Sanctiuni Procesuale

INTRODUCERE

În sfera largă a instituțiilor de drept procesual civil, sancțiunile procesuale se impun ca o necesitate de respectare a legalității, fiind elemente indispensabile ale unei bune proceduri.

În literatura de specialitate, sancțiunii personale i-au fost atribuite mai multe definiții. Una dintre cele mai elocvente a fost aceia potrivit căreia, sancțiunea procesuală constă în măsura luată împotriva dorinței sau voinței aceluia care încalcă dispozițiile normelor de drept.

Așadar sancțiunile procesuale, în virtutea caracterului său de constrângere au menirea de a garanta respectarea normelor juridice care prescriu formele și condițiile de desfășurare a proceselor civile.

Având în vedere complexitatea evidentă a domeniului juridic, iar pe de altă parte caracterul irefragabil creat prin înlănțuirea dispozițiilor normative, sancțiunile procesuale îmbracă forme variate.

Prezenta lucrare se dorește a fi o contribuție la evidențierea necesității și importanței sancțiunilor procesuale în dreptul procesual civil.

Consacrarea drepturilor și obligațiilor procesuale ar rămâne nerealizabile fără manifestarea sancțiunilor procedurale în activitatea judiciară. De asemenea, în lipsa unor sancțiuni procesuale, activitatea justiției nu s-ar putea înfăptui în împrejurările caracteristice unui stat de drept.

Codul de procedură civilă reglementează 4 forme de sancțiuni procesuale: nulitatea, decăderea, perimarea, amenzile judiciare, sancțiuni care au fost analizate distinct aspectul condițiilor în care intervin, procedura invocării și constatării, precum și efectele juridice pe care le produc.

CAPITOLUL I. NOȚIUNEA ȘI ROLUL SANCȚIUNILOR PROCEDURALE

1.1. Conceptul de sancțiune procedurală.

Cerința esențială de respectare a legalității a determinat apariția sancțiunilor în sistemul juridic, devenind astfel o componentă fundamentală a dreptului. S-a arătat că nu este îndestulător să fie expuse în Codul de procedură civilă condițiile indispensabile pentru întocmirea valabilă a actelor de procedură, ci să impună exigențe indispensabile. De asemenea, este imperativ necesar pentru garantarea unei judecăți corecte, pentru prevenția unei hotărâri arbitrare și mai ales pentru chezășuirea drepturilor părților, exigența unor sancțiuni ce pot surveni, în caz de încălcare a acestor obligații.

Sancțiunile nu își găsesc specificitatea în dreptul substanțial, ci în activitatea procedurală. Dat fiind faptul că intervin atunci când participanții la activitatea judiciară nu respectă rigurozitatea impusă de lege, dreptul procesual este apreciat ca fiind un drept sancționator.

În literatura de specialitate se constată, de asemenea, și existența termenului de pedeapsă și este utilizat pentru a se preciza măsura întreprinsă de instanță în cazul nerespectării unor norme procesuale. Prin urmare, conchidem că atât noțiunea de pedeapsă, cât și cea de sancțiune sunt întrebuințate în legislația procesuală civilă ca sinonime. Însă, în dreptul procesual civil, termenul de sancțiune este mai corespunzător decât cel de pedeapsă, iar în cazul încălcării normelor de procedură civilă, el este cel mai capabil să reprezinte toate măsurile care necesită să fie aplicate.

O problematică importantă este constituită de organizarea și desfășurarea procesului civil, de stabilirea conținutului și modului de îndeplinire a actelor, reglementate detaliat prin lege, nefiind lăsate la aprecierea părților. Caracterul imperativ este evidențiat de aplicarea sancțiunilor procedurale în caz de nerespectare a drepturilor părților, în desfășurarea în bune condiții a procesului civil. Toate actele de procedură, respectiv actele instanței, cât si cele ale părților sau ale altor participanți la proces sunt ținta sancțiunilor, însă ele variază în funcție de importanța formei procedurale pe care o ocrotește și o sprijină.

Potrivit art. 10, alin. (1) Noul Cod de procedură civilă, ”Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să își probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia. (2) Dacă o parte deține un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părți sau din oficiu, să dispună înfățișarea acestuia, sub sancțiunea plății unei amenzi judiciare.”

Drepturile și obligațiile părților în procesul civil nu pot fi disjunse, de altfel,  câteodată se află în strânsă legătură. Sarcina de a-și executa obligațiile procedurale cu rigurozitate și legalitate, pentru a oferi procesului civil desfășurarea în parametri optimi, se datorează existenței sancțiunilor procesuale. Prin toate aceste aspecte, atât judecătorul cât și părțile sunt situate pe o poziție de egalitate și reprezintă o manifestare a principiului legalității. O exigență a procesului civil este derularea într-un termen optim și previzibil, a executării actelor de procedură în formele legale sau judiciare, procesul fiind în fond, o succesiune de acte și termene procesuale.

1.2. Rolul sancțiunilor procedurale.

Având în vedere rolul marcant al sancțiunilor, în literatura de specialitate s-au elaborat o serie de definiții pentru redarea cât mai exactă a acestui concept. În opinia lui D. Radu, sancțiunile procedurale înfățișează „măsuri cu caracter de constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele și condițiile după care trebuie să se desfășoare activitatea judiciară în pricinile civile”.

În toate cazurile, importanta sancțiunilor procedurale reiese din contribuția pe care acestea o au la cârmuirea justiției. Consacrarea drepturilor și obligațiilor procesuale ar rămâne nerealizabile fără manifestarea sancțiunilor procedurale în activitatea judiciară. De asemenea, fără existenta sancțiunilor procedurale, care să vegheze la confruntarea unor interese divergente, activitatea justiției nu s-ar putea înfăptui în împrejurările caracteristice unui stat de drept. Sancțiunile nu răspund doar la așteptările unui interes general, ci și unui interes exact al părților în cadrul proceselor civile, cu scopul ca acestea să nu se deruleze fără sfârșit. Deci, se poate afirma faptul că, sancțiunile constituie o garanție instituită de lege care veghează la respectarea normelor procesuale.

CAPITOLUL II. DETERMINAREA SANCȚIUNILOR PROCEDURALE

Tratarea și determinarea sancțiunilor procedurale creează un real impediment. Dificultatea acestor problematici reiese din cauză că legiuitorul nu edifică de fiecare dată anumite măsuri ca sancțiuni procedurale. Sancțiunile procedurale sunt reglementate în mod expres în art. 10 alin.(3) din Codul de procedură civilă, conform căruia ”Sancțiunile procedurale vizează atât actele de procedură ale instanței judecătorești, ale participanților la proces, cât și ale persoanelor legate de activitatea acestora și, în dependență de prevederile legii, constau în anularea actului procedural defectuos, în decăderea din drepturi pentru neîndeplinirea în termen a actului de procedură, în obligația de a completa sau de a reface actul îndeplinit cu nerespectarea legii, în restabilirea în drepturile încălcate, în aplicarea amenzii judecătorești, în alte măsuri prevăzute de lege”.

Într-adevăr, se poate constata că sancțiunile au în vedere actele instanței, ale părților și ale altor participanți la proces. Însă, toate aceste dispoziții legale ar fi ineficiente fără existența unor sancțiuni care să vegheze la îndeplinirea condițiilor care prevăd executarea actelor de procedură, inclusiv a termenelor în care trebuie efectuate. Se disting astfel, după profunzimea formei procedurale pe care o ocrotește și după interesul care constrânge abaterea de la acele forme.

Se afirmă în doctrină, deci, că nulitatea reprezintă în acest context una dintre cele mai importante sancțiuni procedurale. Potrivit Codului de procedură civilă, nulitatea actului survine în caz de nerespectare a condițiilor pretinse la încheierea actelor de procedură și care le lipsește în tot sau în parte, de efectele pe care le-ar produce dacă ar fi un act încheiat cu respectarea condițiilor de valabilitate pretinse de lege. Nulitățile pot fi clasificate după mai multe criterii și anume :

După caracterul normelor încălcate, nulitățile pot fi absolute și relative.

După exigența vătămării procesuale pe care a creat-o actul de procedură la încheierea sa, nulitatea este condiționată de existenta unei vătămări sau necondiționată de existența unei vătămări.

După cum sunt sau nu prevăzute de lege, se face deosebirea între nulități exprese și virtuale.

După cum actul are sau nu o existență independentă, nulitățile pot fi proprii sau derivate.

După cum privesc condițiile proprii actului de procedură sau condițiile exterioare, nulitățile sunt intrinseci și extrinseci.

După criteriul întinderii efectului juridic, acestea sunt totale și parțiale.

După modul în care operează, nulitățile pot fi de drept și judiciare.

Asemenea nulității, decăderea este calificată ca atare în cadrul unor dispoziții dispersate ale Codului de procedură civilă. Aceasta intervine ca o consecință în cazul nerespectării termenelor procedurale, prin care părțile își realizează îndatoririle procesuale în conformitate cu legea. Atât nulitatea, cât si decăderea nu operează de drept, ci trebuie cerute instanței de judecată.

O sancțiune procedurală specifică, care nu este întâlnită în dreptul substanțial, este perimarea. Legea a reglementat această sancțiune pentru a descuraja lăsarea în pasivitate a pricinilor nelimitate în timp, din culpa părții. Așadar, perimarea are drept consecință încetarea procesului în faza în care se află, pe o anumită perioadă de timp reglementată de lege.

În ceea ce privește acordarea amenzilor judiciare, ne aflăm în prezența unei instituții juridice cu un caracter mixt, deoarece plata unor cheltuieli de judecată își găsește fundamentul atât în concepția de sancțiune, cât și în aceea de despăgubire. Însăși textele corespunzătoare din Codul de procedură civilă nu conferă natura de sancțiune amenzilor judiciare. Suportarea sancțiunilor pecuniare reprezintă o obligație a părților ce rezidă din activitatea procesuală, nu din comiterea unui fapt ilicit comun. Ele se întemeiază pe culpa părții care a pierdut procesul, având rolul de a suprima neexecutarea obligațiilor procesuale.

CAPITOLUL III. NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ

3.1. Clasificarea nulităților procedurale

Legiuitorul consacră expres diferite sancțiuni pentru neîndeplinirea actelor de procedură care se caracterizează printr-un regim aparte, în funcție de natura normei juridice omise sau încălcate, cât și în raport cu regulile după care se realizează efectele acestora. Codul de procedură civilă reglementează „Nulitatea actelor de procedură” în art. 174-179, capitolul III din Titlul IV, al Cărții I.

În literatura de drept procesual civil, nulitatea este catalogată ca fiind instrumentul tehnic cu efectul cel mai zdrobitor, menit să vegheze la respectarea regulilor și mecanismelor procedurale și să garanteze soluționarea cu celeritate a procesului. Nulitatea reprezintă sancțiunea cu semnificații multiple care intervine în cazul în care actul de procedură civilă nu îndeplinește cerințele cerute de lege și îl lipsește de efectele pe care le-ar putea produce în tot sau în parte, în cazul în care ar fi încheiat cu îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru ca un act să fie considerat valabil. Noul Cod de procedură civilă, în cadrul art. 174-179 clasifică nulitățile după mai multe criterii:

Deci, după caracterul normelor juridice încălcate la constituirea actului de procedură și după natura interesului ocrotit prin norma juridică încălcată, acestea se împart în: nulități absolute și nulități relative. În condițiile art. 174 alin. (2) nulitățile prezintă importanță în funcție de regimul juridic ocrotit prin norme de ordine publică sau privată. Constatăm că ne aflăm în prezența nulității absolute dacă la întocmirea actului de procedură au fost încălcate norme juridice de ordine publică și poate fi invocată de orice parte interesată, de instanță, din oficiu sau de procuror. Însă, nulitatea relativă poate fi invocată, doar de partea al cărui interes este ocrotit de norma încălcată la întocmirea actului de procedură, deoarece intervine când au fost încălcate norme de ordine privată.

După exigența vătămării procesuale pe care ar crea-o actul de procedură la încheierea sa, nulitatea este condiționată de manifestarea unei vătămări și necondiționată de existența unei vătămări. În cazul nulității condiționate se prevede că nulitatea operează în cazul în care prin nerespectarea cerinței legale, la întocmirea actului de procedură i s-a adus părții o vătămare care nu poate fi suprimată decât prin desființarea acesteia. Noul Cod de procedură civilă, indică faptul că nulitatea este condiționată de existența unei vătămări, în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la: capacitatea procesuală; reprezentarea procesuală; competența instanței; compunerea sau constituirea instanței; publicitatea ședinței de judecată; alte cerințe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

După cum acestea sunt prevăzute de lege, se face deosebirea între nulități exprese și virtuale. Nulitățile exprese au fost prevăzute în legislația noastră pentru acele abateri ce au un caracter esențial și au urmări negative asupra activității de înfăptuire a justiției. Pe când, nulitățile virtuale (exprese, tacite) își au esența în nerespectarea principiilor fundamentale sau a altor reguli ale dreptului procesual civil.

