Sanctiuni de Drept Civil In Cazul Neindeplinirii Conditiilor Esentiale la Incheierea Contractului de Vanzare Cumparare Si In Cazul Neexecutarii Obligatiilor Contractuale

INTRODUCERE

Lucrarea de fata se intituleaza “ Sanctiuni de drept civil in cazul neindeplinirii conditiilor esentiale la incheierea contractului de vanzare cumparare si in cazul neexecutarii obligatiilor contractuale”, aceasta este structurata pe patru capitol fiecare la randul lor cuprinzant mai multe subcapitole.

Dreptul civil este definit din mai multe perspective, astfel acesta in opinia unora este cea mai completa reglementare a relatiilor juridice de drept privat, este un ansamblu de reguli, de hotarari judecatoresti, cu ajutorul lui se poate realize o ordine interioara in cadrul societatii, contribuind la ocrotirea valorilor omului.

Parcurgand aceasta tema am putut afla sanctiunile dar si obligatiile fiecare parti care alcatuiesc contractul de vanzare- cumparare, in primul capitol abordez notiunile generale legate de contractul de vanzare cumparare, rolul acestuia, cum se poate realize transferul de propietate, conditiile de valabilitate a unui contract.

Capitolul doi cuprinde date despre nulitatea absoluta si relativa, exemplificand pe cat posibil cazurile in care se poate invoca anularea contractual de cate una din partile implicate sau de instant judecatoreasca unde este cazul.

In cadrul capitolului care urmeaza m-am referit atat la sanctiunile civile aplicabile in cazul nerespectarii anumitor conditii, care este capacitatea partilor in functie de obiectul vanzarii, cauzele care au determinat vanzarea, acest capitol mai scoate in evidenta anumite caracteristici care tin de obligativitatea vanzatorului, conditiile de predare ale obiectului contractual, actiunea de vanzare- cumparare este un contract translativ de propietate din momentul incheierii, astfel sunt foarte importante toate etapele ce se succed pana la acel punct de schimbare a detinatorului, termenii contractuali trebuie sa fie cat mai simplii si expliciti pentru ambele parti fiecare constientizand oblicatiile pe pare sunt dispusi sa si le asume, fara a exista o anumita constrangere, iar in cadrul ultimului subpunct al acestei lucrari, se detaliaza exceptiile de neexecutare ale contractului, sanctiunile aplicate, momentul in care intervine executarea silita care de regula este cea de-a doua faza a unui proces civil, reprezentand astfel o procedura reglementata de lege prin care se asigura, cu ajutorul fortei de constrangere a statului, realizarea drepturilor creditorului in cazul neindeplinirii de buna voie a obligatiilor corelative in sarcina debitorului. In cadrul contractului de vanzare cumparare aceste sanctiuni se aplica mai greu deobicei vanzatorul dar si cumparatorul au destul timp de gandire, cunosc termenii contractuali inaintea incheierii finale si a semnarii contractului.

Prin sustinerea acestei lucrari imi definitive perioada de pregatire universitara, pe durata careia am acumulat multe informatii in special cu privire la codul civil si drepturile si obligatiile ce ne revin in functie de contextual in care suntem implicati, astfel ii prezint cele mai calde multumiri Doameni……..pentru indrumarile aduse in realizarea lucrarii de fata.

MOTTO:

“Legea este o regula dictate de puterea legiuitorare, care ordona, opreste sau permite ceva, si care toata lumea este datoare sa i se supuna.”

Nicolae Titulescu

Capitolul I. Contractul de vȃnzare-izvor de obligații civile

I.1. Noțiunea contractului de vȃnzare

Contractul reprezintă instrumentul juridic prin intermediul căruia se realizează circulația bunurilor ȋntr-o colectivitate, acest lucru reprezintă evoluția societății romȃnești prin constituirea de sisteme legislative și juridice. Acesta fiind un acord de voință ȋntre două sau mai multe părți, prin care se constituie, se modifică, ori se stinge un raport juridic de obligații.

Noțiunea de “contract” a evoluat, plecȃnd de la așa numitele contracte formaliste și concrete din dreptul romȃn, care au condus la elaborarea unor teorii a contractului de către Domat și Pothier, care au orientat noțiunea către o concepție voluntaristă.

Cuvantul “contract” vine din latinescul contractus, derivat la rȃndul lui din contrahere ce semnifică: a aduna, a reuni, a concide, a ȋncheia definitiv o afacere sau operațiune.

Contractul reglementează instrumente juridice prin intermediul cărora se realizează punerea ȋn circulație a bunurilor prin vȃnzare – cumpărare, schimb, ȋmprumut, astfel ducȃnd la folosirea și administrarea acestora prin locație, depozit, sau crearea de valori – antepriză.

Contractul este un acord de voință ce implică o serie de clauze care sunt indicate ca puncte diferite ale acordului și care prezintă o autonomie mai mare, sau mai mică caracterizată prin forța obligatorie ce rezultă din acesta, astfel trebuie distins de acordurile de pură curtoazie, complezanță sau toleranță. Astfel ȋn urma realizării unui contract, părțile sunt conștiente că se expun prin acordul lor ȋn caz de neexecutare, la tot arsenalul de constrȃngeri a puterii de stat, astfel cel care acceptă o ȋntȃlnire, o invitație la cină, nu-și asumă prin aceasta o răspundere juridică. Dar de asemenea, cel care acceptă să i-a ȋn mașina sa un prieten sau un autostopist nu-și asumă responsabilitatea unui contract de transport.

Aceste situații pot atrage uneori consecințe de drept, acestea se vor aprecia ȋn afara regulilor contractului, ca ȋntre străini. Astfel părțile care nu ȋntocmesc un contract de vȃnzare – cumpărare, dar apelează la un angajament de onoare, nu pot apela la forța de constrangere a statului ȋn caz de neexecutare.

Tabel 1. Clasificarea contractelor

Caracterul sinalgmatic al unui contract de vȃnzare – cumparare constă ȋn asumarea unor obligații reciproce: vȃnzătorul are obligația de a preda bunul vȃndut și de a-l garanta pe cumpărător de evicțiune și vicii ascunse, iar cumpărătorul are obligații mai importante precum plata prețului impus de vȃnzător sau rezultat ȋn urma unei negocieri și primirea bunului cumpărat.

Prin vȃnzarea cu contract de titlu oneros, ambele părți urmăresc interesele patrimoniale, adică primirea unui echivalent ȋn urma prestației la care se obligă cele două părți. Dacă analizăm vȃnzările realizate cu orice tip de contract specificat mai sus, putem observa faptul că toate urmăresc un singur obiectiv, acela ca o parte să primească bani, ȋn timp ce cealaltă ȋntră ȋn posesia obiectului contractual.

Contractul de vȃnzare – cumparare prezintă un caracter comutativ, deoarece părțile sunt obligate ȋncă de la ȋncheirea acestuia să stabilească și să cunoască ȋntinderea prestațiilor la care se obligă, respectiv drepturile dobȃndite și obligațiile asumate ȋn urma ȋncheirii acestuia. Spre exemplu vȃnzătorul cunoaste de la ȋnceput ȋntinderea prestațiilor fiind obligat să transmită dreptul de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri puse ȋn vȃnzare, iar cumpărătorul știind precis care este prețul și că trebuie să-l plătească. Astfel părțile au de la ȋnceput imaginea exacta a consecințelor juridice pe care angajamentul le produce.

Contractul de vȃnzare cumpărare nu consolidează drepturi preexistente, dar nici nu constituie drepturi noi, el realizează transmiterea unui drept real, respectiv transmiterea dreptului de proprietate de la vȃnzator la cumpărător. Contractul, transmite dreptul de proprietate ȋn urma realizării acordului de voință al părților, chiar dacă lucrul nu se predă, iar prețul nu se plătește. Deoarece la crearea acordului de voință se realizează atȃt formarea contractului, cȃt și transmiterea dreptului de proprietate.

Conform art.1294 din Codul civil. 1864, noțiunea de vȃnzare – cumparare era definită ca o convenție ȋntre două părți, unde una din ele transmite celeilalte proprietatea unui lucru iar cealaltă se obligă să ofere prețul stabilit. Astfel s-a demonstrat faptul că vȃnzarea – cumpararea este contractul prin care una dintre părți, numită vȃnzător ȋnstrăinează proprietatea unui bun, către cealaltă parte denumită cumpărător, ȋn schimbul unei sume de bani, numită preț.

Instrăinarea unui drept de proprietate nu este de esență, ci doar de natura contractului de vȃnzare – cumparare, deși Codul civil din 1864 se referă numai la transmiterea proprietății. Contractul de vȃnzare – cumparare este acel act juridic, care dă naștere unor obligații ȋn sarcina vȃnzătorului, de a transmite un alt drept decȃt cel de proprietate, putȃnd fi vorba de un drept real sau de un drept de creanță și o obligație ȋn sarcina cumpărătorului, de a plați prețul stabilit.

Contractul de vȃnzare – cumparare este actul juridic care reprezintă o manifestare de voință a uneia sau a mai multor persone fizice sau juridice. Manifestarea de voință este realizată cu scopul de a produce efecte juridice sau de a creea, transmite, modifică, raporturi juridice civile concrete.

Conform art. 948 – 968 Codul civil, ca orice act juridic, pentru ca un contract să fie valabil ȋncheiat trebuie să ȋndeplinească anumite condiții:

Consimtămȃntul valabil al părților care se obligă;

Părțile să aibă capacitatea de a contracta;

Obiectul contractului să fie determinat licit;

Cauza contractului să fie licită și morală;

Ȋn unele situații mai speciale, contractul de vȃnzare – cumparare pentru a fi ȋncheiat, trebuie să ȋndeplinească și alte condiții:

Ȋnterzicerea contractului de vȃnzare – cumparare cu pact de răscumpărare;

Autorizarea prealabilă a anumitor vȃnzări;

Forma autentică, ȋn cazul ȋn care obiectul vȃnzării ȋl constituie un imobil.

Trăsătura de bază a unui contract o reprezintă transferul unui drept din patrimoniul unei părți ȋn patrimoniul celeilalte părți, rezultȃnd astfel faptul că titlul unei proprietăți i se poate ȋnstrăina către o altă persoană ȋn schimbul unei anumite sume de bani.

Contractul de vȃnzare este un principiu consensual, legea nu prevede condiții de formă, pentru ȋncheierea vȃnzărilor și astfel celor două părți li se aplică principiul consensualismului. Orice transfer a drepturilor reale, a unei proprietăți sunt supuse ȋnscrierii ȋn cartea funciară, iar ȋn cazul ȋn care prețul datorat de cumpărător, provine din fonduri publice, legea impune aplicarea unor proceduri specifice de ȋncheiere a contractului. Aceste formalități nu condiționează validitatea vȃnzării, ele referindu-se la anumite efecte, iar odată cu ȋncheierea contractului părțile sunt obligate să realizeze aceste formalități pentru a da deplină eficiență voinței juridice. Aceste obligații pot fi executate silit ȋn cazul ȋn care una dintre părți refuză efectuarea acestor formalități, cealaltă putȃnd să recurgă la instanța judecătorească care va lua o hotărȃre juridică ȋn urma căreia partea ȋn culpă fiind obligată la suportarea cheltuielilor de judecată, a taxelor și a celorlalte costuri.

Vȃnzarea este un contract consensual, putȃnd fi incheiat printr-un simplu acord de voință fără ȋndeplinirea vreunei formalități și fără remitera lucrului vȃndut și a prețului ȋn momentul ȋncheierii contractului. Există și excepții de la principiul consensualismului dar numai ȋn cazuri speciale prevăzute de lege, vȃnzarea devenind un contract solemn. Ca și exemplu ȋl reprezintă vȃnzarea unor terenuri, indiferent dacă sunt situate intravilan sau extravilan, acestea pot fi ȋnstrăinate prin acte juridice ȋntre vii sub sancțiunea nulității absolute, actul fiind ȋncheiat ȋn formă autentică.

Forma autentică nu este cerută nici ȋn cazul ȋnstrăinării dreptului de proprietate asupra construcțiilor. Ȋn cazul ȋn care ȋnstrăinarea are ca obiect o construcție cu teren aferent, iar contractul nu a fost autentificat cumpărătorul dobȃndește numai un drept superficial, actul valorȃnd ca un antecontract de vȃnzare – cumpărare.

Conform art. 1295 din Codul Civil proprietatea este un drept stramutat de la vanzator la comparator, iar indata ce partile sau invoit asupra lucrului si a pretului, cumparatorul suporta si riscul pierderii lucrului in functie caz.

