Sanatatea

Capitolul 1 – Sănătatea

Elemente introductive

Organizația Mondială a Sănătății a definit, în 1946, sănătatea ca "bunăstare completă fizică, psihică și socială, și nu doar absența bolii sau a handicapului", urmând ca mai târziu să fie adăugată și "capacitatea de a duce o viață productivă social și economic". Aceasta înseamnă că sănătatea reprezintă mai mult decât "absența unor stări nedorite, deifinite în mod obiectiv ca boli de către experți". Se poate spune că această definiție este lipsită de specificitate, ștergându-se limita dintre intervenții și politici în domeniul sănătății, și amestecându-se caracteristici individuale, fizice, și pshilogice cu condițiile sociale, care sunt considerate factori determinanți ai sănătății. Definirea, măsurarea, și influențarea sănătății au o importanță majoră din perspectiva percepției indivizilor și a capacității funcționale.

Este importantă diferențierea sănătății de factorii determinanți ai sănătății. Datorită tendinței de asociere a definiției sănătății cu absența bolii și cu succesele înregistrate de demersul de investigare aplicat în medicină încă de la mijlocul secolului XIX, serviciile medicale au un rol principal în aplicarea practică a metodelor noi descoperite. Concepția că îngrijirile medicale sunt principalul instrument de îmbunătățire a sănătății a fost întărită de introducerea antisepsiei, vaccinurilor, antibioticelor, și chimioterapiei. Influența pe care furnizorii de servicii de sănătate o au asupra restului societății, în țările dezvoltate din punct de vedere economic, de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război mondial, a fost dată de succesul medicinei științifice în reducerea frecvenței sau chiar eliminarea multor boli, în special bolile transmisibile. În acea perioadă, lumea medicală era dominată de dezbaterea între ceea ce se înțelege prin sănătate și modul de îmbunătățire a acesteia. Viziunea medicalizată a sănătății a dus la alocarea unei proporții în creștere din bugetul societăților pentru serviciile de sănătate. În acest context, societatea și instituțiile statului aveau rolul de a pune la dispoziția medicinei științifice resursele materiale necesare pentru o societate cu o stare de sănătate ideală. Acest lucru este vizibil prin creșterea proporției alocate pentru sănătate din produsul intern brut din majoritatea țărilor OECD.

Progresul medicinei științifice adus la o examinare mult mai atentă a servicilor medicale asupra sănătății. Acest lucru a dus la etapa medicinei contestate, în care a fost reconsiderată relația dintre serviciile medicale și sănătate, și au fost elaborate noi modele care au facilitat înțelegerea relațiilor diferiților factori cu starea de sănătate.

În 1974, a apărut un model de fundamentare a unei strategii de sănătate care recunoștea influența altor factori în afară de serviciile medicale asupra sănătății. Acest model a propus clasificarea determinaților sănătății în patru categorii: comportamente, mediu, biologia umană și îngrijiri de sănătate.

Modelul face diferența între sistemul de sănătate și sistemul îngrijirilor de sănătate. Prin sistem de sănătate se înțelege ansamblul elementelor și relațiilor care influențează starea de sănătate a indivizilor și populațiilor. Sistemul îngrijirilor de sănătate este doar un subsistem al acestuia. Sistemul îngrijirilor de sănătate include ansamblul resurselor umane, materiale, financiare, informaționale și simbolice utilizate pentru îngrijiri și servicii cu scopul îmbunătățirii sau menținerii stării de sănătate.

Modelul celor patru categorii de factori adus la o mai bună înțelegere a relațiilor care influențează sănătatea și la fundamentarea unor noi tipuri de intervenții medicale și nemedicale. Unele argumente epidemiologice cantitative consideră că cea mai mare importanță în îmbunătățirea stării de sănătate o au factorii comportamentali, apoi cei biologici, de mediu și abia apoi îngrijirile de sănătate.

Acest model consideră ca sistemul de îngrijiri de sănătate are un rol primordial în tratarea unor comportamente nesănătoase. Încadrarea exclusivă a cauzelor mortalității în patru categorii a fost considerată simplistă.

Un alt model al sistemului de sănătate pune accent pe diferența dintre boală (recunoscută și tratată de sistemul de sănătatea) și sănătatea și funcționarea adecvată (resimțite de indivizi). Acest lucru permite includerea în model și a situațiilor în care suferința indivizilor nu este legată întrutotul de boală, așa cum este recunoscută de furnizorii de îngrijiri. Bolnavi care par foarte asemănători profesionistului – acesta judecând parametrii biologici prognosticul – pot resimți foarte diferit modul și intensitatea în care sunt afectați de boală sau în care este afectată capacitatea de a funcționa în roluri sociale. Aceste interpretări servesc scopuri diferite, niciuna fiind mai corectă decât cealaltă. Medicul urmărește fundamentarea intervenției, pacientul urmărește impactul pe care boala o va avea asupra vieții sale, acesta depinzând doar parțial de intervenție medicală.

