Sancțiunea Nulității Actului Juridic Civil ÎN Reglementarea Actuală

SANCȚIUNEA NULITĂȚII ACTULUI JURIDIC CIVIL ÎN REGLEMENTAREA ACTUALĂ

LISTĂ DE ABREVIERI

art. – articolul;

alin. – alineatul;

C.civ. – Codul civil;

C.proc.civ. – Codul de procedură civilă;

dec. – decizia;

ed. – ediția;

Ed. – Editura;

lit. – litera;

M.Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I;

nr. – numărul;

NCC – Noul Cod Civil;

NCPC – Noul Cod de Procedură Civilă;

O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului;

op.cit. – operă citată;

pag. – pagina;

pct. – punctul;

RRD – Revista Româna de Drept;

vol. – volumul;

Trib. – Tribunalul;

CUPRINS

INTRODUCERE

Lucrarea ”Sancțiunea nulității actului juridic civil în reglementarea actuală” definește conceptul de nulitate, prezintă cauzele nulității actului juridic civil, regimul juridic aplicabil acestuia, precum și efectele nulității și a avut în vedere doctrina și jurisprudența în materie, precum și normele speciale din legislația civilă în vigoare.

În contextul societății moderne, noțiunea de nulitate a actului juridic civil a cunoscut o dinamică și o evoluție aparte, atât sub aspect conceptual, cât și ca substanță (conținut).

Astfel, în dreptul roman concepția nulității era crisitalizată în adagiile ”qui contra lege agit, nihil agit” ( cel care face un act împotriva legii, nu face nimic), precum și ”quod nullum est, nullum producit efectum”.

În concepția clasică, aflată sub influența dreptului roman, nulitatea era asimilată cu ineficacitatea actului juridic civil în totalitatea sa, având ca efect desființarea actului juridic în întregime.

În concepția modernă, s-a formulat teoria proporționalității efectelor nulității în raport cu acele cauze care au determinat-o, consecințele nulității urmând a se limita numai la acele efecte care contravin legii, celelalte efecte ale actului rămânând valabile.

Ca noțiune generică, însuși termenul de nulitate derivă din latinescul ”nulitas” și francezul ”nullité” și are trei sensuri, respectiv lipsă totală de valoare sau talent, persoană fără competență și ineficacitatea unui act juridic din cauza absenței unor condiții de formă sau de fond.

În știința dreptului, actul juridic este o noțiune fundamentală, întrucât voința joacă rolul celui mai important element de construcție conceptuală. Așadar, prin act juridic civil se înțelege manifestarea de voință sau acordul de voință făcut cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil.

În stadiul actual al reglementării, normele juridice care formează instituția nulității actului juridic civil sunt cuprinse, în principal, în Secțiunea a 4-a din Titlul II ”Izvoarele obligațiilor” al Cărții a V-a ” Despre obligații”.

În ceea ce privește legea română, anterior apariției actualului Cod civil, aceasta nu a cunoscut o definiție a nulității actului juridic civil, iar prevederile legale ce conturează această instituție erau răspândite în cuprinsul Cod civil din 1864, precum și a altor legi. În aceste condiții, misiunea definirii nulității actului juridic civil și-a asumat-o literatura de specialitate.

Cu caracter de noutate, actualul Cod civil (Legea 287/2009) cuprinde o definiție legală a nulității, ca sancțiune de drept civil, prevăzută în art. 1246, respectiv:

alin. 1: Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune.

alin. 2: Nulitatea poate fi absolută sau relativă.

alin. 3: Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractulu poate fi constatată sau declarată prin acordul părților.

alin. 4: Prin acordul părților nu pot fi instituite și nici suprimate cauze de nulitate. Orice convenție sau clauză contrară este considerată nescrisă.

I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND NULITATEA ACTULUI JURIDIC

I.1 Definiția nulității

Noțiune

Până la apariția actualului Cod civil, teoria nulității actului juridic civil a reprezentat una dintre cele mai litigioase probleme ale dreptului civil, întrucât nu avea o reglementare exactă în Codul civil, existând mai multe interpretări privitoare la această instituție a nulității actului juridic.

În prezent, potrivit art. 1246 alin. (1) C.civ, ” orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune”.

Până la apariția actualului Cod civil, în legislația civilă nu exista o definiție a nulității, de aceea a revenit literaturii de specialitate sarcina conceptualizării acestei instituții.

Potrivit unei alte definiții doctrinare, nulitatea poate fi definită ca sancțiunea care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Alți autori au considerat că prin nulitate se înțelege o sancțiune de drept civil care suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească, efectele actului juridic potrivnice scopului urmărit de dispozițiile legale referitoare la condițiile sale de validitate.

Potrivit acestor definiții, se desprind trăsăturile caracteristice nulității, respectiv:

nulitatea actului juridic civil este o sancțiune de drept civil ( desemnează urmarea nefavorabilă care intervine în cazul nerespectării unor norme juridice);

nulitatea lipsește actul juridic de efectele ce contravin normelor juridice;

sancțiunea nulității intervine atunci când sunt încălcate normele juridice privitoare la condițiile de validitate ale actului juridic ( atât condițiile de formă, cât și condițiile de fond);

aria de acțiune a nulității cuprinde doar actele juridice, nu și faptele juridice;

nulitatea intervine în momentul încheierii actului juridic.

Doctrina și practica din dreptul roman erau fixate pe ideea că orice act juridic civil lovit de nulitate este lovit total și iremediabil în efectele sale ” quod nullum est, nullum product efectum”.

În concepția modernă, s-a considerat că efectele nulității trebuie proporționalizate cu finalitatea dispozitiilor legale încălcate, în acest sens înlăturându-se efectele care contravin legii, rămânând valabile celelalte efecte.

1.2. FUNCȚIILE NULITĂȚII

În circuitul civil, nulitatea actului juridic civil îndeplinește o funcție preventivă, o funcție sancționatorie ( reparatorie), precum și o funcție de mijloc de garanție a principiului legalității, potrivit anumitor autori.

a). Funcția preventivă constă în efectul descurajator exercitat asupra subiectelor de drept care sunt tentate să încheie acte juridice, fără a respecta condițiile de valabilitate (condițiile de formă și de fond). Părțile, știind că actul încheiat fără respectarea condițiilor de valabilitate este lipsit de efecte, vor fi interesate sa respecte condițiile legale impuse de legea civilă.

b). Funcția sancționatorie ( reparatorie) intervine în momentul în care funcția preventivă a fost ineficientă, înlăturând astfel efectele contrare legii, pentru ca actul juridic civil să fie încheiat în forma ”ad validitatem”.

c). Funcția de mijloc de garanție a principiului legalității, asigură restabilirea ordinii de drept încălcate, repararea prejudiciului cauzat, precum și refacerea actului lovit de nulitate, care potrivit unor autori reprezintă o sinteză a celorlalte două funcții, în sensul că, prin realizarea funcției preventive și a celei sancționatorii, se asigură respectarea normelor juridice care reglementează condițiile de valabilitate ale actului juridic civil.

I.3. CLASIFICAREA NULITĂȚILOR ACTULUI JURIDIC CIVIL

I.3.1. Noțiune

Clasificarea nulităților se face în funcție de următoarele criterii:

în funcție de natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului juridic civil, distingem nulitatea absolută și nulitatea relativă;

în funcție de întinderea efectelor sale, distingem nulitatea parțială și nulitatea totală;

în funcție de modul de consacrare legislativă, nulitatea poate fi expresă și virtuală;

în funcție de felul condiției de validitate încălcate, există nulități de fond și nulități de formă;

în funcție de modul de valorificare, distingem nulități judiciare și nulități amiabile;

I.3.2. Nulitatea absolută și nulitatea relativă

Nulitatea absolută.

Nulitatea absolută sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme care ocrotește un interes general, respectiv a unei norme juridice imperative de ordine publică.

În noul Cod civil, nulitatea absolută este desemnată fie prin sintagma ca atare, fie prin formula ”constatarea nulității”.

Pentru a putea invoca nulitatea absolută, este necesară lipsa unui element esențial al actului juridic (consimțământ, obiect, cauză, formă), respectiv încălcarea unei dispoziții imperative a legii sau a regulilor de conviețuire socială.

Nulitatea relativă.

Nulitatea relativă este acea sancțiune care intervine atunci când la încheierea actului juridic civil, a fost încălcată o normă juridică care ocrotește un interes individual, particular sau personal, respectiv o normă juridică imperativă de ordine privată ce instituie o condiție de validitate pentru încheierea actului juridic civil ( art. 1248 alin. 1 C.civ).

În noul Cod civil, nulitatea relativă este desemnată fie prin sintagma ca atare, fie prin formula ”act anulabil”.

I.3.3. Nulitatea parțială și nulitatea totală.

Nulitatea totală este desființează actul juridic civil în întregime.

Nulitatea parțială desființează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte menținându-se, întrucât nu contravin legii. Nulitatea parțială, indiferent de forma sau modul în care este instituită ori în care operează, se poate înfățișa fie sub forma unei nulități exprese, așadar unor clauze declarate nule sau anulabile, ori mai nou a unor clauze considerate nescrise, fie sub forma unei nulități tacite ( parțiale). Nulitatea parțială, indiferent de forma pe care o îmbracă, este și rămâne supusă legii în vigoare la data încheierii contractului, iar nu legii în vigoare la data constatării nulității sau anulării contractului și nici legii în vigoare la data repunerii părților în situația anterioară.

Conform art. 1255 alin. (1) C. Civ., respectiv ” clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuriși care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esențiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”, rezultă faptul că nulitatea parțială reprezintă regula, iar nulitatea totală constituie excepția. Din punct de vedere terminologic, expresia sau formula ” clauze considerate nescrise” este un mijloc comod de desemnare a unor clauze ilicite accesorii, care nu sunt nule de plin drept.

Conform art. 1256 C. Civ., ” în cazul contractelor cu mai multe părți, în care prestația fiecărei părți este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privința uneia dintre părți nu atrage desființarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esențială pentru existența contractului”.

Nulitatea parțială nu trebuie confundată cu următoarele situații:

situația în care, dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă legătură, se anulează în întregime numai unul;

ipoteza în care, deși nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de voință produce efecte ca alt act juridic, în baza conversiunii;

cazul în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;

ipoteza când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă, ulterior, este îndeplinită cerința legală nerespectată în momentul încheierii lui;

situația când forma ad probationem nu îndeplinește cerințele prevăzute de lege, dar operațiunea juridică (negotium) este valabilă.

I.3.4. Nulitatea expresă și nulitatea virtuală.

După modul de consacrare legislativă, facem distincție între nulitatea expresă ( denumită și nulitate textuală sau explicită) și nulitatea virtuală ( nulitate tacită sau implicită).

Nulitatea expresă reprezintă numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte menținându-se, întrucât nu contravin legii. Nulitatea parțială, indiferent de forma sau modul în care este instituită ori în care operează, se poate înfățișa fie sub forma unei nulități exprese, așadar unor clauze declarate nule sau anulabile, ori mai nou a unor clauze considerate nescrise, fie sub forma unei nulități tacite ( parțiale). Nulitatea parțială, indiferent de forma pe care o îmbracă, este și rămâne supusă legii în vigoare la data încheierii contractului, iar nu legii în vigoare la data constatării nulității sau anulării contractului și nici legii în vigoare la data repunerii părților în situația anterioară.

