Sanatoriul In Literatura Universala

Litere

Sanatoriul In Literatura Universala

Byadmin ianuarie 1, 2024

SANATORIUL ÎN LITERATURA UNIVERSALĂ

Introducere

La prima vedere lucrurile par simple, în ceea ce privește sanatoriul văzut din afară, detașat, fără a avea vreo tangență cu cineva de-acolo, deoarece îl vezi ca o instituție în care sunt internați oameni cu aceeași condiție, însă odată ce devii pacient sau iei contact cu oamenii de aici, cum este cazul doctorului Mihai, personajul din opera Cronica sanatoriului de Mihai Calciu, care a avut nevoie de doi-trei ani pentru a se readapta la viața de dinaintea exilării sale la un sanatoriu de TBC de la Brașov, readaptare la care a contribuit și dragostea tuturor celor apropiați lui: familie, rude, prieteni (după cum el însuși mărturisea: ,,Adaptarea după 15 ani la viața Bucureștiului a fost, în primii doi-trei ani, foarte grea. Cu toată dragostea ce mi-au arătat-o mama, sora și nepoțelul meu, toate celelalte rude și numeroși prieteni, între care Pia și Sașa nu se dezmințeau nici de data asta, toți simțind că trec prin momente grele, dorul de ai mei, cei pe care îi lăsasem la Brașov, mă mistuia, dimpreună cu nostalgia celor 15 ani de Warthe." (Calciu, 2006, 371) – trăiești o experiență care te zdruncină, te scoate din firesc, din normalitatea lucrurilor, îndemnându-te spre meditație, spre o lume mai profundă la care nu te-ai fi gândit până atunci. Te întorci spre interiorul tău, punându-ți o serie de întrebări în legătură cu marile teme ale omenirii: Ce este omul?, Ce este viața?, Ce este moartea?, Ce este timpul? și multe altele care vizează problematica omului în univers, întrebări la care și Thomas Mann a reflectat prin intermediul personajelor sale, internate fiind la sanatoriul Berghof, descris în capodopera sa universală, Muntele vrăjit. Acesta este și motivul pentru care scriitori moderni sau debutanți în ale deslușirii tainelor literaturii sub o anumită perspectivă, cum este în cazul de față, au ales ca temă sanatoriul în literatură.

Lucrarea de licență intitulată ,,Sanatoriul în literatura universală" este o analiză pe tema sanatoriului în literatura universală, având ca punct de plecare operele mai multor scriitori moderni universali: Aziluri: eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, scrisă de sociologul Erving Goffman, A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, de filozoful Michel Foulcault, Muntele vrăjit de romancierul german Thomas Mann, Întâmplări din irealitatea imediată și Inimi cicatrizate de Max Blecher, Cronica sanatoriului de Mihai Calciu.

Pentru a deveni pacient la un sanatoriu trebuie să parcurgi anumiți pași, să treci prin anumite perioade, care au fost caracterizate de sociologul Erving Goffman în cartea sa Aziluri…, prin urmare lui i-am acordat întâietate în tratarea temei licențe despre sanatoriu pentru că putem studia operele celorlalți prin raportare la studiul realizat de el însuși privind trăsăturile comune și generale.

Prima dată orice potențial candidat la funcția de internat într-un sanatoriu trebuie să aibă un simptom, urmat de o perioadă de pendulare între starea de sănătate și cea de boală, de refacere acasă, după care, văzând că balanța se înclină tot mai mult spre boală, treci de la faza de prepacient spre cea de pacient propriu-zis, internat, verdict dat de către un medic specialist. Ajuns aici treci printr-o perioadă de adaptare la noua lume cu care ai venit în contact. Viața ta se schimbă radical. Este cu totul o altă lume diferită de cea de până acum, o lume nemaiîntâlnită, deoarece există numai în spații limitate, izolate de lumea exterioară de unde ai provenit. Aici ți se schimbă statutul devenind un pacient internat. Urmează o fază pe care numai puțini o mai experimentează și anume aceea de fost pacient, în care individul își recapătă rolul în societate, adaptându-se, numai cu ajutorul dragostei și înțelegerii celor din jurul său.

Pornind de la semnificațiile în sens propriu ale acestui cuvânt în primul capitol, am pornit alături de Goffman sau Foucault, în cel de-al doilea capitol, redând realitatea socială a instituțiilor totale, o lume degradantă până la pierderea de sine, am fost părtaș, în al treilea capitol, la viața trăită sus, la sanatoriul Berghof, timp de șapte, de către tânărul german, Hans Castorp, al lui Thomas Mann, un sanatoriu văzut ca un cadru pentru inițierea lui într-o altă lume superioară celei din care provenise, după care am fost martori la suferința îndurată și depășită în cele din urmă, a lui Max Blecher, confesată în scrierile sale, în cel de-al patrulea capitol. Lucrarea este anticipată de un argument și finalizată de concluzii.

Primul capitol are rolul de a introduce tema sanatoriului, redând etimologia, semnificațiile acestui mediu artificial pentru a anticipa analiza acestei împărății a suferinței pe baza operelor amintite mai sus. În al doilea capitol, în urma observațiilor făcute în cadrul clinicilor medicale și a studiilor medicale întreprinse de către sociologul american Erving Goffman, am analizat sanatoriul ca o instituție ,,totală", o instituție în care se exercită puterea dinamică exprimată într-un exercițiu strategic și descrisă de filozoful Michel Foucault în cartea sa intitulată A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, o putere ce are rolul de a ,,fabrica" indivizi printr-o parcelare și o modelare instituționalizată a identităților confuze.

Al treilea capitol este dedicat studiului senatorului Berghof din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, în care atmosfera descrisă scoate în evidență rolul de a iniția internații pe o treaptă superioară evoluției lor, fără a prezenta degradarea fizică, alături de cea psihică, cum se întâmplă de altfel în operele lui Max Blecher din următorul capitol intitulat Sanatoriul în literatura română, autorul însuși fiind suferind de o boală cruntă și țintuit la pat. De altfel, prin experiența lui Hans Castorp, personajul principal creat de Thomas Mann, în Muntele vrăjit, trăită în acest sanatoriu internațional, cunoscând boala, moartea, suferința celorlalți chiar de timpuriu, autorul reușește să creeze un bildungsroman.

Dacă Thomas Mann a fost inspirat de acest sanatoriu din Davos, din Elveția, existent în realitate, pe când îi făcuse o vizită soției sale, precum și din corespondența pe care o purta cu aceasta, la Max Blecher boala necruțătoare a devenit ea însăși o sursă a scrisului său, devenind destul de personal. La Mihai Calciu observăm că, deși el reprezintă autoritatea, prin rolul pe care îl are de a prescrie tratamente stricte bolnavilor și de a le forma un program, el însuși va avea nevoie de un tratament al dragostei pentru a se readapta, atunci când se va întoarce acasă, la București, după o perioadă de 15 ani petrecuți în sanatoriul de la Brașov, ca un exilat. Chiar lui i s-a ,,făurit" un alt destin, de către autoritățile centrale.

Ultimul capitol surprinde concluziile personale care reies pe baza studierii operelor amintite din lucrarea de licență cu referire la tema propusă. Indiferent de rolul care determină tipul de sanatoriu: destinat bolnavilor TBC, bolilor cronice, bolilor psihice, toate aceste ,,instituții totale" au în comun câteva elemente care reies și din operele studiate în această lucrare: izolarea individului de lumea exterioară, separându-l de familie, renunțarea la timpul liber în favoarea unor reguli și tratamente stricte impuse de către autoritate, deculturalizarea instituționalizatului prin aceste procese de mortificare, cum le denumește Goffman, toate făcute cu scopul de a-l determina pe individ să nu se mai poată adapta la viața exterioară pentru a se reîntoarce. Este o lume diferită de cea din afară, din exterior, o microsocietată organizată după reguli proprii, modificând mentalitatea și psihicul oricărui individ care pătrunde și se integrează aici, într-un mod mai mult sau mai puțin voit din partea acestuia, printr-un simptom care în cele din urmă va deveni o boală care-l va obliga pe omul societății să adopte un alt statut, acela de bolnav, de suferind, de pacient.

Produsul experienței trăite într-un sanatoriu este omul inadaptat, care ne amintește de lumea fantastică a lui Mircea Eliade, când personajul principal, profesorul de muzică – Gavrilescu din La țigănci intră într-un așa-numit bordel al țigăncilor și care atunci când, după un timp, se întoarce în lumea reală, banală, din exterior, constată că locul lui nu mai era aici.

I. Sanatoriul – mediul artificial al oamenilor suferinzi

1. Etimologie și semnficațiile sanatoriului

Sanatoriul, în trecut, era un spital particular, o casă de sănătate destinat celor care au nevoie de aer curat și liniște pentru a se însănătoși. În ceea ce privește originea cuvântului, aceasta este din latină, fie de la substantivul ,,sanatorius", însemnând ,,care vindecă", fie din verbul ,,sonare", ,,sonatum" care se traduce prin ,,a însănătoși". Cuvântul ,în limba română, a fost preluat din limba franceză ,,sanatorium" care are aceeași semnificație.

Astăzi sanatoriul este o instituție medicală, climaterică sau balneară, destinată pentru îngrijirea bolnavilor cronici, reumatism, nevroze, în special a celor care suferă de tuberculoză, afecțiuni ale aparatului respirator sau pentru cei aflați în convalescență. Această instituție este amplasată prielnic la munte sau la mare, în locuri în care cei suferinzi au posibilitatea de a beneficia de factori naturali de cură: aerosoli, ape minerale, nămoluri curative, corelate cu: un regim special de tratament și odihnă, fizioterapie, alimentație dietetică .

În zilele noastre sunt și sanatorii care sunt construite pentru cei care au nevoie de recuperare sau repaus a capacității de muncă doar sub supraveghere medicală sau pentru cei care suferă de boli neuropsihice. De multe ori sanatoriu este văzut de cei neștiutori ca un ospiciu în care sunt tratați oamenii alienați mintal, iar pentru cel destinat persoanelor vârstnice este cunoscut sub numele de azil.

