susținerea unei creșteri globale și regionale, impulsionând cererea internă prin intermediul unor politici monetare, fiscale, precum și politicile de distribuție a veniturilor.

1.1.4.2.3. Paraguay

Capitala: Asuncion

Limba oficială: spaniolă

Populația: 6.995.655.milioane locuitori (est. iulie 2009)

PIB – paritatea puterii de cumpărare: 28,89 miliarde dolari (est. 2012)

PIB – rata de creștere reală: 5,8% (est. 2012)

PIB – pe cap de locuitor:  4.200 dolari (est. 2012)

PIB – compoziția în funcție de sector: agricultură: 23,4%, industrie: 18,4%, servicii: 58,2%

Rata inflației: 10,2% (est. 2012)

Forța de muncă: 2,839 milioane (2012)

Rata șomajului: 5,4% (est. septembrie 2012)

Exporturi: 8,152 miliarde dolari (est. 2012)

Exporturi – parteneri:  argentina 23,9%, Brazilia 17,7%, Uruguay 13%, Chile 7,1%, Rusia 6,3%, Spania 4,4% (2012)

Importuri: 9,172 miliarde dolari (est. 2012)

Importuri – parteneri: Brazilia 28,3%,SUA 22,9%, Argentina 12,7%, China 11,2% (2012)

Datorii externe: 3,507 miliarde dolari (est. 31 decembrie 2012)

În Paraguay, agricultura reprezintă principala ramură a economiei naționale. Economia este dependentă de exporturile de soia, bumbac, cereale, zahăr, vite, cherestea, prin urmare fiind vulnerabilă la capriciile de vreme. activitățile agricole, dintre care majoritatea sunt pentru export, reprezintă aproximativ 20% din PIB și angajează aproximativ un sfert din forța de muncă. Peste 250.000 de familii depind de activitățile agricole de subzistență.

1.1.4.2.4. Uruguay

Capitala: Montevideo

Limba oficială: spaniolă și portugheză

Populația: 3.494.382 milioane locuitori (est. iulie 2009)

PIB – paritatea puterii de cumpărare:  43,16 miliarde dolari (est. 2012)

PIB – rata de creștere reală: 8,9% (est. 2012)

PIB – pe cap de locuitor: 12.400 dolari (est. 2012)

PIB – compoziția în funcție de sector:  agricultură: 9,5%, industrie: 23,4%, servicii: 67,1%

Rata inflației: 7,9% (est. 2012)

Forța de muncă: 1,641 milioane (2012)

Rata șomajului: 7,6% (est. septembrie 2012)

Exporturi: 7,1 miliarde dolari (est. 2012)

Exporturi – parteneri: Brazilia 18,2%, China 9%, argentina 7,1%, Germania 6,3%, Mexic 5,5%, Olanda 4,4%, Rusia 4,2% (2012)

Importuri: 8,652 miliarde dolari (est. 2012)

Importuri – parteneri: Brazilia 17,3%, argentina 16%, China 11,9%, SUA 10,4%, Paraguay 6,9%, Nigeria 4,8% (2012)

Datorii externe: 10,74 miliarde dolari (est. 31 decembrie 2012)

Economia Uruguay-ului rămâne dependentă de agricultură și servicii. Deși încă mai mici, industria de informații software se dezvoltă rapid. Uruguay și-a diversificat în mare măsură relațiile sale comerciale pe parcursul ultimilor ani, reducându-și din vechea sa dependență de argentina și Brazilia. Este membru fondator al MERCOSUR, Secretariatul MERCOSUR fiind situat în Montevideo (capitala Uruguay-ului).

Climatului de investiții este, în general, pozitiv. Investițiile sunt permise fără autorizație prealabilă, iar investitorilor străini și cei naționali sunt tratați în același mod. aproximativ 100 de firme Americane operează în Uruguay și, conform Departamentului de Comerț al SUA, investițiile directe Americane depășesc 656 milioane dolari.

