Sanatatea Si Securitatea In Munca

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I:ASPECTE GENERALE PRIVIND SECURITATEA SI SANATATEA IN MUNCĂ

1.1Noțiunile de bază privind securitatea si sănătatea in muncă

1.2 Obiectul general al sănătății si securității in muncă

1.3Instituții cu atribuții in domeniul securitățiii și sănătății in muncă

1.4 Obligațiile angajatorilor privind asigurarea securitații si sanatații in muncă

1.5Obligațiile lucrătorilor

CAPITOLUL AL II-LEA.REGLEMENTAREA SANĂTAȚII SI SECURITĂȚII IN MUNCĂ

2.1 In dreptul intern

2.2 In dreptul european

CAPITOLUL AL III-LEA.PERICOLUL GRAV SI IMINENT. PREVENIREA ACCIDENTELOR DE MUNCA SI A BOLILOR PROFESIONALE

3.1 Pericolul grav si iminent

3.2 Prevenirea accidentelor de muncă si a bolilor profesionale

3.3 Alimentația speciala si masuri de ordin igienico-sanitar

3.4 Inspecția muncii

3.5 Servicii de prevenire si protecție

CAPITOLUL AL IV-LEA.INFORMAREA ,CONSULTAREA SI INTRUIREA LUCRĂTORILOR

CAPITOLUL AL V-LEA.ACCIDENTELE DE MUNCA SI BOLILE PROFESIONALE

5.1 Evenimentele-comunicare,cercetare,înregistrare si raportare

5.2 Accidentele de muncă

5.3 Bolile profesionale

JURISPRUDENȚĂ

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Domeniul sănătății si securitații muncii reprezintă un domeniu de actualitate,aceasta fiind asigurata de evoluția continuă a tuturor statelor lumii in domeniul muncii prin dorința continuă de a crea un mediu de muncă cât mai sigur.Aceste sisteme s-au dezvoltat o data cu intensificarea eforturilor de dezvoltare economică,socială si morală și,cu certitudine,și in funcție de nivelul de civilizație atins, de respectul pe care fiecare țară l-a acordat drepturilor fundamentale ale omului,printre care si cel al protecției si securității in muncă.

Am ales aceasta temă,deoarece consider că reprezintă un aspect extrem de important pentru dezvoltarea si creșterea economică a oricarui stat,care nu se poate realiza decât prin activitatea unor oameni sănătoși.

Potrivit dispozițiilor art.175 din Codul Muncii,angajatorul are obligația să ia toate măsurile necesare pentru protejarea vieții si sănătații salariaților si să asigure securitatea si sănătatea salariaților in toate aspectele legate de muncă.

De asemenea,potrivit art.41 alin(2)din Constițutia României,salariații au dreptul la măsuri de protecție sociala,care privesc,printre altele și sănătatea si securitatea in muncă.

Ca instituție a dreptului muncii,sănătatea si securitatea în muncă este “ansamblul normelor juridice care reglementeaza relațiile sociale stabilite între cei care organizează,conduc sau controlează munca si organele administrației de stat pe de o parte,cât si acea parte a raporturilor juridice de muncă care privesc asigurarea celor mai bune condiții in desfașurarea procesului de muncă avand ca scop protejarea sanatații si vieții participanților la muncă,prin prevenirea accidentelor de munca sau a îmbolnavirii profesionale”.

Am structurat lucrarea de față "Sanatatea si securitatea in munca" intr-un număr de cinci capitole, fiecare supunand atenției, elemente indispensabile existenței acestei instituții a dreptului muncii.

Capitolul I” Aspecte generale privind securitatea si sănatatea in muncă” este dedicat reglementarilor generale ale sanatații si securitații in muncă,obiectului general,discuției privind instituțiile cu atribuții in domeniul securitătii si sănătații in muncă,precum si obligațiile angajatorilor si cele ale lucrătorilor.

Capitolul al II-lea cuprinde reglementarea sănătații si securității in muncă pe plan intern și European.

In capitolul al III-lea am supus atenției un aspect foarte important in opinia mea “Pericolul grav si iminent.Prevenirea accidentelor de muncă si a bolilor profesionale

In capitolul al IV-lea am abordat “Informarea,consultarea si instruirea lucrătorilor”

Am continuat studiul lucrarii cu “Accidentele de munca si bolile profesionale”in capitolul al V-lea,prin prisma analizei evenimentelor care se pot petrecere și a etapelor care trebuiesc parcuse :comunicare,înregistrare si raportare,am acordat o altă secțiune pentru accidentele de muncă,iar o alta pentru bolile profesionale.

Lucrarea se încheie opinând asupra asupra celor discutate pe parcursul abordarii temei alese,încercand să exprim cateva concluzii proprii referitoare la importanța si necesitatea reglementării si susținerii evoluției acestei instituții a dreptului muncii,și anume sănătatea si securitatea in muncă..

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND SECURITATEA SI SANATATEA IN MUNCĂ

1.1Noțiunile de bază privind securitatea si sănătatea in muncă

Termenii si defințiile principale în domeniul securității si sănătății in muncă semnifică următoarele:

Lucrător- persoană angajată de către un angajator ,potrivit legii,inclusiv studenții ,elevii in perioada efectuării stagiului de practică ,precum si ucenicii și alti participanți la procesul de muncă,cu excepția persoanelor care prestează activitați casnice;

Angajator- persoană fizică sau juridică ce se află in raporturi de muncă ori de serviciu cu lucrătorul respectiv și care are responsabilitatea întreprinderii și/sau unității;

Alți participanți la procesul de muncă-persoane aflate în întreprindere și/sau unitate,cu permisiunea anagajatorului,în perioada de verificare prealabilă a aptitudinilor profesionale în vederea angajării,persoane care prestează activități in folosul comunitații sau activități în regim de voluntariat,precum și șomeri pe durata participării la forma de pregatire profesională și persoane care nu au contract individual de muncă încheiat in formă scrisă și pentru care se poate face dovada prevederilor contractuale și a presațiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă;

Reprezentant al lucrătorilor cu răspunderi specifice in domeniul securității si sănătății lucrătorilor-persoană aleasă,selectată sau desemnată de lucrători,în conformitate cu prevederile legale,să îi reprezinte pe aceștia în ceea ce privește problemele referitoare la protecția securității si sănătății lucrătorilor in muncă;

Prevenire- ansamblul de dispoziții sau măsuri luate ori prevazute in toate etapele procesului de muncă,în scopul evitării sau diminuării risurilor profesionale;

Eveniment-accidentul care a antrenat decesul sau vătămări ale organismului,produs în timpul procesului de muncă ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu,situația de persoană dată disparuta sau accidentul de traseu ori de circulație ,în condițiile în care au fost implicate persoane angajate,incidentul periculos,precum si cazul susceptibil de boală profesională sau legată de profesie;

Accident de muncă-vătămarea violentă a organismului,precum și intoxicația acută profesională,care au loc în timpul procesului de muncă ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel putin 3zile calendaristice,invaliditate ori deces;

Boală profesională-afecțiunea care se produce care urmare a exercitării unei meserii sau profesii,cauzată de agenti nocivi fizici,chimici ori biologici caracteristici locului de muncă,precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului,in procesul de muncă;

Echipament de muncă- orice mașină,aparat,unealtă sau instalație folosită în muncă;

Echipament individual de protecție-orice echipament destinat a fi purtat sau mânuit de un lucrător pentru a-l proteja împotriva unuia ori mai multor riscuri care ar putea să îi pună în periocol securitatea și sănătatea la locul de muncă,precum și orice supliment sau acesoriu proiectat pentru a îndeplini acest obiectiv;

Loc de muncă – locul destinat să cuprindă posturi de lucru,situate în cladirile întreprinderii și/unității ,inclusiv orice alt loc în aria întreprinderii și/sau unității la care lucrătorul are acces în cadrul desfașurării activității;

Pericol grav și iminent de accidentare –situația concretă,reală și actuală căreia îi lipește doar prilejul declanșator pentru a produce un accident în orice moment;

Stagiu de practică- instruirea cu caracter aplicativ,specifică meseriei sau specializării în care se pregătesc elevii,studenții,ucenicii,precum și șomerii în perioada de reconversie profesională;

Securitate și sănătate în muncă- ansamblul de activități instituționalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiții în desfașurarea procesului de muncă,apărarea vieții ,integrității fizice și psihice,sănătații lucrătorilor și a altor persoane participante la procesul de muncă;

Incident periculos- evenimentul indentificabil ,cum ar fi explozia,incendiul,avaria,accidentul tehnic,emisiile majore de noxe,rezultat din disfuncționalitate unei activități sau a unui echipament de muncă sau/și din comportamentul neadecvat al factorului uman care nu a afectat lucrătorii,dar ar fi fost posibil să aibă asemenea urmări și/sau a cauzat ori ar fi fost posibil să producă pagube materiale;

Servicii externe-persoane juridice sau fizice din afara întreprinderii/unității ,abilitate să presteze servicii de protecție și prevenire în domeniul securității și sănătății în muncă,conform legii;

Accident usor- eveniment care are drept consecință leziuni superficiale care necesită numai acordarea primelor îngrijiri medicale și a antrenat incapacitate de muncă cu o durată mai mica de 3 zile

1.2 Obiectul general al sănătății si securității in muncă

Eliminarea tuturor accidentelor și a tuturor îmbolnavirilor profesionale cu ajutorul prevenirii reprezintă obiectivul general al securității și sănătății în muncă.Acest obiectiv cuprinde,de asemenea,reducerea consecintelor în cazul producerii accidentelor și/sau îmbolnavirilor profesionale.

Prevenirea trebuie să cuprindă toate situațiile care afecteză sau pot afecta integritatea sistemului de muncă și continuitatea proceselor de muncă.

Acțiunea preventivă cuprinde ansamblul de mijloace umane,tehnice,economice și organizatorice cu efect pozitiv in rezultatul urmatoarei ecuații:

Pericol/Risc+Împrejurări favorizante=Accident/Incident

Aplicând acestei ecuații principiile generale de prevenire ale Directivei Cadru se pot determina urmatoarele obiective de urmărit:

Eliminarea pericolelor/riscurilor sau reducerea consecințelor potențiale la sursă;

Eliminarea sau modificarea împrejurărilor favorizante în vederea scăderii probabilității de producere;

Prevederea de masuri și mijloace adecvate pentru a face față situațiilor de urgență;

Pentru obținerea unei eficiențe cât mai mari a acțiunii preventive intr-o organizație este absolut necesara coordonarea adecvată a cunoștiințelor și informațiilor pe care le poate adduce cele patru discipline de studiu:igiena industrială,ergonomia,psiho-sociologia muncii și medicina muncii.