Nulitățile se disting între proprii și derivate, după cum sancțiunea survine pentru încălcarea obligațiilor pretinse de lege pentru actul anulat, ori pentru alt act de procedură care se află într-o relație de interdependență cu cel anulat.

Criteriul de deosebire între nulitățile intrinseci și extrinseci intervine pentru neobservarea unor condiții exterioare actului de procedură și se apreciază în literatura de specialitate că se suprapun cu clasificarea nulităților proprii și derivate.

Nulitățile se clasifică în totale și parțiale, în funcție de întinderea efectelor. De pildă, nulitatea totală prejudiciază întregul act de procedură, iar nulitatea parțială afectează o anumită parte, cealaltă parte a actului de procedură nefiind afectată. Însă, în cazul actelor de procedură, de obicei nulitatea se reflectă asupra tuturor efectelor actului.

Un ultim criteriu care ajută la determinarea sancțiunilor procesuale este realizat după modul în care acestea operează, astfel că nulitățile pot fi de drept și judiciare.

3.1.1. Nulitățile absolute și nulitățile relative

Legiuitorul a deosebit felurile nulității, în nulități absolute și relative, în raport de natura normei ale cărei exigențe nu au fost respectate. În funcție de ipostaza în care norma ocrotită instituie o cerință care are în vedere un interes public sau privat, facem distincția între nulitatea absolută, respectiv nulitatea relativă. Literatura juridică tratează această clasificare a nulităților actelor de procedură civilă, în nulități absolute și nulități relative, pentru a scoate în relief conceptul de „ordine publică” și „ordine privată”. Reglementarea Noului Cod de procedură civilă nu întreprinde clasificarea nulităților actelor de procedură prin utilizarea aceluiași concept ca și literatura de specialitate, ci are în vedere natura interesului ocrotit prin nerespectarea dispoziției legale la întocmirea actului de procedură. Cu toate acestea, procesul civil impune analizarea regulilor de drept aplicabile, dar și a normelor de ordine publică, deși, în esență, îl putem considera un proces al intereselor private.

Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte interesată, de instanță sau de procuror, deoarece este atrasă de încălcarea unui interes public. Nulitatea absolută nu se poate dispensa și nu poate fi invocată numai de partea interesată, având în vedere momentul la care s-a comis neregularitatea și dacă nu a fost pricinuită prin propria faptă, deoarece în acest caz poate renunța la consecințele nulității exprese sau tacite. Din rațiuni de celeritate, nulitatea actelor de procedură operează printr-un regim distinct în ceea ce privește nesocotirea normelor de competentă. Rezultatul urmărit este împiedicarea derulării unor proceduri ineficiente prin orânduirea unui ansamblu distinct de reglementări cu privire la persoanele îndrituite să invoce nulitatea actului de procedură, precum și intervalul de timp până la care se poate face, chiar dacă normele impuse în materia cercetării sunt de ordine publică și acestea beneficiază de un regim distinct. Deși neregularitatea privind procedura de citare poate fi invocată si de celelalte părți sau din oficiu este imperios necesar să fie făcute doar la termenul în care ea a fost săvârșită.

În același timp, neregularitatea referitoare la citare nu mai poate fi luată în considerare dacă partea nu a cerut amânarea procesului, dacă partea care a lipsit la termenul la care neregularitatea s-a produs, nu a invocat-o la termenul următor declanșării ei, dacă ea a fost prezentă sau legal citată. Nulitatea relativă poate fi invocată pentru abaterile comise până la începerea judecății, însă, este necesar să fie expuse prin întâmpinare. În cazul în care întâmpinarea este indispensabilă, se poate invoca la termenul la care s-a comis neregularitatea, de asemenea se poate menționa și la termenul de judecată imediat următor, dar și înainte de a pune concluzii pe fond, dacă partea nu este prezentă. Însă, se prevede expres în materia nulității relative, că orice neregularitate se poate invoca, doar de partea interesată și numai dacă nu a fost pricinuită prin propria faptă.

3.1.2. Nulitățile condiționate și necondiționate de vătămare

Legiuitorul face deosebirea între nulități și după cum nulitatea este condiționată sau necondiționată de vătămare. În cazul nulității condiționate de vătămare, Codul de procedură civilă prevede că actul de procedură este lovit de nulitate dacă la încheierea sa, s-a creat părții un prejudiciu prin nerespectarea obligațiilor legale, iar acesta nu poate fi suprimat decât prin abrogarea actului. Însă, ca un act de procedură să fie desființat trebuie să întrunească o serie de condiții și anume: actul de procedură a fost încheiat cu neobservarea formelor legale, actul de procedură a săvârșit părții o vătămare, vătămarea nu poate fi îndepărtată decât prin anularea actului. Prima cerință se realizează prin înfăptuirea actului de procedură cu nerespectarea cerințelor legale, în ceea ce privește forma sau conținutul său. Nulitatea poate surveni, de exemplu, dacă cererea de chemare în judecată nu cuprinde și dovezi pe care să se sprijine fiecare capăt de cerere. În ceea ce privește cea de-a doua cerință, reținem că impune existența unui prejudiciu patrimonial, însă se întemeiază pe un simplu prejudiciu material. Unii autori susțin prin vătămare și noțiunea de prejudiciu procesual.

În ceea ce privește ultimul aspect, constatarea existenței vătămării, aceasta trebuie să fie constatată de instanță din finalitatea formei procedurale încălcate sau, poate solicita dovezi părții care a invocat-o. Însă, nu în toate cazurile este nevoită să o probeze partea care a invocat nulitatea. Legea prevede că dacă nu s-a produs părții nici o vătămare, actul nu este lovit de nulitate, însă dacă vătămarea există, aceasta nu poate fi înlăturată decât prin nulitatea actului, prin refacerea sau completarea actului. Trebuie evidențiat faptul că, atunci când se dispune refacerea totală sau parțială a actului de către instanță, nu operează înlăturarea vătămării, ci trebuie ca mai întâi acesta să fie declarat nul, iar apoi să fie refăcut, numai că de această dată prin respectarea normelor procedurale.

În ceea ce privește nulitatea necondiționată de vătămare, Noul Cod de procedură stabilește în cuprinsul art. 176, că nulitatea este condiționată de existența unei vătămări, în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la: capacitatea procesuală, reprezentarea procesuală, competența instanței, compunerea sau constituirea instanței, publicitatea ședinței de judecată și alte cerințe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

3.1.3. Nulitățile exprese și nulitățile virtuale.

În raport de existența sau inexistența unui text de lege care să prevadă în mod expres, sau după caz, izvorul sancțiunii, nulitatea poate fi: expresă (textuală) și virtuală (tacită). Când este anume specificată de lege, nulitatea este expresă sau textuală. Nulitatea expresă presupune dispensarea părții care a invocat-o să o mai dovedească, fiind prezumată până la dovada contrarie. Prezumția relativă este menținută până la dovedirea inexistenței vătămării de către partea interesată. Nulitatea virtuală sau tacită, după cum nu decurge din principiile fundamentale sau din alte reguli ale dreptului procesual civil, ci este instrumentată în finalitatea unor dispoziții legale sau reiese din exprimarea legiuitorului. Vătămarea nu se prezumă în cazul nulității virtuale și trebuie dovedită de partea care o invocă. O mare parte dintre nulități sunt virtuale, iar diferența dintre acestea și cele exprese rezidă din necesitatea probării vătămării, deoarece ambele categorii pot rezulta din nesocotirea unei norme juridice, fie ea imperativă sau dispozitivă, iar faptul că nulitatea este anume prevăzută de lege nu are vreo relevanță.

Nulitatea virtuală nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, datorită nerespectării unor reguli de esență ale procesului civil, al cărui principal scop este determinat de promovarea legalității și a aflării adevărului în procesul civil. Nulitatea virtuală este justificată numai de încălcarea unor reguli de esență, deși, se poate afirma și în cazul unor reguli de o importanță mai redusă. Bunăoară, își găsește aplicabilitatea și în apărarea intereselor uneia dintre părți în situația în care sunt încălcate reguli cu privire la acest aspect.

3.1.4. Nulitățile proprii și nulitățile derivate

O clasificare diferită a celor două categorii de nulități rezultă din legătura cauzală specifică dintre diferitele acte de procedură. Prin urmare, după cum sancțiunea produce efecte pentru nerespectarea cerințelor legale pentru actul anulat sau pentru un alt act de procedură cu care cel anulat se află într-o relație de interdependență, facem deosebirea între nulități proprii și nulități derivate. Codul de procedură civilă arată în conținutul art. 179 că anularea unui act de procedură atrage și anularea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare.

Dacă actul de procedură este întocmit cu nerespectarea condițiilor de valabilitate impuse de lege, actele anterioare sau concomitente care nu au o existență de sine stătătoare vor fi lovite de nulitate. Instanța urmează să analizeze și să stabilească întinderea sancțiunii, în ceea ce privește actele de procedură, având în vedere gradul de dependență al acestora. Așadar, stabilirea deosebirilor dintre nulitățile proprii și derivate reprezintă o problematică de un real interes, în special pentru instanță . De exemplu, hotărârea este nulă dacă nu au fost avute în vedere normele cu privire la citarea obligatorie a părților, răsfrângându-se și asupra hotărârii.

3.1.5. Nulitățile intrinseci și nulitățile extrinseci

Criteriul distinctiv dintre nulitățile intrinseci și nulitățile extrinseci se realizează analizând forma exterioară sau intrinsecă a actului de procedură. Nulitățile extrinseci operează pentru nerespectarea unor exigențe exterioare actului de procedură. Astfel, competența, nelegala compunere sau constituire a completului de judecată, neplata taxei de timbru, publicitatea ședinței, depunerea apelului sau a recursului la o altă instanță decât cea a cărei hotărâre se atacă, declarația de martor dacă a fost dată de o persoană înrudită cu partea în gradul prohibit de lege, deși partea adversă s-a opus la audiere, sunt nulități extrinseci.

Nulitățile intrinseci sunt acelea care creează neîntrebuințarea actului de procedură civilă încheiat cu nerespectarea unor aspecte ce au în vedere forma sau conținutul acestuia. Prin urmare, în materia citației dacă nu este menționat termenul de judecată sau netimbrarea cererii de chemare în judecată, aceste aspecte vor contribui la determinarea anulării ei.

Nulitatea reprezintă, deci o repercursiune directă a neîndeplinirii unei solicitări privitoare la acel act.

3.1.6. Nulitățile totale sau nulitățile parțiale

Distincția între nulitățile totale și nulitățile parțiale, în dreptul procesual civil, se realizează în funcție de întinderea efectelor pe care le produc. Nulitatea totală reprezintă sancțiunea care afectează întreg actul de procedură. Spre deosebire de nulitatea totală, nulitatea parțială afectează doar anumite părți ale actului juridic, care constituie o abatere de la lege. Astfel, potrivit art. 179 alin (1) C. Pr. Civ., actul de procedură, nul sau anulabil este desființat, în întregime sau doar în parte, de la data la care a fost realizat. Deosebirea dintre nulitatea totală și nulitatea parțială este destul de pregnantă în domeniul căilor legale de atac. Așadar, potrivit art. 496 C. Pr. Civ., în materia recursului, instanța de control judiciar poate dispune casarea totală sau parțială a hotărârii. În această situație, dobândește autoritate de lucru judecat partea din hotărâre care nu a fost casată. Bunăoară, art. 480 alin (2) C. pr. civ., reglementează că în situația apelului, instanța poate anula sau schimba hotărârea apelată, iar art. 496 alin (2) C. pr. civ., stabilește că în situația admisibilității recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte. De asemenea, Codul de procedură civilă reglementează în cuprinsul art. 513 alin (4) că, dacă instanța consimte la cererea de revizuire, aceasta va modifica în tot sau în parte hotărârea atacată și doar în cazul hotărârilor definitive, contradictorii, ea va anula hotărârea din urmă.