De asemenea, acest model recunoaște faptul că o stare de sănătate bună nu este singurul scop al existenței, "ci doar o componentă a bunăstării în sens genral". Modelul arată și competiția pentru resurse dintre serviciile de sănătate și intervenții asupra altor factori beneficii pentru sănătate, ca programele de asistență socială sau de îmbunătățire a calității mediului fizic.

Politici în domeniul sănătății

Politicile de sănătate au la bază înțelegerea noțiunilor de sănătate și boală și a relației acestora cu îngrijirile de sănătate.

Importanță sănătății în politicile europene a crescut odată cu semnarea tratatului de la Lisabona în două mii șapte și intrarea lui în vigoare în 2009. Acest tratat promovează bunăstarea cetățenilor Uniunii și încurajează colaborarea statelor în domeniul sănătății mai ales în serviciile de sănătate și combaterea amenințărilor transfrontaliere la adresa sănătății.

Tratatul consideră că principalii responsabili de politica în domeniul sănătății și furnizarea de servicii de asistență medicală sunt statele membre. Strategiile legate de sănătate vizează sinergiile între politica de sănătate și alte politice europene.

Din 2002, Uniunea și-a schimbat abordarea problemelor de sănătate publică. În anii precedenți, activitățile UE se bazau pe anumite planuri concentrate pe aspecte specifice ca lupta împotriva cancerului, virusului HIV, bolilor transmisibile, bolilor cauzate de poluare, dependenții de droguri sau educația în ceea ce privește sănătatea. În cele din urmă, liderii au considerat că ceea ce va spori eficiența acțiunii comunitare în domeniul sănătății ar fi adoptarea unor planuri de acțiune plurianuale, conținând măsuri complementare și coerente, acestea contribuind la punerea în aplicare a obiectivului de a asigura un nivel ridicat de protecție a sănătății.

Uniunea europeană a adoptat trei astfel de programe strategice, Primul Program de acțiune comunitară în domeniul sănătății 2003-2008, Împreună pentru sănătate : O Abordare Strategică pentru UE 2008-2013, și Sănătate pentru Creștere Economică: Programul de Sănătate UE 2014-2020.

1.2.1. Primul program de acțiune comunitară în domeniul sănătății 2003 – 2008

În septembrie 2002, Parlamentul European și Consiliul adoptat primul program de acțiune comunitară în domeniul sănătății. Acesta s-au derulat pe parcursul la cinci ani, din 1 ianuarie 2003 până la 31 decembrie 2007. Programul a avut ca obiective principale:

ameliorarea informațiilor și cunoștințelor în materie de sănătatea. Pentru îndeplinirea acestei obiectiv, s-a pus accent pe răspândirea informațiilor provenite de la autoritățile competente și de la cadrele medicale către public, pe colaborarea cu asociațiile de pacienți, experți și organizații nonguvernamentale din domeniul sanitar.

îmbunătățirea capacității de reacție rapidă și coordonată în situațiile în care sănătatea populației este amenințată și promovarea sănătății. Pentru acest obiectiv, UE a propus crearea unui sistem de colectare și analizare a informațiilor care să colecteze informații relevante la nivel național și să le trimită apoi la nivel european.

prevenția bolilor prin luarea în considerare a factorilor determinanți în toate politice europene. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, a fost nevoie de identificarea principalelor probleme de sănătate din UE.

Cooperarea dintre statele membre UE și dialogul cu partenerii cheie și organizațiile nonguvernamentale au fost prioritare pentru atingerea acestor obiective.

Primul Program de acțiune comunitară în domeniul sănătății 2003 – 2008 a avut un buget total de 353,77 milioane de euro, la care s-au mai adăugat contribuțiile statelor partenere din Asociația Europeană a Liberului Schimb.