1.3Instituții cu atribuții in domeniul securitățiii și sănătății in muncă

În România:

Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice-reprezintă autoritatea competentă în domeniul securității și sănătății în muncă;

Ministerul Sănătății –reprezintă autoritatea centrală în domeniul asistenței de sănătate publică cu atribuții în domeniul sănătății lucrătorilor la locul de muncă și medicinii muncii;

Inspecția muncii-reprezintă autoritatea competentă în ceea ce privește controlul aplicării legislației referitoare la securitatea și sănătatea în muncă;

Casa Națională de Pensii Publice-reprezintă autoritatea competentă în domeniul asigurării pentru accidente de muncă și boli profesionale.

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Muncii-I.N.C.D.P.M.”Alexandru Darabont”București-fundamentează științific măsurile de îmbunătățire a activității de securitate și sănătate în muncă și promovează politica stabilită pentru acest domeniu.

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Securitate Minieră și și Protecție Antiexplozivă-INSEMEX Petroșani-deține compertența de cercetare fundamental și aplicativă pentru evitarea riscurilor din industria extractive și alte ramuri industrial cu medii toxice și/sau potential explosive echipamente antiexplozive,explozivi de uz civil ,activități de salvare.

La nivelul Uniunii Europene:

Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în muncă(The European Agency and Health at Work(EU-OSHA)-desfașoară activități pentru promovarea sănătății și securității în muncă pe întreg continentul European către cele mai variate categorii de public.

Fundația Europeană pentru Îmbunătațirea Condițiilor de Viață și de Muncă(The European Foundation for the Improvement of Living and Working Conditions Eurofound)

-contribuie la planificarea și instruirea unor condiții de viață și de muncă mai bune în Europa.

-pune la dispoziția guver nelor ,angajatorilor,sindicatelor și Comisiei Europene date,cunostințe și avize rezultate din studii independente și comparative.

Comitetul Consultativ pentru Securitate și Sănătate la locul de Muncă(Advisory Committee on Safety And Health at Work(ACSH)

-studiază efectele agenților chimici asupra sănătății lucrătorilor la locul de muncă.

-are sarcina de a pune la dispoziția Comisiei,la cerere,avizul său privind problemele care se referă la analiza toxicological a substanțelor chimice din punct de vedere al efectelor acestora asupra sănătății lucrătorilor.În mod deosebit,comitetul este consultat în legătură cu stabilirea limitelor de expunere profesională(LEP),calculate pe baza datelor științifice disponibile.

Comitetul inspectorilor de munca principali(Senior Labour Inspectors Committee-SLIC)

-furnizează Comisiei,la solicitarea acesteia sau din proprie initiative,avizul său cu privire la toate problemele referitoare la aplicarea de către statele member a legislației comunitare privind sănătatea și securitatea la locul de muncă.

-propune Comisiei orice initiative pe care acesta o consideră adecvată pentru a încuraja aplicarea legislației comunitare cu privire la sănătatea și securitatea la locul de muncă,in special prin intermediul unei cooperări strânse între sistemele naționale de inspecție a muncii.

1.4 Obligațiile angajatorilor privind asigurarea securitații si sanatații in muncă

Conform Codului Muncii, articolul 175:

(1)Angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă.

(2)Dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare,aceasta nu il exonerează de raspundere în acest domeniu.

(3)Obligațiile salariațiilor în domeniul securității și sănătății în muncă nu pot aduce atingere responsabilității angajatorului.

(4)Masurile privind securitatea și sănătatea în muncă nu pot să determine,în niciun caz,obligatii financiare pentru salariați.

1.5Obligațiile lucrătorilor

Conform Legii 319/2006:
Art. 22
Fiecare lucrător trebuie să își desfășoare activitatea, în conformitate cu pregătirea si instruirea sa, precum și cu instrucțiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cât și alte persoane care pot fi afectate de acțiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă.
Art. 23
(1)În mod deosebit, în scopul realizării obiectivelor prevăzute la art. 22, lucrătorii au următoarele obligații:
a)să utilizeze corect mașinile, aparatura, uneltele, substanțele periculoase, echipamentele de transport și alte mijloace de producție;
b)să utilizeze corect echipamentul individual de protecție acordat și, după utilizare, să îl înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;
c)să nu procedeze la scoaterea din funcțiune, la modificarea, schimbarea sau înlăturarea arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în special ale mașinilor, aparaturii, uneltelor, instalațiilor tehnice si clădirilor, și să utilizeze corect aceste dispozitive;
d)să comunice imediat angajatorului și/sau lucrătorilor desemnați orice situație de muncă despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru securitatea si sănătatea lucrătorilor, precum și orice deficiență a sistemelor de protecție;
e)să aducă la cunoștintă conducătorului locului de muncă și/sau angajatorului accidentele suferite de propria persoană;
f)să coopereze cu angajatorul și/sau cu lucrătorii desemnați, atât timp cât este necesar, pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerințe dispuse de către inspectorii de muncă și inspectorii sanitari, pentru protecția sănătății si securității lucrătorilor;
g)să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul și/sau cu lucrătorii desemnați, pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul de muncă si condițiile de lucru sunt sigure si fără riscuri pentru securitate și sănătate, în domeniul său de activitate;
h)să își însușească și să respecte prevederile legislației din domeniul securității si sănătății în muncă si măsurile de aplicare a acestora;
i)să dea relațiile solicitate de către inspectorii de muncă si inspectorii sanitari.
(2)Obligațiile prevăzute la alin. (1) se aplică, după caz, si celorlalți participanți la procesul de muncă, potrivit activităților pe care aceștia le desfășoară.

CAPITOLUL AL II-LEA.

REGLEMENTAREA SANĂTAȚII SI SECURITĂȚII IN MUNCĂ

2.1 În dreptul intern

În România,existența unui sistem legislativ în domeniul securității și sănătății în muncă este stabilit prin Constituția României.

Constituția României :

Art.22 alin(1):”Dreptul la viață,precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.„

Art.41 alin.(2):”Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială.Acestea privesc securitatea și sănătatea angajaților,regimul de muncă al femeilor și tinerilor,instituirea unui salariu minim brut pe țară,repaosul saptămânal,concediul de odihnă plătit,prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale,formarea profesională,precum și alte situații speciale,formarea profesională,precum și alte situații specifice,stabilite prin lege.”

Legislație primară:

Ex.Legea nr.319/2006 a Securității și sănătății în muncă

-emitent:Parlament

Legislație secundară:

Ex.Ordine,Hotărâri,Standarde

-emitent:GUV,MMSS,IRS

Legislație terțiară:

Ex.Instrucțiuni proprii de securitate a muncii

-emitent:agenți economici

Legislație conexă:

Codul muncii

Legea sănătății,mediului,asigurărilor sociale etc.

2.2 In dreptul european

Uniunea Europeană(UE)generează ea însăși o legislație care aplică direct cetățenilor europeni și creează drepturi specifice în profitul acestora.

Legislația primară a UE are aplicabilitate generală,este în întregime obligatorie și se aplică în mod direct tuturor statelor membre.

Din legislația primară fac parte:

Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului(ECSC/CECA)-1951;

Tratatul de la Roma-1957,de constituire a Comunității Economice Europene(CEE)cu modificările din 1987 aduse prin Actul Unic European-care stabilește regulile de bază pentru Piața internă unică;

Tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică(EURATOM)-1957;

Tratatul de la Maastricht(UE)-1992 și alte acte.

Legislația secundară:

Întrucât la punerea în practică a acțiunilor comunitare,statele membre trebuie sa-și păstreze libertatea de decizie,legea comunitară ia forma unei directive.Acesta este obligatoriu în ceea ce privesc rezultatele care trebuie atinse,lăsându-se la latitudinea statelor membre alegerea formei și a metodelor de transpunere și implemetarea în legislația națională.În afara directivelor,din legislația secundară mai fac parte deciziile,recomandările și opiniile.

Decizia este un document obligatoriu în întregime pentru persoanele juridice cărora li se adresează.

Recomandările și opiniile au forță de obligativitate.

Obiectivul principal al UE este crearea Pieței Unice,fără bariere comerciale interne și cu menținerea sau impunerea,dacă este cazul,a unor nivele comune de sănătate și de securitate care să permită circulația liberă a forței de muncă.

Mijloacele prin care se atinge acest obiectiv sunt:

Directivele(sunt obligatorii);stabilesc cerințele esențiale de securitate,sănătate.

Standardele armonizate(au caracter voluntar);oferă o bază de conformitate cu cerințele(obligatorii)formulate în directive.

Procedurile de atestare și marca de conformitate;oferă dovada conformității cu cerințele din directive.

CAPITOLUL AL III-LEA

PERICOLUL GRAV ȘI IMINENT.

PREVENIREA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ȘI A BOLILOR PROFESIONALE

3.1Pericol grav și iminent

În sprijinul angajaților, legislația în vigoare prevede câteva măsuri obligatorii pentru angajator de natură să prevină sau să evite expunerea lucrătorului la pericole. În acest sens, angajatorul are următoarele obligații principale:
a) să informeze, cât mai curând posibil, toți lucrătorii care sunt sau pot fi expuși unui pericol grav și iminent despre riscurile implicate de acest pericol, precum și despre măsurile luate ori care trebuie să fie luate pentru protecția lor;
b) să ia măsuri și să furnizeze instrucțiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea să oprească lucrul și/sau să părăsească imediat locul de muncă și să se îndrepte spre o zonă sigură, în caz de pericol grav și iminent;
c) să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situația în care încă există un pericol grav și iminent, în afara cazurilor excepționale și pentru motive justificate.
Lucrătorii care, în cazul unui pericol grav și iminent, părăsesc locul de muncă și/sau o zonă periculoasă nu trebuie să fie prejudiciați și trebuie să fie protejați împotriva oricăror consecințe negative și nejustificate pentru aceștia.
Angajatorul trebuie să se asigure că, în cazul unui pericol grav și iminent pentru propria securitate sau a altor persoane, atunci când șeful ierarhic imediat superior nu poate fi contactat, toți lucrătorii sunt apți să aplice măsurile corespunzătoare, în conformitate cu cunoștințele lor și cu mijloacele tehnice de care dispun, pentru a evita consecințele unui astfel de
pericol.
Lucrătorii nu trebuie să fie prejudiciați pentru cazurile prevăzute de lege, cu excepția situațiilor în care aceștia acționează imprudent sau dau dovadă de neglijență gravă.
În plus, angajatorul are următoarele obligații:
a) să realizeze și să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea și sănătatea în muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice;
b) să decidă asupra măsurilor de protecție care trebuie luate și, după caz, asupra echipamentului de protecție care trebuie utilizat;
c) să țină evidența accidentelor de muncă ce au ca urmare o incapacitate de muncă mai mare de 3 zile de lucru, a accidentelor ușoare, a bolilor profesionale , a incidentelor periculoase, precum și a accidentelor de muncă;
d) să elaboreze pentru autoritățile competente și în conformitate cu reglementările legale rapoarte privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii săi.
Prin ordin al ministrului, în funcție de natura activităților și de mărimea întreprinderilor, se vor stabili obligațiile ce revin diferitelor categorii de întreprinderi cu privire la întocmirea documentelor prevăzute de lege.