3.1.7. Nulitățile de drept și nulitățile judiciare

Un alt criteriu de distincție reprezintă modul în care operează nulitățile, respectiv nulitățile de drept și nulitățile judiciare. Cele care acționează în virtutea legii, fără să fie indispensabilă o hotărâre judecătorească, sunt nulitățile de drept. Nulitățile judiciare lezează actul de procedură doar dacă acționează o hotărâre judecătorească în acest sens. Astfel, nulitatea de drept nu poate avea o altă însemnătate decât aceea de a dezvolta în mod direct un caz de nulitate absolută. Însă, actualmente se face deosebirea între împrejurările în care părțile se înțeleg în ceea ce privește nulitatea actului juridic încheiat, în care acesta este lipsit de efecte prin învoiala părților și cazul în care părțile nu se înțeleg în acest sens, fiind indispensabil ca nulitatea actului juridic să fie declarată de organul de jurisdicție îndrituit. Din acest motiv, doctrina apreciază tot mai adesea , că nulitățile procedurale sunt întotdeauna judiciare, sub aspectul conform căruia, actul de procedură va produce toate efectele sale, dacă nulitatea nu va fi constatată de instanță.

3.2. Condițiile generale ale nulității

Prezentarea condițiilor generale ale actelor de procedură în tratarea sancțiunilor nulității constituie o premisă indispensabilă. În literatura de specialitate, sunt considerate ca și condiții de valabilitate ale actelor de procedură, doar forma scrisă și indicarea că cerințele legii au fost îndeplinite. Însă, există și autori care analizează și tratează în mod precis atât formele, condițiile, cât și timpul în care ele trebuie îndeplinite. Bunăoară, Radu. D face distincție între cerințele de formă și de fond ale actelor de procedură și include în prima categorie: redactarea actelor în limba română; arătarea locului unde a fost întocmit actul și data întocmirii; respectarea formalităților premergătoare întocmirii și depunerea în numărul de exemplare prevăzute de lege.

Determinarea împrejurărilor care vizează existența sancțiunii, presupune o analiză și o distincție între cerințele generale, cât și cele speciale. Neobservarea oricăror reglementări procedurale la întocmirea actului juridic indiferent de natură și importanță, au în vedere condițiile generale ale nulității. Pe de altă parte, condițiile speciale fac referire la modul de valorificare al nulităților în procesul civil. Deci, în cazul condițiilor generale se au în vedere exigențele necesare pentru existența tuturor nulităților, în schimb, atunci când ne raportăm la cele speciale, se diferențiază în funcție de natura actelor de procedură ale căror cerințe au fost încălcate.

Condițiile generale ale nulității pot fi extrase din cuprinsul capitolul IV, C. pr. Civ., intitulat ”Nulitatea actelor de procedură”. Conform art. 105 C. pr. civ., ” Actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competență, de ordine publică sau privată vor fi declarate nule în condițiile prevăzute de lege”. Textul reprodus consacră importanța nulității la înfăptuirea procesului civil, în concret, respectarea legalității și descoperirea adevărului în cadrul procedurii judiciare. În general, nulitatea actului juridic intervine ca un ultim remediu și nu reprezintă un scop în sine această lipsire de eficiență a actului juridic încheiat prin neobservarea cerințelor legale. Nulitatea este mai de grabă o măsură care aspiră ca anumite efecte să nu se producă, dar nu este o măsură îndreptată neapărat împotriva actului. Efectele care nu sunt conforme cu dispozițiile legale sunt înlocuite, însă sunt lăsate intacte celelalte efecte.

Codul de procedură civilă precizează că este necesar să fie făcute în scris doar cererile care se adresează instanțelor judecătorești, însă, în realitate majoritatea actelor de procedură se realizează în scris. Deci, nu se are în vedere așa cum legea prevede doar o categorie a actelor de procedură, cum sunt cererile formulate de părți și care au ca obiect pretențiile sau exercitarea anumitor drepturi procesuale. Putem deduce, în ceea ce privește condițiile de valabilitate ale actului de procedură, că forma scrisă este considerată una dintre cele mai importante, însă există și excepții, dacă ne raportăm la actele de procedură care reprezintă manifestări de voință unilaterale sau bilaterale ale părților.

De asemenea, legea dispune că actele de procedură care îmbracă în mod necesar forma scrisă trebuie redactate în limba română. Această cerință esențială este desprinsă chiar din prevederile Constituției și ale Legii nr. 304/ 2004 privind organizarea judiciară. Astfel, conform art. 128 alin. (1) din Constituție: ”Procedura judiciară se desfășoară în limba română.” Așa fiind, desigur si dispozițiile art. 12 din Legea nr. 304/2004, însă dacă una dintre părți nu cunoaște limba română, ea poate recurge la serviciile unui interpret. Nu putem face abstracție de faptul că există un număr destul de mare de acte de procedură care sunt prezentate ca manifestări de voință ale părților, iar acestea trebuie să întrunească și unele aspecte privitoare la fond, cum sunt cele legate de capacitate, consimțământ și obiect.

Prezentarea condițiilor de valabilitate a actelor de procedură nu poate omite faptul că actele nu se pot întocmi oricând, ci doar în termenele prevăzute de lege sau numai într-o anumită fază procesuală. Există și unele condiții privitoare la locul întocmirii actelor de procedură. De regulă, acestea se întocmesc la sediul instanței de judecată și trebuie să emane de la organele de competență potrivit legii. Cu toate acestea există și cerințe particulare care diferă în funcție de categoriile din care actul de procedură face parte, respectiv obiectul și finalitatea lor. În cazul nerespectării condițiilor generale, cât și a celor speciale intervine, deci, sancțiunea nulității actelor de procedură.

3.3. Valorificarea nulităților în procesul civil

Nulitatea actului de procedură trebuie să fie mai întâi invocată, întrucât în dreptul procesual român nu operează nulitatea de drept. Cel care guvernează întreaga materie a nulității este principiul disponibilității. Așa cum este prevăzut de art. 173 C. pr. civ., desființarea actelor este realizată numai prin hotărâre judecătorească, de aceea sancțiunea nulității actului de procedură trebuie invocată în fața instanței de judecată.

În funcție de momentul procesual și de caracterul normelor neobservate sau încălcate la realizarea actului se diferențiază și mijloacele de invocare a nulității. Dacă procesul se află în curs, încălcarea normelor procesuale se invocă pe cale de excepție. În cazul în care s-a pronunțat deja o hotărâre judecătorească, invocarea poate fi făcută în condițiile legii, prin intermediul căilor de atac. În situația în care, cauza nulității a pierit până a avea loc pronunțarea, actul de procedură nu este anulat. De asemenea, trebuie să facem o distincție după cum nulitatea invocată este absolută sau relativă.

În cazul nulității absolute, art. 178 alin. (1) C. pr. civ. stabilește că poate fi invocată de orice parte în proces, sau după caz, de judecător sau procuror, în orice moment procesual, doar dacă legea nu prevede altfel. În schimb, nulitatea relativă poate fi invocată într-un anumit termen, dacă abaterea nu a fost pricinuită prin propria faptă și doar de către partea interesată. Nulitățile absolute ocrotesc un interes public și intră sub incidența lor hotărârile judecătorești pronunțate cu încălcarea competenței teritoriale în cererile privitoare la drepturile reale imobiliare, în materia moștenirii, a societății, a insolvenței etc.

Nulitatea absolută poate să fie invocată atât prin cere scrisă, cât și verbal, dacă nu există o dispoziție legală care să prevadă acest aspect. Așadar, conform art. 178 alin. (3) „Dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată:

a) pentru neregularitățile săvârșite până la începerea judecății, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată;

b) pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond.”

Textul de mai sus este de aplicație generală, fără nici un fel de deosebire de judecată în primă instanță sau în căile de atac. Prin urmare, sunt vizate numai neregularitățile realizate înainte de începerea judecății, în timp ce judecata începe doar din momentul în care ambele părți sunt legal citate. Înseamnă că, doar partea care are interes să invoce nulitatea nu poate fi sancționată cu decăderea, deoarece a așteptat ca și cealaltă parte să fie legal citată și ulterior a invocat nulitatea. Însă, nulitatea relativă trebuie sa fie invocată imediat dacă este săvârșită la un termen de judecată, de asemenea poate fi invocată și la termenul imediat următor dacă partea interesată nu este prezentă.

Întrucât art. 78 alin. (3) lit. b)., C. pr. civ. nu distinge, înseamnă că partea care lipsește la termenul la care este comisă neregularitatea procedurală poate invoca nulitatea la termenul de judecată imediat următor, indiferent dacă pentru termenul la care s-a produs încălcarea procedurală a fost sau nu legal citată. În schimb, regularitatea procedurii de citare a părții pentru termenul la care s-a produs încălcarea cerințelor legale va influența modul în care trebuie să se procedeze ulterior. Deci, dacă partea lipsește și a fost legal citată, nu va mai trebui să fie citată. Astfel, că dacă nu va invoca neregularitatea va fi decăzută din dreptul de a o mai putea face. Per a contrario, dacă nu a fost legal citată și nici nu a avut termen în cunoștință , termenul „imediat următor” va fi cel după care va fi legal citată și nu neapărat primul termen după săvârșirea neregularității procedurale.

3.4. Efectele nulității în procesul civil

Funcția nulității este aceea de a lipsi de efectele prevăzute de lege actul juridic. Prin urmare, nulitatea operează retroactiv, la data îndeplinirii lui și actul de procedura poate fi sancționat, în tot sau în parte. Nulitatea intervine, indiferent de caracterul de ordine publică sau privată al normelor încălcate. Sunt lipsite deci de efecte, actele de procedură săvârșite de instanța necompetentă, dar și actele materiale ce evidențiază realizarea unei operațiuni juridice, cum ar fi de pildă, nulitatea comunicării citației care atrage și nulitatea procesului-verbal încheiat de agentul procedural. De asemenea, actele de procedură care se află într-o relație de interdependență cu un alt act anulat, vor fi și ele lipsite de efecte juridice. În toate cazurile instanța are obligația de a preciza și întinderea sancțiunii, deoarece ori de cate ori este posibil are întâietate salvarea actului juridic.

În cuprinsul, art. 179 alin. (2) C. pr. civ. este prevăzut faptul că instanța poate dispune refacerea actului de procedură dacă este cazul, însă, de această dată cu respectarea tuturor condițiilor de valabilitate. Bunăoară, dacă partea invocă nulitatea procedurii de comunicare a citației întrucât dovada de înmânare nu cuprinde numele și prenumele sau denumirea, după caz, și domiciliul ori sediul destinatarului, iar instanța constată că acest act de procedură nu cuprinde nici anul, luna, ziua și ora când dovada a fost luată, va dispune refacerea procedurii de citare cu respectarea ambelor cerințe impuse de art. 164 C. pr. civ .Refacerea actelor de procedură poate fi de competența instanței la care s-a săvârșit actul nul, instanței de control judiciar sau instanței căreia i s-a trimis procesul verbal, în funcție de momentul la care este constatată nulitatea. Dacă instanța unde a intervenit nulitatea actului o declară înainte de pronunțarea hotărârii finale, tot ea va dispune și refacerea lui. Însă, dacă nulitatea este remarcată de instanța de apel, o va reface tot aceasta doar dacă nu intră sub incidența cerinței impuse de art. 480 alin (2) C. pr. civ., moment procesual în care cauza este trimisă spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad. În temeiul art. 480 alin (4) C. pr. civ, privind necompetența instanței, cauza este trimisă spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent.

Dacă cea care constată nulitatea este instanța de recurs, actul nul va fi refăcut tot de aceasta, în urma casării hotărârii cu reținere spre rejudecare. Atunci când hotărârea este casată cu trimitere spre rejudecare de instanța de recurs, actul nul nu va mai fi refăcut tot de aceasta, ci de către instanța de trimitere care poate fi după caz, atât instanța care a pronunța hotărârea casată, cât și o altă instanță. Desființarea unui act de procedură atrage și desființarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o existență independentă.

Nulitatea derivată, reglementată de art. 179 alin. (3) este dată de existența unui act ulterior care este dependent de existenta unui act anterior. În acest caz, actul care nu are o existență de sine-stătătoare este valabil, doar dacă este privit în sine, însă el nu poate fi păstrat din cauza viciilor actului anterior. De exemplu, nulitatea procedurii de citare la ultimul termen va atrage și nulitatea hotărârii. De cele mai multe ori, sancțiunea nulității intervine, asupra întregului act de procedură, dar în cazul particular, al hotărârilor judecătorești, pot exista și nulități parțiale, cum ar fi casarea sau anularea parțială. Așadar, potrivit art. 179 alin (4) C. pr. civ., nulitatea actului de procedură nu creează un impediment în aceea de a produce alte efecte juridice decât acelea ce rezultă din natura lui proprie.