1.2.2. Strategia în domeniul sănătății 2008 – 2013

Comisia europeană a publicat Cartea Albă Împreună pentru sănătate: O abordare strategică pentru UE 2008 – 2013, în octombrie 2007. În acest document sunt prezentate acțiunile și politicile desfășurate în cadrul celui de-al doilea Program de acțiune comunitară în domeniul sănătății.
Această strategie este rezultatul creșterii amenințărilor la adresa sănătății. Cartea Albă, Comisia europeană are în vedere tendințele demografice și de îmbătrânire a populației,. Comisia promovează un mod de viață sănătos și mai ales un mod de îmbătrânire sănătos, acestea sporind calitatea vieții și prelungind durata acesteia, evitând problemele și dezabilitățile de la vârste fragede. Așadar, strategia Comisiei este axată pe prevenție, soluția optimă din punct de vedere financiar. Această abordare strategică se justifică cu faptul că începând din 2008 statele membre se aflau într-o criză economică gravă și obligate să reducă din cheltuielile publice. De asemenea, strategia se justifică prin apariția din ultimii ani a unor boli transmisibile, acestea fiind rezultatul schimbărilor climatice și a amplorii bioterorismului
Strategia avut ca obiective:

Promovarea unei stări bune de sănătate în contextul îmbătrânirii populației din UE. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv sunt necesare educarea populației în vederea unei alimentații sănătoase, promovarea activităților fizice, combaterea consumului de droguri, alcool și tutun, înlăturarea riscurilor pentru mediu și reducerea accidentelor domestice și de circulație. De asemenea, este necesară îmbunătățirea diagnosticului, mai ales pentru cancer și boli rare, depistarea timpurie reducând costurile tratamentului și diminuând degradarea stării de sănătate.

Protejarea populației în fața amenințărilor la adresa sănătății. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv se au în vedere evaluare științifică a riscurilor pregătirea și reacția la epidemii și bioterorism, strategii de abordare a riscurilor asociate unor boli și stări specifice, acțiuni în caz de accidente și vătămări corporale, îmbunătățirea securității lucrătorilor și siguranța alimentelor și protecția consumatorului.

Promovarea unor sisteme dinamice de sănătate, bazate pe noi tehnologii. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv se dorește integrarea noilor tehnologii, care pot răspunde mai bine la așteptările pacienților și provocărilor medicale. Transformarea sistemelor de sănătate poate fi realizată cu ajutorul biotehnologiei, genomicii, și e-sănătatea.

Al doilea program din perioada 2008 – 2013 a avut un buget total de 321 ,5 milioane de euro. La care s-au mai adăugat contribuțiile statelor partenere din Asociația Europeană a Liberului Schimb.

1.2.3. Sănătate pentru creștere economică: Programul de sănătate UE 2014 – 2020

Uniunea europeană a lansat al treilea program de sănătate în 2014. Acest program urmărește întreținerea stării de sănătatea, încurajează cooperarea dintre statele membre cu scopul de a îmbunătății politicile de sănătate în beneficiul cetățenilor și de asemenea încurajează punerea în comun a resurselor pentru găsirea unor soluții optime.

Obiectivele acestei strategii sunt:

Promovarea unei stări bune de sănătate și prevenirea bolilor. Pentru aceasta țările vor face schimb de informații și de practici care să le ajute să administreze diferiți factori de risc cum ar fi fumatul, abuzul de droguri și alcool, diete nesănătoase și sedentarism.

Asigurarea că cetățenii sunt protejați de amenințări transfrontaliere la adresa sănătății. Călătoriile și comerțul internațional crescut duc la o expunere potențială la o gamă largă de amenințări la adresa sănătății, aceasta necesitând un răspuns rapid și coordonat.

Sprijinul inovației și sustenabilității sistemelor de sănătate din țările Uniunii. Programul își propune să ajute la consolidarea capacităților din sectorul sănătății, prelungirea resurselor limitate și încurajarea adoptării inovațiilor în abordări, practici de lucru și tehnologii.

Îmbunătățirea accesului la servicii de sănătate de calitate. Pentru aceasta este necesar asigurarea că expertiza medicală este disponibilă dincolo de granițele naționale, încurajând crearea de rețele de centre de expertiză în toată Uniunea Europeană.
Programul este deschis și pentru alte țări cum ar fi membrii zone economice europene, candidați sau potențial candidații pentru Uniunea Europeana și anumite țări învecinate.

Pentru programul din perioada 2014-2020, bugetul alocat pentru proiecte a fost de 450 de milioane de euro.

Finanțarea programelor de sănătate publică

Finanțarea provine atât de la bugetul specific alocat programului privind sănătatea cât și din alte instrumente complementare.

În fiecare an, Comisia Europeană crează un plan în care sunt prezentate prioritățile și acțiunile care urmează să beneficieze de finanțare. Programele care au prioritate sunt acelea care aduc valoare sănătății publice la nivel european. Este necesar ca proiectul finanțat să aducă beneficii nu doar la nivel național sau regional, ci și la nivel european. De aceea, parteneriatul între organizațiile statelor membre eligibile este necesar. Finanțarea este acordată proiectelor inovatoare, nerepetitive.

