.sanctiunile Penale Aplicate Functionarilor Publici
INTRODUCERE
Lucrarea de față îi prezintă pe funcționarii publici din administrația publică, trăsăturile, etica și valorile etice ale acestora, comportamentul și îndatoririle lor în cadrul instituției sau autorității publice centrale sau locale unde își desfășoară activitatea, cât și în afara acesteia, precum și consecințele apărute în cazul nerespectării sarcinilor de serviciu.
Am ales acestă temă pentru lucrarea de diplomă, întrucât am vrut să subliniez importanța funcționarilor publici în cadrul administrației publice, obligațiile pe care aceștia trebuie să le îndeplinească, dar și pedepsele aplicate în cazul nerespectării normelor de drept penal.
În elaborarea lucrării am consultat o bibliografie selectivă, formată din tratate, lucrări de specialitate, articole, studii de caz și legislație la zi. Toate acestea m-au ajutat să înțeleg de ce este esențial pentru funcționarii publici să-și cunoască drepturile și obligațiile ce le sunt atribuite în momentul numirii în funcția publică, dar și locul important pe care aceștia îl ocupă în administrația publică centrală sau locală.
Funcționarii publici se află în serviciul interesului public și au obligația să pună înaintea oricăror interese personale, interesele publice, generale, încercând să elimine aspectele birocratice din regimul funcțiilor publice, cu care sunt dotate serviciile publice ale statului și ale colectivităților locale. Funcționarii publici sunt îndrumați să-și realizeze atribuțiile și responsabilitățile cu profesionalism, corectitudine, conștiinciozitate, imparțialitate și în conformitate cu legea.
Ei au reglementate drepturile și obligațiile, răspunderea, incompatibilitățile și regimul de ocupare și exercitare a funcției într-un statut special numit Statutul funcționarilor publici.
Comportamentul corespunzător al acestora trebuie să primeze, iar în exercitarea sarcinilor este obligatoriu să nu se lase influențați și să furnizeze publicului informațiilor cerute. Funcționarii publici asigură transparența administrativă și de aceea, este necesar să câștige încredearea cetățenilor pe care îi servesc.
Ca urmare a faptului că funcționarii publici sunt purtătorii puterii discreționare a administrației publice, și de multe ori pot fi corupți sau pot avea o conduită necorespunzătoare prin încălcarea drepturilor și intereselor cetățenilor, este obligatoriu ca regulile ce privesc comportamentul profesional și moral al acestora să se refere atât la relațiile lor din interiorul serviciului, cu șefii ierarhici, cu subalternii, cât și cu beneficiarii activității.
În urma încălcării obligațiilor de serviciu, dar și a normelor de etică și morală care evidențiază conduita funcționarilor publici, apar sancțiunile de drept penal, consecințe ale încălcării normelor penale. Prin intermediul sancțiunilor de drept penal, funcționarii publici sunt avertizați asupra a ceea ce li se poate întâmpla în cazul în care săvârșesc fapte deosebit de grave ce cad sub incidența dreptului penal.
Scopul sancțiunilor penale este prevenirea comiterii de noi fapte periculoase pentru cel căruia i se aplică și reprezintă, totodată, un exemplu pentru ceilalți indivizi care ar fi tentați să săvârșească fapte prevăzute de legea penală. Infracțiunile săvârșite de funcționarii publici sunt cele de serviciu sau în legătură cu serviciu.
La nivel european se încearcă aducerea funcționarilor publici români la standardele europene prin anumite progreme, care să îmbunătățească activitatea și performanțele funcționarilor publici. Însă atâta timp cât nivelul de trai al populației este unul scăzut este foarte greu și pentru administrației să devină una performantă, iar funcționarii publici să reușescă să ajungă la același stadiu ca în statele mai dezvoltate ale Europei.
Prin natura activității lor, funcționarii publici din administrația publică locală sunt cei mai puternici factori de diseminare ai informației europene. Funcționarii publici au acces la toate informațiile și știu cum trebuie să le folosească la capacitate maximă. Ei dispun de căile de acces, metodologia și au capacități de manageriat a fondurilor europene. Este un segment foarte important și trebuie susținută și în continuare dezvoltarea acestora.
Astfel, se urmărește conștientizarea, informarea, instruirea și implicarea funcționarilor publici în elaborarea de proiecte din fonduri europene structurale și de coeziune, dar și asumarea lor ca multiplicatori de informație.
CAPITOLUL I
FUNCȚIONARII PUBLICI ȘI ROLUL LOR ÎN CADRUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
1.1 CONCEPTUL ȘI TRĂSĂTURILE FUNCȚIONARULUI PUBLIC DIN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
Funcționarul public administrativ a fost definit în literatura juridică de specialitate ca reprezentând persoana fizică care face parte dintr-o autoritate de stat aflată în raporturi ierarhice și care a fost legal învestită cu exercițiul unei funcții publice executive, de regulă pentru o perioadă nedeterminată, fiind salarizată pentru activitatea depusă.
Profesorul Alexandru Negoiță a subliniat că dobândirea calitații de funcționar public este dată de competența subiectelor active participante la raporturile juridice, care desfășoară un anumit gen de activitate datorită organizării competenței și diviziunii sociale a muncii, în cadrul organizației respective. Activitatea subiectelor învestite cu o anumită competență oferă acestor subiecte o calitate oficială și se desfășoară, în principiu din oficiu. Această competență și calitate oficială a funcționarului public este specifică subiectelor active participante la raporturile de drept administrativ, în calitatea lor de organizatori ai executării legii și de executare în concret a acesteia.
De la noțiunea de funcționar public fac excepție persoanele fizice care alcătuiesc organele reprezentative ale statului (cele doua Camere ale Parlamentului), ale județului (consiliile județene și delegațiile permanente ale consiliilor județene), ale orașelor și comunelor (consiliile locale) care au calitate de funcționari publici pentru că sunt reprezentanți aleși ai țarii, județului, orașului sau comunei, desfășoară o activitate nepermanentă, limitată în timp -de regulă la patru ani- și în sesiuni sau ședințe.
În sens larg, de persoane care contribuie la realizarea unui serviciu public și care dețin funcții publice sunt considerați funcționari cu caracter politic, spre exemplu, primul-ministru, miniștrii, secretarii și subsecretarii de stat, prefecții și subprefecții.
Funcționarii cu caracter politic trebuie să se bucure de încrederea Parlamentului, respectiv a Guvernului și exercită funcțiile publice numai cât timp se bucură de această încredere. Acestora nu li se cere o pregătire specială, nu se bucură de stabilitate în funcție, nu fac din aceste funcții o carieră și nu li se aplică legea-cadru privind Statutul funcționarilor publici, care reglementează condiția juridică a funcționarilor de carieră, celor care exercită funcția ca pe o profesie.
În viitor, pentru o mai bună organizare și funcționare a administrației publice, prefecții și subprefecții nu trebuie să mai fie considerați funcționari politici. Ei trebuie să devină funcționari de carieră, așa cum s-a procedat cu secretarul general al Guvernului și secretarii generali ai ministerelor, prefecturilor și ai altor autorități ale administației publice, cărora li se aplică Statutul funcționarilor publici.
Noțiunii de funcționar public i s-au atribuit numeroase definiții de-a lungul timpului. Astfel, în Franța, după profesorul Gaston Jeze s-au încercat câteva definiții pentru funcționarul public. Prin proiectul legii cu privire la Statutul funcționarilor publici din 25.05.1909, în art.1 se dispunea: Sunt considerați ca funcționari, pentru aplicarea prezentei legi, toți cei care în calitate de delegați ai autoritații publice, salariați, agenți sau subagenți, ocupă într-un serviciu public de stat o funcție permanentă…”
Potrivit lui M. Văraru, funcționarii publici sunt cetățeni, care fiind numiți într-un serviciu, conform legii, prestează în mod permanent o activitate necesară funcționării serviciului, în schimbul unui tratament fix, plătit în mod periodic. Prof. Anibal Teodorescu susținea că funcționarul public este persoana care în schimbul unei remunerații îndeplinește sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de autoritatea administrativă a statului, județelor sau comunelor.
Înainte de 1989, prof. univ. dr. A. Iorgovan, definea noțiunea de funcționar de stat ca fiind persoana fizică, care este învestită în mod legal, prin actul de voință unilateral al unui organ de stat, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcții de stat, în vederea realizării competenței organului din structura căruia face parte funcția respectivă.
Potrivit dl.dr. V.I. Prisăcaru funcționarul public este acea persoană fizică ce, cu respectarea condițiilor cerute de lege, a fost învestită prin numire într-o funcție publică, pentru a desfășura contra unui salariu, o activitate continuă și ritmică într-un serviciu public administrativ. Pe timpul cât deține funcția publică, persoana fizică se bucură de stabilitate și îi revin anumite drepturi și obligații.
Art.2 alin.2 din Statutul funcționarului public menționează că: funcționarul public este cetațeanul numit în condițiile legii, într-o funcție publică, în serviciul unei autorități publice centrale sau locale ori într-o instituție publică aflată sub autoritatea organelor centrale ale administrației publice sau a consiliilor județene sau locale. Persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei, își pastrează calitatea de funcționar public continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcționarilor publici. Funcționarii publici desfășoară activități ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică.
Activitățile desfășurate de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică sunt următoarele:
Punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative.
Elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora.
Elaborarea politicilor și strategiilor, a progremelor, a studiilor, analizelor și statisticilor, precum și a documentației privind aplicarea și executatrea legilor, necesare pentru realizarea competenței autorității sau instituției publice.
Consilierea, controlul și auditul public intern.
Gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare.
Colectarea creanțelor bugetare.
Reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat din țară sau străinătate, în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.
Realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.
Activitățile desfășurate de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt acele atribuții care se exercită în temeiul legii și a altor acte normative a căror nerespectare atrage sancționarea celor care le încalcă.
Astfel, trăsăturile funcționarului public, sunt următoarele:
Funcționarul public român nu poate fi decât cetățeanul român cu domiciliul în țară, pentru că potrivit disp. art.16, pct.3 din Constituție funcțiile și demnitățile publice civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenie română și domiciliul în țară.
Funcționarul public este doar cetățeanul numit într-o funcție publică vacantă în cadrul unei autorități sau instituții publice, nu cel ales. Învestirea în funcție se face prin numire, pentru că aceasta determină titularizarea și integrarea funcționarului public într-o ierarhie ce ține de natura administrației publice, în regim de putere publică. Această ierade carieră, așa cum s-a procedat cu secretarul general al Guvernului și secretarii generali ai ministerelor, prefecturilor și ai altor autorități ale administației publice, cărora li se aplică Statutul funcționarilor publici.
Noțiunii de funcționar public i s-au atribuit numeroase definiții de-a lungul timpului. Astfel, în Franța, după profesorul Gaston Jeze s-au încercat câteva definiții pentru funcționarul public. Prin proiectul legii cu privire la Statutul funcționarilor publici din 25.05.1909, în art.1 se dispunea: Sunt considerați ca funcționari, pentru aplicarea prezentei legi, toți cei care în calitate de delegați ai autoritații publice, salariați, agenți sau subagenți, ocupă într-un serviciu public de stat o funcție permanentă…”
Potrivit lui M. Văraru, funcționarii publici sunt cetățeni, care fiind numiți într-un serviciu, conform legii, prestează în mod permanent o activitate necesară funcționării serviciului, în schimbul unui tratament fix, plătit în mod periodic. Prof. Anibal Teodorescu susținea că funcționarul public este persoana care în schimbul unei remunerații îndeplinește sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de autoritatea administrativă a statului, județelor sau comunelor.
Înainte de 1989, prof. univ. dr. A. Iorgovan, definea noțiunea de funcționar de stat ca fiind persoana fizică, care este învestită în mod legal, prin actul de voință unilateral al unui organ de stat, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcții de stat, în vederea realizării competenței organului din structura căruia face parte funcția respectivă.
Potrivit dl.dr. V.I. Prisăcaru funcționarul public este acea persoană fizică ce, cu respectarea condițiilor cerute de lege, a fost învestită prin numire într-o funcție publică, pentru a desfășura contra unui salariu, o activitate continuă și ritmică într-un serviciu public administrativ. Pe timpul cât deține funcția publică, persoana fizică se bucură de stabilitate și îi revin anumite drepturi și obligații.
Art.2 alin.2 din Statutul funcționarului public menționează că: funcționarul public este cetațeanul numit în condițiile legii, într-o funcție publică, în serviciul unei autorități publice centrale sau locale ori într-o instituție publică aflată sub autoritatea organelor centrale ale administrației publice sau a consiliilor județene sau locale. Persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei, își pastrează calitatea de funcționar public continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcționarilor publici. Funcționarii publici desfășoară activități ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică.
Activitățile desfășurate de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică sunt următoarele:
Punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative.
Elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora.
Elaborarea politicilor și strategiilor, a progremelor, a studiilor, analizelor și statisticilor, precum și a documentației privind aplicarea și executatrea legilor, necesare pentru realizarea competenței autorității sau instituției publice.
Consilierea, controlul și auditul public intern.
Gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare.
Colectarea creanțelor bugetare.
Reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat din țară sau străinătate, în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.
Realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.
Activitățile desfășurate de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt acele atribuții care se exercită în temeiul legii și a altor acte normative a căror nerespectare atrage sancționarea celor care le încalcă.
Astfel, trăsăturile funcționarului public, sunt următoarele:
Funcționarul public român nu poate fi decât cetățeanul român cu domiciliul în țară, pentru că potrivit disp. art.16, pct.3 din Constituție funcțiile și demnitățile publice civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenie română și domiciliul în țară.
Funcționarul public este doar cetățeanul numit într-o funcție publică vacantă în cadrul unei autorități sau instituții publice, nu cel ales. Învestirea în funcție se face prin numire, pentru că aceasta determină titularizarea și integrarea funcționarului public într-o ierarhie ce ține de natura administrației publice, în regim de putere publică. Această ierarhie îl obligă pe funcționarul ierarhic inferior să execute întocmai dispozițiile de serviciu ale superiorului. Prin actul de numire, act administrativ de autoritate, funcționarul public face parte din personalul instituției, ceea ce determină exercitarea funcției în instituție chiar dacă efectele instituției se produc și în afara acesteia. Sunt cazuri în care, urmare delegării sau detașării, persoana își exercită funcția nu în cadrul instituției unde a fost învestită, ci în cadrul altei instituții în a cărei structură se încadrează temporar.
Dacă funcționarul public nu ar face parte dintr-o instituție, manifestările de voință nu ar produce efecte juridice valabile, putând fi considerate inexistente. Prin actul de numire, funcționarul public devine parte în raportul de serviciu sau funcție publică, ce presupune fidelitate față de instituția în care a fost numit, fidelitate ce relevă regimul de drept public ce îl presupune actul de numire. Așa cum arată și E. Tarangul, prin actul de numire în funcție, funcționarul public dobândește o situație juridică obiectivă, fiindcă statul determină, pe cale generală și impersonală, toate drepturile și obligațiile funcționarului.
Numirea funcționarilor publici are loc în condițiile legii, ceea ce presupune că cel numit trebuie să îndeplinească toate condițiile generale și speciale prevăzute de lege pentru ocuparea unei funcții publice. Funcționarul public va fi recrutat și promovat după criterii obiective și echitabile, după competența și pregătirea practică profesională.
Numirea trebuie facută pe o perioadă nedeterminată, fiindcă acest element asigură funcționarului public stabilitatea în funcție. Doar persoana numită într-o funcție publică pe o perioadă nedeterminată o poate exercita ca pe o profesie, poate face din exercițiul funcției publice o carieră. Există însă și cazuri în care exercitarea funcției publice are caracter temporar, deoarece organul din care face parte are un caracter temporar.
O astfel de numire se întâlnește în Elveția, unde, la nivel de Confederație, funcționarii publici sunt numiți pe o perioadă determinată, care coincide adesea cu legislatura Parlamentului. Acest sistem, care nu este cunoscut, de exemplu, în Franța sau Germania, în Elveția își are originea în fundamentul democratical aparatului administativ, care în această concepție este incompatibil cu o numire definitivă.
Pe parcursul carierei, funcționarul public poate fi trecut temporar în funcție cu caracter predeterminat, dar nu ca o regulă și nu cu scopul de a-i încălca stabilitatea în funcție. Stabilitatea și inamovibilitatea în funcție sunt elemente de bază ale carierei funcționarului public alături de posibilitatea ce se acordă acestuia de a se adresa instanței de contencios administartiv, daca i-au fost încălcate drepturile.
Cariera este de esența funcției publice, iar stabilitatea și inamovibilitatea creează fundamentul juridic al unui profesionalism în condiții de neutralitate și obiectivitate. Având la bază aceste elemente, în Germania se vorbește despre funcționariatul profesional care reprezintă o instituție ce se bazează pe cunoștințe, competență și fidelitate care asigură stabilitatea administrației și constituie un factor de echilibru față de forțele politice care dau configurația vieții statului. Aici se arată că misiunea funcționarilor publici este de a asigura securitatea, ordinea, prosperitatea statului.
În SUA pe linia stabilității în funcție este consacrat principiul neutralității politice a funcționarului public plecând de la neutralitatea funcțiilor publice, excepție făcând doar înaltele funcții, mai exact deminitățile publice care nu pot fi detașate de influența politicului.
Funcționarii publici își exercită sarcinile în vederea realizării competenței, a atribuțiilor specifice serviciului public respectiv, atribuții de putere publică prin care fiecare serviciu public își exercită o competență specifică proprie cu care a fost învestit prin lege.
Fiind vorba de servicii publice, funcțiile publice sunt alimentate din fonduri publice și astfel funcționarii publici sunt remunerați din fonduri publice, de la bugetul de stat sau bugetele locale. Cu privire la remunerarea funcționarului public pentru munca depusă, aceasta nu constituie un element obligatoriu la care se raportează calitatea de funcționar public, remunerația fiind un principiu general valabil pentru orice persoană care lucrează pentru altul, iar pe de altă parte se cunosc și funcționarii publici onorifici sau care primesc indemnizații simbolice.
Funcționarii publici sunt titularii unor funcții publice din cadrul autorităților publice centrale sau locale precum și din instituțiile publice de învațământ, cultură, sănătate, ocrotiri sociale denumite adesea social-culturale și științifice, depinzând de o autoritate publică centrală sau locală.
Funcționarii publici au reglementate drepturile și obligațiile, răspunderea, incompatibilitățile și regimul de ocupare și exercitare a funcției într-un statut special.
Fiind vorba de un regim de drept public, în speța de drept administartiv, derogatoriu de la dreptul comun, acesta presupune și drepturi și obligații speciale care au în vedere că funcționarii publici sunt exclusiv în serviciul interesului public și că trebuie să pună înaintea oricăror interese personale sau de partid, interesele publice, generale, căutând pe toate căile să înlăture aspectele birocratice din regimul funcțiilor publice, cu care sunt dotate serviciile publice ale statului și ale colectivitaților locale.
Cât privește drepturile, acestea nu sunt avantaje create în reprezentarea funcționarului public, ca persoană, ci în vederea exercitării în bune condiții a funcției în care a fost numit. Oricine ocupă prin numire, în condițiile legii, pe o perioadă nedeterminată o funcție publică în aparatul unei autorități sau instituții publice, făcând din exercitarea acestei funcții o profesie, este funcționar public, dar funcționar public administrativ este doar cel care ocupă o funcție publică în aparatul unei autorități sau instituții publice administrative.
Conform Statutului funcționarilor publici, funcționarii publici constituiți în ierarhie administrativă, în raporturi de subordonare, sunt supuși unei răspunderi disciplinare deosebite fiind sancționați mai sever decât alte categorii de funcționari. Acest lucru este necesar, fiindcă de modul în care funcționarii publici își fac datoria, depinde satisfacerea intereselor publice.
Se apreciază că nu sunt funcționari publici de carieră, în sensul dreptului administrativ, următoarele categorii de personal:
Cetățenii români și cetațenii străini cu domiciliul în străinătate, deoarece așa prevede disp. art. 16, alin. 3 din Constituția României.
Cei aleși sau numiți în funcții publice cu caracter politic.
Persoanele din activitățile de gospodărire, întreținere, reparații și de deservire angajate pe bază de contract individual de muncă în serviciile publice.
Majoritatea personalului din activitățile respective, din cadrul serviciului unei autorități publice, ori dintr-o instituție publică subordonată acesteia nu se încadrează în categoria funcționarilor publici și pentru că activitatea acestora, cu caracter auxiliar, nu reprezintă exercitarea unor atribuții specifice autorității sau instituției respective, stabilite prin lege. În activitățile de gospodărire, întreținere, reparații și de deservire, prin care se realizează servicii publice în afara personalului acestor servicii, care desfășoară o meserie și care sunt încadrate, de regulă, prin contract individual de muncă, fiindu-le aplicabile prevederile legislației muncii, aceste servicii sunt prevăzute și cu unele funcții publice, în principal cele de conducere și care sunt ocupate de funcționari publici.
