San Marino

Prezentarea țării

R

epublica San Marino (în italiană Serenissima Repubblica di San Marino) este unul dintre cele mai mici state independente din Europa și din lume, o enclavă situată în centrul Italiei. San Marino este o republică, cu un parlament de 60 de membri, cu Marele Consiliu General și cu doi șefi ai statului: Capitani Reggenti, care sunt în funcție timp de câte șase luni. Se află în peninsula Italiei, în apropierea țărmului Adriatic.

Câteva date generale despre San Marino:

Republica San Marino are o suprafață de doar 60 km2 și 30000 de locuitori;

Deviza țării este următoarea:

Libertas (care înseamnă libertate);

Imnul național al țării este Inno Nazionale della Repubblica (Imnul Național al Republicii);

Limba oficială a republicii San Marino este italiana;

Capitala republicii: San Marino;

Moneda oficială: Euro;

Religia oficială: Romano-catolică;

Prefix telefonic: 378;

Domeniu internet: .sm;

Fus orar: CET (UTC +1), ora de vara (ODV) CEST (UTC +2).

I.I Istoric:

Până în anul 1300, San Marino aparținea de moșia feudală a Episcopiei de Mhgy, cu sediul la San Leo, parte din statul papal. Acest fapt este justificat de un document emis la mănăstirea Franciscană din Saint Igne, în apropierea lui San Leo. Acest document prezintă San Marino la rang egal cu celelalte mici localități din valea râului Marechia. Aceștia împreună, au început o luptă împotriva dominației episcopiale, pentru desființarea asupririi feudale și pentru desființarea tributului. Există totuși o mare diferență. San Leo, Talamello și Maiolo sunt conduși de moșieri, care consideră scutirea de la plata tributului un privilegiu, pe când la San Marino consideră ca fiind un drept. Asemenea drepturi se pot obține prin fermitate, tenacitate și determinare. Conform locuitorilor din San Marino acest drept le-a fost dăruit de Sfântul lor, cu ocazia conventului din valea Saint Anastasio în anul 1296. Ei nu plătesc tribut, pentru că niciodată nu au plătit. Ei au fost eliberați de către Sfântul lor. „Nemini teneri” care înseamnă: a nu depinde de nimeni. „Nemini teneri”: libertate, în limbaj medieval. Acest Sfânt, Marinus este un cioplitor de piatră dalmațian, a străbătut marea Adriatică împreună cu colegii săi de credintă, și de muncă, pe vremea împăratului Dioclețian pentru a scăpa de persecuție. Aici, el a construit cu propria sa mână de la fundație până la țiglele din piatră, o capelă de piatră. O clădire rezistentă de piatră este veșnică ca și credința lui. Ca simbol al credinței și al muncii el a mai cioplit din stânca exterioară a muntelui un pat de piatră. Legenda spune că el a murit la 3 sept 301, lăsând poporului moștenirea: muntele, munca și sâmburele convingerii, numit mai târziu libertate. În jurul capelei de făgăduință terenul este cultivat de o comunitatea simplă și săracă, dar credincioasă în Dumnezeu. Terenul la poalele muntelui este pietros, al cărui rod abia depășește cantitatea semințelor și poate fi cultivat cu greu: spart, înmuiat, și udat cu sudoare. Râurile și drumurile trec foarte departe. Acești oameni izolați de lume s-au obișnuit să se bazeze pe forțele proprii. Ignorați de alții, ei au convingerea că nu au nici o obligație față de alții: "Nemini teneri" Montefeltro este un câmp de luptă pentru armatele papale și armatele împăratului. Cei puternicii ale acestori vremuri nu aveau altceva de făcut decât a lupta printre aceste munți. (San Leo). Populația a construit, de-a lungul râului Marecchia, un zid de piatră grosolan coplită, ca să se apere de hoardele ucigașe, de soldați jefuitori. Aceste ziduri au confirmat decizia de a supraviețui singuri. Maiolo, Talamello, fiecare pentru sine, fiecare în culorile proprii. Aproape instantaneu cete dezlănțuite sparg aceste ziduri, dar nu Titano-sul. Aici simpla fortificație rezistă. Bărbații încep conducerea riguroasă și religios conștiincioasă a comunității, pe baza unui contract legat în sfânta capelă. Populația din Titano se înmulțește. Capela de făgăduință devine biserică, principala biserică a comunității bisericești și loc de întâlnire a satelor vecine. Fortificația mai lată asigură siguranță totală, iar biserica asigură circumstanțele religioase și totodată ideea libertății moștenite de la Marinus. Dealungul următoarelor două secole aceste convingeri unesc și consolidează întreaga comunitate, și îi leagă de munte. Un act notarial datat din 1243 arată pe lângă episcop, alți reprezentanți ai comunității, ca Filippo da Sterpeto și Oddone di Scarito. Pe atunci denumiți consuli, astăzi căpitani comandanți. Poporul emite legile statului, a organizației comune, cu toate că stau încă sub legăturile feudale ale episcopiei San Leo. În restul lumii, împrejur decurge război între Guelfi și Ghibellini. Rimini este pe mâna Guelfilor aliați cu papa și conduși de curtea Malatesta. La Urbino Ghibellinii aliați cu împărat aparțin de Montefeltro. San Marino se află între aceștia. O comună se aliază cu Montefeltro ca să se elibereze de episcop. Dar acest deziderat se realizează numai cu un secol mai târziu, când papa se transferă la Avignon. Înainte de toate, intre ziduri este ocupată rezidența episcopială. Ca