Există două tipuri de finanțare, directă (granturi) și prin cereri de ofertă în cadrul procedurilor de achiziții publice. Prin aceste proceduri părțile interesate pot răspunde cererilor de ofertă, acestea fiind lansate pentru achiziționarea de servicii, bunuri sau lucrări.

Cel mai important mecanism în ceea ce privește finanțarea prin granturi este reprezentat de mecanismul cofinanțării de proiecte și conferințe care urmăresc realizarea uneia dintre obiectivele programului. Cofinanțarea se aplică și costurilor operaționale ale organismelor și rețelelor specializate din domeniul sănătății publice. Se pot finanța și acțiuni comune ale UE împreună cu cel puțin la stat membru adică acțiuni comune ale programului de sănătate publică și alte programe comunitare cu caracter complementar.

Planuri de acțiune ale Uniunii Europene

Prevenirea fumatului

Deoarece tutunul este principala cauză a deceselor care ar putea fi evitate, UE a încurajat statele membre să încerce controlarea consumului de tutun, în special în rândul copiilor și tinerilor subsol. 90 % din fumători încep să consume produse derivate din tutun de la vârsta de 16 ani, de aceea sunt vizați în special tinerii.

Se recomandă încurajarea statelor membre să ia măsuri legislative și administrative pentru prevenirea vânzărilor de produse din tutun copiilor și tinerilor. Cumpărătorii trebuie să aibă vârsta vârsta minimă impusă, și produsele din tutun nu trebuie să existe în dispozitivele cu autoservire sau automate.

Se recomandă de asemenea restricționarea vânzărilor la distanță și prin internet, interzicerea vânzării la bucată a țigărilor, interzicerea publicității la produse din tutun, interzicerea formelor de publicitate la produse din tutun.

1.4.2 Combaterea alcoolismului

Este estimat că alcoolul răspunde de 7, 4 % din problemele care afectează sănătatea și produc moarte prematură în UE., cele mai expuse fiind persoanele cu vârste între 15 – 29 ani. Anual, aproximativ 10000 de oameni mor în accidente rutiere cauzate de conducerea sub influența alcoolului.

Strategia privind combaterea alcoolismului prevede anumite priorități pentru reducerea impactului și efectelor consumului de acord în UE: protejarea copiilor și tinerilor prin reducerea consumului de alcool în timpul sarcinii, limitarea suferinței copiilor ce provin din familii de alcoolici și reducerea consumului de alcool în rândul tinerilor.

Pentru prevenirea accidentelor cauzate de consumul de alcool, statele membre au impus o limită maximă a cantității de alcool din sânge.

Principalul obiectiv al strategiei UE este reprezentat de sensiblizarea cetățenilor europeni cu privire la consecințele consumului de alcool asupra sănătății, muncii și siguranței la volan. Activitățile prioritare sunt programele de educație care încep din copilărie și limitează tendințele de consum a băuturilor alcoolice. Un rol important îl au și campaniile media, iar Comisia Europeană a creat un forum privind alcoolul și sănătatea, la care participă diverse organizații, state și instituții europene,.

1.4.3 Lupta împotriva bioterorismului

În 2001, Consiliul și Comisia au adoptat un program comun de luptă împotriva bioterorismul. Acesta a fost o consecință atacurilor din SUA. Consiliul a format Comitetul de Securitate Sanitară, a cărui responsabilitate este schimbul de informații ce privesc amenințări asupra sănătății.

Comisia Europeană și Organizația Mondială a Sănătății au pus bazele inițiativei globale privind securitatea sănătății, un grup ce va răspunde rapid la amenințări chimice, biologice, amenințări privind terorismul radionuclear și pandemiile.

La nivel comunitar, unele dintre măsurile care trebuie luate sunt crearea unui stoc de vaccinuri, antibiotice și antivirale pentru situații de urgență.

1.4.4 Planul de acțiune privind combaterea HIV / SIDA

Modalitatea predominantă în unele părți ale Europei de transmitere a virusului HIV este cea pe cale sexuală, conform statisticilor, iar în altele este utilizarea intravenoasă a drogurilor.

Programul de luptă implică participarea societății în special a persoanelor afectate în dezvoltarea, implementarea și monitorizarea politicilor.

Pentru prevenirea infectării cu HIV, măsurile de prevenire trebuie aplicate la o scară cât mai largă pentru ca cetățenii să aibă acces la informație, educație și servicii. Alte măsuri sunt prevenirea dependenței de droguri, accesul la tratament al persoanelor infectate, monitorizare și evaluarea metodelor de prevenire.