3.2Prevenirea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale

Obligațiile specifice angajatorilor, enumerate în art. 13 din Lege, nu au corespondent în directiva europeană, în schimb se precizează în mod clar că, în vederea asigurării condițiilor de securitate și sănătate în muncă și pentru prevenirea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale, angajatorii au următoarele obligații:
a) să adopte, din faza de cercetare, proiectare și execuție a construcțiilor, a echipamentelor de muncă, precum și de elaborare a tehnologiilor de fabricație, soluții conforme prevederilor legale în vigoare privind securitatea și sănătatea în muncă, prin a căror aplicare să fie eliminate sau diminuate riscurile de accidentare și de îmbolnăvire profesională a lucrătorilor;
b) să întocmească un plan de prevenire și protecție compus din măsuri tehnice, sanitare, organizatorice și de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice corespunzător condițiilor de muncă specific unității;
c) să obțină autorizația de funcționare din punctul de vedere al securității și sănătății în muncă, înainte de începerea oricărei activități,conform prevederilor legale;
d) să stabilească pentru lucrători, prin fișa postului, atribuțiile și răspunderile ce le revin în domeniul securității și sănătății în muncă, corespunzător funcțiilor exercitate;
e) să elaboreze instrucțiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru completarea și/sau aplicarea reglementărilor de securitate și sănătate în muncă, ținând seama de particularitățile activităților și ale locurilor de muncă aflate în responsabilitatea lor;
f) să asigure și să controleze cunoașterea și aplicarea de către toți lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de prevenire și de protecție stabilit, precum și a prevederilor legale în domeniul securității și sănătății în muncă, prin lucrătorii desemnați, prin propria competență sau prin servicii externe;
g) să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării și instruirii lucrătorilor, cum ar fi afișe, pliante, filme și diafilme cu privire la securitatea și sănătatea în muncă;
h) să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării În muncă, asupra riscurilor la care aceasta este expusă la locul de muncă, precum și asupra măsurilor de prevenire și de protecție necesare;
i) să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor și a profesiilor prevăzute de legislația specifică;
j) să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical și, după caz, a testării psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de muncă pe care urmează să o execute și să asigure controlul medical periodic și, după caz, controlul psihologic periodic, ulterior angajării;
k) să țină evidența zonelor cu risc ridicat și specific prevăzute la art. 7 alin. (4) lit. e);
l) să asigure funcționarea permanentă și corectă a sistemelor și dispozitivelor de protecție, a aparaturii de măsură și control, precum și a instalațiilor de captare, reținere și neutralizare a substanțelor nocive degajate în desfășurarea proceselor tehnologice;
m) să prezinte documentele și să dea relațiile solicitate de inspectorii de muncă în timpul controlului sau al efectuării cercetării evenimentelor;
n) să asigure realizarea măsurilor dispuse de inspectorii de muncă cu prilejul vizitelor de control și al cercetării evenimentelor;
o) să desemneze, la solicitarea inspectorului de muncă, lucrătorii care să participe la efectuarea controlului sau la cercetarea evenimentelor;
p) să nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident mortal sau colectiv, în afară de cazurile în care menținerea acestei stări ar genera alte accidente ori ar periclita viața accidentaților și a altor persoane;
q) să asigure echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor;
r) să asigure echipamente individuale de protecție

s) să acorde obligatoriu echipament individual de protecție nou, în cazul degradării sau al pierderii calităților de protecție.

3.3 Alimentație specială și măsuri de ordin igienico-sanitar

Alimentația de protecție se acordă în mod obligatoriu și gratuit de către angajatori persoanelor care lucrează în condiții de muncă ce impugn acest lucru și se stabilește prin contractul colectiv de muncă și/sau contractual individual de muncă.
Materialele igienico-sanitare se acordă în mod obligatoriu și gratuit de către angajatori. Categoriile de materiale igienico-sanitare, precum și locurile de muncă ce impun acordarea acestora se stabilesc prin contractual colectiv de muncă și/sau contractul individual de muncă.

Măsuri aplicabile în condiții special:

Trebuie amintit că angajatorii sunt obligați să ia măsuri speciale în cazul temperaturilor extreme. Conform O.U.G. nr. 99/200012, temperature extreme sunt considerate temperaturile exterioare ale aerului, care depășesc +37° ( sau care, corelate cu condiții de umiditate mare, pot fi echivalate cu acest nivel, ori scad sub -20°C). În aceste condiții, potrivit normelor metodologice de aplicare a acestei ordonanțe, angajatorii sunt obligați să ia măsuri pentru menținerea stării de sănătate a salariaților, dacă temperaturile se mențin pe o perioadă de 2 zile, din a treia zi.
În perioadele cu temperaturi ridicate extreme, angajatorii trebuie să asigure următoarele măsuri minimale:
– pentru cei care lucrează în aer liber se va reduce intensitatea și ritmul activităților fizice, se va alterna efortul dinamic cu cel static, se vor alterna perioadele de lucru cu perioadele de repaus în locuri umbrite;
– pentru cei care lucrează în spații închise se va asigura ventilația la locurile de muncă;
– angajatorul trebuie să asigure apă minerală, câte 2-4 litri/persoana/schimb, echipament individual de protecție, dușuri.
În perioadele cu temperaturi scăzute extreme, angajatorii au obligația să ia măsuri pentru:
– distribuirea de ceai fierbinte în cantitate de 0,5 – 1 litri/persoană;
– acordarea de pauze pentru refacerea capacității de termoreglare;
– asigurarea echipamentului de protecție.
Angajatorii care nu pot asigura condițiile de mai sus, de comun accord cu reprezentanții sindicatelor sau cu reprezentanții aleși ai salariaților, vor hotărî conform O.U.G. nr. 99/2000 reducerea programului sau eșalonarea pe două perioade a zilei de lucru.

3.4 Inspecția muncii

Inspecția Muncii reprezintă autoritatea competentă în ceea ce privește controlul aplicării legislației referitoare la securitatea și sănătatea în muncă.
Problematica inspecției muncii a beneficiat de tratare ca și temă distinctă, în titlul X al Codului Muncii
Instituția controlează modul în care se aplică legislația națională din domeniul securității și sănătății în muncă la toate persoanele fizice și juridice din sectoarele prevăzute la art. 3 alin. 1, din Legea securității și sănătății în muncă și are, în principal, următoarele atribuții:
a) controlează realizarea programelor de prevenire a riscurilor profesionale;
b) solicită măsurători și determinări, examinează probe de produse și de materiale în unități și în afara acestora, pentru clarificarea unor evenimente sau situații de pericol;
c) dispune sistarea activității sau scoaterea din funcțiune a echipamentelor de muncă, în cazul în care constată o stare de pericol grav și iminent de accidentare sau de îmbolnăvire profesională și sesizează, după caz, organele de urmărire penală;
d) cercetează evenimentele conform competențelor, avizează cercetarea, stabilește sau confirmă caracterul accidentelor;
e) coordonează, în colaborare cu Institutul Național de Statistică și cu celelalte instituții implicate, după caz, sistemul de raportare și evidență a accidentelor de muncă și a incidentelor, iar, în colaborare cu Ministerul Sănătății Publice, sistemul de raportare a bolilor profesionale sau legate de profesie;
f) analizează activitatea serviciilor externe prevăzute la art. 8 alin. 4 și propune retragerea abilitării, după caz;
g) raportează Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei situațiile deosebite care necesită Îmbunătățirea reglementărilor din domeniul securității și sănătății În muncă;

3.5 Servicii de prevenire și protecție
Norma metodologică din 11 octombrie 2006 de aplicare aprevederilor Legii nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă stabilește și cerințele minime de pregătire în domeniul securității și sănătății în muncă.