Persoanele care își desfașoară activitatea pe baza unei convenții civile sau de altă natură.
1.2 CONCEPTUL DE FUNCȚIONAR PUBLIC ÎN CADRUL DREPTULUI PENAL
Potrivit art.147 alin.1, din Codul penal al României, prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art.145 (acesta definește termenul de public, înțelegând tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interese publice, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public).
Pentru a putea fi mai bine înțeleasă definiția mai sus menționată, voi explica termenii ce o compun.
Persoana care are o însărcinare în cadrul unității, o exercită și o aduce la îndeplinire dacă aceasta este permanentă, adică este pe o durată îndelungată nedeterminată sau pe o perioadă temporară, deci determinată. Cu orice titlu înseamnă indiferent de gradul și denumirea funcției. Prin noțiunea indiferent cum a fost învestită persoana respectivă, se înțelege indiferent dacă a fost numită printr-o decizie scrisă, încadrată prin contract de muncă sau a fost aleasă.
O însărcinare de orice natură înseamnă un complex de atribuții de diverse naturi. Nu este vorba de niște atribuții restrânse, limitate, cu caracter special, cum sunt, de exemplu, ale gestionarului, ci alte atribuții. Activitatea desfășurată de funcționarul public, conform însărcinării primite, poate fi plătită sau nu. Esențial este ca însărcinarea să fie exercitată și pe deplin îndeplinită.
După cum s-a putut vedea, o persoană poate avea calitatea de funcționar public, numai dacă:
Îndeplinește o însărcinare în serviciul autorităților publice, instituțiilor publice, instituțiilor sau altor persoane juridice de interes public și în serviciile de interes public.
Însărcinarea de serviciu să se prezinte ori ca o situație de fapt, ori ca o consecință a încheierii unui contract de muncă cu una din unitățile menționate, în temeiul căruia subiectul exercită în mod real atribuțiile unei funcții.
Însărcinarea poate fi permanentă sau temporară, important este ca persoana respectivă să se încadreze în colectivul de muncă al uneia din unitățile prevăzute în art.145 C. pen. și să se supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea și disciplina muncii.
Nu are relevanță titlul însărcinării sau modalitatea învestirii (repartizare, numire, concurs, alegere), din expresia cu orice titlu, rezultând că este suficient ca persoana să exercite, în fapt, o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții sau alte persoane juridice de interes public.
Nu are relevanță dacă persoana respectivă este sau nu retribuită.
Nu are relevanță validitatea raportului de muncă, din expresia indiferent cum a fost învestită rezultând că nu este necesar să existe un contract de muncă sau o numire în funcție, fiind suficientă exercitarea, ca o realitate de fapt, a atribuțiilor funcției, dar să existe consimțământul expres (oral sau scris) ori tacit al conducerii unității în cauză pentru care persoana exercită, în fapt, o funcție în unitățile menționate.
Nu vor avea calitatea de funcționari publici:
– persoanele care au statutul de colaboratori externi ai unităților prevăzute în art. 145 din Codul pen. al României;
– elevii și studenții care fac practică în cadrul acestor unități.
ÎNDATORIRILE FUNCȚIONARULUI PUBLIC
Funcționarii publici au unele obligații comune cu cele ale salariaților care își desfășoară activitatea pe bază de contract individual de muncă, în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, respectarea disciplinei muncii, ridicarea nivelului de cunoștințe etc.
Alin.1 al art. 42 din Legea nr. 188/1999, republicată, menționează că funcționarii publici au obligația să își îndeplinească cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici, iar potrivit alin.2, funcționarii publici de conducere sunt obligați să sprijine propunerile și inițiativele motivate ale personalului/ funcționarilor publici din subordine, în vederea îmbunătățirii activității autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și a calității serviciilor publice oferite cetățenilor.
În alin.3 al aceluiași articol, se dispune că funcționarii publici au îndarorirea de a respecta normele de conduită profesională și civică prevăzute de lege. În legatură cu această îndatorire a fost adoptată Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici care, așa cum dispune alin.1, reglementează normele de conduită profesională a funcționarilor publici, care sunt, potrivit alin.2, obligatorii pentru funcționarii publici, precum și pentru persoanele care ocupă temporar o funcție publică, din cadrul autorităților și instituțiilor publice. Obiectivele Codului de conduită, prevede art.2, urmăresc să asigure creșterea calității serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum și să contribuie la eliminarea birocrației și faptelor de corupție din administrația publică.
Capitolul II din Codul de conduită a funcționarilor publici, intitulat Norme generale de conduită profesională a funcționarilor publici cuprinde dispoziții ce privesc:
Asigurarea unui serviciu public de calitate.
Funcționarii publici au obligația de a asigura un serviciu public de calitate în beneficiul cetațenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor și la transpunerea lor în practică, în scopul realizării competențelor instituției sau autorității publice.
În exercitarea funcției publice, au obligația de a avea un comportament profesionist, precum și de a asigura transparența administrativă, precum și de a câștiga și de a menține încrederea publicului în integritatea, imparțialitatea și eficacitatea autorităților și instituțiilor publice.
Loialitate față de Constituție și lege.
Funcționarii publici au obligația, ca prin actele și faptele lor, să respecte Constituția, legile țării și să acționeze pentru punerea în aplicare a dispozițiilor legele, în conformitate cu atribuțiile care le revin, cu respectarea eticii profesionale. Funcționarii publici trebuie să se conformeze dispozițiilor legele privind restrângerea exercițiului unor drepturi, datorate naturii funcției publice deținute.
Loialitate față de autoritățile și instituțiile publice.
Funcționarii publici au obligația de a apara în mod loial prestigiul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și de a se abține de la orice act sau fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia.
Funcționarilor publici le este interzis:
Să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.
Să dezvăluie informații care nu au caracter public, în alte condiții decât cele prevăzute de lege.
Să dezvăluie informații la care au acces în exercitarea funcției publice, dacă această dezvăluire este de natură să atragă avantaje necuvenite sau să prejudicieze imaginea ori drepturile instituției sau ale unor funcționari publici, precum și ale persoanelor publice sau juridice.
Să acorde asistență sau consultanță persoanelor fizice sau juridice în vederea promovării de acțiuni juridice ori de altă natură împotriva statului sau autorității ori instituției publice în care își desfășoară activitatea.
Libertatea opiniilor
În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, funcționarii publici au obligația de a respecta demnitatea funcției publice deținute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea. În activitatea lor, funcționarii publici au obligația de a respecta libertatea opiniilor și de a nu se lasa influențați de considerente personale sau de popularitate. În exprimarea opiniilor, funcționarii publici trebuie să aibă o atitudine conciliantă și să evite generarea conflictelor datorate schimbului de pareri.
Activitatea publică.
Funcționarii publici desemnați să participe la activități sau dezbateri publice, trebuie să respecte limitele mandatului de reprezentare încredințat de conducatorul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.
Utilizarea resurselor publice.
Funcționarii publici sunt obligați să asigure ocrotirea proprietății publice și private a statului și a unităților administrativ-teritoriale, să evite producerea oricărui prejudiciu, acționând în orice situație ca un bun proprietar.
Conduita în cadrul relațiilor internaționale.
Funcționarii publici care reprezintă autoritatea sau instituția publică în cadrul unor organizații internaționale, instituții de învățământ, conferințe, seminarii și alte activități cu caracter internațional au obligația să promoveze o imagine favorabilă țării și autorității sau instituției publice pe care o reprezintă.
Folosirea imaginii proprii.
În considerarea funcției publice deținute, funcționarilor publici le este interzis să permită utilizarea numelui sau imaginii proprii în acțiuni publicitare pentru promovarea unei activități comerciale , precum și în scopuri electorale.
Funcționarii publici, dispune alin.1 al art. 43 din Statutul funcționarilor publici, au obligația ca, în exercitarea atribuțiilor ce le revin să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic și să nu participe la activități politice în timpul programului de lucru, iar potrivit alin.2, funcționarilor publici le este interzis să facă parte din organele de conducere ale partidelor politice.
Funcționarul public este obligat să se conformeze dispozițiilor primite de la superiorii ierarhici, dupa cum prevede alin.2 al art.44 din Legea 188/1999, republicată. Funcționarul public nu trebuie să-și depășească atribuțiile de serviciu, așa cum sunt ele stabilite prin fișa postului. Este evident că această obligație deschide uneori poarta abuzului din partea șefului ierarhic, făcând posibilă apariția corupției. Tocmai de aceea, în doctrină și prin lege se recunoaște dreptul funcționarului de a refuza executarea ordinului în cazul în care este vădit ilegal și/sau prejudiciază drepturile fundamentale ale persoanei.
În această situație, funcționarul trebuie să anunțe în scris motivul refuzului. Corelativ, trebuie precizat că funcționarii superiori poartă răspunderea pentru legalitatea ordinelor pe care le transmit subordonaților; altfel, s-ar ajunge la situația în care ei ar fi exonerați de răspundere, iar funcționarii subordonați să răspundă pentru faptele altora.
Funcționarii publici au obligația să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției publice, în condițiile legii, cu excepția informațiilor de interes public, așa cum apare în art. 45 din Statutul funcționarilor publici.
O altă obligație este aceea de a avea o comportare corespunzătoare, nu numai în interiorul instituției, ci și în afara ei, comportare care să asigure prestigiul funcției. Astfel, funcționarii publici sunt obligați să-și consacre activitatea profesională pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin potrivit funcției încredințate în vederea realizării obiectivelor instituției în care sunt numiți și servirii bunului public.
Funcționarii publici trebuie să dea dovadă de corectitudine în realizarea sarcinilor ce le revin. Exista o dialectică a corectitudinii exprimată foarte bine de G. Hegel: Același conținut care este un drept este și o datorie, și ceea ce este o datorie este un drept. Cu alte cuvinte, funcționarul are dreptul de a exercita o funcție publică atât timp cât înțelege că acea funcție este o datorie pentru el. Orice alte criterii pentru neîndeplinirea datoriei duc la lipsa de probitate.
Funcționarul public nu poate avea interese contrare administrației pe care o servește și ca atare nu ar trebui să desfășoare activități lucrative în scop personal. Având în vedere că funcția publică este un ansamblu de atribuții, o persoană fizică nu poate, practic, să realizeze, în același timp, atribuțiile a două sau mai multe funcții publice. În acest sens, profesorul P. Negulescu arăta că, în principiu, funcțiile publice nu se cumulează, pentru că interesul general cere ca funcționarul să-și consacre întreaga sa activitate funcției pe care o îndeplinește. Totuși, un funcționar angajat într-un serviciu public, poate desfășura temporar o activitate remunerată pentru un alt serviciu al administrației publice, cu condiția să aibă acordul autorității administrației publice pentru care lucrează, unde are funcția de bază.
De asemenea sunt obligați să-și îndeplinească cu corectitudine, fidelitate și în mod conștiincios îndatoririle de serviciu prevăzute de legi și regulamente. Funcționarii publici au datoria să furnizeze publicului informațiile cerute.
Este interzis funcționarilor publici ca direct sau indirect să solicite , să accepte sau să facă să li se promită pentru ei sau pentru alții, în considerarea situației lor oficiale, daruri sau alte avantaje. La numirea într-o funcție publică, funcționarii publici sunt obligați să prezinte conducătorului autoritații sau instituției publice declarația de avere.
Totodată funcționarilor publici le este interzis să primească cereri a căror rezolvare nu intră în competența lor sau să discute direct cu petenții, și care nu le sunt repartizate de șefii ierarhici.
1.4 DEONTOLOGIA FUNCȚIONARULUI PUBLIC
Deontologia este știința care studiază obligațiile și comportamentul celor care practică o anumită profesie. Deontologia are la bază datoria morală, fără a se suprapune însă cu studiul filosofiei sau a teoriei generale a datoriei morale.
În cazul funcției publice, scopul Deontologiei este reprezentat de realizarea eficienței serviciului public și satisfacerea nevoilor cetățeanului. Eficiența nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări și conduceri a unei activități. Obținerea unei eficiențe maxime depinde și de gradul de conștiinciozitate de atitudinea conștiincioasă față de îndatoririle de serviciu a funcționarului public.
În cazul în care funcționarul public are o situație juridică bine stabilită și îi sunt asigurate unele drepturi care să-i permită desfășurarea activității în bune condiții și asigurarea unui trai decent, el se va putea dedica întru totul activității autorității sau instituției publice din care face parte. În aceste condiții, el își va îndeplini cu conștiinciozitate sarcinile de serviciu și va pune în exercițiul funcției toate cunoștințele și calitățile sale.
Persoana care ocupă o funcție publică are pe lângă obligațiile de consilier juridic o serie de obligații cu caracter moral, fie scrise, fie nescrise, și care circumscriu etica profesiei de funcționar public. Toate aceste datorii morale pe care un funcționar le respectă pe durata exercitării unei funcții publice poartă generic denumirea de deontologie. Sintagma deontologie provine din cuvintele grecești deon, deontos care înseamnă ceea ce se cuvine, ceea ce trebuie făcut și logo care înseamnă studiu, știință.
Dimensiunea morală a normelor pe care trebuie să le respecte oamenii a fost subliniată și de Immanuel Kant care a arătat că: Legea însăși trebuie să fie scopul unei voințe morale bune, pentru că interesul moral este un interes pur, care nu depinde de simțuri.
Datoria primordială a funcționarului public este servirea interesului general așa cum reiese din însăși etimologia cuvântului administrație din latinescul administer care înseamnă slujbaș, servitor. În dicționarul Le Petit Larousse(1955) este definită deontologia ca ansamblul de reguli care reglementează o profesiune, conduita celor care o exercită, raporturile dintre aceștia, raporturile dintre aceștia și clienții lor, dintre ei și public.
Deontologia, prin specificul obiectului său de cercetare se află la granița dintre drept și morală. Ea reprezintă ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional sau privat. Unele din aceste norme sunt consacrate juridicește, putând fi deci impuse prin intervenția forței de coerciție a statului, altele sunt sancționate doar de opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor etice. Deontologia poate fi considerată o punte între științele juridice (dreptul) și etică, putând fi studiată sub două aspecte: acela al reglementărilor date în temeiul principiului legalității coroborat cu principiile morale.
O altă definiție a deontologiei funcției publice a fost formulată ca reprezentând: ansamblul normelor juridice și morale aferente funcției publice, ca element intrinsec serviciului public, statuat obiectiv de către societate la un moment dat, în scopul eficientizării serviciului public de către cei chemați a îndeplini funcția publică.
Pentru a fi pusă în aplicare legea trebuie înțeleasă și interpretată în litera și spiritul ei. Adesea cetățenii cărora li se adresează legea nu o cunosc sau nu sunt de acord cu conținutul ei sau cu înțelesul acesteia și, în acest caz, se creează un conflict între cei cărora li se aplică legea și cei care o aplică. În timp ce beneficiarii serviciilor publice doresc uneori ocolirea legii, funcționarii publici trebuie să o aplice întocmai (fără însă ca puterea discreționară cu care este abilitată Administrația Publică să-și permită a depăși limitele legii, ci doar a alege dintre mai multe variante prevăzute de lege, pe cea care corespunde cel mai bine situației date, cerinței beneficiarului).
Pentru că funcționarii publici sunt purtătorii puterii discreționare a administrației publice, și adesea pot fi corupți sau se pot manifesta abuziv prin încălcarea drepturilor și intereselor cetățenilor, este necesar ca normele ce privesc comportamentul profesional și moral al funcționarului public, deontologia acestuia, să se refere atât la relațiile sale în interiorul serviciului, cu șefii ierarhici, cu subalternii, cu întregul personal, cât și cu beneficiarii activității sale, cu celelalte persoane juridice, inclusiv cu celelalte instituții ale statului, de fapt cu societatea în ansamblul său.
Funcționarii publici acționează pe baza unei varietăți de principii și percepte. Anumite percepte etice sunt implicite, altele sunt explicite, unele dintre ele fiind chiar contradictorii. Unele din aceste percepte sunt:
Integritatea fiscală. Un semn important al comportamentului etic este reprezentat de modul în care cineva se raportează la problema banilor.
Susținerea teoriei pluraliste. Sistemul politic reprezintă echilibrul de putere între grupurile economice, profesionale, religioase, etnice și geografice. În locul regulii majorității, pluralismul recunoaște conducerea minoritară.
Menținerea ordinii constituționale. Constituția desemnează explicit și implicit rolul funcționarilor publici care sunt chemați să slujească valorile statului. Funcționarul public a intrat într-un angajament solemn cu cetățenii pe care îi servește, angajament pentru onorarea obligației de a oferi oportunități egale tuturor. Această profesiune obligă, în baza principiilor constituționale și statutare la satisfacerea și menținerea în mod prioritar a interesului public față de toate interesele particulare cu care intră în competiție.
O dimensiune a eticii deontologice a unui funcționar public este reprezentată de responsabilitatea acestuia (desfășurarea activității în cadrul unei organizații impune funcționarului anumite obligații și un anumit grad de loialitate care uneori nu corespund principiilor etice).
Responsabilitatea și răspunderea sunt considerate a fi două standarde profesionale ale funcționarilor publici în activitatea lor de oferire de servicii cetățenilor. Responsabilitatea precede răspunderea, putând să o elimine. În comportamentul funcționarului public trebuie să primeze responsabilitatea, existând convingerea potrivit căreia slujirea cu credință a interesului public este baza comportamentului său profesional și moral.
Responsabilitatea administrativă trebuie analizată sub un dublu aspect: cel al funcționarului public față de autoritățile superioare și cel al acelorași funcționari publici față de interesul public. Pentru a putea vorbi de responsabilitatea unui funcționar public, acesta trebuie să aibă trei atitudini (acceptarea ambiguității morale a oamenilor și a politicilor publice, acceptarea importanței forțelor contextuale care condiționează prioritățile într-un serviciu public și acceptarea paradoxurilor procedurale) și trei calități morale (optimismul, curajul și onestitatea dublată de spiritul de caritate).
Acceptarea ambiguităților morale ale oamenilor și ale politicilor publice.
Funcționarul public trebuie să fie atent la ambiguitatea morală a tuturor oamenilor (inclusiv a lui însuși) și a tuturor politicilor publice (inclusiv a celor propuse de el însuși). Reinhold Neibuhr spunea: „Capacitatea omului de a fi corect face ca democrația să fie posibilă, dar înclinația lui de a fi incorect face democrația necesară”.
Nu există nici o modalitate prin care să se evite amestecul intereselor publice cu cele personale. Realitatea a demonstrat că peste tot în lume, în politicile publice, au existat elemente importante de favoritism și de câștig individual care nu au putut fi făcute publice. Cu toate acestea, întotdeauna când este luată o decizie este luat în considerare și efectul moral al acesteia. În general, o persoană, cu cât ajunge mai sus pe scara puterii și a autorității, cu atât mai instabilă îi este scara etică. Posibilitatea ca un funcționar dintr-o categorie inferioară să intre în contact direct cu un membru al Parlamentului este redusă, acest lucru putându-se întâmpla doar dacă a fost mandatat în acest sens. În schimb, un director de direcție sau un subsecretar de stat se poate afla, ocazional, în situația de a face față forțelor parlamentare al căror efect este de a submina integritatea ierarhiei în administrația publică.
Acceptarea importanței forțelor contextuale care condiționează prioritățile într-un serviciu public.
Este evident faptul că această atitudine poate să ne conducă într-o lume a relativității eticii. Totuși, realitate a demonstrat că această situație este inevitabilă. În fapt, această atitudine tinde să îl conducă pe funcționarul public spre un respect profund față de forțele inconstante care se regăsesc în toate serviciile publice și spre o înțelegere mai profundă a motivelor pentru care, uneori, oamenii morali tind să ia decizii care încalcă principiile eticii.
Optimismul.
Optimismul nu este un termen adecvat pentru a analiza calitățile morale ale unui funcționar public, deoarece una dintre conotații este euforia, iar serviciul public este departe de a fi euforic. Cu toate acestea, optimismul este mult mai sugestiv decât realismul, deoarece acesta din urmă este, într-o anumită măsură, limitativ. În cazul funcționarului public, optimismul este privit ca rezultat al unui demers rațional, și nu expresia unei stări de spirit.
Optimismul este calitatea care îi dă omului posibilitatea de a face față ambiguităților și paradoxurilor fără ca acțiunea sa să fie imobilizată.
Curajul.
Această calitate a funcționarului public este strâns legată de ambiție, sentimentul datoriei și recunoașterea faptului că lipsa de acțiune poate avea efecte la fel de dureroase ca și o acțiune incorectă. În administrația publică, curajul poate îmbrăca diferite forme:
Curajul de a decide;
Curajul manifestat în relația cu specialiștii și experții. Uneori, în relațiile cu experții, funcționarii publici au nevoie de mult curaj, deoarece aceste relații sunt, de obicei, apropiate în procesul decizional, spre deosebire de relațiile cu clienții care sunt mai îndepărtate și mai slab conturate. Expertul, indiferent de nivelul sau domeniul în care își desfășoară activitatea, este indispensabil pentru funcționarea corectă a unui sistem social complex și tehnic.