urmare acesteia comunitatea îl refuză ca judecător și contestă orice formă de tribut. Episcopul Peruzzi în anul 1351, în final învins de către Ghibellinii, pierde și San Leo, unde avuse reședinta. Asfel nu are unde se refugia. Populația din San Marino îi oferă adăpost, dacă semnează documentul de scutire de obligații feudale. Cardinalii Albronz și Anglico încearcă să readucă situația sub control bisericesc. San Marino este lăsat în pace, este un simplu pion în jocul complicat dintre familiile Malatesta și Montefeltro. Cetele Montefeltro coboară văile din fortificație în fortificație, cu drapelurile înălțate. Cetele Malatesta fac același lucru în sens invers. San Leo, Maiolo, Talamello, își schimbă des stăpânul, dar nu San Marino. San Marino rămâne un teritoriu liber, în timp ce jur împrejur domnesc senioritățile și principatele. Sigismondo da Rimini și Federico da Urbino organizează teritoriile lor, în mici state cu splendide curți, unde înflorește arta și abundă bogăția. San Marino rezistă la amândouă. De fapt își accentuează diferența, numindu-se „Republică”. Republică înseamnă democrație, aceasta este aproape o opunere. A apăra hotărârea luată, înseamnă de fapt o stimulare. Locuitorii din munți, cu ochi deschiși sunt mereu pregătiți cu armele lustruite și ascuțite să ocupe poziția de luptă la alerta primului sunet al clopotului Guaita. San Marino are destule arme. Fiecare guvernator, la sfârșitul celor 6 luni de guvernare trebuie să dăruiască comunității o săgeată de arbaletă nouă. Locuitorii din San Marino sunt buni ostași și totodată buni neguțători, nevoiți să rabde în anii secetoși, în anii foametei. În 1463 Malatesta este în dificultate, împreună cu papa și Montefeltro. Este atacat de San Marino care astfel își mărește teritoriul. Apoi luptele se termină, adversarii pun jos armele, prima dată cand au reusit sa ii invinga. Cardinalii ajung la Rimini, dar San Marino nu este încă în afara pericolului. Acum amenințarea vine dinspre Romagna unde vărul și rudele cardinalului formează armată cu scopul pentru atac: în 1543 din Rimini și Santarcangelo, iar în 1549 din Verucchio. Fiind în față cu aceste noi pericole, San Marino întărește fortificațiile și cere ajutor de la Urbino. Acest fapt necesită obligațiune fixată în scris și este public. Timp de 4 secole San Marino este apărat de Urbino.Unii consideră chiar aparținând acestui ducat. Dar la sfârșitul secolului al XVII-lea ducatul este pe sfârșit. Ducele este bătrân și fără moștenitor, se pare că averea lui va ajunge în proprietatea bisericii. Parcă nici San Marino nu mai are viitor. Pictorul Mingucci di Pesaro este de aceeași părere și prezintă papei țara pe o acvarelă, cu detalierea aspectelor esențiale. El consideră ca aparținând averii ducelui. Dar nu are dreptate. San Marino trebuie să acționeze repede. Încă în 1603 trimite o petiție la papă, cerând ajutor, să asigure teritoriul Urbino în cazul în care ducatul se destramă. Cu 30 de ani mai târziu, în 1631, ducele moare. Roma respectă pactul: Urbino și tot ducatul trece în proprietatea bisericii, dar San Marino nu. Între timp populația din San Marino identifică relicvele Sfântului. O împodobesc cu coroană regală, simbol al suveranității, și dau clar în scris că Sfântul este fondatorul libertății lor. Nici un cardinal sau papă, în orice vreme antireformă nu poate să-i ia această coroană. San Marino este subordonat Romei. Este doar o cetate ca multe altele, un cuib liniștit între munți care este al lor încă din evul mediu. Este puțin mai mult, ca un municipiu în cadrul Statului Papal, o mică autonomie fără întăriri, fără apărare. În Italia pretutindeni duci, mari prinți, marchizi, baroni, regi și împărați. Peste tot este răspândită asuprirea și absolutismul. În Olanda situația este mai puțin posomorâtă. În Veneția apare o mică rază de lumină. Ajunge la Veneția vestea că pe un vârf al muntelui Apenin, în interiorul statului papal „trăiește o comunitate al locuitorilor de munți care sunt organizați în republică și nu depind de nimeni”. Scriitorii și jurnaliștii epocii preiau vestea și doresc să dea lovitură absolutismului, colorând cu prezentarea libertății și a democrației, ajungând până la legenda unei țări fericite. Știrea vine ca un șoc, în această lume a absolutismului. Trece Alpii și ajunge la Franța și la Olanda. Din Olanda se răspândește în restul Europei împreună cu o reprezentare care prin realismul lui stârnește interes și credibilitate. Devenind curioși unii se deplasează ca să se lămurească personal. Printre ei este scriitorul englez Addison, care vine aici la începutul secolului al XVIII-lea și descoperă scânteia libertății antice împreună cu o puternică credință religioasă la populația de pe munte. El mai remarcă faptul că Sfântul este la mijlocul altarului central, și oricine ofensează Sfântul, este pedepsit ca și cum ar fi blestemat Domnul. Se vorbește și se scrie despre San Marino. San Marino se înscrie pentru totdeauna în inima și mintea oamenilor. Dezideratul este realizat. De acum San Marino este recunoscut de Europa și de lume. Acest fapt devine clar cu puțin timp după ce Roma vrea să sugrume comunitatea.