În conformitate cu art. 14 din aceste norme, organizarea activităților de prevenire și protecție este realizată de către angajator, în următoarele moduri:
a) prin asumarea de către angajator, în condițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 319/2006, a atribuțiilor pentru realizarea măsurilor prevăzute de lege;
b) prin desemnarea unuia sau mai multor lucrători pentru a se ocupa de activitățile de prevenire și protecție;
c) prin înființarea unui serviciu intern de prevenire și protecție;
d) prin apelarea la servicii externe de prevenire și protecție.
Legea nr. 319/2006 prevede expres – art. 9 alin. (4) – că în cazul microîntreprinderilor și al întreprinderilor mici, în care se desfășoară activități fără riscuri deosebite, angajatorul își poate asuma atribuțiile din domeniul securității și sănătății în muncă pentru realizarea măsurilor prevăzute de lege, dacă are capacitatea necesară în domeniu, cu alte cuvinte, în această situație, nu mai este necesară desemnarea unor lucrători cu atribuții specifice în domeniul securității și sănătății în muncă și nici a se apela la servicii externe pentru acest lucru, angajatorul trebuind însă să aibă „capacitatea necesară”, adică să îndeplinească cerințele prevăzute de Norma
metodologică.
De remarcat că în acest sens, Curtea de Justiție Europeană, a considerat că este necesar să fie stabilite capacitățile și aptitudinile persoanelor responsabile cu activitățile de prevenire a riscurilor profesionale pentru sănătatea și securitatea lucrătorilor.
Aceeași era situația și pentru angajații în nume propriu, care desfășurau, potrivit Legii nr. 300/2004, activități economice independente, cu specificarea că pentru aceștia nu se mai impune cerința unei „capacități necesare”, mai ales că aceștia nu pot încadra cu contract individual de muncă decât pentru anumite activități pentru care nu au autorizație.
Art. 16 din normele metodologice arată că în cazul întreprinderilor cu până la 9 lucrători inclusiv, angajatorul poate efectua activitățile din domeniul securității și sănătății în muncă, dacă se îndeplinesc cumulative următoarele condiții: activitățile desfășurate în cadrul întreprinderii nu sunt dintre cele prevăzute în anexa nr. 5; angajatorul își desfășoară activitatea profesională în mod efectiv și cu regularitate în întreprindere și/sau unitate; angajatorul îndeplinește cerințele minime de pregătire în domeniul securității și sănătății în muncă, corespunzătoare cel puțin nivelului de bază.
Cerințele minime de pregătire în domeniul securității și sănătății în muncă corespunzătoare nivelului de bază, potrivit art. 48, sunt: studii în învățământul liceal filiera teoretică în profil real sau filiera tehnologică în profil tehnic; curs în domeniul securității și sănătății în muncă, cu conținut minim conform celui prevăzut în anexa nr. 6 lit. a), cu o durată de cel puțin 40 de ore.
În conformitate cu art. 17, în cazul întreprinderilor care au între 10 și 49 de lucrători inclusiv, angajatorul poate efectua activitățile din domeniul securității și sănătății în muncă, dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
a) activitățile desfășurate în cadrul întreprinderii nu sunt dintre cele prevăzute în anexa nr. 5;
b) riscurile identificate nu pot genera accidente sau boli profesionale cu consecințe grave, ireversibile, respectiv deces sau invaliditate;
c) angajatorul își desfășoară activitatea profesională în mod efectiv și cu regularitate în întreprindere și/sau unitate;
d) angajatorul îndeplinește cerințele minime de pregătire în domeniul securității și sănătății în muncă corespunzătoare cel puțin nivelului de bază.
Conținutul anexei amintite este următorul:

Activități industriale

1. Activități cu risc potențial de expunere la radiații ionizante.
2. Activități cu risc potențial de expunere la agenți toxici și foarte toxici, în special cele cu risc de expunere la agenți cancerigeni, mutageni și alți agenți care periclitează reproducerea.
3. Activități în care sunt implicate substanțe periculoase, potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 95/2003 privind controlul activităților care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanțe periculoase.
4. Activități cu risc de expunere la grupa 3 și 4 de agenți biologici.
5. Activități de fabricare, manipulare și utilizare de explozivi, inclusiv articole pirotehnice și alte produse care conțin materii explozive.
6. Activități specifice exploatărilor miniere de suprafață și de subteran.
7. Activități specifice de foraj terestru și de pe platforme maritime.
8. Activități care se desfășoară sub apă.
9. Activități în construcții civile, excavații, lucrări de puțuri, terasamente subterane și tuneluri, care implică risc de surpare sau risc de cădere de la înălțime.
10. Activități în industria metalurgică și activități de construcții navale.
11. Producerea gazelor comprimate, lichefiate sau dizolvate și utilizarea masivă a acestora.
12. Activități care produc concentrații ridicate de praf de siliciu.
13. Activități care implică riscuri electrice la înaltă tensiune.
14. Activități de producere a băuturilor distilate și a substanțelor inflamabile.
15. Activități de pază și protecție.

În situația în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceste două articole, angajatorul trebuie să desemneze unul sau mai mulți lucrători sau poate organiza serviciul intern de prevenire și protecție și/sau să apeleze la servicii externe.
Art. 8 din Lege prevede că, fără a aduce atingere obligațiilor prevăzute la art. 6 și 7, angajatorul desemnează unul sau mai mulți lucrători pentru a se ocupa de activitățile de protecție și de activitățile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere și/sau unitate, denumiți în continuare lucrători desemnați.
Serviciul intern de prevenire și protecție poate să asigure și supravegherea medicală, dacă dispune de personal cu capacitate profesională și de mijloace materiale adecvate.

Un angajator poate apela la unul sau mai multe servicii externe de prevenire și protecție în cazul în care lucrătorii desemnați/serviciul intern de prevenire și protecție nu au capacitățile și aptitudinile necesare pentru efectuarea tuturor activităților de prevenire și protecție prevăzute de lege.
Serviciul extern de prevenire și protecție asigură, pe bază de contract, activitățile de prevenire și protecție în domeniu. Contractul încheiat între angajator și serviciul extern de prevenire și protecție trebuie să cuprindă cel puțin următoarele:
a) activitățile de prevenire și protecție care vor fi desfășurate de către serviciul extern de prevenire și protecție;
b) modul de colaborare cu lucrătorii desemnați/serviciul intern de prevenire și protecție și/sau cu alte servicii externe de prevenire și protecție;
c) clauze privind soluționarea litigiilor apărute între părți.
Conform art. 32 al normei metodologice pentru aplicarea Legii nr. 319/2006, se stabilește că: „Serviciul extern de prevenire și protecție trebuie să fie format din lucrători care îndeplinesc cerințele minime de pregătire în domeniul securității și sănătății în muncă corespunzătoare nivelului mediu și/sau superior, conform prevederilor art. 47-51, și, după caz, alți lucrători
care pot desfășura activități auxiliare”.
Daca există numai un singur conducător al serviciului extern de prevenire și protecție, acesta trebuie să aibă nivelul superior de pregătire în domeniul securității și sănătății în muncă. Cerințele minime de pregătire în domeniul securității și sănătății în muncă corespunzătoare nivelului superior sunt: studii superioare tehnice; curs în domeniul securității și sănătății în muncă, cu conținut minim, cu o durată de cel puțin 80 de ore; curs postuniversitar de evaluare a riscurilor cu o durată de cel puțin 180 de ore.

Serviciul extern de prevenire și protecție trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
a) să dispună de personal cu capacitate profesională adecvată și de
mijloacele materiale necesare pentru a-și desfășura activitatea;
b) să fie abilitat de Comisia de abilitare a serviciilor externe de prevenire și protecție și de avizare a documentațiilor cu caracter tehnic de informare și instruire în domeniul securității și sănătății În muncă.
Serviciul extern trebuie să aibă acces la toate informațiile necesare desfășurării activității de prevenire și protecție și trebuie informat asupra factorilor cunoscuți că au efecte sau sunt susceptibili de a avea efecte asupra securității și sănătății lucrătorilor.
Un asemenea serviciu are obligația să transmită inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia își are sediul, domiciliul sau reședința o copie de pe certificatul de abilitare, în termen de 10 zile de la data primirii acestuia.
Serviciul extern trebuie să întocmească, în două exemplare, un raport de activitate semestrial, care vor fi înaintate inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia își are sediul, domiciliul sau reședința serviciul extern. Inspectoratul va analiza rapoartele de activitate și va restitui un exemplar
serviciului extern, iar un exemplar îl va arhiva. Chiar dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare, aceasta nu îl exonerează, potrivit dispozițiilor imperative ale Codului
muncii, de răspundere în acest domeniu.

Top of Form

Bottom of Form

CAPITOLUL AL IV-LEA
INFORMAREA, CONSULTAREA ȘI INSTRUIREA
LUCRĂTORILOR

Tinând seama de mărimea întreprinderii și/sau a unității, angajatorul, în conformitate cu art.16, trebuie să ia măsuri corespunzătoare, astfel încât lucrătorii și/sau reprezentanții acestora să primească, în conformitate cu prevederile legale, toate informațiile necesare privind:
a)riscurile pentru securitate și sănătate în muncă, precum și măsurile și activitățile de prevenire și protecție atât la nivelul întreprinderii și/sau unității, în general, cât și la nivelul fiecărui post de lucru și/sau fiecărei funcții;

b) măsurile luate în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) și (3).Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare, astfel încât angajatorii lucrătorilor din orice întreprindere și/sau unitate exterioară, care desfășoară activități în întreprinderea și/sau în unitatea sa, să primească informații adecvate privind aspectele la care s-a făcut referire de lege, care privesc acești lucrători.
Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru ca lucrătorii desemnați sau reprezentanții lucrătorilor, cu răspunderi specifice în domeniul securității și sănătății lucrătorilor, în vederea Îndeplinirii atribuțiilor și În conformitate cu prevederile prezentei legi, să aibă acces la:
a) evaluarea riscurilor și măsurile de protecție, prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. a) și b);
b) evidența și rapoartele prevăzute la art.12 alin. (1) lit. c) și d);
c) informații privind măsurile din domeniul securității și sănătății în muncă, precum și informații provenind de la instituțiile de control și autoritățile competente în domeniu.

Angajatorii consultă lucrătorii și/sau reprezentanții lor și permit participarea acestora la discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea și sănătatea în muncă.
Aplicarea acestor prevederi implică:
a) consultarea lucrătorilor;
b) dreptul lucrătorilor și/sau reprezentanților lor să facă propuneri;
c) participarea echilibrată.
Lucrătorii și/sau reprezentanții lucrătorilor definiți la art. 5 lit. d) iau parte în mod echilibrat, la analizele de profil, sau sunt consultați În prealabil și În timp util de către angajator cu privire la:
a) orice măsură care ar afecta semnificativ securitatea și sănătatea în muncă;
b) desemnarea lucrătorilor la care s-a făcut referire la art. 8 alin. (1) și la art. 10 alin. (2), precum și cu privire la activitățile la care s-a făcut referire
la art. 8 alin. (1);
c) informațiile la care s-a făcut referire în art. 12 alin. (1), art. 16 și 17;
d) recurgerea, după caz, la servicii externe, conform art. 8 alin. (4);
e) organizarea și planificarea instruirii prevăzute la art. 20 și 21.
Reprezentant al lucratorilor cu raspunderi specifice în domeniul securitații și sanatații lucratorilor este persoana aleasa, selectata sau desemnata de lucratori, în conformitate cu prevederile legale, sa îi reprezinte pe aceștia în ceea ce privește problemele referitoare la protecția securitații și sănătății lucrătorilor în muncă.

Reprezentanții lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securității și sănătății lucrătorilor au dreptul să solicite angajatorului să ia măsuri corespunzătoare și să prezinte propuneri în acest sens, în scopul diminuării riscurilor pentru lucrători și/sau al eliminării surselor de pericol.

Reprezentanții lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securității și sănătății lucrătorilor sau lucrătorii nu pot fi prejudiciați din cauza activităților la care s-a făcut referire în alin. (1)-(3).
Angajatorul trebuie să acorde reprezentanților lucrătorilor cu răspunderi specifice În domeniul securității și sănătății lucrătorilor un timp adecvat, fără diminuarea drepturilor salariale, și să le furnizeze mijloacele necesare pentru a-și putea exercita drepturile și atribuțiile care decurg din prezenta lege.