1.1.4.2.5. Venezuela

Capitala: Caracas

Limba oficială: spaniolă

Populația: 26.814.843 milioane locuitori (est. iulie 2009)

PIB – paritatea puterii de cumpărare:  357,4 miliarde dolari (est. 2012)

PIB – rata de creștere reală: 4,8% (est. 2012)

PIB – pe cap de locuitor: 13.500 dolari (est. 2012)

PIB – compoziția în funcție de sector:  agricultură: 3,8%, industrie: 37,6%, servicii: 58,6%

Rata inflației: 30,4% (est. 2012)

Forța de muncă: 12,59 milioane (2012)

Rata șomajului: 7,4% (est. septembrie 2012)

Exporturi:  93,54 miliarde dolari (est. 2012)

Exporturi – parteneri: SUA 41,2%, antilele Olandeze 7,9%, China 4,9% (2012)

Importuri: 48,1 miliarde dolari (est. 2012)

Importuri – parteneri:  US 24,4%, Columbia 13,9%, Brazilia 9,6%, China 6,5%, Mexic 5,3%, Panama 5,1% (2012)

Datorii externe:  47,35 miliarde dolari (est. 31 decembrie 2012)

Guvernului Venezuelei domină economia. Compania de petrol PDVSa, controlează sectorul petrolier. Companiile de guvernământ controlează sectorul energiei electrice, sectoarele de telecomunicații și mass-media.

Perspectivele economice rămân în cea mai mare parte dependente de prețul petrolului și de exportul de petrol. Sectorul petrolului contribuie la formarea a aproximativ 30% din PIB, 90% din veniturile din export și mai mult de jumătate din veniturile ordinare ale guvernului central.. Venezuela rămâne un lider în furnizarea de țiței și produse petroliere rafinate în Statele Unite.

1.1.4.2.6. Membrii asociați

Bolivia

Capitala: La Paz

Limba oficială: spaniolă

Populația: 9.775.246 milioane locuitori (est. iulie 2009)

PIB – paritatea puterii de cumpărare: 43,27 miliarde dolari (est. 2012)

PIB – rata de creștere reală: 6,1% (est. 2012)

PIB – pe cap de locuitor:  4.500 dolari (est. 2012)

PIB – compoziția în funcție de sector:  agricultură: 11,3%, industrie: 36,9%, servicii: 51,8%

Rata inflației: 14% (est. 2012)

Forța de muncă: 4,454 milioane (2012)

Rata șomajului: 7,5%(est. septembrie 2012)

Exporturi: 6,494 miliarde dolari (est. 2012)

Exporturi – parteneri:  Brazilia 60%, SUA 8,3%, Japonia 4,1% (2012)

Importuri:  4,674 miliarde dolari (est. 2012)

Importuri – parteneri: Brazilia 27,8%, argentina 14,8%, SUA 10,9%, Chile 9,9%, Peru 7,4%, China 5,1% (2012)

Datorii externe: 5,931 miliarde dolari (est. 31 decembrie 2012)

Comerțul cu țările vecine al Boliviei este în creștere, în mare parte datorită acordurilor comerciale regionale preferențiale. Bolivia este un membru al Comunității andine (CAN) și se bucură de comerțul liber cu alte țări membre (Peru, Ecuador și Columbia). Bolivia este, de asemenea, un membru asociat al Mercosur, fiind, în prezent, axat pe piețele în curs de dezvoltare, prin calitatea sa de membru în alianța bolivariană pentru Americi – ALBa, printre membrii căreia se numără Venezuela, Cuba, și Nicaragua.

Chile

Capitala: Santiago

Limba oficială: spaniolă; Se mai vorbește germană și engleză

Populația: 16.601.707 milioane locuitori (est. iulie 2009)

PIB – paritatea puterii de cumpărare: 244,5 miliarde dolari (est. 2012)

PIB – rata de creștere reală: 3,2% (est. 2012)

PIB – pe cap de locuitor: 14.900 dolari (est. 2012)

PIB – compoziția în funcție de sector:  agricultură: 4,8%, industrie: 50,5%, servicii: 44,7%

Rata inflației: 8,7% (est. 2012)

Forța de muncă: 7,267 milioane (2012)

Rata șomajului: 7,8% (est. septembrie 2012)

Exporturi: 66,46 miliarde dolari (est. 2012)