Conform art. 1255 alin. (1) C. Civ., respectiv ” clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuriși care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esențiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”, rezultă faptul că nulitatea parțială reprezintă regula, iar nulitatea totală constituie excepția. Din punct de vedere terminologic, expresia sau formula ” clauze considerate nescrise” este un mijloc comod de desemnare a unor clauze ilicite accesorii, care nu sunt nule de plin drept.

Conform art. 1256 C. Civ., ” în cazul contractelor cu mai multe părți, în care prestația fiecărei părți este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privința uneia dintre părți nu atrage desființarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esențială pentru existența contractului”.

Nulitatea parțială nu trebuie confundată cu următoarele situații:

situația în care, dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă legătură, se anulează în întregime numai unul;

ipoteza în care, deși nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de voință produce efecte ca alt act juridic, în baza conversiunii;

cazul în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;

ipoteza când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă, ulterior, este îndeplinită cerința legală nerespectată în momentul încheierii lui;

situația când forma ad probationem nu îndeplinește cerințele prevăzute de lege, dar operațiunea juridică (negotium) este valabilă.

I.3.4. Nulitatea expresă și nulitatea virtuală.

După modul de consacrare legislativă, facem distincție între nulitatea expresă ( denumită și nulitate textuală sau explicită) și nulitatea virtuală ( nulitate tacită sau implicită).

Nulitatea expresă reprezintă acea nulitate care este prevăzută într-o dispoziție legală. Majoritatea nulităților actului juridic civil fac parte din această categorie, fiind prevăzute atât în Codul civil, cât și în alte acte normative.

Nulitatea virtuală este acea nulitate care nu este prevăzută în mod expres de lege, dar care rezultă incontestabil din modul în care este reglementată o anumită condiție de validitate a actului juridic civil, sau potrivit art. 1253 C.civ., sancțiunea nulității trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins.

Întrucât clasificarea nulităților exprese și virtuale nu trebuie confundată cu clasificarea nulităților în absolute și relative, fiind vorba despre două criterii distincte, rezultă faptul că pot exista nulități exprese și relative, nulități exprese și absolute, nulități virtuale și absolute, precum și nulități virtuale și relative.

I.3.5. Nulitatea de fond și nulitatea de formă.

În funcție de felul condiției de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil, nulitatea poate fi de fond sau de formă.

Nulitatea de fond reprezintă acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilității unei condiții de fond a actului juridic civil, respectiv capacitate, consimțământ, obiect, cauză.

Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei ad validitatem.

I.3.6. Nulitatea amiabilă și nulitatea judiciară.

Nulitățile amiabile le întâlnim atunci când părțile se înțeleg cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele și lipsesc de efecte actul respectiv prin voința lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicție competent.

Nulitățile judiciare le întâlnim atunci când părțile nu se înțeleg cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele ori în situația în care ar fi vorba de un act juridic căruia nu i se poate pune capăt printr-un act simetric celui prin care a luat naștere, deci nesusceptibil de o nulitate amiabilă, preum căsătoria, recunoașterea de filiație, în acest caz find necesar ca nulitatea actului juridic să fie declarată de organul de jurisdicție competent.

S-a apreciat că distincția între nulitatea amiabilă și nulitatea judiciară nu poate fi acceptată, având în vedere următoarele ipoteze: actul juridic încheiat beneficiază de o prezumție de valabilitate, chiar și atunci când a fost încheiat cu nesocotirea legii, astfel încât, în situația în care părțile nu se înțeleg sau nu există posibilitatea să se înțeleagă asupra nulității, înlăturarea prezumției respective se face pe calea judecății.

Totuși, actualul Cod civil , în art. 1246 alin. 3 prevede că ăn situația în care prin lege nu se prevede altfel, ”nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părților”.

I.4 . DELIMITAREA NULITĂȚII DE ALTE SANCȚIUNI DE DREPT CIVIL ( DE ALTE CAUZE DE INEFICACITATE)

Pentru o evidențiere mai exactă a conceptului de nulitate și pentru înlăturarea unor eventuale confuzii, este necesară o prezentare comparativă a nulității actului juridic civil cu alte cauze de ineficacitate respectiv, cu rezoluțiunea, rezilierea, revocarea, caducitatea, inopozabilitatea și reducțiunea.

I.4.1. Nulitatea și rezoluțiunea

Rezoluțiunea contractului este o sancțiune care intervine pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una din părți a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu constând în desființarea retroactivă a acestuia.

Între nulitate și rezoluțiune există asemănări, dar și deosebiri, care le asigură acestora o fizionomie juridică proprie și autonomă.

Asemănări:

atât nulitatea, cât și rezoluțiunea atrag ineficacitatea actului juridic civil;

de regulă, ambele produc efecte retroactiv – ex tunc;

ambele sancțiuni presupun o hotărâre a organului de jurisdicție sau a voinței părților.

Deosebiri:

nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de validitate, în timp ce rezoluțiunea presupune un act juridic valabil încheiat;

nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în schimb rezoluțiunea numai contractelor sinalagmatice cu executare uno ictu;

nulitatea intervine pentru cauza care există în momentul încheierii actului juridic și anume, nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului juridic, pe când rezoluțiunea intervine pentru neexecutarea culpabilă a obligației de către una din părți, situție care are loc ulterior momentului încheierii actului juridic;

nulitatea absolută nu este supusă este supusă prescripției extinctive, însă rezoluțiunea și nulitatea relativă sunt supuse unor reguli diferite în ceea ce privește începutul prescripției extinctive.

În situația în care una dintre părțile contractante solicită rezoluțiunea pentru neexecutare culpabilă, iar cealaltă parte formulează o cerere recovențională prin are solicită desființarea contractului pentru o cauză de nulitate reativă sau absolută., atunci instanța va analiza cu prioritate cererea reconvențională, iar dacă o va admite, va trebui să respingă ca neîntemeiată cererea în rezoluțiune, fără a a mai administra probe pentru verificarea condițiilor rezoluțiunii.

I.4.2. Nulitatea și rezilierea

Rezilierea reprezintă sancțiunea de drept civil ce intervine în situația neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, cu precizarea că face să înceteze efectele contractului pentru viitor.

Asemănările și deosebirile dintre nulitate și reziliere sunt aceleași ca în cazul nulitate și rezoluțiune, cu excepția faptului că efectele rezilierii operează numai pe viitor, și nu retroactiv.

Atât nulitatea, cât și rezilierea actelor juridice civile cu executare succesivă, produc efecte numai pe viitor.

I.4.3. Nulitatea și revocarea

Revocarea, constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil din cauza ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.

În anumite situații, noțiunea de revocare este utilizată în sensul de denunțare unilaterală sau în sensul de desfacere a unui contract prin acordul părților.

Asemănarea dintre revocare și nulitate constă în faptul că ambele sancțiuni sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil.

Deosebiri:

revocarea presupune un act juridic valabil încheiat, în timp ce nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea condițiilor de validitate;

cauzele revocării există ulterior încheierii actului juridic, pe când cauzele nulității sunt concomitente momentului încheierii actului juridic;

nulitatea poate lovi orice tip de act juridic, în timp ce revocarea operează doar în domeniul actelor juridice cu titlu gratuit, respectiv liberalități;

atât pentru nulitate, cât și pentru revocare, prescripția extinctivă este supusă unor reguli diferite.

I.4.4. Nulitatea și caducitatea

Caducitatea reprezintă o cauză de ineficacitate a actului juridic civil ce presupune lipsirea actului de orice efecte, datorită apariției unor fapte ulterioare încheierii sale și independent de voința autorului.

Între nulitate și caducitate pot fi reținute următoarele deosebiri:

nulitatea constă într-un act nevalabil încheiat, în timp ce caducitatea presupune un act juridic valabil încheiat;

cauzele nulității sunt contemporane momentului încheierii actului juridic, pe când caducitatea presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic;

nulitatea produce efecte retroactiv, în schimb caducitatea produce efecte numai pe viitor;

Exemple:

art. 1071 C.civ.: ”Orice legat devinde caduc atunci când:

legatarul nu mai este în viață la data deschiderii moștenirii;

legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moștenirii;

legatarul este nedemn;

legatarul renunță la legat;

legatarul decedează înaintea împlinirii condiției suspesive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caacter pur personal;

bunul ce formează obicetul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu țin de voința testatorului sau înaintea împlinirii condiției suspensive ce afectează legatul”.

art. 1.195 C.civ.: ”Oferta devine caducă dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen rezonabil și dacă destinatarulo refuză. Decesul sau incpacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun”.

Art. 333 alin. 4 C.civ. , potrivit căruia ” clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieții soților, când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ori când aceștia au decedat în același timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni”.

I.4.5. Nulitatea și inopozabilitatea

Sancțiunea inopozabilității intervine în cazul nesocotirii unor cerințe de publicitate față de terți prevăzute lege doar pentru anumite acte juridice sau a lipsei ori a depășirii puterii de a reprezenta în cazul acțiunii revocatorii (pauliene), precum și în cazul încheierii unr acte juridice cu privire la bunul proprietate comună fără respectarea anumitor reguli privind acordul corproprietarilor.

Atât nulitatea, cât și inopozabilitatea sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil, însă prezintă următoarele deosebiri:

inopozabilitatea presupune un act juridic valabil încheiat cu respectarea condițiilor de validitate, pe când nulitatea operează una act nevalabil;

efectele inopozabilității se produc față de părți, dar drepturile și obligațiile născute din actul respectiv nu pot fi opuse terților, în timp ce nulitatea își produce efecte atât față de părți, cât și față de terți;

cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului uridic, pe când inopozabilitatea presupune, de obicei, neîndepinirea unor formalități ulterioare încheierii actului juridic;

inoozabilitatea poate fi înlăturată prin ratificare, pe când nulitatea poate fi acoperită prin ratificare.

I.4.6 Nulitatea și reducțiunea

Reducțiunea constă în nesocotirea unor interdicții stabilite prin lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru echilibrul contraprestațiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros și comutativ.

Drept urmare, se poate deosebi reducțiunea liberalităților excesive, respectiv a donațiilor și legatelor făcute de cel care lasă moștenirea și care încalcă rezerva succesorală și reducțiunea unei prestații pentru vreun viciu de consimțământ, precum și în cazul impreviziunii sau alte cazuri prevăzute de lege.

Deosebirile dintre nulitate și reducțiune sunt următoarele:

nulitatea se aplică oricărui act juridic, pe când reducțiunea se aplică doar liberalităților excesive și contractelor cu titlu oneros și comutative;

nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, spre deosebire de reducțiunea liberalităților excesive și cea aplicabilă în cazul teoriei impreviziunii, care presupune că actele juridice au fost încheiat în mod valabil, însă ulterior intervine ineficacitatea totală sau parțială.

II. CAUZELE DE NULITATE

II.1.noțiune

Pornind de la definiția nulității ca fiind ”acea sancțiune de drept civil, care lipsește actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă”, putem enumera ca fiind cauze de nulitate a actului juridic:

lipsa capacității de a contracta;

nevalabilitatea consimțământului părților;

lipsa obiectului actului juridic civil;

lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic civil;

încălcarea formei cerute de lege ”ad validitatem”;

nerespectarea pricipiului libertății actelor juridice civile, respectiv limitele autonomiei de voință;

încălcarea unor cerințe speciale, necesare încheierii valabile actului juridic civil.