Sanatoriu este un mediu artificial, creat și pentru a fi protejați cei sănătoși de bolnavii care erau contagioși. În secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea o boală incurabilă, de temut, tuberculoza făcea ravagii în Europa și printre reprezentații literaturii, de unde a rezultat și tema sanatoriului. Prin urmare au luat ființă aceste sanatorii, în mijlocul pădurilor de munte. Aceste locuri erau benefice și pentru bolnavii care aveau nevoie de un aer ozonificat. Ceea ce este interesant este faptul că medicii internați și ei fără voia lor în aceste sanatorii au putut studia manifestările psihice ale acestei boli. Astfel au constatat că: lipsa de intimitate din interoriul acestor locuri ducea la un nevrotism accentuat, contagiozitatea producea și întreținea alienarea, iar febra și consumpția conduceau la stări euforice.

2. Sanatoriul –izvor de inspirație pentru scriitorul modern

Sanatoriul în sens larg poate fi privit ca o instituție, definită de Goffman instituție totală, în care intră orfelinatele, căminele pentru nevăzători, închisorile, lăgărele de concentare, școlile de internat, cazărmile militare și chiar schiturile și mănăstirile, fiecare având un anumit rol, dar în esență toate au funcția de izolare față de ceilalți oameni, de societate.

Scriitori care au luat contact în mod direct cu acest mediu, fiind ei înșiși bolnavi și internați aici, sau indirect, vizitându-i pe cei apropiați lor, au descris, fiecare după talentul lui, această lume care a dat naștere la adevărate capodopere de valoare universală, dezvoltând o veritabilă literatură în acest sens cu generarea unui nou fenomen literar. Toată creația se învârte în jurul morții, surprizând în mod diferit bolnavii contaminați cu această boală incurabilă care era pe-atunci.

Tema sanatoriului este o temă ce aparține literaturii moderne care atrage după sine meditații asupra: sinelui, redescoperându-l, morții și a vieții deoarece acest spațiu închis, limitat – sanatoriul – suspendat între cele două lumi, îndeamnă personajul la reflecție. Boala care, lăgărele de concentare, școlile de internat, cazărmile militare și chiar schiturile și mănăstirile, fiecare având un anumit rol, dar în esență toate au funcția de izolare față de ceilalți oameni, de societate.

Scriitori care au luat contact în mod direct cu acest mediu, fiind ei înșiși bolnavi și internați aici, sau indirect, vizitându-i pe cei apropiați lor, au descris, fiecare după talentul lui, această lume care a dat naștere la adevărate capodopere de valoare universală, dezvoltând o veritabilă literatură în acest sens cu generarea unui nou fenomen literar. Toată creația se învârte în jurul morții, surprizând în mod diferit bolnavii contaminați cu această boală incurabilă care era pe-atunci.

Tema sanatoriului este o temă ce aparține literaturii moderne care atrage după sine meditații asupra: sinelui, redescoperându-l, morții și a vieții deoarece acest spațiu închis, limitat – sanatoriul – suspendat între cele două lumi, îndeamnă personajul la reflecție. Boala care țintuiește trupul la pat este un alt motiv de meditație, izolând personajul într-un spațiu îngustat, însingurându-l, și îi determină pe oameni să aibă atitudini diferite în fața morții: unii se înfricoșează, alții se resemnează, unii se revoltă că nu și-au trăit viața, iar alții, ajung să înțeleagă sensul ei, în acest destin confuz al omului, acceptă totul ca un întreg.

Toate romanele de meditație, de reflecție sunt străbătute de sentimentul suprem de iubire față de: viață, sine, aproape. Chiar dacă pentru suferind dragostea, idila, nu se finalizează în plan orizontal, totuși forma ei supremă rămâne în orice final, care se dovedește continuu.

Autorii acestor romane care descriu suferința au fost, cei mai mulți, direct implicați în procesul evolutiv al bolii, cum e cazul lui Max Blecher, de aceea ele sunt străbătute de un puternic sentiment al tristeții trăite, simțite, al melancoliei și de aceea ele au un caracter de confesare a ceea ce observă trăind, simțind, dând romanelor un caracter autobiografic. Personajul suferind încearcă să evadeze din coșciugul lui organic pentru a-și crea o altă lume, o lume superioară oamenilor normali, sănătoși. Pe când autorii care sunt implicați în mod indirect, prin intermediul rudelor, Thomas Mann, Erving Goffman scriu romanele, având la bază confesiunile bolnavilor, studiile instituțiilor medicale, descrierea practicilor de acolo, din perspectiva unui observator și comentator, ca un studiu de analiză a ceea ce ei au văzut, și cu un spirit critic obiectiv, de pedagog, neatingând în cote maxime sentimentul de tristețe, de neputință, la nivelul propriei identități, trăite și simțite pe propria piele, ci a celor care sunt internați. Deosebirea dintre ei este aceea că Goffman redă realitatea socială așa cum este ea, celălalt Thomas Mann substituie într-o formă superioară viața prin artă.

Dintr-o mărturisire făcută de Thomas Mann aflăm că intenția lui, când a început să scrie romanul, a fost să nu facă o analiză critică a tuberculozei, ci ,,să educe omul pentru sănătate și viață": ,,În măsura în care o permite naivitatea sa ștrengărească l-am lăsat pe eroul meu să presimtă o nouă umanitate, trecând prin maladie și viață, prin cercetare pătimașă a lumii organice, prin întâmplarea medicală".

Goffman prezintă viața socială a instituționalizaților, redând o realitate crudă a pacienților care trec prin niște procese până la degradarea eului, ajutați și de tacticile celor care vor ,,binele" cu scopul de a deveni în cele din urmă așa-numitul pacient-model. La un moment dat face un rezumat al studiului său cu privire la realitatea socială a unei instituții totale: ,,În prezentarea lumii instituționalizaților am discutat procesele de înjosire, influențele reorganizatoare, strategiile de răspuns adoptate de instituționalizați și mediul cultural în care se dezvoltă."

Indiferent de stilul abordat, fiecare scriitor a avut ca punct de plecare în crearea capodoperelor lor, împărăția suferinzilor, sanatoriul și pentru că majoritatea au fost contaminați de boala secolului, tuberculoza mai mult sau mai puțin, această preocupare a fost reflectată în operele scriitorilor moderni.

II. Realitățile sociale ale instituțiilor în viziunile lui Goffman și Foucault

1. Sanatoriul – în cadrul instituțiilor totale ale lui Goffman

Viața unui instituționalizat, dar ca un observator al practicilor care se desfășoară în acest spațiu artificial, îngust, cu rol de izolare, nu ca un internat cu prescripție medicală, a fost trăită de sociologul și scriitorul american Erving Goffman care pe baza observațiilor și studiilor medicale făcute în diferite medii artificiale (la Centrul Clinic al Institutului Național pentru sănătate, timp de trei ani, și Spitalul St. Elizabeth din Washington în perioada 1955-1956, numit de către autor ,,Spitalul Central"), create pentru cei suferinți, a ajuns la concluzia potrivit căreia instituția totală ar fi definită (definiție întânită în cartea sa intitulată Aziluri: eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate) ca: ,,fiind un loc în care își desfășoară viața și activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar, despărțit de restul societății pentru o perioadă de timp apreciabilă și care duc împreună o viață strict delimitată, reglementată oficial de către instituție". Tot el în cartea amintită face o clasificare a instituțiilor totale, împărțită în 5 categorii:

1. instituții care au în grijă persoane neputincioase și inofensive, ca de exemplu: azilurile de bătrâni, orfelinate, căminele pentru nevăzători;

2. instituțiile pentru acele acele persoane considerate incapabile să-și poarte grija și care reprezintă o amenințare la adresa societății, după cum pot fi: sanatoriile TBC și spitalele de psihiatrie;

3. instituții create cu rolul de a proteja societatea de către cei care reprezintă o amenințare intenționată ca în cazul închisorilor, lagărelor de concentrare și cele de război;

4. instituții înființate cu scopul de a permite desfășurarea optimă a unor activități, precum școlile de internat, cazărmile militare, lagărele de muncă;

5. instituții destinate religiei cum ar fi mănăstirile și schiturile. Chiar dacă există o serie de caracteristici care le diferențiază, există unele criterii pe baza cărora se apropie, menționând trăsătura centrală a acestora: ,,dărâmarea granițelor care separă în mod natural sferele diferite ale vieții: dormitul, odihna (timpul liber) și munca."

Prin observație directă, participativă, și nu ca internat, Goffman a vrut să cunoască viața pacienților, instituționalizaților, așa cum ei o percep – subiectiv: ,,Am pornit de la premisa că rolul pe care ar fi trebuit să-l rezerv în vederea colectării dovezilor statistice necesare pentru un număr redus de afirmații m-ar fi împiedicat să obțin informații cu privire la calitatea și structura vieții sociale a pacienților. " (Goffman, 2004, 8) Intenția scrierii operei sale a fost subliniată și de criticul Robert Bastien care afirma:

,,Aziluri este o analiză profundă a vieții comunităților din «instituțiile totale» – universuri închise, cum ar fi spitalele de psihiatrie, închisorile, cazărmile militare, navele, școlile cu internat, mănăstirile etc. Autorul abordează fiecare aspect al acestora. urmărind mai cu seamă viața indivizilor instituționalizați, posibilitățile lor de adaptare și efectele pe care mediul le are asupra sinelui și identităților…Rezultatul este o lucrare colosală, rodul unei observații active într-un spital de psihiatrie american, ce oferă imaginea vieții de zi cu zi în acest mediu, văzută prin prisma instituționalizatului…De fapt, opinia lui Goffman poate fi percepută ca o invitație de a vedea și înțelege în alt mod realitatea Celuilalt – nu din unghiul convingerilor și certitudinilor noastre, ci mai degrabă prin prisma sensului pe care Celălalt îi acordă acestei realități având ca punct central contextul în care evoluează."