Exporturi – parteneri: China 15,5%, SUA 11%, Japonia 10,2%, Coreea de Sud 5,9%, Brazilia 5,7%, Olanda 5,1%, Italia 4,3% (2012)

Importuri: 57,61 miliarde dolari (est. 2012)

Importuri – parteneri: SUA 19,1%, China 11,9%, Brazilia 9,3%, argentina 8,8%, Coreea de Sud 5,6%, Japonia 4,6% (2012)

Datorii externe: 64,77 miliarde dolari (est. 31 decembrie 2012)

Chile a urmărit politici economice solide pentru aproape trei decenii. Chile este puternic angajată în comerțul liber, atrăgând mari investiții străine directe. Chile a semnat acorduri comerciale cu 59 de țări, inclusiv un acord de liber schimb (aLS) cu Statele Unite, care a fost semnat în 2003 și pus în aplicare în ianuarie 2004. Un nou acord de liber schimb cu australia a intrat în vigoare la începutul anului 2009, iar la jumătatea anului 2009, Chile a încheiat un acord de liber schimb cu Turcia. În prezent, Chile trece printr-un moment greu de recesiune, datorită crizei economice globale. Pentru 2009, creșterea economică va fi una negativă (-1,2%), dar se prognozează o întoarcere la o creștere moderată pentru anul 2010 (3,4%)

Columbia

Capitala: Bogota

Limba oficială: spaniolă

Populația: 45.644.023 milioane locuitori (est. iulie 2009)

PIB – paritatea puterii de cumpărare: 395,4 miliarde dolari (est. 2012)

PIB – rata de creștere reală: 2,5% (est. 2012)

PIB – pe cap de locuitor: 8.800 dolari (est. 2012)

PIB – compoziția în funcție de sector:  agricultură: 9%, industrie: 38,1%, servicii: 52,9%

Rata inflației: 7% (est. 2012)

Forța de muncă: 21,3 milioane (2012)

Rata șomajului: 11,3% (est. septembrie 2012)

Exporturi: 38,55 miliarde dolari (est. 2012)

Exporturi – parteneri: SUA 32,1%, Venezuela 16,8%, Chile 4,8% (2012)

Importuri: 37,56 miliarde dolari (est. 2012)

Importuri – parteneri: SUA 30,5%, China 8,5%, Mexic 8,5%, Brazilia 6,5%, Venezuela 4,3%, Germania 4% (2012)

Datorii externe: 46,4 miliarde dolari (est. 31 decembrie 2012)

Columbia are o economie de piață liberă, cu o medie anuală a creșterii economice de peste 5%, în perioada 2002 – 2007. În ceea ce privesc investițile străine directe, Statele Unite este cea mai mare sursă de investiții străine directe (ISD) în Columbia, în special în zonele de cărbune și petrol. În 2012, investițiile străine directe au totalizat 10,5 miliarde dolari SUA, de patru ori mai mult decât în 2002. Cea mai mare parte dintre investiții se îndreaptă spre producție, spre exploatare și spre sectoarele energetice.

Ecuador

Capitala: Quito

Limba oficială: spaniolă

Populația: 14.573.101 milioane locuitori (est. iulie 2009)

PIB – paritatea puterii de cumpărare:  107,7 miliarde dolari (est. 2012)

PIB – rata de creștere reală:  6,5% (est. 2012)

PIB – pe cap de locuitor: 7.500 dolari (est. 2012)

PIB – compoziția în funcție de sector:  agricultură: 6,7%, industrie: 34,3%, servicii: 59%

Rata inflației: 8,3%(est. 2012)

Forța de muncă: 4,64 milioane (2012)

Rata șomajului: 8,7% (est. septembrie 2012)

Exporturi: 19,15 miliarde dolari (est. 2012)

Exporturi – parteneri: SUA 43,8%, Chile 7,3%, Peru 7%, China 4,5%, Rusia 4,1% (2012)

Importuri: 17,79 miliarde dolari (est. 2012)

Importuri – parteneri: SUA 22,8%, China 9,7%, Columbia 9,6%, Brazilia 5%, Japonia 4,6% (2012)

Datorii externe: 18,11 miliarde dolari (est. 31 decembrie 2012)

Economia Ecuadorului se bazează, în principal, pe producția de petrol și pe cea agricolă, atât pentru consumul intern cât și pentru export. Principale exporturi sunt cele de petrol, banane, creveți, flori și alte produse agricole primare. În 2007, produsele petroliere brute și rafinate au reprezentat 58% din totalul veniturilor din export. Ecuador este cel mai mare exportator mondial de banane, precum și un exportator major de creveți, conserve de pește și autoturisme.