Unele dintre cauzele susmenționate atrag nulitatea absolută, iar altele atrag nulitatea relativă a actului juridic civil.

II.2. Cauzele de nulitate absolută

Nulitatea absolută sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme care ocrotește un interes general, respectiv a unei norme juridice imperative de ordine publică.

În noul Cod civil, nulitatea absolută este desemnată fie prin sintagma ca atare, fie prin formula ”constatarea nulității”.

Pentru a putea invoca nulitatea absolută, este necesară lipsa unui element esențial al actului juridic (consimțământ, obiect, cauză, formă), respectiv încălcarea unei dispoziții imperative a legii sau a regulilor de conviețuire socială.

II.2.1. Nulitatea absolută intervine atunci când:

actul juridic civil a fost încheiat cu nerespectarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor. În cazul persoanelor fizice, nulitatea absolută intervine atunci când s-a nesocotit o incapacitatea de folosință impusă pentru ocrotirea unui interes general. De asemenea, în cazul persoanelor juridice, nulitatea absolută intervine atât pentru lipsa capacității de folosință, cât și pentru nerespectarea principiului specialității pentru persoanele juridice fără scop lucrativ;

actul juridic a fost încheiat fără ca obiectul acestuia să fie determinat sau determinabil, respectiv obiectul a fost ilicit;

cauza actului juridic încheiat este ilicită sau imorală, dacă este comună, ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască ( art. 1238 alin. 2 C. Civ.), cu excepția situației când prin lege se dispune altfel

actul juridic a fost încheiat fără a fi respectată forma cerută de lege ca o condiție de validitate;

actul juridic este condiționat de obținerea unei autorizații administrative, iar aceasta lipsește ori nu este valabilă;

II.2.2. Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit unor dispoziții legale, următoarele acte juridice:

actele juridice încheiate de căte persoanele juridice care au ca obiect drepturi ce nu pot aparține decât persoanei fizice, precum și actele încheitate de persoanele juridice fără scop lucrativ ce au ca obiect alte drepturi și obligații civile decât acelea care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut – art. 206 C.civ.;

actele care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale – art. 66 C.civ.;

donația care contravine principiului irevocabilității, respectiv care: a) este afectată de o condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința donatorului; b) impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donație; c) conferă donatorului dreptul de a denunța unilateral contractul; d) permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus de acel bun; dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile donate, nulitatea operează numai în privința acestei părți – art. 1015 C.civ.

căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la art. 271, 273, 274, 276 și art. 287 alin. 1 – art. 293 alin. 1 C.civ;

căsătoria încheitaă de către minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani – art. 294 alin. 1 C.civ.;

căsătoria fictivă – art. 295 alin. 1 C.civ.;

adopția fictivă – art. 480 alin. 1 C.civ.;

recunoașterea unui copil a cărui filiație , stabilită prin lege, nu a fost înlăturată – art. 418 lit. a, C.civ.;

recunoașterea unui copil după decesul acestuia, fără a lăsa descendenți firești – art. 418 lit. b, C.civ.;

contractul de fiducie prin care se realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului – art. 775 C.civ;

liberalitățile realizate fără determinarea beneficiarului acesteia sau prevederea criteriilor pe baza cărora beneficiarul să poată fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice – art. 989 alin. 1 C.civ.;

actele juridce având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise încă, precum și actele prin care se acceptă moșternirea sau se renunță la aceasta înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii – art. 956 C.civ.;

opțiunea succesorală afectată de modalități – art. 1101 C.civ.;

contractele prin care judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență cumpără direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în cărei circuscripție își defășoară activitatea –art.1653 alin. 1 C.civ.;

contractul de rentă viageră care stipulează o rentă constituită pe durata vieții unui terț care a decedat în ziua încheierii contractului – art. 2246 C.civ.;

tranzacția încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate absolută, în afară de cazul în care părțile au tranzacționat expres asupra nulității – art, 2274 alin. 1 C.civ.

II.3. Cauzele de nulitate RELATIVĂ

Nulitatea relativă este acea sancțiune care intervine atunci când la încheierea actului juridic civil, a fost încălcată o normă juridică care ocrotește un interes individual, particular sau personal, respectiv o normă juridică imperativă de ordine privată ce instituie o condiție de validitate pentru încheierea actului juridic civil ( art. 1248 alin. 1 C.civ).

Conform art. 1251, actul juridic ” este anulabil când au fost nesocotite dispozițiile legale privitoare la capacitatea de exercitiu, când consimțământul uneia dintre părți a fost viciat, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege”.

În noul Cod civil, nulitatea relativă este desemnată fie prin sintagma ca atare, fie prin formula ”act anulabil”.

II.3.1. Sunt cauze de nulitate relativă :

nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, însă numai atunci când:

actul juridic de administrare sau de dispoziție este încheiat de persoana lipsită de capacitate de exercițiu;

actul juridic de administrare s-a încheiat fără încuviințarea ocrotitorului legal și este lezionar pentru minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă;

actul juridic de dispoziție s-a încheiat fără încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a instanței de tutelă.

Situațiile mai susmenționate se referă la încălcarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea de civilă de exercițiu a persoanei fizice;

în cazul persoanei juridice, actul juridic încheiat de persoane fizice incapabile, incompatibile, sau, după caz, numite în organele de administrare și de control ale persoanei juridice, cu încălcarea dispozițiilor legale ori statuare și care produce o vătămare persoanei juridice respective – art. 211 alin. 1 C.civ.;

actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei incapacități speciale de folosință, instituită pentru protecția unor interese individuale ;

actul juridic a fost încheiat de către o persoană fără discernământ – art. 1205 alin.1, C.civ; lipsa discernământului, privit ca una dintre cerințele valabilității consimțământului, se analizează la momentul exprimării acestuia, al exteriorizării voinței de a încheia actul;

Potrivit art. 1.204 consimțământul părților trebuie să fie serios astfel încât să producă efecte juridice, liber așa încât să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ și exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ.

atunci când consimțământul dat la încheierea actului juridic a fost viciat prin eroare, dol, violență și leziune:

Eroarea, ca viciu de consimțământ, este reglementată în art. 1207 – 1213 C.civ. și constă în falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea actului juridic civil. Eoarea poate fi clasificată în funcție de consecințele care intervin, unde distingem eroarea esențială și eroarea neesențială, respectiv în funcție de natura realătății fals reprezentate, eroarea poate fi de fapt și de drept.

Dolul, ca viciu de consimțământ este reglementat de art. 1214 – 1215 C.civ. și constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin utilizarea de mijloace viclene, cu scopul determinării acesteia de a încheia un anumit act juridic. Dolul este alcătuit dintr-un element obiectiv sau material – ce constă în utilizarea de mijloace viclene și un element subiect sau psihologic – ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană cu scopul de a încheia un act juridic.

Violența, își are sediul reglementării în art. 1216 – 1220 C.civ. și constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Violența poate fi fizică sau morală, în funcție de natura răului cu care se amenință și după caracterul amenințării, poate fi amenințare legitimă sau nelegitimă.

Leziunea este reglementată de art. 1221 și 1222 C.civ. și constă în prejudiciul material suferit de una din părțile actului juridic civil, ca urmare a unei disproporții vădite de valoare între prestațiile părților .

lipsa cauzei – art. 1238 C.civ.;

încălcarea dreptului de preempțiune în cazurile expres prevăzute de lege, respectiv de art. 15 alin. 2 și art. 30 alin. 3 din Legea nr. 16/1996 a Arhivelor naționale, precum și de art. 42 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Dreptul de preempțiune își are sediul reglementării în art. 1730 – 1740 C.civ.

Potrivit art. 1730 C.civ., în condițiile stabilite prin lege sau contract, titularul dreptului de preempțiune, numit preemptor, poate să cumpere cu prioritate un bun. În vechea reglementare, dreptul de preempțiune, era un drept absolut, opozabil erga omnes, respectiv dacă proprietarul vinde bunul cu nerspectarea dreptului de preempțiune, cel în favoarea căruia legea reglementa dreptul de preempțiune putea solicita anularea contractului astfel încheiat, indifirent dacă terțul cumpărător era de bună-credință sau de rea-credință . Conform art. 1731 din C.civ, vânzarea buului cu privire la care există un drept de preempțiune legal sau convențional se poate face către un terț numai sub condiția suspensivă a neexercitării dreptului de preempțiune de către preemptor.

III. REGIMUL JURIDIC AL NULITĂȚII

III. 1. NOȚIUNE

Regimul juridic al nulității cuprinde regulile pe care trebuie să le respecte această sancțiune de drept civil, acesta fiind diferit pentru nulitatea absolută și pentru nulitatea relativă.

Regulile regimului juridic al nulității se referă la următoarele aspecte:

cine poate invoca nulitatea;

cât timp poate fi invocată nulitatea;

existența sau inexistența posibilității de a acoperi nulitatea prin confirmare;

III.2. REGIMUL JURIDIC AL NULITĂȚII RELATIVE

Regimul juridic al nulității relative este conturat de următoarele reguli:

în principiu, nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic civil;

acțiunea în declararea nulității relative este prescriptibilă;

nulitatea relativă a actului juridic poate fi confirmată expres sau tacit.

III.2.1. NULITATEA RELATIVĂ POATE FI INVOCATĂ DE PERSOANA INTERESATĂ

Scopul nulității relative constă în ocrotirea intereselor individuale, fapt pentru care aceasta poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic, dacă are capacitatea necesară pentru aceasta sau de reprezentatul legal în cazul persoanei lipsite de exercițiu.

În doctrina și practica judiciară, nulitatea relativă poate fi invocată și de alte persoane, respectiv:

de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic ( ex.: de victima violenței, de persoana fără discernământ, de titularul dreptului de preempțiune etc);

de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu, întrucât el este persoana care încheie actul juridic pentru incapabil, drept urmare, pentru a-l ocroti pe cel aflat sub protecția sa are dreptul de a i se permite invocarea nulității;

de succesorii părții ocrotite prin norma juridică încălcată la încheirea actului juridic, cu excepția acțiunilor intuitu personae;

de creditorii chirografari ai părții ocrotite, pe calea acțiunii oblice, cu excepția drepturilor sau acțiunilor strict personale – art. 1560- 1561 C.civ.;

de procuror, în condițiile prevăzute de art. 45 C. proc. civ., precum și atunci când actul juridic s-a încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, deși o asemenea autorizare era necesară, potrivit legii – art. 46 alin. 3 C.civ.

În general, persoana care invocă nulitatea relativă este una dintre părțile actului juridic. Există însă situații, când la încheierea actului juridic, norma nerespectată, protejează interesele unei terțe pesoane și nu pe cele ale uneia dintre părțile actului juridic civil. În această situație, nulitatea poate fi invocată de terțul respectiv și nu de vreuna din părțile actului juridic.

III.2.2. ACȚIUNEA ÎN DECLARAREA NULITĂȚII ESTE PRESCRIPTIBILĂ

Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune numai în termenul de prescripție stabilit de lege – art. 1249alin. 2 C.civ.