Asigurarea gradului necesar de neutralitate.
Rapiditatea și neutralitatea sunt corelate cu pericolul apariției aroganței. Dar este nevoie de curaj pentru a fi neutru, lucru pe care cetățenii îl consideră deosebit de valoros pentru buna desfășurare a serviciului public.
Onestitatea dublată de spiritul de caritate.
Curajul de a fi impersonal și dezinteresat nu are nici o valoare dacă nu conduce la acțiuni și atitudini caritabile și corecte. Corectitudinea este o virtute limitată dacă nu există spiritul de caritate.
Abaterile de la normalitate reprezintă o formă parțială sau diminuată a responsabilității. Spre exemplu, monomanul (persoana care are idei fixe) este iresponsabil în acele cazuri în care actele sau delictele comise sunt marcate de ideile delirante. În astfel de condiții, capacitățile sale de a răspunde sunt în stare de insuficiență sau de inferioritate funcțională pentru a se putea autoconduce sau preîntâmpina răul. Acesta este motivul pentru care în judecarea delictelor judecătorii solicită examene medicale pentru cei în cauză.
Alături de obligațiile juridice, deontologia funcționarilor publici cuprinde, așa cum a arătat M. T. Oroveanu, și ansamblul obligațiilor morale ale funcționarilor publici, toate "necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcțiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societății, în scopul înfăptuirii raționale, eficiente, operative și legale a Administrației Statului și a satisfacerii drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice".
O alta normă morală, fundamentată pe normele moralei creștine este aceea de a nu face altuia ceea ce nu vrei să ți se facă ție normă care contribuie la stăvilirea abuzurilor și șicanelor pe care unii funcționari publici le fac persoanelor ce solicită administrației satisfacerea drepturilor și intereselor legitime.
Într-un cadru nu numai juridic dar și moral funcționarii publici trebuie să se adreseze semenilor cu respect și înțelegere, ca unor ființe dotate cu rațiune și libertate și să înțeleagă prin expresia interesul serviciului nu numai echivalentul administrativ al rațiunii de stat, ci și faptul că mai bună servire a intereselor generale ale societății, a cărei sarcină fundamentală revine Statului, se înțelege și apărarea vieții liniștite și prospere a fiecărei persoane în parte.
ETICA FUNCȚIONARILOR PUBLICI
Principiile etice care guvernează activitatea funcționarilor publici sunt relevate de caracterul activității pe care această categorie socio-profesională îl desfășoară, anume, realizarea serviciului public și punerea în slujba intereselor cetățenilor, ca principali beneficiari ai activității administrației. Principalul instrument prin care acționează administrația publică sunt funcționarii publici ca resursă umană fundamentală a aparatului administrativ. Funcționarii publici, ca o categorie profesională specială care interacționează cu alți oameni, au un puternic impact în mediul social de circumscriere, și trebuie să beneficieze de un cod de conduită propriu.
Asemănător medicilor, psihologilor, consilierilor sociali, magistraților, avocaților, etc., funcționarilor publici le sunt aplicabile un set de norme care exced cadrul legal ce reglementează drepturile, obligațiile și atribuțiile lor profesionale. Aceste norme etice sunt de asemenea specifice anumitor categorii de subiecți de drept (din care fac parte normele de conduită socială) și fac un corp legal separat, Codul Etic al profesiei.
Valori etice raportate la exercitarea autorității publice:
Legalitatea este principiul conform căruia exercitarea funcției publice, respectiv actele de competența autorităților publice trebuie să se realizeze cu respectarea Constituției și a tuturor legilor în spiritul și litera lor.
De asemenea, principiul legalității presupune și aplicarea legilor în interesul cetățenilor, pentru atingerea interesului general pentru care au fost elaborate. Astfel, dacă procedurile administrative sau normele metodologice ale unor acte normative diferite sunt în conflict, funcționarul public trebuie să facă aplicabilă norma care privește drepturile cetățeanului. Altfel spus, în practica eticii funcționarilor publici s-a consacrat principiul conform căruia legea sau norme ale ei nu pot fi piedici pentru realizarea unor drepturi dacă substanța legii presupune conferirea acelui drept.
Responsabilitatea este principiul conform căruia funcționarul public trebuie să poarte responsabilitatea pentru actele sale. În acest sens, există și protecția, reglementată în toate sistemele de drept, pentru funcționarii publici, prin posibilitatea ce le este oferită de a discerne toate chestiunile care le sunt supuse atenției în vederea realizării competențelor funcțiilor publice pe care le exercită.
Discernământul este valoarea etică conform căreia fiecare funcționar public este dator să acționeze legal și moral în realizarea atribuțiilor sale conform propriei convingeri, și de aceea este responsabil de decizia luată. Principiul discernământului exclude orice influențe sau presiuni care ar denatura actul decizional și realizarea atribuțiilor de către funcționarii publici. În legislația funcției publice din România, în lipsa unui cod etic al funcționarilor publici, principiul discernământului este prevăzut în normele privitoare la organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină în cadrul autorităților și instituțiilor publice, în art.2 lit c. Trebuie evitată însă confuzia între discernământul ca principiu etic al funcționarilor publici și discernământul ca element subiectiv referitor la capacitatea persoanei de a sta în procesul penal, ori discernământul ca element al capacității juridice de dispoziție în materie civilă.
Eficiența este valoarea etică ce presupune respectul pentru banii publici și pentru mijloacele materiale pe care funcționarul le are la îndemână în realizarea atribuțiilor sale.
Eficiența impune abținerea de la risipă și responsabilitatea în efectuarea cheltuielilor din resursele publice. În cadrul autorităților și instituțiilor publice răspunderea pentru modul de cheltuirea a fondurilor nu este reținută numai pentru funcționarii care lucrează în compartimentele economice, dar și pentru cei din cadrul compartimentelor de specialitate ale autorității, prin asumarea referatelor de necesar și investiții pe care le întocmesc. Instituția abilitată să facă aceste verificări privind legalitatea și oportunitatea este Curtea de Conturi a României în plan extern iar din interiorul autorității abilitat este compartimentul de audit intern.
Credibilitatea publică este principiul în baza căruia funcționarii publici sunt obligați să respecte și să sporească prestigiul autorităților și instituțiilor publice în care își desfășoară activitatea și să fie rezervați și discreți pentru a nu compromite acțiunile respectivei autorități sau instituții;
Profesionalismul este valoarea care le impune funcționarilor publici să-și îndeplinească exemplar atribuțiile și sarcinile de serviciu. Corelativ acestui principiu, sistemele administrative și-au dezvoltat un sistem de perfecționare și de pregătire continuă, atât în interiorul autorităților cât și prin instituții specializate din cadrul ministerelor de resort sau din afara administrației, aflate în raporturi contractuale, sub aspectul menționat, cu instituțiile beneficiare. În România există centre teritoriale de pregătire și perfecționare continuă precum și instituții universitare care asigură cursuri postuniversitare de perfecționare. Prin Ordonanța Guvernului nr. 82/2002 s-a înființat Institutul Național de Administrație, cu misiunea de a crea un corp de funcționari publici profesionist și de înaltă calificare profesională.
Valori etice raportate la beneficiarii serviciului public:
Respectul reprezintă valoarea etică ce obligă funcționarul public la o atitudine reverențioasă față de cetățeni. De asemenea, reprezintă obligația de a-i da cetățeanului petiționar toate lămuririle necesare și nu în ultimul rând, obligația de a răspunde la petiții, chiar și atunci când rezolvarea acestora nu intră în competența autorității sau instituției la care lucrează funcționarul public. Evident în sensul că cererea cetățeanului nu este de competența respectivei autorități sau instituții și în sensul redirecționării petiției.
Rapiditatea este valoarea etică care obligă funcționarul public să-și îndeplinească atribuțiile în cel mai scurt timp, în raport de problematica ce i-a fost înaintată, și să formuleze răspunsul în termenul stabilit de lege (dacă este posibil în cel solicitat de petent).
Confidențialitatea este obligația funcționarilor publici de a nu face publice problemele petenților cu care au fost însărcinați spre rezolvare, să nu facă publice actele sau anchetele de la dosar. Spre exemplu, obligația asistenților sociali de a nu face cunoscută situația unei anumite persoane sau familii decât celor în drept a rezolva cazul social respectiv.
Integritatea este valoarea etică în conformitatea cu care le este interzis funcționarilor publici să solicite sau să accepte cadouri sau alte beneficii de la cetățeni pentru îndeplinirea unor atribuții care le revin prin natura funcției publice pe care o ocupă, creând astfel un climat de încredere în funcționari și în administrația publică.
Imparțialitatea reprezintă valoarea etică conform căreia funcționarii publici trebuie să fie imparțiali în acțiunile, judecățile și opiniile lor, să respecte egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii și să fie absolut neutri față de interesele politice, economice și religioase;
Valori etice raportate la obligațiile de conduită și la imaginea persoanei care exercită funcția publică
Credibilitatea este cel mai important aspect al valorilor pe care funcționarul public trebuie să le respecte și să le reprezinte. Credibilitatea presupune ca funcționarul public să se bucure de încrederea cetățenilor în fața cărora stă și a căror probleme trebuie să le rezolve. De credibilitatea funcționarilor publici depinde în mod direct imaginea autorităților publice în care își desfășoară activitatea. Pentru credibilitate se impune cu necesitate.
Ținuta este mai mult o obligație de serviciu, însă în literatura de specialitate ea a fost introdusă în rândul valorilor etice ca element al conduitei. Ținuta trebuie să fie decentă în sensul unei vestimentații sobre, care să nu poată fi considerată neglijentă sau o etalare a opulenței.
Demnitatea, ca valoare etică, presupune respectul funcționarului public față de sine și are la bază transferul de statut, de atribute de la instituția publică la funcționar în baza raportului de funcție publică.
CAPITOLUL II
FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC ÎN ALTE ȚĂRI
2.1 PREVEDERI REFERITOARE LA FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC ÎN ȚĂRI ALE UNIUNII EUROPENE ȘI ALTE ȚĂRI DIN EUROPA DE EST
În propunerile elaborate de Consiliul Europei în legătură cu Codul deontologic al funcționarului public se face o analiză de drept comparat cu privire la definirea termenului de funcționar public. Astfel noțiunea de funcționar public este privită diferit în fiecare țară.
Se apreciază că pot fi considerați funcționari toți cei care lucrează mai mult sau mai putin direct în sectorul public (ministere, departamente de stat etc.), în servicii de drept public, în unități teritoriale sau în serviciile publice, economice și sociale dependente de stat sau de colectivitățile teritoriale (în Franța, de exemplu, agenții din serviciile apartinând spitalelor sunt considerați funcționari, iar în Belgia cei de la căile ferate).
Într-un sens mai restrâns, sunt incluși în rândul funcționarilor doar agenții care exercită prerogative ale puterii publice sau care participă la apărarea intereselor vitale ale statului și colectivităților autonome. Astfel sunt incluși în categoria funcționarilor publici membrii forțelor armate, poliției și altor forțe de ordine, cei care lucrează în magistratură, administrația fiscală și diplomație, cei care își desfășoară activitatea în ministere, organisme administrative regionale, colectivități teritoriale, bănci centrale, precum și persoanele care se ocupă de punerea în aplicare a hotărârilor luate și de controlul punerii în aplicare a lucrărilor respective.
În majoritatea Constituțiilor sunt stabilite principiile generale în materia accesibilității la funcțiile publice (Italia, Danemarca, Spania, Portugalia, Grecia, Norvegia, Franța, Irlanda, Luxemburg). În altele este consacrat dreptul șefului statului de a numi în funcții publice (Spania, Danemarca), iar în alte țări sunt prevederi sumare sau implicite. Constituțiile altor țări al Uniunii Europene (Belgia, Regatul Unit al Marii Britanii, Olanda, Franța, Norvegia) împart competența fixării regulilor aplicabile funcției publice între legislativ și executiv.
În acest sens putem preciza dispozițiile art.16 și art.21 din Constituția Norvegiei care dau dreptul regelui să hotărască asupra funcțiilor publice și să numească după consultarea Consiliului de Stat, pe toți funcționarii civili, ecleziastici și militari.
În forma actuală a Constituției Belgiei, din 17 februarie 1984, prin care s-a revizuit substanțial Constituția din 7 februarie 1831, conform disp. art.107, alin.2, dreptul de a numi în funcții în administrația generală și în relațiile externe, cu unele excepții prevăzute de lege, aparține Regelui, Belgia fiind un stat federal, iar ca forma de guvernământ o monarhie. Statutul agenților statului este reglementat prin Decizia Regală din 2 octombrie 1937 care prevede în art.1 că este agent al statului orice persoană care prestează cu titlu definitiv servicii pentru administrația statului, iar ca principală obligație se prevede că în serviciu sau în afara lui agentul trebuie să evite comiterea unor fapte care ar putea afecta încrederea publicului, onoarea și demnitatea funcției.
În ceea ce privește regimul formelor de recrutare într-o funcție publică, acesta este reglementat prin Decizia Regala din 17 octombrie 1969 privind organizarea concursurilor și examenelor pentru recrutarea în funcții publice.
În Constituția Danemarcei, care instituie ca formă de guvernământ monarhia, se prevede că Regelui îi revine competența de a numi în funcții publice și doar cei numiți de Rege se bucură de inamovibilitate și au obligația de a respecta Constituția.
Legea din 18 iunie 1969 din Danemarca, care dezvoltă unele principii constituționale, prevede că este funcționar public orice presoană care se află în serviciul statului, al școlii naționale sau al bisericii naționale. Sunt considerați funcționari numai cei care îndeplinesc cel puțin funcția de sef birou, ceilalți fiind considerați lucrători în regimul convențiilor colective.
În art.51 din Constituția Italiei se prevede egalitatea tuturor cetățenilor, fără nici o discriminare, în a ocupa o funcție publică, în condițiile legii, iar în art. 97, alin.3, se arată că accesul la funcțiile publice din administrație se face prin concurs. Se specifică de asemenea, obligația pentru cetățenii cărora li s-au încredințat funcții publice să le exercite cu conștiință și onoare și să depună juramântul. În alte acte normative ce reglementează regimul juridic al funcționarilor (Decretele Președintelui Republicii din 1957 și 1970 referitor la agenții de stat) nu s-a dat nici o definiție a funcționarilor publici, pentru care se folosește sintagma impiegato civile. Prin Legea-cadru din 1983 din Italia a fost împărțită competența reglementării în materia funcției publice între legiuitorul național, consiliile regionale și partenerii sociali.
În Constituția Spaniei din 27 decembrie 1978, în art.103, alin.3 se prevede că prin lege este reglementat statutul funcționarilor publici, accesul la funcția publică conform cu principiile de merit și de capacitate, particularitățile exercitării dreptului de afiliere la sindicate, sistemul de incompatibilitate și garanțiile pentru imparțialitatea în exercitarea funcțiilor lor.
Statutul funcționarilor publici în Spania este cuprins în mai multe acte normative dintre care amintim: Legea funcționarilor civili ai statului care în art.1 stabilește că sunt funcționari publici persoanele incluse într-o relație de serviciu profesională și plătită, guvernată de dreptul administrativ sau Legea nr. 30/1984 privind măsuri pentru reforma funcției publice în care printre alte dispoziții se instituie regula concursului pentru ocuparea unei funcții având la baza criteriile meritului, capacității, dar și principiile egalității și publicității.
În Luxemburg conform Constituției din 1868 (art.41), supusă mai multor revizuiri, se prevede că numai luxemburghezii sunt admiși în funcțiile civile și militare. În acest stat se face distincție între funcționarii statului și ai comunelor, care reprezintă colectivitățile autonome, cu personalitate juridică. Funcționarul public este acea persoană care, cu titlu permanent sau definitiv, prestează servicii în cadrul personalului administrației de stat, fiind numită de autoritatea învestită cu o astfel de putere.
În Grecia, în art.4, alin.4 din Constituție se prevede cu unele excepții condiția nationalității elene pentru a ocupa o funcție publică, în art.16 menționîndu-se că profesorii instituțiilor publice sunt agenți publici. În Codul funcționarilor publici din Grecia se menționează că funcționar public este orice angajat direct al statului sau al unui stabiliment public, care este remunerat și legat de acestea printr-o relație de serviciu, voluntară și prin disciplină.
În Franța, așa cum se precizează în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 26 august 1789 care face parte din ordinea constituțională franceză, este proclamat accesul egal al tuturor cetațenilor la demnitățile, funcțiile și posturile publice, conform capacităților si fără o alta distincție decît aceea a virtuților și talentelor sale. În urma unei analize a evoluției funcției publice în sistemul francez, unde se manifestă regimul derogatoriu aplicabil acesteia, s-a ajuns la concluzia că este posibil ca treptat, intervențiile statului în domeniile economic și social să scadă și astfel agenții publici din administrație să ajungă să pretindă un statut comparabil cu cel al angajaților particulari care ocupă funcții similare.
În Portugalia, prin Constituția din 22 aprilie 1976, revizuită în 1982, prin art.47, alin.2 se recunoaște dreptul de a accede la o funcție publică, prin concurs, în condiții de egalitate și libertate tuturor cetățenilor acestei țări. Astfel, din analiza regimului juridic al funcționarilor publici prevăzut în Constituție desprindem dispoziții referioare la faptul că lucrătorii din administrație și alți agenți ai statului se afla exclusiv în serviciul interesului public, că le este recunoscut dreptul la apărare în cadrul unei acțiuni disciplinare pornite împotriva lor și că este prevăzută reglementarea prin lege specială a incompatibilităților și a unor restrângeri precum și instruirea răspunderii penale, civile și disciplinare a funcționarilor pentru faptele lor vătămătoare. S-a prevăzut că funcționarul public este exonerat de răspundere pentru ordinul ilegal al sefului ierarhic, doar dacă i-a semnalat inegalitatea și șeful ierarhic insistă, în scris, pentru executarea dispoziției.
În Germania, conform Constituției adoptate de fosta Republică Federală Germania la 23 mai 1949 și recunoscuta după unificare drept Constituția Germaniei Unite, puterea de legiferare este împărțită între Federație (care adoptă legislația exclusivă) și landuri (care adoptă legislația concurentă). În acest fel Federația este cea care are dreptul exclusiv de a adoptă statutul personalului din serviciul Federației și al organismelor de drept public care depind direct de Federație și regulile generale privind statutul persoanelor aflate în serviciul funcției publice a landurilor, comunelor și altor organisme de drept public.
În baza disp. art.33, alin.5 din Constituția Germaniei, conform căruia dreptul funcției publice trebuie să țina cont de principiile tradiționale ale funcționariatului, Curtea Constituțională a precizat că funcționariatul profesional este o instituție care se bazează pe cunoștințe, competență și fidelitate și care trebuie să asigure stabilitatea administrației și să constituie un factor de echilibru față de forțele politice care dau configurația vieții statului.
Obligația fundamentală a funcționarului german este de fidelitate față de instituția din structura căreia face parte, punând mai presus de orice interes politic sau de grup, interesul general, ordinea constituțională, liberală și democratică. În art.33 din Constituția Germaniei se precizează că „Exercitiul prerogativelor puterii publice trebuie să fie conferit agenților administrației care sunt supuși unui statut de drept public caracterizat prin existența unui raport de serviciu și de fidelitate.”
În Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord este recunoscut monarhului dreptul de a stabili reglementări în materia funcției publice. În Anglia se apreciază oamenii care trebuie să îndeplinească anumite sarcini și se urmărește formarea unor funcționari competenți, apți pentru a-și asuma sarcinile. Funcționarii britanici se împart în: funcționari permanenți și nepermanenți. Aceștia sunt temporari sau auxiliari. La aceștia se adaugă funcționarii cu caracter industrial, care nu sunt cuprinși în serviciul civil propriu-zis. În Marea Britanie s-a apreciat că servitorii Coroanei sunt supuși regulilor dreptului comun (commun law), iar regimului unilateral ii sunt supusi doar agentii administrației de stat.
Funcționarii britanici nu au decât un statut reglementar. Au foarte puține texte legale care să-i privească și acestea se referă doar la câteva aspecte speciale, fiind aplicabile anumitor categorii de funcționari, judecătorii- care tradițional nu fac parte din serviciul civil. Textele legale privesc în principal excluderea funcționarilor parlamentului, retragerea funcționarilor, admiterea femeilor în Serviciul Civil, reglementează dreptul de asociere și dreptul la grevă.
Funcționarii din Serviciul Civil sunt recrutați prin concurs. Principiul concursului este general și se aplică tuturor claselor; este doar o singură excepție pentru membrii Serviciului științific, care sunt recrutați după titluri. Concursurile și probele sunt plasate sub autoritatea unui organism unic și imparțial, comisia serviciului civil. Aceasta este alcătuită din membrii cu experiență și autoritate morală. Sunt numiți de rege, la propunerea cancelarului și rămân în funcție cât se poartă bine. Comisia nu se ocupă decât de recrutare; ea stabilește listele după care se fac numirile. Concursurile sunt armonizate cu sistemul de învățământ al țării și trebuie să stabilească cultura generală a candidaților și mijlocul de apreciere a caracterului lor, de a măsura calitatea umană a acestora.