Ecuador a adoptat dolarul ca monedă națională în 2000, în urma unei crize bancare majore și recesiune în 1999. adoptarea dolarului ca monedă națională a dus la stabilitate, ajutând Ecuadorul să atingă o performanță economică solidă în 2006.

Peru

Capitala: Lima

Limba oficială: spaniolă

Populația: 29.546.963 milioane locuitori (est. iulie 2009)

PIB – paritatea puterii de cumpărare:  247,3 miliarde dolari (est. 2012)

PIB – rata de creștere reală:  9,8% (est. 2012)

PIB – pe cap de locuitor: 8.500 dolari (est. 2012)

PIB – compoziția în funcție de sector:  agricultură: 8,5%, industrie: 21,2%, servicii: 70,3%

Rata inflației: 5,8% (est. 2012)

Forța de muncă:  10,2 milioane (2012)

Rata șomajului: 8,1% (est. septembrie 2012)

Exporturi: 31,53 miliarde dolari (est. 2012)

Exporturi – parteneri: SUA 18,9%, China 14,9%, Canada 7,8%, Japonia 6,6%, Chile 5,5% (2012)

Importuri: 28,44 miliarde dolari (est. 2012)

Importuri – parteneri: SUA 24,5%, China 10,6%, Brazilia 7,8%, Chile 5,3%, Ecuador 5,2%, Argentina 4,7%, Columbia 4,1% (2012)

Datorii externe: 34,59 miliarde dolari (est. 31 decembrie 2012)

Economia Peru-ului a demonstrat o creștere puternică în ultimii șapte ani, în medie de 6,8% pe an, ajutată de reformele economice orientate spre privatizări în anii 1990, precum și măsurile luate în 2001 pentru a promova comerțul și de a atrage investiții. PIB-ul a crescut la 9,8% în 2012, de la 8,9% în 2007, de la 7,7% în 2006 și de la 6,8% în 2005.

Cu toate acestea, actuala criză financiară globală va determina pentru anul 2009 o scădere a PIB-ului de până la 3,5%.

1.2. America de Sud

Pe continent, prima organizație de integrare a fost asociația Latino Americană a Comerțului Liber (aLaLC) creată la 18 februarie 1960, prin Tratatul de la Montevideo. aceasta includea următoarele state: argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Peru, Uruguay și Paraguay. Ulterior, la gupare au aderat și: Columbia și Ecuador (1961), Venezuela (1966) și Bolivia (1967). Tratatul prevedea ca într-o perioadă de tranziție de 12 ani, progresiv, barierele vamale ale statelor membre să fie limitate. Datorită unor tarife protecționiste, care au continuat să fie practicate, pe plan internațional, progresele au fost mai lente iar schimburile comerciale între statele membre au fost mai dezvoltate și în anii următori, în domeniul produselor primare. Integrarea în cadrul aLaLC a generat unele insatisfacții, care în anul 1961 au determinat înlocuirea vechii asociații prin asociația Latino Americană de Integrare (ALADI) iar, în anul 1969, țările mici din aLaLC au constituit Grupul andin, în urma acordului încheiat la Cartagena.

1.2.1 Asociația de Integrare Latino-Americană

Asociația de Integrare Latino-Americană (ALADI) a fost constituită în 1980 prin Tratatul de la Montevideo, înlocuind Asociația Latino- Americană a Comerțului Liber – ALALC, înființată în 1960. Cuprinde 12 țări membre: argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Cuba, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela.