În ceea ce privește funcția sa procedurală, nulitatea lipsește actul de efecte. Vor produce efecte doar manifestările de voință, declarațiile sau constatări de fapt care sunt cuprinse în actul juridic. Așadar, o cerere de chemare în judecată afectată de nulitate nu mai poate fi utilizată decât ca un început de dovadă scrisă sau ca o mărturisire extrajudiciară, însă nulitatea pentru necompetență nu produce efecte și pentru valabilitatea probelor administrate, iar acestea vor fi refăcute numai pentru motive temeinice.

CAPITOLUL IV. DECĂDEREA

4.1. Noțiunea și importanța decăderii

Conceptul de decădere este întâlnit atât în dreptul procesual, cât și în dreptul substanțial, fiind extrem de utilizat în practica judiciară. Decăderea este sancțiunea care exprimă pierderea unui drept sau a unor facultăți procesuale, în cazul în care nu a fost respectat termenul imperativ sau peremptoriu, prevăzut de lege, pentru efectuarea actului respectiv.

În dreptul procesual civil s-au creat o serie de definiții. După I. Stoienescu și S. Ziberstein, „neexercitarea oricărei căi de atac, precum și neîndeplinirea oricărui act de procedură, când termenul este imperativ, atrage decăderea părții vinovate.” Deci, decăderea apare ca o consecință a neexercitării unei căi de atac sau a neîndeplinirii unui act de procedură în termenul imperativ prevăzut de lege.

Codul de procedură civilă evidențiază câteva dintre trăsăturile decăderii, însă fără a elabora o definiție exactă a sancțiunii. Din interpretarea vechii reglementări a art. 103 C. pr. civ., se deduce că decăderea intervine ca sancțiune numai în situația nerespectării termenelor legale. De asemenea, din aceeași dispoziție se desprinde și faptul că decăderea nu acționează în cazul termenelor judecătorești, atunci când instanța are posibilitatea de a mai acorda un nou termen în vederea îndeplinirii actului procedural nerealizat în termenul stabilit anterior. Așadar, art. 180 C. pr. civ. distinge între termenele procedurale legale, reglementate în dreptul comun sau prin alte legi speciale, și termenele judiciare acordate de către instanța de judecată cu scopul de a se soluționa cauza cât mai bine cu putință.

Codul de procedură civilă cuprinde și alte texte care prevăd în mod expres sancțiunea decăderii. Cu toate acestea, există și cazuri în care legea folosește expresii echivalente și chiar există posibilitatea ca ea sa nu fie expres prevăzută în lege. Într-adevăr, decăderea are un efect stimulativ întrucât, determină părțile să își exercite drepturile procesuale în termenele stabilite și asigură finalitatea pricinilor civile într-un timp limitat. Astfel, decăderea constă în imposibilitatea valorificării dreptului de a mai exercita calea de atac sau de a realiza un act de procedură, ca urmare a nerespectării etapei procesuale, ori a ordinii procesuale stabilite de lege.

Ca elemente definitorii ale decăderii putem evoca: stingerea unui drept procesual și neexercitarea dreptului în termenul prevăzut de lege sau acordat de către instanță, aceasta fiind o sancțiune aflată în strânsă legătură cu termenele procedurale. Aspectul menționat determină însăși importanța de natură disciplinară pe care o are în activitatea procesuală prin prisma faptului că se răsfrânge asupra drepturilor procesuale care nu au fost valorificate în termenul legal. Decăderea lezează de asemenea și valabilitatea actelor de procedură care se întocmesc peste termenul imperativ prevăzut.

Instituirea decăderii are ca principal scop asigurarea celerității desfășurării procesului civil și o contribuție esențială la protejarea intereselor legitime ale părților. De aceea este foarte important ca părțile să-și îndeplinească obligațiile procesuale în timp și în conformitate cu legea. Aceste raționamente decurg chiar din însăși funcțiile decăderii, aflate în relație de interdependență cu termenele de procedură, din acest punct de vedere considerându-se chiar mult mai inflexibilă și mai severă decât nulitatea.

4.2. Condițiile de existență ale decăderii

Sancțiunea decăderii intervine prin întrunirea cumulativă a unor cerințe esențiale ce pot fi desprinse din prevederile art. 185 alin. (1) C. pr. civ. și dispozițiile art. 180 alin. (1) C. pr. civ. Din conținutul acestor prevederi legale, putem desprinde condițiile de existență ale decăderii și anume: existența unui termen imperativ, care să impună obligația exercitării dreptului în interiorul său, neexercitarea dreptului în interiorul termenului și inexistența unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii. Incidența decăderii intervine în cazul neexercitării unui drept în interiorul termenului prevăzut de lege. Astfel, din dispozițiile art. 185 alin. (1) și (2) C. pr. civ. rezultă că decăderea este o sancțiune specifică termenelor imperative, iar în cazul în care legea stopează realizarea unui act de procedură în interiorul unui termen, actul realizat anterior împlinirii termenului poate fi anulat la cererea celui interesat. Prin urmare, sancțiunea care intervine în cazul termenelor prohibitive va fi fără nici o îndoială, anularea actului realizat prematur. Sub imperiul legislației procesuale anterioare, literatura de specialitate a stabilit aplicarea sancțiunii decăderii numai la termenele imperative sau peremptorii.

În măsura în care părțile doresc să își exercite anumite drepturi procedurale, termenele sunt imperative și nu scot neapărat în relief obligația părților de a acționa în intervalul de timp prevăzut de lege. Bunăoară, au un caracter imperativ termenele privitoare la exercițiul căilor de atac, ceea ce nu înseamnă că exercitarea căilor de atac este obligatorie. Dacă se urmărește exercitarea unui control judiciar și retractarea sau reformarea hotărârii atacate, părțile trebuie ca mai întâi să promoveze calea de atac în interiorul termenului prevăzut de lege.

De asemenea, potrivit art. 311 alin. (2) C. pr. civ., sancțiunea decăderii intervine și în cazul în care instanța admite înlocuirea martorilor pentru motive temeinice, iar partea interesată nu dispune lista în termen de 5 zile de la încuviințare. În viziunea Codului de procedură civilă, sancțiunea decăderii este aplicabilă și în privința termenelor judecătorești. Totuși, art. 185 alin (1) C. pr. civ., se referă la aplicarea sancțiunii în cazul în care dreptul procesual nu a fost valorificat „într-un anumit termen”. În general, sunt considerate termene judecătorești acelea care nu sunt stabilite în mod concret de lege și se fixează în cursul procesului de către instanța de judecată. Acest tip de termene sunt statornicite pentru realizarea unor acte de procedură sau pentru înfățișarea părților în instanță. Astfel, sancțiunea decăderii se impune ori de câte ori instanța acordă un termen pentru exercitarea unui drept procesual.

Sancțiunea decăderii intervine atât în cazurile unor termene imperative, cât și în cazurile în care legea impulsionează valorificarea unui drept procedural într-un anumit stadiu ori etapă a procesului civil. De exemplu, în materia probațiunii, legiuitorul stabilește în art. 254 alin. (1) C. pr. civ., că dovezile se propun de către reclamant prin cerere de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare. De asemenea, decăderea este incidentă în cazurile în care legea determină o anumită ordine în valorificarea unor drepturi procesuale, sau în realizarea unor acte de procedură. O altă condiție necesară pentru existența decăderii este aceea a neexercitării unui drept procedural înăuntrul termenului prevăzut de lege. Așadar, sancțiunea decăderii trebuie limitată numai la drepturile recunoscute de legea părților.

În ceea ce privește inexistența unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii, aceste situații sunt cu totul rare, având în vedere că legislația le prevede în mod expres. O asemenea situație este prevăzută de art. 311 alin. (4) C. pr. civ., potrivit căruia, decăderea din dreptul de a administra dovada cu martori pentru neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 262, se acoperă dacă aceștia se înfățișează la termenul prevăzut pentru ascultarea lor. Legiuitorul evită aplicarea sancțiunii decăderii dacă cerințele prevăzute sunt întrunite, respectiv martorii se înfățișează în instanță.

Textul redat anterior vizează doar administrarea probei cu martori, pe când art. 262 alin. (1) C. pr. civ., are în vedere și avansarea cheltuielilor implicate de administrarea oricărei probe. De asemenea, alineatul al treilea al textului impune sancțiunea decăderii pentru neavansarea sumei stabilite pentru acoperirea cheltuielilor necesare administrării probelor, indiferent de natura acesteia: efectuarea unei expertize, ascultarea unui martor. Sancțiunea decăderii poate fi evitată atunci când partea dovedește că întârzierea se datorează unor „motive temeinic justificate”. Astfel, conform art. 186 alin (1) C. pr. civ., ”Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.”

În Noul Cod de procedură civilă, repunerea în termen are o reglementare parțial diferită de cea existentă în Codul de procedură anterior. Astfel, art. 103 din vechiul Cod oferă beneficiul repunerii în termen, în cazul în care partea face dovada că a fost împiedicată printr-o ”împrejurare mai presus de voința ei” să întreprindă acțiunea înlăuntrul termenului definit de lege. Nu este reglementată deci o repunere în termen propriu-zisă, ci mai degrabă una în condiții restrictive. Noul Cod de procedură civilă a renunțat la soluția restrictivă evocată. În acest caz, instanța are puterea de a aprecia importanța motivelor invocate de partea în cauză, deoarece legea nu oferă indicii privitoare la înțelesul sintagmei ”motive temeinice”, iar pe lângă aceasta este necesar să intervină înlăuntrul termenului legal.

Partea interesată trebuie să fie cea care solicită repunerea în termen, deoarece acesta constituie un beneficiu pe care legea îl acordă părții în drept să îndeplinească un act procedural. Cererea de repunere în termen prezintă un caracter incident și accesoriu în raport cu cererea principală. În ceea ce privește competența de soluționare a cererii de repunere în termen, aceasta revine instanței competente să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen. Aceeași soluție se impune și în cazul repunerii în termenul de apel sau de recurs.

4.3. Invocarea și constatarea decăderii

După ce s-a verificat și constatat îndeplinirea condițiilor de existență, acestea trebuie invocate și apoi pronunțate de către instanța de judecată pentru a putea interveni decăderea. Așadar, ea trebuie pronunțată de către instanță, deoarece nu operează de drept. În funcție de caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normei juridice, care stabilește termenul peremptoriu prevăzut de lege sau fixat de instanță sunt stabilite și condițiile în care decăderea poate fi invocată. Situația este asemănătoare cu cea referitoare la regimul juridic al nulităților absolute și relative.

O mare parte a termenelor de procedură sunt statornicite pentru ca părțile să poată dispune de anumite drepturi sau facultăți procedurale. În principiu, decăderea nu poate opera decât la cererea părții interesate. Prin noțiunea de ”parte interesată” se poate înțelege, partea împotriva căreia se îndreaptă actul de procedură făcut peste acest termen.

Prin scopul lor, termenele prevăzute de lege pentru exercitarea căilor de atac sunt analizate ca având un caracter imperativ, deoarece depășesc de cele mai multe ori interesele părților litigante. Din acest considerent, ori de câte ori legea determină un termen imperativ pentru exercitarea unei căi de atac sau pentru exercitarea unui alt drept procedural, decăderea va fi invocată nu doar de către părți, ci și de către procuror și de către instanța din oficiu.

În ceea ce privește termenul de invocare al sancțiunii, regimul juridic al decăderii este și el diferit, putând fi invocată numai in limine litis, adică decăderea determinată de nesocotirea unei norme dispozitive. Cu toate că excepția este principalul mijloc de invocare și valorificare a decăderii în procesul civil, în anumite condiții poate fi invocată și prin intermediul căilor de atac. Totuși, decăderea nu poate opera prin simpla scurgere a termenelor prevăzute de lege, deoarece opinia contrară ar putea fi susținută numai în privința termenelor legale imperative. De altfel, o mare parte a termenelor de procedură sunt stabilite prin norme de natură dispozitivă, nu imperativă.

Deci, se poate constata o mare asemănare între nulități și decăderi prin prisma faptului că, nici în cuprinsul Noului Cod de procedură civilă, decăderea nu operează de drept. În doctrină, această asemănare a fost analizată și s-a observat chiar existența unei similitudini între cele două instituții prin prisma persoanelor ce pot invoca sancțiunile, mijloacele și termenele de valorificare a acestora. Cu toate acestea, trebuie observată și o deosebire esențială de regim juridic între nulități și decăderi. În principiu, nulitățile operează doar în măsura producerii unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel, în schimb, decăderile nu sunt condiționate de existența unui prejudiciu procesual sau de altă natură.