În SUA se încearcă alienarea funcției publice la maximum condițiilor agenților din sectorul privat. S-a susținut că spre deosebire de statele nedemocratice unde puterea politică are grijă să își asigure fidelitatea funcționarilor publici, în statele democratice funcționarul se afla în serviciul interesului general și nu al unui anumit guvern, temporar.
În Bulgaria în art.98 din Constituție, se precizează că președintele, la propunerea Consiliului de miniștri, are competența de a numi în funcții diplomatice, iar în art. 7 din Constituție este consacrat ca un principiu fundamental al statului de drept, responsabilitatea statului, a organului public și a funcționarilor săi pentru pagubele cauzate de actele și actiunile ilicite săvârșite de organele respective și de funcționari. Astfel dispozițiile amintite din Constituția Bulgariei fac referire și la acțiuni ilicite și deci la fapte materiale, lărgind posibilitatea celui prejudiciat de a fi despăgubit pentru pagubele suferite.
În Slovacia, în Constituția din 1 septembrie 1992, referitor la materia funcției publice, se menționează dreptul Președintelui de a numi în unele funcții publice, printre care și pe rectori și profesori alături de înalți funcționari din administrație și armată și posibilitatea ca prin lege să fie restrâns exercițiul anumitor drepturi fundamentale (dreptul la grevă pentru funcționarii din administrația de stat sau cea teritorială).
În Ungaria, potrivit art.40 alin 4. din Constituție este interzis membrilor corpului profesionist al armatei, al poliției și al serviciilor civile de siguranța națională să facă parte dintr-un partid politic sau să exercite o activitate politică, iar prin disp. art.44, alin.3, s-a prevăzut că secretarul primariei și funcționarii biroului administrativ al corpului reprezentativ, potrivit legii speciale, pot fi insărcinați cu o misiune sau competență care ține de administrația de stat.
În Croația, conform art.114 din Constituția din 1990 funcționarii administrației de stat sunt numiți prin concurs, cu excepția cazului în care un alt mod este determinat prin lege, iar în art.100 se prevede că Președintele numește în unele funcții militare.
În Cehia, conform art. 79 din Constituția din 1992 statutul juridic al funcționarilor de stat și din celelalte administrații este stabilit prin lege. Potrivit dispozițiilor art.21, alin. 4 din Carta drepturilor și libertăților, care face parte din ordinea constituțională a Cehiei, cetățenii acestei țări au dreptul de a accede, în condiții egale, la toate funcțiile elective și la celelalte funcții.
Ținand seama de specificul național, statele stabilesc un cadru general de exercitare a funcției publice, definind drepturile și obligațiile funcționarului pe care îl plasează într-o situație statutară în sensul că este numit de catre administrație și nu printr-un contract de muncă. Există și unele țări europene unde funcționarul se află într-o situație contractuală ca și salariatul unei întreprinderi. Nu întotdeauna distincția Statut -contract coincide cu distincția drept public- drept privat.
Această deosebire este evidentă în Germania și Franța, unde dreptul administrativ se bucură de o largă autonomie, iar funcționarii se află într-o situatie statutară de drept public, deoarece în țările din sistemul Common-law problema încadrării dreptului funcției publice la dreptul public sau privat nu prezintă interes. În aceeași țară pot coexista tehnici juridice în legatură cu funcția publică ce țin, unele de dreptul public, iar altele de dreptul privat.
2.2 PREVEDERI PRIVIND FUNCȚIONARUL PUBLIC ÎN UNELE ȚĂRI DIN ASIA
În China în art. 27 din Constituție este prevăzut că în activitatea fiecărui organ de stat trebuie să se regăsească spiritul de responsabilitate și sistemul de control și instruire a personalului, având ca scop îmbunătățirea calității muncii, creșterea eficienței și combaterea birocratismului.
În art.3 din Ordonanța provizorie privind funcționarii de stat se arată că sunt funcționari ai statului persoanele care muncesc în organele administrative ale statului, la toate eșaloanele, cu excluderea muncitorilor și agentilor de serviciu ai acestor organe.
În China există Școala Națională de Administrație Publică și Ministerul Personalului, create pentru a demonstra importanța funcționarilor statului. Un aspect important în aceasta țară este sistemul evitării, care prevede interdicția funcționarilor de stat de a participa la o anumită activitate de natură să stârnească suspiciuni, cu scopul de a-i menține imparțiali, necorupți și disciplinați.
În Japonia conform art.15 alin.1 din Constituția intrată în vigoare în mai 1947, poporul este titularul dreptului inviolabil de numire și revocare a funcționarilor publici, iar în art. 17 se prevede că orice persoană care a suferit o vătămare prin actul ilegal al unui funcționar public are drept de reparație.
2.3 CONCEPTUL DE FUNCȚIONAR PUBLIC ÎN DOCTRINA STRAINĂ
Denumirea de funcționar public apare diferit în fiecare țară. Astfel în Franța și Luxemburg poarta numele de fonctionnaires, în Anglia și Irlanda se numesc civil servant, beauter în Germania., în Italia este folosită expresia impiegato civile dello stato, în Belgia agent de l’Etat, iar în Spania și Portugalia functionario.
În Anglia civil servants desemnează doar agenții serviciilor administrative ale statului, în timp ce în Franța, expresia fonctionnaires include atât agenții statului cât și pe cei ai colectivităților locale.
Datorită acestor diferențieri etimologice și juridice, în literatura occidentală s-a pus problema uniformizarii noțiunilor, motiv pentru care, cu privire la agenții administrativi sau la agenții din serviciul diferitelor colectivități publice se folosesc expresiile personalul administrativ sau personalul din admnistrație.
Referitor la trăsăturile funcționarului public în literatura străină s-a aratat că în perioada interbelică Leon Duguit, specialist de marca al doctrinei ocidentale, consideră că patru elemente esențiale definesc funcționarul public și anume: competența, avantaje materiale, sarcinile și obligațiile cu caracter obiectiv și existența Statutului care să reglementeze situatia juridică a funcționarului public.
Agenții publici sunt supuși unui regim derogatoriu de la dreptul comun, pentru că au o serie de drepturi și obligații speciale, iar litigiile în legatură cu atribuțiile lor cad sub jurisdicția administrativă. Autoritățile publice pot recruta personal și în condițiile dreptului privat, dar în acest caz litigiile ce îi privesc intră sub incidența jurisdicției judiciare.
Jurisprudența franceză îi consideră agenți publici pe toți cei care participă într-o manieră directă la realizarea serviciului public administrativ.
În Anglia, concepția de funcționar public este diferită de cea din țările Europei Continentale, principiile aplicabile funcției publice având o origine cutumiară. Pentru a stabili dacă într-o anume cauză este vorba de un funcționar instanța verifică cine anume l-a numit, deși nu în toate cazurile Civil Servant (funcționarul) este numit de Coroană.
2.4 FUNCȚIONARII PUBLICI EUROPENI
Apreciind că noțiunea de funcționar public european este în legatură cu cea de funcționar international, în literatura juridică s-a apreciat că pentru a avea calitatea de funcționar public internațional, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Persoana trebuie să fie numită funcționar al unei organizații internaționale printr-un act de investitură emanând de la organizație, în conformitate cu regulile de recrutare pe care fiecare organizație le poate stabili prin regulamentele sale.
Persoana în cauză trebuie să exercite o funcție sau un serviciu propriu al organizației, o activitate care din punct de vedere juridic să poată fi atribuită, prin regulile de imputare juridică dictate, ordinii juridice a organizației.
Condiția acestei persoane în rândurile organizației trebuie să fie reglementată printr-un statut international.
Sub acest aspect s-a demonstrat că nu este necesar ca persoana să fie legată printr-un raport de serviciu având un caracter profesional sau permanent. Funcționarul onorific poate servi în organizațiile internaționale și se bucură de același tratament specific ca și funcționarii angajați.
În dreptul comunitar, agenții sunt împărțiți în 2 categorii:
agenți permanenți, care se mai numesc și funcționari.
ceilalți agenti, care la randul lor pot fi:
temporari, angajati pe o perioada de 5 ani;
auxiliari, angajati cel mai des pentru un an, de regula pentru a înlocui un funcționar permanent aflat in imposibilitatea de a-și realiza pentru o perioada atribuțiile.
agenți locali, care sunt cel mai des folosiți în delegații.
La selectarea unui viitor funcționar public european sunt avute în vedere condiții precum: naționalitatea, exercitarea drepturilor civile și prestarea serviciului militar pentru barbați, garanții de moralitate, aptitudini fizice și psihice, pregătire, experiență, cunoștințe lingvistice, vechime în muncă. Se ia în considerare criteriile geografice, pentru a se ajunge la o repartizare armonioasă a funcțiilor între țările membre, mai ales în privința funcției de conducere.
Recrutarea într-o funcție publică europeană se realizează prin concurs, cu excepția funcțiilor politice. Este interzisă recrutarea unui funcționar pe criterii exclusiv naționale fără să se aibă în vedere meritul de pregătire, experiența profesională și spiritul internațional.
Pentru a asigura ocuparea funcțiilor publice europene de persoanele cele mai potrivite, se impune ca organismele comunitare să garanteze funcționarilor publici europeni o adevarată independența față de statele membre și să le garanteze dreptul la carieră, protejându-i și insitutind un sistem jurisdicional independent, care sa asigure pentru funcționarii comunitari pronunțarea unor soluții obiective de către jurisdicțiile comunitare, atunci când li se încalcă drepturile.
În ceea ce privește statutul funcționarilor publici europeni, acesta presupune drepturi și obligații care le conferă un regim de protecție, ce are la bază principiile egalității între state și independența funcțiilor.
În ultimii ani s-a observat o creștere a numărului funcționarilor publici din cauza dezvoltării acțiunii administrației, uneori datorită unor presiuni politice și din dorința asigurării clientelei politice. Funcționarii colectivităților locale tind să obțină același statut cu funcționarii de stat.
CAPITOTUL III
ASPECTE GENERALE PRIVIND SANCȚIUNILE DE DREPT PENAL
În capitolele de mai sus am analizat noțiunea de funcționar public în cadrul dreptului administrativ și penal, trăsăturile, îndatoririle de serviciu, etica și deontologia acestuia, modalitățile prin care trebuie să-și îndeplinească atribuțiile cu fidelitate, corectitudine și conștiinciozitate.
Funcționarii publici sunt purtătorii puterii discreționare a administratiei publice și de multe ori pot fi corupți sau se pot manifesta abuziv, încălcând drepturile și interesele cetățenilor. În aceasta situație, pentru a putea îndrepta comportamentul și faptele care aduc atingere intereselor publice sau ale persoanelor, au apărut sancțiunile de drept penal, menite să-l prevină pe funcționarul public asupra consecințelor nefavorabile în urma încălcării normelor penale.
Funcționarii publici trebuie să fie avertizați și să cunoască urmările negative în cazul săvârșirii unor fapte grave. Prin sancțiunile aplicate acestora se restabilește ordinea de drept și se realizează atât prevenirea săvârșirii de infracțiuni din partea celui sancționat, cât și prevenirea săvârșirii de către alte persoane.
Astfel prin sancțiunile de drept penal, funcționarii publici sunt informați cu privire la pedepsele ce le vor fi aplicate, în cazul nesocotirii normelor de drept penal.
3.1 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CONCEPTUL DE SANCȚIUNE
În identificarea tipurilor de sancțiuni specifice diferitelor ramuri ale dreptului se întâlnesc mai multe tipuri de sancțiuni specifice domeniului: sancțiuni civile, administrativ-contravenționale, disciplinare, financiare,internaționale și nu în ultimul rând sancțiuni penale. De altfel, sancțiunea poate fi privită ca parte în structura tehnică a normei juridice, ca element al raportului juridic de constrângere sau ca instituție juridică, ori ca element de realizare al răspunderii juridice.
Definiția normei juridice arată că, aceasta are în conținutul său o prescripție, adică un ordin formulat de drept, al cărui respect este asigurat prin constrângerea publică, ordin grefat pe o situație, premiză care justifică însăși necesitatea ordinului, precum și consecința neîndeplinirii ordinului, adică o sancțiune. Asigurarea îndeplinirii prescripției conținute se sprijină pe forța coercitivă a autorității publice, care, din punct de vedere tehnic, se exteriorizează în ceea ce se numește sancțiunea normei juridice, mai exact acea acțiune socială, organizată prin drept, care comportă o putere de constrângere.
Din punct de vedere tehnic, norma juridică are în componența sa următoarele elemente: ipoteza, dispoziția și sancțiunea. Orice normă juridică are în componența ei consecința nerespectării dispoziției, adică sancțiunea la care este expus cel care a nesocotit aceasta dispoziție. Astfel, sancțiunea ca parte structurală a normei juridice nu poate lipsi, ea fiind de natură a imprima specificul normei juridice, în raport cu alte norme sociale . Ea poate fi absentă din construcția tehnică a unei norme concrete, dar, întotdeauna, se regăsește, fie în structura altor norme, fie separat.
Sancțiunea ca parte componentă a normei juridice prezintă particularități în raport cu natura normei juridice din care face parte, particularități care au putut face posibilă, atât clasificarea normelor juridice, cât și clasificarea sancțiunilor juridice.
3.2 NOȚIUNEA ȘI CARACTERELE SANCȚIUNILOR DE DREPT PENAL.
La începutul societății omenești a fost răzbunarea nelimitată, apoi talionul (limitat la răul făcut, dinte pentru dinte), abandonul noxal (vinovatul era predat familiei victimei pentru a scăpa, în acest fel , familia celui vinovat de răzbunarea colectivă), compoziția (constă într-o indemnizație compensatoare care excludea dreptul la răzbunare) cunoscută la romani in epoca celor 12 table.
Răzbunarea privată a coexistat mult timp alături de represiunea publică. Apoi dreptul grec și Legea celor 12 table au considerat că numai statul are dreptul de a sancționa unele delicte publice, cum ar fi omorul, iar statul, la Roma și apoi în dreptul franc și feudal, lua o parte din compoziție, devenită în acest fel legală, care purta numele de fredum, cu titlu de amendă, iar cealaltă parte era vărsată victimei sau celor care aveau dreptul.
Biserica a avut și ea un rol important prin acordarea dreptului de azil în biserici. În acest fel suspenda exercitarea răzbunarii. De asemenea, la anumite date religioase era declarat armistițiul lui Dumnezeu.
Noțiunea de sancțiune cuprinde în sfera sa ansamblul sancțiunilor reglementate, în mod principal sau secundar, prin normele dreptului penal, noțiunea căreia i-ar corespunde expresia de sancțiuni în dreptul penal, în raport cu sancțiunile pe care dreptul penal le reglementează în mod special.
Sancțiunile de drept penal reprezintă consecințe ale încălcării normelor penale. Realizarea normelor de drept penal are loc prin respectarea de bună voie de către majoritatea indivizilor a perceptelor penale. Pentru cei ce respectă normele penale, care își conformează conduita perceptelor penale din convingere că respectarea acestora este în interesul lor și al întregii societăți, sancțiunile penale din normele respective evidențiază doar importanța valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptelor care ar aduce atingere acestor valori.
Fața de cei care își conformează conduita dispozițiilor din normele penale, din teama de a nu fi sancționați, sancțiunile penale reprezintă amenințarea cu anumite privațiuni și suferințe inevitabile în cazul încălcării normelor penale. Prin prevederea sancțiunilor în normele penale se realizează prevențiunea generală, se atrage atenția tuturor destinatarilor, că în apărarea valorilor sociale este interesată întreaga societate, iar întinderea sancțiunilor este o reflectare a importanței acordate valorilor sociale respective apărute prin normele penale.
Față de cei care, cu toată amenințarea sancțiunilor din normele penale, au săvârșit faptele interzise, au încălcat dispozițiile din normele penale, sancțiunile sunt consecințe inevitabile ale conduitei lor periculoase, sunt menite să asigure atât constrângerea, cât și reeducarea celor care au comis fapte interzise prin normele penale.
Prin aplicarea sancțiunilor de drept penal, se restabilește ordinea de drept, se realizează atât prevenirea săvârșirii de infracțiuni din partea celui sancționat, cât și prevenirea săvârșirii de catre alții de fapte interzise prin normele penale.
Sancțiunile de drept penal constituie o instituție de bază a dreptului penal care alături de instituția infracțiunii și instituția răspunderii penale formează pilonii oricărui sistem de drept penal.
Reglementarea sancțiunilor de drept penal este importantă pentru întreaga reglementare penală, înscriindu-se ca aspect esențial al principiului fundamental al legalității și contribuind la realizarea ordinii de drept atât prin conformare cât și prin constrângerea exerictată fața de cei care au nesocotit dispozițiile normelor penale. Sancțiunea este consecința stabilirii răspunderii penale a făptuitorului.
Prin trăsăturile caracteristice, sancțiunile de drept penal se deosebesc de celelalte sancțiuni juridice, astfel:
Sanctiunile de drept penal sunt prevăzute în norme penale și se aplică sau se iau numai de către organele penale;
Sancțiunile penale au caracter retributiv, represiv, implică o restrângere a drepturilor, o privațiune, o suferință. Astfel de caractere au pedepsele;
Sancțiunile de drept penal au ca scop prevenirea săvârșirii de noi fapte periculoase atât de cel căruia i se aplică sancțiunea cât și prin exemplaritatea față de ceilalti indivizi care ar fi tentați să săvârșească fapte prevăzute de legea penală;
Sancțiunile de drept penal sunt necesare pentru apărarea valorilor sociale și sunt inevitabile atunci când s-a stabilit răspunderea penală a faptuitorului.
3.3 PRINCIPIILE SANCȚIUNILOR DE DREPT PENAL ÎN LEGISLAȚIA PENALĂ ROMANĂ ACTUALĂ
În stabilirea și aplicarea sancțiunilor de drept penal se disting idei conducătoare, principii instituționale care corespund principiilor fundamentale ale dreptului penal, dar care acționează într-un mod specific.
În literatura juridică sunt considerate principii ale sancțiunilor de drept penal următoarele: legalitatea sancțiunilor de drept penal, stabilirea unor sancțiuni comparabile cu conștiința morală și juridică a societății, stabilirea unor sancțiuni revocabile, individualizarea sancțiunilor de drept penal, personalitatea sancțiunilor de drept penal.
Principiul legalității sancțiunilor de drept penal este un aspect al principiului fundamental al dreptului penal, ca de altfel al întregului nostru sistem de drept. Acest principiu presupune că numai prin lege se pot stabili sancțiunile de drept penal. Legalitatea sancțiunilor de drept penal este cerută de natura acestora fiind cele mai grave sancțiuni juridice, și astfel numai legiuitorul este îndreptățit să le stabilească.
Principiul legalității are și o constatare în art.2 din Codul penal, unde, pe lângă legalitatea infracțiunii și a răspunderii penale, este prevăzută și legalitatea sancțiunilor de drept penal prin dispozițiile: Legea prevede faptele care constituie infracțiuni, pedepsele care se aplică și măsurile care se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte.
Se poate observa că legiuitorul a consacrat în mod cert principiul legalității nu doar a pedepsei, ci și a celorlalte sancțiuni de drept penal. În această manieră, s-a subliniat in literatura de specialitate că adagiul nulla poena sine lege, ar trebui completat, extins și la celelalte sancțiuni și astfel să devină nulla sanctio poenalis sine lege.
Principiul stabilirii unor sancțiuni compatibile cu conștiința juridică și morală a societății este un aspect al principiului fundamental al umanismului dreptului penal și presupune că sancțiunile de drept penal să fie acceptate de conștiința juridică și morală a societății, adică sancțiunile de drept penal să nu conducă la înjosirea persoanei umane.
Acest principiu presupune că nu se vor admite sancțiuni care provoacă suferințe fizice, care înjosesc persoana umană (ex.: bătaia, însemnarea pe corp, legarea la stâlpul infamiei). Principiul își găsește consacrarea și în Codul penal român în art.52 unde se arată că: executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnatului.
Principiul stabilirii unor sancțiuni revocabile este determinat de natura coercitivă a sancțiunilor penale și presupune stabilirea unor sancțiuni care să poată fi retrase, remise în caz de eroare, în caz de iertare, care să nu aibă efecte definitive odată aplicate.
Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal presupune că sancțiunile de drept penal să fie astfel stabilite încât să permită o adaptare, o gradare a lor în funcție de periculozitatea făptuitorului și de pericolul social al faptei. Principiul are în vedere atât stabilirea cât și aplicarea acestor sancțiuni.
În stabilirea sancținilor de drept penal se urmărește găsirea acelor sancțiuni care permit o individualizare, o adaptare a acestora în funcție de gradul de pericol social al faptei, al periculozității faptuitorului.