Realizările concrete obținute de ALADI până în prezent pe linia integrării economice sunt relativ modeste. Totuși, perfecționarea cadrului normativ – așa numitele acorduri de complementaritate economică – a contribuit sensibil la creșterea schimburilor comerciale între țările membre, în special datorită simplificării regimului tarifelor vamale. În același timp, pe baza metodologiei ALADI, precum și a acordurilor de comerț și cooperare în domeniile tehnic, științific, al transporturilor etc., au fost constituite: MERCOSUR (Piața Comună a Sudului : argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay – 1991) și Grupul celor Trei – G3 (Columbia, Mexic, Venezuela) – zonă de comerț liber.

Intrarea în vigoare a NAFTA (SUA, Canada și Mexic), la 1 ianuarie 1994, a condus la o serie de divergențe motivate de prevederile art. 44 al Tratatului de la Montevideo de constituire a ALADI. Conform prevederilor acestui articol, facilitățile acordate de o țară membră ALADI trebuie extinse automat celorlalte state membre (în cazul NAFTA, Mexicul trebuia să extindă tratamentul preferențial acordat SUA și Canadei celorlalți membri ALADI). această problemă nu a fost depășită nici până în prezent, datorită poziției ferme a Braziliei, care nu acceptă modificarea respectivei prevederi.

Dezvoltările ce au avut loc pe plan regional și subregional au plasat ALADI pe un loc secundar, întrucât, în noile structuri economice create, fiecare stat membru acționează independent, deși, în linii generale, urmărește scopurile inițiale ale asociației. Într-o încercare de a se adapta la noile cerințe impuse de procesele de integrare pe continent, ALADI acționează pentru consolidarea rolului său de factor de armonizare și articulare a acestor procese la nivelul Americii Latine.

Începând cu 1995, ALADI și-a intensificat colaborarea cu Grupul de la Rio, participând la reuniunile ordinare și extraordinare ale Grupului. În vederea asigurării unui rol mai bine definit al ALADI în cadrul dinamicii actualelor procese de integrare economică din America Latină, majoritatea țărilor membre se pronunță pentru restructurarea Tratatului de la Montevideo din 1980, pe baza căruia funcționează și în prezent Asociația. La cea de a XII-a reuniune a Consiliului miniștrilor relațiilor externe ai statelor membre (21 – 22.02.2002, la Montevideo) au fost aprobate „Măsuri pentru întărirea rolului ALADI ca principal forum internațional al integrării regionale”, precum și „Măsuri pentru participarea țărilor mai puțin dezvoltate economic la procesul de integrare”.

Conform deciziilor adoptate la această reuniune, în perioada 2003 – 2005 activitatea ALADI va avea următoarele priorități: creșterea sprijinului tehnic și juridic acordat țărilor membre; crearea unui „Centru Regional de Informații Comerciale”; elaborarea de studii și realizarea de seminarii și reuniuni tehnice pentru susținerea negocierilor statelor membre în plan bilateral și multilateral; adoptarea de norme comune în domeniile transportului, infrastructurii, logisticii și integrării fizice; perfecționarea utilizării preferințelor comerciale convenite între membri de către oamenii de afaceri din respectivele țări; aprofundarea cunoașterii temelor privind comerțul electronic și accesul la tehnologiile informatice; inițierea organizării de reuniuni ale reprezentaților organismelor oficiale în vederea impulsionării schimburilor de experți, pentru promovarea exporturilor și investițiilor.

1.2.2. Comunitatea Andină de Națiuni

În 1969, prin acordul de la Cartagena (Columbia), s-a constituit Pactul andin. La reuniunea ordinară a Consiliului Prezidențial andin din martie 1996, din orașul peruan Trujillo, au fost semnate „Declarația de la Trujillo” și „Protocolul de modificare a acordului de la Cartagena”, conform cărora Pactul andin a fost transformat în „Comunitatea andină de Națiuni” (CaN). Reuniunea de vârf a țărilor membre (Trujillo, Peru, 9 – 10 martie 1997 a aprobat crearea CaN, constituită din : Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru și Venezuela. au statut de observator 25 de țări și organizații internaționale. România are statut de observator din 1982. CaN are sediul la Lima (Peru).