Harta fizică a republicii San Marino

Sursa: Fotografie preluată de pe www.visitsanmarino.com

Cardinalul Alberoni trimis de papa folosește atît strategia militară cât și presiunea bisericească pentru a aduce San Marino în subordinea papei. Parisul, Madridul și Viena intervin. San Marino își recucerește independența. În 5 februarie 1740 este ziua Sfântei Agata. De atunci aceasta devine „co-patroana” al republicii. Lumea se pregătește pentru revoluție, se pare că San Marino arată deja modelul. Napoleon este de aceeași părere. Când armata lui trece prin Italia ca un cutremur în 1797, el se oprește la San Marino ca să-l aprecieze ca model al republicii și al libertății. Oferă chiar mărire teritorială – o ieșire la mare, dar San Marino refuză prudent. Napoleon cucerește Europa luând peste tot ce-i place. Schimbă harta politică al Europei. Vechile republici Lucca, Genua, Veneția de asemenea sunt subordonate, dar nu San Marino. San Marino este o excepție, rămâne și este lăsat republică, chiar și atunci când contrar cu ideile revoluției, Napoleon decide să se încoroneze. Pentru San Marino, Napoleon este uriașul generos, apără țara și alintă San Marino cu daruri disproporționale. Îl lasă să se dezvolte până ce devine stat în adevăratul sens al cuvântului. Stat care are loc între națiunile lumii, își schimbă ambasadori, semnează tratate. „Nemini teneri” acum pentru prima dată este recunoscut din partea popoarelor și a națiunilor. Napoleon este învins. Congresul de la Viena redesenează harta Italiei, fără să atingă de San Marino, dar nici nu are motiv pentru acesta. San Marino iar este înconjurat de statul papal, fiind în interiorul unei peninsule foarte mărunțite dar care este aproape de unire. Pentru liberali țelul este unirea Italiei, o parte dintre ei visează să creeze o republică democrată. Între aceștia, popularitatea lui San Marino crește la maxim în 1849, când eroul lor Garibaldi împreună cu 1000 de supraviețuitori ai republicii de la Roma urmăriți de către austrieci se refugiază la San Marino. San Marino este imediat înconjurat și ei au de ales între predare necondiționată sau luptă până la moarte. Autoritățile din San Marino intervin ca mediatori. Au loc negocieri, și în cursul nopții îl lasă pe Garibaldi, pe soția sa Anita și pe ofițerii cei mai căutați să fugă. Celorlalți i se acordă îngrijire medicală, primesc alimente, bani și refugiu. Recunoștința lui Garibaldi și ai liberalilor democrați, pe lângă protecția Franței conduse de un alt Napoleon este decisiv pentru San Marino.

Pentru a uni Italia, Cavour are nevoie de Napoleon III, de Garibaldi și de liberali. În anul 1860 Cavour în fruntea armatei de la Piemonte trece pe lângă San Marino lăsându-l în pace. Populația pe muntele Titano răsuflă ușurată din nou. Imediat cer Italiei să-i recunoască suveranitatea. Acest tratat, în final este semnat în anul 1862 după moartea lui Cavour, de către primul ministru Ratazzi, fiindcă și el are nevoie de ajutorul lui Garibaldi și Napoleon. Acum San Marino este o entitate recunoscută pe plan politic. Obținând această primă acceptare San Marino caută altele în preajma Alpilor. Fiecare tratat (fără importanța subiectului) reprezintă o recunoaștere a suveranității. După 40 de ani de eforturi este semnat tratat de extrădare a criminalilor, prima dată cu Marea Britanie, apoi cu Olanda, Belgia și SUA. În 1908 se face un nou pas în această direcție. San Marino este primit în Institutul Internațional de Agricultură. Pentru prima dată face parte dintr-o organizație internațională.

Geografie:

San Marino este o enclavă în Italia, la granița dintre regiunile Emilia-Romagna și Marche. Topografia sa este dominată de către munții Apenini și are un teren accidentat. Cel mai înalt punct din țară, este Monte Titano (Muntele Titano). San Marino este cea mai mică țară terță în Europa, Vatican și Monaco fiind mai mici.

Muntele Titano – Cel mai înalt vârf din San Marino

Sursă: Fotografie preluată de pe www.wikipedia.org

Clima:

Clima este una mediteraneană, cu influențe continentale, având veri călduroase și ierni reci. Centrul Național de Meteorologie și Climatologie din San Marno prevedere prognozele locale.

Economie:

Economia se bazează pe afacerile private din turism, comerț, agricultură, meșteșugărit și din domeniul tipăriturilor rafinate. În ciuda faptului că San Marino nu este în Uniunea Europeană, moneda sa oficială este Euro.

Diviziuni administrative:

San Marino este impărțită în nouă municipii (castelli) și anume: Acquaviva, Borgo Maggiore, Chesanuova, Domagnano, Faetano, Fiorentino, Montegiardino, Serravalle.

Orașe principale:

Orașele principale în afară capitalei San Marino sunt: Dogana, Castello și Serravalle.