Întrucât acțiunea în declararea nulității este prescriptibilă, rezultă faptul că nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune sau de excepție în termenul de prescripție extinctiv.

Termenele menționate operează atât în cazul acțiunii în anulare, cât și în cazul excepției de nulitate care este prescriptibilă în aceleași condiții.

Data de la care începe să curgă prescripția, variază în funcție de temeiul acțiunii în anulare. În general, nulitatea relativă poate fi invocată în termenul de prescripție de 3 ani, însă pot fi și termene de prescrpție mai scurte.

III.2.3 NULITATEA RELATIVĂ A ACTULUI JURIDIC POATE FI CONFIRMATĂ EXPRES SAU TACIT

Nulitatea relativă a actului juridic poate fi confirmată expres sau tacit, de unde rezultă caracterul particular al interesului ocrotit prin norma încălcată. Persoana interesată poate renunța la dreptul de a invoca nulitatea relativă a actului juridic, doar în situația în care apreciază că acest fapt este asemenea intereselor sale.

Potrivit art. 1262 alin. 1 C.civ., confirmarea unui contract anulabil rezultă din voința, expresă sau tacită, de a renunța la dreptul de a invoca nulitatea.

Conform art. 1263 C.civ., actul de confirmare expresă, trebuie să îndeplinească următoarele cerințe pentru a fi valabil:

să provină de la persoana îndreptățită să invoce nulitatea relativă și să fie făcut în deplină cunoștință de cauză, iar în caz de violență, numai după încetarea acesteia art. 1236 alin. 2 C.civ.;

în momentul confirmării să fie întrunite toate condițiile de validitate, iar viciul care afecta actul juridic lovit de nulitate relativă să fi încetat în momentul confirmării – art. 1263 alin. 1 C.civ.;

să cuprindă obiectul, cauza, și natura obligației și să facă mențiune despre motivul acțiunii în anulare, precum și despre intenția de a repara viciul pe care se întemeiază acea acțiune – art. 1264 C.civ.;

Cât privește confirmarea tacită, aceasta rezultă din fapte care nu lasă nicio îndoială asupra intenției de acoperire a nulității relative ( executarea voluntară a unui act juridic anulabil reprezinta o confirmare tacită, cu condiția ca persoana respectivă să fi cunoscut cauza de nulitate relativă și să fi executat actul în cunoștință de cauză). Art. 1263 alin. 5 C.civ prevede faptul că ” în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligația să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de partea interesată”.

Totodată, art. 1263 alin.6 C.civ., prevede că ” cel care trebuie să confirme poate să fie pus în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acțiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului”.

Indiferent de forma pe care o îmbracă confirmarea, expresă sau tacită, aceasta are ca efect validarea actului anulabil, efect ce se produce retroactiv de la data încheierii atului juridic confirmat, conform art. 1265 alin. 1 C.civ. ” confirmarea își produce efectele din momentul încheierii contractului și atrage renunțarea la mijloacele și excepțiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite și conservate de terții de bună-credință”.

Potrivit art. 1265 alin. 2 C.civ., dacă fiecare din părți poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părți o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea, nu împiedică invocarea nulității de către celelalte părți, iar art. 1265 alin. 3 C.civ. prevede faptul că confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin dol sau violență, nu implică prin ea însăși renunțarea la dreptul de a cere daune-interese.

Confirmarea nulității relative nu trebuie confundată cu ratificarea, aceasta din urmă reprezintă actul prin care o persoană devine parte în actul juridic încheiat în lipsa ori cu depășirea împuternicirii necesare pentru a încheia actul respectiv și nici cu refacerea actului, întrucât în cazul acesta ia naștere un nou act juridic, care își produce efecte din acel moment, pe când confirmarea operează retroactiv

III.3. REGIMUL JURIDIC AL NULITĂȚII ABSOLUTE

          Regimul juridic al nulității absolute este guvernat de următoarele reguli:

nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, respectiv de părțile actului juridic, reprezentanții părților, avânzii-cauză, procuror, precum și de alte organe prevăzute de lege;

acțiunea în nulitatea absolută este imprescriptibilă, deci poate fi invocată oricând de la încheirea actului juridic ;

nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare de către părți.

III.3.1. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată.

Această regulă își găsește motivarea în faptul că nulitatea absolută este menită să ocrotească un interes general, drept pentru care este necesar să ofere posibilitatea unui cerc larg de persoane sau organe pentru invocarea unei astfel de sancțiune.

Cât privește invocarea nulității absolute de către instanță, art. 1247 alin. 3 C.civ. prevede că ” instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută”, ceea ce înseamna faptul că instanța constată nulitatea absolută a unui act juridic și nu se sesizează din oficiu cu o acțiune în constatarea nulității actului juridic. Instanța poate invoca din oficiu nulitatea absolută, doar atunci când una dintre părți declanșează un litigiu civil ce are ca obiect executarea unui act juridic , iar după ce instanța constată că actul juridic încheiat reprezintă fundamentul pretenției este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea de chemare în judecată ca fiind nefondată, fără a pronunța nulitatea actului respectiv.

Chiar dacă nulitatea absolută ocrotește un interes general, un asemenea interes nu exclude existența unui interes individual, prin urmare persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic, trebuie să urmărească obținerea unui interes propriu.

III.3.2. ACȚIUNEA ÎN NULITATEA ABSOLUTĂ ESTE IMPRESCRIPTIBILĂ

Potrivit art. 1249 alin. 1 C.civ.” dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”, rezultă caracterul imprescriptibil al nulității absolute, indiferent de modul de valorificare ( pe cale de acțiune sau pe cale de excepție).

Una dintre opiniile mai larg îmbrățișate, conturate în doctrina și practica dreptului civil cu privire la imprescriptibilitatea acțiunii în nulitatea absolută este aceea că își are suportul în finalitatea instituirii sancțiunii nulității absolute, în sensul că prin intermediul ei se ocrotește un interes general, astfel încât este necesar ca nulitatea absolută să poată fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

III.3.3. nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare de către părȚI

Această regulă își are reglementarea expresă în art. 1247 alin.4 C.civ., respectiv ” actul juridic lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege”.

De asemenea, și această regulă se explică prin caracterul general al interesului ocrotit prin norma juridică instituită a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută și prin cercul larg de persoane care o pot invoca. În situația în care acoperirea nulității absolute ar fi admisă, atunci celelalte reguli ar fi anihilate.

Așadar, confirmarea expresă sau tacită a nulității absolute este inadmisibilă, întrucât un eventual act de confirmare va fi și el lovit de nulitate absolută.

În doctrina și practica din dreptul civil s-a reținut faptul că inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută nu trebuie să se confunde cu posibilitatea refacerii actului juridic nul absolut, deoarece refacerea unui asemenea act este admisă, doar dacă s-au respectat dispozițiile legale privitoare la condițiile de validitate, iar actul refăcut este un act juridic nou, care își va produce efectele de la data încheierii sale.

III.3.4. comparaȚie între regimul juridic al nulităȚII ABSOLUTE ȘI AL CELEI RELATIVE

Între nulitatea absolută și nulitatea relativă există deosebiri în ceea ce privește regimul juridic, dar nu și de efecte, în ambele cazuri efectul fiind ineficacitatea actului juridic civil.

Deosebirile dintre nulitatea relativă și cea absolută constă în:

nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic, spre deosebire de nulitatea absolută care poate fi invocată de orice persoană interesată, respectiv de părțile actului juridic, reprezentanții părților, avânzii-cauză, procuror, precum și de alte organe prevăzute de lege, chiar și din oficiu de instanță;

nulitatea relativă este suspusă prescripției extinctive în situația în care se invocă pe cale de acțiune (ea poate fi formultă doar în interiorul termenului legal de prescripție) și imprescriptibilă pe cale de excepție, în timp ce nulitatea absolută este imprescriptibilă ( poate fi invocată oricând);

nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit de către persoana care este îndreptățită să ceară anularea actului, însă nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.

IV. EFECTELE NULITĂȚII

IV.1. precizări conceptuale

Efectele actului juridic civil își au sediul reglementării în cuprinsul art. 1254-1260, fiind aplicate atât în cazul nulității absolute, cât și în cazul nulității relative.

Efectele nulității reprezintă consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității, datorate desființării totale sau parțiale a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale de validitate.

Așadar, lipsirea actului juridic de acele efecte contrare normelor juridice încălcate la încheierea actului juridic civil, constituie esența efectelor nulității.

Efectele nulității sunt simple: quod nullum est, nullum producit effectum. Actul a cărui anulare a fost pronunțată nu produce niciun efect. Dar, din motive de prudență și de fapt, regula este mai complexă de fiecare dată când contractul a fost executat. Se pun două probleme. Pe de o parte, aceea a întinderii nulității: nulitatea nu se extinde decât în partea incorectă a contractului sau ea antrenează distrugerea întregului contract? Pe de altă parte, aceea a consecințelor sale: cum anume poate fi făcută să dispară situația de fapt rezultată din contractul nul?

În ceea ce privește analizarea efectelor nulității, aceasta se face în funcție de caracterul total sau parțial al sancțiunii nulității, cât și de modul și gradul de executare a actului juridic civil.

În funcție de modul și gradul de executare a actului juridic civil, se disting următoarele ipoteze:

dacă actul juridic civil nu a fost executat până în momentul când intervine sancțiunea anulării, atunci actul juridic nu mai produce niciun efect în viitor, părțile aflându-se în situația în care nu ar fi încheiat actul juridic respectiv, prin urmare, părțile nu vor mai putea cere executarea actului juridic;

dacă actul juridic a fost executat total sau parțial până la declararea nulității acestuia, rezultă faptul că aplicarea nulității înseamnă desființarea retroactivă a actului respectiv, precum și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat;

dacă actul juridic a fost executat, iar una dintre părțile acestuia a încheiat un act juridic cu o terță persoană prin care s-a transmis dreptul născut din actul nul ori s-a constituit un drept, aplicarea sancțiunii nulității presupune următoarele consecințele: actul juridic este retroactiv desființat, restituirea prestațiilor efectuate potrivit actului respectiv și desființarea actului juridic subsecvent.

Având în vedere cele mai susmenționate, se pot evidenția cele trei principii ale efectelor nulității:

retroactivitatea efectelor nulității;

restabilirea situației anterioare închierii actului juridic – restitutio in integrum;

anularea actului juridic inițial, precum și a actului juridic subsecvent – resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

IV.2. principiul retroactivităȚii efectelor nulităȚii

Art. 1254 alin. 1 C.civ. reglementează principiul susmenționat, potrivit căruia ”contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”.

Prin principiul retroactivității se înțelege faptul că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), respectiv din momentul încheierii actului juridic.

Așadar, ca urmare a anulării actului juridic se înlătură efectele care s-au produs între momentul încheierii actului și momentul anulării definitive a actului, restabilindu-se starea de legalitate.

Excepții:

declararea nulității unei persoane juridice reglementată în art. 198 alin. 1 C.civ. ” de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulității a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare”;

căsătoria putativă reglementată în art. 304 alin. 1 C.civ. ”soțul de bună-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă”;

situația minorului de bună-credință la încheierea căsătoriei, definită de art. 39 alin. 2 C.civ. ”în cazul în care căsătoria este nulată, minorul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, păstrează capacitatea deplină de exercițiu”;

situația copiilor dintr-o căsătorie anulată este prevăzută în art. 305 alin. 1 C.civ. ”nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor, care păstrează situația de copii din căsătorie”;

IV.3. PRINCIPIUL RESTABILIRII SITUAȚIEI ANTERIOARE

Art. 1254 alin. 3 prevede că ” în cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”.