Opera sa nu este un roman de reflecție, ci o culegere de 4 eseuri intitulate sugestiv, punând accent pe exemplificările și explicațiile ororile instituțiilor totale cu scopul de a reda o realitate crudă, cunoscută, trezind inevitabil în cel care o citește un sentiment de revoltă și totodată de neputință de a schimba ceva. Autorul le prezintă succint în ,,Introducere" :

1. Despre caracteristicile instituțiilor locale ,,constituie o examinare generală a vieții sociale din aceste instituții, bazată în mare măsură pe două tipuri caracterizate de dobândirea fără voie a statutului de membru: spitalele de psihiatrie și închisorile".

2. Cariera morală a pacientului psihiatric ,,ia în considerare efectele inițiale ale instituționalizării asupra relațiilor sociale pe care le avea individul înainte să devină un pacient privat de libertate".

3. Viața clandestină a unei instituții publice ,,prezintă atașamentul pe care se așteaptă ca persoanele instituționalizate să-l manifeste față de căminul lor oțelit și, în detaliu, modul în care ele se pot distanța, într-o anumită măsură, față de aceste așteptări."

4. Modelul medical și spitalizare psihiatrică concentrează atenția asupra personalului ,,pentru a discuta, în cazul spitalelor de psihiatrie, rolul jucat de perspectiva medicală în modul de a i se prezenta pacientului realitatea situației sale.

Fiecare studiu-eseu prezintă o perspectivă sociologică asupra instituțiilor analizate diferită, iar detaliile empirice se concentrează în jurul unor concepte cheie.

Goffman ne prezintă o serie de: umiliri, batjocuri, exploatări, degradări umane ale celor instuționalizați, menite să zdruncine relațiile sociale cu toți cei apropiați pentru a duce, într-un mod treptat, în mai multe procese, la degradarea eului, preluând convingeri despre propria persoană de la gândirea celor din jur, mai ales a personalului instituției. Un prim pas spre pierderea propriei identități îl constituie pierderea numelui și înlocuirea lui cu un număr, după care urmează confiscarea și înlocuirea lucrurilor personale cu cele care aparțin instituției standardizate. Cea mai mare pedeapsă a internaților era să li se taie ,,grogul" timp de o zi sau săptămână: ,,Mai bine mi-ar lua aerul decât grogul!" (Goffman, 2004, 53)

Pacientul internat în spitalul de psihiatrie trebuie să-și însușească un sistem de privilegii (o cameră mai bună, un loc de muncă mai bun, posibilitatea de a părăsi spitalul, respect pentru personalul care-i vrea binele, micile atenții sub forma tigărilor sau a cafelei) și unul de sancțiuni (suspendarea privilegiilor, pedepsele fizice, psihice, primirea unor sarcini neplăcute, electroșocurile, izolarea). ,,Bunurile personale ale unui individ constituie o parte importantă a materialelor din care își construiește eul, dar în calitate de instituționalizat, ușurința cu care îl manevrează personalul tinde să crească o dată cu creșterea gradului în care este deposedat…În plus, intrarea într-o instituție totală presupune întotdeauna supunerea față de unele ritualuri de umilire și injosire."

Totodată el subliniază rolul negativ pe care și le-au asumat autoritățile acestor instituții prin intermediul acestora asupra instituționalizaților de a le distruge acestora propriul control : ,,instituțiile totale perturbă sau contaminează exact acele acțiuni care, în societatea civilă, au rolul de a-i confirma autorului lor și celor aflați în prezența sa că el are un anumit control asupra lumii proprii, că este o persoană cu autodeterminare, cu autonomie și cu libertate de "acțiune". " (Goffman, 2004, 48)

Cariera morală a bolnavului psihiatric are două laturi. O latură privește: poziția oficială, stilul de viață, chestiunile juridice ale internatului, iar cealaltă privește imaginea de sine și identitatea percepută. Orice pacient trebuie să treacă prin trei faze principale:

1. faza prepacientului este atunci când, pe baza unui simptom de tipul și-a pierdut mințile sau nu se mai poate controla, vine să se interneze în spital.

2. faza pacientului internat se întâmplă atunci când acesta trece printr-o perioadă de adaptare în noul mediu care este presărată cu mici acte de rebeliune în încercarea de a găsi sau inventa motive pentru care sunt internați: ,,Ceilalți de aici suferă de boli mintale, dar eu sufăr de un sistem nervos slab și de aici mi se trag fobiile astea" (Goffman, 2004, 138)

3. fost pacient, însă nu toți trec prin asta.

Intruziunea în viața personală are ca scop distrugerea oricăror elemente de organizare și individualizare a eului. . În psihiatrie sau criminologie boala mintală și deviantă devine obiect de sociologie numai în măsura în care alienării mentale i se adaugă alienarea socială, în procesul internării într-o instituție medicală sau penitenciar. . Acest mod se realizeză printr-o serie de tehnici de mortificare și dispozitive medicale care pe lângă rolul de separare a instituționalizatului de societate îl deposedează și de propria imagine de sine, impunându-i un rol social specific și anume acela de bolnav, influențîndu-i ulterior personalitatea.

În vederea adaptării și cooperării pe o perioadă de timp pacienților li se aplică o serie de metode sau tactici: tactica ,,retragerii situaționale", a regresiei, prin intermediul căreia instituționalizatul ajunge să nu mai acorde nicio atenție lucrurilor din exterior, ,,tactica inflexibilă" prin care cel în cauză refuză orice formă de cooperare, tactica ,,colonizării" care presupune oferirea de condiții pentru a se adapta la cerințele impuse, tactica ,,convertirii" în care fiecare are sarcina de a împărtăși concepția angajaților despre el ajungându-se la ceea ce ar trebui să fie pacientul model.

Interesantă este paralela dintre sanatoriul lui Thomas Mann din opera Muntele vrăjit o ,,instituție totală" descrisă în opera lui Goffman. În prima carte personajele, care părăseau sanatoriul se întorceau, plăteau, pentru așa-numita dezertare a lor, cum a fost și în cazul vărului lui Hans, Joachim Ziemssen, cu moartea, iar în a doua operă instituționalizații, deși își doreau să iasă din instituție, întâmpinau o frică de neadaptare în exterior și cei mai mulți reveneau . Goffman acuză autoritățile că nu-i ajută pe cei vindecați să se integreze în societate deoarece: ,,implicarea într-o entitate socială presupune atât angajare, cât și atașament." (Goffman, 2004, 155)

Goffman evidențiază scopul fiecărei organizări, fiind acela al supravegherii, funcție exercitată de un personal calificat, redus ca număr, asupra instituționalizaților. Între cele două tabere există un set de prejudecăți și de stereotipii ostile și înguste: ,,Angajații îi consideră adesea pe institutionalizați agresivi, ascunși și nedemni de încredere, în timp ce indivizii instituționalizați consideră de multe ori că membrii personalului sunt îngâmfați, aroganți și răutăcioși. Angajații tind să se simtă superiori, virtuoși, în timp ce instituționalizații tind să se simtă, în unele privințe cel puțin, inferiori, slabi, blamabili, vinovați.”

Studiind universurile carcerale ale societății contemporane, Goffman are ca obiectiv major să elaboreze ,,o teorie sociologică a structurii eului", obiectiv care este greu de găsit în operă deoarece ea abundă în detalii legate de organizarea existenței cotidiene, aflată sub influența determinărilor structurale instituționale și a interacțiunilor dintre personalul medical și bolnavi din cadrul unui spital de psihiatrie, și nu în sinteze utile care să clasifice în ce mod analiza vieții sociale cotidiene din aceste spitale de psihiatrie își aduce un aport la teoria sociologică general a eului. Deci eul este constrâns la rolul de bolnav mintal, interiorizat cu greu. Orice manifestare a instituționalizatului sau internatului, luat drept un simptom al dereglării sale psihice, este interpretat de către personalul medical care ia o serie de decizii psihoterapeutice sub formă de sancțiuni și recompense. Aceste obiective terapeutice au doar rolul de a masca grija personalului pentru organizarea comodă a activității sale.

Interesantă este concluzia la care a ajuns cercetarea sociologului American Erving Goffman, realizată la nivel microsocial, oferind o soluție de salvare a suferinzilor :

,,Pacienții psihiatrici se pot găsi legați într-un mod special. Ca să iasă din spital ori să-și ușureze viața înăuntrul lui, trebuie să arate că accept locul care li s-a acordat, iar locul care li s-a acordat constă în sprijinirea rolului ocupațional al celor care par să oblige la o asemenea convenție." (Goffman, 2004, 329)

Concluziile referitoare la studiul realizat de Goffman în opera sa intitulată Aziluri: eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate arată că instituțiile, indiferent de categorie, au câteva elemente comune: separarea de viața de familie, renunțarea la timpul liber, impunerea unui regim de activități, nerecompensarea financiar a cantității și calității muncii, deoarece banii nu au semnificația din exterior, deculturalizarea individului, având ca urmare dificultatea individului de a se readapta în lumea exterioară, proces numit de autor mortificare care are ca esență privarea individului de rolul pe care-l avea în societate, internatul devenind astfel un element oarecare în peisajul administrativ al organizației.