Patrimoniu mondial UNESCO:

Centrul vechi istoric din orașul San Marino și Monte Titano au fost înscrise în anul 2008 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Impactul culturii asupra managementului internațional din San Marino

Cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale dobândite de un popor și transmise din generație în generație.  Ea are următoarele caracteristici:

1.      Este învațată. Cultura este dobândită prin învățare și experiență. Ea nu este moștenită sau transmisă biologic.

2.      Este împartășită. Oamenii aparținând aceluiași grup, organizații sau societăți împărtășesc cultura. Ea nu este specifică unei singure persoane.

3.      Este transmisă din generație în generație. Cultura este acumulată în timp și transmisă din generație în generație.

4.      Este simbolică. Cultura se bazează pe capacitatea umană de a simboliza sau de a folosi unele lucruri pentru a le reprezenta pe altele.

5.      Este adaptivă. Cultura se bazează pe capacitatea umană de a se schimba și adapta.

Deoarece în lume există diferențe culturale înțelegerea impactului culturii asupra comportamentului este deosebit de importanta pentru studiul managementului international. Cultura poate influenta atitudinea manageriala, ideologia manageriala si chiar relatia dintre întreprinderi si guvern. Poate ca cel mai important lucru este influenta  culturii  asupra modului cum gândesc si se comporta oamenii.

În termeni generali, impactul culturii asupra managementului internațional este reflectat de credințele și comportamentul oamenilor. Aici se află modalitățile republici San Marino în care cultura și societatea pot influența direct abordările manageriale:

–         Luarea centralizată/descentralizată a deciziilor. În această cultură toate deciziile importante sunt luate la nivelul managerilor superiori; în altele, aceste decizii se iau și de catre managerii de la nivel mediu și inferior.

–         Siguranță/risc. În această societate managerii sunt aversivi față de risc și au mari dificultăți în luarea deciziilor în conditii de incertitudine. În alte societati este încurajată luarea deciziilor în conditii de risc, iar deciziile în condiții de incertitudine sunt o obișnuință.

–         Răsplata individuală/colectivă. În San Marino persoanele care desfașoară o activitate remarcabilă primesc o recompensă individuală. În altele, normele culturale solicită recompense de grup.

–         Proceduri formale/informale. În această societate majoritatea lucrurilor sunt realizate informal. În alte societăți sunt instituite proceduri formale respectate în mod strict.

–         Loialitate organizațională ridicată/scazută. În această societate oamenii se identifică într-o foarte mare masură cu organizațiile sau patronul lor, în timp ce în altele oamenii se identifică cu grupurilor lor ocupaționale.

–         Cooperare/concurență. Această societate încurajează cooperarea între oameni, în timp ce altele încurajează competiția dintre aceștia.

–         Stabilitate/inovare. Cultura acestei țări încurajează stabilitatea și rezistența la schimbare; alte țări pun mare accent pe inovare și schimbare.

Sensibilitatea la diferențele culturale creează posibilitatea analizei evenimentelor din perspectiva culturală. Ceea ce la suprafață poate părea similar  este posibil să fie foarte diferit în alte contexte culturale. Simpla servire a mesei în familie, de exemplu, poate fi vazută ca un grup de reguli distincte privind momentul servirii mesei, aranjarea persoanelor la masă, rolul fiecărui membru al familiei în începere și terminarea conversației și întreruperea sau schimbarea subiectului, comentariile umoristice, expresiile faciale, accentul pus pe diferite alimente, atitudinea față de vârsta etc. În plus, mărimea și forma mesei vor diferi, ca și tacâmurile, felul în care acestea sunt folosite și modul de servire a mesei.

Limba este componenta principală a culturii unui popor întrucât cea mai mare parte a culturii unei societăți se regăsește în limbajul vorbit. Ea reflectă natura și valorile culturii. Cunoașterea limbii unei societăți contribuie în măsura determinantă la înțelegerea culturii acesteia.

În managementul internațional, limba are patru semnificații distincte. În primul rând, ea este un mijloc important de culegere și evaluare a informațiilor. Cele mai viabile informații se obțin atunci când ești o parte a mediului și nu doar un observator din afară. În al doilea rând, limba permite accesul la societatea locală. Vorbirea unei limbi de circulație universală nu este suficientă pentru cunoașterea în profunzime a acelei societăți. În al treilea rând, limba contribuie într-o masură semnificativă la creșterea gradului de comunicare cu partenerii locali sau membrii canalelor de distribuție. În sfârsit, limba se extinde dincolo de capacitatea de comunicare, dincolo de mecanismul traducerii si interpretării unui text.

            Pentru depășirea barierelor lingvistice din San Marino, managerii internaționali au la dispoziție trei posibilități: traducerea directă a materialelor scrise, folosirea de interpreți si învățarea limbii străine (limba italiană).

.

Comunicarea în managementul internațional din San Marino

Comunicarea reprezintă procesul de transmitere a unui mesaj de către un emițător, printr-un canal de comunicații, unui receptor de informații. Elementele procesului de comunicare sunt: emițătorul, mesajul, canalul de comunicație, receptorul și reacția.

  III.I Comunicarea internațională în San Marino

            Comunicarea are o importanță deosebită în managementul internațional datorită dificultăților în transmiterea semnificațiilor dintre emițătorii și receptorii din diferite țări.

            Așa cum se observă din figura 2.1, atât emițătorul cât și receptorul sunt influențați de stimuli externi și interni. În comuniarea internațională acești stimuli sunt influențați de diferențele naționale cât și de cele individuale dntre țări. În fig. 2.2 sunt prezentare barierele și variabilele de comunicare cu care se confruntă emițătorii și receptorii mesajelor pe arena internațională.