Potrivit acestui principiu are loc restituirea între părți a prestațiilor executate, astfel încât să se ajungă în situația în care actul juridic nu s-ar fi încheiat între părți și este aplicabil efectelor nulității actului juridic între părțile raportului raportului juridic născut din actul respectiv, fiind consecința principiului retroactivității efectelor nulității.

Restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv sau ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora. Ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este de asemenea supus restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o știind că înfăptuirea cauzei este cu neputință sau, după caz, a împiedicat cu știință realizarea ei.

Excepții de la principiul restitutio in integrum:

persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, care nu va fi obligată la restituire, decât în măsura în care a profitat de ceea ce a primit, întrucât se aplică principiul ocrotirii minorilor și a persoanelor puse sub interdicție judecătorească;

păstrarea de către posesorul de bună-credință a fructelor culese în intervalulo de timp cât a durat buna sa credință – art. 1.645 alin. 1 C.civ.

când dobânditorul poate invoca uzucapiunea;

atunci când a intervenit prescripția extinctivă a acțiunii în restituirea prestațiilor executate în baza actului juridic lovit de nulitate.

Modalități de restituire

Restituirea se face în natură sau prin echivalent, potrivit art. 1.637 alin.1 C.civ. Totodată, conform art. 1.640 alin. 1 și 2 din C.civ., ”dacă restituirea nu poate avealoc în natură din cauza imposibilității sau a unui impediment serios ori dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent, iar valoarea prestațiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie”.

În situația pieirii totale și nefortuite a bunului, art. 1.641 C. civ. deosebește două situații:

dacă debitorul obligației de restiuire este de bună-credință, iar obligația de restituire nu provine din culpa sa, atunci este ținut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcție de cea mai mică dintre valori;

dacă debitorul obligației de restiuire este de rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa, situație în care cauza de nulitate îi este imputabilă, atunci restituirea se face în funcție de valoarea cea mai mare, în funcție de momentul primirii, al pierderii sau al înstrăinării.

În situația pieirii totale și fortuite a bunului, art. 1.642 C. civ. distinge, de asemenea, două situații:

dacă debitorul obligației de restituire este de bună-credință, iar obligația de restituire nu provine din culpa sa, el este liberat de această obligație, dacă cedează creditorului obligația de restituire sau indemnizația încasată pentru această pieire, ori în situația în care nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizație;

dacă debitorul obligației de restiuire este de rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.

În situația în care bunul ce face obiectul restituirii, a suferit o pierdere parțială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restiuire este ținut să îl indemnzeze pe creditor, cu excepția cazului în care pierderea reazultă din folosința normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găsește la momentul introducerii acțiunii, fără despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii, conform art. 1.643 alin. 1 și 2 C.civ.

Dacă debitorul care trebuie să restituie bunul în natură a efectuat cheltuieli privitoare la acel bun, el poate solicita obligarea celeilalte părți să îi restituie aceste cheltuieli, urmând a se deosebi tot după cum el a fost de rea-credință ori cauza restituirii îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credință sau, dimpotrivă, a fost de bună-credință și obligația de restituire nu îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credință – art. 1.644 C.civ.

În situația în care debitorul restituirii a fost de bună-credintă, acesta dobândește fructele produse de bunul supus restituirii și suportă cheltuielile angajate cu producerea lor, însă nu datorează nicio indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în carea această folosință a fost obiectul principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin natura lui supus unei deprecieri rapide. Dacă debitorul obligației de restituire a bunului a fost de rea-credință, iar cauza restituirii îi este imputabilă, el este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura, potrivit art. 1645 alin. 1 și 2 C.civ.

Conform art. 1.646 alin. 1 și 2 C.civ., cheltuielile efectuate cu restituirea prestațiilor, sunt suportate de părți proporțional cu valoarea prestațiilor care se restituie, ori integral de cal care a fost de rea-credință ori din a cărui culpă contractul a fost desființat.

IV.4. PRINCIPIUL ANULĂRII ACTULUI SUBSECVENT, CA URMARE A ANULĂRII ACTULUI INIȚIAL.

Acest principiu este reglementat de art. 1.254 alin. 2 C.civ., conform căruia ”desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente, încheiate în baza lui”.

Așadar, anularea actului juridic inițial, atrage implicit și desființarea actului juridic subsecvent, datorită legăturii juridice, potrivit adagiului accesorium sequitur principale.

Totodată, în circuitul civil, principiul susmenționat reprezintă o consecință a celorlalte două principii ale efectelor nulității, respectiv principiul retroactivității efectelor nulității și principiul restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum).

Excepții::

cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului – art. 1.649 C.civ.;

cazul locatarului de bună-credință, contractul de locațiune producând efecte și după desființarea titlului locatorului pe durata stipulată de părți;

cazul contractelor cu executare succesivă;

terțul subdobânditor poate invoca uzucapiunea – art. 1.648 C.civ.;

ipoteza în care subdobânditorul de bună-credință și cu titlu gratuit ( prin donație sau legat cu titlu particular) al unui drept real, însă numai dacă au trecut 5 ani de la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului drept în cartea funciară – art. 909 alin. 2 C.civ.

situația celui în care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real respectiv în cartea funciară; termenul va fi de un an atunci când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acțiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptățit – art. 909 alin. 3 C.civ. și art. 908 alin.1 pct.1 C.civ.

cazul aplicării art. 937 ain. 1 C.civ., în ipoteza în care proprietarul unui bun mobil îl înstrăinează ( printr-un act lovit de nulitate), după care dobânditorul din acest act juridic înstrăinează acel bun mobil unui terț de bună-credință, iar ulterior primul act juridic este anulat.

cazul aplicării art. 54 alin. 2 C.civ., potrivit căruia, deși cel declarat mort pe cale judecătorească poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, totuși, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară, se va dovedi că la data dobândirii știa ori trebuie să știe că persoana declarată moartă este în viață. Prin urmare, anularea actului jurisdicțional declarativ de moarte atrage desființarea drepturilor transmise către moștenitorii celui declarat mort și, pe cale de consecință, ar urma să fie desființate și actele juridice prin acești moștenitori au înstrăinat către terțe persoane bunurile, care au aparținut celui declarat mort.

IV.5. CAZURILE CARE ÎNLĂTURĂ PRINCIPIUL QUOD NULLUM EST, NULLUM PRODUCIT EFECTUM.

În literatura juridică s-a considerat că principiile care guvernează contractele, pot fi aplicate, prin analogie, pentru a completa lacunele legislative existente în materia altor acte juridice. Astfel, s-a construit o teorie generală a actului juridic civil, cu deschidere spre toate instituțiile dreptului privat, având în vedere vocația dreptului civil de a fi ”drept comun” pentru celelalte ramuri ale dreptului privat.

Având în vedere că nulitatea lipsește actul juridic de efectele în vederea căruia a fost încheiat, această regulă realizându-se prin intermediul principiilor efectelor nulității mai susmenționate.

Așadar, există anumite situații care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit effectum, existând cazuri când este înlăturată nulitatea și nu doar unele efecte ale acesteia.

Situațiile care inlătură principiul quod nullum est, nullum producit effectum sunt:

conversiunea actului juridic;

error communis facit ius;

principiul răspunderiii cicile delictuale.

IV.5.1. Conversiunea actului juridic

Conversiunea actului juridic reprezintă, în fond, înlocuirea unui act juridic nul cu un alt act juridic valabil.

Art. 1.260 C.civ. alin.1, reglementează principiul conversiunii, respectiv ” un contract lovit de nulitate abolută va produce totuși efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege. Alin. 2. al aceluiași articol precizează modul de aplicare a acestui principiu ”cu toate acestea, dispozițiile alin. 1 nu se aplică dacă intenția de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părți la data încheierii contractului.

Pentru a opera conversiunea, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

să existe un element de diferență între un act juridic nul și actul juridic valabil;

să existe identitate de părți între cele două acte juridice;

actul juridic care este socotit valabil trebuie să îndeplinească condițiile de validitate, iar acestea să se regăsească în actul juridic desființat;

manifestarea de voință a părții sau, în funcție de situație a părților, să fie favorabilă conversiunii, situație în care conversiunea nu se va aplica dacă intenția de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părți la data încheierii contractului.

Cazurile care constituie excepții în materia conversiunii:

unele clauze sunt anulate, iar altele păstrate ca în cazul nulității relative;

dintre două acte juridice încheiate de aceleași părți, se desființează doar unul;

atunci când actul juridic apare fiind nul din cauza denumirii greșite date de părți;

refacerea actului nul, potrivit art. 1.259 C.civ. ”contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu și pentru trecut”;

validarea actului juridic prin confirmare ori prin alte moduri prevăzute de lege;

novația, care potrivit art. 1.609 C.civ. ”are loc atunci când debitorul contractează față de creditor o obligație nouă, care înlocuiește și stinge obligația inițială”.

Conversiunea actului juridic cunoaște o serie de aplicații:

cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate, dar care este valabil ca act de revocare a legatului ce avea ca obiect bunul la care se referea și actul de înstrăinare desființat;

cazul de înstrăinare a unui bun succesoral de către moștenitor, deși este nul, este valabil ca act de acceptare a succesiunii;

cazul manifestării de voință care este nulă ca vânzare, dar valorează antecontract de vânzare-cumpărare;

testamentul autentic sau privilegiat fiind nul pentru vicii de formă, însă valabil ca testament olograf dacă este scris în întregime, semnat și datat de testator.

IV.5.1. Error communis facit ius – eroarea generalizată într-o comunitate statornicește dreptul

Conform art. 17 alin. 1 C.civ. ”nimeni nu poate transmite sau constituimai multe drepturi decât are el însuși”, însă alin. 2 al aceluiași articol precizează faptul că ”atunci când cineva, împărtășind o credinșă comună și invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat ăn această stare va produce, față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil, afară de cazul în care desființarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu”.

De asemenea, în cuprinsul alin. 3 și 4 se precizează faptul că excepția erorii comune și invincibile, care nu se prezumă, nu este aplicată în materie de carte funciară și nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.

IV.5.1. Principiul răspunderii civile delictuale

Răspunderea civilă delictuală reprezintă o sancțiune de drept civil, ce are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar în situația decesului acesteia, obligația de reparare a prejudiciului se va transmite moștenitorilor.

După cum am arătat, răspunderea civilă delictuală ia naștere ca urmare a încălcării unei obligații, încălcare prin care s-a adus atingere unui drept subiectiv al unei persoane, cu precizarea că obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter general care revine tuturor, reșpectiv obligația de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite.

Sancțiunea nulității poate fi înlăturată potrivit principiului susmenționat în situația minorului sau al persoanei puse sub interdicție judecătorească.

V. SINTEZĂ DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

Speța nr. 1

Capacitatea de a contracta și consimțământul valabil al părții. Stabilirea existenței discernământului în momentul încheierii antecontractului. Pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic. Cheltuieli de judecată.