Condițiile ce trebuiesc ȋndeplinite ȋn momentul ȋncheierii contractului sunt:

Vȃnzatorul trebuie să fie proprietarul lucrului vȃndut, iar contractual ȋncheiat să fie ȋn forma prevăzută de lege;

Să fie vorba de lucruri determinate individual, deoarece dacă există bunuri determinate generic transferul proprietăților nu se produce ȋn momentul ȋncheierii contractului, deoarece nu se cunosc bunurile care urmează a fi dobȃndite de către cumpărător;

Ȋncheierea contractelor este realizată prin acordul voit al părților, aceasta realizȃndu-se ȋn deplină concordanță, cunoscȃndu-se toate aspectele contractuale. Oferta poate fi făcută ȋn scris, verbal sau ȋn mod tacit, poate fi adresată unei persoane determinate dinainte sau publicului. Oferta poate fi făcută cu termeni sau fără termeni ei putȃnd fi acceptați de către destinatar, acestea trebuie să ȋndeplinească condițiile generale ale acestuia.

Vânzarea este un contract consensual. Potrivit art. 1295 C. civ. „Vȃnzarea este perfectă între părți, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul nu se va fi numărat”.

Ad probationem însă, este cerută forma scrisă în toate cazurile când bunul are o valoare mai mare de 250 lei (art. 1191 C. civ.). Nerespectarea formei scrise atrage imposibilitatea părților contractante de a proba existența contractului și a clauzelor sale (proba cu martori nefiind admisă decât atunci când există un început de dovadă scrisă, art. 1197 C. civ.).

Regula de mai sus nu este aplicabilă terțelor persoane care vor putea dovedi contractul cu orice mijloace de probă (întrucât pentru terți contractul este un simplu fapt juridic).

Vânzarea este numai în principiu, consensuală, ea devenind un contract solemn.

Sancțiunea pentru nerespectarea condiției de formă cerută ad validitatem este nulitatea absolută a actului încheiat cu încălcarea normei imperative a legii.

De remarcat că forma autentică este cerută imperativ exclusiv pentru toate înstrăinările ce au ca obiect terenuri. Dacă obiectul înstrăinării este, de exemplu, un imobil (teren și construcție), forma autentică nu este obligatorie pentru înstrăinarea exclusivă a construcției (care poate fi valabil înstrăinată prin înscris sub semnătură privată); evident că legea nu interzice cumpărătorului dobândirea unei construcții prin act autentic.

Dacă vânzarea, având ca obiect un imobil (teren și construcție), nu a fost încheiată în formă autentică cumpărătorul va dobândi „numai un drept de superficie (un drept de proprietate asupra construcției și un drept de folosință asupra terenului), în privința proprietății terenului actul valorând numai ca un antecontract de vânzare-cumpărare”.

Precizăm că numai nuda proprietate este supusă înstrăinării prin formă autentică. Pentru dobândirea sau înstrăinarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate nu se cere respectarea formei autentice.

În doctrină, o lungă perioadă, s-a pus întrebarea dacă vânzarea unui autovehicul folosit trebuie încheiată în formă autentică? Discuția a fost provocată de faptul că până la apariția HG nr. 610/1992 privind cartea de identitate a autovehiculului, poliția efectua radierea și respectiv înscrierea în circulație numai la prezentarea actului vânzării în formă autentică.

Alte caracteristici ale ofertei:

trebuie sa fie neechivoca;

simpla;

precisa;

sa cuprinda toate elementele ce pot fi luate in considerare pentru incheierea contractului;

ea este un act juridic de formatie unilaterala si nu este un anticontract;

In momentul in care se cunoaste oferta conditiile stabile de catre vanzator, precum obligatiile si drepturile ce ii revin cumparatorului, se ajunge la momentul incheierii contractului acesta putand fi realizat in trei forme:

incheierea contractului intre cei prezenti (atat ofertantul cat si acceptantul sunt de fata ei putand cadea de accord asupra incheierii contractului);

incheirea contractului prin telefon (are aceiasi valoare ca sic el intre prezenti, regulile se aplica prin analogie, el devenind valid, daca ambele parti sunt de accord cu termenii contractului);

incheierea contractului prin corespondenta (acesta prezinta dificultati in privinta determinarii momentului incheierii contractului);

Conditiile de validitate ale contractului:

pentru a fi valabil incheiat, contractual trebuie sa indeplineasca anumite caracteristici cum ar fi:

– consimtamantul;

– capacitatea;

– obiectul;

– o cauza licita;

Consimtamantul este relizat intre cele doua parti care este intotdeauna necesar si suficient cu exceptiile prevazute de lege (exproprierea pentru cauza de utilizare publica, aceasta este o vanzare fortata independent de consimtamantul proprietarului).

Promisiunea unilateral de vanzare, spre deosebire de oferta de a contracta actul juridic unilateral, o persoana prezinta un eventual interes pentru ea de a dobandi proprietatea unui bun, primeste promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, revenindu-I dreptul de consimtamant de a-l cumpara. De exemplu locatarul-proprietar se obliga fata de locatar sa ii vanda la un prêt stabilit lucrul dat in locatiune, daca locatarul isi va manifesta locuinta de a-l cumpara.

Promisiunea de vanzare acceptata cu aceasta rezerva este de fapt un anticontract care da nastere la un drept de creanta, una din parti fiind obligata fata de cealalta parte sa vanda in viitor un anumit bun. Daca beneficiarul va opta in sensul cumpararii bunului, dar promitentul prin incalcarea obligatiei va refuza vanzarea, contractu proiectat nu se va mai incheia, rezulta ca promisiunea de vanzare este un contract unilateral realizandu-se numai obligatii pentru una din parti (promitent).

Dovada promisiunii de vanzare se face conform regulilor generale din art.1191, aplicabile creantelor chiar daca vanzarea proiectata ar fi un contract solemn.

Promisiunea bilaterala de vanzare in care ambele parti se oblige sa incheie in viitor la pretul stabilit, contractual de vanzare compare, acesta este un anticontact, dar in acest caz, oricare dintre parti poate sa ceara incheierea contractelor. De exemplu partile s-au obligat sa vanda respective sa cumpere un teren, contractual de vanzare nu este incheiat cat timp contractual nu este intocmit conform legii si cu respectarea dreptului de preemptiune. Daca contractual nu este solemn si nu exista alte conditii legale intrucat vanzatorul nu a vandut iar cumparatorul nu a cumparat ci numai s-a obligat sa incheie contractual, vanzarea cumpararea nu poate fi considerate incheiata.

1.2 Rolul contractului de vanzare

Contractual de vanzare cumparare detine un rol juridic, cu ajutorul lui se poate evidentia faptul ca obiectul contractului a fost vandut si are un alt propietar. Reprezinta un act justificativ, care in momentul scrierii acestuia urmareste anumite legi si formalitati fara de care el nu ar lua nastere. Contractul este cel mai flexibil mod de a reglmenta un raport juridic intre persoane.

Un alt rol al contractului este de a oferi o continuitate sociala, ordine, de a inlatura anumite neregularitati fiecare parte cunoscandu-si in scris derepturile si obligatiile dinainte stabilitite de comun acord.

Contractual de vanzare are rolul sa fie cat mai explicit pentru oricine intra in posesia lui, el trebuie sa contina urmatoarele elemente: consintamantul, pretul platibil vanzatorului, un lucru a carui propietate ii este transferata cumparatorului.

Elementul cel mai caracteristic al vanzari il reprezinta pretul, care il face diferit de alte acte juridice: donate, schimbul, aportul in societate, darea in plata.

Vanzarea dar si donatia sunt contracte translative de propietate, dar donatia este o forma primitiva a schimbului, donatorul nu este obligat la nici o contraprestatie fata de primitor, astfel donatia este antinomica vanzarii, asa cum este titlul gratuit fata de titlui oneros, contractul de vanzare odata incheiat, cele doua parti trebuie sa isi exercite drepturile dar si obligatiile pe care le au una fata de alta, vanzarea fiind perfecta din momentul in care s-a convenit asupra lucrului si a pretului care sunt stipulate in clar in cadrul acestui act.

O alta caracteristica a contractului il reprezinta faptul ca este principalul izvor de obligatii, este un mijloc de stabilire a celor mai variabile relatii intre persoanele fizice sau juridice.

In momentul cand ne referim la rolul pe care il detine un contract de vanzare, trebuie sa ne raportam la el ca la un act extinctiv de drept, translativ de drepturi sau ca la un act constitutiv de drepturi sau de situatii juridice.

Astfel putem afirma despre prescriptia extinctiva fapt ce reprezinta sanctiunea stingerii dreptului la actiune care nu a fost exercitat in termenii legali, astfel cu ajutorul contractului se poate asigura contractarea dreptului de propietate sau a platii contravalorii obiectului specificat, iar in momentul in care actele sau termenii nu sunt respectati, contractul se stinge prin prescriptive.

Partile contractual, sunt libere sa incheie orice contract sa determine continutul acestora in limitele impuse de lege, trebuie sa se tina cont de buna – credinta atat in cazul negocierii cat si in momentul incheierii contractului, singurul care v-a fi tras la raspundere este acea parte care nu isi respecta intelegerea aducand anumite prejudicii.

Un alt rol al contractului este acela de a face cunoscut persoanele si statutul acestora specificand anumite informatii personale, pretul pe care il v-a primii cumparatorul in urma vanzarii obiectului specificat, li se ofera astfel oportunitatea de a negocia pana in momentul in care ajung de comun acord la un consens sau una din parti se retrage inainte de incheierea si semnarea contractului.

Pentru a intelege rolul acestui act trebuie sa ne raportam la definitia in sine a vanzarii, etapele ce il alcatuiesc, precum si alte elemente care sunt scrise in cadrul acestuia si cu ajutorul caruia in urma pargurgerii anumitor etape devine un act legal pe baza caruia fiecare parte obtine cea ce isi doreste.

Un alt mod prin care se poate evidential importanta contractului si statutul pe care il are este de a evidential efectele pe care le poate produce, astfel:

partile pot fi tinute sa isi exercite obligatiile, chiar daca executarea lor a devenit oneroasa, fie datorita cresterii costului executarii propiilor obligatii, fie datorita scaderii valorii contraprestatiei, iar instant poate sa propuna adaptarea contractului, pentru a distribuii in mod echitabil intre parti pierderile si beneficiile ce rezulta din schimbarea imprejurarilor, sau incetarea contractului la momentul si in conditiile pe care le stabileste.

Continutul contractului: contractul valabil incheiat obliga nu numai la ceea ce este stipulat, dar si la toate urmarile pe care practicile statornice intre parti, uzantele sau echitarea care le dau contractului dupa natura sa. Clauzele nu sunt explicate in mod excesiv, ele fiind subantelese in urma informatiilor stipulate in cadrul contractului.

O alta atribuitie a contractului de vanzare este de a transmite un drept real printr-un acord de vointa, chiar daca bunurile nu au fost inca predate. Dreptul transmis se cuvine dobanditorului de la data transferului propietatii bunurilor ori, a concesiunii dreptului, exceptie fiind in momentul in care intervine legea sau una din parti doreste sa se retraga inainte de a semna contractul.

Un contract incheiat intre parti are rolul de a oferi spre dobandire a unuia sau a mai multor drepturi de proprietate. Pentru a intra in posesia unor bunuri stipulate intr-un contract se cunosc mai multe moduri de dobandire a drepturilor.

Tabel 2. Dobandirea dreptului de proprietate

1) Conventia

Reprezinta actul juridic civil bilateral incheiat intre doua parti. Contractele pot fi “constitutive de drepturi reale” sau “translative de drepturi reale” in oricare din cele doua cazuri, contractile intereseaza indeaproape materia dreptului de proprietate.

Contractul constitutiv de drepturi reale este atunci cand prin el se nasc drepturi pe care partile nu le-au avut inainte, el realizand datorii numai pentru viitor. De exemplu cand partile stabilesc, in conditii dorite un drept de servitute asupra unui imobil, acesta fiind proprietatea uneia dintre parti.

Contractul “translativ” ofera drepturi reale, este un instrument juridic, prin care se transmit drepturi de la o persoana la alta. D exemplu, partile incheie un contract de vanzare cumparare sau fac o donatie sau un schimb, care are ca obiect un bun proprietatea unuia.

Principiul dominant care guverneaza materia contractelor in dreptul civil este cel al consensualitatii, ceea ce ne duce cu gandul ca, translativa ofera drepturi reale prin manifestarea de vointa a partilor, fara a fi nevoie de vreo operatie subsecventa suplimentara.

Conform art. 971 din Codul civil “In contractele ce au ca obiect translatia proprietatii sau unui alt drept, proprietatea sau dreptul se transmite in urma consimtamantului partilor.

De asemenea, potrivit art. 1295 alin.1 din Codul civil prevede ca, “vanzarea este perfecta intre parti si proprietatea este de drept stramutata la comparator, in privinta vanzatorului, indata uce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul nu a fost predat si pretul nu va fi numarat”.

