Samuraii – Categoria Militarilor Joponezi

SAMURAII – CATEGORIA MILITARILOR JOPONEZI

Introducere

În mileniul al III-lea cînd lumea este supusă procesului de globalizare, în care cultura capătă un caracter unversal, statele orientului indepertat continua să păstreze o legătură strînsă cu trecutul. Ceea ce pentru țările occedentale pare demult uitat.

Unicul lucru care a ramas neschimbat pe parcursul existenței societății umane rămâne pshilogia omului normele morale, pricipiile etice în relațiile cu alți oameni.

Pentru analiza acestor relatii cum nu se poate mai bine, se potriveste categoria unică in comparație cu celelate, existente anterior. Acesta este categoria militarilor japonezi. Istoria samurailor reprezinta im mare parte istoria Japoniei. Samraiul – unul din cele mai influente și colorate personalități ai istoriei Japoniei. Au trecut treisprezece secole de cind această categorie sa formar si peste un secol decind aceasta a incetat să mai existe.

Înaite de toate nu poate fi înteleasă societatea japoneză de astazi si comportamentul japonezilor fara a cunoaște indelungata si bogata istorie a samurailor.

Când auzim cuvântul Samurai, noi îl asociem nu numai cu un soldat profesionist, distrugând cu măiestrie orice țintă. Dar ne amintim despre codul de onarea al samurailor – Bushido, și despre ușurința cu care samuraiul infrunta moartea, și, în același timp, ritualul lor tradițional seppuku.

Pe noi încă continua să ne uimescă maestria samurailor in spainirea armelor, precum și capacitatea lor de a lupta cu mâinile goale. În același timp, am înțeles că categoria militarilor în Japonia nu ar fi fost, cum poate fi observata prin prisma secolelor trecute fara religia lor specifica. Mai exact, fără invataturile sectei Zen, sintoismului, fara influenta dogmelor confucianiste.

Ca și înainte, si astazi societatea japoneză venereaza războinicii medievali ,acesta isi gaseste exprimându-se prin îndeplinirea a numeroase festivaluri dedicate istoriei samurailor.

Ca și înainte , aceste sărbători sunt orientate spree educația tineretului în spiritul tradiției samurailor, amintind-le de categoria războinicilor din trecut.

Deși în mod oficial militara a fost abolită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea , societatea japoneză si astăzi , de fapt respire cu multe principii ale categorie militare a secolelor trecute .De aceea, din acest aspect și astăzi mulți cercetători sunt interesați de istoria acestei categorii.

Scopul acestei lucrări este examinarea cit mai completă și exactă a problemei categoriei samurailor.

Pentru a realiza aceasta , trebuie să răspundem la următoarele întrebări: etapele inițiale de formare a categoriei samurailor, samuraii in timpul lupteror internet, codul de onoare al samurailor Bushido, hara-kiri. De asemenea, este necesar să înțeleagem problema mostenirii samurailor în Japonia zilelor noastre

Problema samurailor nu a fost in mare parte trata de catre istoricii din spatiul romanesc. Fiind doar taduse unele lucrari ale istoricilor japonezi si americani. Însă aceasta a fost des tratata de istoricii ruși și americani. Întrebările cu privire la suzeranitate și ierarhia în societatea japoneză au fost pe deplin abordate monografia Сила-Новицкой Т.Г. «Культ императора в Японии» . Acesta trateaza istoria cultului împăratului în Japonia încă din antichitate și până în prezent; este analizata doctrina și evoluția dogmelor monarhiei; analizează cultul împăratului din Japonia contemporană. Cartea ne ajută să înțelegem mai bine originile și caracteristicile naționalismului japonez, mecanismul de interacțiune între ideologie oficială și conștiința colectivă.

Un interes aparte îl reprezinta lucrarea lui Спеваковский А. Б. «Самураи –военное сословие Японии». Aceasta lucrare descrie mai complet și exact viața samurailor din timpurile formarii acestei categorii, tot aici este tratată mostenurea samurailor în Japonia de astăzi. În afară de faptele, bine-cunoscute, Spevakovsky comentarează și explică în detaliu caracteristicile ideologiei samurailor, ritualurile specifice și pregătirea militară .

De asemenea o lucrare care reflecta istoria in detalii a categoriei samurailor este a istoricului american Тёрнбулл С. Самураи. Военная история. Autorul în aceasta lucrare descrie in detaliu luptele samurailor, armura și armele, toate acceste sunt prezentate intr-un limbaj accesibil

O atenție deosebită o atrage cartea editată de Жукова Е. М.

«Японский милитаризм». Aici avem posibilitatea de a urmări calea samurailor lungul secolelor. Prezentată destul de monumental și, în același timp o analiză clară a situație samurailor în perioada feudală .

Istoria formării ideologiei samurailor, în detaliu este reflectată în monografia Мещерякова А. Н. «Древняя Япония: буддизм и синтоизм: проблема синкретизма». Aici este descrisa in detaliu religia națională japoneză, precum și pătrunderea budismului în țara “Soarelui răsare”.

Este prezentată ca o problemă de contact între cele două religii, și ce modalități de soluționare au fost găsite .

Principala sursă despre ideologia samurailor rămâne "în umbra frunzelor" – Hagakure, este este bine reflectată ce trebuie să facă un samurai, care trebuie să fie comportamentul sau. "În umbra frunzelor" ne prezintă o imagine completă despre activitățile războinicilor japonezi din Evul Mediu, actele de eroism ale samurailor.

Despre faptele și cultele samurailor aflăm, de asemenea, din următoarele surse: "Mari nume din istoria Japoniei." Marii samurai care si-au expus gândurile pe hârtie, astăzi fiind una dintre cele mai importante surse pentru studiul problemei samurailor.

Capitolul I. Apariția și formarea categoriei samurailor

1.1 Etapele inițiale de formare a categorii samurailor (sec. VII-XII)

Cuvintul «samurai» («saburau»), provine de la verbul, din limba japoneză veche «saburahi», sensul cel mai apropriat al acestui verb poate fi verbul: a servi sau : «a servi unui om mare, unei persoane de rang înalt», « a servi stapinului, a apara stapinul» .

Samurai, era numit în Japonia, servitorul unei persoane nobile, servitorul feudalului, care îi apăra interesele sale, moșiile, proprietățile și pe feudal însuși. Acest termen nu definea la început noțiunea de războinic ci mai degabă de slujitor. Pe lîngă termenul samurai era folosit și termenul de Bushi- războinic, acest termen a apărut mai devereme decît termenul samurai și se referea direct la categoria militarilor.

Începutul apariției categoriei samurailor ca categorie militară servind intereselor noblililor japonezi poate fi atribuită unei perioade relativ tîrzie și anume secolelor – VII-XII d.H.. În anul 645 ca urmare a luptei pentru putere dintre două clanuri influente la acea vreme (Samuraghi și Nakatomi) la tron a urcat reprezentantul coaliții învingătoare –al 36-lea împarat al Japoniei, Katoku. Venirea la puterea a împaratului Katoku a primit în istoria Japoniei denumirea de «lovitură de stat Taika». Aceasta lovitură a favorizat dezvoltarea monarhiei feudale timpurii, precum și apariția modului de producție feudal. Venit la putere , Katoku, a impus un sir de reforme care aveau drept scop întărirea puterei centrale și reducerea la minimum a influenței clanurilor rivale. Drept exemplu pentru implementarea acestor reforme a servit statul chinez al dinastiei Tan. În urma acestor reforme toate terenurile încetau a mai fi proprieatatea obstelor saătești, ele devenind terenurile împaratului , fiind oferite țăranilor pe o un anumit termen în schimbul unei taxe și lucru în folosul statului, care putea ajunge pînă la 100 zile pe an, precum și serviciu militar. Țăranii improprietătriți s-au tranfosmat într-o categorie a societății feudale , numită remin».

Terenurile erau împărtite după urmatoarele criterii: bărbații mai mari de 5 ani primeau un teren în mărime de 2 thani (aprox. 0,2ha), respectiv femeile, urmau să primească 2/3 thani.

Pe lîngă terenurile oferite țăranilor erau și terenuri oferite aristrocrației care se deosebeau de terenurile țăraninilor după dimensiuni, mărimea aceastora depindea de titlul sau postul ocupat în stat.

Pentru istoria ulterioară a samurailor nu sînt importante atît succesele cît insuccesele marilor reforme. Spre deosebire de țărani, aristocrația și mănăstirele budiste au reușit să obțină din partea statului anumite concesii care ulterior le-au permis sa concentreze în miinele lor mari proprietăți de terenuri. Astfel, terenurile alocate în conformitate cu postul ocupat, terenurile primite drept recompensă pentru anumite merite, se rezumau doar la plata unui tibut în orez , însă terenurile primite în dar, erau scutite de impozite, deoarece aceastea erau darul direct al împaratului. Treptat, odată cu terenurile dăruite aveau avantajul, ca aestea treceau direct în proprietatea familiei. Deasemenae terenurile desțelenite sau cucerite de la triburile – Ainu, treceau în proprietatea directă a feudalilor și erau de asemenea scutite de impozite.

Iar după ce cu timpul multe funcții în stat au devenit ereditare, terenurile alocate deveneau de asemena proprieatatea familiei. Terenurile uneia dintre categorii care nu erau supuse redistribuirii și impozitării era proprietațile mănăstirilor și templelor budiste.

Acestea foarte rapid sau transformat în adevărete centre economice care ulterior vor avea nu doar influența economică dar și politica în statul japonez. Spre deosebire de marii proprietari și mănăstirile budiste care ușor se puteau feri de plata impozitelor, atunci micii proprietari de teren sau cei care nu avea legaturi de rudenie cu familiile aristocratice, era mult mai greu să se eschiveze de la plata impozitelor.

Astfel pentru a se eschiva de la la plata impozitelor, acestia, nominal ofereau terenurile sale prorpietarilor de teren, care plăteau un impozit mai mic sau deloc nu plăteau, de exmplu – mănăstirelor. Noul proprietar înregistra terenurile pe numele sau, excluzindu-le astfel din lista terenurilor impozitate, ulterior erau reîntoarse proprietarului. Tot ceea ce „apărătorul” cerea de la „donator” se rezuma la o taxă anuală care era cu maul mai mică decît impozitele statului. În măsura în care a evoluat acest sistem , numit „kisin” forma terenurilor „dăruite” a devenit tot mai complexă. În unele cazuri țăranii puteau considera mai connvenabil să dăruiască cu adevărat terenurile marilor proprietari și sa devină „sodzi” –cel care gestioneză cu acest teren.

Marii proprieteari de terenuri tindeau conitinuu să treacă terenurilor din proprietaea statului în prorietatea privată precum și să acapareze terenuri noi. Trecerea unei mari părți a terenurilor statului în proprietatea privată, a impus staul să recurgă la expluatarea excesivă țăranilor, prin impozite mari, nenumărate recrutări, dar și tendința marilor proprietari, de a acapara terenurile țăranilor pentru ași mări proprile teritorii, au stîrnit în rîndurile țăranilor nemultumiri care de multe ori se transformau în răscoale. Una din formele de protest a țăranilor era fuga de pe terenurile sale. Acesti fugari au fost numiți Ronin. Mulți dintre ei se grupau în bande de războinici , care pe de o parte se ocupau cu jafurile – pe de alta mergeau în slujba la proprietățile private numite „shoen”, sau deveneau calugări ai marelor mănăstiri budiste.