Scopul organizației este integrarea în domeniile economic, financiar, monetar, al educației, muncii și sănătății, cu „scopul valorificării, în interes național, a bogățiilor și resurselor naturale ale țărilor membre, printr-o dezvoltare independentă, armonioasă și echilibrată”. La reuniunea de la Lima din iunie 2000, au fost convenite liniile directoare pentru crearea Pieței Comune andine, până, cel mai târziu, la 31 decembrie 2005, iar la cea desfășurată la Santa Cruz de la Sierra – Bolivia, în ianuarie 2002, s-au adoptat importante hotărâri privind accelerarea procesului de integrare a regiunii andine. Evoluția proiectului CaN se dovedește, totuși, lentă și uneori contradictorie, fiind condiționată, pe de o parte, de situația dificilă a țărilor membre, iar, pe de altă parte, de tensiunile existente între Columbia și Venezuela. CaN este interesată să dezvolte mai amplu raporturile sale cu Uniunea Europeană, dar pași concreți sunt deocamdată destul de modești.

ALADI și Grupul andin și-au orientat obiectivele spre accelerarea ritmului liberalizării comerțului și promovării unei dezvoltări industriale echilibrate în regiune. Succesele au fost limitate, datorită unor puternice tendințe protecționiste din partea unor membri. Deși a înlocuit termenul de „piață comună” cu cel de „sistem de integrare globală”, Grupul andin nu a reușit, încă, să adopte un tarif vamal comun.

1.2.3. Grupul celor Trei

A fost inițiat în 1989, între Columbia, Mexic și Venezuela, ca mecanism de promovare a integrării celor trei țări și a cooperării acestora cu statele din America Centrală și zona Caraibilor. În februarie 1993 a avut loc, la Caracas, Summit-ul G3 și al celor 6 state centro-Americane (Panama, Costa Rica, Nicaragua, El Salvador, Honduras, Guatemala), toți cei 9 șefi de stat semnând angajamentul de la Caracas.

La 12 mai 1994, cu prilejul reuniunii ibero-Americane de la Cartagena – Columbia), președinții Columbiei, Mexicului și Venezuelei au semnat acordul de comerț liber între țările membre ale G3. Obiectivul principal al acordului este liberalizarea fluxurilor comerciale reciproce, pentru care se stabilește un program de reducere progresivă a taxelor vamale la aproape toate produsele (sunt doar câteva excepții), cu câte 10 % pe an, astfel încât în anul 2005 liberalizarea să fie totală. Rezultatele G3 prefigurează un bilanț pozitiv și perspective încurajatoare pentru viitor. Între rezultatele palpabile se evidențiază volumul de 3 miliarde dolari al schimburilor dintre cele trei țări (din care 2,1 miliarde dolari reprezintă schimburi bilaterale dintre Venezuela și Columbia sau investițiile reciproce, între care se remarcă investițiile, semnificative ca volum, făcute în Venezuela de întreprinderi publice și private din Mexic. Se subliniază pe bună dreptate că aceste investiții – multe dintre ele „încrucișate” – generează fluxuri comerciale pe termen lung, cât și alte efecte favorabile, ca transferul de tehnologii, crearea de noi locuri de muncă etc.

Nu mai puțin semnificativ este rolul stabilizator al G3 în regiune, atât prin acomodarea intereselor celor trei state membre în relațiile lor cu statele centro-Americane, cât și prin calmarea unor probleme conflictuale din relațiile bilaterale columbiano-venezuelene.

1.2.4. Piața Comună Central Americană

Piața Comună Central Americană (PCCA – Mercado Comun CentroAmericano) a fost creată de Organizația Statelor Central Americane în baza Tratatului General de Integrare Economică Central Americana, semnat la Managua (Nicaragua) la 13 noiembrie 1960. acordul a fost ratificat de către toate țările în septembrie 1963. Cele 5 țări membre sunt: Costa Rica, Salvador, Guatemala, Honduras și Nicaragua. În decembrie 1991, șefii de state din 6 țări central – Americane (țările PCCA și Panama) au semnat Protocolul de la Tegucigalpa de constituire a Sistemului de Integrare Central Americană (SICa – Sistema de la Integracion CentroAmericana).