Reprezentanții lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securității și sănătății lucrătorilor și/sau lucrătorii au dreptul să apeleze la autoritățile competente, în cazul în care consideră că măsurile adoptate și mijloacele utilizate de către angajator nu sunt suficiente pentru asigurarea securității și sănătății în muncă.
Reprezentanților lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securității și sănătății lucrătorilor trebuie să li se acorde posibilitatea de a-și prezenta observațiile inspectorilor de muncă și inspectorilor sanitari, în timpul vizitelor de control.
În vederea realizării prevederilor art. 16, 17 și ale art. 18 alin. (1), la nivelul angajatorului se înființează, se organizează și funcționează comitete de securitate și sănătate în muncă.
Art. 176 din Codul muncii și art. 20 și 21 din Legea nr. 319/2006 dispun că angajatorul trebuie să asigure condiții pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire suficientă și adecvată în domeniul securității și sănătății în muncă, în special sub formă de informații și instrucțiuni de lucru, specifice locului de muncă și postului său:
a) la angajare;
b) la schimbarea locului de muncă sau la transfer;
c) la introducerea unui nou echipament de muncă sau a unor modificări ale echipamentului existent;
d) la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru;
e) la executarea unor lucrări speciale.

Instruirea trebuie să fie:
a) adaptată evoluției riscurilor sau apariției unor noi riscuri;
b) periodică și ori de câte ori este necesar. Angajatorul se va asigura că lucrătorii din întreprinderi și/sau unități din exterior, care desfășoară activități în întreprinderea și/sau unitatea proprie, au primit instrucțiuni adecvate referitoare la riscurile legate de
securitate și sănătate în muncă, pe durata desfășurării activităților.
Reprezentanții lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securității și sănătății în muncă au dreptul la instruire corespunzătoare.
Modalitățile specifice de instruire a lucrătorilor se stabilesc de comun acord' de către angajator cu Comitele de securitate și sănătate în muncă și cu sindicatul sau reprezentanții salariaților.
Instruirea nu poate fi realizată pe cheltuiala lucrătorilor și/sau a reprezentanților acestora. Instruirea trebuie să se realizeze în timpul programului de lucru.
Instruirea prevăzută la art. 20 alin. (4) trebuie să se efectueze în timpul programului de lucru, fie în interiorul, fie în afara întreprinderii și/sau unității.

CAPITOLUL AL V-LEA

ACCIDENTELE DE MUNCĂ ȘI BOLILE PROFESIONALE

Evenimentele-comunicare,cercetare,înregistrare și raportare

Evenimentul, în accepțiunea legii,reprezintă accidentul care a antrenat decesul sau vătămări ale organismului și s-a produs în timpul procesului de muncă, ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, situația de persoană dată dispărută sau accidentul de traseu ori de circulație, în condițiile în care au fost implicate persoane angajate, și incidentul periculos, precum și cazul susceptibil de boală profesională sau legată de profesiune.
Orice eveniment, va fi comunicat deîndată angajatorului, de către conducătorul locului de muncă sau de orice altă persoană care are cunoștință despre producerea acestuia.
Noțiunea generică de eveniment cuprinde:
– accidentele de muncă
– bolile profesionale
– incidentul periculos (incendiul, explozia, avaria,emisiile de noxe etc.)
Angajatorul are, potrivit art. 27, obligația să comunice evenimentele, deîndată, după cum urmează:

Inspectoratelor teritoriale de muncă,toate evenimentele așa cum sunt definite la art.5 lit.f);

Asigurătorului,potrivit Legii nr.346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale,cu modificările și completările ulterioare,evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă,invaliditate sau deces,la confirmarea acestora;

Organelor de urmărire penală,după caz.

Orice medic, inclusiv medicul de medicină a muncii aflat într-o relație contractuală cu angajatorul, conform prevederilor legale, va semnala obligatoriu suspiciunea de boală profesională sau legată de profesiune, depistată cu prilejul prestațiilor medicale.
Semnalarea se efectuează către autoritatea de sănătate publică teritorială sau a municipiului București, deîndată, la constatarea cazului.
În situația accidentelor de circulație produse pe drumurile publice, în care printre victime sunt și persoane aflate în îndeplinirea unor sarcini de serviciu, organele de poliție rutieră competente vor trimite instituțiilor și/sau persoanelor fizice/juridice prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a) și b), în termen de 5 zile de la data solicitării, un exemplar al procesului-verbal de cercetare la fața locului.

Cercetarea evenimentelor este obligatorie și se efectuează după cum urmează:

de către angajator, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă;

de către inspectoratele teritoriale de muncă, în cazul evenimentelor care au produs invaliditate evidentă sau confirmată, deces, accidente colective, incidente periculoase, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă lucrătorilor la angajatorii persoane fizice,precum și în situațiile cu persoane date dispărute

de către Inspecția Muncii, în cazul accidentelor colective, generate de unele evenimente deosebite, precum avariile sau exploziile;

de către autoritățile de sănătate publică teritoriale, respectiv a municipiului București, în cazul suspiciunilor de boală profesională și a bolilor legate de profesiune. Rezultatul cercetării evenimentului se va consemna într-un proces-verbal.

În caz de deces al persoanei accidentate ca urmare a unui eveniment, instituția medico-legală competentă este obligată să înainteze inspectoratului teritorial de muncă, în termen de 7 zile de la data decesului, o copie a raportului de constatare medico-legaIă.

5.2 Accidentele de muncă

În accepțiunea comună, accidentul este un eveniment fortuit,imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, provocând avarii,răniri, mutilări sau chiar moartea.
Prin accident de muncă se înțelege vătămarea violentă a organismului,precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a contractului în baza căruia se desfășoară activitatea, și care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile, invaliditate sau deces.

Noțiunea de accident de muncă implică următoarele elemente:
– un fapt și consecințele acestuia;
– calitatea persoanei vătămate;
– circumstanțele în care s-a produs faptul.
Vătămarea violentă a organismului intervine în mod brusc, angajatul neavând posibilitatea să acționeze pentru a înlătura accidentul. Acest element deosebește accidentul de muncă de boală profesională, care este caracterizată tocmai prin aceea că factorul nociv acționează un timp mai
îndelungat asupra organismului.
Datorită aceluiași criteriu, adică intervenția bruscă și de neînlăturat asupra organismului, legiuitorul a asimilat intoxicația acută profesională cu accidentul de muncă.
S-a arătat că vătămarea violentă a organismului trebuie să survină împotriva voinței victimei, în mod neașteptat, excluzându-se automutilările și sinuciderile, dar culpa victimei poate fi reținută cu privire la încălcarea normelor de protecție a muncii.
Accidentul de muncă poate avea loc chiar în afara programului obișnuit de lucru, atunci când persoana încadrată în muncă are de îndeplinit o obligație ce-l revine în temeiul contractului de muncă sau execută anumite dispoziții din partea superiorilor în afara programului afectat pentru muncă.
Sunt considerate accidente de muncă și cele suferite de salariați, în timpul deplasării, inclusiv deplasarea în alte localități, pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu, indiferent de mijlocul de transport utilizat. De asemenea, se asimilează ca accident de muncă și cel survenit în timpul deplasării la și de la locul de muncă, în perioada și pe traseul normal,necesar deplasării.
În literatura juridică s-a remarcat faptul că anumite formulări sunt excesiv de ample, permițând încadrarea în categoria accidentelor de muncă a unor evenimente care nu au legătură cu procesul muncii, singurele condiții fiind acelea ca persoana să se găsească la sediul persoanei juridice și în timpul programului de lucru.
Art. 30 din Lege precizează că este accident de muncă:
a)accidentul suferit de persoane aflate în vizită în întreprindere unitate, cu permisiunea angajatorului;
b) accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv în cadrul unor activități culturale, sportive, în țară sau în afara granițelor țării, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor sarcini;
c) accidentul survenit în cadrul activităților cultural-sportive organizate, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor activități;
d) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie inițiativă pentru salvarea de vieți omenești;
e) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie inițiativă pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care amenință avutul public și privat;
f) accidentul cauzat de activități care nu au legătură cu procesul muncii, dacă se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de aceștia, în timpul programului de muncă, și nu se datorează culpei exclusive a accidentatului;
g) accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul și pe traseul normal de la domiciliul lucrătorului la locul de muncă organizat de angajator și invers;
h) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă la altul, pentru îndeplinirea unei sarcini de muncă;
i) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la care este încadrată victima, ori de la orice alt loc de muncă organizat de acestea, la o altă persoană juridică sau fizică, pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă, pe durata normală de deplasare;
j) accidentul suferit înainte sau după Încetarea lucrului, dacă victima prelua sau preda uneltele de lucru, locul de muncă, utilajul ori materialele,dacă schimba îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecție sau orice alt echipament pus la dispoziție de angajator, dacă se afla în baie ori în spălător sau dacă se deplasa de la locul de muncă la ieșirea din întreprindere sau unitate și invers;
k) accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta a avut loc în locuri organizate de angajator, precum și în timpul și pe traseul normal spre și de la aceste locuri;
1) accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor români sau persoane fizice române, delegați pentru îndeplinirea îndatoririlor de servici în afara granițelor țării, pe durata și traseul prevăzute în documentul de deplasare;
m) accidentul suferit de personalul român care efectuează lucrări și servicii pe teritoriul altor țări, în baza unor contracte, convenții sau în alte condiții prevăzute de lege, încheiate de persoane juridice române cu parteneri străini, în timpul și din cauza îndeplinirii îndatoririlor de serviciu;
n) accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare,recalificare sau perfecționare a pregătirii profesionale, în timpul și din cauza efectuării activităților aferente stagiului de practică;
o) accidentul determinat de fenomene sau calamități naturale, cum a fi furtună, viscol, cutremur, inundație, alunecări de teren, trăznet(electrocutare), dacă victima se afla în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
p) dispariția unei persoane, în condițiile unui accident de muncă și în împrejurări care îndreptățesc presupunerea decesului acesteia;
q) accidentul suferit de o persoană aflată în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, ca urmare a unei agresiuni.
De principiu, ori de câte ori este vorba despre un accident de traseu,deplasarea trebuie să se facă: fără abateri nejustificate de la traseul normal,în condițiile prevăzute de reglementările de securitate și sănătate în muncă sau de circulație în vigoare.
Accidentele de muncă se clasifică (art. 31), în raport cu urmările produse și cu numărul persoanelor accidentate, în:
a) accidente care produc incapacitate temporară de muncă de cel puțin
3 zile calendaristice;
b) accidente care produc invaliditate;
c) accidente mortale;
d) accidente colective, când sunt accidentate cel puțin 3 persoane în
același timp și din aceeași cauză.
Accidentul de muncă înregistrat de angajator se raportează de către acesta la Inspectoratul teritorial de muncă, precum și la asigurător, potrivit legii.
Înregistrarea accidentului de muncă se face pe baza procesului-verbal de cercetare.Înregistrarea accidentului de muncă se face de către organul abilitat să îl cerceteze și de către angajator, pe baza procesului-verbal de cercetare.
Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii pe bază de contract, comandă sau alte forme legale încheiate în întreprind.erea și/sau unitatea unui angajator, alta decât cea la care este încadrată victima, se înregistrează potrivit clauzelor prevăzute în acest sens, în documentele încheiate.
Accidentul de muncă,produs în timpul prestării unor servicii, pe bază de comandă, la domiciliul clientului, se înregistrează de către angajatorul la care este sau a fost angajată victima.
Accidentul de muncă suferit de o persoană, aflată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în întreprinderea și/sau unitatea altui angajator, se înregistrează de către angajatorul răspunzător de conducerea și/sau de organizarea activității care a avut ca urmare producerea accidentului.
Accidentele suferite în timpul stagiului de practică profesională de cătreelevi, studenți, ucenici și șomeri în perioada de reconversie profesională se înregistrează de către angajatorul la care se efectuează practica.
Accidentul de muncă suferit de o persoană, în cadrul activităților cultural-sportive, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor activități, se înregistrează de către instituția sau angajatorul care a organizat acțiunea respectivă.
Accidentul de muncă, produs ca urmare a unei acțiuni întreprinse de o persoană, din proprie inițiativă, pentru salvarea de vieți omenești sau pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol grav și iminent ce amenință avutul public sau privat din întreprinderea și/sau unitatea unui angajator, se înregistrează de către angajatorul la care s-a produs accidentul.
În cazul accidentului produs ca urmare a unei acțiuni întreprinse de o persoană, din proprie inițiativă, pentru salvarea de vieți omenești sau pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol grav și iminent ce amenință avutul public sau privat, produs în afara întreprinderii și/sau unității unui angajator și care nu are nici o legătură cu acesta, înregistrarea se face de către primăria
pe raza căreia s-a produs accidentul.
Accidentul de muncă de traseu se înregistrează de către angajatorul la care este angajată victima sau, după caz, de angajatorul răspunzător de conducerea și/sau de organizarea activității care a avut ca urmare producerea accidentului, conform concluziilor cercetării.
Formularul pentru înregistrarea accidentelor de muncă, precum și instrucțiunile de completare a acestuia sunt date prin Ordinul nr. 775/2006 al ministrului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei (publicat în M. Of. nr. 887 din 31 octombrie 2006).