În urma eșecului acestei reforme, sistemul serviciului militar universal, serviciu în armata pentru terenul primit de la stat a fost subminat de paractica kissin. Crearea unei aramate naționale regulate așa sși nu s-a reusit.

Tendința roninilor catre shoen, pe de o parte , și necesitatea proprietarilor în ronini, folosiți drept putere militară pentru înăbusirea răscoalelor țărănesti, sau în lupta cu grupările de țărani fugari și proprietarii vecini, pentru cele mai bune terenuri pe de altă parte, au dus la formarea unei noi categorii a societății feudale timpurii, ruptă de economie ,- categoria samurailor sau a luptatorilor (Bushi).

Începînd cu secolul X în Japonia tot mai mult i-au amploare mișcările separatiste ale provinciilor periferice, fragmentarile politice, provocate de feudalii provinciilor îndepartate. Odată cu cresterea și consolidarea proprietăților marilor feudali, micii proprietari neputînd să-și mărească prorpiatățile lor , nu au putut contracara decăderii administrației locale, iar terenurile lor sau aflau sub riscul de a fi acaparate de către marii proprietari de teren. De aseamenea ei se aflau sub pericolul de a fi atacați de grupurile de țărani fugari. Drept rezultat ei sau vazut nevoiți să treacă în protecția marilor feudali.

Aceste fenomene au avut de aseamene un rol important pentru dezvoltarea și consolidarea grupurilor de samurai, astfel înît, micii proprietari de pămînt, folosindu-se de protecția suvernului sau era obligat să presteze serviciu militar . Aceste grupări treptat sau transformat din samurai de la curte în samurai de tip nou – servitori înarmați, care pentru devotament față de stapîn erau întretținuți de către stăpîn.

O altă, nu mai puțin importantă cauză care a dus la formarea categorii samurailor, a fost lupta continuă încă din timpuri străvechi purtată în nord-estul țării cu triburile aborigenilor –Ainu –urmașii populatției stăvechi a insulelor japoneze. La hotare erau ridicate cetăți de aparate, erau înrolați în unități speciale țăranii înstăriți și pricepuți la mînuirea arcului sau a luptelor călare. Hotarele atrăgeau și o mare parte a țăranilor care fugeau de pe moșiile feudalilor. Cu timpul, statul a început să stimuleze strămutarea țăranilor fugari către provinciile din nordul țării. Statul a avut grijă ca să înarmeze acești noi „coloniști”, pentru a putea duce o lupta mai efectivă împotriva triburilor Ainu, spre deosebire de armata statului, care de fapt, nici nu exista.

Înarmarea coloniștilor a fovorizat în mare măsură apariția substratului categorii samurailor în provinciile de nord ale insulei Honshu. De asemenae un rol importrant în cazul dat a avut și prezenta relațiilor culturale dintre coloniști și triburile aborigenilor – Ainu.

În procesul luptelor cu aborigenii Ainu, feudalii din nord-estul țării au format propriile grupări de samurai.

În așa fel substratutul luptătorilor în Japonia sa format ca un grup specific societății feudale, asupra căreia au avut influența atît conflictele militare cît și contactele pașnice cu triburile războinicilor – Ainu.

1.2. Samuraii în perioada luptelor interne (sec. X-XII)

Luptele dintre feudali intre secolele X-XII, ca rezultat al fragmentarilor politice, decăderea influenței împăratului, apărute în urma luptelor marilor feudali pentru putere și terenuri, au creat premise pentru formarea definitivă a categorii samurailor, pe care o putem numi categoria proprietarilor de teren mici aflați în serviciul aristocrației.

Apogeul acestor războaie a fost atins în secolul XII , pe timpul cel mai sîngereoase lupte dintre două cele mai mari case feudale ale vremii date – Taira si Minamoto, care a primit denumirea de războiul Gempei.

Principalul dușman al clanului Taira – clanul Minamoto –deținea teritorii în regiunile sălbatice muntoase și împădurite din nord-estul țării. Anume acolo, mai departe de influența directă a clanului Taira se îndreptau masele țăranilor și samurailor nemultumiți.

În mîinele lui Eritomo Minamoto, se aflau o mulțime de terenuri, pe carte samuraii săi le-au acaparat de la triburile aboriugenilor. Cu aceste terenuri Minamoto putea recompensa pe cei mai fideli samurai sau pe cei care sau marcat în lupte. Acesta a putut fi observată în 1089 în timpul celui „de al 2-lea razobi de trei ani” în care clanul Minamioto sa implicat pentru a înăbusi o răscolă, însă pentru ca nu au facut acest lucru la solicitarea și acordul împăratului, el a fost nevoit să recompensenze din sursele proprii samuraii săi. În afară de aceasta, samuraii minamoto spre deosebire de samuraii Taira duceau o luptă continuă cu triburile aborigenilor, și deși erau mai prost echipați aceștia erau mai mobili și cu un moral mai ridicat.

Rivalitatea continuă dintre aceste două clanuri au dus țara către anul 1180 la razboi sîngeros de 5 ani, numit – Gempei. În timpul acestui război sa format tactica de luptă a samurailor care a rămas neschimbată pina la introducerea armelor de foc de către portugezi in a. 1542.

În ciuda faptului că în multe bătălii erau implicate mase mari de oamnei, și generalii japonezi erau cunoscuți cu lucrările marilor staregi chinezi, luptele în mare parte se rezumau la dueluiri, în care samuraii își puteau demonstra calitatiile prorpii în posesia artelor martiale, minuirea sabiei și disperetul față de moarte.

În anul 1185 amrata lui Eritomo Minamoto au acupat capitala ,fortind astfel elita claunului Taira să părăsescă capitala. Noul conducator de facto al staului a devenit Minamoto Eritomo. În 1192 aceasta a primit din partea împaratului titlul de Shogun, devenid astfel conducatorul militar al țării.

Eritomo insa nu a pus la îndoială provenienta "divină" a familiei imperiale, dar, în același timp, nu i-a oferit imparatului drepturi reale și funcții de conducere împăratului, pastrindu-le în propriele sale mîini.

Cu acest scop, dar și pentru a nu se împotmoli în întrigele de la curtea imperială, și pentru a nu permite decăderea morală a samurailor săi, Eritomo a mutat cartierul sau general din capitala de atunci a Japoniei Kyoto în satul Kamakura, care a fost reședința sa în timpul războiului Gampei. Acolo a fost formată nouă conducere a Japoniei – bakufu.

Rangul de shogun, îi oferea lui Eritomo puterea asupra adevaratei forțe în stat – samuraii. Din acel moment samurai erau considerați toți feudalii inclusiv și Eritomo. În interiorul aceste categorii exista deasemenea o gradație – în funcție de veniturile sau funcția ocupată în stat.

În virful acestei categorii se aflau- dayme – marii militari feudali, avînd în posesia lor proprietăți mari de teren și proprii samurai. Ei la rîndul lor alcătuiau unități militare, fiind principala forță militară a noului tip de conducere – Shogunatul.

La început aceste unități erau create din samuraii de rangul mijloci și înalt, locuitorii acelor provincii pe care le detineau dayme-le lor, fiind vasalii lor – „kening”. La rîndul său aceștia în relații cu shogul erau vasali de rangul doi- „baishin” sau „higo gokenin”, spre deosebire de vasalii directi care se numeau – „gokenin” si „hatamoto”.

Primii 2000 gokenin reprezentau baza aparatului militar al shogunului. Shogunul se ocupa personal de ei și conducea actiunile lor. Din partea shogunului acestiea primeau titluri sau premii, deasemenea shogunul apara interesele lor. Gokenin-ul era obligat în caz de necesitatea să conducaă în lupta samuraii din provinciile lor, plăteau un impozit anual și să prestau serviciul militar. În dar, de obicei gokenin primeau terenuri noi, în afară de cele pe care le deținau prin ereditare.

Conducerea militară bakufu, strict urmărea probleama terenurilor printre samurai, considerînd ca aceasta reprezintă sursa principală a puterii lor economice și a întregii categorii. În așa fel toate aspectele vieții în Japonia au cazut sub controlul administrației militare a shogunatului. Cind Eritomo Minamota a murit, urmașii săi nu au fost în stare să mențină puterea în mîinele lor. Pentru conducerea țării în continuare, a fost creat sfatul regentilor in fruntea carora se aflat rudele din partea soției lui Eritomo, reprezentanții calnului – Hoje.

După înăbușirea răscoalei, din anul 1221 a împaratului Go-Toba, situația în țară a revenit la normal, shogunatul continuînd să rămînă forma de conducere a Japoniei.

Însă aceasta nu a durat mult timp. Secolul XII a catremurat continentul euroasiatic de invazia triburilor tataro-mongole. În 1259 mongolii au cucerit Koreea, aflinduse de fapt la țărmurile japoniei, iar în 1274 primile ostirile mongole au debarcat pe tarmul japonez în golful Hakata.

Întîlnidu-se față în față cu trepele mongolilor, samurai au fost neplăcut surprinși de tactica de lupta a acestora. Deprinși cu faptul ca luptele se rezumau în mare parte la dueluri dintre doi luptatori, samurai Japonezi nu au putut să li se opună cu nimic mongolilor. Cuceritorii acționau cu unitățile de cavalerie, aruncînd o ploaie de săgeti peste samurai și ingnorînd toate chemările samurailor la o lupta directă. Dacă în lupte directă samuraii erau mai puternici, atunci mongolii se stăruiau sa nu intre în contact direct cu ei, avînd o tactică de lupta cu armatele mari și atacuri pe flanguri mult mai avansată decit cea a samurailor.

Tot în aceste lupte, mogolii au folosit un tip de armă necunoscut pentru japonezi – tunurile, care creau panica printre samurai. Aceasta și a decis soarta luptei, samuraii fiind nevoiți să se retragă.

Însa din fericire nu pentru mult timp, samurai reușind rapid să recucerească teritoriile pierdute. Pentru că nu aveau o susținere în spate, iar armata samurailor continua să crească dar și pentru a nu cadea într-o ambuscadă sau un atac pe timp de noapte, mongolii sau văzut nevoiți să se retragă. Armata japoneză după aceasta lupta a ales să construiască fortificații enorme de-a lungul tarmului, în schimbul construcției unei flote, care după părerea shogunului era mult mai costisitoare.

Peste 5 ani Hubulao-han decide să organize o nouă campanie mare pentru cucerirea definitivă a Japoniei, Deoarece mongoli nu erau cunoscuți prea bine cu marea organizarea transportului pe mare i-a revenit conducătorilor koreeni care erau vasalii lor. Astfel cu o flotă în numar de 4500 de corabii ,avînd la bordul lor 60.000 marinari si 140.000 soldați,mongolii sau apropriat de golful Hakata.

Dar și de data aceasta, japonezilor le-a surîs norocul, în data de 15 august 1281 un taifun puternic a distrus practic întreaga flota mongola, iar puținii din cei rămași în viața și ajunși la tarm au fost luați ostatici de către samurai.