Fig. 1. Variabile care influențează comunicarea internațională

            Variabile naționale. Variabile naționale care influențează comunicarea sunt: mediul economic, mediul cultural, mediul politic și mediul legal.

            I. Mediul economic.  Comunicarea internațională este influențată în principal de următorii factori: protecționism, liberalism, infrastructura, alte caracteristici ale economiilor străine.

            A. Protecționismul. Comerțul, prin natura sa, presupune un schimb voluntar de bunuri intre două părți. Lipsind elementul coercitiv, schimbul trebuie realizat in avantajul ambilor parteneri. Ca orice activitate competitivă, comerțul în republica San Marino are avantajele și dezavantajele sale. Prin creșterea concurenței, prețurile produselor importate se vor micșora si va crește cererea la export de produse autohtone mai eficiente. În ambele cazuri vânzările cresc, profiturile se măresc și prețul acțiunilor va urca. Consumatorii de produse importate și realizatorii de produse pentru export vor beneficia de aceste noi condiții. Totuși, există și nemultumiți. Realizatorii interni de produse care se importa sunt unii dintre aceștia. Ei vor inregistra o reducere a părții lor de piață, profiturile li se vor diminua, iar cursul acțiunilor va scădea.

            Este o realitate faptul ca există beneficiari si victime în comerțul liber din San Antonio, asa cum există, virtual, în orice schimb. Tocmai în această realitate rezidă principalul motiv al legislației protecționiste. Victimele comertului liber sunt foarte vizibile, iar pierderile lor cuantificabile. Guvernul folosește protecționismul ca pe un mijloc de a diminua pierderile din activitățile de comerț.

            Desigur, exista o multitudine de motive  care determina aceste masuri protectioniste în republica San Marino. Ele pot fi grupate astfel:

                        – protejarea pietei interne;

                        – protejarea ramurilor tinere;

                        – necesitatea păstrării banilor in țară;

                        – încurajarea acumularii capitalului;

                        – menținerea standardului de viata si a salariilor reale;

                        – conservarea resurselor naturale;

                        – industrializarea națiunilor cu salarii mici;

                        – menținerea ocupării și reducerea șomajului;

                        – apărarea națională;

                        – creșterea mărimii afacerii;

                        – tranzacții avantajoase.

            Dintre aceste motive, economiștii sanmarinezi consideră că viabile sunt doar argumentele ce privesc protejarea ramurilor tinere, apărarea națională și industrializarea este în curs de dezvoltare. Argumentul conservării resurselor naturale devine din ce în ce mai important, în condițiile diminuării acestora si a nevoilor de crestere a productiei agricole. Menținerea gradului de ocupare și reducerea șomajului este un argument cu tentă politică.

            Prin protecționism, avantajele economice fundamentale ale comerțului international sunt ignorate. Cel care suportă, îm ultimă instanță, tarifele protecționiste – consumatorul –  este omis cu bună știință. Pentru incurajarea dezvoltării ramurilor autohtone și protejarea ramurilor existente, Marele Consiliu General al Republicii poate stabili unele bariere în calea comerțului, cum sunt: tarifele vamale, contigentările, restricțiile voluntare la export, boicotul, barierele monetare, standardele, barierele de piață.

Riscurile în afacerile internaționale

            În afacerile economice internaționale pot apărea o mare varietate de riscuri datorită complexității relațiilor economice dintre țările lumii, a diferențelor culturale, precum și a modificării permanente a mediului economic și politic internațional. În afara acestor riscuri cu caracter obiectiv pot apărea și o serie de riscuri de natura subiectivă datorate incompetenței sau relei credințe a partenerilor străini.

   IV.I Clasificarea riscurilor în afacerile internaționale

Riscurile în afacerile internaționale din San Marino pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere.

1.      Din punct de vedere al caracterului lor, riscurile pot fi:

a.       Riscuri cu caracter economic, cum sunt riscurile financiar-monetare, datorate fluctuațiilor valutare; riscuri de preț, datorate inflației și instabilității prețurilor; riscuri contractuale determinate de neplata mărfurilor livrate, nerespectarea obligațiilor contractuale etc.

b.      Riscuri cu caracter politic cum ar fi exproprierea, confiscarea, naționalizarea, determinate de schimbarea regimului politic, starea de razboi etc. 

c.       Riscuri cu caracter natural, cum sunt inundațiile, cutremurele, uraganele, erupțiile vulcanice etc.

 IV.I.I Riscul cu caracter politic

            Procesul de internaționalizare este însoțit de multe riscuri. Unul dintre cele mai mari îl reprezintă situația politică din San Marino. De aceea firmele trebuie sa fie capabile sa evalueze riscurile politice si sa realizeze negocieri eficiente.

Riscul politic reprezintă probabilitatea ca investiția străina să fie restricționata de politicile guvernamentale din țara gazda.  Astfel de riscuri întâlnesc firmele care fac afaceri in tarile în curs de dezvoltare sau cu guvernele care nu încurajeaza investițiile directe străine.

IV.II Categorii de riscuri politice

O firmă se poate confrunta în străinatate cu mai multe feluri de riscuri politice.

          Cel mai sever risc politic îl reprezintă confiscarea. În această situație, proprietatea firmei trece de la compania straină la țara gazdă, fără despăgubire. Ea este practicată în special de țările subdezvoltate. Deși amenințarea confiscării s-a diminuat, ea incă persistă și constituie un risc politic deosebit de semnificativ pentru firmele ce doresc să se implice în afaceri în străinătate.