2. Sanatoriul – loc de exersare a puterii

Dacă opera lui Goffman trezește compasiune față de cei instuționalizați, cât și revoltă îndreptată spre cei care făuresc destinele acestor oameni și totodată neputința de a schimba ceva în această instituție, sentimente izvorâte din perspectiva unuia care a luat act de ceea ce se întâmplă prin intermediul parcurgerii studiului său și nu ca instuționalizat sau autoritate care să se ocupe de soarta celor internați, Michel Foucault în opera intitulată ,, A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii" se concentrează și reflectă asupra conceptului de putere, propunând să-și facă o analiză și o critică a sistemelor punitive, pentru a regândi evoluția strategiilor puterii și ale cunoașterii, pe baza istoriei sale. Drept urmare el inventează, după afirmația lui Sorin Antohi, ,,o nouă concepție despre putere", atribuindu-i cinci caracteristici:

1. Puterea este pozitivă. Chiar dacă autorul ne arată o imagine mai puțin indulgentă a puterii ca fiind negativă prin formele ei: punitivă, represivă, reactivă, ea este de fapt o producție continuă alimentată de nevoile umane, determinând o dinamică internă în sens creator. Prin urmare, puterea pozitivă, creatoare, care se regenerează prin participarea ,,pacienților" ei, în plan etic, va face din orice individ un așa-numit ,,colaborator" și propriul călău din orice victimă.

2. Puterea este extrateritorială. Definită de către autor ca proces, ansamblu de efecte și producție autorul delocalizează puterea, de aceea nu va mai fi găsită în spații fie privilegiate, fie circumscrise cum ar fi instituțiile statului, ci în într-un spațiu social discontinuu și eterogen. Astfel statul va apărea ca un efect general sau ca rezultat al unor structuri interactive, situate în planuri diferite.

3. Puterea este un exercițiu. În acest sens ea este văzută mai mult ca o strategie decât ca o posesiune, exercitată și nu deținută, prin urmare ea este un efect general al pozițiilor strategice ale clasei dominante și nu un privilegiu.

4. Puterea funcționează simultan la nivel macro și la nivel micro. Autorul vrea să arate că cele două niveluri coexistă și interacționează pentru că raportul macro∕ micro nu e caracterizat prin diferențe de: scară, talie, ambiții, resurse, nu e un dualism extrinsec

5. Puterea și cunoașterea sunt inseparabile. Foucault subliniază faptul că transformarea oricărei ființe umane în subiect este întotdeauna însoțită de constituirea subiectului într-un obiect de cunoaștere – nebun, bolnav – prin intermediul practicilor și discursurilor asociate, respectiv psihiatriei, medicinei clinice.

Acestor cinci caracteristici li se adaugă și istoricitatea, cu alte cuvinte autorul refuză conceptul universalității și apriorismului pentru a delimita analiza puterii penale.

Preluând din filosofia lui Jeremy Bertham despre panoptikon, Foucault vorbește despre relațiile de putere, supraveghere și arta repartizării într-un tip de instituție totală.

Despre putere și disciplină, dar în cadrul altor instituții cu caracter pedagogic, vorbește și Thomas Mann în capodopera sa ,,Muntele vrăjit" prin vocea iezuitului Naphta: ,,Toate instituțiile cu adevărat educative au știut, din totdeauna, ceea ce avea valoare cu adevărat în pedagogie: adică autoritatea absolută, disciplina de fier, sacrificiul, negarea eului, siluirea personalității…Bucuria tineretului cea mai profundă este supunerea."

De remarcat este faptul că pe parcursul celor patru părți ale operei stilul utilizat evidențează o ironie subtilă, frecvent reflexivă, acompaniată de o dispoziție instabilă, ludică, relativistă și sceptică. Fiecare parte are un titlu sugestiv pentru ceea ce discută Foucault de-a lungul capitolelor cu scopul de a face o analiză a sistemelor punitive care s-au schimbat cu timpul, și este structurată pe câte două-trei capitole. Prin urmare prima parte se numește ,,Supliciul", a doua ,,Pedeapsa", a treia ,,Disciplina" și a patra ,,Închisoarea".

Între el și Goffman există o apropiere în ceea ce privește descrierea diferitelor mijloace de tortură, pedepsire, din primele două părți ale operei și tehnicile de disciplinare care se aplicau atât în spital, cât și în armată, liceu sau închisoare, din partea a treia. Deși existau diferite procedee de disciplinare de multă vreme, în secolul a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, descrise cu lux de amănunte în cartea sa, disciplina avea drept scop fabricarea de corpuri supuse și exersate numite de autor drept ,,corpuri docile": ,,Disciplina se ocupă înainte de toate de repartizarea indivizilor în spațiu". Astfel, în spitale, se punea la punct un sistem de verificare a numărului de bolnavi, a identității acestora precum și a unităților de care aparțin, erau reglementate sosirile și plecările, pacienții erau obligați să rămână în saloane, fiecare pat având afișat numele celui care-l ocupă, iar oricine care primea îngrijiri era înscris într-un registru pe care medicul avea obligația să-l consulte în timpul vizitei. În cele din urmă s-a trecut și la izolarea contagioșilor.

3. Realitatea socială din sanatoriu din perspectivele lui Goffman și Foucault

Ambii autori în operele sale interpretează specificul unei instituții sociale, dar perspectivele de abordare a realităților sociale studiate se diferențiază. Astfel, Goffman descrie realitatea socială din spitalele de psihiatrie, Foulcault se concentrează mai ales asupra închisorilor.

Dacă Goffman preferă o analiză situațională de tip interacționist, încărcată pe alocuri de multiplicarea detaliilor empirice, pentru a reda complet perspectiva istorică asupra instituțiilor totale și a echilibra abordările funcționaliste anterioare realizate numai de personalul de specialitate, Foucault, dintr-o perspectivă istorică, analizează universul carceral, închisoarea care devine emblematică pentru un nou tip de societate în care, prin intermediul tuturor dispozitivelor polimorfe ale puterii statului, se acaparează întreaga existență a guvernanților, transformându-se într-o bioputere.

În viziunea personajului Naphta din Muntele vrăjit a lui Thomas Mann, reflectând ideologia din perioada secolului al XX-lea, acapararea puterii se realizează prin teroare: ,,Secretul și imperativul acestor vremuri nu sunt nici dezrobirea și nici împlinirea personalității. Ceea ce le trebuie, ceea ce cer, ceea ce vor avea – este teroarea."

Prin urmare în cele două opere ale lui Goffman și Foucault avem, pe de o parte, o analiză privind modul de organizare a vieții celor care suferă de boli psihice, ca reacție la condițiile în ceea ce privește structura instituțiilor totale și interacțiunile cu personalul medical, iar pe de altă parte, un studiu privind organizarea dispozitivelor de putere în practica supravegherii supușilor în închisoare, considerat un mediu ideal.

Ambele studii sprijină ideea potrivit căreia eul reprezintă, în condițiile normale date de pluralitatea instituțională din cadrul unei societăți, caracterizată printr-o multiplicitate de instituții sociale și grupuri de apartenență la care orice individ se raliază într-un mod voluntar, printr-o varietate a rolurilor care se impun din exterior, produsul multiplelor interacțiuni, în care indivizii se angajează și sunt angajați în viața de zi cu zi. Situația devine problematică în situația în care o instituție socială, spital de psihiatrie, închisoare sau mănăstire își fixează obiectivul de izolare completă a subiecților de restul societății, prin instituirea de reguli proprii, interne, de organizare a vieții sub pretextul că ia în stăpânire întreaga viața a individului, începând de la nevoile lui primare și până la apartenența socială.

Din păcate practicile acestea utilizate de către cei care din comoditate, nepăsare, obligativitate sau rea-voință asupra celor suferinzi nu numai că duc la izolarea lor de societate, dar lipsa contactului cu civilizația, cu noutatea, cu normalitatea, cu progresul, nu face decât să dezintegreze eul nu numai din punct de vedere social, moral, ci și spiritual.

III. Sanatoriul din ,,Muntele vrăjit" a lui Thomas Mann

1. Berghoful – o ipostază a superiorității omului

În timp ce Goffman și Foucault au redat cât se poate de realist atmosfera socială, cu tot ce implică ea, într-un cadru instituționalizat, Thomas Mann are meritul de a fi înlocuit realul prin ideal, viața prin artă. Prin spațiul sanatoriului el creează o metaforă a culturii care vindecă, scoțând individul în afara timpului. De altfel, viziunea asupra ideii de timp se înrudește oarecum, prin legarea de forța cuvântului rostit, cu cea din ,,O mie și una de nopți".

În anul 1912, Thomas Mann își vizitează, timp de câteva săptămâni, soția, internată într-un sanatoriu din Davos. Acestea coincid cu cele trei săptămâni pe care personajul său principal Hans Castorp voia să le petreacă la vărul său bolnav Joachim Zimssen și care s-au transformat, în roman, în șapte ani de detenție fantastică. Încă de la începutul sosirii sale, scriitorul, ca și eroul său s-a simțit bolnav, iar în urma unui control medical de rutină făcut de doi specialiști ai sanatoriul, Hans rămâne acolo ,,sus" o jumătate de an.

Preferința lui Thomas Mann de a transpune tentațiile din planul biografic într-un plan impersonal să le asimileze, să le transfigureze creator și să le depășească literar a culminat cu cea a lui de a scrie Muntele vrăjit, după cum însuși autorul mărturisea.

Într-o scrisoare deschisă, intitulată ,,Despre spiritul medicinii" adresată de către Thomas Mann editorului revistei ,,Medizinische Wochenschrift", autorul respinge tentativele de a stabili paralele primitive cu activitatea sanatoriilor din Davos.

Muntele vrăjit îmbogățește literatura universală cu specia romanul de notație intelectuală, romanul-eseu. Stilul său eseist reiese din faptul că această capodopera este încărcată de impresii și comentarii din diverse domenii: religie, artă, filosofie, psihanaliză. Acțiunea simplă, liniară, se desfășoară în cea mai mare parte la sanatoriul Berghof din Davos, Elveția.

Sanatoriul din opera lui Mann strânge la un loc toate forțele care acționează asupra omului modern într-o frescă intelectuală.