Restaurarea puterii împăratului

În anul 1331, profitind de slabiciunea conducerii regenților, tînărul și energicul împarat Go-Daigo a încercat să preia puterea în mîinele sale. Cu ajutorul marelui feudal Asikaga Takudzi, adepții împăratului au reușit să cucerească Kyoto. Însă sperantele de a reveni la tron a împaratului Go-Daigo nu au fost să se împlinească.

Militarii nu au dorit să cedeze puterea obținută cu atîta dificultate, astfel noul shogun a devenit Asikagua Takedzi, care spre deosebire de Eritomo Minamoto, singur și-a conferit titlul de Shogun. El a impus la tron un împărat nou – Kome. Astfel, timp de 55 ani in Japonia au existat două curți imperiale. În tot acest răstimp sau dus lupte grele între cele doau lagăre de samurai- adeptii asikaga și adepții împăratului Go-Daigo. Abia in 1392 Asikaga a reușit să obțină victoria definitivă, iar casa imperială alternativa, a urmașilor lui Go-Daigo a fost lichidată.

În ciuda faptului, că casa Asikaga, a reușit să își păstreze titlul de shogun pînă în anul 1597, inflența lor a slăbit rapid.

Simțind ca conducerea shogunatului Asikaga deja nu mai este în stare să controleze situația în țară, din nou sau facut auziți marii feudali militari – dayme. La început aceștia au încetat să se mai supună ordinelor shogunului, ulterior au trecut spre rezolvarea tututor problemelor cu ajutorul puterii militare.

În a doua jumatate a sec. XV-lea fregventele ciocniri armate dintre dayme, au degenerat într-un război civil. Aceasta perioadă începînd cu anii 1477 pîna 1577 este numită și perioada Senkoky dzidai ( provinciile luptatoare). Senkoky dzidai a devenit periaoda înflorii artelor martiale a samurailor. Anume atunici în lupte au inceput să i-a parte unități mari de cavalerișiți și pedestri, au apărut și armele de foc.

Și-au atins apogeul folosirea spionilor și a diversanților – nindja- și în cele din urmă sau format primele mari școli de arte martiale. Sa început o construcție activă a castelelor.

Drept rezultat al unei lupte continue au reusit să se impună personalități ca Oda Nabunaga, Teotomi Hideiosi și Tokugawa Ieashu. În rezultaul unor mutări diplomatice complexe, asasinări a persoanelor care i se opuneau, dar și în conflicte armate directe – Oda Nabunaga, a reusit să-și impună controlul asupra shogunatului Asikaga. Politica activă purtată de către Oda nabunaga a fost întreruptă de mortea sa, el fiind asasinat de unul din generalii săi. Politica sa de unificare a Japoniei a fost continuată de către generalii săi Teotomi și Ieashu Tokugawa.

Către începutul anilor 1590 Teotomi Hideoshi, deținea aproape în totalitate puterea militară în țară.

În calitate de baza militară pentru aprovizionare în 1582 Teotomi a construit cetatea Osaka. Care a devenit ulterior principala bază militară de unde Teotomi a început operațiunea pentru cucerirea și supunerea insulelor sudice-Kyushu și Sikoku. În aceste lupte spre deosebire de perioadele anterioare participau armate care numarau pînă la cîteva sute de mii de soldați. Era folosit o armă și o tactică nouă provocată de introducerea armelor de foc. În cele din urmă armata lui Teotomi a reușit să obțină victoria, sub controlul sau aflîndu-se aproape întreaga Japonie.

Pentru a mulțumi dorința tot mai arzătoare a samurailor de a lupta dar și pentru a îndrepta această masă de militari departe de interesele lui, Teotomi a fost luată decizia de a invada Koreea. Lupta pentru Koreea a durat patru ani. În această luptă nu au fost implicate doar armatele japoneze și koreene dar și amratele imperiului chinez. Toate părțile beligerante au suferit pierderi umane și materiale uriașe, rupți de la principalele lor baze de aprovizionare, în scurt timp samuraii japonezi, sau văzut nevoiți să se retragă și să părăsească peninsula coreeană.

Deși campania în coreea a fost un insucces, decedat în anul 1597, Teotomi Hideyosi a avut cu ce se mîndri. El a finisat reîntiregirea țării începută de către Oda Nabunaga. Tot el este cel care a stabilit o divizare clară a tuturor categoriilor societății japoneze, în fruntea acestei societăți imediat după împarat și aristocrați de la curtea imperială (kuge) urmau samuraii. Samuraii au primit o mulțime de privilegii. În legislație a fost stabilit dreptul samurailor de a purta 2 săbii, în afară de ei, nimeni nu avea acest drept.

Putera militarilor, era bine susținută de o bază financiară, creată în rezultatul luptelor cu succes și a unificarii tarii. Deși datorită intervenției militare în Coreea comertul cu China a fost întrerupt acesta continua prin intermediul misonarilor portughezi. Sa dezvoltat mai departe tactica de luptă în care participau mase mari de soldați și sau utilizat pe larg armele de foc.

Armele și tunurile aduse nu demult în Japonia erau deja produse de către meșterii japonezi. După calitate, aceste nu cedeau cu nimic în față celor europene. Pentru samurai a venit timpul lor. Urmașul sau Iseasyu Tokugawa a instaurat shugunatul casei Tokugawa în a. 1603. Pentru cîteva secole în Japonia sa înstaurat pacea. Ating apogeul puterii sale samuraii si-au pierdut oportunitatea de a practica în mod constant arta razboiului și din luptatori încet dar sigur s-au transformat în birocrații aflați în serviciul public.

În perioada shogunatului Tokugawa conducatorul oficial al țării – împaratul – avea doar funcții formale, în mare parte religoiase, fiind în continuare simbolul provenieitei divine și de unitatea a națiunii. Toataă puterea reală era concentrată în mîinele conducerii militare Tokugawa. Invadînd din experiența predecesorilor săi, Ieasyu, pentru a nu permite creșterea puterii militare în rîndul marilor feudali din provincii a luat o serie de măsuri. Acesta a reconfirmat supremația categoriie samurailor în societatea japoneză, și a stabilit o ierarhie bine definita in interiorul acestei categorii. În fruntea tuturor se afla shogunul.

Cei mai bogati reprenzentați ai acestei categorii care aveau un venit mai mare de 10.000 koky orez pe an primeau titlul de – dayme, care la rîndul lor erau împărțiți în 3 mari grupuri, primul grup gosanke- din acest grup faceau parte trei familii care aveau lagături de rudenie cu clanul Tokugawa. Grupul al doilea fudzai-dayme- era mult mai numeroasă și era compunsă din acei dayme care au luptat de partea lui Ieaesy in lupta de la Sekigahara. În al treilea grup – todzama-dayme – cei care au fost rivalii săi în lupta de la Sekigahara. Numarul total al dayme-lor în timpul shogunatului Tokugawa era de 250-260.

Pe lîngă dayme, în fruntea elitei militare se mai aflau un numar redus de vasali personali ai shogunului – hatamoto (aproximativ 5 mii oameni), avînd o mulțime de privilegii și 15-20 miii gokenin,care isi aveau originea de la gokenin din timpul shogunatului Minamoto. Aceasta subcategorie era devotată totalmente shogunului și era pilonul puterii militarea al casei Tokugawa, iar reprezentații lor ocupau cele mai importante și de răspundere funcții în stat.

În general shogunatul Tokugawa ca și cele anterioare se sprijinea pe categoria samurailor. În tabelul oficial al rangurilor ei dispuneau de titlurile cele mai înalte, cu expeția mai puțin numeroase și rupte de la influența în societate aristocrația de la curte (kuge) care oficial era mai superioară categoriiei samuriilor.

La rîndul lor samurai se deosebeau prin locul lor în societate. Cea mai mare parte a samurailor erau – „baisin”, care se aflau în subordonarea directa a unui dayme , hatomoto și gokenin, și samurai de rangul inferior – asigara. Împreună aceasta categorii, numărau cîteva milioane oameni.

O mare parte a acestor samurai locuiau in castele din aproprierea orașelor. Cei mai înstăriți samurai, locuiau în casele lor proprii și primeau dări în orez.

Alții în schimb duceau serviciul militar, politienesc sau în administrație, ducîndu-și traiul în case mari, un fel de cazarme sau cămine și primeau un salariu foarte mic. O parte a samurailor trăiu la sate, îndeplinind acolo funcții aministrative, care includeau supravegherea țăranilor colectarea impozitelor și primeau uneori terenuri în arendă pentru a le prelucra. Acești samurai din punct de vedere economic se aflau în cea mai bună poziție, deoarece mereu dispuneau de principala sursă de existență – pămîntul.

Treptat, aceștia, practic nu se deaosebeau prin nimic de țărani, unicul lucru care îi diferentia erau cele două săbii, purtarea cărora era stabilită prin lege și care aminteau ca de la început purtătrul lor a fost militar. În afara categorii samurailor se aflau foști samurai, care au rămas fără stăpîn devenid asfel ronin și care în mare partea au ales calea jafurilor și prădării.

Instaurea păcii în timpul shogunatului Tokugawa i-a lipsit pe samurai de posibilitatea de a lupta, un numar mare de soldați, care reprezentau aproximativ 10% din populația țării, au devenit o povară pentru țară. Samuraii au început să efectueze funcții birocratice neobișnuite pentru rangului lor, nu produeceau nimic pentru societate și erau întreținuți din contul statului.

Viața din orase, printre despretuiții samurailor, însă nu mai puțin bogați, care sau adaptat schimbărilor vremii orășeni, mesteșugari și comercianți au corupt categoria samurailor. Situația lor finaciară s-a înrăutățit pe timp sau mărit capitalul din credite și statul sa văzut incapabil de a susține nucleul societății, față de schimbările ce urmau să apară. În special aceasta sau făcut vazute către începutul secolului XVIII-lea.

Daca primul secol al conducerii Tokugawa sa caracterizat prin creșterea relatilor marfa-bani, întărirea sistemului militaro-feudal, ceea ce a permis instaurarea păcii și a stabilitatii, atunci începînd cu epoca Genroku (1688-1704) tot sistemul militaro-feudal a început să intre într-o criză serioasă. Creșterea rolului economic al categoriilor joase ale comercianților și meșteșugarilor au dus la apariția relațiilor capitaliste, în care samuarii nu au putut să își găsească un loc deopotrivă.

Ne primind din partea statului o întreținerea necesară acestie, era nevoiți să-și părăsească rîndurile samurailor și să se ocupe cu lucruri nevredince pentru un samurai- comert, meșteșugărit ,să predea științe și arte marțiale. Mulți deveneau ronini și aveau o soartă deplorabilă. În condițiile de criză econimică și socială, sa observat ca cel mai greu este de a înlătura din samurai – spiritul adevaratului luptator. Noua functie au preluato și numeroasele scoli de arte martiale. Acum, cind pentru fostii samurai predarea bu-djitsu a devenit unica sursă de existenta, ei depuneau tot efortul ca să facă din școlile lor instrument de păstrare și transmitere din generație în generație a adevăratul spirit al samurailor.