Unele ramuri sunt mai vulnerabile la confiscare decât altele, din cauza importanței lor pentru economia țării San Marino. Printre acestea sunt industria minieră, industria energiei electrice, utilitatile publice si bancile. La general, cea mai importantă confiscare relativ recentă a avut loc în anii 1970 în Iran, după izgonirea de la tron a sahului.

            Mai puțin drastică, însă destul de severa, este si exproprierea.Exproprierea se intampla atunci cand investitia straina este preluata de guvernul local, insa se fac unele despagubiri. De cele mai multe ori insa aceste despagubiri se dau in moneda netransferabila a tarii gazda sau se pot baza pe valoarea contabila.Rambursarea poate sa nu se faca la valoarea totala a investitiilor, din punct de vedere al firmei expropriate, insa se face totusi o despagubire, Desi se face o anumita despagubire, proprietarul nu doreste sa vanda. Motivatia exproprierii este adesea explicata prin sentimente adanci de naționalism. Se considera ca interesele tarii sunt mai bine servite de proprietatea nationala. Exproprierea este justificată în mod tipic in domeniile critice pentru apararea nationala, suveranitatea nationala, cresterea economica si in care interesele natiunii cer sa nu existe un control strain. Unele domenii sunt mai susceptibile de expropriere. Printre acestea sunt utilitatile publice, industria miniera, petroliera.

            O alta explicație dată exproprierii este aceea că strainii exploateaza bogatia tarii, luand totul si nedand nimic in schimb.

            Multe țări au trecut la forme mai subtile de control al proprietatii strainilor, precum nationalizarea. Nationalizarea reprezinta trecerea unor bunuri din proprietatea investitorilor straini in proprietatea guvernului, prin plata de la buget a mijloacelor nationalizate. Scopul nationalizarii este acelasi: obtinerea controlului asupra proprietatii straine, insa metoda este alta. Prin nationalizare, guvernul solicita transferul partial al proprietatii si responsabilitatii manageriale si impune reglementari privind prelucrarea produselor in tara. Naționalizarea poate avea efecte profunde asupra firmei straine. In primul rand, firma este fortata sa angajeze personal local in conducere, ceea ce poate duce la o cooperare si comunicare defectuoasa. Prelucrarea interna a produselor poate duce la diminuarea calitatii. In sfarsit, nationalizarea apără, de regulă, ramura respectiva de concurenta straina, ceea ce poate duce la scaderea competitivitatii.

Negocierea internațională

În secolul al XXI-lea, oamenii de afaceri competenți trebuie să se adapteze cu ușurință la orice situație generată de diversitatea culturală a piețelor. Cultura în general, dar mai ales cultura afacerilor este o dimensiune constantă a succesului pe piața internațională. Cine nu cunoaște regulile jocului de afaceri pe o piață înseamnă că va fi dezavantajat în comparație cu concurenții. Domeniul afacerilor internaționale trebuie să poată beneficia de cunoașterea corespunzătoare a culturilor piețelor și a partenerilor de afaceri. Negocierile în San Marino se numără printre dimensiunile afacerilor internaționale care solicită, dar și beneficiază de cunoașterea culturală. Dacă acceptăm punctul de vedere al lui A. Toffler (1995, p. 239) potrivit căruia negocierile de afaceri pot fi considerate o componentă a sistemului integrat de realizare a valorii adăugate care „este tot mai dependent de schimbul de date, informații și cunoștințe”, reiese cu claritate importanța cunoașterii partenerilor în cadrul întregului proces specific afacerilor și negocierilor în contextul republicii San Marino. Negocierea internațională este, înainte de toate, o modalitate de comunicare. La rândul său, comunicarea reprezintă legătură esențială între părțile interesate care se implică în activități și operațiuni de afaceri. În consecință, negocierea trebuie plasată în centrul procesului și conținutului specific afacerilor internaționale. Acest loc central reiese din chiar definiția negocierii. Hollensen (2008, p. 416) consideră că negocierea este un proces în care două sau mai multe entități discută, pe baza intereselor comune și divergente, cu scopul de a încheia o înțelegere reciproc avantajoasă. La rândul său, I. Popa (coordonator, 2001, p. 120) crede că negocierea comercială internațională este un proces organizat de comunicare între doi sau mai mulți parteneri din țări diferite. Toate definițiile, ca și cele de mai sus, dincolo de diferențe, au drept puncte comune două elemente, respectiv comunicarea/discuția/dialogul și caracterul de proces al negocierii. Potrivit modelului generic al comunicării în context internațional, claritatea și eficacitatea comunicării în San Marino, șansele de percepere și înțelegere corectă și totală a mesajului de către destinatar care, de regulă, este importatorul, considerat în sens larg ca fiind clientul străin, depind și de influențele diverse ale unor factori favorabili, dar și ale numeroaselor surse de „zgomot” sau „bruiaj” care merg de la deformarea transmiterii și perceperii mesajului în diverse proporții până la eventuala blocare a comunicării (Danciu, 2009). Unul dintre cei mai puternici și influenți factori care pot stimula, dar și vicia comunicarea, în general, și, implicit, pe cea din cadrul procesului negocierii de afaceri se dovedește a fi cultura participanților. De cele mai multe ori, între modelele culturale ale negociatorilor există diferențe mai mult sau mai puțin importante. Ori de câte ori se constată deosebiri între modelele culturale ale negociatorilor, problemele de afaceri trebuie tratate pornind de la aceste diferențe, care reprezintă ceea ce este cunoscut drept „distanță culturală” (figura 3).