Între nulități și decăderi nu există deosebiri în privința modului în care operează, în sensul că toate nulitățile sunt judiciare, ele trebuie constatate și pronunțate de către instanța competentă. În cazul decăderilor, această regulă funcționează în totalitate. Intervenția justiției fiind utilă și în acest caz spre a se determina îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru aplicarea sancțiunii. Această necesitate de intervenție a justiției este susținută și de către acei autori care afirmă că decăderea operează de drept.

Numai prin intervenția justiției poate fi sancționată încălcarea oricărei norme procedurale, fie ea imperativă sau dispozitivă. Din acest punct de vedere, ca și la nulități, se poate susține ideea, potrivit căreia, toate decăderile sunt judiciare. De regulă, despre excepția de decădere se pronunță instanța de judecată printr-o încheiere, care nu poate fi atacată cu apel decât odată cu fondul cauzei. Dacă excepția este invocată în fața instanței de recurs, în legătură cu activitatea procesuală din această fază, hotărârea pronunțată este definitivă din cauză că ea are același regim juridic ca și hotărârea finală.

4.4. Efectele decăderii în procesul civil

Drept consecință a decăderii, se reține pierderea procesului care nu a fost exercitat în termenul legal sau judecătoresc imperativ. Dreptul subiectiv civil nu este lezat de decădere, cu toate acestea, indirect, poate duce la pierderea acelei componente a dreptului la acțiune ce privește posibilitatea de a obține condamnarea pârâtului, respectiv de a obține respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant. Dacă partea a fost decăzută din dreptul de a efectua actul de procedură și totuși face acel act, acesta este lovit de nulitate. Într-o asemenea situație, nulitatea actului de procedură nu intervine ca efect direct al nerespectării normei juridice care a stabilit termenul peremptoriu, ci este o consecință a decăderii. Sunt atinse de sancțiunea nulității și actele ulterioare făcute pe baza unui act efectuat după expirarea termenului legal sau judecătoresc imperativ, dacă nu pot avea o existență de sine stătătoare.

Decăderea lipsește actul de procedură de efecte, ca și în cazul nulității, în ceea ce privește funcția sa procedurală, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 179 alin. (4) C. pr. civ. Așadar, dacă actul de procedură săvârșit peste termen cuprinde manifestări de voință, declarații sau constatări de fapt, ele își vor produce efecte. În cazul în care legea stopează realizarea unui act de procedură înlăuntrul unui termen, potrivit art. 185 alin. (2), actul făcut înaintea împlinirii termenului poate fi anulat la cererea părții interesate. Prin urmare, textul stabilește sancțiunea nerespectării termenului prohibitiv, precum și aspectul conform căruia, nulitatea actului de procedură săvârșit în aceste condiții este una relativă.

În același timp, nu trebuie omis faptul că nulitatea determinată de nerespectarea termenelor de procedură este asemănătoare cu nulitățile propriu-zise. Tocmai aceste particularități evidențiază efectele energice ale decăderii. Nulitatea este atrasă pentru nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la actele de procedură, doar în măsura în care i s-a produs părții un prejudiciu ce nu poate fi înlăturat într-un alt mod, operând doar ca un ultim remediu. Nulitatea nu mai este limitată de existența unei vătămări pentru nerespectarea termenelor de procedură, ea intervine deci, fără nici o posibilitate de remediere. Există și o excepție care are în vedere cazul în care nulitatea intervine ca o consecință a nerespectării unui termen prohibitiv. În schimb, după expirarea termenului respectiv, actul va putea fi refăcut.

Cu toate acestea, decăderea, ca sancțiune procedurală, nu trebuie confundată cu prescripția, deoarece asemănările dintre cele două sancțiuni pot conduce la o confundare a acestora, mai ales din cauză că ambele determină stingerea unor drepturi ca urmare a nerespectării unor termene. Doctrina mai veche a afirmat că o distincție categorică, în acest sens este greu de realizat. Însă, în prezent domeniul de aplicabilitate a celor două instituții este precizat în mod clar de către legiuitor. Elementul esențial care servește la distincțiunea dintre cele două sancțiuni procedurale este obiectul. Prescripția mărginește în timp doar exercițiul inițial al acțiunii civile, pe când decăderea are ca obiect doar un drept procesual care decurge din sesizarea instanței de judecată. Deci, decăderea afectează dreptul la acțiune, numai în mod indirect, respectiv doar prin pierderea unor facultăți procesuale ce limitează uneori probabilitățile de punere în valoare a dreptului subiectiv.

O deosebire esențială între prescripție și decădere, ține de natura termenelor înlăuntrul cărora trebuie valorificate anumite drepturi sau facultăți procedurale. Trebuie observat și faptul că termenele de prescripție sunt susceptibile de întrerupere și suspendare , spre deosebire de termenele de decădere care nu pot fi, în principiu, suspendate și nici întrerupte.

CAPITOLUL V. PERIMAREA ÎN PROCESUL CIVIL

5.1. Determinarea conceptului și justificarea instituției

Reclamantul prin exercitarea acțiunii civile are ca scop soluționarea procesului civil. Activitatea judiciară are și ea ca finalitate soluționarea cu promptitudine a raporturilor litigioase existente între părți. Dacă procesele civile s-ar amâna nejustificat, ca și consecință a rămânerii lor în nelucrare, activitatea organelor judiciare ar fi considerabil îngreunată. Așadar, se poate susține că, atât interesul general, cât și interesul părților impune soluționarea rapidă a raporturilor litigioase deduse judecății. Însă, incontestabil mai presus de interesul părților este interesul unei mai mari eficiențe a justiției. Perimarea corespunde aidoma exigenței soluționării prompte a litigiilor civile și restabilirii ordinii de drept. Compune deci, o modalitate anormală de încheiere a activității judiciare. Procesul civil se finalizează, în mod normal, printr-o hotărâre judecătorească.

Perimarea se înfățișează ca o sancțiune procesuală aparte care nu este întâlnită în dreptul substanțial. Prin urmare, perimarea este o sancțiune procesuală care atrage stingerea procesului în faza în care se află, din cauza rămânerii sale în nelucrare pe o anumită perioadă de timp reglementată de lege, din vina uneia dintre părți.

Doctrina, dar și jurisprudența în materie susține că perimarea are un caracter mixt de sancțiune și de renunțare la drepturile deduse judecății. Se consideră practic existența unei prezumții tacite de sistare, care poate fi dedusă din lipsa de perseverență a părților în întreținerea activității judiciare.

Cu toate acestea, perimarea nu survine ca o sancțiune a renunțării la judecată, ci mai degrabă ca o consecință a lipsei de stăruință a părților în întreținerea activității judiciare. În literatura de specialitate s-a opinat faptul că ”perimarea este o sancțiune determinată întotdeauna de neglijența în îndeplinirea obligațiilor procesuale, care, atunci când are la bază intenția părții de abandonare a procesului, sancționează tocmai împrejurarea că aceasta nu a renunțat la judecată în formele și cu respectarea condițiilor prescrise de lege, lăsând ca starea de incertitudine să planeze asupra cauzei.”

Orice analogie cu renunțarea la judecată constituie un subiect controversat în doctrină. Un atare punct de vedere nu poate fi susținut cu suficient temei, deoarece renunțarea la judecată reprezintă exercițiul liber al unei facultăți procesuale. Așadar, neexercitarea unei asemenea facultăți nu poate atrage după sine sancțiuni procesuale. De asemenea, renunțarea la judecată este întotdeauna expresă, în timp ce perimarea rezultă dintr-o acțiune pasivă și anume lipsa de perseverență a părților în efectuarea activității judiciare. După cum arată și doctrina, perimarea presupune întotdeauna culpa părții, în timp ce renunțarea la judecată nu are ca fundament o anumită atitudine psihică a părții față de actul respectiv.

Natura perimării și trăsăturile esențiale ale acesteia rezultă din prevederile art. 416 alin. (1) C. pr. civ., potrivit căruia „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni”. Prin urmare, fundamentul perimării trebuie căutat în lipsa de stăruință a părții în desfășurarea activității judiciare. De aici rezultă că rămânerea în nelucrare și culpa părții sunt două elemente esențiale în definirea perimării, elemente la care se va adăugă caracterul de sancțiune al perimării și efectele pe care le provoacă activității procesuale. Efectul juridic al perimării este stingerea actelor de procedură realizate în acea instanță, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 422 C. pr. civ., ”perimarea are drept efect ineficiența actelor de procedură efectuate în cauză”. Însăși denumirea de ”perimare” provine din limba latină, unde ”peremtum”, perimarea înseamnă a distruge, a anula, a desființa, a stinge. Deci, perimarea apare ca o sancțiune care vizează întreaga activitate procedurală, nu doar un act de procedură concret, iar o definiție cât mai exactă a perimării trebuie să aibă în vedere toate aceste realități. În consecință, perimarea poate fi definită ca o ”sancțiune procedurală ce determină stingerea activității judiciare datorită rămânerii litigiului în nelucrare din vina părții, timp de 6 luni.”

Perimarea își găsește originea încă din antichitate, unde scurgerea timpului producea importante efecte juridice, atât în domeniul dreptului civil material, cât și în privința acțiunilor introduse în fața judecătorului. Așadar, instituția perimării a apărut pentru prima dată într-o Constituție a lui Iustinian- Lex Properandum, care începea astfel: ”Properandum nobis visum est, ne litis fiant pene immortales et vitae bominum modum excelent”. Scopul acestei instituții era atât atunci, cât și acum, evitarea eternizării proceselor civile.

Ulterior, instituția perimării a fost preluată și de unele ordonanțe franceze, anterior integrării în Codul de procedură civilă napoleonian. Potrivit Codului de procedură civilă francez, perimarea intervenea doar după îndeplinirea unui termen de 3 ani și numai la cererea părții interesate.

În prezent, instituția perimării este consacrată în majoritatea legislațiilor procesuale civile. În unele legislații instituția perimării este determinată prin expresii echivalente. În Italia, până în anul 1940, instituția a fost cunoscută sub denumirea de ”perimare”, dar actualul Cod de procedură a preferat sintagma, „stingerea procesului.” Instituția perimării a fost preluată nu numai în țările europene, ci și în majoritatea țărilor latino-americane. Codul de procedură civilă din 1865 a reglementat instituția perimării, fixând un termen de 2 ani pentru aplicarea acestei sancțiuni. Perimarea a fost reglementată în cuprinsul art. 248 C. pr. civ. și a pricinuit mai multe dispute, considerându-se principala cauză a numeroaselor amânări și procese.

5.2. Condițiile perimării

Condițiile perimării se pot desprinde din dispozițiile art. 416 alin. (1) C. pr. civ., potrivit căruia „Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire, și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar și împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni”. Ca și o primă condiție ce poate fi desprinsă din textul citat constituie obiectul perimării. Această condiție are în vedere doar o anumită categorie de acte procedurale, cum ar fi : cereri de chemare în judecată, contestații, apel, recurs, revizuire sau orice altă cerere de reformulare sau de retractare, în ultima categorie putând fi inclusă și contestația în anulare, precum și acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale, reglementată de art. 608 C. pr. civ. Cea de-a doua condiție ce poate fi de asemenea desprinsă din același text de lege, are în vedere rămânerea cauzei în nelucrare timp de 6 luni. Cu o importanță la fel de mare ca primele două este cea de-a treia condiție, în concret, rămânerea cauzei în nelucrare ”din motive imputabile părții”. Această condiție evidențiază caracterul de sancțiune procedurală al perimării.

Necesitatea investirii instanței cu o cerere care implică desfășurarea unei activități judiciare de fond sau de soluționare a căilor legale de atac nu este statuată expres de lege și nici descrisă în mod sugestiv de doctrină. Însă, poate fi dedusă din prevederile art. 416 alin. (1) C. pr. civ., text care nu diferă esențial de cel promovat în Codul de procedură anterior, art. 248. alin. (1) care declară perimabilă ”orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare”. Așadar, legea are în vedere atât actul de sesizare a instanței de fond, dar și acele acte care determină continuarea judecății într-o nouă fază procesuală excepție de la această regulă, privește formele de executare silită. Se poate observa, într-adevăr, potrivit art. 696 alin. (1) C. pr. civ., că executarea silită se permite de drept dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni fără să realizeze un ”act sau demers necesar executării silite”. Sancțiunea perimării devine incidentă prin voința expresă a legii, deși executarea silită nu determină o activitate judiciară de fond, deoarece ea intervine după pronunțarea unei hotărâri.