Principiul personalității sancțiunilor de drept penal presupune că sancțiunile se stabilesc și se aplică numai celor care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Personalitatea răspunderii penale se răsfrânge și presupune personalitatea sancțiunilor de drept penal. Această normă admite că sancțiunea se răsfrânge numai asupra celui care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Sancțiunea nu trebuie să aibă efecte și asupra altor persoane. Chiar și atunci când sancțiunea de drept penal privește patrimoniul făptuitorului, aceasta trebuie astfel stabilită și aplicată ca să nu se răsfrângă asupra persoanelor aflate în întreținerea făptuitorului.
3.4 FELURILE SANCȚIUNILOR DE DREPT PENAL
În lupta împotriva infracționalității, măsurile de apărare socială s-au diversificat, rod al dezvoltării științelor penale (criminologia, știința penitenciară) care au reliefat necesitatea găsirii celor mai eficiente măsuri de restabilire a ordinii de drept încălcate, de prevenire a săvârșirii acestora în viitor.
Corespunzător acestor cerințe, în legislațiile penale, pe lângă pedepse considerate mult timp singurele sancțiuni de drept penal eficace în lupta împotriva infracționalității, au fost introduse și alte sancțiuni de drept penal cu rol preponderent preventiv, educativ.
În Codul penal român sunt prevăzute trei categorii de sancțiuni de drept penal: pedepsele, măsurile de siguranța și măsurile educative.
3.5 PEDEAPSA
3.5.1 DEFINIȚIA ȘI TRĂSĂTURILE PEDEPSEI
Noțiunea de pedeapsă este proprie științei dreptului penal, deoarece, din punct de vedere penal, termenul își are specificul său, specific determinat de particularitățile, finalitățile ce o definesc ca atare. Astfel, știința dreptului penal este cea care atribuie pedepsei un conținut juridic. În zilele noastre noțiunea de pedeapsă este frecvent folosită pentru desemnarea consecințelor săvârșirii de infracțiuni, deci de fapte grave, în timp ce, pentru desemnarea consecințelor săvârșirii unor abateri se folosește noțiunea de sancțiune.
Noțiunea de pedeapsă își are istoricul său. În dreptul penal român s-a folosit termenul de poena, de origine greacă poeni, care exprimă două sensuri: sensul de răscumparare a daunelor, vătămărilor pricinuite prin actul delictuos, sens ce amintește de compozițiunea antichității și sensul de ispășire, adică sensul religios al pedepsei.
În legiuirile mai vechi, Pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu, utilizează termenul autohton, acela de cercetare, termen ce nu exprimă o încărcătura juridică. Abia prin legiuirile fanariote se introduce termenul de pedeapsă, care își are originea în substantivul din greacă modernă pedevzisis, ce înseamnă instrucție, învățătură de corecție, cumințire.
Pedeapsa cu moartea este denumită și pedeapsă capitală: pedepsele care lipsesc persoana de libertate se numesc pedepse privative de libertate; pedepsele care privesc bunurile se numesc pedepse pecuniare; pedepsele care privesc drepturile condamnatului se numesc pedepse privative de drepturi.
Pedeapsa a fost definită ca fiind o sancțiune de drept penal, care constă într-o măsură de constrângere și reeducare prevăzută de lege, ce se aplică infractorului de către instanța de judecată, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni, sau ca fiind o sancțiune specifică dreptului penal, sancțiune pe care judecatorul o aplică celui care nesocotește o normă de drept penal, sau ca o modalitate a sancțiunii juridice ce constă într-un rău impus infractorului prin contrângere ca urmare a infracțiunii comise, și reprezintă totodată dezaprobarea statului și a societății față de infractor și de fapta sa.
Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare, prevăzută de lege, aplicata de instanța judecatorească infractorului în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.
Alăturat definițiilor docrinare, norma cuprinsă în art.52 din Codul penal al României oferă definitia legală a pedepsei. Aici pedeapsa este definită ca o măsură de constrângere aplicată în scopul reeducarii condamnatului și al prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni. Încercările doctrinare traduc într-o formă sau alta, această definiție legală a pedepsei.
Trăsăturile caracteristice ale pedepsei sunt urmatoarele:
Pedeapsa este o măsură de constrângere statală, o măsură de represiune, de privațiune pentru cel care a nesocotit dispozițiile imperative ale normei penale și a comis fapta incriminată. În acest fel pedeapsa implică o suferință, o privațiune sau o restrângere de drepturi civice, o privațiune de bunuri, de libertate. Pedeapsa se aplică de catre stat în numele societății. Statul este unicul subiect activ al răspunderii penale, el are dreptul, dar și obligația tragerii la răspundere penală a celor ce se fac vinovați de săvârșirea unor infracțiuni, prin care se aduce atingere ordinii de drept, valorilor sociale apărate de aceasta ordine.
Pedeapsa este un mijloc de reeducare și îndreptare a celui condamnat pentru a se putea încadra în rândurile membrilor corecti ai societății. Prin aplicarea pesepsei nu se urmărește doar reprimarea infractorului, ci și formarea la acesta a unei noi atitudini fața de valorile sociale. Față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, pedeapsa prevăzută în lege exercită un rol preventiv.
Când, cu toata amenințarea ce a exercitat-o pedeapsa prevăzută în legea penala, o persoană a săvârșit infracțiunea, pedeapsa, pe lângă constrângerea ce o presupune, are și un rol de reeducare, în sensul că prin aplicarea și prin executarea ei se urmărește formarea unei conștiințe noi condamnatului, astfel ca acesta să nu mai săvârșească infracțiuni în viitor. Între cele două fațete ale pedepsei, de a fi o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare, există o concordanță deplină: Constrângerea apare ca mijloc sau instrument de continuare în condiții speciale a procesului educativ.
Pedeapsa este prevăzută de lege. Prin prevederea în lege a pedepsei se dă expresie deplină principiului legalității în dreptul penal și se exprimă implicit caracterul de constrângere a statului ce se realizează prin pedeapsă.
Pedeapsa se aplică doar de către instanțele judecătorești. Prin aceasta se realizează importanța deosebită a pedepsei în cadrul sancțiunilor de drept penal, faptul că aplicarea acesteia este de atributul exclusiv al unor organe specializate ale statului -instanțele judecatorești- care vor aplica pedeapsa numai dacă se stabilește răspunderea penală a infractorului.
Pedeapsa are caracter personal, căci ea se aplică exclusiv persoanei vinovate de săvârșirea unei infracțiuni, nefiind de conceput o transferare a pedepsei, indiferent de natura sa, asupra altor persoane, străine de procesul infracțional.
Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni. Prin această trăsătură pedeapsa realizează împiedicarea făptuitorului să mai comită alte fapte prevăzute de legea penală, determinând o schimbare de atitudine, o atenționare cu privire la inevitabilitatea pedepsei în caz de săvârșirea de noi infracțiuni.
Pedeapsa prezintă și un caracter infamant, care o distinge de alte sancțiuni juridice, căci, ea include, o dezaprobare, la care se adaugă și o oarecare repulsie a societății față de cel pedepsit -caracter care, într-un mod indirect, ajută, uneori, la reeducarea celui condamnat.
ISTORICUL PEDEPSEI
Încă din epoca ce precede revoluția franceză de la 1789, au existat încercări de fundamentare stiințifică a fenomenului pedepsirii. Interesul a fost determinat îndeosebi de practicile justiției feudale, caracterizată prin arbitrariu și o barbarie de neînchipuit în aplicarea pedepselor. Burghezia a debutat cu sugestii pentru umanizarea pedepselor. Din complexitatea acestor construcții teroretice în legătură cu pedeapsa s-au cristalizat mai multe teorii despre pedeapsă, ce au fost grupate în : teorii absolute, teorii relative și teorii mixte.
Teoriile absolute despre pedeapsă.
Aceste teorii, concep pedeapsa ca un scop în sine, ca un echivalent al răului ce s-a pricinuit prin infracțiune, rău care comportă o dedublare, și anume, el era văzut, pe de o parte, ca un prejudiciu, o daună, iar, pe de altă parte, ca o ofensă adusă divinității, infracțiunea fiind un păcat, căci reprezintă o încalcare a canoanelor bisericești, morale, religioase. Prin pedeapsă se realizează ispășirea de păcat, concilierea cu divinitatea.
Întreaga gândire a epocii medievale a fost marcată de filozofia metafizică și gândirea teologică. În concepția lui Kant, menirea pedepsei era de a restabili dreptatea absolută. Ea era necesară, căci păcatul o atrăgea obligatoriu. Justificarea pedepsei se purta sub deviza …pentru ca sângele vărsat să nu cadă asupra poporului- idee, în raport cu care legea talionică s-a practicat până în secolul XVIII.
Teoriile relative asupra pedepsei.
Acestea relevă utilitatea socială a pedepsei. Acum pedeapsa trebuie să răspundă unor deziderate de ordin social și să realizeze anumite obiective, precum:
– intimidarea celorlalti membrii ai societății, sub exemplul pedepsei;
– izolarea infractorului de societate, care astfel este protejată.
Aceste obiective erau menite a răspunde, într-o oarecare măsură, prevenției generale și prevenției speciale a pedepsei.
Teoriile mixte.
În grupa teoriilor mixte se realizează o sinteză a primelor două grupe, în sensul că, pedeapsa este privită ca mijloc de a ispăși un păcat, cât și ca mijloc de prevenție, chiar de reeducare a infractorilor, în viitor.
3.5.3 SCOPUL ȘI FUNCȚIILE PEDEPSEI
Scopul pedepsei este consacrat în art. 52 alin. 1 din Codul penal al României, unde se arată că: Scopul pesepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Prevenirea se realizează atât pentru cel căruia i se aplică o pedeapsă care este menită să asigure constrângerea și reeducarea infractorului, așa numită prevenție specială, cât și pentru ceilalți destinatari ai legii penale care sub amenințarea cu pedeapsa prevăzută în norma penală își conformează conduita exigențelor acesteia, așa numita prevenție generală.
Prevenția specială și generală constituie scopul imediat al pedepsei, scop care este determinat de aplicarea corectă a pedepsei pentru săvârșirea de infracțiuni.
Scopul imediat al pedepsei care este tot prevenirea săvârșirii de infracțiuni se realizează prin incriminarea unor fapte periculoase și prevederea pedepsei corespunzătoare.
Prevenția generală se săvârșeste ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală, prin cunoașterea și aderarea membrilor societății la dispoziția normei respective (a celor care o respectă) și prin teama de pedeapsă sau altă sancțiune (pentru cei care ar fi tentați să comită infracțiuni). Pedeapsa are în acest caz și un rol preventiv anteinfracțional. Prevenția generală are loc și ca urmare a aplicării pedepsei concrete celor care au comis infracțiuni, deoarece unele persoane care s-ar fi gândit să comită o infracțiune, se abțin datorită faptului că știu cum au fost sancționati unii infractori.
Prevenția specială urmărește împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni de către cel condamnat și constituie scopul direct al pedepsei aplicate. Ea se realizează prin funcția corectivă a pedepsei, care depinde de specia acesteia, de durata sau cuantumul ei concret și de modul cum se execută. Infractorul este considerat, în momentul în care ea este executată sau socotită ca executată pedeapsa, ca fiind reeducat. Prevenția specială are rol postinfracțional.
Procesul reeducării începe însă înainte de aplicarea pedepsei, din momentul pornirii procesului penal și durează până la executarea acesteia. Pentru ca pedeapsa să fie eficace este necesar să întrunească anumite condiții. Astfel ea trebuie să fie:
-legală ;
– personală, deoarece se aplica numai celui vinovat de comiterea infracțiunii (potrivit principiului răspunderii penale personale);
-adaptabilă, adică să poată proportionaliza în funcție de pericolul concret al oricărei infracțiuni, al infractorului și de împrejurările atenuante și agravante în care s-a comis infracțiunea (potrivit principiului individualizării pedepsei). Din acest considerent, pedeapsa legală este, cu unele excepții, relativ determinată, având o limită minimă și una maximă, atât generală cât și specială. De asemenea sunt prevăzute uneori, doua pedepse principale alternative pentru aceeași infracțiune, fiecare cu limitele ei speciale. Aceasta pentru ca pedeapsa să fie corespunzătoare pericolului concret al infracțiunii, fiindcă dacă depăsește necesitatea apărării valorilor sociale în raport cu pericolul ei concret, ea devine injustă și, ca atare, nu mai este necesară.
-aflictivă și moralizatoare, adică să cauzeze o anumită suferință care să contribuie la îndreptarea și reeducarea condamnatului. Daca nu ar produce o anumită suferință, nu s-ar putea vorbi nici de pedeapsă. Însă, suferința să nu constituie un scop în sine;
– egală pentru toți infractorii care au săvârșit același fel de infracțiune și care prezintă același grad concret de pericol, fără a ține seama de funcția pe care aceștia o îndeplinesc în societate, de naționalitate, sex sau de alte criterii decât cele prevăzute de lege;
– inevitabilă, deoarece persoanele care au comis o infracțiune să știe că nu vor scăpa de pedeapsa, care este consecința de neînlăturat a săvârșirii unei infracțiuni.
Umanismul dreptului penal se reflectă și în modul de executare a pedepsei, prin aceea că ea nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnatului (art.52, alin.2 din Codul penal al României ).
Funcțiile pedepsei reprezintă mijloace de realizare a scopului acesteia, adică prevenirea săvârșirii de infracțiuni. Aplicarea pedepsei constituie totodată un avertisment pentru alți indivizi care ar fi tentați să săvârșeasca infracțiuni, fiindcă răspunderea penală și aplicarea pedepsei sunt de neînlăturat.
În literatura juridică penală se consideră că pedeapsa îndeplinește următoarele funcții:
Funcția de constrângere, este unanim recunoscută în literatura juridică și consacrată în definiția legală a pedepsei (art.52 Cod penal) pedepasa este o măsură de constrângere.
Funcția de constrângere a pedepsei este de esența acesteia implicând o privațiune de drepturi, de bunuri, o restrângere a acestora. Condamnatul este forțat să suporte privațiunile, restricțiile prevăzute ca pedeapsă, ca răspuns la conduita lui periculoasă prin care a nesocotit dispozțiile legii penale.
Deși îndeplinește o funcție de constrângere, de reprimare, pedeapsa nu trebuie să provoace suferințe fizice sau să înjosească persoana condamnatului.
Funcția de reeducare este funcția pedepsei evidențiată în doctrina penală și consacrată legislativ. Pedeapsa pe lângă funcția de constrângere ce o exercită asupra condamnatului îndeplinește și funcția de reeducare a acestuia, deoarece în dreptul penal încetează de a mai fi o pură retribuție (rău pentru rău), ci este menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.
Funcția de reeducare a pedepsei se poate observa în înrâuirea pe care o exercită asupra conștiinței condamnatului pe parcursul procesului penal, din momentul judecății, al aplicării pedepsei, mai ales în timpul executării pedepsei unde măsurile de reeducare sunt adaptate în funcție de gravitatea pedepsei și personalitatea infractorului (în cazul pedepsei cu închisoarea).
Pe lângă funcțiile de constrângere și reeducare ale pedepsei care servesc în principal prevenirii speciale, în doctrina penală mai sunt examinate funcțiile de exemplaritate și de eliminare care, ar îndeplini în principal prevenția generală.
Funcția de exemplaritate a pedepsei se manifestă și decurge din caracterul ei inevitabil atunci când a fost săvârșită o infracțiune. Funcția nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracțiune.
Fermitatea, promptitudinea, intrasigența cu care este pedepsit infractorul exercită o influență pozitivă asupra altor indivizi care vor fi determinați astfel să nu săvârșească infracțiuni, deoarece pedeapsa este inevitabilă.
Funcția de eliminare constă în înlăturarea temporară sau definitivă a condamnatului din cadrul societății. În Codul penal acesta funcție a pedepsei se realizează în ambele forme: izolarea temporară a infractorului când se aplică pedeapsa închisorii care întotdeauna este pe timp mărginit și eliminarea definitivă, când în cazuri excepționale, se aplica pedeapsa detențiunii pe viață.
3.5.4 CLASIFICAREA PEDEPSEI
Principalele sancțiuni de drept penal -pedepsele- sunt cunoscute în legislații într-o diversitate de forme. În doctrină și în legislații se fac diferite clasificări în funcție de diferite criterii și care ajută la o mai bună cunoaștere a pedepselor.
După rolul și importanța atribuită pedepsei se disting:
Pedepse principale;
Pedepse complementare;
Pedepse accesorii.
Pedepsele principale sunt de sine stătătoare, au rol principal în sancționarea infractorului. De aceea pentru orice faptă incriminată, este prevăzută în lege, în mod obligatoriu pedeapsa principală aplicabilă în cazul săvârșirii acesteia. Este pedeapsa care se poate aplica singură infractorului, fără a fi condiționată de aplicarea altor sancțiuni de drept penal.
Pedepsele complemantare sunt acele pedepse care au rolul de a completa represiunea și sunt aplicabile numai pe lângă o pedeapsă principală. Pedepsele complemantare nu pot ființă de sine stătător, de aceea mai sunt numite și pedepse secundare sau alăturate.
Pedepsele accesorii sunt un accesoriu al pedepsei principale, decurg din pedeapsa principală.
După obiectul asupra căruia poartă sancțiunea, se disting:
Pedepse privative de viată;
Pedepse corporale;
Pedepse privative de libertate;
Pedepse privative sau restrictive de drepturi;
Pedepse morale;
Pedepse pecuniare.
Pedepse privative de viată prin care se ridică viata infractorului- pedeapsa cu moartea.
Pedepse corporale care privesc corpul persoanei, provocarea unei suferințe fizice (bătaia, ciuntirea etc.).
Pedepse privative de libertate care privesc lipsirea de libertate a infractorului pe timp determinat sau perpetuu.
Pedepse privative sau restrictive de drepturi care privesc interzicerea exercitării unor drepturi politice sau civile.
Pedepse morale care se adresează moralului infractorului prin care se manifestă dezaprobarea publică a infractorului pentru fapta comisă, neimplicând alte restrângeri de drepturi.
Pedepse pecuniare care privesc patrimoniul condamnatului (amenda, confiscarea averii).
C. După gradul de determinare a pedepselor prin lege, se disting: pedepse determinate și pedepse nedeterminate.
Pedepsele determinate se caracterizează prin prevederea acestora în lege atât în natura lor cât și în cuantum. La rândul lor, pedepsele determinate pot fi: absolut determinate și relativ determinate.
Pedepsele absolut determinate presupun prevederea în lege a duratei, a cuantumului fix în care se aplică respectiva pedeapsă.
Pedepsele relativ determinate sunt acelea pentru care prin lege sunt prevăzute limite între care, astfel de pedepse, pot fi aplicate.
Determinarea pedepsei poate avea loc prin: prevederea unei limite maxime și minime între care pedeapsa se poate aplica; prevederea doar a minimului pedepsei, caz în care maximul pedepsei este cel general; prevederea maximului până la care se poate aplica pedeapsa, caz în care limita minimă este aceeași cu minimul general.
Pedepsele nedeterminate presupun prevederea în lege doar a naturii lor, fără a fi determinate limitele acestora între care pot fi aplicate pentru săvârșirea de infracțiuni. Datorită neajunsurilor, care ar genera arbitrariul, abuzurile, sistemul pedepselor nedeterminate nu este acceptat în legislațiile penale moderne.
În literatura juridică se mai disting: pedepse unice și pedepse multiple.
Pedepsele unice sau singulare sunt prevăzute câte una pentru fapta incriminată.
Pedepsele multiple se caracterizează prin prevedrea pentru aceiași infracțiune a mai multor pedepse de natură diferită. Pedepsele multiple pot fi: cumulative, când se aplică toate pentru sancționarea făptuitorului și alternative când din cele două sau trei pedepse prevăzute pentru aceeași infracțiune instanța alege doar una.
3.5.5 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI.
Pedeapsa trebuie să posede o serie de calități de natură a asigura realizarea scopului și funcțiilor pedepsei. Printre aceste calități se remarcă adaptabilitatea pedepsei, căci pedeapsa trebuie să fie adaptabilă de o diviziune elastică, încât să permită adaptarea ei concretă la gradul de pericol social al faptei și al faptuitorului.
Aceasta adaptare este rezultatul unui proces complex, deoarece ea cuprinde o serie de activități, desfășurate de diferite organe, după criterii și regului determinate sau determinabile în raport cu fapta săvârșită și persoana celui care a săvârșit-o, la care, uneori, se adaugă o serie de factori exteriori, datorită dimensiunii spațiale și temporale a fenomenului juridic spațial.
Activitatea ce intră în conținutul acestor noțiuni a fost inițial desemnată prin conceptul de adaptare. Termenul de individualizare este atribuit juristului austriac Wahlberg, care l-a folosit pentru prima oară în anul 1869. Noțiunea a fost pusă în circulație și s-a generalizat după publicarea lucrării lui R. Saleilles L’individualisation de la peine, în anul 1909. Aceluiași concept îi corespunde și o evoluție istorică, evoluție ce se înregistrează cu evoluția funcțiilor și scopurilor pedepsei.