La mijlocul anilor 50’ ai secolului al XIX-lea sa început conflictul deschis dintre adepții păstrării shoguantului Tokugawa si cei care sub sloganurile restaurării puterii imperiale sperau la includerea țării în sitemul relațiilor capitaliste mondiale.

Războiul civil din anii 1866-1869, care sa finisat cu înlăturarea regiumul militar Tokugawa, a fost ultimul război în istoria samurailor. Ei au luptat în armatele ambelor părți, însă independent de partea cui ar fi fost, victoria, însăși samuraii nu mai puteau ieși învingători.

Restaurarea în 1868 a puterii împăratului, a dus la schimbări ireversibile în viața samurailor. Împăratul Meiji, alături de adepții săi întreprindeau pași energici pentru reformarea statului japonez după modelul monarhiilor occidentale. Dar în primul rînd aceste reforme au atins categoriea samurailor. În anul 1871 prin decretul împăratului, a fost formată o armată nouă, din aproximativ 100.000 oameni. Spre deosebire de vremurile mai vechi, armata era formată conform principului universal și nu doar din categoria samurailor dar și din celelate categorii.

În 1876 samuraii au primit ultima lovitură – a fost interzisă purtarea săbiilor. Epoca lor sa sfîrșit.

Capitolul II. Ideologia Samurailor

Cavalerismul este o floare la fel de specifică pămîntului Japoniei precum este floarea cireșului.

2.1 Codul Bushido

Odată cu înființarea shogunatului Tokugawa începe o perioadă lungă de timp, mai mult de 250 de ani de pace. Numeroasa clasă militară, care în secolele XVI-lea – XVII alcătuiau aproximativ 10% din populația totală a Japoniei, rămași fară un loc de muncă, și lipșiți de activitatea lor directă – războiul – au început să ocupe funcții publice administrative și poziții în noul guvern, și s-au angajat în alte profesii neobișnuite pentru ei. Pacea îndelungată începe să se refelcte negativ asupra moralului și spiritului samurailor. Deci, deja în 1638, în timpul suprimării revoltei din Shimabara, s-au arătat în mod clar semne de declin al samurailor, atunci când armata shogunului în numar de 50.000 războinici bine înarmați și instruiți, în câteva luni, nu au reușit să înfrînga revolta. De aceea nu este deloc surprinzător, ca anume în această perioadă, are loc formarea definitive a codului bushido.

Bu-shi-do înseamnă în traducere ad literam «militar» -«cavalerism» -«reguli», adică normele pe care nobilii luptători erau obligați să le respecte în viața lor zilnică, cît și în profesiunea lor; într-un cuvînt „preceptele sau codul clasei luptătorilor” .

Bushido prin urmare este codul principiilor morale pe care cavalerii erau obligați să le urmeze în Japonia. Acest cod este alcătuit din cîteva maxime și precepte, care circulă pe cale orală sau sînt scrise de vreun renumit luptător sau înțelept. De cele mai multe ori Bushido este un cod negrăit și nescris, sancționat însă prin reguli severe, ca și legile scrise. Acest cod își întemeiază originea, nu pe.o singură inteligență, oricît de puternică ar fi fost, nu pe viața unui singur personaj, oricît de vestit ar fi, ci s-a născut în răstimpul decadelor și secolelor de război.

De aceea nu putem preciza timpul și locul cînd s-a născut Bushido: în mod general însă timpul se poate fixa în epoca feudalismului.

Acești samurai se bucurau de mari onoruri și privilegii și în consecință aveau și mari răspunderi. Din această cauză au simțit nevoia alcătuirii unui „cod comun asupra modului cum trebuie să se poarte”, mai ales că se găseau mai totdeauna pe picior de luptă și aparțineau unor clanuri diferite. Lupta cinstită era lozinca samurailor.

În Japonia, ca și în tarile europene, elementele spirituale și morale au fost cele care au însuflețit cavalerismul.

Primul izvor al Bushido-ului este Budismul. Religia budistă recomandă un sentiment de încredere senină în destin, o supunere liniștită în fața sortii, o hotarire stoica in fata pericolului sau a nenorocirii, un dispreț de viață și așteptare a morții cu resemnare Un renumit maestru de arme japonez i-a spus elevului său când acesta a devenit stăpân desăvîrșit pe arta sa: „în afară de învățămintele mele trebuie să te hrănești cu preceptele lui Zen”

Zen este echivalentul lui Dhyâna care „reprezintă tendința omenească ca prin meditație omul să atingă sfere de gândire ce depășesc expresiile verbale.

Omul trebuie să se convingă că există un principiu pe care se sprijinătoate fenomenele și dacă este cu putință, să priceapă absolutul însuși și săse pună în armonie cu acest absolut. Această învățătură constituie mai mult decât dogma unei secte și prin urmare cine reușește să priceapă absolutul, se ridică „către un nou cer și un nou pămînt”.

Ceea ce budismul a omis să prevadă, shintoismul a recomandat cu prisosință. Astfel: devotamentul către suveran și dinastie, cultul amintirii strămoșilor, respectul filial, care nu au fost propovăduite de nici o altă religie, au fost sădite în sufletul japonezilor de către religia shintoistă, îndulcind caracterul aspru al samurailor.

Teologia shintoistă propovăduiește bunătatea înnăscută a omului și puritatea divină a sufletului omenesc, adorându-1 ca pe aluatul din care se înalță divinitatea. Adorația naturii a avut ca urmare iubirea patriei, iar adorația strămoșilor, ce se transmite din generație în generație, face ca familia imperială să constitue izvorul întregii națiunii.

Shintoismul pune în evidență cele două caracteristici predominante ale vieții : patriotismul și dinasticismul.

Această religie a altoit Bushido-ul cu devotamentul către suveran și dragostea de patrie. Aceste sentimente au lucrat mai mult ca impulsuri decât ca doctrină, pentru că shintoismul, contrar bisericii creștine din Evul Mediu, admite orice altă credință.

Cât privește doctrina strict morală, învățăturile lui Confucius au format cele mai bogate izvoare ale Bushido-ului. Cele cinci legături morale între stăpân și servitor; guvernator și guvernați; tatăși copil; bărbat și femeie; frate mai mare și mai mic și între amici, au fost o confirmare a ceea japonezii au descoperit, mai înainte ca scrierile lui Confucius să fi fost introduse în China.

Caracterul liniștit și înțelept al preceptelor sale politice și etice, au fost pe placul samurailor, care alcătuiau clasa conducătoare. Accentul aristocratic și conservator al preceptelor lui Confucius s-a potrivit perfect cu nevoile acestor luptători și oameni de stat .

Alături de Confucius, Mencius, a exercitat o colosală influențăasupra Bushido-ului. Teoriile sale viguroase și democratice au fost adoptate cu generozitate de samurai.

Au fost însă considerate periculoase și subversive pentru ordinea socială existentă, așa că operele lui Mencius au fost multă vreme cenzurate de guvern; însă cuvintele maestrului au prins rădăcini adânci în inimile samurailor.

Bushido a explicat cultura în acest fel: cultura nu trebuie să fie urmărită ca un scop în sine, ci ca un mijloc, pentru atingerea înțelepciunii. De aceea, cine urmărea cultura ca un scop, era considerat ca o mașină, care produce poeme și maxime la ordin.

Astfel, izvoarele, principiile esențiale de la care s-a inspirat Bushido-ului au fost puține și simple.

Preceptul cel mai de seamă în codul samuraiului este sentimentul dreptății. Nimic nu este mai respingător pentru un samurai ca acțiunile ascunse și faptele necinstite, desi aceasta erau rar intilnite in timpul conflictelor militare. Un vestit Bushi o asimilează însă, cu fermitatea în hotărâre. „…Dreptatea”, zice el, „este puterea de a se decide asupra unui fel de conduită în concordanță cu rațiunea, fără a șovăi: să mori când este drept să mori și să lovești când este drept să lovești”. Un alt samurai vorbește despre această morală în termenii următori: „Dreptatea este coloana vertebrală care dă omului statornicie în hotărâre”. După cum fără oase capul nu poate sta pe vîrful șirei spinării, nici mîinile să se miște și nici picioarele să stea pe pămînt, tot așa fără dreptate nici talentul, nici știința nu pot face din făptura omenească un samurai”

Chiar în ultimile zile ale feudalismului, când războaiele au încetat și durata lungă a păcii a adus limștea în viața categorii luptătorilor și ca urmare desfătări de tot felul și îndeletniciri agreabile —epitetul de Giishi (om drept), a fost considerat superior oricărui alt calificativ. Cei 47 Ronini credincioși stăpânului lor, din pilda cărora se adapă așa de intens educația japoneză populară — sunt cunoscuți în limbajul curent al poporului sub numele de „cei 47 Giishi” .

În timpurile când șiretenia trecea drept abilitate militară și falsitatea ca o tactică de război, corectitudinea, această virtute virilă, sincerăși cinstită, constituia un tezaur care strălucea viu și era foarte mult prețuită.

Curajul nu era considerat ca virtute decât în cazul când era întrebuințat pentru apărarea Dreptății. În „Analectele” sale Confucius definește curajul, arătînd ceea ce este contrariul acestei virtuți, după cum are adesea obiceiul. “A-ți da seama de ceea ce este drept, spune el, și a nu înfăptui aceasta, dovedește lipsă de curaj” Această bravură este în mod greșit admirată. în preceptele cavalerismului însă, moartea pentru o cauză ce nu merită acest sacrificiu era considerată ca „o moarte de animal”. „A se arunca în focul luptei și a-și sacrifica viața”, spune un prinț din Mito, „este destul de ușor și sălbăticia este egală cu inconștiența”. Însă, continuă el, „adevăratul curaj constă în a trăi când este drept să trăiești și să mori numai când este drept să mori”

Curajul, înlăturarea fricii, fiind calități ale sufletului, care sunt asimilate cu ușurință de mințile fragede și care pot fi formate prin exercițiu și pilde, au fost cele mai populare virtuți, propovăduite de timpuriu tineretului. Istoria faptelor militare erau istorisite copiilor, înainte ca să fi părăsit pieptul mamei lor.Dacă un copil japonez plângea din cauza vreunei dureri, mama sa îl certa în modul următor: „Ce rușine să plângi pentru o mică durere? Ce o să faci atunci când va trebui săți se taie mâna din cauza vreunei răni primită în război? Ce vei face când vei fi nevoit să faci Hara-Kiri?

Un exemplu de curaj este si povestea micului copil de prinț din Sendai, care spune pajului său: „Privește aceste mici vrăbii ce stau în cuib și deschid ciocurile lor galbene, pentru ca mama lor să le dea viermi de mâncare. Ce fericiți sunt acești pui. însă pentru un samurai, când stomacul său este gol, este o rușine să se simtă înfometat. Părinții japonezi isi bateau cu cruzime, pentru ai educa pe copiii fricoși, deseori isi sileau să treacă prin încercări, care aveau drept scop sa îndepărteze din ei orice urmă de frică. Astfel: copii samurailor erau lăsați singuri în văile munților, erau lipsiți de hrană și expuși la frig, fiindcă aceste mijloace erau considerate ca fiind foarte eficiente pentru a obișnui pe copii cu rezistența.. Copiii făceau pelerinaje la locurile reputate a fi bântuite de stafii, la locurile de execuție ale condamnaților la moarte, în cimitire, și acestea constituiau distracțiile favorite ale tinerilor. În timpurile când decapitarea condamnaților se făcea în public, nu numai că copiii asistau la execuție, dar mai mult decât atît, erau apoi trimiși în timpui nopții singuri săviziteze locul în care se săvîrșise execuția, trebuind să lase un semn indicat mai dinainte pe capul condamna-tului.