Tratatul General a fixat ca obiectiv de bază liberalizarea comerțului intra-regional și crearea unei zone de comerț liber, formarea unei uniuni vamale și adâncirea procesului de integrare prin constituirea unei piețe comune. Un alt obiectiv a fost acela al unei politici comune privind acordurile comerciale internaționale pentru materii prime.

Procesul de integrare economică a evoluat însă lent cu dificultăți create de ideologice și de politica economică între guvernele țărilor membre, probleme în asigurarea aprovizionării interne, măsurile protecționiste luate de țări terțe, fluctuațiile și declinul prețurilor la principalele materii prime exportate de țările PCCA, nivelul ridicat al datoriei externe, deficitul de resurse valutare, dobânzile ridicate. Liberalizarea schimburilor intra-regionale a fost unul din primele obiective atinse. Cu toate acestea, în anul 2000, ponderea schimburilor intraregionale a fost de numai 12,1% la exporturi și 10,9% la importuri, țările PCCA, înregistrând un declin comparativ cu ponderile de export de 12,0 % și respectiv de import de 12,3% din anul 1995.

BIBLIOGRAFIE

Dumitru Miron, “Integrarea economică regională – de la prototip la producția de serie”, Editura Sylvi, București, 2000, pag. 67 – 70

Sterian Dumitrescu, Ioan Bari, George Marin, Virgil Gheorghiță: “Economie mondială”, Editura Independența Economică, Brăila, 1998, pag. 7 – 10

Clodoaldo Bueno , “Pan –Americanismo e projetos de itegração: temas recorrentes na história das relações hemisférios (1826-2003)”, Politica Externa, vol.13, no.1, junho/julho/agosto 2004, Editura Paz e Terra, São Paulo

Kirsten Appendini,Sven Bislev, “Economic Integration in NAFTA and the EU”, Macmillan Press Ltd, London,1999, p.178 – 181.

WTO, Understanding  the WTO: Cross – Cutting and New Issues, “Regionalism: friends or rivals?”: http://www.wto.org/english/thewto_e/whatis_e/tif_e/bey1_e.htm , 13 mai 2014.

WTO,  LEGAL TEXTS: GATT 1947, The General Agreement on Tariffs and Trade (GATT 1947), (Article XVIII — XXXVIII) , “Article XXIV: Territorial Application — Frontier Traffic — Customs Unions and Free-trade Areas”: http://www.wto.org/english/docs_e/legal_e/gatt47_02_e.htm#articleXXIV, 14 mai 2014.

“Making Regional Economic Integration Work” – Speech by Mr. Agustín Carstens Deputy Managing Director of the International Monetary Fund At the 20th Annual General Meeting and Conference of the Pakistan Society of Development Economists Islamabad, Pakistan, January 12, 2005: http://www.imf.org/external/np/speeches/2005/011205.htm, 14 mai 2104.

Sanoussi Bilal , Marcelo Olarreaga-  „Regionalism, competition policy and abuse of dominant position”,  The European  Institute of  Public Administration , Working Paper 28/W/01, may 1998: http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/NISPAcee/UNPAN007414.pdf, 14 mai 2014.

“Regionalism and the Multilateral Trading System – The role of regional Trade Agreements”, Policy Brief OECD, August 2003: http://www.oecd.org/dataoecd/23/12/8895922.pdf, 14 mai 2014.

Robert Devlin, Lucio Castro, “Regional Banks and Regionalism: a New Frontier for Development Financing”, INTAL (Institute for the Integration of Latin America & Caribbean) & ITD (Integration, Trade and Hemisferic Issue Division) & STA (Statistics and Quantitative Analisys Unit), Working Paper no.13, October 2003 : http://enet.iadb.org/idbdocswebservices/idbdocsInternet/IADBPublicDoc.aspx?docnum=417738. 14 mai 2104.

Government of Canada,  Departmen of Foreign Affairs & International Trade, “Institutions of the NAFTA”: http://www.dfait-maeci.gc.ca/nafta-alena/inst-en.asp, 14 mai 2104.

North-American Development Bank, “General Overview- Origins, Mission”:  http://www.nadbank.org/english/general/general_frame.htm , 14 mai 2104.