Astfel pentru fondatorii doctrinei clasice, fundamentul pedepsei este utilitatea socială ți deci, măsura pedepsei nu poate fi decât infracțiunea. Abia în prima jumatate a secolului a XIX-lea problema individualizării pedepselor devine de prim ordin. Gândirea vremii este obsedată de descoperirea cauzalității infracționale, sfera în care se vor evidenția mai mulți factori care se impun a fi luați în considerare și tratați, în vederea preîntâmpinarii fenomenului infracțional. Între acești factori, un loc central îl ocupă persoana infractorului. Liberul arbitru cedează locul determinismului absolut al infracțiunilor.
Ferri, atribuie infracțiunii o cauzalitate internă, determinată de factori organici și biologici inerenți construcției psiho-fizice a infractorului, precum și factori externi, inerenți mediului fizic și social în care trăiește infractorul. În concepția pozitivistă, fundamentul pedepsei este necesitatea apărării sociale. Pedeapsa, fiind o măsură de apărare socială, nu apare necesară predeterminarea întinderii sale și deci, ea se va aplica pe o durată nedeterminată, urmând a fi înlăturată atunci când se va constata că, scopul sau a fost atins.
Noțiunea de individualizare are înțelesul de alegere a acelei sancțiuni care se adaptează stării de pericol proprie fiecărui infractor în parte.
După al doilea război mondial, doctrina modernă a apărării sociale, apărută în Italia, situează individualizarea măsurilor de apărare socială într-un nou plan. Infracțiunea este privită ca o faptă a omului, o manifestare a personalității sale, motiv pentru care se preconizează necesitatea unei individualizări judiciare și a uneia penitenciare, judecătorul dobândind puteri de individualizare a sancțiunilor. Mai tarziu, doctrina neoclasică vizează pedeapsa în caracterul său retributiv, iar tratamentul penal, în necesitatea adaptării lui, personalității fiecarui infractor.
Pornind de la aceste considerații, observăm că individualizarea pedepsei are capacitatea de a se structura după regulile oricărui sistem, capacitatea specifică instituțiilor juridice. Individualizarea sancțiunilor de drept penal reprezintă o instituție juridică, ce se integrează armonios în macroinstituția juridică cunoscută sub numele de sancțiuni de drept penal.
Individualizarea sancțiunilor de drept penal reprezintă acea instituție juridică de drept penal ce cuprinde ansamblul normelor juridice menite a reglementa activitatea ce se desfășoară de organele cu atribuții de înfăptuire a politicii penale, în temeiul și în baza legii, în scopul adaptării sancțiunilor de drept penal, în raport cu gradul de pericol social al infracțiunii și cu persoana infractorului, în așa fel, încât scopul și funcțiile acestor sancțiuni să fie satisfăcute, cu finalitatea promovării și menținerii ordinii de drept și binelui public.
În teoria dreptului penal se disting trei forme de individualizare, forme ce corespund definiției instituției individualizării pedepselor și anume: individualizare legală, individualizare juridică și individualizare administrativă.
Individualizarea legală a pedepsei este forma de individualizare, în cadrul căreia operațiunea de individualizare este efectuată de legiuitor, prin însăși norma penală. Norma penală incriminatoare, legea penală, stabilește, într-un mod abstract, specificul fiecărei infracțiuni, adică: ce pedeapă, cu o durată variabilă între o limită minimă și o limită maximă, dând posibilitatea unei determinări concrete. Individualizarea legală se asigură și prin varietatea pedepselor, prin varietatea de tratament, prin condițiile de executare pentru fiecare pedeapsă în parte.
Unii autori consideră că, individualizarea legală este o falsă individualizare, căci legea nu poate să prevadă decât specii, ea nu cunoaște indivizi. În această concepție, individualizarea este concepută ca o activitate concretă, legală exclusiv de infracțiunea săvârșită și persoana celui care a săvârșit-o. Pentru adepții acestei concepții, individualizarea legală nu reprezintă, decât organizarea legală a activității propriu-zise de individualizare, în sensul că, prin individualizarea legală, legiuitorul fixează doar criterii ce trebuie avute în vedere în activitatea de individualizare propriu-zisă, căci individualizarea nu poate fi, decât o operațiune post delictum.
Individualizarea legală se caracterizează prin următoarele operațiuni:
Stabilirea cadrului general al pedepsei.
Acest cadru este prevăzut în art. 53 din Codul penal și cuprinde cele trei categorii de pedepse, limitele generale ale cuantumului sau duratei lor. Aceste categorii de pedepse au o importanța funcțională diferențiată, ce răspunde principiilor politicii penale, fiind socotite ca apte înfaptuiriii scopurilor acestei politici. Cadrul fiind general, trebuie avut învedere la stabilirea pedepselor pentru diferitele infracțiuni, căci limitele speciale ale cunatumului sau duratei acestora nu pot depăși limitele generale.
Stabilirea felului pedepselor și a limitelor lor speciale.
Legiuitorul selectează din cadrul general al pedepsei, acele pedepse ce ar fi mai adecvate necesităților de combatere a fiecărui tip particular de infracțiune, stabilind pentru fiecare dintre pedepsele alese un minim și un maxim special.
Stabilirea limitelor de modificare a pedepselor sub influența cauzelor de agravare sau atenuare a pedepsei.
Legiuitorul a identificat o serie de stări, situații, împrejurări cărora le-a atribuit rol de cauze de agravare sau de atenuare a pedepsei, în cadrul carora, legiuitorul determină limitele între care pedeapsa poate fi sporită sau redusă de instanțele de judecată.
Individualizarea juridică sau judecatorească este forma de individualizare ce se efectuează de instanțele de judecată, în cadrul procesului penal. Referior la sfera criteriilor de individualizare judiciară a pedepselor, în teoria dreptului penal se disting: criterii de individualizare, generale și speciale.
Individualizarea administrativă este individualizarea realizată de organele administrative de executare a pedepsei și se realizează în faza executării pedepselor. Ea privește, fie regimul de executare a pedepsei, fie durata executarii efective a pedepsei. În teoria dreptului penal această formă de individualizare este considerată cea mai importantă, deoarece ea prezintă cele mai numeroase și cele mai reale posibilități de individualizare a pedepsei, în raport cu scopul urmărit prin pedepsire, acela al reeducării.
Acesta forma se realizează prin diversificarea condițiilor de executare a pedepselor, diversificarea timpului de muncă și a regimului muncii, precum și prin anumite mecanisme ce permit eliberarea celui condamnat înainte de termen.
3.6 PEDEPSELE PRINCIPALE.
Pedepsele principale sunt acele pedepse care au rolul important în sancționarea infractorului, sunt prevăzute în lege pentru orice infracțiune, se pot aplica singure sau însoțite de alte pedepse complimentare, accesorii și de alte sancțiuni de drept penal.
Orice infracțiune se sancționeaza cu o pedeapsă principala, care poate fi aplicată singură- detențiunea pe viață, închisoarea de la 15 zile până la 15 ani (art.53, alin.4, din Codul penal), amenda sub forma zilelor-amendă, între 5 si 360 de zile, fiecare zi fiind socotită între 100.000 lei si 1.000.000 lei sau munca în folosul comunitătii, între 100 si 500 de ore.
În Codul penal, amenda este prevăzută numai ca pedeapsă alternativă cu închisoarea. Închisoarea este prevăzută alternativ cu pedeapsa detențiunii pe viață când ea este între 15 și 25 de ani. Pedepsele principale pot, uneori, să fie înlocuite sau comutate. Înlocuirea are loc în cazul unor pedepse alternative sau altor împrejurări și ea presupune situații de agravare sau atenuare ori aplicarea unei pedepse în locul alteia după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă (art.59, din Codul penal). De exemplu, se înlocuiește pedeapsa amenzii cu cea alternativă a închisorii. Comutarea are loc în caz de grațiere, ca act de clemență din partea Președintelui și a Parlamentului.
3.6.1 ÎNCHISOAREA
Închisoarea este o pedeapsă principală, privativă de libertate și constă în lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea lui într-un mediu închis unde este supus unui regim de viață și muncă impus.Conținutul pedepsei închisorii constă în izolarea condamnatului de societate, de familie, scoaterea acestuia din mediul său de viață, pe o perioadă determinată prin hotarărea de condamnare și supunerea acestuia unui regim de viață ordonat, sever, pentru a determina o schimbare în conștiința și atitudinea sa față de valorile sociale.
Pedeapsa închisorii, datorită calităților sale de a fi adaptabilă, revocabilă precum și că îmbină constrângerea cu reeducarea este prevăzută ca sancțiune aproape pentru toate infracțiunile. Pedeapsa închisorii este prevăzută în legislația penală de multe ori singură și într-o anumită măsură ca pedeapsă alternativă cu amenda sau cu pedeapsa detențiunii pe viață. În legislația penală limitele generale ale pedepsei închisorii sunt prevăzute între 15 zile și 30 de ani (art. 53 din Codul penal al României).
În partea specială a Codului penal pedeapsa închisorii este prevăzută în limite speciale: limita minimă specială este de o lună, limită ce poate fi coborâtă până la minimul general de 15 zile în cazul reținerii circumstanțelor atenuatnte și limita maximă specială de 25 de ani, care poate fi depașită până la maximul general de 30 de ani.
Regimul de executare a pedepsei a făcut obiect de cercetare pentru științele penale începând cu secolul al XVIII. În general sunt cunoscute în legislații mai multe regimuri de executare a pedepsei închisorii: regimul deținerii în comun, regimul izolării celulare, regimul mixt (auburnian), regimul progresiv (irlandez) și regimul deschis sau pe încredere. Cunoașterea regimului de executare a pedepsei închisorii ajută la o bună individualizare a acesteia, la asigurarea legalității în aplicarea și executarea ei.
Potrivit dispozițiilor art.56 din Codul penal, regimul executarii pedepsei închisorii se întemeiază pe: obligația condamnatului de a presta o muncă utilă, pe acțiunea ce se desfășoară cu condamnații, pe respectarea de către aceștia a disciplinei și a ordinii interioare la locurile de deținere, pe stimularea și recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinați și care au dovezi temeinice de îndreptare. Nu au obligația de a munci condamnații bărbați care au împlinit 60 de ani și condamnatele femei care au împlinit 55 de ani, dar și aceștia pot fi admiși la muncă dacă cer și bineînțeles sunt apți din punct de vedere medical.
Pentru reeducarea condamnatului trebuie folosite toate mijloacele pe care codul penal și legea privind executarea pedepselor le stabilesc în legătură cu regimul de executare a pedepselor. Munca de reeducare nu se bazează numai pe stimulente și recompense, ci implică și sancțiuni atunci când este cazul și toate își găsesc consacrarea în legea privind executarea pedepselor.
Executarea pedepsei închisorii se face în locuri de deținere anume destinate, numite penitenciare. Regimul de executare este cel al deținerii în comun. Condamnatele femei execută pedeapsa închisorii separat de condamnații bărbați (art.57, alin.2, Codul penal). Condamnații mai sunt separați la locurile de deținere după natura infracțiunii săvârșite, durata pedepsei, starea de recidivă, precum și în funcție de comportarea și receptivitatea acestora la acțiunile de reeducare.
Având în vedere rolul esențial al muncii în cadrul regimului de executare a pedepsei închisorii, ca mijloc important de reeducare a condamnaților în codul penal și cu deosebire în legea privind executarea pedepselor, au fost înscrise dispoziții cu privire la desfășurarea acesteia. Munca se desfășoară cu respectarea normelor de protecție a muncii și a celor ce privesc concediul de maternitate. Durata zilei de muncă nu poate depași 12 ore. Retribuirea muncii condamnaților se face după cantitatea și calitatea acesteia. Din remunerața muncii condamnatului o parte revine acestuia, iar cealaltă parte revine administrației penitenciarului. Aceste părti, precum și modul de folosire se stabilesc prin legea pentru executarea pedepselor.
3.6.2 AMENDA
Amenda este o pedeapsă principală care constă în suma de bani pe care condamnatul trebuie să o plătească statului (art.63, alin.1 din Codul penal). Amenda ca sancțiune juridică este cunoscută în legislație atât ca sancțiune penală cât și ca sancțiune administrativă, disciplinară, civilă, fiscală, procedurală. Amenda penală se deosebește de toate celelalte prin caracterul său specific coercitiv. Ea se trece în cazierul judiciar și constituie un antecedent penal al persoanei condamnate. Datorită caracteristicilor sale de a fi adaptabilă, remisibilă, amenda este frecvent prevăzută pentru sancționarea faptelor care prezintă pericol social redus.
Funcția de constrângere a pedepsei amenzii se realizează prin micșorarea patrimoniului condamnatului și implicit o îngreunare a vieții acestuia. Pentru a asigura caracterul personal al pedepsei amenzii și a limita răsfrângerea acesteia asupra familiei condamnatului, prin dispozițiile art.63 Cod penal s-a prevăzut că la adaptarea amenzii se va ține seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei, amenda stabilindu-se într-un cuantum care să nu pună pe infractor în situația de a nu-și îndeplini îndatoririle privitoare la întreținerea, creșterea, învățătura și pregătirea profesională a persoanelor față de care are aceste obligații legale.
Pedeapsa amenzii se aplică sub forma zilelor-amendă. În acest caz suma totală care urmează să fie plătită rezultă din înmultirea numărului de zile de pedeapsă stabilite de instanță în raport cu gravitatea faptei și persoana făptuitorului, cu suma reprezentând evaluarea în bani a fiecărei zile de pedeapsă, ținându-se seama de posibilitățile financiare ale făptuitorului și de obligțtiile legale ale acestuia față de persoanele aflate în grija sa.
Dacă legea prevede că o infracțiune se pedepsește numai cu amendă, fără a-i arăta limitele, minimul special al zilelor-amendă este de 20 de zile, iar maximul special de 120 de zile, dacă legea nu prevede altfel. Când legea prevede pedeapsa amenzii, fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii, minimul special al zilelor-amendă este de 40 de zile, iar maximul special de 180 de zile, iar când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii stricte, minimul special este de 60 de zile și maximul special de 240 de zile.
Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită de persoana fizică pedeapsa închisorii stricte sau a închisorii, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 5.000.000.000 lei ( art.63, alin.3). Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită de persoana fizică pedeapsa detențiunii, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 25.000.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 7.500.000.000 lei (art.63, alin.2).
Pedeapsa amenzii aplicată, trebuie executată. Condamnatul trebuie să depună la instanța de executare recipisa de plată integrală a amenzii, în termen de 3 luni de la rămănerea definitivă a hotărârii de condamnare. Instanța de executare, la cererea motivată a condamnatului, poate eșalona plata amenzii în rate pe cel mult 2 ani când este salariat sau pensionar, caz în care ratele se rețin de cei care fac plățile înștiințați de instanța de judecată (art. 425 Codul de procedură penală).
Dacă în raport de cuantumul amenzii și de veniturile celui condamnat, rezultă că amenda nu poate fi achitată în întregime în termen de 2 ani, executarea acesteia se face și asupra altor bunuri ale condamnatului. Neplata amenzii în termen de 3 luni ca și neplata ratelor în cazul în care plata amenzii a fost eșalonată pe o perioadă de timp, atrage executarea silită a hotărârii de condamnare.
Prin înlocuirea amenzii cu închisoarea, instanța judecătorească reindividualizează sancțiunea penală prevăzută pentru infracțiunea săvârșită. Aceasta presupune că înlocuirea amenzii cu închisoarea este posibilă numai în cazul infracțiunilor la care închisoarea este alternativă cu amenda și nu la acele infracțiuni, la care pedeapsa amenzii este prevăzută ca unică.
În doctrina penală s-a subliniat întemeiat că înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea se rezolvă diferit după cum amenda a fost stabilită ca efect al circumstanțelor atenuante și în funcție de minimul special al pedepsei închisorii prevăzută pentru acea infracțiune ca pedeapsă unică sau alternativă cu amenda.
Când amenda a fost stabilită ca efect al circumstanțelor atenuante, iar pedepasa pentru infracțiune era închisoarea alternativă cu amendă, ori numai închisoarea al cărei minim special era mai mic de 3 luni, înlocuirea nu mai este posibilă, deoarece odată recunoscute circumstanțele atenuante prin hotărârea de condamnare, rămân dobândite și nu pot fi înlăturate.
CAPITOTUL IV
SANCȚIUNILE PENALE PRIVIND INFRACȚIUNILE DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL SĂVÂRȘITE DE CĂTRE FUNCȚIONARII PUBLICI
Funcționarul public este cetățeanul numit într-o funcție publică și se află în serviciul unei autorități publice centrale sau locale sau a unei instituții publice. El trebuie să-și cunoască drepturile și obligațiile, să își îndeplinească cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu, având o comportare corespunzătoare nu doar în interiorul instituției unde își desfășoară activitatea, ci și în afara ei.
Încălcarea normelor penale, duce la apariția sancțiunilor de drept penal aplicate funcționarilor publici care nu le respectă și nu se supun lor.
Voi prezenta în capitolul ce urmează sancțiunile penale privind infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul săvârșite de către funcționarii publici.
Acestea sunt următoarele:
Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor.
2. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.
3. Abuzul în serviciu contra intereselor publice.
4. Abuzul în serviciu în formă calificată.
5. Neglijența în serviciu.
6. Neglijența în păstrarea secretului de stat.
7. Purtarea abuzivă.
8. Luarea de mită.
9. Darea de mită.
10.Primirea de foloase necuvenite.
11. Traficul de influență.
4.1 SANCȚIUNEA PRIVIND ABUZUL ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR.
Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este prevăzută în art.246 din Codul penal al României și constă în fapta funcționarului public care în exercițiul atribuțiilor de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act sau îl îndepliște în mod defectuos și prin aceasta cauzeauă o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
Vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituție și legile în vigoare, potrivit cu Declarația Universală asupra Drepturilor omului.
Subiectul activ al infracțiunii este un funcționar public ce se află în serviciul instituției publice sau autorității publice centrale sau locale pe care o reprezintă. El are o atitudine frauduloasă și acționează împotriva intereselor persoanelor.
Subiectul pasiv poate fi statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite de lege, fiind vorba de bunul mers al activității organelor și instituțiilor publice sau alte persoane juridice de interes public. Mai poate fi și funcționarul public, ale cărui drepturi și interese sunt lezate.
În practica judiciară s-a arătat că există abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în fapta unui gestionar de a percepe cu ocazia încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate, unele sume mai mari decât avansurile necesare și de a-și însuși diferențele; în refuzul nejustificat al unui ofițer de poliție de a restitui permisul de conducere, așa cum s-a dispus prin hotărârea instanței; în situația când făptuitorul refuză nejustificat să elibereze unei persoane un act de studii ce-i este necesar pentru a se înscrie la exemen spre a dobândi o calificare superioară.
De asemenea, s-a considerat că fapta unui director economic care a scos, fără îndrituirea legală, din patrimoniul societății unele valori cărora le-a dat o destinație contra-productivă cauzatoare de pagube în loc de profit; fapta de a pretinde și de a primi fără drept de către un contabil a unor avantaje materiale de la muncitorii aflați în subordinea sa, sub pretextul că, datorită deplasărilor pe care trebuia să le efectueze pentru procurarea materialelor, nu a fost în măsură să realizeze personal producția planificată pentru care să fie remunerat.
Sancțiunea aplicată infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei de către un funcționar public se pedepsește cu închisoarea strictă de la 6 luni la 3 ani.
4.2 SANCȚIUNEA PRIVIND ABUZUL ÎN SERVICIU PRIN ÎNGRĂDIREA UNOR DREPTURI.
Potrivit art. 247 Codul penal, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi constă în îngrădirea, de către un funcționar public, a folosinței sau a exercițiului drepturilor vreunui cetățean, sau crearea pentru acesta a unor situații de inferioritate pe temei de naționalitate, rasă, religie, sex.
Încriminându-se această faptă, s-a avut în vedere să se ocrotească și protejeze penal drepturile cetățenilor, indiferent de naționalitate, rasă, sex sau religie, fiindu-le recunoscute și garantate deplina egalitate în drepturi.Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Subiectul activ al acestei infracțiuni este funcționarul public ce se află serviciul instituției sau autorității publice ale căror interese le reprezintă.
Prevederea ca infracțiune distinctă, a comportării abuzive a unui funcționar public sub forma încălcării unor drepturi, a fost necesară, deoarece prezentând un grad mai ridicat de pericol social, necesită pentru asigurarea realizării funcțiilor și scopurilor pedepsei o sancțiune mai aspră.
Pedeapsa prevăzută pentru această infracțiune este închisoarea strictă de la 6 luni la 5 ani.
4.3 SANCȚIUNEA PRIVIND ABUZUL ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PUBLICE.
Potrivit art. 248 din Codul penal al României, această infracțiune constă în fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat sau al unei persoane juridice ori o pagubă patrimoniului acesteia.
Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor generale nu poate fi săvârșită decât de o persoană care răspunde penal, având calitatea specială de funcționar public, acesta fiind deci subiectul activ al infracțiunii. În cazul acestei infracțiuni, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act poate lua forme concrete dintre cele mai variate. Fapta poate consta: în vânzarea unor marfuri pe credit, atunci cand acest lucru nu este permis; în folosirea unui tractor sau a unei mașini pentru efectuarea unor transporturi în folosul unor cetățeni în schimbul unor sume de bani sau în interes personal; în folosirea salariaților în interes personal; în neînregistrarea de către contabilul șef a cererii de poprire pe propriul salariu formulată de o altă unitate al cărei debitor este; sau fapta angajatului unei cooperative de consum care prin îndeplinirea defectuasă a unor acte în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, a cauzat o tulburare bunului mers al cooperativei.
De asemenea, în practica judiciară s-a stabilit că, fapta abuzivă comisă în executarea unui ordin ilegal dat de superior (contabil șef), atrage aplicarea art. 317 Noul cod penal, pentru acela care a executat ordinul: cel care a dat un asemeanea ordin urmează să răspundă ca instigator; funcționarul care dă un ordin abuziv unui conducator auto din subordinea sa să plece în cursă, deși știa că acesta este obosit și ar putea să comită un accident. Aceeași soluție a fost pronunțată în cazul contabilului șef care operează reținerile ilegale și amână încasarea creanței, ori a responsabilului stației service care dispune repararea autovehiculului personal în atelierul stației fără să achite manopera sau piesele de schimb, sau a contabilului de la primărie care operează în fals achitarea unor sume de bani datorate de contribuabili, fiind scăzuți fictiv din roluri de impozitele datorate.
Fiind o infracțiune intenționată, abuzul în serviciu contra intereselor generale este susceptibil, atât de existența actelor premergătoare, cât și a tentativei, dar legea penală nu pedepsește nici una din aceste două forme infracționale. Conform art. 248 C.pen. este pedepsită doar forma consumată a infracțiunii. Infracțiunea este considerată consumată în momentul în care, ca urmare a faptei abuzive a funcționarului public, se produce și una din urmările prevăzute în mod alternativ de lege (o tulburare însemnată sau o pagubă patrimoniului unei unități publice).
Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice este pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, dacă fapta este comisă de un funcționar public.
4.4 SANCȚIUNEA PRIVIND ABUZUL ÎN SERVICIU ÎN FORMĂ CALIFICATĂ.
Conform art. 248 din Codul penal al României, constituie infracțiune de abuz în serviciu în formă calificată faptele funcționarilor publici prevăzute în art. 246-248, săvârșite de funcționari publici, dacă au avut consecințe deosebit de grave. Ar putea comite această infracțiune un director de la o unitate publică care exercitând în mod abuziv atribuțiile sale de serviciu cauzează o pagubă materială mai mare de 2 miliarde lei.
Subiectul activ al infracțiunii este funcționarul public, ce se află in serviciul instituției sau autorității publice centrale sau locale.
Perturbarea deosebit de gravă presupune o dereglare, o periclitare a mersului și a funcționării activității unei persoane juridice (publice sau private) ori a unei persoane fizice, de o intensitate deosebită, cu consecințe foarte grave, ceea ce înseamnă paralizarea activității, reducerea ei substanțială sau chiar încetarea acesteia.
Abuzul în serviciu în formă calificată se sancționează cu închisoarea strictă de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
4.5 SANCȚIUNEA CU PRIVIRE LA NEGLIJENȚA ÎN SERVICIU.
Infracțiunea de neglijență în serviciu este incriminată într-o variantă tip sau simplă și una agravantă. Art. 249 din Codul penal al României arată că reprezintă o infracțiune în serviciu în varianta tip, încălcarea din culpă, de către un funcționar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituții de stat sau o pagubă patrimoniului acesteia sau o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.
Subiectul activ al infracțiunii este funcționarul public, ce se află in serviciul instituției sau autorității publice centrale sau locale.
În practica judiciară s-a decis că există neglijență în serviciu dacă prin încheierea unui contract economic cu o unitate, fără a cere să se prezinte lucrările prealabile necesare, inculpatul a produs o pagubă patrimoniului persoanei juridice în care lucra; tot astfel, dacă gestionarul nu a comunicat din timp posibilitatea degradării unor bunuri din gestiune, ca și stocurile greu vandabile, din care cauză unitatea a suferit o pagubă.
Pentru varianta tip pedeapsa este închisoarea de la o lună la 2 ani sau cu zile-amendă, când fapta a fost săvârșită de un funcționar public, iar pentru varianta agravantă pedeapsa este închisoarea între 2 și 10 ani.
4.6 SANCȚIUNEA CU PRIVIRE LA INFRACȚIUNEA DE NEGLIJENȚĂ ÎN PASTRAREA SECRETULUI DE STAT.
Infracțiunea constă în neglijența care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat, precum și neglijența care a dat prilej altei persoane să afle un asemenea secret, dacă fapta este de natură să aducă atingere intereselor statului. Infracțiunea nu poate fi săvârșită decât de un funcționar public sau un alt funcționar, deoarece numai unei persoane cu această calitate îi pot fi încredințate spre păstrare secrete de stat și poate avea o comportare neglijentă în păstrarea secretului încredințat.
Comportarea neglijentă a făptuitorului în păstrarea sectrtului de stat, semnifică, nu numai o comportare neglijentă, adică lipsa de grijă a făptuitorului, ci și nesocotința, imprudența, nepăsarea, ca și nedibăcia acestuia în păstrarea documentelor sau datelor ce constituie secrete de stat.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană. Deși nu conține o prevedere expresă, reglementarea subliniează că nu poate fi decât funcționarul public, deoarece numai unei astfel de persoane îi sunt încredințate spre păstrare secrete de stat și poate avea o comportare neglijentă în păstrarea secretului de stat.
Sancțiunea în cazul infracțiunii de neglijență în păstrarea secretului de stat pentru funcționarii publci este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.
4.7 SANCȚIUNEA REFERITOARE LA INFRACȚIUNEA DE PURTARE ABUZIVĂ.
Infracțiunea de purtare abuzivă este incriminată într-o variantă tip și alta agravantă.
Varianta tip constă în întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu. Varianta agravantă constă în lovirile sau alte violențe săvârșite în aceleași condiții ca în cadrul variantei tip.
Prin întrebuințarea de expresii jignitoare se înțelege utilizarea de insulte și folosirea de cuvinte care fără a constitui fapta de insultă, exprimă o desconsiderare și sunt de natură să atingă demnitatea unei persoane, cum sunt cuvintele de ocară sau umilitoare.
Subiectul activ al infracțiunii este funcționarul public activ aflat în exercițiul atribuțiilor și responsabilităților sale de serviciu.
Infracțiunea de purtare abuzivă este sancționată, în varianta tip, cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani sau cu zile-amendă pentru funcționarii publici. În forma ei agravantă, infracțiunea de purtare abuzivă se sancționează cu pedeapsa închisorii stricte de la 6 luni la 5 ani.
Dacă cu ocazia săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă se cauzează o vătămare a intereselor legale a unei persoane ori se îngrădesc anumite drepturi ale vreunui cetățean, se aplică regulile de la concursul de infracțiuni.
4.8 SANCȚIUNILE APLICATE PENTRU UNELE INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE SĂVÂRȘITE DE CĂTRE FUNCȚIONARII PUBLICI.
4.8.1 LUAREA DE MITĂ
Art. 254, alin. 1 din Codul penal al României stabilește că infracțiunea de luare de mită reprezintă fapta funcționarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Subiectul activ al infracțiunii de luare de mită este funcționarul public.
În practica judiciară s-a considerat că au săvârșit infracțiuni de luare de mită următorii funcționari publici: contabilul șef al unei întreprinderi de transport, care a primit o sumă de bani spre a angaja o persoană ca taxator pe autobuz; șeful biroului personal și învățământ care a primit foloase materiale în scopul angajării unor muncitori (deși cel care făcea angajarea era conducătorul unității, inculpatul avea atribuția de serviciu de a recruta personal și de a face propuneri de angajare); ofițerul de poliție care a pretins și primit sume de bani în scopul de a nu întocmi acte de cercetare în cazul unei infracțiuni; expertul care primind de la o instanță judecătorească însărcinarea de a efectua o expertiză la una din cauzele de competența acelei instanțe, primește un folos material de la una din părți pentru a întocmi raportul de expertiză în favoarea acesteia; funcționarul care refuză să comunice petiționarului o soluție înainte de a i se da o sumă de bani, înseamnă a condiționa îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu de primirea unui folos material.
În conformitate cu prevederile art.254 alin.1, luarea de mită în cazul funcționarilor publici, în varianta simplă se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi, iar în formă agravantă (art.254, alin.4 Cod penal), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Potrivit art.254, alin.5 Codul penal, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Deși măsura de siguranță a confiscării speciale își are sediul materiei în art. 136 Codul penal, legiuitorul a prevăzut-o și în art.254, alin.5 Cod penal, pe de o parte, pentru a-i sublinia caracterul obligatoriu, iar pe de altă parte, pentru a reglementa situația neprevăzută în art.136 Cod penal și anume aceea în care banii sau celelalte foloase care au făcut obiectul mitei nu se găsesc, în sensul că se va confisca contravaloarea lor în bani.
Cu privire la confiscarea sumei de bani, în practica judiciară s-a decis că, în cazul în care unul dintre funcționari a fost condamnat pentru luare de mită, iar celălalt inculpat pentru dare de mită – obiectul mitei constituindu-l o sumă de bani, dată de cel de-al doilea și primită de primul -, măsura confiscării speciale a acestei sume de bani trebuie luată numai față de autorul infracțiunii de laure de mită, obligarea fiecărui inculpat în parte la plata acelei sume este nelegală.
4.8.2 DAREA DE MITĂ
Darea de mită, spre deosebire de luarea de mită, nu constituie infracțiune de serviciu, ci o infracțiune în legătură cu serviciul, ea se caracterizează printr-o acțiune de corupere exercitare de un particular asupra unui funcționar public sau a „altui salariat”.
Potrivit art.255, alin.1 din Codul penal al României, darea de mită reprezintă promisiunea, oferirea sau darea, direct ori indirect, de bani sau alte foloase unui funcționar public sau unui funcționar ori unei persoane care exercită un serviciu de interes public, pentru sine sau pentru altul, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale de vârstă și responsabilitate cerute de lege. Poate fi săvârșită și de un funcționar sau alt salariat, însă în această situație el apare, în raport cu funcția sau serviciul pe care îl îndeplinește funcționarul mituit, ca o persoană particulară.
Subiectul pasiv îl constituie orice autoritate publică, instituții publice sau alte persoane juridice publice ori provate din al căror personal face parte funcționarul public căruia i se dă mită.
În practica judiciară au fost considerate infracțiuni de dare de mită, săvârșite în legătură cu acte privitoare la îndatoririle de serviciu ale celui mituit, fapta unei persoane de a fi oferit o sumă de bani unor organe de urmarire penală- care aveau latitudinea de a o lăsa în stare de libertate ori de a o trimite în judecată în stare de arest- pentru a nu o aresta; fapta unei persoane care a oferit o sumă de bani unui funcționar pentru a-l determina să-i dea două foi de hârtie albă cu sigiliul instituției, sigiliu care se afla în mod permanent la seful biroului; sau fapta inculpatului care a oferit o sumă de bani unui funcționar public pentru a fi abandonate cercetările ce se efectuau cu privire la un transport de marfă importată de societatea comercială reprezentată de inculpat.
Infracțiunea de dare de mită se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar promisiunea, oferirea sau darea, direct ori indirect, de bani sau alte foloase unui functionar al unui stat străin sau al unei organizatii publice internationale, pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, în scopul obtinerii unui folos necuvenit în cadrul operatiunilor economice internationale, se pedepseste cu închisoare strictă de la un an la 7 ani.
Cu pedeapsa prevăzută în alin.1 se sanctionează promisiunea, oferirea sau darea, direct ori indirect, de bani sau alte foloase uneia dintre persoanele prevăzute în art. 255 alin. 3, pentru sine sau pentru altul, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Fapta prevăzută în alin. 1, 2 sau 3 nu constituie infractiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită.
Mituitorul nu se pedepseste dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fie sesizat pentru acea infracțiune. Este necesar ca mituitorul să denunțe fapta. Acesta nu presupune neapărat introducerea unui denunț propriu-zis. Fapta se consideră denunțătă, de pildă, și în cazul în care mituitorul fiind urmărit pentru o altă infracțiune, face o declarație prin care aduce la cunoștințăorganului de urmărire penală fapta sa de dare de mită, precum și fapta funcționarului publica care a primit mita, și în urma acestui denunț, se pornesc cercetările.
O altă condiție este ca denunțarea să fie făcută unei autorități. În lipsa unei precizări a legii, denunțarea poate fi făcută și unei autorități necompetente a efectua urmărurea penală în această materie, întrucât în acest caz autoritatea care a primit denunțul va sesiza organul de urmărire penală.
În conformitate cu prevederile art.255, alin.7, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită se confiscă iar, dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani, chiar dacă oferta nu a fost urmatp de acceptare.
4.8.3 PRIMIREA DE FOLOASE NECUVENITE.
Art.256 alin.1 din Codul penal al României, arată că fapta constă în primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia.
Poate comite, de exemplu, acestă infracțiune un funcționar de la o primărie în calitate de subiect activ al infracțiunii care, după ce a eliberat unele autorizații de construcție pentru locuințe la o parte din cetățeni, a primit diferite sume de bani de la aceștia care au considerat că au fost serviți cu precădere.
Subiectul pasiv al infracțiunii de primire de foloase necuvenite este autoritatea publică, instituția publică sau orice altă persoană juridică în al cărei serviciu se găsește funcționarul public, care se face vinovat de comiterea faptei.
În literatura juridică de specialitate s-a arătat că cel care dă sau promite înainte de a efectua actul, o face din nevoie pentru ca actul funcțional să fie așa cum îl dorește.
În conformitate cu prevederile art.256 Codul penal, infracțiunea de primire de foloase necuvenite se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani..
Banii, valorile sau orice alte bunuri se confiscă chiar dacă au fost restituite persoanelor de la care infractorul le-a primit, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Dacă persoana care a dat bunul, denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat, bunul se va restitui acelei persoane, iar dacă i-a fost restituit între timp de către inculpat, nu se va mai confisca.
4.8.4 TRAFICUL DE INFLUENȚĂ.
Art.257 din Codul penal la României stabilește că primirea ori pretinderea de bani sau de alte foloase ori acceptarea de promisiuni, daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșite de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public sau a unui funcționar pentru a-l determina să facă, să nu facă ori să întârzie un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu sau să facă un act contrar acestor atribuții reprezintă infracțiunea de trafic de influență.
Fapta nu se pedepsește dacă făptuitorul denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă. Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infractiunii se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Subiectul activ al infracțiunii este orice persoană care are influență asupra unui funcționar public.
Subiectul pasiv îl reprezintă funcționarul public sau instituția publică în care acesta lucrează.
Potrivit art.257 alin.1 din Codul penal infracțiunea de trafic de influență se pedepsește cu închisoarea strictă de la 2 la 10 ani. Cu aceeasi pedeapsă se sancționează și promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public sau a unui funcționar, pentru a-l determina să facă, să nu facă ori să întârzie un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu sau să facă un act contrar acestor atribuții.
4.9 CONCLUZII ÎN CEEA CE PRIVEȘTE SANCȚIUNILE APLICATE FUNCȚIONARILOR PUBLICI
Iată cum, în urma nerespectării normelor de drept penal și neîndeplinirii în mod corect a atribuțiilor și responsabilităților de serviciu, funcționarii publici sunt supuși unor sancțiuni destul de grave, proporționale cu faptele săvârșite.
După cum s-a putut observa, cea mai întâlnită sancțiune în cazul infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul este închisoarea, pedeapsa principală privativă de libertate. Pedeapsa închisorii este adaptabilă, revocabilă și îmbină constrângerea cu reeducarea condamnatului, scopul său fiind în principal să determine o schimbare în conștiința și atitudinea acestuia față de valorile sociale.
Toate aceste sancțiuni sunt aplicate pentru a-l împiedica pe făptuitor să mai comită alte fapte prevăzute de legea penală, avertizându-l cu privire la aplicarea pedepsei în cazul săvârșirii de noi infracțiuni.
În acest fel, făptuitorul va cunoaște pedeapsa care o va primi dacă nu se conformează normelor de drept penal și nu se supune lor.
CAZURI CONCRETE DE FUNCȚIONARI PUBLICI CARE AU SĂVÂRȘIT UNA DINTRE INFRACȚIUNILE MENȚIONATE ȘI SANCȚIUNILE APLICATE.
1. ABUZUL ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PUBLICE
Curtea de Apel Cluj, sectia penala, decizia nr. 75 din 5 februarie 1998
Judecătoria Cluj-Napoca a achitat pe inculpat sub învinuirea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută în art.248, alin.1 din Codul penal al României, făcând aplicarea art.11 pct.2 lit.a, raportat la art.10 lit.b din Codul de procedură penală.
Prin rechizitoriu i s-a imputat inculpatului, că în calitatea de director economic la S.C „C” S.A, Cluj-Napoca, în luna martie 1991 a dispus virarea sumei de 3.640.000 lei din contul de bancă al societății în favoarea firmei S.C „S” S.R.L Cluj-Napoca, drept plata anticipată a prețului unor calculatoare, pe care aceasta din urmă trebuia să le livreze ulterior, pe baza unei simple oferte, neînregistrată, fără să existe o comandă fermă și un contract scris încheiat. Dispunerea plății s-a făcut fără aprobarea directorului general și a celui economic.
Până în luna septembrie 1991- când fapta a fost descoperită- nu a avut loc livrarea echipamentului electronic și nici banii nu s-au restituit, rezultând că în realitate a fost vorba de acordarea (în formă deghizată), a unui credit firmei „S”. Deoarece plata s-a acoperit dintr-un împrumut bancar, S.C „C” S.A a fost obligată și la plata unor penalizări în valoare de 200.000 lei.
Instanța de fond și-a motivat soluția de achitare cu aceea că, în cauză nu se constată existența infracțiunii prevăzută în art.248 alin.1 Cod penal, deoarece conform art.35 din Legea 31/1990, bunurile aparținând societăților comerciale sunt proprietate privată și nu publică, situație în care nu se poate reține că prin fapta comisă s-ar fi cauzat o pagubă avutului public și nici nu s-a produs o tulburare a bunului mers al societății.
Prin decizia penală 671/1997 a tribunalului din Cluj, s-a respins apelul declarat de parchet împotriva sentinței.
Declarand recurs, Parchetul a solicitat casarea ambelor hotărâri și schimbarea încadrarii juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art.194 pct.5 din Legea nr. 31/1990, urmând ca inculpatul să fie condamnat pentru această infracțiune. Recursul a fost anulat.
În speță s-a dovedit în mod cert că inculpatul, în calitate de pârât a folosit cu rea credință mijloacele banești ale societății, într-un scop contrar intereselor acesteia.
În principiu, în cauză, se putea pune problema încadrarii faptei în dispozițiile art. 246 C. Pen abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Infracțiunea de abuz în serviciu are însă un caracter subsidiar, ceea ce înseamnă că abuzul săvârșit de un funcționar se încadreaza în art. 246 sau în art. 248 C.pen. numai dacă acest abuz nu are o incriminare distinctă în Codul penal sau într-o lege specială.
În cazul de față, însă, inculpatul, care în calitate de director economic a scos fără drept din patrimoniul societății unele valori, cîrora le-a dat o destinație contraproductivă, cauzatoare de pagube în loc de profit, a comis infracțiunea prevăzută de art.194 pct. 5 (devenit art. 266 alin.1 pct.2, ca urmare a renumerotarii textelor) din Legea nr. 31/1990.
În consecință, s-a admis recursul parchetului, inculpatul fiind condamnat pentru această infracțiune.
2. LUAREA DE MITĂ.
2.1 Prin decizia penală nr.518 din 2001, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de parchet, a desființat sentința penală nr.140 din 2001 a Tribunalului Dâmbovița, și în baza art.254 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.74, 76 lit.c Cod penal, a condamnat inculpatul la 1 an și 8 luni închisoare, pentru comiterea infacțiunii de luare de mită. Instanța de fond l-a achitat pe inculpat, în temeiul art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d din Codul de procedură penală, cu motivarea că deși suma de 2.500.000 lei oferită de către denunțător inculpatului, medic legist în cadrul Laboratorului de Medicină Legală Dâmbovița, în vederea eliberării unui certificat medico-legal, a fost găsită asupra lui de organele de urmărire penală, în speță nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită. Astfel, din probele administrate, nu rezultă dovada primirii în mod direct și nemijlocit a sumei respective, de către inculpat.