1.4.5 Planul de acțiune privind rezistența la antibiotice

Conform recomandării Consiliului UE din noiembrie 2001, Agenții arti microbieni trebuie folosit cu prudentă pentru împiedica dezvoltarea rezistenței organismului și pentru a păstra eficiența acestor agenți.pentru aceasta, există șase direcție: supraveghere control prevenire educație informare cercetare.

Capitolul 2 – Sănătatea privită din punct de vedere economic

2.1 Cererea și oferta din domeniul sănătății

2.1.1 Cererea de îngrijiri de sănătate

La baza cererii de îngrijiri de sănătate stau nevoile de îngrijiri de sănătate. Există anumiți determinanți ai cererii de îngrijiri de sănătate:

prețul acestora. Este un determinant important al cererii individuale. Costul care stă la baza prețului este format din: costurile medicale directe și costurile indirecte ale pacientului, acesta plătind toate costurile indirecte și uneori părți din costurile directe;

prețul altor bunuri. Acestea pot influența costul resurselor necesare îngrijirilor de sănătate;

venitul individual. De obicei, în cazul creșterii venitului crește și cererea, dar există cazuri când creșterea venitului duce la scăderea cererii;

vârsta și alte obiceiuri familial;

nivelul educațional.

Tipurile de nevoie de îngrijiri de sănătate sunt:

nevoia percepută, ceea ce consideră pacientul că ar avea nevoie;

nevoia cerută, ceea ce solicită pacientul de la un furnizor de îngrijit de sănătate;

nevoia normativă, ceea ce consideră profesionistul că ar avea nevoie pacientul;

nevoia comparativă, la nivel populațional, pleacă de la nevoile observate în alte populații.

Nevoia de îngrijiri de sănătate este un concept relativ, implicând atât individul cat și societatea. Nevoia de îngrijiri de sănătate are ca punct de plecare sărăcia informațiilor de care dispune pacientul în legătură cu nevoile sale de îngrijiri de sănătate. Problema determinării nevoie de îngrijiri de sănătate stă la baza “relației de agenție”, aceasta apărând între furnizorii de îngrijiri de sănătate și pacienți. Specificul acestei relații determină fenomenul de “cerere indusă de ofertă”.

2.1.2 Oferta de îngrijiri de sănătate

Oferta de îngrijiri de sănătate este formată din cantitatea de îngrijiri de sănătate furnizată consumatorilor de către furnizori de servicii de sănătate.

Factori care influențează oferta de îngrijiri de sănătate:

costul de producție, uneori fiind foarte greu de calculat;

tehnicile alternative de producție (îngrijiri primare sau secundare);

substituirea resurselor (posibila substituire a capitalului cu forța de muncă);

piața resurselor (comportamentul furnizorilor este influențat de sistemul de plată);

alte sectoare ale economiei (autorități locale, servicii sociale, organizații voluntare).

Unitățile de furnizare a ofertei de îngrijiri de sănătate sunt în principal practicianul de îngrijiri primare de sănătate și spitalul.

Practicianul de îngrijiri primare de sănătate are ca și caracteristici:

activitatea sa are o componentă socială puternică;

timpul este principala resursă;

nu are un standardizare al îngrijirilor;

pune accent pe importanța discreției medicale și libertății clinice;

are rol de portar pentru accesul la serviciile spitalului.

Consumatorul principal al resurselor pentru sănătate este spitalul.

Acesta are ca și caracteristici principale:

nu este “fabrica” sectorului sanitar;

uneori acționează ca un antreprenor pentru maximizarea profitului;

din cauza reglementărilor, spitalele nu pot face un profit excesiv;

discreția clinică este foarte importantă.

Ceea ce diferențiază spitalul de majoritatea firmelor este natura eterogenă a îngrijirilor de sănătate și dificultatea identificării celor care decid, responsabilitatea fiind împărțită între un număr de indivizi.

Activitatea furnizorilor de îngrijiri de sănătate este influențată de calitatea îngrijirilor de sănătate. Calitatea influențează oferă de îngrijiri de sănătate prin: activitatea furnizorilor de îngrijiri de sănătate este influențată de calitatea îngrijirilor de sănătate. Calitatea influențează oferă de îngrijiri de sănătate prin:

legătura dintre calitate și natura și rezultatul îngrijirilor primite;

calitatea este un factor foarte important al pieței medicale;

variația calității determinată de accentul pus pe pregătirea medical;

posibilitatea unei alocări greșite spre calitate în dauna cantității.

Oferta de îngrijiri de sănătate este o problemă complexă, fiind “o complicată secvență de răspunsuri adaptative în fața incertitudinii”.