Pe undeva ne amintește de poveștile care se spuneau la Hanu Ancuței a lui Mihail Sadoveanu, însă aici se filozofează asupra unor teme ale omenirii despre: timp, iubire, moarte, viață, boală, trup, artă, morală, geniu, libertate. Alternativele de tipul: liberalism sau totalitarism, capitalism tradițional sau fascism, democrație sau dictatură, pace sau război, individ sau colectivitate, independență sau supunere, cultură sau barbarie, lumină sau întuneric, romantic sau clasic, liberalism sau obscurantism, moral sau imoral redau disputele, îmbrăcate în forme speculative, ale lui Settembrini și Naphta la care participă însuși ,,copilul răsfățat al vremii" cum îl numise Settembrini care se oferise să-l dăscălească.

Situată la înălțimi, Berghoful nu este numai un sanatoriu internațional, al celor suferinzi de tuberculoză, ci reprezintă o Europă în miniatură, formată din personaje venite din diverse colțuri ale vechiului continent (doctorul Blumenkohl din Odesa, doamna Salomon din Amsterdam, Marusia, domnul Albin, Elly originară din Copenhaga, olandezul Peeperkorn, italianul Lodovico Seetembrini, mexicanca poreclită Tous-le-deux, cehul Wenzel, rusoaica – Clavdia Chauchat, domnișoara Hermine Kleefeld, procurorul Paravant și domnișoara profesoară Engelhart, doamna Stör, tânărul Rasmussen și Anton Karlovici Ferge) agitată de luptele de idei din preajma Primului Război Mondial. De altfel aici, în împărăția bolii, au loc dispute dintre iluministul Settembrini și iezuitul Naphta, purtate pentru cucerirea sufletului tânărului inginer din Hamburg, Hans Castorp, și implicit pentru sufletul intelectualului european contemporan. Este interesant cum l-a conceput Thomas Mann pe dascălul lui Hans, ca pe un Don Quijote, angajat în lupte decisive cu morile de vânt, ridicol în noblețea sa, cu un zâmbet când binevoitor, când batjocoritor până la persiflare.

Prin intermediul descrierii atmosferei, creată și de personajele venite din diferite colțuri ale lumii a sanatoriului din Davos din Elveția, autorul prezintă o societate europeană dinaintea Primului Război Mondial, bolnavă și care se îndreaptă încet, dar sigur spre o catastrofă internațională.

Prin personajele sale, care locuiesc într-un spațiu în care boala i-a țintuit, Settembrini și Naphta, ,,homo humanus" și ,,princeps scholasticorum", gingașul ,,Satan" și necruțătorul ,,Joli jésuite à la petite tache humide", autorul vrea să exprime două universuri, două sisteme de gândire unilaterale. În Settembrini vedem, în aparență, un apărător al echilibrului, progresului, rațiunii, ,,literaturii", de pe poziția unui umanism tradițional și naiv, copiat după secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, iar în Naphta un iraționalist, mistic, apologet al barbariei. Pe umanistul italian l-a format antichitatea elină și romană ca Dante, Carducci și Garibaldi. În timp ce tânărul cu origini galițiene Leo Naphta era educat în colegiul Stella matutina, Settembrini ajungea sub oblăduirea spirituală a lui Pater Unterpertinger care-l convertește la catolicism.

Pe măsură ce Hans începe să se familiarizeze cu cei doi, se convinge de faptul că ambii protagoniști nu sunt decât niște ,,pălăvrăgii", primul descris fiind desfrânat și rău, iar cel de-al doilea un filistin și linear, că turnirurile lor sunt un ,,guazzabuglio", un zăgănit de arme ridicol, incapabil de a soluționa problemele omenirii. După întoarcerea din excursia revelatoare din munți Hans și-a mărturisit în sinea lui că dintre cei doi italianul îi este drag: ,,Deși ești, ce-i drept, numai flecar și flașnetar, te dovedești plin de cele mai bune intenții și-mi ești mai drag decât mititelul iezuit și terorist neânduplecat, călăul și sfichiuitorul spaniol cu ochelarii lui care aruncă fulgere, măcar că are întotdeauna dreptate când vă certați…când vă certați ca pedagogi pentru bunul meu suflet, așa cum o făceau Dumnezeu și Diavolul disputându-și omul din evul mediu."

Berghoful este de asemeni locul în care personajul principal Hans Castorp percepe altfel viața, reprezentând astfel o ipostază a superiorității omului. Autorul mărturisea, la banchetul organizat în cinstea sa, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de viață că ,,opera aceasta e legată de moarte, o înțelege, dar vrea binele vieții. Dragostea de viață e de două feluri: unul, simplu și robust, nu știe nimic despre moarte, celălalt știe, și numai acesta din urmă are o deplină valoare spirituală. Este dragostea de viață a artistului, poetului, scriitorului." La această concluzie ajunge și ,,neeroicul nostru erou" după ce a purtat o discuție cu femeia de care era îndrăgostit, Clavdia Chauchat, libertate genialitate, boală despre: ,,Există două drumuri care duc spre viață. Unul este cel obișnuit, direct, cinstit. Celălalt este periculos, duce la moarte și este drumul genial."

2. Sanatoriul Berghof – un templul al inițierii

Personajele care populează spațiul ,,de sus" au un statut deosebit față de cel al oamenilor de jos prin faptul că ei posedă experiența bolii și sunt în permanență în preajma morții. În acest spațiu simbolic intitulat ,,Muntele vrăjit" timpul și sentimentele se desfășoară într-un ritm lent, diferit de cel al celor de jos, având o doză mitică, transformându-se în eternitate. De aici reiese poate și rigurozitatea scrierii sale, construit pe un discurs demonstrativ, aproape didacticist. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, la fel ca în romanul Moromeții a lui Marin Preda, când se instalează comunismul la putere, ,,timpul nu mai are răbdare", (nu mai are răbdare nici Hans, dornic să se înroleze ca alți tineri într-un război despre care nu se știa nimic, pentru a deveni carne de tun) și vraja de la Berghof se risipește.

Hans Castorp se aventurează într-o călătorie pedagogică pentru a descoperi misterul vieții, fără voia lui la început, pe motiv că nu se poate ,,aclimatiza", dar până acolo autorul descrie pe scurt faza de prepacient, prin care trebuie să treacă Hans pentru a ajunge la sanatoriu, fază pe care a caracterizat-o Goffman: ,,Era în pragul vârstei de douăzeci și trei de ani, când întreprinse călătoria în cursul căreia l-am întâlnit. …se pregătea să inte la Tunder & Wilms, ca inginer voluntar ca să-și facă pe șantier stagiul de practică. Dar ajuns în acest punct, drumul său luă pentru început următoarea întorsătură…își dădu seama că e mult mai obosit și prin urmare doctorul Heidekind îi recomandă să petreacă câteva săptămâni în creierul munților." (Mann, 1969, 50)

Eroul vrea să pătrundă în tainicul ,,templu al inițierii", Berghoful, un spațiu artificial cu o lume a ideilor, care devine un loc supranatural, un loc vrăjit, în care se desfășoară competiții banale și senzaționale în scopul cuceririi sufletului său. Filistin la început, încercând să se desprindă de atracția ciudată pe care-l fascina, tânărul devine în cele din urmă captiv de această lume, o lume în care ziua trece după un program imuabil, iar programul care în ciuda faptului că este supus tratamentelor medicale și regulilor scrise dă impresia de libertate. La început, Hans nu ia în serios șederea lui aici și nici obiceiurile după care se desfășoară viața celor de aici: se amuză copios, ironizează, se distrează pe seama personajelor, dar cu timpul începe să simtă o curiozitate bolnăvicioasă față de acest mediu care este diferit de cel din care provine, devenit pacient, în urma unei consultații de rutină. Acest loc este dominată de un aer de fantezie: ,,În sufragerie erau aranjate șapte mese (la fiecare va sta eroul nostru în decursul celor șapte ani, încheindu-și stadiul în cele din urmă)…Sala era construită în acel stil modern care reușea să imprime celei mai severe simplități o anumită trăsătură de fantezie." (Mann, 1969, 67-68) Pentru început ,,eroul nostru neerou" se aventurează în ,,placet expiri", după cum afirma dascălul său Settembrini, implicându-se în partea organică a ființelor, adâncindu-se în cugetări filosofice, cuprins de spiritul naturii și meditând asupra vieții și a morții.

Thomas Mann subliniază rolul pe care orice individ trebuie să-l aibă pentru a-și depăși condiția: ,,Omul, ca individ, trăiește nu numai viața personală, ci participă, de asemenea, conștient sau inconștient, la aceea a timpului și a contemporanilor." (Mann, 1969, 50)

Toți cei care iau contact cu această lume trăiesc seducția ideii care are drept rezultat faptul că nu se mai pot desprinde de acest letargic univers. Cel care încearcă să părăsească, să abandoneze sanatoriul moare, cum este și în cazul vărului său, Joachim Ziemssen, nepotul vitreg al răposatei sale mame.

Interesantă este intenția autorului în schițarea destinului personajului său principal, fără de care nu ar fi fost posibilă crearea vastă a operei sale: ,,Hans Castorp nu era un geniu, nici un imbecil, și dacă, pentru a-l caracteriza am ocolit cuvântul ,,mediocru", am făcut-o numai fiindcă nu are nicio legătură inteligența sau cu modesta sa persoană, deci numai din respect pentru destinul său, căruia suntem siliți să-i acordăm o oarecare importanță ce trece dincolo de persoana lui…Hans Castorp n-avea nici pe una, nici pe cealaltă, nu era așadar, orice s-ar zice, decât un om mediocru, deși un înțeles dintre cele mai vrednice de cinste ." (Mann, 1969, 49)

Nu întâmplător Hans ajunge pe tărâmul suferințelor, al celor pe care moartea îi pândește zi de zi. El cunoaște de timpuriu moartea, deoarece rămâne de mic orfan și singur, lucruri pe care tânărul le întâlnește aici în acest loc delimitat de lumea de jos și căruia îi sunt familiare. Chiar dacă vine aici ca simplu vizitator, cu timpul devine pacient, se integrează inconștient în comunitatea majoritară a monomanilor degradați de suferință, izolându-se tot mai mult de ,,lumea de jos" refugiindu-se în singurătate și dedicându-se studiului, îngrijirii intelectuale și sufletești. Ajunge la un nivel superior al evoluției sale când nu mai poate avea concepțiile și nici să mai perceapă viața celor «de jos, din vale», conștientizând în același timp faptul că nu se va mai putea întoarce vreodată în mijlocul lor pentru că el aparține acum «celor de sus». Cu toate acestea el nu va cunoaște viața în profunzime și va fi supus influențelor.