Sursa secundară: CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

Rezumatul speței: Prin decizia civilă nr. 362/2010, Tribunalul București a respins apelul declarat de apelantul reclamant ”C” împotriva sentinței civile pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București în contradictoriu cu intimatul pârât ”P” , ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că primul motiv de apel referitor la expertiza medico-legală efectuată în cauză nu este fondat. Potrivit concluziilor unui prim raport de expertiză, apelantul prezenta la data prefectării antecontractului tulburare delirantă cronică, demență incipientă și avea diminuată capacitatea psihică de apreciere critică a conținutului și a consecințelor ce decurgeau din actul juridic, dispunându-se efectuarea unei noi expertize, întrucât prima expretiză medico-legală psihiatrică nu era avizată de către Comisia de Avizare și Control din cadrul INML ”Mina Minovici”, deși recomandase efectuarea acestei expertize.

Instanța de apel a considerat că prima instanță a făcut o corectă apreciere a probatoriului administrat, motiv pentru care a respins apelul ca fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii civile, apelantul ”C” și intimatul ”P” au declarat recurs.

În speță, se reține faptul că nu se poate constata vreo cauză de nelegalitate privind neavizarea raportului medico-legal, instanța neputând ține seama de un raport de expertiză ce nu a primit aviz din partea unei comisii competente potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 1/2000.

Cu privire la existența sau inexistența capacității psihice a recurentului la data încheierii antecontractului de vanzare-cumpărare, expertiza stabilește capacitatea psihică pentru un anumit act sau fapt juridic, neavând ca scop stabilirea unui diagnostic general valabil.

În ceea ce privește consimțământul valabil la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, Curtea a observat existența consimțământului recurentului, când acesta din urmă a fost prezent personal, iar această constatare nu a fost combătută în vreun fel, întrucât este o constatare personală a notarului public.

În privința corectitudinii aplicării legii sub aspectul pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, Curtea apreciază ca fiind nefondată această critică, atât timp cât plata prețului nu a fost făcută. Așadar, neplata prețului a fost imputabilă chiar recurentului, promitentul-cumpărător manifestându-și intenția certă e respectare a obligației asumate prin antecontract. Prin urmare, nu se încalcă în niciun fel libertatea contractuală, așa cum a susținut recurentul, în condițiile în care prețul a fost stanilit de părți prin antecontract, pârâtul a urmărit achitarea acestuia,lucru ce nu a fost posibil din cauza refuzului recurentului reclamant.

Având în veere cele expuse mai sus, recursul declarat de recurentul ”C” apare ca nefondat.

Recursul declarat de recurentul ”P” privind nesoluționarea de către instanța de apel a cererii sale de obligare a apelantului reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că recursul este fondat, apelantul reclamant ”C” fiind obligat la plata sumei de 1500 lei către intimatul ”P”, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Sursa primară: Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia nr. 750 / 07.02.2011

Speța nr. 2

Contract de închiriere. Nulitate absolută pentru depășirea limitelor capacității de folosință și nevalabilitatea cauzei.

Sursa secundară: CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

Rezumatul speței: Din analiza tuturor cauzelor contractului, rezultă că scopul real al închirierii locațiunii a fost acela de a constitui în favoarea chiriașului drepturi reale asupra terenului care să permită dezvoltarea unui proiect imobiliar, ceea ce dovedește că societatea comercială și-a depășit limitele capacității de folosință prin încheierea acestui contract de închiriere.

Chiar dacă terenul a fost dat în proprietatea privată a complexului sportiv, acesta este o instituție publică aflată în subordinea Ministerului Tineretului și Sportului, calitate în care nu are decât acele drepturi și obligații în concordanță cu scopul pentru care a fost înființată, respectiv asigurarea condițiilor optime de pregătire a sportivilor, dar și cu obiectul de activitate stabilit prin lege – administratea bazei sportive.

În ceea ce privește dreptul chiriașului de a institui drepturi de trecere și de acces care constituie drepturi reale sau să instituie alte sarcini asupra imobilului, clauza este lovită de nulitate, dat fiind faptul că locatarul nu are decât un drept de creanță și nu poate transmite mai mult decât are și, mai mult decât atât, inserarea acestor clauze relevă că scopul real urmărit de părți la încheierea constractului de închiriere a fost acela de a constitui un drept real asupra imobilului închiriat în favoarea locatarului, reținând în acest context și faptul că locatarul are dreptul de a denunța unilateral contractul, ceea ce conduce la concluzia că acesta ar deveni proprietarul construcțiilor edificate și ar continua să folosească terenul fără a mai plăti chirie pentru acest drept.

Cu alte cuvinte, corelativ acestor drepturi nu le corespunde o contraprestație din partea chiriașului, ceea ce face ca actul să fie lvit de nulitate absolută pentru lipsa cauzei.

Sursa primară: Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, decizia nr. 82 / 23.02.2012.

Speța nr. 3

Prescripția dreptului la acțiune în privința cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Nevalabilitatea titlului statului constatată pe cale incidentală, Prezumția de bună-credință a chiriașilor cumpărători. Satisfacția echitabilă a fostului proprietar obținută prin restituirea în echivalent în baza Legii nr. 10/2001.

Sursa secundară: ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – www.scj.ro

Rezumatul speței:

Cererea, privitoare la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost depusă cu depășirea termenului de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001; termenul de un an a fost prelungit succesiv cu câte trei luni prin O.U.G. nr. 109/2001, respectiv O.U.G. 145/2001, împlinindu-se la data de 14 august 2002.

Persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice cunoscut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001 au ca efect consolidarea titlului cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, dacă persoanele îndreptățite nu au formulat acțiune în anulare în termen, sau dacă, formulând o astfel de acțiune aceasta a fost respinsă.

În asemenea situație, față de supozițiile legii speciale, în cadrul acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, este preferabil contractul de vânzare-cumpărare în condițiile menționate.

Sursa primară: Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, decizia nr.313 din 23.01.2012 .

Speța nr. 4

Vânzarea nudei proprietăți și constituirea unui drept de abitație viageră prin act autentic. Lipsa cauzei la încheierea actului juridic. Neplata prețului.

Sursa secundară: CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

Rezumatul speței:

Prin decizia civilă nr. 1217/A din 29 noiembrie 2010 pronunțată de către Tribunalul București- Secția a III-a civilă, a fost respins ca fiind nefondat, apelul formulat de către apelanta-reclamantă ”M.S.” împortiva intimaților pârâți ”J.A.” și ”J.M.”

Cu privire la motivul de apel prin care s-a invocat greșita respingere a cererii de constatare a nulității abolute a contractului pentru lipsa cauzei, s-a constatat că acest apel nu este întemeiat.

În analizarea aspectelor legate de neplata prețului, prima instanță a fost limitată de principiul disponibilității, în sensul că reclamanta nu a înțeles să formuleze o acțiune în nulitatea absolută, dar fără a dovedi în ce fel contractul este lipsit de cauză. S-a motivat faptul că prețul nu a fost plătit, fiindcă soții vânzători au avut intenția să primească îngrijire și întreținere de la cumpărători, apelanta-reclamantă adminstrând la fond proba testimonială, iar în apel a depus două declarații notariale din partea numitelor ”A.A.” și ”B.E”.

Din probatoriul administrat, nu a rezultat că soții ”C” ar fi semnat actul în cauză cu intenția de a primi în schimbul înstrăinării nudei prorpietății drept contraprestație întreținere având în vedere conținutul clar al actului juridic încheiat.

Totodată, Tribunalul a constatat că în curpinsul actului autentic se menționează echivalentul în lei al prețului stabilit în euro. Motivul de apel relativ la caracterul neserios al prețului față de valoarea reală a imobilului este de asemenea nedovedit, având în cedere că sub acest aspect nu s-au administrat niciun fel de probe din partea apelantei, iar obiectul contractului se referă la înstrăinarea nudei proprietăți către cumpărători cu rezervarea de către vânzători a dreptului de habitație viageră.

De asemenea, Tribunalul a constatat cu privire la cel de-al treilea motiv de apel privid cauza de nulitate rezultată din lipsa discernământului, că este neîntemeiat.

Împotriva caestei decizii, aeplanta-reclamantă a formulat recurs prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul schimbării în tot a sentinței fondului și admiterii acțiunii, iar în subsidiar casarea deciziei tribunalului cu trimitere sper rejudecare la instanța de apel, în vederea adminstrării probelor necesare.

Astfel, în ceea ce privește conținutul actului notarial nu există vreun dubiu cu privire la preț, iar având în vedere critica potrivit căreia instanța de apel a motivat sumar și expeditiv caracterul neserios al prețului, Curtea reține că instanța de apel a procedat astfel în contextullipsei unui probatoriu administrat de reclamantă care să fie pertinent și concludent sub aspectul dovedirii că prețul este neserios.

În consecință, recursul se respinge ca fiind nefondat.

Sursa primară: Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia nr. 3651 / 02.06.2011.

Speța nr. 6

Imobil din domeniul privat al statului. Nerespectarea formei autentice la încheierea actuluide donație. Efectele intabulării.

Sursa secundară: ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – www.scj.ro

Rezumatul speței:

Donația este un contract, iar forma autentica ad validitatem esste cerută atât pentru ofertă, cât și pentru acceptare. Cum acceptarea donației nu a fost făcută în forma autentică notarială, este aplicabilă prima ipoteză a rt. 2 lit. c din Legea 10/2011, care stabilește că reprezintă preluare abuzivă cazul imobilelor donate în temeiul Decretului nr. 478/1954 statului.

În speță, donația nu a fost încheiată în forma autentică și, în consecință, nu era necesa ca reclamanții să obțină o hotârâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să se fi admis acțiunea în anulare sau constatarea nulității donației.

Chiar dacă dreptul de proprietate al statului a fost intabulat în cartea funciară, încheierea nr. 217/1963 emisă de N.S.R. Caransebeș, invocată de recurenți, nu echivalează cu dovada respectării formei autentice a contractului de donație.

Sursa primară: Curtea Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 789/02.02.2011.

Speța nr. 7

Retroactivitatea efectelor nulității, Restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 12/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Sursa secundară: Înalta Curte de CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – www.scj.ro

Rezumatul speței:

În speță, cauza deposedării nu este admiterea acțiunii în revendicare, ci constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, instanța constatând nulitatea prin hotărârea menționată, ca urmare a relei-credințe a ambelor părți contractante.

Drept urmare, pretențiile reclamanților ar fi trebui evaluate de instanțele de fond prin aplicarea principiilor ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (restituirea prețului actualizat), ca și pe baza prevederilor din legea specială (îmbunătățirile speciale și utile), iar nu în raport de fundamentul garanției pentru evicțiune.

Sursa primară: Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, decizia nr. 178/16.01.2012.

Speța nr. 8

Promisiunea de a încheia în viitor un act juridic translativ de proprietate privind un bun imobil. Efecte juridice. Absența unui pact asupra succesiunii viitoare.

Sursa secundară: TRIBUNALUL BUCUREȘTI – www.scj.ro

Rezumatul speței:

Cum acest act juridic nu s-a mai materializat, părțile amânând prezentarea la notar în vederea semnării actului autentic, rezultă că anterior decesului reclamantei se găseau în siuația juridică în care convenția din anul 1992 este valabilă și produce efectele juridice convenite: promisiune de încheiere în viitor a unui act juridic de transmitere a proprietății imobilului pentru care s-a plătit prețul și a cărui posesie urma a se preda după moartea proprietarei.