Dispozițiile procedurale evocate au în vedere orice acțiuni, fără a distinge între natura sau caracterul lor, având de principiu un caracter general. Prin urmare, perimarea operează atât în cazul acțiunilor reale, al acțiunilor de stare civilă, precum și cu privire la alte acțiuni, chiar dacă legea le-ar declara imprescriptibile. În ceea ce privește soluționarea unei acțiuni, perimarea nu poate interveni în privința cererilor de asigurare a dovezilor, deoarece această sancțiune nu este destinată unui asemenea demers. În jurisprudență s-a apreciat faptul că cererile de anchetă in futurum nu sunt vizate de termenii „orice acțiune”, întrebuințați de lege, și, prin urmare, perimarea unei cereri de anchetă in futurum este inadmisibilă”.

În literatura de specialitate s-au exprimat opinii contradictorii și cu privire la incidentele perimării în litigiile de muncă. Așadar, în opinia unor autori, perimarea nu operează în fața organelor de jurisdicție a muncii, indiferent de natura acestor organe. Pe de altă parte, s-au exprimat și păreri contrare, potrivit cărora soluția menționată anterior nu are un suport legal, deoarece legea nu consacră nicio excepție în materia litigiilor de muncă. Ca sancțiune procesuală, perimarea, își extinde domeniul de acțiune și în ceea ce privește căile de atac, legea referindu-se în mod concret la apel, recurs și revizuire, dar și la alte căi de atac. Prin urmare, contestația în anulare este susceptibilă de perimare. În cazul recursului în interesul legii, problematica care vizează ipoteza în care operează perimarea este mai delicată, deoarece urmărește să se asigure o interpretare și o aplicare unitară a legii pe întreg teritoriul țării. Se desprinde concluzia că majoritatea autorilor sunt de părere că, perimarea nu operează în cazul recursului în interesul legii, aceasta neîndeplinind condițiile unei căi de atac de reformare sau retractare.

Sancțiunea perimării are ca fundament prezumția de abandonare a judecății, respectiv rămânerea cauzei în nelucrare timp de 6 luni. Cu toate acestea, judecata poate fi reactivată prin îndeplinirea oricărui act de procedură și în acest caz sancțiunea perimării să nu mai poată fi pronunțată. În vechea reglementare termenul de perimare era de un an în materie civilă și de 6 luni în materie comercială. În noua reglementare, scurtarea acestui termen are menirea de a accelera procedura judiciară.

Noul Cod de procedură civilă determină în cuprinsul art. 416 alin. (2), momentul de când începe să curgă termenul de perimare și anume, de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță, legea sancționând în acest fel lipsa de stăruință a părților în continuarea activității procesuale. Doctrina a apreciat, de asemenea că termenul de perimare „începe să curgă de la orice dispoziție de ordin procedural luată de instanță în cercetarea cauzei”. În acest context, trebuie menționat faptul că termenul de perimare este susceptibil de întrerupere și suspendare. Potrivit, Noului Cod de procedură civilă există un singur caz de întrerupere a termenului de perimare, astfel din cuprinsul art. 417, reiese că aceasta se întrerupe prin „îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes”. Așadar, textul menționat oferă posibilitatea îndreptării caracterului de perimare, doar actului de procedură realizat de partea care justifică un interes, nu și actului realizat de instanță. Dar mai este necesară și îndeplinirea unei a doua condiții și anume, ca actul îndreptător să fie făcut în vederea „judecării procesului”. Termenul de perimare se va întrerupe și va curge un nou termen odată cu întrunirea acestor condiții.

Legea procesuală nu impune exigențe particulare, cu excepția celor prevăzute expres de art. 417 C. pr. civ., în ceea ce privește natura și caracterul actului întrerupător de perimare. De aceea, se consideră că orice act de procedură , dacă este realizat în vederea impulsionării procesului, poate avea caracter întrerupător. De asemenea, termenul de perimare este susceptibil și de suspendare, nu numai de întrerupere. Astfel, în condițiile art. 413 C. pr. civ., termenul de perimare este suspendat pe toată perioada în care durează suspendarea facultativă a judecății.

Potrivit art. 413 alin. (2) C. pr. civ., suspendarea facultativă a judecății există până când hotărârea pronunțată în cauză ce a determinat suspendarea a rămas definitivă. Deci, suspendarea încetează odată ce hotărârea a rămas definitivă, iar termenul de perimare reia cursul său normal. Pentru a evita să intre sub incidența termenului de perimare, părțile au obligația să stăruie în continuarea judecății. De îndată ce instanța recunoaște că hotărârea pronunțată în cauza ce a determinat suspendarea a rămas definitivă, are posibilitatea, iar nu obligația de a dispune repunerea cauzei pe rol .

Dispozițiilor art. 413 C. pr. civ., precizează că suspendarea facultativă a judecății are loc și în unele situații speciale. Așa cum reiese din cuprinsul art. 143 C. pr. civ., completul de judecată sesizat cu cerere de strămutare poate dispune suspendarea judecății în acțiunea principală, comunicând de urgență această măsură instanței respective. Totodată, este suspendat și termenul de perimare pe tot timpul cât durează și starea judecății. De asemenea, și în cazul recurgerii la procedura înscrierii în fals poate fi dispusă suspendarea judecății. Tot în acest sens, art. 307 C. pr. civ. prevede că, „dacă partea care a prezentat înscrisul stăruie să se folosească de acesta, deși denunțarea ca fals a acestuia nu a fost retrasă, dacă este indicat autorul falsului sau complicele acestuia, instanța poate suspenda judecata procesului, înaintând de îndată înscrisul denunțat ca fals parchetului competent pentru cercetarea falsului, împreună cu procesul-verbal ce se va încheia în acest scop”. Art. 418 alin. (1) C. pr. civ. este temeiul de suspendare a termenului de perimare, în toate aceste situații, dar face trimitere la suspendarea acestuia „și in alte cazuri prevăzute de lege”.

Cazurile de suspendare de drept a judecății sunt reglementate în art. 412 C. pr. civ. Potrivit acestui text, judecata va reîncepe prin cerere de redeschidere făcută cu indicarea persoanelor ce urmează să fie introduse în cauză: moștenitori, tutore, administrator judiciar etc. Suspendarea termenului de perimare este determinată, în principiu de suspendarea judecății. Nu există o identitate totală sub aspectul duratei lor, între suspendarea judecății și suspendarea perimării. Într-adevăr, dacă sunt îndeplinite exigențele art. 418 alin. (2) C. pr. civ., motivele care impun suspendarea judecății conduc și la oprirea termenului de perimare. Termenul de perimare este suspendat numai timp de o lună de la data la care au avut loc faptele ce au dus la suspendarea judecății. În mod concomitent, legea mai stabilește o cerință și anume aceea, că faptele care au îngăduit suspendarea să fi intervenit în cele din urmă trei luni ale termenului de perimare.

Un alt caz de suspendare a termenului de perimare este prevăzut de art. 418 alin. (3) C. pr. civ. și are în vedere situația în care „partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor motive temeinic justificate”. Textul citat este asemănător cu cel al art. 186 alin. (1) C. pr. civ., în sensul că ambele dispoziții procedurale au în vedere existența unor „motive temeinic justificate”. Cu toate acestea, efectele care survin în cele două situații sunt fundamental diferite, deoarece în cazul prevăzut de art. 186 alin. (1) C. pr. civ. partea va fi repusă în termen, în timp ce în cazul art. 418 alin. (3) C. pr. civ., împrejurările ce alcătuiesc un motiv temeinic justificat- termenul de perimare se va suspenda. În toate cazurile prevăzute de art. 418, după încetarea faptelor care au determinat suspendarea, termenul de perimare va continua să curgă de la punctul unde s-a oprit, luându-se în calcul și timpul scurs înainte de suspendarea termenului de perimare.

Culpa procesuală, ultima condiție a perimării, exprimă caracterul de sancțiune al acestei instituții de drept procesual civil. Această cerință este prevăzută expres de art. 416 alin. (1) C. pr. civ. și anume „lăsarea cauzei în nelucrare să se datoreze unor motive imputabile părții”. Această ipoteză, ”rămânerea cauzei în nelucrare” admite absența oricărui act de procedură în vederea judecării pricinii în termenul prevăzut de lege (6luni), iar „motivele imputabile părții” reprezintă aspecte care vor rămâne la aprecierea instanței de la caz la caz.

Noul Cod de procedură civilă stabilește, în cuprinsul art. 416 alin. (3) și situațiile în care partea nu se consideră a fi în culpă și anume: „când actul de procedură trebuie efectuat din oficiu, precum și atunci când, din motive ce nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată”. În consecință, perimarea nu va putea acționa dacă actul de procedură în vederea continuării judecății trebuia efectuat din oficiu. Bunăoară, în ceea ce privește declinarea de competență, instanța la apărut conflictul are îndatorirea înaintării dosarului instanței competente să-l rezolve, astfel cum dispune art. 134 C. pr. civ.Practica judiciară a făcut și ea diferite aplicații concrete ale acestui principiu și s-a precizat că nefixarea termenului de judecată nu este imputabil părții odată ce acesta a achitat taxa de timbru datorată sau dacă cererea este scutită de o astfel de taxă. De asemenea, dacă procesul s-a întrerupt din eroare, pentru că procedura nu era îndeplinită, perimarea nu operează, chiar dacă s-a scurs termenul de perimare. În acest caz, culpa se datorează instanței, iar nu părții, deoarece nu a dispus amânarea cauzei și repetarea procedurii de citare.

5.3. Procedura perimării

În ceea ce privește procedura perimării, Noul Cod de procedură civilă îi consacră două articole, și anume: art. 420 și art. 421, chiar dacă doar primul dintre ele este denumit ca atare. Scopul procedurii perimării este împiedicarea eternizării proceselor și este determinată de natura normelor care o consacră. Legiuitorul evidențiază această idee și prin faptul că precizează expres că perimarea operează de drept. În acest sens, art. 416. alin. (1) C. pr. civ. nu poate avea alt înțeles decât acela de a evidenția caracterul imperativ al normelor referitoare la perimare.

Prin urmare, art. 420 alin. (1) C. pr. civ. prevede că perimarea, la fel ca și nulitatea, „ se constată din oficiu sau la cererea părții interesate”. Aparent, acestea ce află în antiteză cu dispozițiile art. 416 alin. (1) C. pr. civ., care evidențiază că perimarea intervine de drept. Dispozițiile art. 421 alin.(1) C. pr. civ confirmă faptul că sancțiunea perimării trebuie să fie constatată de către instanța competentă.

Dreptul de a invoca perimarea, pe lângă posibilitatea pe care o are instanța de a o face din oficiu, revine și părții interesate, care, de regulă este pârâtul, iar în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire, asemenea interes aparține intimatului. Perimarea trebuie să fie pusă în discuție contradictorie părților, anterior constatării de către instanța competentă. Obligația instanței rezultă expres din prevederile art. 420 alin. (1) C. pr. civ, care obligă judecătorul să citeze de urgență părțile și să dispună ca grefierul să elaboreze un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.

De asemenea, excepția perimării poate fi invocată și de procuror sau de către alte persoane care participă la activitatea judiciară. Pe cale de excepție, intervenientul principal, dobândind calitatea de parte are dreptul de a invoca perimarea procesului. În temeiul art. 68 C. pr. civ., aceeași independență procesuală are și intervenientul introdus în proces, în schimb, dispozițiile art. 67 alin. (2) permit intervenientului să invoce perimarea în interesul uneia dintre părți, doar dacă invocarea acestei excepții se constituie într-un act favorabil părții a cărei poziție în proces o susține.

În baza art. 72 C. pr. civ., perimarea ar mai putea fi invocată și de terțul chemat în garanție, de cel arătat ca titular al dreptului, de asemenea și de cel introdus în cauză forțat, din oficiu, astfel cum rezultă din prevederile art. 78 C. pr. civ. Ca atare, problema de a afla dacă reclamantul poate invoca perimarea este discutată în contradictoriu, în literatura de specialitate. Într-o opinie, s-a afirmat, că reclamantul nu poate motiva un interes în invocarea perimării, deoarece acesta poate evita sancțiunea prin renunțarea la judecată. Dar, reclamantul ar putea totuși invoca perimarea dacă pârâtul a formulat acțiune reconvențională. Prin urmare, problema înfățișată nu se diferențiază de aceea a invocării a oricăror altor neregularități procesuale. Se poate remarca o similitudine, de exemplu, cu aceea a invocării nulității sau necompetenței absolute.