Un inadaptat al vieții «celor de sus» rămâne Joachim, vărul său, pentru că refuză cu încăpățânare să o facă deoarece el vrea să-și reia viața la șes. Obișnuit cu rigoarea regimului militar, căruia i se dedică trup și suflet, reușește temporar să îndure totul prin tăcere și supunere. În cele din urmă se simte puternic atras de datoria militărească și pleacă să-și reia serviciul militar, întrerupt din cauza bolii, forțându-și trupul bolnav care îi limita voința și-l ținea țintuit în sanatoriu. După ce are parte de succese și decorații, boala recidivează și Joachim se întoarce la Berghof fiind pedepsit pentru părăsirea «muntelui vrăjit». Datorită demnității cu care și-a înfruntat condiția umană limitată și vitregă el va avea parte de o moarte eroică.

Durata șederii fiecărui internat la Berghof este determinată de către doctorul Behrens, poreclit Radamente, după zeul care judecau oamenii la intrarea în Infern, împreună cu Minos. De altfel, chiar de la prima întâlnire, doctorul îl consideră pe Hans «cam anemic», îndoindu-se de sănătatea de neclintit pe care acesta credea că o posedă.

3. Timpul sanatorial sub observația lui Thomas Mann

Întreaga acțiune simplă, ce are loc la începutul secolului al XX-lea din vastul roman modern al lui Thomas Mann, se desfășoară la sanatoriul Berghof, din Davos, din Elveția, și constituie un pretext pentru discuții în care se reflectă mișcarea de idei caracteristică acelei perioade. Pentru a descrie societatea europeană dominată de o lume bolnavă dinaintea Primului Război Mondial, mărturisind timpul, autorul german alege ca loc al povestirii un sanatoriu destinat bolnavilor de tuberculoză, pentru că aici viața are alt sens, curge altfel. Astfel boala, plictisul, moartea sunt descrise într-un mod agale, alene, într-un ritm lent, încet, dovadă că omul nu vrea să dezerteze și viața nu vrea să se predea așa ușor.

Personajul principal Hans Castorp vine în vizită la vărul său pentru trei săptămâni, dar vizita sa se prelungește din cauza începutului de tuberculoză și astfel devine dintr-un simplu vizitator un adevărat internat, timp de șapte ani, până la izbucnirea Primului Război Mondial, momentul în care devine imposibilă orice existență în afara timpului. De când i se confirmă oficial debutul bolii, de către medicul poreclit sugestiv Radamente, Hans începe un proces lung de ,,aclimatizare" prin adoptarea obiceiurilor pacienților, începe să lege prietenii cu ei și își dedică timpul lui de repaos preocupărilor diverse: studiază botanica și anatomia și se lasă purtat în lungi discuții, deseori controversate, cu umanistul Settembrini și radicalul Naphta. În cei șapte ani, Hans Castorp va renunța la ceas și calendar, deoarece timpul se scurge aici după alte repere, instrumente: reguli, tratamente stricte, obiceiuri, toate aparținând pacienților internți aici, suferinzi de tuberculoză: ,,Cei șapte ani pe care Hans îi petrece pe înălțimi, înălțimi asupra cărora fusese avertizat de Settembrini că echivalează cu adâncurile, reprezintă ,,o fracțiune de timp mitic-picturală." Aici sus personajul va ieși în afara timpului, se va îndrăgosti de frumoasa rusoaică, Clavdia Chauchat, experimentând gelozia, va fi inițiat de către doi înțelepți, cu viziuni și concepții radical opuse, Settembrini și Naphta, în ale sufletului, va contempla munții, petrecându-și, așezat într-un șezlong pe balconul sanatoriului, nopțile reci. Astfel duhul povestirii va înainta cu o lentoare maiestuoasă în acest roman.

Și cititorul, ca să poată să se apropie de Muntele vrăjit, este obligat să fie dispus să iasă în afara timpului și să-l urmeze pe Hans, personajul reflector, în lumea aceasta deosebită a sanatoriului de care eroul se sustrage la început pentru ca mai apoi să se transforme treptat, simțindu-se unul dintre cei de sus, unul din aceia care înțelege viața pentru că trăiește în vecinătatea morții. Și când să se ,,aclimatizeze" și cititorul cu acest loc vrăjit, tocmai atunci se aud ecourile evenimentelor lumii de jos care tulbură armonia și înțelepciunea deoarece se pregătesc pentru al doilea război mondial. Seninătatea internaților în fața morții dispare, deoarece un alt tip de moarte se apropie, iar sanatoriul cu întreaga sa familie internațională se întoarce de unde a plecat, în timp.

Pesemne că prin crearea operei vaste, Muntele vrăjit, o adevărată capodoperă universală prin meditația asupra timpului, a umanismului, a bolii, autorul, Thomas Mann, va rămâne un adevărat creator centrat pe literatura ideilor, pe complex, pe intelectualism, autor a unui discurs prelungit în timp și înțesat de dezbateri, discuții, informații din vaste domenii: filosofie, medicină, teologie, psihologie, muzică

IV. Sanatoriu în literatura română

1. Sanatoriul – un loc al vindecării

Tema sanatoriului a fost și este dezbătută în scrierile literare și de scriitorii români, într-o notă mai mult sau mai puțin optimistă.

Dacă până acum am vorbit de o lume a neadaptaților, fără întoarcere a instituționalizaților în societate, de o lume autoritară care le dicta internaților o serie de reguli și norme proprii, modificându-le conștiința, întreaga viață spirituală, făcându-i neputincioși pentru lumea din exterior și astfel neavând altă soluție, în momentul când plecau decât reîntoarcerea lor tot aici, iată că în literatura română putem vorbi și de un exemplu pozitiv, o excepție care întărește regula. Este cazul scriitorului contemporan Vasile Baghiu care s-a vindecat, el însuși fiind pacient într-o astfel de ,,instituție totală."

Pentru cei mai mulți internați lumea din sanatoriu este o experiență limitată prin normele, regulile, tratamentele stricte recomandate, însă confesiunea publică a autorului amintit confirmă exact contrariul.

Într-un interviu acordat scriitorului Vasile Baghiu acesta, el însuși a fost internat într-un astfel de sanatoriu, mărturisea: ,,Sanatoriul este o temă principală. Suferințele care pândeau la tot pasul în acel sanatoriu m-au vindecat în bună parte de orgoliul pe care ești tentat să-l ai ca scriitor." În acest mediu propice, peste ani, privind experiența acumulată acolo, dar dintr-o perspectivă detașată, au luat naștere poema Fantoma scriitorului și romanul Ospiciu. Sanatoriul a avut pentru acest scriitor un efect benefic de vindecare și iluminare, în ciuda faptului că viața trăită acolo este o ,,experiență limitată", după cum se confesa: ,, …suferințele cauzate de boală și moartea care pândea la tot pasul mi-au potolit vanitățile puerile, frustrările de autor nepublicat", obținând în cele din urmă ,,detașarea față de frământările și orgoliile oamenilor legați de succes și faimă". Ceea ce a fost interesant , trăind în acel loc, a fost faptul că ,,viața și moartea se tolerau reciproc". A văzut cum oamenii se resemnează în fața morții, fiind ei înșiși pândiți pas cu pas de ea, ajungând ca ea – moartea- să fie în cele din urmă integrată în cotidian și aparținând vieții. Toate acele experiențe le-a trăit tânăr fiind cu aspirații înalte: ,,Visam să cunosc viața și să o scriu!" .

2. Cronica sanatoriului redactată de Mihai Calciu

Dragoste, manifestată sub toate formele ei, față de persoana iubită, față de persoana apropiată, față de oameni, față de meserie, față de pacienți plutește și domină în această epopee a unui cuplu, a unor familii, a unui colectiv multi-etnic, presărată de exemple de dăruire, de momente de fericire, de fapte eroice, în ciuda greutăților impuse de autoritățile acelor vremuri tulburi și sumbre, ce creează situații dramatice.

Doctorul pediatru Mihai, prin intermediul unui curs cu subspecialitatea ftiziopediatrie, în anul universitar 1950, la București, o întâlnește pe viitoarea lui soție, doctor și ea, Radu Beatrice, fiica unui renumit doctor din Arad, la care a remarcat ,,limbajul medical, amplu și fluent, abilitatea examinării copiilor și discernământul în susținerea diagnosticelor." (Calciu, 2006, p.7) La scurt timp după ce ei se cunosc doctorul Mihai este trimis de profesorul Nasta, în urma convocării celor 9 membri ai colectivului de catedră, la un sanatoriu de TBC pentru copii, la Brașov.