Tribunalul a considerat că simpla prezență a celor 30 de bancnote marcate criminalistic în buzunarul de la spate al pantalonilor inculpatului, nu constituie o dovadă certă a vinovăției acestuia, atâta vreme cât el este apărat de prezumția de nevinovăție.
Instanța de apel l-a condamnat pe inculpat pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal, reținând că în ziua de 15 ianuarie 2001, denunțătorul R.I. i-a oferit mai multe acte medicale pentru eliberarea certificatului medico-legal, și 30 de bancnote marcate criminalistic, pe care le-a introdus în buzunarul din dreapta spate a pantalonilor, la scurt timp făptuitorul fiind reținut de organele de urmărire penală.
Inițial inculpatul nu a dat nici o explicație în legătură cu modul în care a ajuns în posesia banilor, dar ulterior a susținut că suma i-a fost introdusă în buzunar fără știrea sa, în timp ce se afla în birou și semna mai multe acte. Această apărare a inculpatului a fost înlăturată de instanța de apel, care a rețiunut că, astfel cum au declarat martorii audiați în cauză, denunțătorul nu s-a aflat în biroul inculpatului. De asemenea, conformația buzunarelor pantalonilor inculpatului, impune concluzia că era dificil ca suma de bani să fie introdusă în buzunar fără ca făptuitorul să sesizeze acest lucru, deoarece bancnotele aveau un volum mare. Inexistanța pe mâinile inculpatului a unor urme de marcaje criminalistice mai consistente, nu este de natură să conducă de plano la concluzia că acesta a intrat în posesia banilor fără a avea cunoștință de acest fapt.
2.2 I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 2083 din 20 aprilie 2004
Prin sentința penală nr. 27 din 22 ianuarie 2003, Tribunalul Galați a condamnat pe inculpatul C.V. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 178 C. vamal și pe inculpații R.M. și C.V. pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de contrabandă prevăzută în art. 26 C.pen. raportat la art. 178 C. vamal și a infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen.
Instanța a reținut că, în perioada 13 iulie 2001 – 17 ianuarie 2002, inculpatul C.V. a efectuat nouă transporturi prin care a introdus ilegal în țară 552.952 de pachete țigări, prezentând autorității vamale documente de transport vamale cu conținut nereal.
Introducerea ilegală în țară a bunurilor a fost înlesnită de inculpații R.M. și C.V., controlori vamali, care și-au încălcat, astfel, îndatoririle de serviciu, primind pentru aceasta diferite sume de bani.
Curtea de Apel București, secția I penală, unde judecarea cauzei a fost strămutată, prin decizia nr. 618 din 21 octombrie 2003, a admis apelurile declarate de procuror și de inculpații R.M. și C.V., a desființat parțial sentința și, pe fond, a achitat pe inculpați pentru complicitate la infracțiunea de contrabandă, cu motivarea că elementul material al acesteia, omisiunea de consemnare în raportul de activitate a constatărilor privind încălcarea dispozițiilor legale, este cuprins în latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită.
Recursul declarat de procuror este fondat.
Instanța de apel a dispus achitarea inculpaților pentru complicitate la infracțiunea de contrabandă, considerând greșit că neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu reprezintă un element constitutiv al infracțiunii de luare de mită, neavând caracterul unei fapte penale de sine stătătoare.
Elementul material al infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 C. pen. prezintă patru modalități alternative, constând în primirea, pretinderea, acceptarea sau nerespingerea unei promisiuni, toate privind foloase injuste.
Îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu constituie numai scopul, care se poate realiza sau nu, în vederea căruia sunt luate, pretinse sau acceptate aceste foloase. Neîndeplinirea efectivă a atribuțiilor de serviciu constituie infracțiune prin ea însăși, în speță luarea de mită aflându-se în concurs real cu complicitatea la infracțiunea de contrabandă.
Inculpații nu și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu, în mod intenționat, pentru a înlesni, astfel, săvârșirea contrabandei de către inculpatul C.V. prin introducerea ilegală în țară a țigărilor, această activitate infracțională de sine-stătătoare constituind realizarea scopului în care s-au primit foloasele, iar nu un element al laturii obiective a infracțiunii de luare de mită.
În consecință recursul declarat de procuror a fost admis, s-a casat decizia atacată și s-a menținut sentința tribunalului.
3. TRAFIC DE INFLUENȚĂ
3.1 Curtea Supremă de Justiție, decizia nr.15 din 5 februarie 2001.
Prin sentința penală nr. 221/1997 a Tribunalului Brașov, inculpatul B. T. A fost condamnat pentru săvârșirea a șase infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art.257 alin. 1 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 257 din Codul pen..
Instanța a reținut că, în anii 1994 și 1995, inculpatul a promis mai multor persoane că va interveni la cunoscuții pe care pretindea că-i are în cadrul poliției pentru înmatricularea unor autoturisme mai vechi de 8 ani, pentru restituirea permisului de conducere ridicat, pentru netrimiterea în judecata a unor persoane sau punerea în libertate a celor arestati.
Tribunalul a motivat că faptele încadrate prin rechizitoriu în infracțiunea de trafic de influență nu întrunesc elementele constitutive ale acestei infracțiuni, deoarece simpla afirmație a inculpatului că ar avea relații la poliție, fără a indica serviciul la care urma să apeleze pentru realizarea actelor la care s-a referit în discuțiile avute cu cele șase persoane interesate, nu este de natură a crea acestora certitudinea că este în măsură să intervină pentru îndeplinirea actului dorit.
Prin decizia penală nr. 168 din 22 septembrie 1998 a Curții de Apel Brasov, apelul procurorului a fost admis, a fost desființată sentința și, rejudecându-se cauza, inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea a șase infracțiuni de trafic de influență. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei decizii, care a fost respins prin decizia nr. 3621 din 15 octombrie 1999 a Curții Supreme de Justitie, Secția penală.
Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, ci pe cele ale infracțiunii de înșelăciune, deoarece inculpatul nu s-a referit la vreun funcționar cu atribuții specifice domeniului în care a promis că va rezolva anumite situații, ci a făcut doar afirmații cu caracter general cu privire la acei funcționari.
Recursul în anulare este nefondat
În conformitate cu art. 257 alin. 1 C. pen., infracțiunea de trafic de influență constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Este necontestat că inculpatul a pretins și primit bani, în toate cele șase cazuri în care instanțele au reținut săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, pentru a determina lucrătorii din cadrul poliției locale asupra cărora a lăsat să se creadă că ar avea influență, să rezolve într-un anumit fel situațiile în care erau interesate persoanele de la care a luat banii.
Dar, referirea pe care inculpatul o făcea la sprijinul cunoștințelor sale din poliție nu a avut doar caracter general, cum se arată în recursul în anulare, ci a prezentat aspecte concrete, de fiecare dată fiind sugeraă implicarea unor persoane care făceau credibile afirmațiile sale în legatură cu influența de care pretindea că se bucură. Astfel, pentru restituirea permisului de conducere suspendat, inculpatul a indicat numele a doi ofițeri de poliție și al unei alte persoane, pretinzând că-i cunoaște.
Față de aceste probe, din care rezultă că inculpatul a făcut atât afirmații cu caracter general, în sensul că are cunoștințe la poliție prin intermediul cărora poate rezolva situațiile în care cele 6 persoane sus-menționate erau interesate, cât și referiri concrete la anumiți ofiteri de poliție, afirmații credibile, fiind văzut într-un caz intrând la poliție și ieșind însotit de un ofițer, se impune concluzia că inculpatul era cunoscut ca o persoană aflată în relații cu cadre ale poliției, încât persoanele de la care a pretins și primit banii puteau crede că el avea influență asupra cadrelor din poliție.
Nu se poate considera, deci, că inculpatul s-a limitat la inducerea în eroare a persoanelor respective, pentru a le determina să-i dea banii pretinși, ci este dovedit că el a pretins și luat banii lăsând să se creadă că are influență asupra unor cadre ale poliției, pentru a le determina să rezolve situațiile în discuție.
Cum aceste fapte întrunesc, prin conținutul lor concret, cerințele înscrise în art. 257 alin.1 Cod. pen., se constată că inculpatul a fost condamnat corect pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, încât criticile formulate nu pot fi primite.
În consecință, recursul în anulare a fost respins.
3.2 În baza unei informații obținute de lucrãtorii din cadrul D.G.A a M.A.I. – Biroul Anticorupție din județul Bistrița Nãsãud, un cetãțean care a pretins și primit valutã pentru “facilitãri de servicii” este cercetat pentru sãvârșirea infracțiunii de trafic de influență, de cãtre procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud.
Cel în cauzã – C. Claudiu, în vârstã de 28 ani – s-a oferit sã sprijine douã persoane, care aveau dreptul de folosințã al propriilor pașapoarte suspendat, asigurându-le că poate interveni la Direcția Generalã de Pașapoarte pentru anularea interdicției de a pãrãsi România.
Din primele cercetări, a rezultat că, în data de 28.03.2006, Claudiu s-a întâlnit cu cele două persoane, într-un bar din municipiul Bistrița, unde le-a asigurat că, în schimbul sumei de 1200 EURO- prin intermediul “cunoștințelor” pe care le are la Direcția Generală de Pașapoarte – le va soluționa problema interdicției, aplicată de autorități, ca urmare a returnării lor din Spania, pentru depășirea termenului legal de ședere.
Marți, 4 aprilie a.c., procurorul împreună cu ofițerii D.G.A.-Biroul Anticorupție Bistrița Nãsãud, au procedat la marcarea a 4 bancnote a câte 50 EURO fiecare (200 Euro reprezentând doar un avans din suma totalã pretinsa), iar la data de 05.04.2006 ora 13.00, aceeasi echipa a realizat flagrantul, moment în care valuta marcată a fost găsită asupra autorului și recuperată.
Cercetările sunt continuate de către procuror cu autorul în stare de libertate pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C.P.
CONCLUZII
Administrația publică a fost umbrită de-a lungul timpului de fenomene negative, care au împiedicat-o să se dezvolte corespunzător, corupția fiind principala amenințare în calea evoluării.
Corupția reprezintă un fenomen social destul de grav, cu o amploare deosebită , cu forme variate, manifestate până la cele mai înalte niveluri ale societății. Ea reprezintă o amenințare destul de majoră pentru democrație, constituind o negare a drepturilor omului și o încălcare a drepturilor democratice, pentru justiție, punând în pericol stabilitatea și credibilitatea instituțiilor statului și a reprezentanților acestuia, cât și devoltarea economică și socială.
În această perioadă, corupția este principal subiect de discuție în orice domeniu și la orice nivel, prezentă atât în statele sărace, cât și în cele dezvoltate, lupta împotriva ei devenind o problemă importantă.
În România fenomenul corupției a apărut în diferite domenii, extinzându-se rapid și costituind o piedică în calea aderării la Uniunea Europenă.
În cadrul administrației, atât la nivel central cât și la nivel local, fenomenul corupției este accentuat de lipsa unei definiri clare a resposabilităților, confuzie de separare a funcțiilor administrative de cele politice și o lipsă de transparență în procedurile administrative.
În administrația publică, subiecții principali sunt funcționarii publici, persoane numite într-o funcție publică pe baza unor criterii stabilite de lege. Funcționarii publici sunt reprezentanții direcți ai administrației publice, aflându-se în serviciul instituției sau autorității publice centrale sau locale unde își desfășoară activitatea. Ei sunt purtătorii puterii discreționare a administrației publice, și adesea pot fi corupți sau se pot manifesta arbitrar prin încălcarea drepturilor și intereselor cetățenilor, ale căror interese le reprezintă.
De aceea, este necesar ca normele ce privesc comportamentul profesional și moral al funcționarului public să se refere atât la relațiile sale în interiorul serviciului, cu șefii ierarhici, cu subalternii, cu întregul personal, cât și cu beneficiarii activității sale. Acestora li se acordă permanent sau provizoriu în baza unor norme legale specifice, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi și obligații, în vederea exercitării funcțiilor în cadrul unui serviciu public sau într-o altă instituție.
Funcționarii publici sunt exclusiv în serviciul interesului public și trebuie să pună înaintea oricăror interese personale sau de partid, interesele publice, generale, căutând pe toate căile să înlăture aspectele birocratice din regimul funcțiilor publice, cu care sunt dotate serviciile publice ale statului și ale colectivitaților locale.
Cu toate acestea, sentimentul de nesiguranță, dificultatea promovării și nivelurile scăzute ale compensațiilor financiare, privatizarea unor servicii publice (care determină o serie de probleme complexe, precum reducerea de personal, reorientarea profesională, conflictele de interese și găsirea unor noi locuri de muncă), reducerea dimensiunilor aparatului birocratic, redefinirea în permanență a atribuțiilor ministerelor și agențiilor au un impact adesea negativ asupra funcționarilor publici.
Toate acestea sunt unele dintre motivele pentru care funcționarii publici sunt tentați să cadă pradă corupției și să săvârșească unele infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, fiind sancționați în funcție de graviditatea faptei realizate. Sancțiunile de drept penal reprezintă consecințe ale încălcării normelor penale și au rolul de restabili ordinea de drept. Prin prevederea sancțiunilor în normele de drept penal se realizează prevenția generală, se atrage atenția tuturor destinatarilor, că în apărarea valorilor sociale este interesată întreaga societate. În acest fel, funcționarii publici sunt avertizați asupra pedepselor ce le vor fi aplicate în cazul în care sunt tentați să își încalce obigațiile atribuite.
Sancțiunile penale aplicate funcționarilor publici sunt pedepsele principale: închisoarea sau amenda. Acestea li se aplică funcționarilor publici în cazul săvârșirii infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciu. Acestea sunt următoarele: abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuzul în serviciu contra intereselor publice, abuzul în serviciu în formă calificată, neglijența în serviciu, neglijența în păstrarea secretului de stat, purtarea abuzivă, luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite și traficul de influență.
Corupția și lipsa standardelor etice din cadrul funcței publice, amenință administrația publică în ceea ce privește consolidarea credibilității funcției publice și a instituțiilor democratice în fața propriilor cetățeni și contribuie la agravarea sărăciei sistemului de servicii prestate acestora.
Sentimentul de nesiguranță a locului de muncă, promovarea în funcție pe baza criteriilor politice, și nu a celor profesionale sunt doar câteva dintre problemele care necesită o rezolvare cât mai rapidă în vederea îmbunătățirii condițiilor de lucru ale funcționarilor publici.
Există o corelație între nivelul salarizării unui funcționar și capacitatea acestuia de a rezista tentațiilor corupției. Salariile mici îi determină pe funcționarii publici să caute modalități să le mărească. La acestea se mai adaugă și inexistența unui sistem de recrutare și promovare bazat pe merite și performanțe, care ar contribui la stabilitatea funcționarului public și la garantarea poziției acestuia. Nivelul salarizării ar trebui să se alinieze unor standarde decente, care să reflecte importanța activității depuse și să permită atragerea de funcționari competenți, în vederea eliminării piedicilor din administrația publică și mai ales pentru a elimina fenomenul corupției. Introducerea unui sistem de salarizare individual corelat cu complexitatea muncii depuse, precum și creșterea reală a salariilor funcționarilor, motivarea acestora reprezintă factori importanți care condiționează îndeplinirea cu profesionalism a sarcinilor și atribuțiilor ce revin funcționarilor publici .
BIBLIOGRAFIE:
LUCRĂRI DE SPECIALITATE:
Alexandru, Ioan: Administrația publică: Teorii, Realități, Perspective,
Editura Lumina Lex, București, 1999.
Alexandru, Ioan; Popescu-Slăniceanu, Ion; Cărăușan, Mihaela; Dincă
Dragoș :Drept administrativ, Editura Econimică, București, 2003.
Apostol, Dana: Considerații generale cu privire la proiectul Legii privind statutul funcționarilor publici, Studii de drept roman nr. 3-4, București, 1996.
Barac, Lidia: Răspunderea și sancțiunea juridică, Editura Lumina Lex,
București, 1997.
Basarab, Matei: Drept penal. Partea generală, Volumul I, Ediția III
revăzută, Editura Lumina Lex, 2001.
Bulai, Constantin: Manual de drept penal, partea generală, Editura All,
București, 1997.
Danes, Șt.; Papadopol, V.: Individualizarea juridică a pedepselor, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1985.
Dima, Traian: Drept penal. Partea generală, Editura Lumina Lex, București,
2005.
Dinuică, Doinel: Drept penal. Partea specială, Editura Lumina Lex,
București, 2004.
Dobrinoiu, Vasile: Drept penal. Partea specială, Editura Lumina Lex,
București, 2005.
Iorgovan, Antonie: Tratat de drept administrativ, Vol.I, Ediția IV, Editura
All Beck, București, 2005.
Manda, Corneliu: Drept administrativ, Tratat elementar, Editura Lumina
Lex, București, 2001.
Mitrache, Constantin: Drept penal. Partea generală, Editura Universul
Juridic, București, 2004.
Negoiță, Alexandru: Drept administrativ, Editura Sylvi, București, 1997.
Nistoreanu, Gheorghe; Boroi, Alexandru: Drept penal. Partea specială,
Editura All Beck, București, 2004.
Oancea, I.: Drept penal, partea generală, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1971.
Oroveanu, Mihai T.: Tratat de drept administrativ, Editura Cerma,
București, 1998.
Pașcu, Ilie; Drăghici, Vasile: Drept penal. Partea specială, Editura Lumina
Lex, București, 2004.
Popescu-Slăniceanu, Ion: Funcția publică, Editura Infodial, București,
2001.
Popescu-Slăniceanu, Ion; Dincă, Dragoș; Alistar, Victor: Deontologia
funcționarilor publici, Editura All Beck, București, 2002.
Stegaroiu, Constantin C., Drept penal, partea generală, Editura Științifică,
București., 1974.
Prisăcaru, Valentin: Funcționarii publici, Editura All Beck, București, 2004.
Streteanu, Florin: Drept penal. Partea generală, Editura Rosseti, București,
2003.
Tănăsescu, Camil; Tănăsescu, Gabriel; Tănăsescu, Iancu: Drept penal
general, Ediția II, Editura All Beck, București, 2003.
Toader, Tudorel; Loghin, O.: Drept penal roman, Partea specială, Editura
Șansa, București, 1996.
Toader, Tudorel: Drept penal. Partea specială, Editura All Beck, București,
2002.
Vedinaș, Virginia: Statutul funcționarilor publici, Editura All Beck,
București, 2004.
ARTICOLE, STUDII
Antoniu, G.: Sancțiunea penală –concept și orientări, publicată în Revista
Română de Drept nr. 10/1981, București.
Chiș, Ioan: Începuturile activității penitenciare în țara noastră de la
începuturi și până în secolul al XVIIIlea, Revista de drept penal
nr. 2/1994, București, 1994.
Călinoiu, Constanța; Duculescu,V.: Principii ale unei viitoare reglementări
privind Statutul funcționarului public, referat prezentat la Simpozionul național organizat la Iași la 9-10 mai 1998 de catre Institutul de Științe Administrative al Romaniei.
Dongoroz, Vasile : Sinteze asupra Noului Cod penal, publicat în SCJ nr.
1/1969, București.
Dumitru, I.: Discuție referitoare la înțelesul termenilor de: public,
funcționar public, apărut în Dreptul nr. 6/1997.
Găzdac, Viorel:Discuții cu privire la neglijența în serviciu, în Revista de
drept nr.6/2002.
Grigore, Mircea: Discuție cu privire la noțiunile de funcționar public și
funcționar, definite în art.147 Cod penal în Revista de drept nr.
7/1997, Editura Uniunea juriștilor din România.
Munteanu, Ionel., A.; Dărângă, Gh.: Infracțiuni de abuz în serviciu contra
intereselor obștești, săvârșite prin acte repetate, în Revista română de drept nr.10/1972.
Munteanu, Ionel: Considerații privind traficul de influență, publicat în
Revista de drept nr.11/2000,
Pilă, Cudrițescu, Gianina: Noțiunea de funcționar, în Revista de drept penal
nr. 3/2001.
Staiu, Ion: Noțiunea de funcționar. Controverse, publicat în Revista de drept
penal nr.4/ 2003, Editura Uniunea juriștilor din România.
LEGISLAȚIE LA ZI
Antoniu, G.: Codul penal comentat și adnotat. Partea specială, Editura
Științifică, București, 1972.
Abraham, Pavel; Derșidan, Emil: Codul penal al României comentat și
adnotat, Editura Științe Naționale, București, 2002.
Codul penal al României, publicat în Codul general, Editura All Beck,
București, 2005.
Consțituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a
Constituției a României nr.429/2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.767 din 31.10.2003.
Legea privind Codul de conduită a funcționarilor publici, nr.7 din 18
februarie 2004, publicată în M.O. nr.157 din 23 februarie 2004.
Statutul funcționarilor publici, legea nr.188 din 8 decembrie 1999, republicată
în M.O. nr.251 din 22 martie 2004.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .sanctiunile Penale Aplicate Functionarilor Publici (ID: 125519)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.