2.2 Resursele umane

Conform specialiștilor din domeniu, dintre toate resursele sănătății, resursele umane sunt cele mai importante.pentru obținerea performanțelor sănătate, foarte importantă calitatea managment ului resurselor umane.

În România mangementul resurselor umane nu este o prioritate, Funcțiile acestuia nefiind exercitate mod corect, unele dintre ele lipsind cu desăvârșire. Din această cauză România se află pe ultimul loc în Uniunea europeană în privința numărului personalului medical raportat la populație. România deține cu o treime mai puțin personal medical la 1000 de locuitori decât media Uniunii Europene. Din 2007, peste 6000 de medici din România au plecat în străinătate, fiind așteptat ca încă 10000 de doctori să îi urmeze.

Organizația Mondială a Sănătății recomandă, ca în cazul în care procentul medicilor unei țări care aleg să profeseze în străinătate depășește 2%, trebuie declarată situație de urgență și trebuie considerate politici delimitare a migrărilor. În România, procentul era de 10% înainte de 2007.

Specialiștii din domeniul sănătății au anumite drepturi precum prescrierea de medicație în cazul medicilor și uneori al asistenților. De asemenea ei au și anumite responsabilități: trebuie să își îmbunătățească mereu competențele și cunoștințele, să respecte anumite standarde etice în ceea ce privește relația cu pacienții. Specialiștii în domeniul sănătății stabilesc amploarea și natura pregătirii profesionale, stabilesc un cadru pentru educația continuă, monitorizează calitatea practice clinice și asigură aplicarea unor standarde etice inalte.

Oferta de mucna

2.2.1Medicii

În medicină, formarea de bază trebuie să cuprindă cel puțin șase ani de studii sau 5500 ore de instruire teoretică și practică sub supravegherea unei universități.

Formarea de bază în medicină presupune dobândirea:

cunoștințelor corespunzătoare despre științele pe care se bazează medicină și a bunei înțelegeri a metodelor științifice și principiilor de măsurare a funcțiilor biologice, evaluararii datelor stabilite științific și analizării lor;

cunoștințelor corespunzătoare despre comportamentul persoanelor sănătoase și bolnave, și a relațiilor dintre starea de sănătate și mediul social și fizic al persoanelor;

cunoștințelor corespunzătoare ale disciplinelor și practicilor clinice care dau o imagine coerentă a afecțiunilor fizice și mintale, a medicinei din perspectiva profilaxiei, diagnosticului, terapiei, și reproducerii umane;

experienței clinice utile în spitale sub supravegherea corespunzătoare.

2.2.2 Generaliștii

Formarea specifică în medicină generală trebuie să aibă o durată de cel puțin trei pe bază de program integral. Aceasta trebuie să cuprindă participarea cursantului la activități profesionale și asumarea de responsabilități față de persoanele cu care lucrează, trebuie să fie mai mult practică decât teoretică, desfășurată sub supraveghere autorităților sau organismelor competente. Instruirea practică trebuie să se deruleze cel puțin pe o perioadă de șase luni într-un spital autorizat, pe de o parte, iar pe de altă parte în cadrul unui cabinet de medicină generală autorizat sau unui centru autorizat în care medicii acordă asistență medicală primară pentru cel puțin șase luni.

2.2.3 Specialiștii

Formarea de specialist include instruirea teoretică și practică realizată într-un spital universitar, într-o universitate sau într-o instituție de sănătate desemnată de autoritățile sau organismele competente. În România autoritatea competentă este Ministerul Sănătății. Această formare este realizată pe baza unui program integral, pe posturi specializate recunoscute de autorități competente. Formarea include participarea la toate activitățile medicale ale departamentului, inclusiv serviciul de gardă, pentru ca specialistului în formare să i se ofere instrucțiuni practice și teoretice pe toată durata activității profesionale. Perioada minimă de formare specializată nu trebuie să fie mai scurtă decât perioada prevăzută în directiva ce reglementează domeniul. Cetățenii UE din alte state membre care doresc să obțină o diplomă de specialist în statul gazdă trebuie sa urmeze pregătirea cerută de acesta. În România, specialitățile cu această situație sunt prezentate în Tabelul 1.