Uneori, cum ar fi în cazul unei acțiuni de partaj sau în acțiunile în care s-a realizat o lărgire ulterioară a careului procesual cu privire la părți, sau chiar cu privire la obiectul litigiului, s-ar putea demonstra chiar și un interes concret al reclamantului în invocarea sancțiunii perimării procesului. Întrucât deseori cel care se face vinovat de lăsarea cauzei în nelucrare este tocmai reclamantul, în literatura de specialitate se apreciază că perimarea poate fi invocată chiar și de acesta, instanța având astfel obligația de a da curs excepției invocate. De regulă perimarea se invocă de instanța din oficiu sau de partea interesată la primul termen, imediat după îndeplinirea condiției temporare prevăzute de lege. Cu toate acestea, poate fi invocată și ulterior, respectiv în cursul procesului. De asemenea, s-a opinat că excepția perimării are întâietate față de orice altă excepție sau mijloc procesual, opinie care își găsește justificarea în efectele pe care o asemenea sancțiune le produce asupra procesului civil.

Așa cum reiese din dispozițiile art. 420 alin. (3) C. pr. civ., perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanța de apel. Aceasta constituie unul dintre caracterele particulare cu mare însemnătate ale perimării, legiuitorul înțelegând să lase neatinse actele realizate în fața instanței de fond, în cazul în care sancțiunea perimării nu a fost ridicată în fața ei. Dar, dacă sancțiunea perimării a fost invocată în primă instanță și a fost respinsă, aceasta poate fi repetată pe calea ordinară de atac a apelului.

În absolut toate cazurile judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției, fiind necesar ca perimarea să fie constatată de instanța sesizată cu cererea principală sau investită cu o cale de atac. De exemplu, instanța de recurs nu ar putea să constate perimarea acțiunii cu care a fost sesizată o altă instanță, deși una dintre părți se întemeiază pe o situație ce rezultă dintr-un alt dosar. Doar după verificarea condițiilor prevăzute de lege, instanța competentă poate pronunța sancțiunea perimării. În acest fel, instanța desfășoară o adevărată activitate de judecată fapt arătat și în art. 420 alin. (1) C. pr. civ., potrivit căruia judecătorul are îndatorirea de a cita părțile.

Ipoteza în care la același termen s-a formulat atât cererea de perimare, cât și un act întrerupător, alcătuiește o problematică extrem de dezbătută în doctrină, în ceea ce privește determinarea actului căruia trebuie să i se dea prioritate. Într-adevăr, se poate remarca interesul general pe care-l protejează normele procedurale privitoare la perimare și drept consecință natura lor imperativă. Așadar, instanța are îndatorirea să pronunțe perimarea numai după împlinirea termenului de perimare și după ce vor fi întrunite toate exigențele legale.

5.4. Efectele perimării

Dispozițiile art. 422 alin (1) C. pr. civ. stabilește în termeni categorici, efectele perimării. Conform acestui text, „perimarea lipsește de efecte toate actele de procedură făcute în acea instanță”. Aceste prevederi procedurale au rolul de a evidenția adevărata semnificație a principiului enunțat de art. 416 alin. (1) C. pr. civ. și anume că: perimarea operează de drept. Într-adevăr, textul anterior cuprinde o redactare generală și parțial inexactă deoarece, are în vedere perimarea cererii de chemare în judecată, apelului, recursului și a oricărei cereri de reformare sau de retractare. Prin urmare, nu se perimă actul de sesizare sau calea de atac, ci așa cum precizează și art. 422 alin. (1) C. pr. civ., toate actele de procedură realizate în acea instanță.

Așadar, perimarea are ca efect stingerea procesului civil, în faza în care se află, împreună cu toate actele îndeplinite până la acel moment. În doctrină, a fost desprinsă soluția stingerii procesului civil din prevederile art. 254 alin. (1) C. pr. civ., cu toate că nu este prevăzută în mod expres de lege. Vor fi declarate ineficiente toate actele de procedură îndeplinite în acea instanță și evident, din această cauză nici procesul nu mai poate avea ființă juridică. Prin stingerea procesului civil, părțile sunt repuse în situația anterioară introducerii cererii deoarece perimarea, ca sancțiune de drept procesual civil, nu se răsfrânge în mod direct asupra dreptului subiectiv și nici asupra dreptului la acțiune. Stingerea cererii de chemare în judecată determină în acest caz și stingerea procesului civil, dar și al celorlalte efecte ale cererii de chemare în judecată. De exemplu, nu mai produce efecte punerea în întârziere făcută prin cererea de chemare în judecată, iar pârâtul este considerat de bună-credință.

Situația probelor administrate în cadrul procesului perimat este prevăzută de art. 422 alin. (2) C. pr. civ., iar părțile pot folosi dovezile administrate doar dacă instanța competentă apreciază ca nu este necesară refacerea lor. Acest text este de strictă interpretare deoarece el are ca obiect doar dovezile administrate în instanță, nu și actele de procedură. Astfel, dispozițiile legale amintite anterior sunt extrem de raționale și evită repetarea inutilă a probatoriilor administrate, instanța dispunând de o mare putere de apreciere. Sancțiunea perimării determină și obligația de suportare a cheltuielilor de judecată pricinuite, iar acestea vor fi suportate, la cerere, de partea care se dovedește culpabilă de rămânerea cauzei în nelucrare.

În cazul rămânerii recursului în nelucrare în interiorul termenului de perimare, această sancțiune produce efecte destul de energice. Prin urmare, perimarea afectează și exercițiul căii de atac, nu doar complexul de acte procedurale realizate în cauză. Deci, perimarea recursului duce la dobândirea autorității de lucru judecat și face ca hotărârea atacată să rămână definitivă. În concluzie, în acest caz, nu se mai poate pune în discuție o veritabilă repunere a părților într-o situație anterioară. Perimarea nu produce repercusiuni doar asupra actelor de procedură, ci și asupra tuturor părților din proces, indiferent de calitatea acestora, chiar și asupra persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu. Sancțiunea perimării se aplică, de asemenea și tuturor persoanelor juridice. Ca atare, răsfrângerea perimării asupra tuturor actelor de procedură și asupra tuturor părților reprezintă o urmare normală a principiului indivizibilității procesului civil.

Un caz individual de aplicare a acestui principiu este prevăzut, în mod concret și de art. 419 C. pr. civ. și anume: „În cazul în care sunt mai mulți reclamanți sau pârâți împreună, cererea de perimare ori actul de procedură întrerupător de perimare al unuia folosește și celorlalți”. Textul citat exprimă aceeași idee a indivizibilității perimării, iar această regulă este aplicabilă în toate acțiunile, indiferent de caracterul obligațiilor, fie ele indivizibile sau solidare, care formează obiectul judecății. „Indivizibilitatea se concretizează în împrejurarea că sancțiunea perimării se răsfrânge asupra tuturor părților; actul întrerupător de perimare făcut de către un coparticipant profită și celorlalți; invocarea excepției de perimare de către un pârât profită de asemenea, și celorlalți; deopotrivă, dacă perimarea nu poate fi solicitată față de un reclamant, ea nu poate fi invocată nici față de ceilalți reclamanți”.

Perimarea produce efecte atât asupra actelor de procedură realizate până la data împlinirii termenului prevăzut, cât și a actelor realizate ulterior, respectiv până în momentul constatării și aplicării sancțiunii. Prin urmare, după pronunțarea perimării, întrucât litigiul s-a stins deja, nu se mai poate îndeplini niciun act de procedură. Unii autori afirmă că; „instanța este virtual stinsă prin împlinirea termenului de perimare”, deoarece în cazul perimării care operează de drept, soluția normală ar fi lipsirea de efecte juridice doar a actelor de procedură aduse la îndeplinire până la data împlinirii termenului prevăzut de lege. Totuși, aceiași autori sunt de părere că perimarea se răsfrânge și asupra actelor ulterioare. Efectele pe care le determină evidențiază caracterul particular al perimării față de alte sancțiuni procedurale, însă aceasta are totuși și câteva puncte de legătură cu diferite sancțiuni procedurale.

În primul rând, perimarea are unele puncte de interferență cu nulitatea actelor de procedură, deoarece ambele sancțiuni creează ineficiența acestora. Totodată, nici una dintre ele nu afectează în mod direct dreptul la acțiune sau dreptul subiectiv dedus judecății. De asemenea, legătura între cele două sancțiuni constituie unele condiții de invocare și contestare a acestora. Cu toate acestea, perimarea și nulitatea sunt două sancțiuni distincte, deoarece cauzele care determină perimarea sunt diferite de cele care conduc la nulitatea actelor de procedură. În timp ce perimarea intervine din lipsa de stăruință a părții în continuarea activității judiciare, nulitatea nu reprezintă o consecință a nerespectării unor reguli ce privesc desfășurarea procesului civil. Condițiile de existență a celor două sancțiuni sunt de asemenea și ele diferite: nulitatea operând, de regulă, numai în măsura în care s-a produs părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt fel; în schimb, în ceea ce privește perimarea nu este prevăzută de lege o asemenea cerință.

O deosebire elocventă este și aceea că, sancțiunea nulității se răsfrânge doar asupra actului îndeplinit cu nesocotirea legii și nu afectează toate actele de procedură întocmite în cauză la fel ca, în cazul perimării. Din acest motiv se poate sesiza cu ușurință și o deosebire de ordin cantitativ, dar și calitativ, deoarece perimarea este o sancțiune a procesului civil, nu doar o sancțiune a unor acte de procedură concrete, având drept scop ocrotirea unui interes general.

De asemenea, în doctrină s-au remarcat deosebiri însemnate și la analiza perimării în raport cu prescripția extinctivă chiar dacă ambele sancțiuni sunt determinate de nesocotirea unor termene. Notele distinctive sunt notabile, deoarece „prescripția stinge dreptul de a obține constrângerea juridică a debitorului”, iar „perimarea stinge doar procesul civil”. Astfel, în cazul perimării, atâta timp cât nu s-a stins dreptul la acțiune, reclamantul se poate adresa instanței cu o nouă cerere, însă „prescripția stinge dreptul de a obține constrângerea juridică a debitorului”. Din acest considerent, prescripția este considerată ca fiind o sancțiune mult mai gravă decât perimarea.

CAPITOLUL VI. AMENZILE JUDICIARE

6.1. Noțiunea și importanța amenzilor

În general, noțiunea de „amendă” reprezintă acea sancțiune care are drept consecință plata unei sume de bani. Aceasta se aplică atunci când părțile în proces nu își îndeplinesc obligațiile cu caracter administrativ, civil sau fiscal, după caz, sau ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni. Amenda se va aplica ca o consecință, în cazul săvârșirii unor abateri de natură diferită sau chiar în cazul nesocotirii legii penale. Prin urmare, aceasta nu este o sancțiune proprie dreptului civil. Amenda judiciară, apare ca o sancțiune procedurală autonomă și diferită de toate celelalte sancțiuni de drept procesual.

Necesitatea reglementării acestei sancțiuni s-a resimțit și sub imperiul Codului anterior, însă în urma modificării Codului de procedură civilă, amenda judiciară se bucură de o reglementare proprie în cuprinsul art. 187-191, aferente Titlului VI din Cartea I. Trăsătura fundamentală a acestei sancțiuni reiese din faptul că este întrebuințată în cazul săvârșirii unei abateri în cursul judecății. Oricare dintre părți, precum și alți participanți la activitatea judiciară, ca de exemplu: martori, experți, interpreți etc. pot constitui subiectul abaterii judiciare. De asemenea, un aspect esențial este determinat de faptul că amenda judiciară se poate aplica doar în cazurile reglementate de Noul Cod de procedură civilă. Prin urmare, această sancțiune se concretizează, în toate cazurile în care, obligația subiectului abaterii este de a plăti o sumă de bani. Trăsătura enunțată determină punctul de legătură între amenzile judiciare, cheltuielile de judecată și obligarea la plata de despăgubiri către partea care a suferit un prejudiciu. De menționat că aceste sancțiuni, deși coexistă, nu trebuie confundate. În primul caz autorul abaterii are obligația să plătească o sumă de bani către stat, în schimb, în celelalte două cazuri obligația se efectuează față de partea prejudiciată. De asemenea, cheltuielile de judecată realizează o funcție reparatorie, de despăgubire a părții adverse, în timp ce amenda judiciară are un caracter represiv.