De asltfel, din cuprinsul considerentelor de recurs rezultă că această chitanță atestă un drept de creanță al pârâtului împotriva reclamantei, susceptibil de a fi notat în cartea funciară.

Așadar, reclamanta nu a procedat la transmiterea în timpul vieții sale a unui drept eventual ce s-ar fi găsit în patrimoniul său la deces, adică nu a convenit în nicun fel asupra sucsesiunii sale, nedeschise încă.

Prin pact asupra unei moșteniri viitoare, interzis de lege, se înțelege orice contract sau act unilateral prin care se renunță la o moștenire viitoare, nedeschisă la data încheierii lui sau se înstrăinează drepturile eventuale ale uneia dintre părți din acea moștenire.

Sursa primară: Tribunalul București, Secția a V-a civilă, decizia nr. 764A din 28 mai 2007 – Codul civil anterior.

Speța nr. 9

Eroare asupra naturii actului juridic încheiat. Sancțiune. Consecințele lipsei discernământului în exprimarea voinței.

Sursa secundară: ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – www.scj.ro

Rezumatul speței:

Prin acțiunea înregistrată, reclamantele C.V. și V.V. au chemat în judecată pe pârâtul T.L., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și să dispună repunerea părților în situația anterioară.

Judecătoria Târgu Jiu a respins acțiunea prin sentința civilă nr. 8178/2003, întrucât instanța a reținut că lipsa discernământului invocată de reclamantă ca motiv de nulitate absolută a contractului, este de fapt o cauză care atrage nulitatea relativă a actului juridic. Totodată, instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada erorii-obstacol, depunând la dosar doar acte medicale ulterioare încheierii contractului.

Împotriva acestei sentințe, reclamantele V.V. și C.V. au declarat apel, susținând că în rezolvarea cauzei instanța nu a dat dovadă de rol activ, nefiind administrate probele necesare stabilirii unei corecte situații de fapt, că în realitate V.V. a avut credința încheierii cu pârâta a unui contract de împrumut cu ipotecă, nicidecum a unui contract de vânzare-cumpărare, iar cu actele medicale depuse a dovedit că a fost lipsită de discernământ.

Curtea de Apel a respins ca fiind nefondat apelul declarat de reclamante, întrucât instanța a arătat că din examinarea contractului de vânzare-cumpărare, acesta a fost întocmit cu respectarea condițiilor esențiale pentru validitatea unei convenții.

De asemenea, instanța a reținut că reclamanta V.V. nu a dovedit existența erorii-obstacol, că lipsa discernământului, invocată de aceasta atrage nulitatea relativă a actului juridic, care nu poate fi invocată decât în termenul de 3 ani.

În ceea ce o privește pe reclamanta C.V., Curtea a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut atât lipsa de interes a acesteia în promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cât și lipsa calitâții procesuale active pe lipsa discernământului reclamantei V.V., ce constituie motiv de nulitate relativă a contractului.

Reclamantele au declarat recurs împotriva acestei hotărâri.

În speță, nicio probă administrată nu este de natură să confirme susținerea reclamantei în sensul falsei reprezentări a naturii actului juridic încheiat cu pârâtul, ca fiind un contract de împrumut, iar nu unul de vânzare-cumpărare.

Critica potrivit căreia în mod greșit cele două instanțe au reținut că lipsa discernământului constituie un caz de nulitate relativă nu este întemeiată, deoarece lipsa discernământului în exprimarea voinței nu relevă inexistența consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia, care nu atrage decât nulitatea relativă a actului.

În consecință, recursul se respinge nefondat.

Sursa primară: Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și d proprietate intelectuală, decizia nr. 3255/21.04.2005.

Speța nr. 10

Nulitatea absolută a actului privind un bun care nu se află în circuitul civil. Promisiune de vânzare. Inalienabilitate temporară.

Sursa secundară: CURTEA DE APEL IAȘI – www.scj.ro

Rezumatul speței:

Prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Iași, s-a admis acțiunea civilă modificată, formulată de reclamanții T.F. și T.G. în contradictoriu cu pârâții G.M. și G.A. și s-a constatat nulitatea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat la BNP R.R., dispunându-se repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia. Pârâții au fost obligață să plătească reclamanților suma de 1675 lei RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

Instanța de fond a reținut faptul că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți privește un imobil ce nu se afla în circuitul civil la data autentificării lui, nici cu privire la construcții, nici cu privire la teren, deoarece promitenții vânzători nu dezbătuseră succesiunea după defunctul G.T., iar pentru terenul aferent construcțiilor, nu dețineau titlu de proprietate, lipsa unei incertitudini de proprietate nu a fost suplinită nici cu o condiție suspensivă înserată între clauzele precontractuale, împrejurare reținută cu putere de lucru judecat.

Cum condiția de validitate a promisiunii de vânzare-cumpărare, constând în aaparteneța obiectului vânzării la circuitul civil nu este îndeplinită în cazul celei analizate în speță, această tanzacție este nulă, urmând a se admite acțiunea, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, iar pârâții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți.

Pârâții au formulat apel împotriva acestei sentințe criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Calea de atac a fost calificată ca recurs având în vedere valoarea obiectului cauzei.

Ca motiv de nulitate absolută, s-a invocat că obiectul material al prestației promitentului vânzător nu se afla în circuitul civil, astfel încât nu se putea face obiectul unui act translativ de proprietate.

În speță, reclamanții susțin că imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nu se află în circuitul civil, convenția părților fiind, din acest motiv, lovită de nulitate absolută.

Stabilind principiul liberei circulații a lucrurilor susceptibile de apropriere, o derogare importantă de la acest principiu pentru materia contractelor translative de proprietate este aceea că nu pot face obiectul unui asemenea contract bunurile care potrivit legii nu sunt în circuitul civil.

Cazul de inalienabilitate temporară prevăzut la art. 32 din Legea nr. 18/1991 privește terenurile pentru care s-a constituit dreptul de proprietate în baza dispozițiilor art. 19, 21 sau art. 43 din Legea 18/1991, terenuri care nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani.

Oricum, această interdicție de vânzare ar putea constitui o cauză de rezoluțiune a antecontractului și nu o clauză de nulitate, atâta timp cât antecontractul este doar o promisiune de vânzare și nu un act translativ de proprietate.

În ceea ce privește imobilul casă de locuit, nu se poate reține că nu se află în circuitul civil doar pentru că la data încheierii convenției nu se dezbătuse succesiunea. Părțile pot încheia în mod valabil și o promisiune privind vânzarea unor lucruri pentru care promitentul nu este proprietar exclusiv, iar dacă aceasta a fost voința la momentul încheierii convenției, există obligația executării sale în natură.

Recursul a fost admis, cu consecința modificării în tot a sentinței Judecătoriei Iași, în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Sursa primară: Curtea de Apel Iași, Secția civilă, decizia nr. 140/17.01.2011.

Speța nr. 11

Nulitatea contractului pentru inexistența consimțământului părții exteriorizat prin semnătură, Cercetarea falsului de către instanța civilă.

Sursa secundară: TRIBUNALUL BUCUREȘTI – www.scj.ro

Rezumatul speței:

Prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul M.P. și s-a constatat nulitatea absolută a constractului de vânzare-cumpărare.

Pentru pronunțarea acestei hotărâri, Judecătoria a reținut faptul că contratul de vânzare-cumpărare autentificat, în care figurează ca părți reclamantul, în calitate de vânzător și pârâtul în calitate de cumpărător, act nesemnat însă de reclamant, potrivit raportului de expertiză.

Instanța de fond a încuviințat cercetarea falsului prin orice mijloace de dovadă, respectiv proba cu expertiză grafologică care a demonstrat că susținerile reclamantului cu privire la inexistența consimțământului exteriorizat prin semnătură, întrucât reclamantul nu a avut posibilitatea înscrierii în fals față de împlinirea termenului de prescripție.

Semnătura reclamantului a fost falsificată, astfel încât nu se poate proba existența consimțământului acestuia la încheierea constractului de vânzare-cumpărare. Cum reclamantul nu a semnat contractul, consimțământul său la înstrăinarea terenului nu există din punct de vedere juridic. Sancțiunea inexistenței consimțământului este nulitatea absolută, condiție neîndeplinită în privința contractului de vînzare-cumpărare.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul M.P. a declarat apel.

În apel, se invocă defectuoasa adminsitrare a expretizei grafoscopice prin aceea că s-au avut în vedere scripte de comparație edificatoare, mai exact se invocă cererea formulată de vânzător pentru autentificarea actului adresată notarului public instrumentator.

Expertiza încuviințată de judecătorie a avut în vedere ca scripte de comparație două adeverințe de identitate ale reclamantului, un contract de furnizare energie electrică, specimen de semnătură și scris al reclamantului, iar concluzia a fost aceea a neexecutării semnăturii la rubrica vânzător din contractul de vânzare-cumpărare.

Semnătura reclamantului a fost falsificată, astfel încât nu se poate proba existența consimțământului acestuia la încheierea contractului.

Proprietatea asupra terenurilor se putea transmite valabil dor printr-un înscris autentic semnat de păți personal sau prin mandatar. Cum reclamantul nu a semnat contractul, consimțământul său la înstrăinarea terenului nu există din punct de vedere juridic.

În consecință, Tribunalul va respinge apelul ca fiind nefondat.

Sursa primară: Tribunalul București, Secția a V-a civilă, decizia nr.810 din 8 mai 2006.

Speța nr. 12

Contrat de donație. Nulitatea absolută pentru lipsa intenției de a gratifica. Anulabilitate pentru vicii de consimțământ. Prescripția dreptului la acțiune. Principiul disponibilității în procesul civil.

Sursa secundară: ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – www.scj.ro

Rezumatul speței:

Prin sentința civilă pronunțată de Tribunalul Mehedinți, a admis acțiunea formulată de reclamantul M.N. în contradictor cu pârâta P.E. și în consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de donație autentificat.

Instanța a reținut faptul că reclamantul este unicul moștenitor al numitei A.E., iar aceasta a încheiat cu pârâta, un contract de donație în baza căruia a donat o parte din totalul suprafeței de 300,24 mp. Contractul de donație a fost încheiat în contextul în care tatăl reclamantului a fost condamnat politic, cu măsura confiscării întregii averi, motiv pentru care s-a efectuat împărțirea bunurilor comune, existând amenințarea exproprierii întregului teren, instanța de fond reținând, de asemenea și inexistența intenției de a gratifica și deci lipsa consimțământului la încheierea actului.

Curtea de apel a admis apelul formulat de pârâtă, a schimbat sentința și a respins acțiunea reclamantului.

În considerentele deciziei, s-a reținut că acțiunea a fost întemeiată potrivit dispozițiilor care reglementează eroarea, dolul și voința ca vicii de consimțământ, situație în care contractul de donație este lovit de nulitate absolută.

Reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei.

Faptul că, în cauză, contractul de donație este lovit de nulitate nu este contestat nici de intimată, aceasta calificând și ea nulitatea ca fiind o nulitate relativă.