Astfel principiul consensualismului exprima ideea ca simpla manifestare de vointa, este nu numai necesara, ci si suficienta pentru ca actul juridic sa ia nastere in mod valabil, nefiind nevoie ca aceasta sa imbrace vreo forma speciala.

Sunt cateva contracte translative de proprietate pentru valabilitatea carora nu este sufficient simplul accord de vointe al partilor. Actele de instrainare a bunurilor situate atat intravilan cat si extravilan, contractul trebuie incheiat conform art. 2 alin.1 din Legea nr. 54/1998, donatiile trebuiesc facute prin act authentic conform art. 813 din Codul civil.

Exceptiile de la principiul consensualitatii apar atunci cand: in urma unei declaratii de vointa, partile au stabilit ca transferul dreptului real va avea loc in momentul inplinirii unui termen sau a unei conditii. In situatia in care conventia are ca obiect bunuri viitoare, transferul dreptului real fiind amanat pana la data realizarii acestora. Proprietarea bunurilor se transfera la momentul predarii, pentru ca numai atunci se face individualizarea bunurilor de acest gen.

Efectele contractului de vanzare sunt indrumate de principia precum: “principiul fortei obligatorii” “si principiul relativitatii”, impreuna cu toate consecitele acestora.

In lantul transmisiunilor conventionale, nulitatea unui act va atrage dupa sine anularea actelor subsecvente, toate acestea fiind ca o consecinta a retroactivitatii efectelor. Pentru evitarea instabilitatii si nesiguranta unui drept real dobandit printr-o conventie, se iau, masuri de precautie, respectandu-se formalitatea publicitatii imobiliare, dar si jocul unor principii de drept civil, cum ar fi: asigurarea stabilitatii si a securitatii circuitului civi, ocrotirea bunei credinte, ocrotirea incapabilor. Putem constata faptul ca in practica judiciara se fac aplicari frecvente ale acestor principiii de drept civil.

2) Traditiunea

Conform art. 644 din Codul civil, proprietatea bunurilor se dobandeste si prin “traditiune”.

In literature juridical se atrage atentia asupra termenului de “traditiune” care are un sens specific in limbajul juridic – traditia fiind un ansamblu de conceptii, obiceiuri, datini.

Modalitatea de dobandire a proprietatii consta in predarea materiala a bunului de catre transmitator dobanditorului.

“Traditiunea” este un mod de dobandire a drepturilor reale care imbraca forma si prezinta denumirea de – daruri manual, acest lucru se refera nu numai la obiecte ci si in cazul instrainarii titlurilor de proprietate, cum ar fi; obligatii si actiuni nenominative ale societatilor comerciale, obligatii CEC.

In cazul darului manual, acesta fiind o categorie speciala si o exceptie in cazul contractului de donatie, singura conditie ce trebuie indeplinita este predarea unei proprietati, astfel avem de-a face cu un contract real, nefiind necesara respectarea formei autentice conform art. 813 din Codul civil.

3) Accesiunea reprezinta modul dobandirea a unei proprietati prin intermediul caruia se constituie in patrimonial titularului un drept de proprietate asupra unui lucru, pana in momentul in care acest lucru va apartine altei personae.

Tabelul 3. Tipuri de accesiuni

Principiul accesiunii este consacrat in art. 488 din Codul civil potrivit caruia “Tot ce se uneste si se incorporeaza cu lucrul se cuvine proprietarului”. Conform art. 482 din Codul civil, proprietatea unui bun, mobil sau imobil, ofera drept asupra tot ce reprezinta acest bun si asupra a tot ce se uneste, ca accesoriu cu bunul, intr-un mod natural sau artificial. Astfel acest drept se numeste drept de accesiune.

4) Uzucapiunea reprezinta modul originar de dobandire a unei proprietati prin care se confirma dreptul de proprietate in patrimoniul posesorului unui lucru, ca urmare a unui fapt juridic complex, constand in exercitarea posesiei asupra lucrului in termenul si conditiile prevazute de lege, conforn art. 645 si art. 1837 din Codul civil.

Fiind un mod originar de dobandire a unui drept de proprietate, uzucapiciunea face dovada absoluta a proprietatii, uzucapatorul fiind scutit de acea “probatio diabolica” la care este supus, intr-o actiune in revendicare, astfel reclamantul care a dobandit proprietatea unui imobil printr-un mijloc derivat cum ar fi convetia, duce la sanctionarea proprietarului care a ramas pasiv, permitand unei alte persoane, sa se comporte pe perioada indelungata, fata de bun, ca un proprietar.

In cazul uzucapiunii, dreptul de proprietate este inlaturat, pastrand pentru totdeauna terenul, opunandu-i-se proprietarului un drept mai puternic decat a acestuia, singura explicatii a acestei situatii avand la baza o regula fundamental a dreptului ce indica nevoia de stabilitate si securitate a dreptului.

5) Hotararea judecatoreasca reprezinta un mod de dobandire a drepturilor reale sau un act final, rezultat in urma unui process de judecata cu privire asupra unui litigiu dintre parti. Aceasta nu are un caracter declarativ, ci un caracter constitutive de drepturi, astfel hotararile pronuntate in actiunile in constituire de drepturi – reale – creaza situatii juridice noi si produc efecte numai pentru viitor

I.3. Forta obligatorie a vanzarii

Principiul fortei obligatori a contractelor apare in art.1270 alin. (1) din noul cod civil in care contractul incheiat are putere de lege intre cele doua parti ale acestuia. De-asemenea in acest articol mai este specificat faptul ca, modificare sau incetarea contractului se realizeaza numai prin acordul partilor ori din cauze autorizate de lege. Nu putem afirma despre un contract faptul ca se identifica cu legea, acestea fiind doua lucruri diferite. Deoarece contractul este un act de drept privat, iar legea este un act de drept constitutional.

Consecintele acestui principiu sunt urmatoarele:

Forta obligatorie a contractului pentru partile contractante, astfel el trebuie, respectat intocmai de catre partile sale. Contractul poate fi modificat doar prin consimtamantul mutual, in conformitate cu art. 1270 alin (2) din Codul civil, el neputand fi modificat sau desfiintat doar printr-o manifestare de vointa unilateral.

Contractul valid trebuie executat cu buna – credinta de catre partile sale conform art.1170 din Codul civil. Astfel partile au obligatii de loialitate si cooperare, ce presupun colaborarea partilor la relizarea telurilor juridice vizate de acel contract.

Contractul poate duce la aparitia unor efecte privind partile contractante. Astfel un contract nu va putea profita sau dauna unor personae care nu au participat la incheierea lui.

Conform art. 1270 din Codul civil, partile au libertatea de a reglementa raporturile dintre ele asa cum le dicteaza interesele, avand conditia de a nu aduce atingere asupra ordinii publice sau bunelor moravuri. Astfel partile care declara ca renunta la dreptul de a cere rezilierea pe toata durata contractului, trebuie sa-si produca efectele legale si, ca atare proprietarul nu poate cere rezilierea pentru degradarile ce s-au adus de chirias imobilului, ca in cazul unui contract de inchiriere.

Contractul exprima vointa partilor contractante fiind creat de acestea, in timp ce legea este rezultatul autoritatii publice legislative, parlamentul exprimand vointa acestui organ, fiind impersonal.

Principiul fortei obligatorii a contractului are un rol primar in urma caruia se incearca a se explica si ordona un raport juridic ca urmare a incheierii contractului ce a fost stabilit intre parti si prezentand anumite consecinte: partile sunt obligate sa respecte obligatiile una fata de cealalta, o alta consecinta a fortei obligatorii il reprezinta faptul ca poate modifica sau inceta contractul in cazul in care una din parti doreste acest lucru sau datorita unei inconveniente legale.

De asemenea in cadrul fortei obligatorii a vanzarii este specificat faptul ca partile sunt obligate sa efectueze indatoriile contractuale conform termenelor si conditiilor prestabilite astfel: vanzatorul este obligat sa transmita cumparatorului proprietatea lucrului vandut, existand anumite exceptii prevazute de lege specificate in art. 1674 sau in cazul in care vointa partilor nu demonstreaza contrariul. Proprietatea se stramuta de drept, cumparatorului din momentul incheierii contractului chiar daca bunul nu a fost predat sau suma prestabilita nu a fost platita.

Partile pot fi afectate de obligatia trasnferului de proprietate conform unei conditii suspensive, astfel obligatia ia nastere numai daca se indeplinesc anumite conditii referitoare la incheierea contractului.

In momentul in care intra in vigoare dispozitiile din codul civil vanzarea drepturilor tabulare nu va transfera proprietatea din patrimonial vanzatorului in cel al cumparatorului decat la data inscrierii in cartea funciara a dreptului vandut, pe numele acestuia din urma.

Inscrierea in cartea funciara se realizeaza numai pe baza contractului de vanzare care cuprinde si consimtamantul in forma autentica a vanzatorului. Conform art. 885 alin. (1) din codul civil care a fost amanat prin art. 56 alin (1) a legii nr. 71 din 2011, este specificat faptul ca finalizarea lucrarilor de cadastru este necesar pentru fiecare unitate administrativ-teritoriala fiind deschisa la cerere sau din oficiu a cartii funciare pentru imobilele respective.

Efectul constituiv a inscrierii in cartea funciara si a transferului de drepturi tabulare se va produce intre parti la data incheierii contractului de vanzare potrivit art.1674 din codul civil, el fiind opozabil tertilor din momentul inscrierii in cartea funciara a dreptului dobandit pe numele cumparatorului.

Instrainarea proprietatii este amanata atunci cand vanzarea se incheie pentru un pret stabilit pe unitatea de masura si vizeaza la suprafata determinata numai prin masura, dar nu si prin amplasare

In cazul vanzarii bunurilor de gen care nu sunt determinate individual ci prin greutate, numar sau masura, proprietatea nu se poate transmite la momentul incheierii contractului deoarece ea poate prezenta autoritatea numai asupra unui bun individual determinat. Astfel conform art.1678 se prevede faptul ca in cazul unei asemenea vanzari proprietatea se transmite la data individualizarii prin cantarire, masurare, numarare sau predare. Individualizarea bunurilor de gen reprezinta un act unilateral al vanzatorului, dar conform art.1486 acesta trebuie sa aleaga bunuri de calitate cel putin medii.

In cazul vanzarii dupa monstra sau model proprietatea se stramuta la momentul predarii bunului, cumparatorul urmarind anumite particularitati si convenind sa incheie contractul cu privire la obtinerea acelui bun. Dar pentru ca o vanzare sa fie legala contractul trebuie sa urmareasca baremele acesteia, iar in cazul in care nu este conform prevederilor legale pot interveni o serie de sanctiuni.

Forta obligatorie a contractului are mai multe consecinte:

In momentul incheierii sale, contractul are un continut definitive stabilit, care trebuie sa fie respectat, partile contractuale trebuie sa execute in tocmai una fata de cealalta toate prestatiile care fac obiectul juridic.

Contractul trebuie respectat in tocmai cu exceptia situatiilor cand intervine o cauza de neexecutare licita a contractului.

Contractul este intangibil si irevocabil, el nu poate fi modificat sau desfacut unilateral dar poate fi modicat numai prin acordul ambelor parti.

Obligatia partilor de a exectuta intocmai contractul:

Principala insemnatate a principiului de forta obligatorie a contractului este aceea ca partile sunt obligate sa execute intocmai toate prestatiile la care s-au indatorat prin contract urmarind termenele si conditiile stabilite. Creditorul are dreptul sa utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obtine executarea in natura a prestatiilor ce i se datoreaza debitorului.

Nerespectarea obligatiei de a executa intocmai contractul presupune o neregula care atrage raspunderea contractuala si celelalte obligatii pentru nerespectarea propiilor termene prestabilite de buna voie.

Regula de simetrie contractuala conform articolului 1270 alin. 2 din codul civil arata faptul ca, contractul este realizat ca rezultat a unui accord de vointa propie a fiecarei parti (mutuus consensus, el poate fi desfacut sau revocat in principiu urmarind acelasi punct de vedere adica ambele parti sa isi doreasca acest lucru).

Regula simetriei fiind pe deplin valabila in privinta modificarilor contractuale, nici o parte nu poate sa modifice pe cale unilaterala a continutului contractului. Posibilitatea acordata unei parti de a efectua o modificare unilaterala a contractului poate fi realizata in momentul in care exista o anumita clauza care sa permita acest lucru.

Posibilitatea de a revoca un contract prin vointa comuna a partilor este o aplicare a principiului specificat in cadrul articolului 1270, in realitate fiind vorba de un nou contract prin care se desface contractul anterior incheiat intre aceleasi parti fiind in anumite cazuri o reziliere pe cale amiabila. Ea nu afecteaza efectele contractului care s-au produs pana in momentul rezilierii, in cazul cantractelor cu executare imediata cum este in cazul contractului de vanzare, prin revocare mutuala, partile doresc sa restabileasca situatia juridica existenta inainte de incheierea lui.