2.2.4 Medicii dentiști

În cazul medicilor dentiști formarea de bază cuprinde cel puțin cinci ani de instruire teoretică și practică fiind realizată într-o universitate sau instituție de învățământ superior la nivel echivalent sau sub supravegherea unei universități. Formarea de bază garantează că persoana a dobândit:

cunoștințele corespunzătoare legate de științele pe care se bazează stomatologia, înțelegere a metodelor științifice, a principiilor de măsurare, a funcțiilor biologice, de evaluare a faptelor stabilite științific, de analiză a datelor;

cunoștințele corespunzătoare asupra constituției, fiziologiei, și comportamentului persoanelor sănătoase și bolnave, influența mediului natural și social asupra stării de sănătate a ființelor umane;

cunoștințele corespunzătoare asupra structurii și funcției dinților, gurii, maxilarelor și țesuturilor conexe, sănătoase și bolnave, și cunoștințele despre raportul acestora cu starea de sănătate și bunăstare fizică și socială a persoanei;

cunoștințele corespunzătoare asupra disciplinelor și metodelor clinice care oferă o imagine clară asupra anomaliilor, leziunilor, și bolilor dinților, gurii, maxilarelor și țesuturilor conexe, și cunoștințe despre deontologie din perspectiva profilaxiei, diagnosticului și terapiei;

experiența clinică adecvată sub o supraveghere corespunzătoare.

2.2.5 Farmaciștii

Formarea de farmacist durează cel puțin cinci ani, dintre care:

patru ani de instruire teoretică și practică la cursuri de zi într-o universitate, instituție de învățământ superior, sau sub supravegherea unei universități;

șase luni de stagiu într-o farmacie sau într-un spital sub supravegherea serviciului farmaceutic al spitalului.

Formarea de farmacist constă în dobândirea următoarelor:

cunoștințe corespunzătoare despre medicamente și substanțele utilizate pentru producerea acestora;

cunoștințe corespunzătoare asupra tehnologiei farmaceutice și asupra controlului fizic chimic biologic și microbiologic al produselor medicamentoase;

cunoștințe corespunzătoare despre metabolism efectele medicamentelor, acțiunea substanțelor toxice a produselor medicamentoase, utilizarea produselor medicamentoase;

cunoștințe corespunzătoare pentru evaluarea datelor științifice privind medicamentele pentru a furniza informații corespunzătoare;

cunoștințele corespunzătoare despre condiții legale pentru exercitarea activităților farmaceutice.

2.2.6 Asistenții medicali generaliști

Formarea de asistent medical generalist durează minimum trei ani sau 4600 de ore de instrucție teoretică și clinică, cel puțin 1/3 reprezentând perioadă de instruire teoretică, iar perioada de instruire clinică reprezentând cel puțin jumătate din perioada de formare.

Prin instruirea teoretică, candidații dobândesc cunoștințele, înțelegerea, și competențele profesionale care sunt necesare pentru organizarea, acordarea, și evaluarea asistenței medicale. Această instruire trebuie realizată de personalul didactic în materie de asistență medicală și de alte persoane competente, în școli de asistenți și în alte instituții de învățământ alese de instituția de formare.

Prin instruirea clinică, candidații, în cadrul unei echipe, în contact cu un individ sănătos sau bolnav, învață să organizeze, să acorde, și să evalueze asistența medicală, pe baza cunoștințelor dobândite.

Candidații învață să lucreze în echipă, să coordoneze o echipă, să organizeze asistența medicală globală, să acorde educație sanitară a indivizilor în cadrul instituției sanitare sau al colectivității.

Formarea se realizează în spitale și linii situații sanitare, și în colectivitate, sub îndrumarea asistenților profesor și altor asistenți calificați.

2.2.7 Moașele

Calificarea de moașă constă în cel puțin una din următoarele formări:

formare specifică ca moașă, cu o instruire teoretică și practică ce durează cel puțin trei ani;

formare specifică ca moașă, cu un program integral ce durează cel puțin 28 de luni.

Formarea cuprinde următoarele:

cunoștințe corespunzătoare despre științele care stau la baza activităților de moașă, în special obstetrică și ginecologie;

cunoștințe corespunzătoare asupra deontologiei și legislației profesionale;

cunoștințe despre funcțiile biologice, anatomie și fiziologie obstetrice și a nou-născuților, cunoștințe despre relațiile dintre starea de sănătate și mediu fizic și social al persoanei și despre comportamentul acesteia;

experiență clinică sub supravegherea personalului calificat în obstetrică și în instituții autorizate;

cunoștințe corespunzătoare despre formarea personalului sanitar și experiența colaborării cu acesta.

2.3 Resursele materiale

Dispozitivele medicale, acoperind o largă varietate de produse, de la bandaje la cel mai sofisticat echipament cu raze X, ajută la îmbunătățirea diagnosticului, la prevenirea, monitorizarea, și a tratamentului pacienților, dar de asemenea, duc la creșterea cheltuielilor pentru sănătate. Dispozitivele medicale îmbunătățesc de asemenea viața persoanelor cu dezabilități.