Cu ajutorul unor persoane de la Consiliul Central al Sindicatelor CSS, care verifica sanatoriile, aflăm și detaliile care alcătuiesc imaginea degradantă a unui spital de TBC, la Bran, diferită de ceea ce găsise în cel de la Brașov, sanatoriul de la Stejeriș, de care se ocupa și tânăra familie de doctori, dedicată cu trup și suflet meseriei: ,,Interlocutoarele au început să ne relateze lucruri deadreptul îngrozitoare. Bolnavi neîngrijiți, nespălați, nerași de săptămâni, cu efecte de corp și de pat indescriptibil de murdare, cazuri grave, alături de cazuri aparent ușoare, stând câte 2 în același pat. În câteva saloane cu bolnavi agonizați au văzut cu ochii lor cum unii bolnavi dintre ei aveau urechile mâncate recent de șobolani. Gunoiul și mizeria colcăiau în tot locul, nu numai prin colțuri, ci și prin mijlocul camerelor…Feluri de mâncare, adevărate lături…Nici cele mai crunte condiții de lazaret nu pot fi asemuite cu cele de la sanatoriul Bran. "(Calciu, 2006, p.71)

Chiar dacă nu a fost pacient, personajul principal fiind ,,internat" temporar aici, deoarece avea grijă de pacienți și seara mergea acasă, în garsoniera lui, de la Warthe, și chiar în concedii, totuși experiența trăită aici îi va zdruncina interiorul, atunci când acesta se va reîntoarce, după 15 ani, acasă în capitală, pentru că mereu își va aminti de imaginea sanatoriului. Dragostea rudelor, a prietenilor apropiați, îl va face să se reintegreze după 2-3 ani, acasă, în orașul natal: ,,Cu imaginea sanatoriului de altă dată ce-mi va stărui totdeauna în minte, suprapusă pe aspectul degradării actuale, mi-am pus întrebarea clasică: Quid prodest? Întrebare care mă va obseda decenii." (Calciu, 2006, p.382)

Prin urmare dragoste îl va salva pe eroul nostru pentru a se readapta deoarece dragostea este și cel mai eficace remediu al tuturor bolilor, în special al celor psihice.

3. ,,Inimile cicatrizate" în ,,Întâmplările din irealitatea imediată" a lui Max Blecher

Un alt scriitor român, de origine evreiască, Max Blecher, a descris viața dintr-un sanatoriu, el însuși fiind suferind de o boală incurabilă din acea perioadă, morbul lui Pott, tuberculoză la coloana vertebrată. Autor din perioada interbelică, adept al mișcărilor avangardiste, având în scrierile sale influențe din Kafka, Robert Wasler, Bruno Schultz, s-a remarcat, în scrierile sale, prin capacitatea ,,de a se instala în nenorocire, de a o accepta ca o condiție a vieții curente", după cum a remarcat Ov. S. Crohmălniceanu. Max Blecher este unic, după cum îl caracteriza Camil Baltazar ,,și prin simțul de umor prin care autorul încearcă să depășească latura tragică a existenței sale". Experiența sa de pacient al sanatoriilor din: Berck-sur-mer, din Franța, Leysin, din Elveția și Techirghiol a fost relatată în mod artistic în romanele Întâmplări din irealitatea imediată și în Inimi cicatrizate, unde personajele trăiesc adevărate drame, determinând implicații profunde asupra destinului uman.

În Întâmplări din irealitatea imediată asistăm la o adevărată degringoladă a autorului, produsă de confuzia dintre ,,personagiul abstract" și ,,persoana mea reală": ,,Realitatea unică și limitată a ființei noastre unice și limitate seamănă cu un coșmar nocturn din care însă nimeni nu ne trezește: «bizara aventură de a fi om» nu este decât această zbatere inutilă în ghearele unei condiții din care nu există ieșire, cu excepția unor rare și pasagere momente de beatitudine, când identitatea noastră este suspendată și ne îngăduie, ca într-un vis frumos de aceasta dată, să participăm la existența esențială, profundă și infinită a Marelui Tot; când, cu alte cuvinte, Je est un Autre.", afirma Nicolae Manolescu, pe când definea pe scurt existența oricăruia dintre noi, raportându-se la personajul principal al narațiunii.

Din punctual de vedere al construcției putem afirma că romanul autobiografic Întâmplări din irealitatea imediată, a cărui acțiune se desfășoară într-un sanatoriu de tuberculoși, este unul al formării unui personaj, un bildungsroman, părere exprimată și de Doris Mironescu: ,,Întâmplări din irealitatea imediată este, sub raportul construcției, un roman care își camuflează structura romanescă sau, mai bine, un roman de formare a unui personaj care nu accept idea că personalitatea sa ar putea fi rezultatul unui banal process de colectare a elementelor disparate într-o formulă aleatorie. Autobiografia unui fanatic înverșunat care neagă însăși posibilitatea de a scrie autobiografie.

Cu o astfel de problemă de identitate în punctul său de pornire, nu e de mirare că romanul blecherian a profitat la maximum de pe urma poziției sale de «dublu outsider», atât față de zona romanescului pur, cât și față de aceea a poeticului pur, rămânând o «enigmă nesplicată», a literaturii române, fascinându-și cititorii și chemându-i, până astăzi la relectură…Carte a suferinței și a memoriei, Vizuina luminată completează opera lui M. Blecher pe latura vizionarismului spectaculos, care dizlocă realitatea și o pune sub semnul întrebării."

Romanul experiență din perioada interbelică este compus din episoade ale unei povești ,,pentru sine" cu scopul recuperării ,,sinelui", conturând, pe măsură ce narațiunea înaintează, identitatea personajului nararator, a unei ultime și disperate încercări de a închega o identitate dispersată, într-o manieră particulară, provocând astfel pierderea atributelor narative.

Scrisă în condiții de neimaginat, autorul însuși fiind suferind de tuberculoză, opera sa poartă amprenta experienței sale de suferind, aducând o nouă viziune și problematică în literatura acelei vremi: ,,Cartea dlui Blecher aduce o experiență lăuntrică, o extrem de acută sensibilitate și o inteligență lucidă, stăpână pe resorturile unei dureroase singuratăți morale. Accentul ei de confesiune, de sinceritate excepțională îi conferă [] originalitate" (Pompiliu Constantinescu).

În Jurnalul de sanatoriu Max Blecher își mărturisea originea scrierii sale, de altfel la el confesiunea este într-o creație pură, aducând în literature română un adevărat fenomen: ,,Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată…Nu este nicio diferență între lumea exterioară și cea a imaginilor mentale " .

În încercarea de a găsi esența ascunsă a lucrurilor, întâmplărilor și oamenilor, de a descifra substanța precum și semnificațiile realității concrete, personajul-erou sfârșește prin a da o nouă interpretare lumii exterioare așa cum acesta o percepe prin anularea a ceea ce este comun și banal, transformând-o într-o ,,irealitate imediată" ilogică și absurdă, fantastic și halucinantă. Max Blecher redă personajele abulice, fără țintă, aflată parcă în transă, în spații blestemate, ca la Bruno Schultz. Scriitorul Bruno Schultz construiește un univers oniric, al cărui personaj este propriul tată care este afectat de o boală neaparținută tuberculoșilor, ca la Thomas Mann din opera amintită, ci din sfera bolilor psihice, ce seamănă mai mult a demență, de care a aparținut în realitate. Prin urmare povestirea este deseori fragmentată, urmând un traseu atipic care lasă multe întrebări și explicații în suspensie, lăsând impresia că lumea imaginară se desfășoară după o logică proprie. Și stilul lui Schultz se apropie foarte mult de Kafka, dar există o deosebire între cei doi prin faptul că el își păstrează încrederea în puterea rațiunii, în ciuda faptului că acesta coboară într-o lume ciudată și absurdă. Cititorul lui Max Blecher pătrunde într-o lume în care se percepe senzația de totală descompunere a organicului, de entropie, în fața căreia nimic nu poate să i se opună.

De remarcat este faptul că toate senzațiile se manifestă, se desfășoară la nivel epidermic, astfel ca personajul să simtă transformarea ca o metamorfoză demoniacă, asemănătoare cu a personajului lui Bruno Schultz, Jakub.

Asistăm parcă la aceleași dematerializări la care a fost supus și magul lui Mircea Eliade din ,,Secretul doctorului Honigberger": ,,Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai știu cine sunt și unde mă aflu." Semnificativă este dedublarea personajului: ,,Acest personagiu abstract și persoana mea reală îmi dispută convingerea unei forțe egale."

Autorul scoate în evidență tragismul prin care trece personajul său care este de fapt al oricărui muritor, suferind de teroarea biologicului efemer și care trăiește, într-o scenă memorabilă, cufundarea în noroi ca o asumare a destinului, fiind conștient până în ultimul moment. Astfel coborârea spre Tartar este realizată prin trecerea de la ,,irealitatea imediată" la ,,realitatea imediată" a sanatoriului Berck-sur-mer.

Separarea trupului ,,soma" de suflet ,,pneuma" are loc în momente de maximă concentrare, atunci când spațiul este privit cu un ochi devorator al unui ciclop, din toate direcțiile și când împreună cu bolnavul este supus unei forțe extraordinare, scoțând în evidență, pe de o parte latura pieritoare, efemeră, supusă suferințelor cărnii și pe de altă parte latura indestructibilă a omului.

În această odaie, personajul modern, chiar dacă este supus degradării biologice continue, se regăsește, în ciuda faptului că finalul pare să fie continuu, simțindu-se singurătatea și depărtarea, iar scriitorul nu-și mai găsește nici măcar identitatea: ,,Teribila întrebare «cine anume sunt» trăiește atunci în mine ca un corp în întregime nou, crescut în mine cu o piele și niște organe ce-mi sunt complet necunoscute."

În romanul Inimi cicatrizate, un roman al amintirilor, autobiografic, se prezintă începutul bolii autorului la personajul Emanuel care suferă de tuberculoză osoasă, fiind internat într-un sanatoriu de lângă Paris. Universul literar este îngrădit de suferință, autorul, descriind senzațiile devastatoare ale bolii. Însă înainte ca boala să se manifeste, de observat este faptul cum autorul suferind înregistrează o agresivitate sistematizată, gradată a exteriorului, a universului, îndreptată asupra sa, observație realizată de Ovd. S. Crohmălniceanu asupra scrierii sale: ,,Înainte ca boala să se manifeste, el înregistrează o agresivitate sistematică a universului, îndreptată împotriva sa. Există locuri virane sau închise, care îi provoacă invariabil stări de leșin voluptuos, prevestite printr-o bizară beție olfactivă. Lucrurile ies din neutralitatea lor și-l asaltează, căutând să-l fascineze sau să-l terorizeze."