Bunatatea si compatimirea deasemenea s-au regasit in codul bushido. Confucius spunea: „Dacă un prinț cultivă această virtute, poporul se va aduna împrejurul său; odată cu poporul se vor alipi țările; acestea îi vor aduce bogăție multă; iar bogăția îi va procura prințului profituri însemnate. Virtutea este rădăcina, iar bogăția este fructul”. Și un alt pasaj: „N-a existat pe pămînt un suveran care să fie bun și poporul să nu practice dreptatea” .

Mila față de cel slab și învins, era totdeauna considerată ca fiind apanajul samuraiului. Acesta isi gaseste cel mai bine exprimarea in una din legendele razboiului Gempei: În lupta fioroasă de la Sumano-Ura (1184), care a fost una din cele mai crâncene lupte din istoria Japoniei, acest luptător ajungând pe un dușman, l-a apucat în brațele sale vânjoase. Regulile războiului în Japonia cereau ca în astfel de împrejurări, trebuia cruțată vărsarea de sânge, afară numai dacăa dversarul învins dovedește că este un om cu un rang social important, sau posedă o îndemânare egală cu a luptătorului învingător. De aceea, luptător a întrebat care este numele omului ce îl strînge în brațe; dar acesta refuzând să- si spuna numele, casca sa a fost aruncată fără milă. Însă figura tânără a învinsului a impresionat adânc pe învingător, care s-a decis, din această cauză, să dea drumul prizonierului său. Ajutând pe tânăr să se scoale în picioare el 1-a îndemnat, cu o voce părintească, să fugă: „Pleacă tinere prinț lîngă mama ta. Sabia lui Kumagaya nu va fi niciodată pătată de sîngele tău. Grăbește-te și pleacă înainte ca dușmanii tăi să fi sosit”. Tânărul luptător a refuzat însă să plece și l-a rugat pe Kumagaya să-l ucidă pe loc, aceasta pentru ca onoarea amândorura să fie salvată. El a rugat din nou pe prizonierul său tânăr să fugă, pentru ca sa-și scape viața. Văzând însă că toate imprecațiunile sale sunt zadarnice și auzind apropiindu-se tovarășii săi, el a exclamat: „Dacă tu vei fi prins va trebui să fii omorât de o mână mai spurcată decât a mea. O, cer, primește sufletul său”. Și într-o clipă sabia sa atinse pământul înroșită de sângele tînărului.

După ce războiul fu sfârșit Kumagaya se reântoarse în triumf în provincia sa, dar făcu puțin caz de gloria sa; el renunță la cariera sa militară, își rase capul, luă o haină preoțeascăși se călugări, mergând totdeauna cu fața spre Apus, unde în concepția japonezilor se găsește „paradisul”, de unde așteaptă mântuirea sufletului său și pacea eternă. Această întâmplare dovedește că duioșia, mila și compătimirea erau sentimentele care împodobeau cele mai sângeroase fapte ale samurailor. O veche maximă circula printre samurai: „Nu stă bine prinzătorului de păsări să ucidă pasărea care se refugiază în frunzișul său”

În principatul Satsuma, cunoscut pentru spiritul și educația marțială a populației, există obiceiul pentru tineri să practice muzica, și nu suflarea în trompete sau baterea tobei, „aceste instrumente prevestitoare de moarte”. Tinerii erau învățați să cânte triste și duioase melodii cu „biwa” pentru a îndulci caracterul aspru al japonezilor și pentru a îndepărta gândurile tinerilor de la scenele de sânge și carnagii.

Dar provincia Satsuma nu era singura provincie din Japonia, unde artele și muzica erau învățate de către clasa luptătorilor. Dovada o găsim la prințul din Shirakawa, care a așternut gândurile sale pe hîrtie, dintre care spicuim pe acestea: „Deși ei vin să tulbure orele liniștite ale nopții, nu îi goniți, ci mai curând iubiți în nopțile răcoroase, parfumul florilor, sunetul clopotelor îndepărtate, zumzetul insectelor”. „Deși ei pot să rănească sentimentele voastre, aceste trei lucruri trebuiesc să le iertați: vântul ce risipește florile, norul care ascunde luna și omul care cautăceartă”.

Pentru a cultiva sentimentele duioase, compunerea versurilor era foarte încurajată de către samurai. Poezia japoneză are o puternică structură de sentimentalism și duioșie.

Simțul onoarei implicând o vie conștiință a demnității și a meritului personal, nu poate să lipsească din caracterizarea samuraiului.

Noțiunea de onoare era exprimată prin cuvinte ca: no (nume), menmoku (fizionomie), Guai-bun (a auzi în afară.

Un bun nume, o bună reputație era considerată ca partea nemuritoare a fiecăruia, așa încât orice atingere a renumelui constituia rușine. Simțul acesta de rușine, care in limba japoneză îl exprimă prin Ren-shi-shin, a fost unul dintre cele dintâi simțăminte ce erau sădite în inimile tineretului. “Vei fi desconsiderat”. „Te vei face de rîs”. „Nu ți-e rușine?” erau expresii pe care educatorul le întrebuința pentru a îndrepta purtarea unui tânăr ce a greșit .

Astfel de apeluri la onoarea tinerilor, atingea puternic inima copiilor. Samuraiul avea dreptate când refuza să compromită caracterul său printr-o ușoară umilire în tinerețea sa pentru că zicea el, „dezonoarea este ca un copac pe care timpul în loc să-l reducă îl mărește” .

In numelle onoarei deseori erau savirsite fapte care nu isi regaseau explicatia in codul Bushido. Astfel, la cea mai mică și imaginară insultă, mândrul samurai se considera ofensat și întrebuința sabia, așa că multe certuri inutile se iscau și multe vieți nevinovate piereau din acest simț exagerat.

O dovedește aceasta istoria unui orasean, foarte bine intenționat, care a atras atenția unui samurai că o insectă parazită se urcă pe spatele său și care a fost tăiat pe loc în două. Motivul era simplu: „întrucât muștele sunt parazite, trăind pe animale, constituie o insultă de neiertat de a asemui pe un nobil luptător cu un animal”.

O epigramă japoneză care caracterizează în modul următor trei personaje foarte populare ale istoriei joponiei. Astfel, lui Nobunaga i se atribuie: “Voi omorâ privighetoarea, dacă nu va cânta la timp să mă liniștească”. Lui Hideyoshi: „Voi sili privighetoarea să cânte pentru mine”, iar Iyéyasu a spus: „Voi aștepta până ce privighetoarea va deschide ciocul să cânte” .

Pentru a evita o rușine sau ca să câștige un renume, copiii samurailor ar fi îndurat orice lipsuri și ar fi trecut prin orice încercare trupească sau sufletească; căci ei își dădeau seama că onoarea câștigată în tinerețe, crește odată cu vârsta.

Cu prilejul asaltului cetății Osaka, fiul cel mai tânăr al lui Iyéyasu, în ciuda cererilor sale repetate, de a fi așezat în primele coloane de atac, a fost pus în ariergarda armatei. Când fortăreața s-a predat, el s-a simțit așa de îndurerat și a plâns atât de amarnic, încât un bătrîn consilier al tatălui său a încercat să-l consoleze zicându-i: „Liniștește-te Sire, la gândul că ai un lung viitor înaintea ta. în anii numeroși ce mai ai de trăit vei găsi multe prilejuri ca să te ilustrezi”. Tânărul prinț însă, privi cu indignare pe bătrîn și îi răspunse: „Ce greșit vorbești. Pot oare să mai revie cei 14 ani ce am acum?”

Viața însăși era considerată de samurai fără preț, dacă onoarea și gloria nu puteau fi câștigate.

Insa cea mai de seama virtute care a constituit cheia regimului feudal japonez a fost devotamentul către superior — care formează caracteristica clasei samurailor.

Prin analogie, putem afirma că devotamentul, în modul în care se concepe de japonezi, găsește puțini admiratori în alte țări, datorită faptului că japonezii ridică această virtute la înălțimi ce nu se pot atinge de alte persoane. Griffith, în cartea sa, “Religions of Japan”, afirma, că în timp ce în China, conform preceptelor lui Confucius, devotamentul și supunerea copiilor către părinți, constituie datoria de căpetenie a omului, — la japonezi se dă prioritate devotamentului și supunerii către superiori, — în special către împărat . Pentru a intelege mai bine acest devotament fom descrie fapta lui Michizane, una din figurile cele mai populare din istoria japoneză, care, căzând victima invidiei și a bîrfei, a fost exilat din capitala țării. Dușmanii săi, nefiind mulțumiți numai cu această pedeapsă, se hotărăsc să-i distrugă și familia. Căutând pe fiul său îl descoperă la un oarecare învățător Genzo, un fost vasal al lui Michizane. Acesta, primind ordin să dea pe fiul lui Michizane, s-a gândit să întindă o cursă dușmanilor fostului său stăpân. Învățătorul a luat catalogul școlarilor săi, a privit cu atenție pe fiecare elev în parte, dar nici unul nu semăna cu protejatul său. Pina când un nou elev de țăran de pe moșia lui Michizane a sosit, însoțit de mama sa, să se înscrie la școală. Asemănarea era perfectă între fiul lui Michizane și noul elev, asemănare de care și-a dat seama, nu numai mama, ci chiar și copilul. Învățătorului îi vine în minte ideea substituirii unui copil prin celălalt și îl omoară pe copilul de țăran, cu voia mamei acestuia. In ziua fixată, sosește ofițerul însărcinat să identifice și să primească capul tânărului. Ofițerul ia capul în mână, îl examinează cu amănunțire și se pronunță găsind că este capul fiului lui Michizane. Într-o casă singuratică, așteaptă mama copilului. Ea cunoștea soarta copilului său, așa că nu așteptăîntoarcerea sa, ci ea este îngrijorată, dacă sacrificiul său a fost descoperit, sau nu, pentru ca să se sinucidă în caz afirmativ. Tatăl său fusese vasalul lui Michizane, iară de la exilul acestuia nevoile l-au silit pe soțul său săcintre în serviciul inamicului binefăcătorului familiei sale. Soțul însuși nu putea deci să fie necredincios actualului său stăpân; însă fiul său putea să se sacrifice pentru fostul său stăpân. Ca unul ce cunoștea perfect pe fiul lui Michizane, soțul a fost însărcinat să identifice capul tăiat al copilului. După ce și-a îndeplinit sarcina, s-a întors acasăși trecând pragul casei sale, el se adresează soției sale zicându-i: „Bucură-te, fiul nostru iubit a servit cu devotament pe stăpânul său”.

După Bushido, interesele familiei și ale membrilor aceleiași familii sunt nedespărțite.