Sursa: Concepția și realizarea autorului

Figura 3: Cultura ca factor de influență a negocierii internaționale

V.I Procesul negocierii internaționale fără influențe culturale distincte

Partenerii oricărei negocieri comerciale își propun armonizarea progresivă a pozițiilor în scopul realizării unei înțelegeri reciproc acceptabile, materializată în principiu în contractul extern. Pentru a parcurge cu succes fiecare moment al procesului de negociere până la materializarea interesului comun în încheierea afacerii trebuie identificați, înțeleși și folosiți în mod operativ și cu succes factorii care ar putea influența diverse aspecte în fiecare etapă a negocierii. Etapele, conținutul și factorii de influență ai procesului negocierii de afaceri în San Marino sunt ilustrate în figura 2. Pregătirea negocierii este etapa de analiză și evaluare. Acum sunt analizate elementele care dau contextul general în care se vor desfășura tratativele. Evaluările pot fi efectuate cu ajutorul unei analize tipice a mediului structurat potrivit modelului PEEST și a situației pieței de export, respectiv a situației proprii.

Sursa: Concepția și realizarea autorului

Figura 4: Procesul negocierii în afacerile internaționale

Rezultatele analizelor și evaluărilor pot fi utilizate cu succes în negocierea propriu-zisă din San Marino, dacă sunt integrate în matricea TOWS (Threats, Opportunities, Weaknesses, Strenghts) care sugerează și strategii care pot fi urmate (Gilligan, Wilson, 2005, Danciu, 2004). Oportunitățile identificate, dar și amenințările care ar putea îngreuna tratativele cu sanmarinezii trebuie folosite cu atenție pentru a atinge obiectivul urmărit în cadrul negocierilor. Punctele tari ale fiecărui negociator sanmarizen pot fi utilizate pentru a valorifica oportunitățile identificate în fiecare moment al negocierii sau pentru a micșora amenințările existente, al căror purtător de cuvânt este negociatorul. Slăbiciunile pot fi depășite dacă ocaziile sunt valorificate inteligent, iar amenințările sunt temperate. Pentru a mări șansele de succes în negocieri cu oamenii de afaceri sanmarinezi este recomandată elaborarea unui plan al negocierii care să clarifice și să sprijine eforturile în fiecare etapă. Planul trebuie să conțină inclusiv o sinteză ale cărei elemente principale să fie: lista problemelor ce sunt supuse negocierii; evaluarea comparativă a agendei proprii și a partenerului de negociere și evaluarea, clasificarea și ierarhizarea temelor supuse negocierilor atât convergente, cât și divergente (Popa, coord., 2001, p. 121).

Stabilirea obiectivelor negocierii trebuie să țină seama de principiul concentrării, în sensul că trebuie formulate și exprimate în mod precis și detaliat, cu conținutul dat de problemele ce trebuie soluționate prin negocieri. Cerințele SMART pe care trebuie să le îndeplinească un obiectiv bun se regăsesc din plin în cazul obiectivelor negocierii. Negocierea trebuie să aibă un obiectiv specific și simplu exprimat, măsurabil, adecvat, relevant și tangibil. Dacă obiectul negocierii îl reprezintă un export, trebuie urmărite prețul, volumul exportului, calitatea mărfii, condiții de livrare, finanțare și plată, riscuri potențiale, rata rentabilității etc.

Managementul resurselor umane în San Marino

VI.I Definirea managementului comparat al resurselor umane

Deși managementul resurselor umane și-a imbunătățit permanent conținutul și și-a lărgit domeniile de activitate, creșterea competiției internaționale și amplificare a procesului de globalizare sporesc în continuare importanța managementului resurselor umane datorită necesității de a ține seama de dimensiunile internaționale ale acestuia.

De asemenea, managementul resurselor umane dobândește o importanță din ce în ce mai sporită, ca rezultat al dezvoltării pieței bunurilor și serviciilor, dar mai ales pe măsura ce procesul de regionalizare – globalizare se intensifică.

Extinderea activității companiilor la nivel international presupune cresterea complexitatii actiunilor pe care le desfășoară,  dar mai ales dezvoltarea și diversificarea instrumentelor de management al resurselor umane pe care acestea le utilizează  pentru a gestiona variabilele culturale, economice și instituționale care le influențează activitatea la nivelul fiecărei tari. Toate aceste evoluții determină regândirea rolului strategic al resurselor umane în cadrul unei companii, acestea fiind abordate ca principalul avantaj competitiv de care organizațiile dispun.

În acest context, se impune realizarea unor studii si analize comparative, în domeniul managementului general și al managementul resurselor umane în special, în scopul de a permite realizarea transferului de cunoștinte dintre diferite domenii si sisteme de management. In aceste conditii se impune delimitarea a ceea ce este universal si specific in domeniu managementului resurselor umane, adica o cunoastere a asemanarilor si deosebirilor, respectiv a domeniului  managementului comparat al resurselor umane.

R. Nath definește managementul comparat astfel: Managementul comparat, în sens larg, se concentrează asupra similarităților și diferentelor dintre sistemele de management  si de afaceri din contexte diferite.