5.3 Bolile profesionale

Potrivit art. 5 lit. h) din Legea nr. 319/2006, boala profesională constă în afecțiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, dată de agenți nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum și suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă.
În sensul prevederilor legii, afecțiunile suferite de elevi și studenți în timpul efectuării instruirii practice sunt, de asemenea, boli profesionale (art. Bolile profesionale sunt afecțiuni care se produc ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzate de factori nocivi, fizici, chimici sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum și suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.
Boala profesională nu este rezultatul unui fapt brusc, excepțional – ca în cazul accidentului de muncă; de regulă, boala profesională intervine ca rezultat al exercitării îndelungate a meseriei sau profesiei în anumite condiții nocive de muncă.
Bolile profesionale, cât și suspiciunile de boli profesionale se vor semnala obligatoriu' de către toți medicii care depistează astfel de îmbolnăviri, indiferent de specialitate și locul de muncă, cu prilejul oricărei prestații medicale: examene medicale profilactice, consultații medicale de specialitate.
Medicul care suspectează o boală profesională completează fișa de semnalare BP1 și trimite bolnavul cu această fișă la unitatea sanitară de medicină a muncii, respectiv clinica de boli profesionale sau cabinetul de medicina muncii din structura spitalelor, în vederea precizării diagnosticului de boală profesională.
Medicul specialist de medicina muncii examinează bolnavul, stabilește diagnosticul de profesionalitate și completează fișa de semnalare BP1 pe care o trimite oficial la autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, în termen de maximum 7 zile de la precizarea diagnosticului de profesionalitate.
În literatura juridică mai veche s-a arătat că pentru existența bolii profesionale sunt necesare trei elemente: exercitarea unei meserii sau profesii, care constituie, cauza indirectă a bolii; factori nocivi, fizici, chimici sau biologici caracteristici locului de muncă, care constituie cauza directă a
bolii; afecțiunea sau modalitatea concretă de acțiune asupra organismului.Caracteristica bolii profesionale care o deosebește de accident, este că ea se produce ca rezultat al acțiunii în timp a factorilor nocivi asupra organismului.
Afecțiunea este un produs patologic care se desfășoară într-o perioadă de timp mai îndelungată și care apare ca urmare a exercitării unei meserii În anumite condiții de mediu nociv.
Declararea bolilor profesionale este obligatorie și se face de către medicii din cadrul autorităților de sănătate publică teritoriale și a municipiului București.

JURISPRUDENȚĂ

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

Cererea nr. 40.890/04, Decizia din 18 mai 2010 in Cauza Draganschi impotriva Romaniei

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita la 18 mai 2010
avand in vedere cererea introdusa la 22 octombrie 2004,
dupa ce a deliberat, pronunta prezenta decizie.

IN FAPT

1. Reclamantii, doamna Silvia Draganschi si domnul Constantin Draganschi, sunt cetateni romani, nascuti in 1965 si, respectiv, in 1985 si locuiesc in Tulcea.

A. Circumstantele cauzei

2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de catre reclamanti, pot fi rezumate astfel.

1. Circumstantele decesului sotului reclamantei si primele masuri de ancheta dispuse de autoritati

3. In dimineata zilei de 11 noiembrie 2003, la ora 8 si 10 minute, M. D., sotul primei reclamante si tatal celui de-al doilea reclamant, topitor la societatea metalurgica F., si-a pierdut cunostinta in cursul unei operatiuni de curatare a unui cuptor la care participa impreuna cu alti colegi. In ciuda incercarilor de reanimare intreprinse de colegii sai si, in special, de catre o asistenta medicala a societatii F. si de catre personalul Spitalului de Urgenta Tulcea, unde el a fost dus cu o ambulanta, M. D. a decedat la ora 9.

4. Parchetul de pe langa Tribunalul Tulcea a deschis o ancheta si, la 12 noiembrie 2003, a solicitat Institutului de Medicina Legala (IML) efectuarea unei necropsii pentru stabilirea cauzelor decesului, inclusiv a unui examen toxicologic care sa clarifice existenta unei eventuale legaturi de cauzalitate intre deces si activitatea desfasurata de catre M. D. la locul de munca. Ca urmare a unei examinari efectuate in aceeasi zi, IML a concluzionat, la sfarsitul lunii aprilie 2004, ca decesul lui M. D. „a fost cauzat de o insuficienta cardiorespiratorie acuta datorata ischemiei cardiace (scleroza miocardului, zone hipoxice miocardice si arteroscleroza coronariana) de care suferea M.D., asociata unei posibile miocardite (reactie inflamatorie reziduala discreta) a carei etiologie nu a putut fi precizata". De altfel, examenul toxicologic exprimase rezultate negative pentru substantele chimice obisnuite.

5. La 16 decembrie 2003, Inspectoratul Teritorial de Munca Tulcea (ITM) a intocmit un proces-verbal cuprinzand concluziile cercetarilor efectuate cu privire la decesul lui M. D., pentru a stabili circumstantele si cauzele decesului, eventualele dispozitii legale incalcate si responsabilitatile, precum si masurile necesare pentru a preveni aparitia unor incidente similare.

6. Procesul-verbal retine ca M. D., avand varsta de 38 de ani si o vechime de 21 de ani in meseria de topitor, si-a pierdut cunostinta la cateva secunde dupa ce un alt coleg, A. C., a observat semne de oboseala pe chipul lui si i-a cerut sa iasa din echipa care curata cuptorul prin introducerea de conuri de masa carbonica in orificiile cuptorului. Operatiunea in cauza implica un important efort fizic in conditii de temperatura ridicata si emanatii de gaze chimice.

7. Procesul-verbal a identificat drept cauze ale decesului efortul fizic pe fondul bolii cardiace de care suferea M. D. si care nu putea fi depistata la controalele medicale periodice, precum si acceptarea lui la munca in conditiile in care era foarte obosit, cu incalcarea art. 11 lit. i) din Regulamentul cu privire la protectia muncii din 2002. Procesul-verbal mentiona ca nivelul emanatiilor de gaze in societatea F., controlat periodic (ultima data in iunie 2003), se situa in limitele admise. Procesul-verbal concluziona ca era vorba despre un accident de munca, dar ca nu existau persoane responsabile si nici sanctiuni de aplicat. Totusi, se recomanda sa se ia masuri pentru a limita efortul fizic implicat de asemenea operatiuni si pentru a nu permite accesul la munca al persoanelor prezentand o stare de oboseala accentuata.

2. Derularea anchetei penale cu privire la decesul lui M.D.

8. Reclamanta s-a adresat de mai multe ori in scris Parchetului, Inspectoratului Teritorial de Munca si Institutului de Medicina Legala, solicitand informatii despre cauzele decesului lui M. D. si despre derularea anchetei, precum si pentru a avea acces la dosarul anchetei si a primi copii ale documentelor din dosar, in special ale declaratiilor martorilor. De asemenea, ea a solicitat exhumarea corpului lui M. D. pentru o noua examinare medico-legala. Autoritatile au raspuns la o parte dintre aceste solicitari, informand reclamanta ca ancheta este in desfasurare si trimitandu-i in mai multe randuri copii ale documentelor solicitate. Astfel, in lunile aprilie si mai 2004, reclamanta a primit copii ale rapoartelor redactate de ITM si IML, mentionate mai sus. Ea a contestat raportul IML, sustinand ca M. D. era perfect sanatos, astfel cum rezulta din ultima examinare medicala realizata in octombrie 2003 sub controlul societatii F., si ca decesul a fost cauzat de conditiile dificile sau chiar necorespunzatoare de munca si de emanatiile de substante chimice, de care societatea F. era responsabila.