Revocarea unilaterala a contractului prevede ca incetarea acestuia sau modificarea contractelor pe cale unilaterala adica prin vointa uneia dintre partile contractante, este posibila numai prin acordul partilor ori din cauze autorizate legal.

O alta forta obligatorie a vanzarii o reprezinta executarea de buna-credinta, dar care nu mai intra in vigoare in noul cod, totusi aceasta este una din cele mai importante obligatii, ea se regaseste in orice contract (obligatia de loial, de informare, consiliere, etc)

Obligatia de loialitate consta in faptul ca fiecare parte se informeaza reciproc pe toata durata acestuia cu privire la informatiile noi aparute pe durata formalitatilor, de a nu dori schimbarea anumitor termene astfel reincepand unde este cazul negocierea contractului de vanzare.

Capitolulul II. Regimul juridic al nulitatii absolute si relative

Conform art. 1246 alin (2) C. civ. dupa natura interesului ocrotit prin dispozitia legala incalcata la incheierea actului juridic deosebim nulitatea absoluta si nulitatea relativa.

Nulitatea absoluta reprezinta sanctionarea prin incheierea actului juridic civil, care ocroteste un interes general, a unei norme juridice de ordine publica, care instituie o conditie de validitate pentru incalcarea actului juridic [art. 1247 alin.(1) C. civ.].

Nulitatea relativa reprezinta sanctionarea in urma nerespectarii, la incheierea actului juridic civil, a unei norme care are rolul de a ocroti un interes de ordin general, care instituie o conditie de validitate pentru incheierea actului juridic [art.1248 alin. (1) C. civ.].

Tipul de nulitate se stabileste, tinand cont de indicatiile legiutorului. Astfel, in Codul civil din 2009, nulitatea absoluta este prezentata prin sintagrama sau prin formula “constatarea nulitatii”, iar nulitatea relativa este desemnata, prin formula “act anulabil”.

Daca dispozitia legala, stabileste conditia de validitate pentru incheierea actului juridic, fara a indica si sanctiona incidenta, astfel sttabilirea tipului de nulitatii se face in raport de natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice care a fost nesocotita la incheierea actului juridic.

In cazul in care nu se va putea determina felul nulitatii, se va aplica prezumtia de nulitate relativa stabilita in art. 1252 C. civ., prin care, “in cazul in care natura nulitatii nu este determinata ori nu reiese in chip neindoielnic din lege, contractul este anulabil”.

Regimul juridic al nulitatii absolute

In cazul nulitatii absolute, regimul juridic se concretizeaza prin urmatoarele reguli:

Nulitatea poate fi invocata pe cale actiune sau de exceptie, fiind imprescriptibila;

Nulitatea poate fi invocata de catre orice parte a actului juridic civil, cat si de catre persoanele care nu au participat la incheierea actului civil, dar care prezinta un interes propriu, cum ar fi: instanta judecatoreasca, procuror si alte organe prevazute de lege;

Nulitatea absoluta invocata de oricine are un interes, instanta, procuror sau alte organe prevazute de lege – isi gaseste justificarea in faptul ca nulitatea ocroteste un interes de ordin general, astfel incat ofera posibilitatea unui cerc larg de persoane sau organe care au dreptul de a invoca acest tip de nulitate asupra unui act juridic civil.

In cazul instantei, invocarea nulitatii absolute, nu este numai o posibilitate ci si o obligatie. Potrivit art. 1247 alin. (3) din Codul civil “instanta este obligata sa invoce din oficiu nulitatea absoluta”.

Pentru a nu se incalca principiul disonibilitatii, nulitatea nu poate fi invocata de catre instanta, decat in cazul formularii unei cereri exprese intr-un litigiu privind actul judecatoresc incheiat prin nesocotirea unei norme juridice care are rolul de a ocroti un interes general si de a se pronunta in dispozitivil hotararii asupra nulitatii absolute.

In cazul in care instanta impune invocarea din oficiu a nulitatii absolute asupra unui act juridic, trebuie avut in vedere ipoteza in care una dintre parti declanseaza un litigiu civil avand ca obiect executarea unui act juridic, spre exemplu, reclamantul solicita obligarea paratului la executarea prestatiei ce ii revine conform acelui act juridic, astfel se cere ca paratul sa fie obligat la predarea lucrului pe care l-a vandut reclamantul. Astfel reclamantul isi intemeiaza pretentia impotriva paratului pe un anumit act juridic, iar instanta, observand ca actul juridic ce constituie fundamentul pretentiei este lovit de nulitatea absoluta, va respimge cererea de chemare in judecata ca neintemeiata.

Nulitatea absoluta, ocroteste un interes general, dar nu exclude existenta unui interes personal, iar persoana ce invoca nulitatea absoluta, urmareste obtinerea unui beneficiu propriu, din anularea actului respective, in caz contrar, actiunea va fi respinsa ca lipsita de interes.

In cazul in care legea recunoaste calitatea procesuala activa a unor organe sau persoane care nu justifica un interes propriu, intr-un act juridic. Adica prin acordarea unui cerc larg de persoane ce au posibilitatea invocarii nulitatii absolute a unui act juridic, legea le acorda acestor persoane calitatea procesuala activa, dar acest lucru nu indica faptul ca aceste persoane au un interes propriu, deoarece, calitatea procesuala nu se confunda cu interesul.

In cazul unei actiuni in care nulitatea absoluta este invocata de o terta persoana care are un interes propriu, iar calitatea procesuala pasiva apartine tuturor partilor contractante, terta persoana trebuie sa introduca actiunea in nulitate absoluta, impotriva tuturor partilor contractante, nu numai impotriva uneia dintre acestea. Astfel nu putem admite ca un contract sa fie desfiintat fata de unul dintre contractanti, dar sa fie valabil fata de celalalt contractant. Deoarece, contractantul nechemat in judecata ar putea invoca inopozabilitatea hotararii. Dar daca, reclamantul isi exprima pretentia pe un contract fata de care paratul este tert, paratul poate invoca nulitatea absoluta pe cale de exceptie fara a mai fi introdusa in proces cealalta parte contractanta, avand in vedere ca instanta nu va pronunta desfiintarea contractului, ci doar va respinge pretentia reclamantului. Daca paratul urmareste desfiintarea contractului, atunci va trebui sa reformuleze cererea reconventionala, fiind vorba despre unul din rarele cazuri in care cererea reconventionala se introduce nu numai impotriva reclamantului ci si impotriva unui tert fata de procesul respectiv.

Conform art.1249 alin (1) din Codul civil nulitatea este imprescriptibila “daca prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absoluta poate fi invocata oricand, fie pe cale de actiune, fie pe cale exceptie”. Astfel nulitatea absoluta a actului juridic nu este supus prescriptiei extinctive, chiar daca se valorifica pe cale de actiune sau de exceptie.

Potrivit art. 1247 alin (4) din Codul civil, “actul juridic lovit de nulitatea absoluta nu este susceptibili de confirmare decat in cazuri prevazute de lege” – aceasta regula a regimului juridic al nulitatii absolute este consecinta primelor doua si se explica prin caracterul general al interesului ocrotit de norma juridica a carei incalcare atrage dupa sine nulitatea absoluta. Nulitatea absoluta poate fi invocata de un cerc larg de persoane sau organe, astfel ar fi chiar imposibil ca toti cei care au acest drept sa renunte la el prin confirmarea actului nul absolut.

Confirmarea expresa a nulitatii absolute este in principiu, inadmisibila, rezultand ca un eventual act de confirmare ar fi si el lovit de nulitatea absoluta, cu mentionarea ca legea prevede unele exceptii de la imposibilitatea confirmarii actului juridic lovit de nulitatea absoluta.

Art. 303 din Codul civil, reglementeaza acoperirea nulitatii casatoriei incheiate cu nerespectarea dispozitiilor legale referitoare la varsta matrimoniala, poate fi privit si ca un caz particular de confirmare tacita a nulitatii absolute a casatoriei.

Un act juridic lovit de nulitatea absoluta nu poate fi confundat cu refacerea actului juridic nul absolut, acesta refacere fiind admisibila si valabila, in masura in care sunt respectate conditiile legale privitoare la validitate, inclusiv cele nesocotite la incheierea primului act juridic. Daca are loc refacerea actului juridic, primul act ramane lovit de nulitatea absoluta, iar actul refacut este un nou act juridic, care va fi luat in vigoare de la data incheierii acestuia si nu de la data incheierii primului act juridic care a ramas lovit de nulitatea absoluta.

Nulitatea absoluta este cea mai importanta clasificare care se face in doctrina si a caror implicatii practice sunt deosebite, deoarece aceasta serveste pentru determinarea regimului juridic al nulitatii.

Nulitatea absoluta prezinta urmatoarele particularitati:

Poat fi invocata de oricare dintre parti, de procuror si de instanta din oficiu;

Poat fi invocata in orice faza a procesului civil;

Viciile unui act afectat de nulitate absoluta nu pot fi acoperite.

Declararea nulitatii presupune indeplinirea unor conditii privitoare la aplicarea unor sanctiuni. In urma unor dispozitii procedural potrivit art. 105 C. proc. civ. Pot fi desprinse si conditii gnerale ale nulitatii absolute.

Referitor la art. 105 C. proc. civ. Actele de procedura indeplinite de un judecator necompetent sunt nule iar, actele indeplinite cu neobservarea formelor legale sau realizate de un functionar necompetent se vor declara nule daca prin relizarea acestora s-a pricinuit uneia din parti, o vatamare care nu se poate inlatura decat prin anularea lor. In cazul nulitatilor prevazute de lege, vatamarea se presupune pana la dovada contrarie.

Pentru a prezenta conditiile generale ale nulitatii este necesar sa precizam raportul dintre cele doua dispozitii distincte pe care le cuprinde art. 105 C. proc. civ. La o analiza mai atenta putem constata ca acest articol reglementeaza doua cazuri distincte de ineficacitate a actului de procedura.

Din analiza dispozitiilor art. 105 alin (2) C. proc. civ. Pot fi desprinse condtiile generale ale nulitatii:

Producerea unei vatamari;

Nesocotirea dispozitiilor legale privitoare la desfasurarea procesului civil;

Vatamarea sa nu poate fi anulata in alt mod decat prin anularea contractului

Producerea unei vatamari si imposibilitatea inlaturarii acesteia prin anularea contractului reprezinta doua cerinte care exprima dorinta legiutorului asupra ineficientei actelor de procedura. Reglementarea si aplicarea unor institutii juridice se caracterizeza prin inlaturarea oricarui formalism a dreptului procesual civil. Nulitatea unui act juridic opereaza doar ca un ultim remediu prin lipsirea de eficienta a operatiei incheiate si nu trebuie sa contituie un remediu in sine.

Intr-o conceptie moderna, functiunea nulitatii remarca aceiasi autori “care se opun unor efecte in contradictie cu scopul dispozitiei legale incalcate”.

Tablul 2. Clasificarea nulitatilor

Nulitatea absoluta, reprezinta sanctionarea prin nerespectarea la momentul incheierii actului juridic, a unei dispozitii legale care ocroteste un interes particular sau individual.

Astfel potrivit art. 1248 N. C. civ. “contractul incheiat cu incalcarea unei dispozitii legale este instituit pentru ocrotirea unui interes particular sau anulabil. Astfel se ralizeaza distinctia intre nulitatea absoluta si cea relativa, deoarece in cazul celei dintai, “contractul este nul”, iar in cazul celei de-a doua “contractual este anulabil”.

Deasemenea legiutorul, trebue sa instituie prezumtia de nulitate relativa, ceea ce dovedeste ca in cazurile in care natura nulitatii nu este determinata sau nu reiese in chip neindoielnic din lege, contractul este lovit de nulitatea relative.

Regimul juridic al nulitatii, reprezinta introducerea unor reguli prin care este supusa nulitatea absoluta si relativa, dupa caz.

Regimul juridic al nulitatii absolute se desprinde din dispozitiile art. 1247 si 1249 N. C. civ. Astfel, nulitatea poate fi invocata de orice persoana interesata, pe cale de actiune sau de exceptie. In acest caz, oricine pretinde si reclama un interes poate invoca nulitatea.

Instanta este obligata sa invoce din oficiu nulitatea actului. Aceasta obligatie a instantei deriva din functia organului jurisdictional de a restabili ordinea de drept incalcata, fara sa reprezinte, o nesocotire a limitelor investirii sau o depasire a principiului disponibilitatii, in absenta invocarii de catre parti a nulitatii.

Nulitatea absoluta nu este susceptibila de confirmare decat in cazurile prevazute de lege. Aceasta regula se explica prin natura interesului ocrotit de norma, a carei incalcare atrage nulitatea absoluta. Inadmisibilitatea nulitatii absolute nu se confunda cu validarea actului prin indeplinirea ulterioara a cerintelor legale nerespectate in momentul incheierii contractului

Nulitatea absoluta poate fi invocata in orice moment fie pe cale de exceptie, fie pe cale de actiune, daca prin lege nu se prevede altfel.