Până în 2008, în România, investițiile în echipamente au depășit 1 miliard de dolari. În ciuda acestui lucru, România se afla pe ultimul loc la acoperirea cu RMN și CT, cu 1,3 aparate RMN, și CT la 1 milion de locuitori.

2.3.1 Importanța dispozitivelor medicale

Dispozitivele medicale ajută la salvarea vieților, furnizând soluții inovative în ceea ce privește diagnosticul, prevenirea, tratamentul. Sectorul dispozitivelor medicale este din ce în ce mai important pentru serviciile de sănătate din țările din UE și este un factor de influență al cheltuielilor. În Uniunea Europeană, 575000 de oameni sunt angajați în industria dispozitivelor medicale. Vânzările totale ajung la 100 de miliarde de euro. Sectorul reprezintă aproximativ 25000 de companii, dintre care 95% sunt întreprinderi mici și mijlocii.

2.3.2 Provocările cu care se confruntă sectorul

Sectorul dispozitivelor medicale se confruntă cu multe provocări la nivel național, european, și internațional, provocări care ar putea avea un impact asupra capacității de inovare și competitivității globale:

sistemele de sănătate publice;

găsirea echilibrului dintre nevoile pacienților și durabilitate financiară;

competitivitate și inovație

2.3.3 Disponibilitatea tehnologiei medicale

Conform Eurostat, disponibilitatea echipamentelor a crescut rapid în majoritatea statelor membre UE în ultimele decenii. De exemplu, în Finlanda numărul CT era de 118, comparativ cu doar 13 cu 30 de ani în urmă, în timp ce în Ungaria, numărul a crescut de la 3 la 78 în aceeași perioadă. Între 1993 și 2013, numărul echipamentelor RMN a crescut de la 6 la 78 în Republica Cehă, de la 14 la 120 în Finlanda, și de la 38 la 193 în Olanda.

În 2013, în România și Ungaria, numărul echipamentelor RMN erau de 0,5 la 100000 de locuitori, comparativ cu 1,9 la 100000 de locuitori în Italia, Grecia, Finlanda, Cipru și Austria.

Cea mai mică rată de echipamente de angiografie (0,3 la 100000 de locuitori) era în România, cea mai mare fiind în Finlanda (1,9 la 100000 de locuitori). Între 2008 și 2013, disponibilitatea echipamentelor de angiografie a crescut în majoritatea statelor membre, diminuându-se doar în patru dintre acestea.

Grecia și Cipru au cel mai mare număr de aparate de mamografie raportate la populație în 2013. Cea mai mică disponibilitate de mamografe a fost în Luxemburg, Regatul Unit, Estonia și România.

Belgia, Danemarca, și Slovacia au fost singurele state membre UE cu mai mult de un o unitate de radioterapie pe 100000 de locuitori în 2013, iar ratele cele mai mici pentru acest echipament au fost înregistrate în Lituania, România, și Estonia, cu 0,4 sau mai puține unități pe 100000 de locuitori. Majoritate statelor au reportat o creștere a numărului de echipamente de radioterapie între 2008-2013, mici descreșteri fiind raportate în România și Portugalia.

2.3.4 Folosirea tehnologiei medicale

Cel mai mare număr de analize CT a fost raportat în Estonia cu 49000 la 100000 de locuitori în 2013, iar în celelalte state numărul a variat de la 4700 la 100000 de locuitori în Bulgaria, la 193000 la 100000 de locuitori în Franța, Finlanda și România fiind sub acest număr. Lăsând la o parte datele din Estonia, aparatele CT au fost folosite cel mai mult în Franța și Ungaria în 2013, unde au fost făcute mai mult de 11000 de analize pe aparat. Cel mai puțin folosite au fost în România, Finlanda și Bulgaria, unde au fost făcute mai puțin de 2500 de scanări pe aparat.

Cel mai mare număr de analize RMN s-a înregistrat în 2013 în Franța, Belgia și Luxemburg, cu 7500 de scandări la 100000 de locuitori. Cele mai mici numere au fost înregistrate în Bulgaria, România și Cipru, toate cu mai puțin de 1000 de analize la 100000 de locuitori.

În 2013, Danemarca înregistrat cel mai mare număr de analize PET la 100000 de locuitori, cu o medie de 627 analize la 100000 de locuitori, pe locul doi fiind Luxemburg, cu 390 la 100000 de locuitori. Cel mai puțin folosite au fost în Germania, Finlanda, Lituania, România și Slovenia, cu mai puțin de 50 de la 100000 de locuitori.