Miller E. Definește mult mai adecvat conceptul de management comparat: Managementul comparat cuprinde studiul fenomenelor de management al resurselor umane intre tari sau culturi, prin concentrare asupra detectarii, identificarii, clasificarii, masurarii si implementarii similaritatilor si deosebirilor privind procesele, conceptele si tehnicile de management.

VI.II Managementul resurselor umane italiene

Managementul italian a marcat și marchează de o manieră semnificativă evoluția managementului din numeroase țări ale lumii. Argumentul suprem în acest sens îl constituie faptul că un număr foarte mare de concepte, metode și tehnici de management sunt furnizate practicii manageriale de către sistemul italian de management. De aceea trebuie cunoscute caracteristicile de bază ale managementului companiilor italiene.

Caracteristici generale ale managementului in Italia (San Marino fiind tară terță)

Italia  au fost printre campionii promovării proprietatii private si a spiritului de intreprinzator, rezultatul, din punct de vedere economic, constituindu-l existenta unui foarte puternic sector privat care domina economia acestei tari. In opinia lui Douglas, Miller si Nath, ".economia Italiei  se bazeaza pe principiile capitaliste, insa cel mai bine e caracterizata ca o economie mixta sau ca un amestec de sectoare private si publice.."

O alta caracteristica importanta a sistemului italian de management o reprezintă dimensiunile foarte mari ale pieței interne, redate nu numai de evoluțiile demografice înregistrate in această țară si de dimensiunile geografice, ci mai ales de amploarea activitatii economice desfasurate. Italia sunt tara cu cea mai puternica clasa de mijloc.

In Italia se pot observa existenta unui sector bancar foarte bine dezvoltat. Sectorul economic al Italiei este reprezentat de o retea complexa de peste 1,5 milioane de firme, a caror marime variaza, incluzand companii precum Ferrari, cu incasari de peste 96 milioane USD si sute de mii de firme cu incasari mai mici de 50.000$ pe an.

Firmele de dimensiuni mari, deși dețin o pondere semnificativă pe piață, nu sunt reprezentative pe întregul sector economic. Mai mult de jumătate din firmele din Italia, au mai mult de 5 angajați, 95 % dintre acestea au mai puțin de 100 de angajați și aproape 75 % din companiile italiene realizează un venit anual mai mic de 500.000$. Întreprinderile mici, antreprenoriale, sunt segmentul reprezentativ al economiei, ele reprezentând cel mai mare potențial de dezvoltare și inovare în viitor.

Concluzii

* Aspecte pozitive privind managementul internațional din San Marino

– Primul aspect pozitiv ar fi acela că San Marino este o țară care este în curs de dezvoltare;

– Al doilea aspect pozitiv ar fi acela că San Marino este în interiorul Italiei, ceea ce o face o țară extrem de importantă din punctul de vedere al așezării geografice;

– Al treilea aspect pozitiv ar fi acela că taxele și impozitele în această țară sunt mai mici în comparație cu celelalte state.

* Aspecte negative privind managementul internațional din San Marino

– Primul aspect negativ ar fi acela că are o suprafață mică și un număr de locuitori redus;

– Al doilea aspect negativ ar fi că posibilitățile de expansiune sunt minime;

– Ultimul aspect negativ, este că nu se poate intra pe piața actuală cu anumite domenii de activitate.

* Argumente pro intrării în afaceri pe piața din San Marino

– Primul argument pro intrării în afaceri pe piața din San Marino este că are contact direct cu Italia;

– Al doilea argument pro intrării în afaceri pe piața din San Marino este că salariul minim pe cap de locuitor este unul ridicat spre deosebire de alte țări din vestul Europei, ceea ce înseamnă că oamenii au posibilitatea de a folosi/ achiziționa serviciile viitoarelor companii.

* Argumente contra intrării în afaceri pe piața din San Marino

– Primul argument contra intrării în afaceri pe piața din San Marino îl constituie numărul mic de locuitori și suprafața redusă;

– Al doilea argument contra intrării în afaceri pe piața din San Marino este incapacitatea de dezvoltare.

Sfatul specialistului:

Sfatul specialistului este acela că dacă cineva dorește să intre în afaceri pe piața din San Marino trebuie să studieze în primul rând piața extrem de bine și extrem de mult, și să nu se precipite în a lua decizia finală.

Sugestii de urmat în cazul intrării în afaceri pe piața din San Marino:

Sugestiile de urmat în cazul intrării în afaceri pe piața din San Marino sunt următoarele:

Prima sugestie ar fi aceea de a studia foarte bine piața sanmarinezilor;

A doua sugestie ar fi ca nimeni să nu se aventureze singur în această idee, mai ales dacă nu dispune de fondurile necesare întreținerii unei astfel de idei.

Bibliografie

Sasu, Constantin (2012). Management Internațional

Hofstede, Geert (2012). Culturi și organizații. Softul mental. Cooperarea interculturală și importanța ei pentru supraviețuire. Editura Humanitas, București

Zaiț, D. (2002). Manangement intercultural. Editura Economica, București

Hampden-Turner C., Trompenaars F. (1997). Riding the waves of culture: understanding diversity in global business. London: Nicholas Brealey Publishing Ltd.

Onea, A. N. (2011). Diversitate culturala în management. O abordare interregionala, Editura Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași

http://www.geert-hofstede.com/

https://www.cia.gov/library/

http://www.wikipedia.com/

www.visitsanmarino.com