Astfel regula imprescriptibilitatii in ceea ce priveste nulitatea absoluta, indifferent de calea procedural folosita pentru valorificarea ei, prin actiune sau exceptie, cu rezerva situatiilor expres prevazute de lege, cand nulitatea absoluta poate fi prescriptibila.

Regimul juridic al nulitatii relative:

Regimul juridic al nulitatii absolute se definitiveaza in urmatoarele reguli:

Nulitatea relativa poate fi invocata, pe cale de actiune, in termenul de prescriptie extinctiva, fiind prescriptibila pe cale de actiune, dar este imprescriptibila pe cale de exceptie;

Nulitatea relativa trebuie invocata numai de persoane ocrotite prin norma juridica incalcata in momentul incheierii actului juridic;

Nulitatea relativa poate fi confirmata, expres sau tacit, de partea interesata;

Nulitatea relativa poate fi invocata numai de cel al carui interes este ocrotit prin dispozitia legala incalcata, ceea ce inseamna ca, nulitatea relativa poate fi pretinsa sau opusa numai de catre partea interesata, prejudiciata prin incheierea respectivului act. Exista situatii in care, in afara persoanei interesate si tocmai in idea asigurarii unei reale protectii a acesteia, nulitatea relativa mai poate fi invocata si de catre alte persoane, cum ar fi: creditorii chirografari, pe calea actiunii oblice; reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercitiu; ocrotitorul legal al minorului cu capacitate de exercitiu restransa ori consiliul de familie; succesorii partii ocrotite.

Nulitatea relativa nu poate fi invocata din oficiu de catre instanta de judecata. Astfel in masura in care persoana ocrotita de norma incalcata nu se prevaleaza de nulitatea relativa, neinvocand-o, instant nu va putea sa faca aprecieri din oficiu asupra acesteia sau sa o puna in dezbaterea partilor sis a se pronunte asupra ei.

Nulitatea relativa poate fi confirmata de catre o persoana interesata sau de catre succesorii ei in drepturi. Ea poate rezulta din executarea actului anulabil sau prin neinvocarea nulitatii. In ambele ipoteze, cel in cauza trebuie sa fi cunoscut cauza de nulitate pentru ca astfel atitudinea lui sa valorizeze confirmarea de nulitate.

Nulitatea relativa poate fi invocata pe cale de actiune numai in termenul prescriptiei prevazute de lege. Potrivit art. 2517 N. C. civ. termenul de prescriptive este de 3 ani, iar momentul de la care incepe sa curga este diferit, in functie de cauza de anulabilitate.

Daca invocarea nulitatii relative pe cale de actiune este supusa prescriptiei extinctive, atunci cand este vorba de valorificarea pe cale de exceptie, anulabilitatea actului poate fi opusa intotdeauna de cel caruia i se cere executarea actului.

Astfel, dispozitiile art.1249 alin. (2) N. C. civ. specifica faptul ca partea careia i se cere executarea contractului poate opune oricand nulitatea relativa chiar si dupa indeplinirea termenului de prescriptie a dreptului la actiunea de anulare.

Nulitatea relativa se declara “numai dupa cererea partii care are interes sa o invoce”. Aceasta formula poate fi invocata numai de partea care a fost vatamata prin intocmirea actului de procedura. O situatie similara este aceea a coparticiparii procesuale. In cazul in care mai multe parti au acelasi interes, nulitatea relativa poate fi invocate de oricare dintre acestea.

Art. 48 alin (2) C. proc. civ. vizeaza extinderea efectelor actelor favorabile asupra tuturor coparticipantilor. Astfel notiunea de act de procedura va fi interpretata intr-un sens larg, ce va include in continutul sau toate mijloacele de aparare ce pot fi utilizate de parti.

In doctrina veche se remarca ca orice cerere de nulitate este o aparare impotriva efectelor vatamatoare ale actului, apararile find elementul principal al dezbaterilor care formeaza baza principala a judecatii.

Valorificarea nulitatilor in procesul civil ridica unele probleme privitoare la limitele de timp in care ele pot fi invocate. Astfel reglementarea procesuala este diferentiata in functie de natura absoluta sau relativa a nulitatii. Conform art. 108 alin. (1) C. proc. civ., nulitatile absolute pot fi “in orice stare a pricinii”, astfel nulitatea absoluta poate fi invocata atat in fata instantei de fond, cat si in fata instantei de recurs. Acest regim juridic al nulitatii absolute decurge prin natura normelor inculcate.

Nulitatile relative pot fi invocate numai intr-o anumita faza procesuala. In acest sens art. 108 alin (3) C. proc. civ. precizeaza ca “neregularitatea actelor de procedura se acopera daca partea nu a invocat-o la prima zi de infatisare ce a urmat dupa aceasta neregularitate si inainte de a pune concluzii in fond”. Acest text are rolul de a stabili posibilitatea confirmarii actelor de procedura anulabile. Dar totodata prezinta doua restrictii cu privire la termenul de invocare a nulitatilor relative. Prima dintre ele vizeaza obligativitatea invocarii nulitatilor relative pana cel mai tarziu la prima zi de infatisare. Definind prima zi de infatisare, legiutorul are in vedere momentul initial al desfasurarii procesului in sedinta publica. In tot acest timp, paratul va putea invoca nulitatile relative privitoare la viciile cererii de chemare in judecata.

Cauzele de nulitate apar de obicei dupa prima zi de infatisare. Nulitatile relative putand fi invocate si de reclamant cu privire la actele indeplinite de catre parat. De aceea, in mod natural, legea se refera la prima zi de infatisare care a urmat dupa producerea unei neregularitati procedurale.

A doua restrictie privitoare la invocarea nulitatilor vizeaza momentul final pana la care ele pot fi valorificate. Conform art. 108 alin (3) C. proc. civ. nulitatile relative se acopera daca n-au fost invocate inainte de a se pune concluzii in fond. Aceasta restrictie are in vedere acele nulitati care sunt determinate de nesocotirea unor dispozitii procedural survenite in partea finala a judecatii.

Nulitatile relative invocate in prima instanta pot fi repetate in cazul in care acestea au fost respinse, pe cale ordinara de atac a apelului. Nulitatile relative determinate de activitatea instantei de control judiciar pot fi invocate, in fata instantei respective, cel mai tarziu la prima zi de infatisare a urmatorului proces.

Comparatie de regim juridic intre nulitatea absoluta si nulitatea relativa:

Nu exista deosebiri intre nulitatea absoluta si nulitatea relativa, in ambele cazuri actul juridic este lovit de nulitate fiind lipsit de efectele in vederea carora a fost incheiat si care contravin unei dispozitii legale referitoare la conditiile sale de validitate.

Nulitatea absoluta poate fi invocata de oricine are interes, de procuror, de alte organe prevazute de lege, precum si de instanta din oficiu, aceasta avand chiar obligatia de a o invoca, in principiu, numai de cel al carui interes a fost nesocotit la incheierea actului juridic.

Nulitatea absoluta este imprescriptibila, indiferent daca se invoca pe cale de actiune sau pe cale de exceptie, in schimb, nulitatea relativa este supusa presciptiei extinctive daca se invoca pe cale de actiune si inprescriptibila daca se invoca pe cale de exceptie.

Nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare, pe cand, nulitatea relativa poate fi confirmata, express au tacit.

Efectele nulitatii in procesul civil:

Nulitatea produce efecte procesuale, care se vor concretiza, in principal, in invalidarea actului de procedura. Ineficienta actului de procedura se produce din momentul declararii nulitatii de catre instanta competenta.

Nulitatea determina ineficienata actului si suprimarea efectelor ce sau produs deja, indiferent de natura normelor de procedura. Cu alte cuvinte, nulitatea absoluta sau relativa poate produce aceleasi efecte juridice. Daca prin actul anulat s-au luat anumite masuri, acestea nu se vor mai aduce la indeplinire. In cazul in care actele s-au realizat intre timp, ele nu vor mai fi luate in considerare, in sensul ca nu-si vor realiza functia lor procesuala.

Un act juridic poate produce unele efecte chiar daca a fost anulat de instanta, avand in vedere alte efecte decat cele destinate realizarii functii procedural ale actului. Astfel o tranzcatie, ce a fost anulata pentru vicii de ordin procedural, poate contine o marturisire cu privire la dreptul dedus in justitie. Daca s-a depus o cerere de chemare in judecata iar aceasta a fost anulata, poate fi folosita, in functie de continutul ei, ca o marturisire extrajudiciara sau ca un inceput de dovada scrisa.

Exista unele situatii in care legea se refera in mod expres la efectele pe care le produce un act procedural anulat. Art.1870 C. civ. recunoaste un efect intreruptiv de prescriptie a cererii de chemare in judecata “chiar in cazul in care este adresata la o instanta judecatoreasca necompetenta si chiar daca este nula pentru lipsa de forme”. Astfel o cerere adresata unei instante judecatoresti produce si alte efecte, ea determinand punerea in intarziere a debitorului si face ca dreptul a carei valorificare se cere sa devina un drept litigios.

Legea acorda nulitatilor procedurale si un efect extensiv, de iradiere a sanctiunii asupra altor acte de procedura. Potrivit art. 106 C. proc. civ. presupune: “Anularea unui act de procedura atrage si nulitatea actelor urmatoare, in masura in care acestea nu pot avea o existenta de sine statatoare”. Astfel actele de procedura care nu au un fundament logico-juridic, intrucat se intemeiaza pe acte viciate, trebuie sa fie anulate.

Dsipozitiile art.106 C. proc. civ. ridica probleme de interepretare ce se impun a fi clarificate. O prima precizare vizeaza faptul ca nulitatea se rasfrange doar in mod indirect asupra actelor ulterioare. Actele ulterioare nefiind afectate de un viciu procedural propriu, ineficienta lor fiind determinat de constatarea nulitatiii unui act anterior.

In al doilea rand, efectul extensiv se rasfrange doar asupra acelor acte care nu pot avea o existenta de sine statatoare. Astfel efectul de iradiere al nulitatii este conditionat de existenta unui raport de dependenta intre actul anulat si actele ulterioare. Raportul de dependenta intre actele de procedura trebuie cercetat de instanta competenta, astfel, odata stabilita existenta nexului cauzal, instanta este obligata sa declare si nulitatea actelor ulterioare.

Nulitatea se poate extinde si asupra actelor anterioare sau concomitente. In acest punct de vedere s-au indicat ulterior si alti autori. Opinia enuntata fiind promovata si in literatura de drept procesual penal, desi nicio dispozitie legala nu se refera in mod expres la iradierea asupra actelor anterioare sau concomitente.

Conform art.106 C. proc. civ. Situatiile care determina iradierea nulitatii asupra actelor anterioare sau concomitente sunt extrem de rare. Astfel de situatii le putem gasi in sistemul legislatie noastre procesuale sau in cazul nerespectarii pricipiului continuitatii dezbaterilor. Astfel daca hotararea s-a pronuntat de alti judecatori decat cei care au solutionat fondul, neregularitatea nu se poate remedia direct in fata instantei de control judiciar. Intr-o astfel de situatie instanta de casare va dispune desfiintarea hotararii atacate si reluarea dezbaterilor in fata instantei de fond. Astfel nulitatea hotararii pronuntate se va resfrange si asupra actelor indeplinite cu prilejul dezbaterii cauzei de fond.

Capitolul.III Sanctiuni civile aplicabile in cazul neindeplinirii

conditiilor de valabilitate la incheierea contractului de vanzare.

III. 1 Capacitatea partilor

Sanctiunea conform articolului 1.238 specifica faptul ca lipsa cauzei atrage anularea contractului, cu exceptia cazului in care contractul a fost gresit clarificat si poate produce alte efecte juridice. De asemenea o alta cauza licita sau imorala atrage nulitatea absoluta a contractului daca este comuna ori in caz contrar daca cealalata parte a cunoscut-o sau urmeaza sa o cunoasca.

Un contract poate fi valabil chiar atunci cand cauza nu este prevazuta in mod direct. Contractul poate fi lovit de nulitatea absoluta daca este incheiat in lipsa formei pe care legea o cere pentu ca incheierea sa fie valabila, iar in cazul in care partile s-au invoit ca un contract sa fie incheiat sub o forma pe care legea nu o cere, el poate fi considerat valabil chiar daca anumite conditii nu au fost respectate. (C.Civ. 1.011, 1.179,alin 2, 1838, 2378).

Orice contract incheiat cu incalcarea conditiilor cerute de lege, pentru ca incheierea sa fie valabila, acesta este supus nulitatii, in cazul in care nu se pevede o alta sanctiune.