9. La 8 mai 2004, reclamanta a fost audiata de procurorul care conducea ancheta; ea a refuzat sa semneze declaratia, sustinand ca a fost supusa unor presiuni pentru a declara ca M.D. suferea de boli cardiace. La 6 august 2004, in urma cererii sale, reclamanta a putut sa consulte dosarul de cercetare penala, dar nu putut face copii ale declaratiilor martorilor audiati de parchet.

10. La 18 noiembrie 2004, Parchetul a dispus neinceperea urmaririi penale cu privire la circumstantele decesului lui M. D. Reclamanta a atacat aceasta solutie cu o plangere adresata Judecatoriei Tulcea, cu motivarea ca Parchetul nu a raspuns scrisorilor sale si nici nu i-a furnizat copii ale documentelor solicitate. Ea a solicitat sa i se permita studierea tuturor mijloacelor de proba care au stat la baza emiterii solutiei Parchetului.

11. Printr-o sentinta din 15 martie 2005, Judecatoria a respins plangerea ca nefondata. Instanta a amintit circumstantele decesului si a stabilit ca nu exista legatura de cauzalitate intre deces si conditiile de munca in respectivul loc de la societatea F., in care nivelul emisiilor toxice se situa in limite normale. De altfel, pe baza informatiilor furnizate de IML, instanta a relevat ca era posibil ca bolile cardiace ale lui M. D. sa nu fi putut fi observate cu ocazia unui control medical de rutina, in lipsa unor simptome sau manifestari comunicate de catre acesta medicului.

12. Reclamanta a introdus recurs la Tribunalul Tulcea („Tribunalul Judetean") impotriva sentintei Judecatoriei. Ea a contestat concluzia de neincepere a urmaririi penale, a aratat ca avocatul ales nu dorea sa o mai reprezinte si a acuzat Judecatoria ca nu ar fi examinat documentele pe care le depusese la dosar.

13. Printr-o decizie definitiva din 12 mai 2005, Tribunalul a respins recursul. Pe langa motivarea instantei de fond, Tribunalul a retinut ca bolile cardiace de care suferea M. D. puteau sa fi avut ca rezultat o moarte subita, ca Judecatoria luase in considerare toate documentele medicale pertinente pentru raportul medico-legal prezentate de catre reclamanta si ca autoritatile nu erau obligate sa asigure reclamantei un avocat din oficiu in acest tip de procedura.

3. Procedurile civile si in contencios administrativ introduse de catre reclamanta cu privire la decesul lui M.D.

14. La 13 septembrie 2004, in baza art. 998 din Codul civil si a Codului muncii, reclamantii s-au adresat Tribunalului cu o actiune in despagubiri impotriva societatii F., solicitand un milion de euro drept daune morale pentru decesul lui M. D. si 500.000 lei romanesti pentru neglijenta societatii in a-l proteja pe M. D. impotriva accidentelor de munca. Ei au aratat ca, si daca decesul ar fi fost cauzat de o insuficienta cardiorespiratorie, societatea F. ramanea responsabila pentru nerespectarea mai multor dispozitii ale contractului colectiv de munca cu privire la obligatiile de a asigura muncitorilor controale medicale periodice, o asigurare medicala si conditii de munca adecvate.
Societatea F. a contestat sustinerile reclamantilor.

15. Dupa ce a fost suspendata, la cererea reclamantilor, in asteptarea solutionarii anchetei penale mentionate mai sus, procedura a fost reluata din oficiu de catre Tribunal, care, printr-o sentinta din 7 septembrie 2006, a constatat ca cei interesati nu au solicitat repunerea dosarului pe rol intr-un termen de un an dupa pronuntarea Hotararii din 12 mai 2005 (paragraful 13 de mai sus), in cauza intervenind perimarea actiunii. Reclamantii nu au formulat recurs impotriva acestei sentinte.

16. In cadrul unei proceduri paralele in contencios administrativ, printr-o decizie irevocabila din 8 mai 2006 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a fost respinsa actiunea avand ca obiect despagubiri pe care reclamantii au introdus-o impotriva Guvernului si a Presedintelui Romaniei, acuzati de a fi responsabili pentru lipsa de supraveghere a societatii F. (emisii de substante chimice, controale medicale etc.). Decizia a confirmat inadmisibilitatea unei asemenea actiuni, ca urmare a inexistentei unor raporturi juridice intre autoritati si M. D. si a faptului ca autoritatile nu erau responsabile pentru conditiile de munca pe care le denuntau reclamantii.

4. Proceduri cu privire la libertatea de circulatie a reclamantilor

17. Prin doua sentinte pronuntate la 28 aprilie 2006 in prima instanta la sesizarea Directiei de Pasapoarte, Tribunalul, retinand ca reclamantii au facut obiectul unei returnari dispuse de catre autoritatile franceze, a dispus, in baza Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulatii a cetatenilor romani in strainatate, sa restranga exercitiul dreptului la libera circulatie pe teritoriul statelor Uniunii Europene pentru o durata de un an, in cazul reclamantei, si de 6 luni, in cazul reclamantului.
Reclamantii nu au formulat recurs impotriva acestor hotarari.

B. Dreptul si practica interne relevante

18. Aspectele esentiale cu privire la regimul general al raspunderii civile delictuale, rezultand din art. 998—1000 din Codul civil, in vigoare la momentul derularii faptelor, sunt descrise in cauzele Iambor impotriva Romaniei (nr. 1) (nr. 64.536/01, paragraful 142, 24 iunie 2008) si Toma impotriva Romaniei (nr. 42.716/02, paragraful 32, 24 februarie 2009).

19. Instantele interne au fost sesizate cu mai multe actiuni avand ca obiect acordarea de despagubiri, bazate pe art. 998— 999 din Codul civil si pe dispozitiile Codului muncii, in care victimele unor accidente de munca incercau sa demonstreze responsabilitatea angajatorului si sa obtina repararea daunelor suferite. Instantele au analizat fondul acestor actiuni si circumstantele accidentului incriminat in fiecare dintre ele, admitand solicitarile privind acordarea de despagubiri cand au constatat ca angajatorul era responsabil pentru comiterea unei greseli, chiar usoare, avand o legatura de cauzalitate cu accidentul, chiar atunci cand si victima era responsabila de producerea accidentului si chiar cand Parchetul a dispus eventual neinceperea urmaririi penale, eliminand raspunderea penala a angajatorului (Hotararea nr. 27R din 11 ianuarie 2000 a Curtii de Apel Targu Mures, Hotararea nr. 829AA din 20 mai 1998 a Curtii de Apel Cluj, Hotararea nr. 71 din 23 ianuarie 2003 a Curtii de Apel Timisoara, Hotararea nr. 3.838 din 7 octombrie 2003 a Curtii Supreme de Justitie — care respinge actiunea datorita culpei exclusive a victimei — si Hotararea nr. 3.602 din 5 mai 2005 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie).

CAPETE DE CERERE

20. Invocand art. 1, 2, 5, 6 paragrafele 1 si 8 din Conventie, reclamantii se plang ca autoritatile nu au desfasurat o ancheta efectiva si diligenta pentru a clarifica circumstantele decesului lui M. D. si a-i sanctiona pe vinovati. In acest sens, reclamanta considera vinovata conducerea societatii F. pentru decesul lui M. D., cauzat de conditiile si organizarea nepotrivite ale muncii si prin lipsa de supraveghere in vederea evitarii producerii accidentelor. Dupa ce au sustinut, intr-un prim formular de plangere din octombrie 2004, ca Parchetul nu i-a informat despre rezultatul anchetei si nici nu le-a oferit copii ale declaratiilor martorilor, chiar in conditiile in care ar fi putut consulta dosarul de urmarire penala, reclamantii se plang, intr-un al doilea formular de plangere din noiembrie 2006, cu privire la modul de solutionare a procedurilor judiciare avand ca obiect circumstantele decesului lui M.D.

21. In baza acelorasi articole, reclamantii se plang in esenta cu privire la deciziile din 28 aprilie 2006 ale Tribunalului Tulcea prin care s-a dispus restrangerea dreptului lor la libera circulatie pe teritoriul statelor Uniunii Europene.

IN DREPT

22. Curtea observa ca se impune examinarea capetelor de cerere mentionate mai sus ale reclamantilor din punctul de vedere al art. 2 din Conventie si al art. 2 din Protocolul aditional nr. 4.

A. Cu privire la pretinsele incalcari ale art. 2 din Conventie

23. Reclamantii se plang ca autoritatile nu au desfasurat o ancheta efectiva si diligenta pentru a clarifica circumstantele decesului lui M.D. si a sanctiona conducatorii societatii F. Ei invoca art. 2 din Conventie, redactat in partile sale pertinente dupa cum urmeaza:
„Dreptul la viata al fiecarei persoane este protejat prin lege."

24. Curtea aminteste ca obligatiile pozitive enuntate de art. 2 din Conventie implica, sub aspect procedural, obligatia pentru autoritati de a instaura un sistem judiciar eficace si independent care sa permita stabilirea cauzei decesului unui individ si de a-i pedepsi pe cei vinovati (a se vedea, mutatis mutandis, Calvelli si Ciglio impotriva Italiei [MC], CEDO 2002, paragraful 51).

25. Forma anchetei derulate poate varia in functie de circumstante fara a fi necesara declansarea urmaririi penale in toate cazurile (Mastromatteo impotriva Italiei [MC], nr. 37.703/97, paragrafele 90 si 94—95, CEDO 2002—VIII, si Furdik impotriva Slovaciei (dec.), nr. 42.994/05, 2 decembrie 2008). Curtea aminteste ca art. 2 mentionat mai sus nu implica nici dreptul de a declansa o ancheta penala impotriva unui tert sau ca acesta sa fie condamnat la sanctiuni de natura penala, nici o obligatie de rezultat care ar presupune ca orice urmarire penala trebuie sa se finalizeze printr-o condamnare (cf. mutatis mutandis, Perez impotriva Frantei [MC], nr. 47.287/99, paragraful 70, CEDO 2004—I). In special, in ipoteza in care se pune problema respectarii unei reglementari care are ca obiect protectia vietii, acest articol impune organizarea unui sistem judiciar de ancheta eficace la finalizarea careia sa nu existe nicio aparenta de apreciere arbitrara a faptelor care s-au aflat la originea decesului (Bone impotriva Frantei (dec.), nr. 69.869/01, 1 martie 2005).