În importanta sa lucrare de istorie, Sango descrie în termeni duioși lupta ce a existat în sufletul lui Shigemori, cu prilejul revoluției tatălui său contra împăratului.

„Dacă eu rămân devotat stăpânului nostru, sacrific pe tatăl meu, iar dacă eu voi urma pe tatăl meu, nu voi putea îndeplini datoria ce am față de suveranul meu”. îl vedem apoi pe bietul Shigemori implorând cerul, cu toată căldura inimii sale; ca să-i aducă moartea, pentru ca el să plece din lumea aceasta pământească, „în care este cu neputință ca dragostea sufleteascăși datoria să sălășuiască împreună”. Bushido niciodată n-a stat la cumpănă ca în astfel de conflicte, să acorde devotamentului precumpănire asupra iubirii .

Conform bushido legile si statul sunt reprezentate prin intilnite in persoana stapinului sau a imparatului. De aceea, un om care își sacrifică conștiința pentru a împlini voința capricioasă a unui suveran era considerat ca un om inferior, care n-a înțeles preceptele Bushido-ului în adevăratul lor sens. Un astfel de om era supranumit Nei-shin, sau ca cho-shin adică un fovorit care fură dragostea stăpânului său prin mijloace josnice. Ori de câte ori un supus intra în conflict de idei cu stăpânul său, calea onorabilă ce trebuie să urmeze, era să întrebuințeze orice mijloc posibil casă-l convingă de greșeala în care se găsea Dacă supusul nu reușește pe această cale, el trebuie să lase pe stăpânul său să procedeze după cum îi este voia.

În asemenea cazuri, era obișnuit ca samuraiul, să adreseze un ultim apel la conștiința stăpânului său, dovedind sinceritatea cuvintelor și sentimentelor sale, vărsîndu-și propriul său sînge, făcându-și HaraKiri, adică sinucigându-se.

Dupa cum am putut observa viața era considerată de către samurai, ca un mijloc grație căruia acesta putea să-și arate devotamentul și să slujească pe stăpânul său, iar pe de altă parte idealul samurailor fiind sprijinit pe onoare, întreaga educație și pregătire a samuraiului era călăuzită de acest simț.

Primul obiectiv ce trebuia urmărit în pedagogia cavalerismului, era formarea caracterului, celelalte facultăți ale omului ca: inteligența, elocința și cultura, erau lăsate pe planul secundar. Samuraiul trebuia să devină mai ales „un om de acțiune”. Știința depășea cadrul preocupărilor sale. El se folosea de știință numai atât cât putea să-i fie de folos în profesiunea sa de militar. Religia și teologia erau lăsate pe seama preoților, samuraiul, lua contact cu religia numai atât cât îl ajuta să-i sporească curajul. De aceea, samuraiul era condus de maxima: „Nu credința salvează pe om, ci omul. justifică credința” .

Pentru formarea culturii samuraiului, filozofia și literatura alcătuiau principalele mijloace. Însă literatura era considerată mai mult ca un mod dea-ți petrece timpul, iar filozofia ca un mijloc practic pentru formarea caracterului și pentru a explica tânărului samurai probleme militare și politice, așa încât aceste studii nu urmăreau căutarea adevărului și frumosului în el însuși .

Mare importanță se acorda de către samurai scrisului, probabil fiindcă scrisul japonez se apropie de desen și pictură, așa că poseda oarecare valoare artistică și de asemenea fiindcă scrierea era considerată ca un indiciu al caracterului personal.

Tot codul busido il educa pe samurai sa disprețuiasca banii, și mai ales mijloacele de a câștiga banii. Pentru samurai banii reprezintă un câștig murdar. De aceea, copii erau educați în sensul disprețului pentru avuții. Cine vorbea de bani și bogății era considerat un om inferior.

Dimpotrivă, necunoașterea valorii diferitelor monede, era un indiciu de bună creștere și superioritate. În multe feude, finanțele publice erau administrate de către supușii de o treaptă inferioară sau de către preoți.

Fiecare samurai își dădea seama desigur că banul forma nervul războiului; dar pentru aceasta nu trecea prin mintea nici unui samurai să ridice iubirea de bani la rangul unei virtuți. Este adevărat că frugalitatea era mult mai apreciată, dar nu atât din considerații materiale, cât în vederea rezistenței la foame, în timp de război.

Luxul era considerat ca cea mai mare plagă pentru rasa omenească și cea mai severă simplitate era recomandată clasei samurailor. În multe clanuri existau chiar legi care pedepseau luxul. Preceptele Bushido-ului însă au privit în mod sistematic și continuu avuția ca ceva degradator pentru un samurai .

Banii și iubirea de bani fiind disprețuită în mod conștient de către samurai, japonezii au putut fi feriți de mii și mii de ispite, a căror obîrșie sunt banii.

Obiceiul ce există astăzi de a se plăti fiecare serviciu, nu exista la samurai. Aderenții Bushido-ului socoteau că serviciile imateriale urmau să fie făcute fără plată. Astfel slujba ce o făcea un preot sau învățătura ce o da un dascăl, nu trebuia plătită cu aur sau argint, nu fiindcă nu avea valoare, ci pentru că era cu neputință de evaluat.

Este adevărat că și la japonezi, era obiceiul ca copiii să aducă diverse lucruri profesorilor lor la diferite perioade ale anului. însă aceste lucruri nu trebuie considerate ca o plată pentru învățătura dată, ci cadouri, care erau binevenite, întrucât învățătorii fiind oameni cu un caracter rigid se onorau cu sărăcia lor, dar erau prea mimdri ca să lucreze cu mâinile sau să cerșească .

Disciplina față de soartă, pe de o parte, adică supunerea la durere fără a protesta și învățătura politeții, pe de altă parte, impunând să nu ne manifestăm durerea sau nenorocirea noastră, ca să nu tulburăm plăcerea sau liniștea altui semen al nostru, aceste două virtuți combinîndu-se au născut la japonezi o mentalitate stoică, care alcătuiește una din trăsăturile caracteristice ale rasei lor.

Deasemenea bushido era strict in ceea ce prevedea stapinirea emotiilor, fapt ce poati fi obsevat si astazi la poporul japonez. Nu era de demnitatea unui samurai să-și trădeze emoțiile pe fața sa. „El nu arată semn de bucurie sau de întristare”, era o frază foarte

întrebuințată pentru a descrie un caracter energic.

Simțurile cele mai naturale erau înăbușite în sufletul samurailor De exemplu: era nedemn ca un tată să-și îmbrățișeze copilul în public, bărbatul nu trebuia să-și sărute în public soția, deși acasă o săruta mereu.

De aceea, este justă observația unui scriitor că: „Bărbații din Europa și America își sărută nevestele în public și le bat acasă, pe când bărbații japonezi își bat nevestele în public și le sărută acasă” .

Caracterul liniștit, stăpânirea minții nu trebuia să fie tulburată de nici un fel de pasiuni.

Dacă un bărbat sau o femeie japoneză își simte sufletul său agitat, prima măsură ce o ia, în mod instinctiv, este de a suprima de îndată orice destăinuire exterioară a acestei tulburări. Exprimarea simțurilor în foarte rare cazuri se face prin vorbe.

De aceea, a încuraja vaietele, este egal cu a încălca prescripțiile samurailor.

Stapinirea de sine este si ea o virtute reflectata in codul bushido. Exemplul cel mai caracteristic de stăpânire de sine este obiceiul samurailor de a-și face HaraKiri

Obiceiul sinuciderii este cunoscut sub numele de „Hara-Kiri”, și al ispășirii sub numele de „Kataki-uchi”.

„Seppuku” sau „Kappuka”, denumit în mod popular, HaraKiri, ceea ce în traducere înseamnă „sinucidere prin spintecarea abdomenului” .

În mintea samurailor acest fel de moarte este asociat cu duioase sentimente, așa încât nimic respingător, cu atât mai puțin infamant nu cuprinde concepția lor despre sinucidere.

Atât de minunată este puterea transformatoare a virtuții, a măreției, a duioșiei, încât cea mai urâtă formă a morții devine sublimă și un simbol a unei noi vieți, ca și semnul crucii pe care Constantin 1-a contemplat, dar în numele căruia a cucerit lumea .

Nu numai din punctul de vedere al motivelor ce conduc la sinucidere, seppuku orice nuanță de absurditate, dar și pentru că alegerea acestei părți a corpului, a abdomenului, pentru a aplica tăietura, era bazată pe o veche credință anatomică a japonezilor, relativă la lăcașul sufletului și al sentimentelor omului. Conform sintoismului credința japonezilor, abdomenul constituie locul sufletului uman.

Moartea prin sinucidere era impusă de Bushido, când onoarea era compromisă, ca o cheie pentru soluționarea multor probleme morale, așa încât, pentru un samurai ambițios, despărțirea de viață constituie mai curând o chestiune personală, iar nu o chestiune publică sau de ordin religios.

De fapt, seppuku era o instituție legală și ceremonioasă, inventată în Evul Mediu, prin care samuraii ispășeau își recâștigau prietenii sau dovedeau sinceritatea lor.

Când seppuku era impus ca o pedeapsă oficială, se făcea cu un ceremonial deosebit, adică distrugerea de sine însuși se făcea cu forme rafinate și se executa cu cel mai mare calm și stăpânire de sine. Pentru aceste motive seppuku era în mod special potrivit profesiunii cavalerilor luptători. Drept exemplu a unui ritual seppuku este cel a lui Taki Zenzaburb, la care a fost invitat ca martor si ambasadorul M. Britanie, Mitford. Acesta a descris in detalii acest ritual im manuscrisul sau „povestiri despre vechea Japonie” Mitford astfel descrie acel moment: „Noi șapte străini am fost invitați să asistăm ca martori într-un „hondo”, în care urma să se execute ceremonia. Scena era impunătoare: o sală mare cu un acoperiș înalt, suportat de coloane negre de lemn.

Din tavan atârnau numeroase lămpi mari aurite și alte podoabe specifice templelor budiste. În fața altarului înalt, pardoseala era acoperită cu splendide covoare albe și ridicată cu 10 centimetri de la nivelul pământului. Deasupra era așezat un covor de catifea roșie. Candelabre înalte așezate la distanțe armonice răspândeau o lumină misterioasă și slabă, care abia era suficientăpentru a vedea cele ce se petreceau. Japonezii, tot în număr de șapte, au luat loc pe stânga, iar noi străinii am luat loc pe dreapta.

După câteva minute de așteptare Taki Zenzaburb, un om de 32 de ani, cu un aer mândru, intră în sală îmbrăcat în haine de gală, având aripile hainei făcute din cânepă, care se îmbracă numai în ocaziile însemnate din viață. Acesta era întovărășit de un Kaishaku și trei ofițeri care purtau jimboari, sau mantaua de război cu fireturi de aur. Cuvântul Kaishaku, nu are echivalent în limbile europene, dar înseamnă executor”.

Rolul acestui personaj este a unui brav cavaler, și în cele mai multe cazuri este îndeplinit de către o rudă sau un prieten intim al celui care urmează să-și facă Hara-Kiri și raportul dintre ei este mai curând al principalului și secundului, decât al condamnatului și gâdelui.