Nulitatea poate fi relativa sau absoluta. Un contract este nul daca se incalca anumite termene legale, pentru ocrotirea unui interes general. Ea poate fi invocata de orice persoana interesata pe cale de actiune sau de exceptie, instanta fiind obligata sa invoce nulitatea absoluta.

In cazul in care contractul este incheiat cu incalcarea unei dispozitii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular, aceasta forma de nulitate nu poate fi invocata din oficiu de instanta judecatoreasca.

Astfel daca se constata situatiile de mai sus in care conditiile contractuale nu sunt respectate, contractul poate fi desfacut precum si celelalte acte subsecvente, deoarece este considerat ca si neincheiat.

In cazul in care contractul este desfiintat, fiecare parte trebuie sa restituie celeilalte parti in natura sau prin echivalent, prestatiile primite, potrivit articolului 1.639 – 1.647, chiar daca acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.

Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri si care sunt considerate nescrise, atrag nulitatea contractului in intregime sau numai daca sunt prin natra lor, esentiale sau daca sunt in lipsa acestora, contractul nu s-ar fi incheiat.

Putem afirma faptul ca nulitatea reprezinta o sanctiune civila, care este aplicata numai in cazul in care nu este respectata legea, nulitatea opereaza numai in faza formarii actului juridic adica in momentul incheierii contractului.

Capacitatea partilor, poate contracta orice persoana care nu este declarata incapabila de lege si nici oprita sa incheie anumite contracte (C.civ 29, 147 alin 1, 627, 987, 990, 991. 1652, 1784).

Partile contractuale sunt reprezentate de cumparator si vanzator, conform articolului 1.652 din C.Civ pot cumpara sau vinde toti cei carora le este interzis prin lege. In cadrul articolului 1.180 din C. Civ se specifica faptul ca orice persoana poate contracta nefiind delegat sau declarata incapabila de lege si nici oprita sa incheie anumite contracte. Rezultand faptul ca orice persoana poate incheia un contract de vanzare –cumparare, fie in calitate de cumparator sau de vanzator, daca legea nu ii interzice acest lucru.

Vanzarea – cumpararea constituie in ambele parti un act de dispozitie, ceea ce impune ca aceasta sa aiba capacitate de exercitiu deplina. Conform articolului 41 alin 2 din C.civ minorul in varsta de 14 ani poate sa incheie un act juridic daca detine incuviintarea parintilor sau a tutorului dupa caz, iar in cazurile prevazute de lege si cu autorizarea instantei tutelare. Incuviintarea sau autorizarea poate fi data, cel mai tarziu in momentul in care se incheie actul. In cazul in care minorul nu a implinit 14 ani, precum si pentru a i se interzice actul juridic din punct de vedere judecatoresc se incheie anumite acte juridice in numele acestora, de catre reprezentantul legal. Actele juridice incheiate cu incalcarea acestor dispozitii legale sunt anulabile, fara a fi necesar sa se dovedeasca existenta vreunui prejudiciu.

Potrivit art. 206 orice persoana juridica poate prezenta drepturi si obligatii in afara de cele, care, prin natura lor sau potrivit legii, nu apratin decat persoanelor fizice.

O persoana juridica care nu prezinta scop lucrativ, are drepturi si obligatii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, statut sau actul de constituire. Daca actul juridic a fost incheiat prin incalcarea acestor reguli, va fi contramandat de nulitatea absoluta.

Conform art. 1.653 alin. (1) C. civ. anumite persoane nu detin capacitatea de a cumpara drepturi in care exista un litigiu pe rolul instantei judecatoresti. Acestia fiind: judecatorii, procurorii, grefierii, executorii, avocatii, notara publici, consilierii juridici si practicienii in insolventa. Aceasta incapacitate nu este generala, se adreseaza persoanelor cu privire la drepturile litigioase de competenta instantei judecatoresti in care isi desfasoara activitatea. In cazul acelor persoana care sunt incapabile de a cumpara drepturi cu privire la care exista un litigiu in cadrul instantei judecatoresti si care isi desfasoara activitatea pe langa instanta suprema, incapacitatea va deveni una generala.

Nerespectarea acestei incapacitati este sanctionata prin intermediul nulitatii absolute. Codul civil, urmareste protejarea acestor profesii, dar are rolul suprem de a inlatura suspiciunile care ar putea duce la o situatie cu privire la presupusa influenta, prin care persoanele declarate incapabile prin lege, ar putea sa o detina pe langa magistratul care manevreaza cauza.

Alin. 2 al aceluias articol indica cateva situatii, in care aceste persoane, vor putea sa incheie in mod valabil actul de vanzare-cumparare. Fiind permisa:

Detinerea unui drept litigios in vederea indestulariii unei creante care a aparut inainte ca dreptul sa devina litigious;

Detinerea drepturilor succesorale ori a celorlate parti din dreptul de proprietate de la coproprietari sau comostenitori;

Cumpararea facuta pentru apararea bunurilor a celui care le stapaneste, in legatura cu care exista un drept litigious.

3.2. Consimtamantul

Vanzarea unui bun are la baza incheiarea unui contract juridic civil prin acordul sau consimtamantul partilor, acest lucru poate fi tradus ca o minifestare de vointa realizata cu scopul de a emite acte juridice.

Constituirea vointei juridice pentru orice act juridic civil este un proces complex, ce declanseaza o serie de nevoi care cer a fi satisfacute. O data ce nevoiile au fost enutate, se va impune gasirea unui mijloc de satisfacere a acestor nevoi, astfel dobanduind contur dorinta satisfacerii nevoilor.

In cea de-a doua faza a procesului psihologic, acesta fiind deliberarea, are loc analizarea avantajelor si dezavantajelor, precum si mijloacele de realizare ale acestor nevoi sau dorinte. Dupa deliberarea ce a avut loc in urma existentei unui motiv intemeiat, se va recurge la obtinerea unei hotararii, care va reprezenta un mijloc de executare a scopului propus.

Fazele procesului psihologic au un caracter intern, astfel, ca procesul psihologic sa devina unul social, hotararea trebuie sa fie exteriorizata, pentru a putea fi luata la cunostinta de alte persoane.

In urma acestui process complex de realizare a vointei juridice dreptul civil priveaza doar doua component: motivul determinant si hotararea exteriorizata. Primul element constitui cauza/scopul actului juridic civil, iar cel de-al doilea se confirma cu consimtamantul.

Tabelul .Valabilitatea consimtamantului

Discernamantul este o stare profund integrata si transfiguratoare, avand puterea de a aprecia, de a discerne, de a lua cele mai bune hotarari si de a-si da seama de efectele juridice care se pot produce in urma unor consecinte.

Persoanele capabile de a incheia un act juridic sunt persoanele fizice majore care au capacitate deplina de exercitiu, presupunand astfel ca au si discernamant in luarea unor decizii.

Minorii, intre 14 si 18 ani, au capacitatea restransa de exercitiu, fiind considerate persoane cu un discernamant juridic in curs de dezvoltare, actele incheiate de acestia trebuiesc incuviintate in prealabil de ocrotitorul legal al minorului.

In cazul pesoane juridice nu se pune problema discernamantului, deoarece reprezentatntul persoanei juridice este intotdeauna o persoana fizica cu discernamant.

Incapacitatile pot fi legale – in care legea prezuma ca persoana este lipsita de discernamant si incapacitati naturale in care persoanele pot fi capabile dupa lege, dar pentru o perioada scurta/lunga de timp pot fi lipsite de discernamant datorita: betiei, hipnozei, somnabulismului, manie puternica, dereglari psihice.

Ca actul juridic sa fie valabil, este necesara prezenta discernamantului in momentul incheierii acestuia, care poate fi probata prin orice mijloc de proba. Exista situatii in care o persoana poate fi capabila, conform legii, dar a fost lipsita de discenamant in momentul incheierii actului juridic sau situatii in care desi sunt incapabile conform legii, in momentul incheierii actului juridic au avut discernamant. Un exemplu ar fi cazul in care debilul mintal, care incheie un act juridic civil inainte de punerea sub interdictie. Un act incheiat in asemenea situatii poate fi valabil, daca se dovedeste ca persoana a lucrat cu discernamant, in caz contrar trebuie sa se faca dovada lipse de discernamant, deoarece ininte de punerea sub interdictie persoana e prezumata ca are discernamant.

Consimtamantul exprimat cu intentia de a produce efecte juridice reprezinta exprimarea angajamentului de a realize, stinge sau modifica un raport juridic concret.

Aceasta conditie nu poate fi indeplinita daca: manifestarea de vointa a fost facuta in gluma, din prietenie sau curtoazie, sau este insufficient conturata fiind prea vaga.

Exteriorizarea consimtamantului este o conditie impusa prin definirea consimtamantului, prin sublinierea necisitatii de exteriorizare a manifestarii de vointa. Consensualismul este principiul aplicat in materia exteriorizarii consimtamantului, astfel partile sunt libere sa decida forma de exteriorizare a vointei lor. In acest principiu exista si exceptii cum ar fi cazul actelor solemne, unde consimtamantul imbraca o forma speciala de regula autentica, ca actul sa fie valabil.

Exteriorizarea consimtamantului se poate realiza intr-o forma expresa sau tacita. Pentru anumite acte fiind necesara manifestarea expresa de vointa, dar in alte acte pot fi facute printr-o manifestare expresa sau tacita de vointa.

Forma reala a actului trebuie privita ca o conditie de validare a actului, nu a consimtamantului. Daca un act juridic nu prezinta efecte din cauza deficientelor de forma, atunci actul contine un consimtamant valabil exprimat. Consimtamantul nu poate realiza efectele actului urmarit de parti, dar poate produce efecte unui alt act care produce aceleasi consecinte juridice.

Tabel . Modalitati de exteriorizare a consimtamantului

Consimtamantul nu trebuie sa fie alterat de viciile consimtamantului, aceasta conditie este o forma de manifestare de vointa exteriorizata, fiind alterata, in continutul sau intelectual, constient, sau in caracterul sau liber. Conform art. 953 C. civ. “consimtamantul nu este valabil cand este dat prin eroare, smuls prin violent sau surprins prin dol”.

Consimtamantul are o dubla functiune: cel necesar formarii contractului si nasterea obligatiei de a transfera proprietatea, si in al doilea rand, cel necesar executarii ulterioare a transferului de proprietate, datorita acceptarii promisiunii de catre cumparator.

Un contract nul pentru vicii de forma se poate converti intr-un antecontract, in care elementul constitutiv – consimtamantul – ramane valabil pentru actul convertit, antecontractul fiind susceptibil de executarea silita in natura, avand loc finalizarea contractului de vanzare urmarit de parti.

Consimtamantul valabil al partilor poarta in cazul antecontractului de vanzare – cumparare, asupra obiectului instrainarii – terenul, cu sau fara constructii si asupra pretului, astfel in cazul in care consimtamantul este valabil exprimat in sensul vanzarii, instanta judecatoreasca poate pronunta o hotarare care tine loc de act autentic de instrainare. Lipsa de exprimare a consimtamantului a oricareia dintre parti ar putea fi suplinita de catre instanta de judecata, deoarece acordul de vointa intre parti este intotdeauna necesar pentru incheierea unui contract.

Lipsa acestui accord sau suplinirea lui de catre instanta de judecata, ar incalca principiul liberalitatii contractuale, ducand la imposibilitatea partilor de a incheia un contract juridic civil, de a-l schimba sau de a stabili incetarea efectelor acestuia.

3.3. Obiectul contractului de vanzare

Conform art. 962 din Codul civil, din 1864, obiectul contractului stabilit intre parti prin incheierea unui act juridic, are rolul de a duce la actiunea sau inactiunea partilor, la care acestea sunt indreptatite.

Obiectul contractului de vanzare – cumparare are rolul de a oferi obligatii, adica din prestatia sau prestatiile care privesc transmiterea unui drept si a unui fapt pozitiv sau negativ al debitorului, precum si in obiectul acestor prestatii.

O teorie mai veche, constata ca obiectul contractului de vanzare – cumparare are un rol important in realizarea, prelucrarea, predarea sau incetarea unui raport juridic civil. Astfel, teoria franceza identifica conceptul termenului de obiect, descoperind subtilitatea dintre obiectul contractual, obiectul obligatiei si bunul, obiect al prestatiei.

Conform art.1225 alin. (1) din Codul civil, “obiectul contractului reprezinta operatiunea juridical precum vanzarea, locatiunea imprumutul si altele asemenea, convenita de parti, astfel acesta reiese din ansamblul drepturilor si obligatiilor contractual”. Astfel, obiectul contractului indica procesul juridic prin care apare, schimba sau se inchide o indatorire, toate acestea facand parte din drepturile si obligatiile partilor contractuale.