26. In aceasta privinta, cand se pune problema anchetarii unei neglijente, o cale judiciara civila sau disciplinara, singura ori paralela cu o actiune in fata instantelor penale, poate fi suficienta pentru a stabili responsabilitatile in speta si, daca se impune, pentru a obtine aplicarea sanctiunii civile necesare, precum plata de despagubiri (a se vedea, de exemplu, Calvelli si Ciglio, citata mai sus, paragraful 51; Mastromatteo impotriva Italiei [MC], nr. 37.703/97, paragrafele 90 si 94—95, CEDO 2002-VIII, si Furdik, citata mai sus).

27. Mai intai, Curtea observa ca, in speta, Parchetul a deschis imediat o ancheta penala cu privire la decesul lui M. D. si a solicitat Institutului de Medicina Legala efectuarea unei examinari medico-legale. In urma acestei examinari, IML a precizat ca decesul era datorat bolilor cardiace de care nimeni nu avea cunostinta si care nu puteau fi descoperite in urma unui control medical de rutina, in lipsa simptomelor specifice precizate de catre bolnav. In plus, Inspectoratul Teritorial de Munca a examinat decesul in ceea ce priveste respectarea dispozitiilor care reglementeaza dreptul muncii. Raportul sau din 16 decembrie 2003 mentiona cauzele decesului, indicand in principal concluziile IML si in secundar nerespectarea de catre societatea F. a art. 11 lit. i) din Regulamentul de protectie a muncii, avand in vedere acceptarea la munca a lui M. D. desi acesta se afla in stare de oboseala. Curtea constata, in acelasi timp, ca reclamanta a fost invitata de Parchet sa faca o declaratie si sa consulte dosarul de cercetare penala, chiar daca ea a trebuit sa faca demersuri in acest sens. La finalizarea unei proceduri judiciare, printr-o hotarare definitiva din data de 12 mai 2005, Tribunalul Tulcea a confirmat solutia de neincepere a urmaririi penale dispusa de Parchet la 18 noiembrie 2004.

28. In aceasta privinta, Curtea constata ca elementele mentionate mai sus contrazic ipoteza prezentata de reclamanti cu privire la absenta unei anchete a autoritatilor care sa permita clarificarea circumstantelor decesului (a se vedea, mutatis mutandis, Bone, citata mai sus). Faptul ca reclamantii au o teza diferita in ceea ce priveste cauzele decesului, teza pe care, de altfel, au avut ocazia sa o sustina in cursul procedurii penale, nu influenteaza in niciun fel aceasta constatare.

29. Curtea aminteste apoi ca art. 2 citat mai sus nu implica dreptul de a declansa urmarirea sau condamnarea penala a unor terti si considera ca solutia autoritatilor in ceea ce priveste inexistenta unei responsabilitati de natura penala cu privire la decesul lui M. D. nu ar putea ridica o problema prin prisma acestui articol, avand in vedere lipsa oricarei aparente de arbitrar in aprecierea de catre organele de ancheta a faptelor aflate la originea decesului. Desigur, Inspectoratul Teritorial de Munca a concluzionat, fara a aplica si sanctiuni, ca societatea F. si-a incalcat o obligatie de supraveghere acceptandu-l pe M. D. la munca in conditiile in care acesta se afla in stare de oboseala.
Totusi, in ceea ce priveste faptele care ar putea fi considerate o omisiune sau neglijenta si care nu au fost analizate din punctul de vedere al legii penale de catre autoritati, statul era obligat, in virtutea obligatiilor sale pozitive, sa ofere reclamantilor posibilitatea exercitarii unui recurs in care sa fie analizata responsabilitatea societatii F. si, daca era cazul, sa obtina aplicarea oricarei sanctiuni civile necesare, precum plata de despagubiri (Mastromatteo, citata mai sus, paragrafele 90 si 94—95, si Furdik, citata mai sus).

30. De altfel, Curtea observa ca reclamantii au introdus o actiune impotriva societatii F. solicitand plata de despagubiri pentru neregulile pretinse care ar fi contribuit la decesul lui M. D.
Curtea releva ca exista o jurisprudenta interna bazata pe art. 998—999 din Codul civil si pe dispozitiile Codului muncii, prin care victimele accidentelor de munca au avut posibilitatea sa le fie analizata pe fond problema responsabilitatii angajatorului si, daca era cazul, sa obtina repararea prejudiciului suferit. Faptul ca in unele dintre aceste proceduri, cum s-a intamplat si in cauza prezenta, Parchetul a dispus neinceperea urmaririi penale, cu motivarea ca faptele pertinente nu angajau raspunderea penala a angajatorului, nu a impiedicat examinarea faptelor in fond de catre instantele civile (paragrafele 18—19 de mai sus).

31. Din aceste elemente, Curtea deduce ca procedura de mai sus indeplinea conditiile impuse de jurisprudenta Curtii in ceea ce priveste obligatiile procedurale care revin statelor si releva ca reclamantii nu au exercitat aceasta cale de recurs intern impotriva societatii F. (a se vedea, mutatis mutandis, Murillo Saldias si altii impotriva Spaniei (dec.), nr. 76.973/01, 28 noiembrie 2006).

32. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca reclamantii nu ar putea reprosa autoritatilor ca nu le-au pus la dispozitie un sistem judiciar adecvat care sa permita clarificarea circumstantelor decesului lui M.D. si sanctionarea vinovatilor.
Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 din Conventie.

B. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 2 din Protocolul nr. 4

33. Reclamantii se plang in esenta cu privire la deciziile din 28 aprilie 2006 ale Tribunalului Tulcea care au restrans exercitarea dreptului lor de a circula liber pe teritoriul statelor Uniunii Europene.

34. Curtea observa ca reclamantii nu au introdus recurs impotriva deciziilor mentionate mai sus. Rezulta ca acest capat de cerere trebuie respins pentru neepuizarea cailor interne de recurs, in temeiul art. 35 paragrafele 1 si 4 din Conventie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA

declara cererea inadmisibila.

CONCLUZII

Lucrarea de față având ca temă „Sănătatea și securitatea în muncă”este structurată în cinci capitole precedate de o introducere,fiecare având mai multe subcapitole,urmate de o serie de concluzii și o listă cuprinzătoare de referințe bibliografice.

În primul capitol al lucrării sunt prezentate aspecte generale ale sănătății si securitații în muncă,precum :noțiuni de bază,obiectul general,instituții cu atribuții în domeniu,obligațiile anagajatorilor și a lucrătorilor privind asigurarea sănătății și securității în muncă.

În cel de-al doilea capitol sunt detaliate aspect privind reglementarea sănătații si securității în muncă în dreptul intern si European.

Al treilea capitol prezintă un aspect foarte important,din punctul meu de vedere, pericolul grav și iminent și prevenirea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale.Acest capitol conține cinci subcapitole :Pericolul grav și iminent,prevenirea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale ,alimentația speciala și măsuri de ordin igienico-sanitar,inspecția muncii,precum și servicii de prevenire și protecție.

Al patrulea capitol este destinat informării,consultării și intruirii lucrătorilor.

În al cinci-lea capitol intitulat „Accidentele de muncă și bolile profesionale”,capitol ce conține alte 3 subcapitole.Primul subcapitol cuprinde etapele ce trebuiesc parcurse în cazul producerii unor evenimente în timpul efectuării de servicii,al doilea subcapitol este denumit „accidentele de muncă”și al treilea „bolile profesionale”.

Guvernele,autoritățile de reglementare și agențiile acestora urmăresc îmbunătățirea securității și sănătății în muncă(SSM),pentru a reduce costurile accidentelor de muncă și ale bolilor profesionale suportate de societate;îmbunătățind totodată competitivitatea și eficiența la nivel național.Sănătatea și securitatea în muncă poate contribui la creșterea productivității prin:

reducerea numărului de persoane care se pensionează anticipat sau care nu pot lucra din cauza unor vătămări corporale sau a unor boli legate de muncă;

reducerea costurilor serviciilor de îngrijire medicală și costurilor sociale ale accidentelor și bolilor;

creșterea capacității de muncă a persoanelor prin îmbunătățirea stării de sănătate a acestora;

îmbunătățirea productivității,prin stimularea celor mai eficiente metode și tehnici de muncă.

Se constată,prin intuiție și observație,că atât lucrătorii,cât și societățile au o productivitate cu atât mai mare cu cât starea de sănătate este mai bună.

Întru-un studiu despre piața germană a muncii s-a arătat că un nivel scăzut de sănătate reduce cu 6 % șansele unei persoane de a fi angajată cu normă întreagă și dublează probabilitatea ca aceasta să părăsească definitiv piața muncii.

Un studiu efectuat de Direcția Generală pentru Sănătatea și Protecția Consumatorului a constatat că:”În cazul în care toate celelalte condiții sunt egale,un avantaj de cini ani în ceea ce privește speranța de viață va oferi unei țări o creștere anuală a PIB cu 0,3-0,5%.

Studiul Employment of disabled people in Europe in 2002(„Angajarea persoanelor cu dizabilități în Europa în 2002”) a arătat că pentru 18,4% dintre persoane cauzele handicapului sau ale problemelor de sănătate permanente sunt legate de muncă.

Există un număr mare de cercetări și studii de caz în întreprinderi care indică faptul ca SSM poate stimula productivitatea în diferite moduri,prin:

creșterea productivității resurselor prin mai puține cheltuieli inutile,mai puține întreruperi ale activițății,îmbunătățirea procedeelor etc. ;

realizarea de produse de mai bună calitate;

incitarea întreprinderilor de a găsi metode de muncă mai productive datorită nevoii de a pune capăt practicilor vechi și

promovarea înlocuirii tehnicilor și echipamentelor mai vechi și mai puțin productive.

Organizația Internațională a Muncii a realizat un clasament al competivității pe baza clasificărilor făcute de IMD(Institute for Management Development)de la Lausanne,plecând de la evaluările sale privind SSM-a se vedea graficul de mai jos.Aceasta a constatat că țările cele mai competitive sunt cele care au cele mai bune evaluări în magterie de SSM.Clasamentul indică cel puțin faptul că economiile cu standarde SSM mai scazute sunt și cele mai puțin competitive și că investițiile în SSM nu se fac în defavoarea competitivității.

BIBLIOGRAFIE