În cazul dat Kaishaku era. un elev al lui Taki Zenzaburo și a fost ales de către amicii acestuia, din cauza îndemânării sale în mânuirea săbiei.

Taki Zenzaburo întovărășit în stânga sa de Kaishaku, care îl ținea de mână, a înaintat încet printre spectatorii japonezi și ambii s-au aplecat înaintea acestora. Apoi, întorcându-se către noi, străinii, ne-au salutat la fel, cu multă deferentă.

Salutările lor erau întoarse de noi cu același ceremonial. Încet și cu mare mândrie Taki Zenzaburo, japonezul sortit să-și spintece abdomenul, s-a urcat pe porțiunea de pardoseală ce era mai ridicată, s-a închinat apoi de două ori înaintea altarului, și s-a așezat apoi pe covorul cu spatele pe altar, Kaishaku luînd loc lîngă el în partea stânga.

Unul din cei trei ofițeri a venit înaintea lui Taki Zenzaburo purtând un suport la fel cu cele întrebuințate în templele japoneze pentru jertfe, pe care, înfășurat într-o hârtie, se afla Wakizashi, o sabie scurtă de 27,5 centimetri în lungime, având o lamă perfect ascuțită, ca un brici de ras.

Această sabie a înmânat-o, închinându-se lui Taki Zenzaburo, care aluat-o făcând o reverență, ridicând-o apoi pe cap cu ambele mâini și apoi a așezat sabia jos în fața sa. După câteva minute de adâncă tăcere, Taki Zenzaburo, cu o voce care nu trăda nici cea mai mică emoție sau ezitare, a spus:

„Eu singur nesfătuit de nimeni, am dat ordinul să fie împușcați străinii din Kode pe care l-am reînnoit, când acești străini au încercat să fugă. Pentru a răspunde de acest fapt, m-am hotărît să-mi fac Hara-Kiri și vă rog pe cei de față să-mi serviți ca martori”.

Japonezii se așează în modul următor: genunchii și virful degetelor picioarelor ating pardoseala, iar corpul se sprijină pe călciie. Originea acestei poziții se află în ritualul shintoist.

Apoi salutând încă odată, vorbitorul și-a dat drumul hainelor până la brîuși a rămas gol până la mijlocul corpului. Cu foarte mare grijă, după cum este obiceiul, el șj- a așezat mânecile hainei sub genunchi, ca să fie împiedicat de a cădea pe spate, deoarece un nobil japonez trebuie să moară căzind înainte.

Apoi cu o mână hotărâtă el apucă sabia ce era așezată înaintea sa, o privi cu ochii aprinși, aproape cu drag. Pentru o clipă el își concentra gândirea pentru cea din urmă dată și își împlântă vârful săbiei adine în parte stânga a mijlocului, trăgând apoi încet sabia de-a lungul abdomenului către partea dreaptă și la urmă răsuci sabia în rană.

În timpuil acestei operațiuni, extrem de dureroasă, el nu a mișcat nici un mușchi al feței.

Când își trase afară sabia, el se apleacă înainte și întinse către noi ceafa. O expresie de durere străbătu pentru prima dată fața sa, dar nu scoase nici un țipăt.

În același timp Kaishaku, care sta alături și urmărea cu strângere de inimă mișcările condamnatului, ridică sabia sa în aer. Se auzi în același moment o lovitură și capul retezat de trup a lui Taki Zenzaburo se rostogoli pe pardoseală. O tăcere mormântală a urmat, tulburată numai de zgomotul sângelui ce țâșnea din trupul aceluia care o clipă mai înainte fusese un mândru cavaler. Kaishaku făcu un respectos salut, șterse sabia sa cu o bucată de hârtie, pe care o avea pregătită în acest scop și se retrase apoi din sală, luând cu sine sabia pătată de sânge, ca o dovadă strălucită, dar sângeroasă, a execuției ce avusese loc.

Cei doi reprezentanți ai Mikadoului părăsiră apoi locurile lor, trecând în partea unde ne găseam noi străini și ne-au rugat să atestăm că Taki Zenzaburo și-a făcut HaraKiri.”

Un alt exemplu care exprima stapinirea de sine atit de bine promovat de bushido este istoria fratilor :Sakon, Naiki si Hachimari.

Doi frați, Sakon și Naiki, unul de 24 de ani și altul de 16 ani, au plănuit să-l omoare pe Iyéyasu cu scopul de a răzbuna pe tatăl lor. Însă înainte de a intra în palat au fost prinși. Ieashu a admirat curajul tinerilor care au încercat un atentat la viața sa, și-a poruncit să li se îngăduie să moară în mod onorabil, adică să-și facă Hara-Kiri.

Fratele lor cel mai mic Hachimare, un copil de 8 ani, a fost de asemenea osândit să-și pună capăt vieții în același mod, întrucât sentința a fost pronunțată contra tuturor membrilor familiei de sex masculin. Cei trei frați au fost conduși la o mânăstire unde urmau să-și facă Hara-Kiri. Un doctor, care a asistat la sinuciderea lor prin sep-puku, ne-a lăsat în memoriile sale descrierea acestei scene. Extragem din aceste memorii următoarea descriere: „Când toți trei erau așezați jos în vederea ultimei formalități, Sakon, cel mai în vârstă dintre frați, s-a adresat celui mai tânăr și i-a spus:

— începi tu cel dintâi, pentru ca să fiu sigur, că tu vei îndeplini Hara- Kiri așa cum trebuie”.

La aceste cuvinte fratele cel mai mic, răspunse că întrucât nu a mai văzutexecutându-se Hara-Kiri, este nevoie ca alt frate să-l execute mai întâi.

Cel mai în vârstă dintre frați, la această replică surâse mulțumit, printre lacrimile ce îi umpleau ochii: „Bine ai vorbit micuțule. În acest fel vei dovedi că ești copilul tatălui nostru”.

După ce frații cei mari l-au așezat pe cel mai mic între ei, Sakon, fratele cel mai mare, și-a înfipt sabia în partea stângă a abdomenului său și a strigat:

“Privește frate! Ai învățat acum? Îți recomand să nu împingi sabia prea adânc, mai înainte de a simți că vei cădea pe spate. Apleacă-te bine înainteși ține drept picioarele”. Naiki, fratele mijlociu, făcu la fel și spuse copilului:

“Păstrează-ți ochii deschiși, căci altfel vei avea înfățișarea unei femei ce moare. Dacă sabia nu se înfige bine, mărește-ți curajul și taie de-acurmezișul”.

Copilul privi pe unul și pe altul din frați și după ce amândoi își dădurăsufletul, el se spintecă singur, cu tot calmul, urmând exemplul fraților săi” .

Glorificarea seppuku-lui constituie desigur nu o mică tentație pentru săvârșirea sa. Pentru motive incompatibile cu dreapta judecată sau pentru motive străine de moarte, tinerii cu mintea aprinsă erau atrași către acest fel de moarte, după cum sunt insectele atrase de lumină. De aceea, pentru un adevărat samurai a fugi de moarte, era considerat ca lașitate. Un luptător care a pierdut luptă după luptă și a fost urmărit din câmp pe deal și din crâng în peșteră, a considerat că ar fi o lașitate din partea sa să se lase ucis de dușmani.

Aceasta era învățătura Bushido, anume: să suporți și să faci față tuturor nenorocirilor, cu răbdare și cu conștiința senină, pentru că după cum spune Mencius: „Când cerul este gata să acorde o mare însărcinare omului îi obișnuiește, în primul rând, mintea cu suferința, iar mușchii și oasele cu munca, apoi expune corpul său la foame și îl aruncă într-o sărăcie extremă. Prin toate aceste mijloace cerul îi stimulează mintea, întărește făptura sa, și ajută șovăiala sa”. Deci, onoarea adevărată constă în a îndeplini hotărârile cerului și moartea întâmplată în aceste condiții devine glorie, în timp ce moartea dată ca să preîntâmpine greutățile vieții este într-adevăr lașă .

Putem constata deci că instituția sinuciderii, nu era așa de nenaturală și barbară, după cum pare la prima vedere. Însă simțul comun japonez pretinde ca Bushido să cuprindă și instituția revanșei, ca un fel de „curte de justiție morală”, unde oamenii să nu fie judecați numai după legile ordinare scrise. . Vom un exemplu din istoria japoneză pentru a evidenția deosebirea. Seniorul celor 47 Ronini a fost ucis. Supușii ce-i rămăseseră credincioși s-au hotărât să pună în aplicare răzbunarea, singura instituție de apel ce le era deschisă. La rândul lor, aceștia au fost condamnați de justiția scrisă drept criminali de rând. Cu toate acestea, instinctul popular i-a judecat în alt mod, căci de atunci și până astăzi memoria lor se păstrează încă vie la japonezi, ca și mormintele lor din cimitirul de la Sengakuji (Tokyo). Si aici ideiile lui Confucius a fost hotărâtoare, întrucât acesta a arătat că nedreptățile trebuie răsplătite cu aceeași monedă.

Răzbunarea era îndreptățită la japonezi, însă numai când se manifesta în favoarea binefăcătorilor sau superiorilor.

Nedreptatea ce se pricinuia sie însuși, nevestei sau copiilor trebuia îndurată fără protest, ba chiar uitată.

Ambele aceste instituții, a sinuciderii și a răzbunării, au pierdut rațiunea lor de a fi, din momentul promulgării codului penal în Japonia în anul 1880. Justiția fiind aplicată, numai este nevoie ca un japonez vinovat să-și facă Hara-Kiri,sau în alte cazuri un vasal să răzbune pe stăpânul său, făcând pe asasinul acestuia să-și ispășească crima.

Deși seppuku, nu mai are rațiunea de a exista, totuși din când în când se mai săvârșesc astfel de sinucideri și astăzi în Japonia.

Știința modernă a inventat multe metode noi ca un om să-și curme viața, seppuku este cea mai nobilă dintre sinucideri. Sinuciderile obișnuite în Europa și America, în 99 de cazuri, provin dintr-o stare patologică și din lașitatea de a suporta viața. Hara-Kiri,dimpotrivă, cere mult sânge rece, se execută de persoane absolut sănătoase, din motive înalte .

De aceea, dintre cele două feluri în care se pot împărți sinuciderile, după Strahan (în cartea sa „Sinucidere și boală”) raționale și neraționale, seppuku, se clasează în cea dintâi categorie.

Din aceste două sângeroase obiceiuri sinuciderea și răzbunarea, ca și din spiritul general al Bushido-ului, rezultă că sabia a jucat un rol însemnat în înălțarea morală a vieții japonezilor.

Sabia la Samurai a fost și este simbolul puterii și vitejiei. Constituia o mare sărbătoare pentru acești copii când, împlinind vârsta de 5 ani, erau îmbrăcați în costumul tradițional de samurai și inițiați în obiceiurile profesiunii militare, punându-li-se în cingătoarea de la brîu o sabie adevărată, în locul jucăriei ce o purtaseră până atunci .

După această primă ceremonie care constituia o „adopțio per arma”, copilul nu mai ieșea din casă, fără această emblemă a samurailor, chiar dacăîn mod obișnuit purta în interiorul casei părintești o sabie de lemn aurit, iar după alți ani copilul trebuia să poarte totdeauna sabia de oțel adevărat, deși neascuțită, iar sabia de lemn era aruncată.