Art. 1226 alin. (1) din Codul civil specifica ca prestatia obiectului obligatiei este reprezentata de angajarea debitorului care poate da o confirmare pozitiva sau negative. In raporturile juridice cu continut patrimonial, prestatia partilor se poate referi la bunuri materiale. Aceste bunuri nu constituie obiectul contractului, ele pot fi evidentiate ca obiecte derivate ale contractului.

Pentru ca actul juridic de vanzare – cumparare sa fie valabil, obiectul vanzarii trebuie sa indeplineasca cateva conditii de valabilitate

Tabel .Conditii de valabilitate

Prima cerinta de validitate a obligatiei isi gaseste corespodentul in regula, potrivit careia nimeni nu se poate oblige la imposibil.

Potrivit art. 1227 din Codul civil, contractul de vanzare – cumparare este valabil chiar daca la momentul finalizarii acestuia, una dintre parti se afla in imposibilitate de a-si achita indatorirea.

Pentru a fi un motiv de nulitate absoluta, imposibilitatea trebuie sa fie absoluta si obiectiva, atat la momentul incheierii contractului, cat si ulterior, astfel imposibilitatea trebuie apreciata global. Un contract devine valabil incheiat, daca la incheirea acestuia prestatia imposibila devine posibila intr-un termen stabilit de parti sau intr-un termen acceptabil.

Imposibilitatea obiectului trebuie apreciata abstract si absolut, pentru a pune in discutie valabilitatea contractului. Imposibilitatea prestatiei din partea debitorului este susceptibila de executare, punand in discutie executarea obligatiei contractuale si raspunderea debitorului pentru daune- interese. Imposibilitatea obiectului trebuie apreciata dinamic, punand totul in seama timpului, deorece ceea ce astazi este imposibil, in timp, poate sa devina posibil.

Imposibilitatea unui obiect poate fi materiala, cum ar fi vanzarea unori bunuri care nu se mai fabrica, acest lucru nefiind cunoscuta de parti, sau juridical in care partile trateaza vanzarea – cumpararea unor bunuri scoase din cirucuitul civil.

La incheierea contractului de vanzare – cumparare obiectul este posibil insa ulterior executarea lui devine impozibila, datorita fortei majore, prin care se pune in discutie nu valabilitatea contractului ci ridcul acestuia.

A doua conditie a abiectului de vanzare trebuie sa prezinte existent unui lucru ce constituie o conditie esentiala pentru incheierea valabila a contractului de vanzare – cumparare. Conform art. 1659 din Codul civil, nu trebuiesc confundate bunurile inexistente cu bunurile viitoare, adica acelea care nu exista in actualitate, dar care trebuie sa apara dupa incheierea contractului si care pot forma obiectul unei conventii.

Totodata art. 1659 din Codul civil presupune ca, daca in momentul vanzarii unui bun, acesta a fost distrus in intregime, contractul nu va produce nici un fel de efect. Daca bunul a fost distrus numai in parte si cumparatorul nu cunostea acest fapt la momentul vanzarii, poate cere anularea vanzarii sau reducerea corespunzatoare a pretului.

Existenta bunului la momentul incheierii contractului de vanzare – cumparare, are rolul de a pune in vedere un lucre existent, dar care a pierit total in momentul incheierii contractului de vanzare – cumparare, vanzarea este nula absolut, deoarece obligatia vanzatorului este lipsita de obiect, ceea ce atrage dupa sine lipsa cauzei din partea cumparatorului.

In cazul in care bunul a fost distrus partial, iar cumparatorul nu a fost instiintat despre acest fapt, cumparatorul poate cere anularea contractului sau reducerea pretului. In cazul anularii contractului, cererea de anulare trebuie examinata de catre instanta prin raportarea la cauza pentru care a avut loc cumpararea.

Vanzarea poate fi valabila chiar daca obiectul nu exista in momentul incheiereii acordului de vointa, daca din intentia partilor rezulta ca acestea au subordonat validitatea vanzarii. Conform art. 1657 din Codul civil “orice bun poate fi vandut in mod liber chiar daca nu exista o norma prohibitiva in acest sens, conventie sau testament.

Daca obiectul vanzarii il constituie un bun viitor, proprietatea acestuia se stramuta la comparator in momentul incheierii actului, deoarece aceste bunuri nu exista, astfel actele privind aceste bunuri sunt afectate de modalitati. Bunul poate fi considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit destinatiei pentru care a fost contractat.

In cazul conditiei in care lucrul vandut sa nu fie afectat de o clauza de inalienabilitate, art 1657 din Codul civil instituie principiul liberei circulatii a bunurilor, astfel orice bun poate fi vandut in mod liber, daca vanzarea nu este interzisa ori limitata prin lege, conventie sau testament.

Conventia sau testamentul care nu incalca ordinea publica sau bunele moravuri, poate interzice instrainarea unui bun pe o durata limitata de timp, de maximum 49 de ani, dar numai daca exista un interes serios si legitim, termenul pornind de la data dobandirii bunului.

Clauza de inalienabilitate este prezumata in conventiile din care are loc aparitia unei obligatii de transmitere in viitor a proprietatilor catre o persoana determinate sau determinalabila, potrivit art. 627 alin. (4) din Codul civil.

Clauza de inalienabilitate nu poate fi opusa dobanditorului bunului, care s-a obligat sa nu instraineze, decat daca aceasta clauza este valabila si indeplineste conditiile de opozabilitate. Inalienabilitatea impiedica urmarirea bunului pentru care a fost stipulata, daca au fost indeplinite cerintele de opozabilitate. Clauza de inalienabilitate este opozabila si creditorilor anteriori ai dobanditorului, daca aceasta clauza a fost stipulata intr-un contract cu titlu gratuit.

Conditia lucrul vandut trebuie sa fie in circuitul civil presupune ca vanzarea sa aibe ca obiect un bun aflat in circuitul civil, deoarece conform art. 1229 C. civ. numai bunurile care sunt in circuitul civil pot face obiectul unei prestatii contractual.

Bunurile aflate in domeniul public al statului si al unitatilor administrativ – teritoriale sunt scoase din circuitul civil. Ele sunt inalienabile, insesizabile dar si imprescriptibile conform art. 861 din Codul civil. Lucrurile din domeniul public nu sunt susceptibile de apropiere privata. Inalienabilitatea bunurilor care sunt o proprietatea privata au ca solutie, interdictia instrainarii lor dar si imposibilitatea dobandirii lor de catre terti, prin orice mod de dobandire, reglementat de lege, sub sanctiunea nulitatii absolute a actelor juridice ce au fost incheiate cu incalcarea acestui principiu.

3.4. Cauza vanzarii

Cauza este o conditie esentiala de fond, necesara pentru existenta valabila a unui contract de vanzare – cumparare. Teoria clasica asupra cauzei data de dreptul civil roman reprezinta “integrarea ratiunilor personale aflate la originea manifestarii de vointa”, aducand astfel conceptului de cauza o infatisare dualista ce apare si in doctrina franceza, “cauza obligatiei si cauza contractului”.

Cauza obligatiei se recunoaste prin reprezentarea mental a scopului imediat al operatiunii juridice, avand un character obiectiv, abstract si standardizat, identificata in fiecare categorie de contracte.

In cazul contractelor sinalagmatice, contractul de vanzare – cumparare are o cauza abstracta ce consta in reprezentarea mentala a contraprestatiei, care a fost dobandita de la celalat contractant, cu scopul de incasare sau de primire a pretului de la comparator, acesta avand scopul de a dobandi dreptul de proprietate in privinta bunului, privit ca un obiect material al contractului de vanzare – cumparare.

Cauza contractului de vanzare – cumparare poate fi mediata, concreta, deoarece desemneaza reprezentarea mental a lucrului ce determina consimtamantul partilor contractante. Elementul concret este subiectiv si variabil de la contract la contract, identificandu-se cu motivul determinant care declanseaza consimtamantul.

Prin modul subiectiv, angajamentul la contractul de vanzare – cumparare constata diferente de la un contract la altul. Vanzatorul putand motiva hotararea de instrainare a bunului prin nevoia achizitionarii unui alt bun, a platii unor scadente sau pentru a aporta o suma la capitalul social al unei societati comerciale.

Cumparatorul poate dobandi imobilul in scopul de a locui cu familia, de a-si constitui sediul unei societati comerciale sau un birou profesional. Scopul mediat pentru realizarea contractului de vanzare – cumparare, asigura instantei marirea sferei de cercetare si apreciere a conformitatii unui contract cu norme imperative.

Comform art. 1207 alin. (2) pct.1, 2, 3, eroarea care viciaza consimtamantul, este o eroare asupra motivului determinant, daca aceasta poarta asupra naturii obiectului contractului, asupra identitatii prestatiei, asupra unei calitati a acesteia ori asupra unei imprejurari considerate esentiala de catre parti sau asupra identitatii unei persoane, in absenta careia contractul nu s-ar fi incheiat.

Raspunderea vanzatorului pentru viciile ascunse ale bunului pus in vanzare, fata de care cumparatorul nu a avut cunostiinta de ele, pentru ca daca ar fi fost aduse la cunostiinta de catre vanzator, cumparatorul nu ar fi cumparat sau ar fi platit un pret mai mic, isi gaseste suportul in mod direct sau indirect in motivul determinant al cumparatorului de a contracta, legat de intrebuintarea lucrului potrivit destinatiei pe care a avut-o in vedere si care face parte din continutul notiunii de cauza.

Angajamentul partilor contractante este influentat prin multitudinea scopurilor concrete si subiective, de motivul determinant, de cauza impulsiva. Motivul determinant este retinut in contractele cu titlu oneros numai daca prin vointa comuna a partilor este considerat o clauza essentiala a contractului, iar acel bun a fost cunoscut sau putea fi cunoscut de cealalta parte.

Conform art 1207 din Codul civil, eroarea care priveste simplele motive ale contractului nu este esentiala, dacat cu exceptia cazului in care, prin dorinta partilor, au fost ridicate la rangul de motive hotaratoare, determinante.

Scopul mediat concret si subiectiv al dispunatorului poate fi integrat in continutul conceptului de cauza, chiar si in acele cazuri in care gratificatul nu a putut si nici nu putea cunoaste motivul determinant.

In actualul Cod civil, notiunea de cauza, nu face deosebirea intre cele doua elemente ale scopului, cel imediat sic el mediat, isi are scopul de a pune in evident intrepatrunderea intre acestea avand rolul cauzei in profunzimea vointei de a contracta.

Tabel . Conditii de valabilitate ale cauzei

In primul caz cauza trebuie sa intruneasca cumulative conditia de a exista, de a fi reala, licita si morala. Conform art.1236 din Codul civil, cauza trebuie sa existe, iar lipsa cauzei este sanctionata potrivit art. 1238 din Codul civil, cu nulitatea relative a contractului, cu exceptia cazului in care contractul a fost gresit calificat si poate produce alte efecte juridice.

Cauza falsa, in noul Cod civil, a fost justificata de rationamentele de ordin practic, potrivit carora prezenta unei cauze false este egala cu inexistenta cauzei.

In caz de inexistenta a cauzei, se face legatura cu scopul contractantului, respectiv lipsa contraprestatiei in contractele sinalagmatice, astfel cumparatorul se obliga sa plateasca pretul bunului, fara a sti ca acel bun a pierit anterior perfectarii vanzarii. Lipsa unui scop imediat absoarbe eroarea scopului mediat acesta fiind echivalentul cauzei false, acest fapt va conduce la lipsa cauzei in intregime.

Cauza nu este numai o conditie de fond pentru incheierea valabila a contractului, avand scopul executarii obligatiilor reciproce ale partilor contractante mai ales in cazul contractelor sinalagmatice.

Conform art. 1236 din Codul civil, o cauza trebuie sa fie licita si morala. Acest articol defineste cauza licita ca o cauza contrara legii si ordinii publice.

Notiunea de cauza ofera instantelor sa intentioneze un control eficace al liceitatii cauzei, in mod separat, dupa cum este vorba de scopul imediat, abstract si constant sau de scopul mediat, concret si variabil.

In contractile sinalagmatice vanzarea-cumpararea are scopul de contraprestatie a partenerului contractual, liceitatea fiind astfel o cauza legata indisolubil de liceitatea obiectului. Scopul imediat al contractului sinalagmatic este ilicit sau imoral, de cele mai multe ori obiectul acestui contract, prezinta operatiuni prin care prestatiile partilor sunt licite, dar ascund scopuri concrete ilicite, contrare legii si ordinii publice.

In cazul in care obiectul actului juridic contravene normelor imperative, ordinii publice si bunelor moravuri, atunci cauza actului respective este ilicita sau imorala. Dar, exista situatii in care ilicitatea sau imoralitatea cauzei nu afecteaza liceitatea sau imoralitatea obiectului contractual. Operatiunea licita a vanzarii-cumpararii unui bun, poate ascunde o cauza mediata ilicita, prin destinatia ce urmeaza a fi data acelui bun, cum ar fi, utilizarea unui autoturism cumparat in scopul transportarii drogurilor sau a materialelor pornografice, ce afecteaza bunele moravuri.