Deși este imobilizat într-un sarcofag de ghips care-i limitează mișcările, producându-i suferință, personajul, care reprezintă un alter-ego al autorului, încearcă să evadeze din viața de zi cu zi, dar și din sanatoriul macabru, săpând, la propriu, luni de zile în interiorul sarcofagului. Sfârșește abandonându-și munca, fiind frustrat de actul său de lașitate.

Autorul ne arată o lume cu pacienți care deși sunt supuși durerii au destule resurse pentru a genera sentimente puternice, de dragoste, să fie mai vii înainte de moarte, trăind și experimentând trăiri ca și cei sănătoși, normali. Prin urmare aici au loc aventuri romantice, sindrofii ce par ciudate și ne apar suprarealiste, cu pacienți care petrec în patul de fier.

Dintre toți pacienții, autorul se oprește la iubita personajului, Solange, de care se va despărți dureros, pe motiv că nu au niciun viitor. Aflat într-un cărucior cu rotile, Emanuel navighează prin sanatoriu, prilej prin care autorul ne dezvăluie o lume fascinantă, descriind sălile de mese, banchetele, petrecerile la care pacienții, îmbrăcați elegant, chefuiesc doi câte doi, într-o lume orizontală. Aici la sanatoriu se fac și operații nereușite, iar camerele închise cu bandă adezivă în jurul ușii este semn de deces al celor care le ocupau și care vor fi fumegați.

Cartea este dominată de un sentiment al melancoliei autorului generată de o viață neîmplinită care trebuie continuată chiar dacă finalul este predictibil și inevitabil. În această aventură personală rămâne doar visul care nu poate fi înlocuit care se va termina irevocabil: l'autre c'est moi.

Lumea modernă cuprinde o literatura modernă cu personaje maladive, opusă literaturii romantice. Explicația ar putea fi simplă: are loc o diluare avansată a sacrului în profan, iar rădăcinile arhetipale ale civilizației nu mai constituie o bază de mister și poezie a oamenilor contemporani.

Nu mulți sunt scriitorii sau criticii care au abordat boala, sanatoriul, ca teme centrale în crearea propriul opere. Un exemplu de critic literar care ura boala și împreună cu ea și scriitorii care o abordau în scrierii lor a fost dat de Nicolae Manolescu, în 2004, în persoana lui G. Călinescu:

,,Eu știu un caz celebru, în care un scriitor a ieșit din canon și n-a reintrat nici până astăzi, numai pentru că cel care făcea canonul la data aceea ura scriitorii și cărțile în care era vorba despre boală, mă refer la Blecher și la Călinescu. Lui Călinescu nu-i plăceau cărțile despre boală. Nu putea să suporte Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. I se părea o carte tâmpită. Din cauză că Blecher era bolnav și literatura lui reflecta chestia asta, el i-a dat lui Blecher zece rânduri în Istoria literaturii…făcându-l țăndări. Rezultatul a fost că Blecher nu este nici astăzi un scriitor canonic. Devine, începe să, dar nu e."

Concluzii

Fiecare autor a perceput și a descris realitatea socială dintr-un sanatoriu din perspective diferite. Prin urmare literatura universală s-a îmbogățit cu:

un studiu, intitulat Aziluri: eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, realizat asupra a tot ce reprezintă o instituție totală din perspectiva unui sociolog, în persoana lui Erving Goffman, în care predomină un sentiment de compasiune și neputință față de cei aflați în suferință, cauzată de nepăsarea și lipsa de respect, de umanitate, a autorităților;

o analiză și o critică a sistemelor punitive din cadrul unei ,,instituții totale"-închisoarea (considerat locul ideal de exercitare a puterii), realizate de către filosoful Michel Foucault în A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii;

un roman eseu, un roman de reflecție intelectuală Muntele vrăjit a lui Thomas Mann al cărui mesaj transmis de către autorul însuși în recepția sa organizată la Amsterdam este acela că ,,moartea are noblețea și rafinamentul ei, ea sălășluiește în inimi, dar să nu ne lăsăm să pună stăpânire pe cugetul și gândurile noastre";

un roman experiență din perioada interbelică – Inimi cicatrizate a lui Max Blecher , compus din episoadele unei povești ,,pentru sine" cu scopul recuperării ,,sinelui",

o autobiografie tot a autorului Max Blecher intitulată Jurnalul de sanatoriu în care autorul își mărturisește originea scrierii sale, el însuși fiind bolnav de tuberculoză și trăind experiența unui astfel de internat la sanatoriile europene din perioada interbelică. În acest caz confesiunea este creație pură, aducând în literature română un adevărat fenomen, după cum el însuși mărturisea: ,,Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată…Nu este nicio diferență între lumea exterioară și cea a imaginilor mentale."

o cronică a sanatoriului a lui Mihai Calciu a cărui mesaj este că odată ce ai luat contact cu viața dintr-un sanatoriu, indiferent de pe ce poziție, statut, ca pacient sau ca doctor, trăiești o cu totul altă experiență care te duce la o autocunoaștere de sine, la o trăire lăuntrică, mai profundă, modificându-te sufletește și atunci când vrei să te reîntorci la viața de dinainte nu te mai poți adapta decât cu foarte mare răbdare care necesită timp și dragoste necondiționată a tuturor celor din jur care-ți sunt cu adevărat apropiați. Prin urmare dragostea este cel mai bun, cel mai eficace leac, remediu, în tratarea tuturor problemelor, bolilor psihice.

Dacă Goffman și Foucault descriu realitatea din perspectiva unor persoane care au analizat și au descris situația din spitalele de psihiatrie și închisori, prezentând omul într-o stare de degradare atât fizică cât și psihică, spirituală Thomas Mann educă omul, închis într-o astfel de instituție, pentru sănătate și viață, după cum el însuși mărturisea.

Dacă ne referim la istoria universală a literaturii nu cred să fi fost cineva cum a fost tânărul evreu de origine română, Max Blecher, care deși a fost suferind așa de mult fizic și psihic, trăind cea mai mare parte a vieții prin diverse sanatorii din Franța, Elveția și România, și țintuit la pat, a avut puterea să-și transpună, în scrisul său, această agonie, atingând atât profunzimile existențiale cât și stilistice. Acesta este și motivul pentru care Nicolae Manolescu vorbește despre condiția de a fi om: ,,Realitatea unică și limitată a ființei noastre unice și limitate seamănă cu un coșmar nocturn din care însă nimeni nu ne trezește: «bizara aventură de a fi om» nu este decât această zbatere inutilă în ghearele unei condiții din care nu există ieșire, cu excepția unor rare și pasagere moment de beatitudine, când identitatea noastră este suspendată și ne îngăduie, ca într-un vis frumos de acestă dată, să participăm la existența esențială profundă și infinită a Marelui Tot; când, cu alte cuvinte, Je est un Autre."

Spre deosebire de ceilalți scriitori, un sociolog – Erving Goffman, un filozof – Michel Foucault, un romancier-eseist – Thomas Mann, care descriu suferința văzută la ceilalți și filtrată prin propria conștiință dând fiecare o interpretare unică, avem la Max Blecher un scriitor al descrierii suferinței, izvorâtă din propria sa experiență, simțită pe propria piele, scrisul său orientându-se și concentrându-se astfel spre propria interioritate, spre senzații, percepții, amintiri, visuri, viziuni, practicând astfel o autoscopie necruțătoare. Deși este descris drept ,,un Kafka român", fiind înrudit structural și cu Bruno Schulz sau Robert Walser prin facultatea lui de a se instala în nenorocire și de o accepta în viața de zi cu zi (observație afirmată și de Ovid. S. Crohmălniceanu: ,,Ceea ce-l înrudește structural pe Blecher cu Kafka, cu Bruno Schulz sau cu Robert Walser e mai ales facultatea de a se instala în nenorocire, de o accepta ca o condiție a vieții curente"), stilul scrierii lui Max Blecher nu este unul bazat pe parabole și profeții, ci unul al analizei interioare, reale, a unui suferind, instituționalizat într-un sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză, o nedelimitare între trăire și visare, după cum el însuși, cu tristețe, mărturisea: ,,Este cred același lucru a trăi sau a visa la întâmplare și viața reală cea de toate zilele, este tot atât de halucinantă și stranie ca cea a somnului. Dacă aș vrea de pildă să definesc în ce lume scriu aceste rânduri mi-ar fi imposibil."

Bibliografie

Blecher, Max (2009), Inimi cicatrizate, Editura Art, București

Blecher, Max (2009), Întâmplări în irealitatea imediată, Editura Art, București

Blecher, Max (2009), Vizuina luminată: jurnal de sanatoriu, posfață de Nicolae Manolescu, ediție îngrijită de Florin Ioniță, Editura Art, București

Calciu, Mihai (2006), Cronica sanatoriului, Editura Arvin press, București

Călinescu,George (1985), Istoria literaturii române de la origini până în prezent: Max Blecher, ediția a II-a, revăzută și adăugită de Alexandru Piru, Editura Minerva, București

Constantinescu, Pompiliu (1971), Scrieri, Ediție îngrijită de Constanța Constantinescu, Prefață de Victor Felea, Editura Minerva, București

Crohmălniceanu, Ovid. S., (1972), Literatura română între cele două războaie, Literatura autenticității și a experienței, vol. I, Editura Minerva, București

Foulcault, Michel (1997), A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, traducere de Bogdan Ghiu, prefață de Sorin Antohi, Ed. Humanitas, București

Goffman, Erving (2004), Aziluri: eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, traducere de Anacaona Mîndrilă, Iași, Ed. Polirom

Mann, Thomas (1969), Muntele vrăjit traducere Petru Manoliu, Editura pentru literatură, București

Manolescu, Nicolae (1998), Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, ediția a II-a, Editura Gramar, București

Mironescu, Doris (2011), Viața lui Max Blecher. Împotriva biografiei, Editura Timpul, Iași,

Cuprins