Deci, singurul punct comun între despăgubire și amenzile judiciare este plata unei sume de bani, deoarece doar cea din urmă se înfățișează ca și o sancțiune procedurală. Despăgubirea nu prezintă toate trăsăturile necesare în acest sens, iar sancțiunea amenzii se aplică uneori împreună cu obligarea părții la plata de despăgubiri. De exemplu, potrivit art. 189 NCPC, cel care, cu intenție sau din culpă, prin una dintre faptele expres prevăzute de art. 187 sau 188, poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare. Faptele la care se referă cele două texte, anterior menționate, sunt sancționate și cu amendă. Amenzile judiciare se bucură de un caracter autonom, deosebindu-se de toate celelalte sancțiuni prin natura lor și de asemenea prin rolul pe care îl realizează în cadrul procedurii judiciare. Aplicarea concretă a amenzilor judiciare urmăresc prevenirea săvârșirii de abateri procesuale, îndeplinind o funcție represivă.

6.2. Principalele cazuri de aplicare a sancțiunii

Sancțiunea amenzii judiciare se aplică, atât părților, cât și altor participanți. În ceea ce privește părțile, amenda judiciară se aplică în situația exercitării cu rea-credință a unor drepturi procedurale. De asemenea, sancțiunea amenzii se aplică și altor participanți, ca de exemplu: martori, experți, avocați, agenți procedurali, în situația în care aceștia nu realizează anumite însărcinări date de instanță sau în situația încălcării altor obligații procesuale. În funcție de gravitatea acestora, Noul cod de procedură civilă grupează abaterile care pot fi sancționate cu amendă în două categorii, abaterile pentru care se poate aplica o amendă de la 100 lei la 1000 lei sunt:

”introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice;

formularea, cu rea-credință, a unei cereri de recuzare sau de strămutare;

obținerea, cu rea-credință a citării prin publicitate a oricărei părți;

obținerea, cu rea-credință, de către reclamantul căruia i s-a respins cererea a

unor măsuri asiguratorii prin care pârâtul a fost păgubit;

e) contestarea, cu rea-credință, de către autorul ei, a scrierii sau semnăturii unui înscris ori a autenticității unei înregistrări audio sau video;

f) refuzul părții de a se prezenta la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, în situația în care a acceptat, potrivit legii art. 187 alin. (1) pct. 1 NCPC”.

Abaterile enumerate de către Codul de procedură civilă în art. 187 alin. (1) pct. 1 se aplică doar părților implicate în procedura judiciară., întrucât majoritatea vizează introducerea unor cereri sau exercitarea unor drepturi procesuale „cu rea-credință”, element definitoriu al acestei categorii de abateri. „Reaua-credință” este un element subiectiv opus bunei-credințe și presupune o acțiune a părții contrară principiilor și regulilor care guvernează procedura judiciară și afectează aflarea adevărului. De asemenea, introducerea cu rea-credință a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și exercitarea unei căi de atac vădit neîntemeiate sunt sancționate de către legiuitor în actualul Cod de procedură. Codul anterior cuprindea o formulare generală și inexactă sancționând introducerea cu rea-credință a „unor cereri vădit neîntemeiate”.

Sancționarea abaterilor, în cazul introducerii unor cereri de chemare în judecată poate ridica probleme, deoarece în doctrină s-a remarcat faptul că dispozițiile legale nu își găsesc aplicabilitatea întru totul, căci oricine se poate înșela asupra dreptului pretins. „Un atare argument poate fi folosit mutatis mutandis și în privința exercitării căilor legale de atac”. Cu toate acestea, textul nu este lipsit în totalitate de utilitate, pentru că în practică sunt identificate unele situații de exercitare cu rea-credință a unor asemenea drepturi, cum ar fi de exemplu, atacarea unei hotărâri cu recurs, deși nu este susceptibilă de exercitarea acestei căi de atac. Ultima dintre abaterile reglementate de Codul de procedură civilă, în cuprinsul art. 187 alin. (1) pct. 1 și anume, simpla neparticipare a părții la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, nu presupune săvârșirea acesteia cu rea-credință. În acest caz, textul nu face nici o distincție, iar amenda se poate aplica oricăreia dintre părți.

O a doua grupă de abateri este reglementată de Codul de procedură civilă, în art. 187 alin. (1) pct. 2, sancționate cu amendă de la 50 lei la 700 lei, pentru următoarele fapte:

a) neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când este prezent în instanță, în afară de cazul în care acesta este minor;

b) neaducerea, la termenul fixat de instanță, a martorului încuviințat, de către partea care, din motive imputabile, nu și-a îndeplinit această obligație;

c) neprezentarea avocatului, care nu și-a asigurat substituirea sa de către un alt avocat, a reprezentantului sau a celui care asistă parte ori nerespectarea de către aceștia a îndatoririlor stabilite de lege sau de către instanță, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului;

d) refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în mod nejustificat la termenul fixat ori refuzul de a da lămuririle cerute;

e) neluarea de către conducătorul unității, în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum și împiedicarea de către orice persoană a efectuării în condițiile legii;

f) neprezentarea unui înscris sau a unui bun de către cel care îl deține, la termenul fixat în acest scop de instanță;

g) refuzul sau omisiunea unei autorități ori a altei persoane de a comunica, din motive imputabile ei, la cererea instanței și la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele și evidențele ei;

h) cauzarea amânării judecății sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură;

i) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuțiilor ce revin judecătorilor, experților desemnați de instanță în condițiile legii, agenților procedurali, precum și altor salariați ai instanței.

De această dată, din această categorie fac parte, acele fapte care sunt săvârșite de către alți participanți la activitatea judiciară, cum este cazul experților, martorilor, avocaților, executorilor judecătorești etc. Această sancțiune se aplică în situația în care aceștia nu îndeplinesc anumite obligații procesuale sau însărcinări date de către instanță. De asemenea, unele dintre aceste abateri se aplică chiar părților implicate în procedura judiciară, cum este în cazul prevăzut de art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. b) NCPC sau se pot aplica atât părților, cât și altor participanți, cum este cazul abaterilor de la pct. 2 lit. a) și f).

În legătură cu abaterea privitoare la „cauzarea amânării judecății sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură”, în doctrină se precizează existența unui caracter destul de general și insuficient. Legea se referă în acest sens la „cauzarea amânării judecății sau executării silite” fără a se face vreo precizare asupra caracterului culpabil al acestei amânări, ceea ce în doctrină este privit ca fiind un element indispensabil. Unii autori consideră că legea ar trebui să facă vorbire de amânarea nejustificată a judecății sau a executării silite. Ioan Leș este de părere „că și de lege lata o atare interpretare trebuie să prevaleze, căci, prin definiție, orice amendă judiciară are un caracter sancționatoriu, iar în lipsa unei conduite culpabile, aplicarea amenzii apare total nejustificată”. O asemenea concluzie ar putea fi desprinsă din prevederile art. 187 alin. (2) NCPC, deoarece textul conține și o precizare importantă capabilă să înlăture orice nelămurire în ceea ce privește caracterul culpabil al abaterilor pe care le consacră. Prin urmare, sancțiunea amenzii nu se aplică dacă persoanele respective au fost împiedicate, din motive temeinice, să aducă la îndeplinire obligațiile ce le revin.

În cuprinsul art. 188 NCPC sunt reglementate și alte două categorii de abateri procesuale ce pot fi sancționate, de asemenea, cu amendă. Așadar, prima dintre aceste categorii de abateri are în vedere nerespectarea de către oricare dintre părți sau de către alte persoane a măsurilor date de către instanță pentru asigurarea ordinii și solemnității ședinței de judecată. Asemenea abateri pot fi sancționate cu amenda de la 100 lei la 1.000 lei.

Nerespectarea de către orice persoană a dispozițiilor privind desfășurarea normală a executării silite constituie cea de-a doua categorie de abateri procesuale. În această situație, cel care aplică amenda este președintele instanței de executare, dar la cererea executorului judecătoresc. Și în acest caz, amenda este cuprinsă între 100 lei și 1.000 lei.

Cu toate acestea, între cele două categorii de abateri procesuale există deosebiri esențiale, cum ar fi de exemplu obiectul diferit. Prima categorie de abateri se referă la exigențele stabilite de Noul Cod de procedură civilă privitoare la ordinea și solemnitatea dezbaterilor, pe când cea de-a doua categorie de abateri vizează „desfășurarea normală a executării silite”. O altă deosebire între cele doua categorii de abateri se referă la persoanele care le pot săvârși. Așadar, abaterile din prima categorie pot fi săvârșite de părți, dar și de alte persoane, pe când abaterile din a doua categorie pot fi săvârșite de orice persoană care participă la executarea silită.

De asemenea, în doctrină se face vorbire și despre caracterul general al celei de-a doua categorie de abateri și anume „desfășurarea normală a executării silite”. Se consideră că sintagma folosită de legiuitor sugerează că orice nerespectare a unei norme referitoare la desfășurarea executării silite poate constitui o abatere. Însă, o abatere de acest fel poate fi săvârșită de orice persoană, respectiv: executor judecătoresc, debitor sau creditor. Aceste dispoziții legale se adresează și persoanelor, autorităților și instituțiilor care au obligația să pună la dispoziție informațiile necesare pentru realizarea executării.

Dispozițiile art. 188 NCPC prezintă interes nu numai sub aspectul determinării abaterilor și a sancțiunilor aplicabile, ci și din punct de vedere strict procedural. Așadar, la solicitarea executorului judecătoresc președintele instanței de executare aplică aceste sancțiuni pentru nerespectarea dispozițiilor privind desfășurarea normală a executării silite. Deci, executorul judecătoresc nu poate dispune aplicarea sancțiunii, chiar dacă constată săvârșirea unei abateri procesuale, având doar dreptul de a sesiza instanța în acest scop.

6.3. Procedura de aplicare a amenzilor judiciare

În toate cazurile, sancțiunea amenzilor judiciare se aplică de către președintele instanței de executare, pentru abaterile privind „desfășurarea normală a executării silite”. Instanța în fața căreia s-a săvârșit abaterea și președintele instanței de executare sunt în drept să aprecieze, în limitele prevăzute de lege asupra cuantumului în care va fi aplicată amenda. Printr-o încheiere executorie se dispun amenda și despăgubirile, iar apoi se aduce la cunoștință celui obligat, în cazul în care măsura a fost luată în lipsa acestuia. De asemenea, în cuprinsul art. 191 C. pr. civ, legiuitorul reglementează o cale de atac unică și particulară, și anume, cererea de reexaminare. Astfel, împotriva încheierii, cel obligat la amendă sau despăgubire va putea motivat, să revină asupra amenzii ori a despăgubirii sau să se dispună reducerea acestora, doar prin cerere de reexaminare. Chiar din măsurile pe care le poate adopta instanța, ca urmare a admiterii unei asemenea cereri, rezultă caracterul particular al reexaminării. Așadar, instanța va putea să revină asupra amenzii aplicate sau asupra despăgubirii acordate. Însă, o astfel de măsură se poate adopta doar dacă se apreciază că „amenda a fost dispusă ori despăgubirea a fost acordată în mod neîntemeiat sau cu nesocotirea legii”. De altfel, este consacrată de lege și posibilitatea instanței de a acorda o reducere a amenzii sau a despăgubirii. Dar această măsură nu este caracteristică exercițiului unei căi de atac, ci alcătuiește un act de apreciere menit a ușura situația persoanei obligate la amendă sau despăgubire.

Valorificarea acestui drept se poate face doar în termen de 15 zile de la data la care a fost luată măsura, respectiv de la data comunicării încheierii, acesta fiind un termen asemănător celui prevăzut de lege pentru exercitarea căilor legale de atac.

„Reexaminarea apare ca o cale de atac specifică, de retractare”. Aceasta se judecă în camera de consiliu și cu citarea părților, însă, legea stabilește și regula conform căreia cererea de reexaminare se judecă de un alt complet de judecată decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea. De asemenea, s-a invocat și o excepție de neconstituționalitate împotriva fostelor dispoziții legale privitoare la aplicarea amenzii și despăgubirii, considerându-se că este inadmisibilă aplicarea cumulativă a două sancțiuni pentru aceeași faptă, respectiv aplicarea amenzii și plata despăgubirilor. „Instanța constituțională nu a reținut o asemenea obiecțiune, statuând că răspunderea civilă nu exclude, în principiu, existența, pentru aceleași fapte, a răspunderii administrative”.