In privinta contractelor cu titlu gratuit, cauza imediata abstract, direct, avand intentia de a gratifica o persoana, poate ascunde un scop mediat, subiectiv, concret, cu valoare de motiv determinant, al asumarii unui angajament contractual, contrar legii si bunelor moravuri, spre exemplu, donarea unei sume de bani pentru obtinerea unor favoruri.

3.5 Forma contractului

In principiu un act juridic civil nu reclama necesitatea observarii vreunor forme pentru validare. Vointa juridica se poate manifesta prin vorbe, inscrisuri, semen, acestea fiind suficiente penrtru realizarea fiind suficienta pentru incheierea unui act juridic, contrsctele formsndu-se prin simplul accord de vointa al partilor.

Vointa juridica este independenta de forma pe care o imbraca pentru a se exteriorize, producand efecte juridice, fara a fi nevoie pentru a se manifesta in anumite forme.

In principiu, actele juridice sunt consensuale, ele finalizadu-se valabil prin simpla manifestare de vointa a partilor contractual.

Prin forma actului juridic civil se intelege modalitatea de exteriorizare a manifestarii de vointa facuta cu intentia de a realiza, schimba sau stinge un raport juridic civil concret.

In functie de consecintele juridice ale nerespectarii formei, se disting trei conditii de forma:

Forma ceruta ad validitatem, pentru validarea actului juridic;

Forma ceruta ad probationem, pentru a se face dovada actului juridic civil;

Forma ceruta pentru opozabilitatea fata de terti a actului juridic civil;

Actele juridice pentru validare indeplinesc, sub sanctiunea nulitatii absolute, anumite conditii de forma care se numesc acte formale sau solemne. In cazul actelor formale sau solemne, forma constituie o conditie de validitate alaturi de celelalte conditii prevazute de art 948 din Codul civil.

Forma ca o conditie de validare a actelor civile trebuie sa indeplineasca formalitati prestabilite de lege ori de parti ce au in vizor exteriorizarea vointei cu ocazia incheierii actului juridic.

Cosensul formei prezinta o conditie esentiala de validare a actelor juridice civile, fiind determinate in primul rand de nevoia asigurarii deplinei libertati si a certitudinii de manifestare a vointei conform consimtamantului. In al doilea rand are rolul de a atentiona partile cu privire la importanta deosebita pe care o au actele ce necesita incheierea lor intr-o anumita forma si in al treilea rand are rolul de a asigura un control din partea statului cu privire la respectarea conditiilor de validitate a actelor juridice civile care depasesc continutul intereselor strict personale ale partilor.

Validarea actului juridic civil se caracterizeaza printr-o serie de carectere specifice ce tin de esenta formei:

Prezinta un element constitutiv al actului juridic, in acest caz lipsa formei fiind sanctionata cu nulitatea absoluta a actului;

Vointa presupune o manifestare complexa ce exclude manifestarea tacita a vointei partilor fiind in principiu exclusiva, actul incheindu-se in forma autentica nepermitand partilor posibilitatea unei optiuni cu exceptia testamentului.

Actele juridice se afla in raport de interdependenta cu actele formale sau solemne, acestea vizualizate separate trebuie sa imbrace o forma autentica aceasta fiind mandatul pentru incheierea unui act formal sau solemn.

Exemple de acte formale: donatia, testamentul, revocarea expresa a legatelor, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventor, renuntarea expresa la succesiune, subrogarea in drepturi ale creditorului, instrainarea prin acte intre vii a terenurilor situate in intravilanul sau extravilanul localitatilor, contracte de societate comerciala. Iar daca luam in evident familia putem avea urmatoarele exemple de acte solemne: casatoria, recunoasterea unui copil.

Forma ceruta a actului juridic pentru a fi folosit ca proba de mijloc reprezinta intocmirea unor cerinte in scris a actului juridic civil, fara ca lipsa acestei forme sa afecteze validitatea actului juridic.

Aceasta forma poate fi luata ca o conditie de probatiune a actului juridic, chiar daca nu are nicio influenta asupra valabilitatii acestuia, avand totusi un character obligatoriu, deoarece este inadmisibila dovedirea actului juridic civil cu un alt mijloc de proba.

Forma ad probationem a fost considerata in literatura de specialitate o reprezentare sau o exceptie de la principiul consensualismului, aceasta manifestare de vointa fiind facuta in forma scrisa ca o limitare adusa aceluias principiu, in sensul ca nedovedirea raportului juridic nascut din actul juridic are dreptul de consecinta asupra ineficacitatii acestui raport.

Forma ad probationem cuprinde doua categorii de norme juridice date de Legislatia noastra civila si, in special de Codul civil. Astfel art. 1191 alin. (1) Codul civil arata ca dovada tuturor actelor juridice civile al caror obiect au o valoare mai mare de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat printr-un act authentic sau printr-un act sub semnatura privata.

In acest caz partile sunt obligate ca actele juridice a caror valoare depaseste suma de 250 lei sa le incheie sub sanctiunea inadmisibilitatii probei cu martori si prezumtii.

Codul civil cuprinde prevederi care se refera la anumite categorii de acte juridice, spre exemplu: depozitul voluntar, care conform art. 1597 din Codul civil, tranzactia trebuie facuta inscris in conformitate cu dispozitiile art. 1705 din Codul civil, unde tranzactia trebuie facuta printr-un act scris, astfel contractile de asigurare, de inchiriere a locuintelor trebuiesc incheiate in forma scrisa.

Opozabilitatea fata de terti a actului juridic civil se refera la formalitatile prevazute de lege, ca actul juridic sa devina opozabil fata de persoanele care nu au participat la incheierea lui. Aceste formalitati de lege se refera, in primul rand, la publicitatea actelor juridice civile prin intermediul carora se constituie drepturi reale care se transmit ca drepturi absolute sau opozabile.

Forma specifica fata de opozabilitatea fata de terti a actului juridic civil este obligatorie. Nerespectarea acestei cerinte nu va fi sanctionata cu nulitatea absoluta sau imposibilitatea dovedirii actului juridic civil prin alte mijloace de proba, ci cu inopozabilitatea actului fata de tertele persoane, adica aceste persoane avand posibilitatea de a ignora actul juridic ce li se opune de partile care l-au incheiat. Actul incheiat este valabil si va produce intre parti efecte, insa el nu este opozabil, tertilor persoane fata de care actul este ineficace.

Cap. 4 Sanctiuni aplicabile in caz de neexecutare a obligatiilor contractuale

4.1. Cazuri de incidenta a rezolutiunii contractului de vanzare

Rezolutiunea este o cauza de incetare a contractului, in cazul in care una dintre parti nu-si respecta obligatiile contractuale. Potrivit art 1321 din N. C. civ. “contractul inceteaza in conditiile legii, prin executarea, acordului de vointa al partilor, denuntare unilaterala, expirarea termenului, indeplinirea sau, dupa caz, neindeplinirea conditiei, imposibilitatea fortuita de executare, precum si din orice alte cauze prevazute de lege”. Textul citat este cuprins in ultima sectiune (a 9-a) denumita “incetarea contractului”, din capitolul 1 (“Contractul”) al Titlului II (“Izvoarele obligatiilor”), al Cartii a V-a (“Despre obligatii”).

Rezolutiunea marcheaza momentul substituirii obligatiei contractual neexecutate cu o obligatie de raspundere civila. Aceasta nu poate avea decat un caracter judiciar, subliniid caracterul “triplu facultativ” al actiunii rezolutorii, in sensul ca alegerea intre rezolutiune si alte remedii pentru neexecutare apartine creditorului, indirect debitorului si intr-o anumita masura, instantei de judecata chemata sa se pronunte asupra oportunitatii rezolutiunii.

In aceste conditii rezolutiunea prevazuta de Noul Cod civil poate fi atat judiciara, cat si extrajudiciara. In toate reglementarile creditorul are dreptul de a alege mijloacele de remediere, pe care legea i le pune la dispozitie pentru obtine satisfactia in cazul neexecutarii.

Alegerea creditorului este limitata sub un dublu aspect: in primul rand, remediile utilizate trebuie sa fie prevazute de lege sau cel putin in accord cu spiritual ei, in al doilea rand, alegerea creditorului nu este compplet discretionara, ea poate fi cenzurata intr-o anumita masura de catre instanta, in al treilea rand, creditorul poate renunta definitiv la dreptul de a invoca rezolutiunea, optiunea sa fiind limitata la celelalte tipuri de remedii. In urma acestor lucruri, debitorul beneficiaza de un drept de optiune de in legatura cu rezolutiunea, iar la final, in masura in care rezolutiunea are un character judiciar, instant de judecata uzeaza si ea de un anumit drept de optiune intre rezolutiune si alte remedii.

Potrivit art. 1516 N. C. civ., creditorul are dreptul de a opta intre a solicita executarea in natura, in mod exact si la termenul obligatiei, iar in cazul in care debitorul refuza sa-si execute obligatiile, creditorul este indreptatit sa opteze intre executarea silita a obligatiei, rezolutiunii, rezilierii contractului sau reducerea prestatiei, sau prin utilizarea unui mijloc prevazut de lege pentru dreptul sau.

Creditorul poate renunta definitiv la rezolutiune prin invocarea rezolutiunii dupa survenirea neexecutarii. Renuntarea poate avea loc prin intermediul unui act juridic unilateral supus comunicarii, acest act putand fi revocat pana in momentul comunicarii declaratiei de renuntare a rezolutiunii, care poate avea loc prin intermediul unei conventii.

O teorie franceza prezinta ca renuntarea la o clauza anticipate la rezolutiune trebuie sa aiba un caracter temporar. Acest caracter este dat de momentul epuizarii tuturor celorlalte remedii care tin de executare si care au ramas fara rezultat, moment in care nu mai poate fi inlaturat dreptul creditorului de a invoca rezolutiunea. Astfel o clauza de renuntare anticipata la rezolutiune, lasa creditorul fara nici o cale de satisfacere contractuala.

Rezolutiunea este o optiune a instantei de judecata ce consta in invocarea remediilor in caz de neexecutare fiind supusa cenzurii instantei de judecata apriorica sau a posterior. In cazul unui proces aprioric, instant de judecata ii ofera avantajul creditorului de a allege un anumit remediu, iar in cazul procesului posterior, remedial poate fi invocate intr-o maniera unilaterala si extrajudiciara de catre creditor, iar instant va verfica daca au fost respectate conditiile legale de utilizare a remediului respectiv. Aceasta reglementare ofera creditorului o libertate semnificativa in raport cu prevederile anterioare.

In cazul rezolutiunii, instanta judecatoreasca este chemata sa aprecieze gravitatea neexecutarii, urmand apoi sa se pronunte asupra oportunitatii acesteia. Astfel judecatorul nu va putea invoca rezolutiunea din oficiu dar nici prescriptia actiunii in rezolutiune.

In momentul vanzarii rezolutiunea intervine in caz de neexecutare. Conform art. 1551 alin. (1) teza I N. C. civ. “ Creditorul nu are dreptul la rezolutiune atunci cand neexecutarea este de mica insemnatate”. Astfel creditorul are dreptul la rezolutine atunci cand neexecutarea este insemnata.

Neexecutarea poate fi determinant atunci cand il lipseste pe creditor de ceea c ear fi fost indreptatit sa se astepte de pe urma contractului

CONCLUZII

In urma definirii la modul general a notiuni de contract de vanzare – cumparare am reliefat faptul ca acesta este un accord de vointa, un instrument juridic, cu ajutorul caruia se pune in circulatie a unui bun ce urmeaza sa isi schimbe propietarul si pe urma caruia vanzatorul primeste o suma de bani. Fiecarei parti a contractului ( vanzator sau cumparator ) ii revine anumite drepturi sau obligatii iar nerespectarea in totalitate a clauzelor pot adduce diferite sanctiuni.

Nu orice contract incheiat este valabi acesta trebuie sa contina: consimtamantul ambelor parti, obiectul contractului sa fie licit, cauza contractului sa fie morala, in momentul in care aceste conditii nu se respecta, contractul poate fi anulat pe cale amiabila sau dupa caz se trece la executarea silita daca una din parti nu isi respecta obligatiile.

Incheierea actului juridic in cazul nostru contractul de vanzare trebuie sa prevada anumite norme cum ar fi: conditiile de validitate, iar in momentul in care exista anumite reguli nerespectate poate fi aplicata nulitatea care poate fi asa cum am putut observa atat relative cat si absoluta. Nulitatea este o sanctiune care are rolul de a repara consecintele negative produse si pentru a prevenii aparitia altor inereguli , aceasta poate fi nvocata de una din parti si nici de cum de instant judecatoreasca.