Numai că, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat în mod neechivoc să se constate nulitatea absolută a contractului de donație, iar motivarea în fapt a acțiunii evocă, practic, lipsa voinței – condiție de validitate a convenției civile, concretizată în lipsa intenției de a gratifica, contractul de donație fiind un contract cu titlu gratuit, deci intuitu personae.

Procedând la admiterea apelului, schimbarea sentinței și respingerea acțiunii, ca prescrisă, cu ignorarea obiectului cererii de chemare în judecată și în sensul imprescriptibilității dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute, instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală.

Drept urmare, Înalta Curte va admite recursul, va modifica decizia atacată și va respinge apelul declarat de pârâta intimată

Sursa primară: Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Comercială, decizia nr. 479 din 12 februarie 2008.

Speța nr. 13

Sursa secundară: Curtea Supremă de Justiție

Materii: Bunuri comune ale soților.

Rezumatul speței: S-a cerut constatarea nulității convenției referitoare la vânzarea imobilului pe motiv că soțul nu și-a dat consimțământul la încheierea actului, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 35, al. 2 din Codul familiei. Art. 35 din Codul familiei, reglementând prezumția mandatului tacit al soților în exercitarea drepturilor de administrare, folosire și dispoziție asupra bunurilor comune, fără a înstrăina de către una dintre părți fără consimțământul expres al celuilalt. În acest caz reclamantul nu a fost prezent și nu a semnat actul de înstrăinare, totuși acest lucru nu dovedește lipsa consimțământului la încheierea convenției și este necesar să se completeze probatoriul pentru a clarifica poziție acestuia sub aspect volitiv, la înțelegerea uneia dintre părți asupra înstrăinării imobilului. Apare relevenat, sub acest aspect, a se examina și a se da semnificație corectă și faptului că reclamantul a sesizat instanța pentru desființarea convenției după ce posesia imobilului a fost predată pârâtului și acesta a executat lucrări de reparații și îmbunătățiri.

Sursa primară: Curtea Supremă de Justiție, decizia nr. 7 / 1994.

Speța nr. 14

Sursa secundară: Curtea Supremă de Justiție

Materii: Proprietatea pe cote părți. Vânzare. Condiții.

Rezumatul speței: În cazul unui bun indiviz, vânzarea – cumpărarea nu poate să opereze pentru totalitatea bunului, deoarece nimeni nu poate să înstrăineze mai multe drepturi decât are el însuși. În calitate de coproprietar în indiviziune, unul dintre ciondivizari este îndreptățit să înstrăineze cota sa parte ideală din dreptul de proprietate asupra apartamentului, fără consimțământul celorlalți coproprietari indivizari, deoarece legea nu le conferă un drept de preemțiune.

Sursa primară: Curtea Supremă de Justiție, decizia nr. 322 / 1993.

CONCLUZII

Am realizat demersul nostru în sfera de reglementare a dreptului civil vizând una dintre instituțiile fundamentale ale acestei ramuri de drept și anume sancțiunea nulității actului juridic civil.

Am plecat de la considerentul că domeniul dreptului civil cuprinde mai multe sancțiuni, însă o poziție deosebită o ocupă nulitatea actului juridic.

Nulitatea actului juridic civil privită în corelație cu principiile legalității și libertății de voință, păstrează o poziție specială între sancțiunile dreptului civil.

T. Pop definește nulitatea drept ”acea sancțiune civilă care intervine după încălcarea normei de drept, lipsind actul juridic de efectele urmărite la încheierea lui”.

Sancțiunea nulității actului juridic civil poate fi determinată de o gamă largă de situații procesuale, iar invocarea acesteia de excepțiile relative și absolute, determină părțile care o pot invoca.

În materia nulității actului juridic a consacrat următoarea clasificare:

nulitatea absolută și nulitatea relativă ce sancționează norma juridică care ocrotește un interes general, respectiv individual;

nulitatea parțială și nulitatea totală;

nulitatea expresă și nulitatea virtuală;

nulități de fond și nulități de formă;

nulități amiabile și nulități judiciare;

Dacă nulitatea relativă poate fi invocată, de regulă, de persoana al cărei interes a fost lezat la încheierea actului juridic, nulitatea absolută poate fi reclamată de orice persoană interesată.

Contextul economico-social variat, la care se adaugă dinamica vieții sociale, în care valențele încheierii contractelor civile se realizează în permanență, pune instituția nulității actului juridic civil, în situații inedite, speciale. Sunt cazuri în care nulitatea desființează actul în întregime, precum și stuații în care nulitatea operează numai o parte din actul juridic.

Instituția nulității actului juridic civil constă în delimitarea acesteia de alte sancțiuni de drept civil ( cauze de ineficacitate a actului juridic civil) și contribuie la evitarea confundării nulității de alte sancțiuni de drept civil, respectiv rezoluțiunea, rezilierea, revocarea, caducitatea, inopozabilitatea și reducțiunea.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

AVRAM, Marieta, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006;

BAIAȘ, Flavius-Antoniu, CHELARU, Eugen, CONSTANTINOVICI, Rodica și MACOVEI, Ioan, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Ediția 1. Revizuită, Ed. C.H.Beck, București, 2012;

BELEIU, Gheorghe, Drept civil român – Introducere în dreptul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

BOROI, Gabriel și ANGHELECU, Carla-Alexandra , Curs de drept civil. Partea generală.Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2012;

BOROI,Gabriel și STĂNCIULESCU, Liviu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

CĂPĂȚÂNĂ, Ovidiu, Tratat de drept civil, vol. I, partea generală, Ed. Academiei, București, 1989;

COSMA, Doru, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969;

COSMOVICI, Paul Mircea, Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație, Ed. All, București, 1994

DEAK, Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, ed. a IV-a actualizată de L. Mihai și R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2006;

DJUVARA, Mircea, Teoria generală a dreptului ( enciclopedie juridică), vol. II, Ed. Librăriei Socec&Co. SA, București, 1930

FLORESCU,Gabriela, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Hamangiu, București, 2008;

IFTIME, Elena, Introducere în studiul dreptului civil, Ed. Universității Suceava, 2003;

MALAURIE, Phillipe, AYNÉS, Laurent, STOFFEL, Phillipe, Drept civil. Obligațiile, traducere de D. Dănișor, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009.

MATEI, Valeriu, AGACHE, Carmen Mariana, Nulitatea absolută. Prscripția extinctivă.Termenul de prescripție, Ed. Moroșan, București, 2014;

POP,Teofil, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, București, 1993;

POP, Liviu, POPA, Ionuț-Florin, VIDU, Stelian-Ioan, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Hamangiu, București, 2012;

REGHINI, Ionel, DIACONESCU, Șerban, VASILESCU, Paul, Introducere în dreptul civil, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, Bunurești, 2010;

TURIANU, Corneliu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Universitară, București, 2006;

UȚĂ, Lucia, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013;

VASILESCU, Paul, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012;

Codul civil din 26 noiembrie 1864;

Codul de procedură civilă;

Noul Cod civil și noul Cod de procedură civilă;

Articole și studii de specialitate

Revista Dreptul nr. 7/1990;

Revista Dreptul nr. 5/1995;

Revista Dreptul nr. 2/2010;

Revista Dreptul nr. 2/2012;

Acte normative

Legea nr. 16/1994 Legea arendării ( publicată în M. Of. nr. 170/05.03.2008);

Legea nr. 114/1996, Legea locuinței ( republicată în M. Of., Partea I, nr. 393/31.12.1997);

Legea nr. 7/1996, Legea cadastrului și a publicității imobiliare ( republicată în M. Of., Partea I, nr. 83/07.02.2013);

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 ( republicată în M. Of. nr. 279/04.04.2005);

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (publicată în M. Of., Partea I, nr. 511/24.07.2009);

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă ( publicată în M. Of., Partea I, nr. 485/15.07.2010);

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în apicare a noului Cod civil ( publicat în M. Of., Partea I, nr. 409/10.06.2011);

Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă ( publicată în M. Of. nr. 365/30.05.2012);

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 ( publicată în M. Of., Partea I, nr. 89/12.02.2013);

Surse Internet

http://www.dreptonline.ro

http://www.legex.ro

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

AVRAM, Marieta, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006;

BAIAȘ, Flavius-Antoniu, CHELARU, Eugen, CONSTANTINOVICI, Rodica și MACOVEI, Ioan, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Ediția 1. Revizuită, Ed. C.H.Beck, București, 2012;

BELEIU, Gheorghe, Drept civil român – Introducere în dreptul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

BOROI, Gabriel și ANGHELECU, Carla-Alexandra , Curs de drept civil. Partea generală.Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2012;

BOROI,Gabriel și STĂNCIULESCU, Liviu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

CĂPĂȚÂNĂ, Ovidiu, Tratat de drept civil, vol. I, partea generală, Ed. Academiei, București, 1989;

COSMA, Doru, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969;

COSMOVICI, Paul Mircea, Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație, Ed. All, București, 1994

DEAK, Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, ed. a IV-a actualizată de L. Mihai și R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2006;

DJUVARA, Mircea, Teoria generală a dreptului ( enciclopedie juridică), vol. II, Ed. Librăriei Socec&Co. SA, București, 1930

FLORESCU,Gabriela, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Hamangiu, București, 2008;

IFTIME, Elena, Introducere în studiul dreptului civil, Ed. Universității Suceava, 2003;

MALAURIE, Phillipe, AYNÉS, Laurent, STOFFEL, Phillipe, Drept civil. Obligațiile, traducere de D. Dănișor, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009.

MATEI, Valeriu, AGACHE, Carmen Mariana, Nulitatea absolută. Prscripția extinctivă.Termenul de prescripție, Ed. Moroșan, București, 2014;

POP,Teofil, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, București, 1993;

POP, Liviu, POPA, Ionuț-Florin, VIDU, Stelian-Ioan, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Hamangiu, București, 2012;

REGHINI, Ionel, DIACONESCU, Șerban, VASILESCU, Paul, Introducere în dreptul civil, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, Bunurești, 2010;

TURIANU, Corneliu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Universitară, București, 2006;

UȚĂ, Lucia, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013;

VASILESCU, Paul, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012;

Codul civil din 26 noiembrie 1864;

Codul de procedură civilă;

Noul Cod civil și noul Cod de procedură civilă;

Articole și studii de specialitate

Revista Dreptul nr. 7/1990;

Revista Dreptul nr. 5/1995;

Revista Dreptul nr. 2/2010;

Revista Dreptul nr. 2/2012;

Acte normative

Legea nr. 16/1994 Legea arendării ( publicată în M. Of. nr. 170/05.03.2008);

Legea nr. 114/1996, Legea locuinței ( republicată în M. Of., Partea I, nr. 393/31.12.1997);

Legea nr. 7/1996, Legea cadastrului și a publicității imobiliare ( republicată în M. Of., Partea I, nr. 83/07.02.2013);

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 ( republicată în M. Of. nr. 279/04.04.2005);

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (publicată în M. Of., Partea I, nr. 511/24.07.2009);

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă ( publicată în M. Of., Partea I, nr. 485/15.07.2010);

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în apicare a noului Cod civil ( publicat în M. Of., Partea I, nr. 409/10.06.2011);

Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă ( publicată în M. Of. nr. 365/30.05.2012);

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 ( publicată în M. Of., Partea I, nr. 89/12.02.2013);

Surse Internet

http://www.dreptonline.ro

http://www.legex.ro