Când tânărul atingea vârsta adolescenței, adică la 15 ani, dobândind libertate completă, el singur își ascuțea sabia pentru orice eventualitate, așa că posesiunea unei periculoase arme îi da un aer de gravitate și de răspundere. De aceea, fiecare privindu-1 își zicea: „acesta nu poartă sabia în zadar”.

Arma ce o purta samuraiul la brâu era un simbol a ceea ce se găsea în inima și mintea sa: „devotament și onoare”.

De obicei, samuraiul purta două săbii, cea mai lungă numită „Datio” sau „Katana”, cea mai scurtă, numită „Shoto” sau „Wakizashi”. Ele nu lipseau niciodată de la cingătoarea sa.

Când tânărul se afla acasă, săbiile se păstrau la locul lor de onoare, la intrarea în casă. Noaptea, samuraiul așeza săbiile în apropierea de perna pe care dormea, pentru ca mâna să le poată apuca ușor.

Deseori aceste sabii erau inzestrate cu diferite nume. Săbiile fiind venerate, erau considerate ca obiecte sfinte și adorate .

O alta intrebare care apare de la sine este dacă Bushido legitimează întrebuințarea săbiei fără rost și în orice împrejurare. Răspunsul nostru este nu! După cum un samurai trebuie să acorde o mare însemnătate întrebuințării săbiei în cazuri drepte, tot astfel întrebuințarea sa nelegitimă trebuie condamnată și disprețuită.

Un om stăpân pe sine știe când trebuie să facă uz de arma sa și asemenea împrejurări se prezintă rareori.

Un exemplu al utiliarii sabiei cu cumpatare il ofera dayme-ul Katsu, care a trăit în vremurile cele mai vechi ale istoriei Japoniei, când asasinatele, sinuciderile și alte practici sângeroase erau în vigoare, deși a fost investit cu puteri dictatoriale, n-a pângărit niciodată sabia sa cu sânge nevinovat.

Istorisind câteva din întâmplările vieții sale unui prieten, contele Katsu,într-o formă populară spune: „Eu am simțit totdeauna o mare repulsie de a ucide un om și de aceea n-am ucis nici un om în viața mea.”

„Eu am eliberat pe aceia ale căror capete ar fi trebuit să fie tăiate. Un amic mi-a reproșat într-o zi: „D-ta nu omori destul” și m-a întrebat ironic:„D-ta nu mănânci piper și pătlăgele vinete?”.

I-am răspuns: „Superioritatea mea este datorată tocmai faptului că numi-a plăcut să ucid pe semenii mei. Într-adevăr, am avut garda săbiei mele așa de puternic înfiptă în teacă, încât mi-a fost greu să trag lama afară. Concepția vieții mele a fost ca alții să mă lovească, însă eu să nu răspund la loviturile lor. Pot să vă asigur că unii oameni sunt ca purecii și țânțarii, care mușcă în zadar, însă nu pun viața omului în primejdie. Puțină mâncărime este opera lor și atâta tot”. Insa aceste exemple sunt rarisime in istorie Japoniei, samurai nu evitau nici o ocazie de a-si incerca sabia. Cel mai mult aceste pricipii ale Bushido-ului au fost aplicate in a doua jumatate a shogunatului Tokugawa.

Dupa cum se poate observa, codul Bushido era strict utilizat de categoria samurailor, printre care rareori se intilneau femei. Vom incerca sa vedem cu totuși, după Bushido, era rolul atribuit femeii.

Într-adevăr, Bushido, alcătuind un cod de precepte destinate sexului bărbătesc, virtuțile recomandate femeilor erau departe de a avea un caracter pur femenin. Bushido, de asemenea,laudă pe acele femei „care se eliberau de slăbiciunile sexului lor și desfășurau un curaj eroic demn de cel mai voinic bărbat”. De aceea, tinerele fete erau educate în sensul de a-și stăpâni sentimenteleși nervii, de a mânui armele și mai ales sabia cu mânerul lung „naginata”, ca să fie în stare să se apere în orice eventualitate .

Totuși, scopul exercițiilor cu caracter militar, nu era menit luptelor în război, ci personal și casnic.

Femeia, neavând nici un suzeran, trebuia să se apere pe ea însăși. Ea își apăra deci sanctitatea personală, cu același zel cu care bărbații apărau pe stăpânii lor. Folosul casnic al educației militare consta în aceea că o punea în postura de a-și crește copiii în spirit războinic.

Duelul și exercițiile similare, deși rareori serveau femeilor în viața de toate zilele, formau o contrapondere pentru toate celelalte obiceiuri sedentare ale femeilor.

Aceste exerciții erau făcute nu numai într-un scop igienic, ci puteau fi folosite la nevoie.

Într-adevăr, când atingeau vârsta adolescenței, fetele purtau stilete de buzunar (Kai-Ken), care aveau destinația să fie înfipte în inima atacatorilor sau, după împrejurări, chiar în propria lor inimă.

Când o fecioară japoneză vedea cinstea ei amenințată, ea nu trebuia săaștepte intervenția săbiei tatălui său, întrucât arma necesară se găsea totdeauna sub kimonoul său.

Femeia japoneză consideră înjositor să nu cunoască modul cum se execută sinuciderea.

Castitatea constituia o virtute de seamă a femeilor samurailor, iar pudoarea era considerată prima virtute a acestora, fiind prețuită mai mult chiar decât viața. Pentru a evidenția această afirmație vom utiliza urmatoare istorie: O tânără femeie fiind luată prizonieră, văzînd că este amenințată de a fi violată de către un soldat dușman, declară că se va supune poftei acestuia, însă ceru să i se îngăduie ca mai întâi să scrie câteva rânduri surorilor sale, pe care războiul le-a răspândit în mai multe localități. Când scrisorile au fost terminate, eroina a alergat la prima fântână,scăpându-și onoarea, înecându-se. Scrisoarea pe care această femeie a lăsat-o, se sfârșește cu următoarele versuri:

“De teama celor din urmă nori,

Care pot întuneca lumina,

Tânăra lunăca să scape

Trebuie repede să apuce cale a zborului”.

Dimpotrivă, Bushido pretindea ca femeile să aibă grațiile cele mai desăvârșite în viață.

Muzica, dansul și literatura nu erau neglijate. Pregătirea casnică alcătuia scopul final al educației femeilor. Diversele virtuozități ale femeilor din Japonia, fie cu caracter marțial sau pacific, erau dobândite mai ales pentru a face agreabil interiorul casnic. Femeia japoneză, ca fată se sacrifică pentru tatăl său, ca soție se jertfește pentru bărbatul ei, iar ca mamă pentru copii săi. Din cea mai fragedă tinerețe, era deprinsă să se jertfească, căci viața sa nu era independentă, ci totdeauna în serviciul altora .

Femeia nu era sclava bărbatului decât în măsura în care bărbatul era sclavul stăpânului său. Rolul atribuit femeii japoneze era considerat drept „Naijo”, adică „ajutor intern”.

În scara ascendentă de servicii, femeia se găsește în primul rând, căci ea se jertfește pentru bărbat. Bărbatul se sacrifică pentru stăpânul său, iar acesta, la rândul său, se sacrifică împăratului și cerului .

Ceea ce Japonia este astăzi se datorează numai samurailor. Ei au fost nu numai floarea națiunii, dar și rădăcina poporului. Deși ei s-au ținut departe de popor au creat preceptele morale pentru popor și l-au îndrumat prin pilde vii. Nenumăratele locuri de petrecere și instrucțiune populară — teatrele, barăcile povestitorilor, amvonul predicatorilor, concertele — și-au ales subiectele, în cea mai mare parte, din viața samurailor. Funcționarii de birou și băieții de prăvălie, după ce și-au sfârșit munca zilei și închid obloanele magazinelor, se adunăîmpreună ca să-și spună povestea lui Nobunaga și a lui Hideyoshi, și așa povestesc până noaptea târziu când ochii li se închid de somn și visul îi transportă pe câmpurile de luptă.

Samuraii au devenit idealul întregii națiuni. „După cum floarea de cireșeste regina florilor, tot astfel samuraiul este regele bărbaților”, așa sună un cântec popular japonez. Dezbrăcată de orice preocupări comerciale, clasa militară nu a stimulat nicioadată comerțul, dar nu există nici un tărâm de activitate omenească, nici un domeniu al gândirii japoneze, care să nu fi primit în oarecare măsură impulsuri de la Bushido. Din punct de vedere intelectual și moral Japonia este în mod direct sau indirect opera cavalerismului .

Cât de mult sunt de pătrunse astăzi clasele sociale de spiritul lui Bushido

Pe căi multiple Bushido a pătruns în masele populare, coborând încetul cu încetul în clasa socială în care s-a născut, lucrând ca un ferment activ asupra maselor și stabilind „etalonul moral” pentru întregul popor. Preceptele cavalerismului, născute mai întâi ca niște nobile principii ale unei elite au devenit cu timpul idealul și inspirația întregii națiuni.

Capitolul III.Urmașii samurailor

Caderea shogunatului Tokugawa a adus cu sine o serie de reforme, scopul cărora era de a crea condiții economice și politice prielnice pentru dezvoltarea Japoniei după modelul statelor europei occidentale. Primul pas serios care a lovit direct rîndurile categoriilor privelegiate feudale de care se bucurau inclusiv samuraii a fost aceea că statul i-a forțat pe dayme să renunte la drepturilor lor feudale în conducerea clanurilor.

Daimyo au fost convinși să accepte aceste schimbări fie prin aranjamente financiare generoase și/sau posturi de guvernatori ale noilor provincii. Nu numai că daimyo au primit venituri generoase, dar guvernul a preluat asupra sa datoriile domeniilor precum și răspunderea pentru plata stipendiilor suitei lor de samurai – pe care i-a redus, cam cu o treime. Acest tratament generos al daimyo și, într-o masura mai mic a samuraiului, a fost important politic pentru ca redus riscul unei rezistente armate împotriva regimului .

În 1869 a avut loc asa numita revenirea benovol a țării și poporului împăratului – hanseki hâkan. La începutul dayme și-au păstrat dreptul de a conduce fostele lor proprietăți în calitate de guvernatori ereditari (tihandzi), însa după ce guvernul a abolit împarțirea Japoniei în domenii și înlocuindu-le cu prefecturi (ken) în 1871 acestie au fost înlăturați definitiv de la administrația acestor proprietăți. Puterea administrativă în aceste prefecturi au început să fie deja exercitată de către funcționarilor statului.

O altă reformă semnificativ dus la bun sfârșit de noul guvern în vederea modernizarii statului a fost abolirea sistemului restrictiv al categoriilor sociale în a. 1872 stabilite în timpul shogunatului Tokugawa.

Categoriile au fost restructurate din shi-no-ko-sho în kazoku (nobili, incluzându-i pe daimyo), shizo-ku (descendenti ai samurailor) și heimin (oamenii de rând), familia imperiala constituind o "clasa " separată , kozoku. Toate categoriile formal dispuneau de drepturi egale . Țăranii și orășenii au primit dreptul de avea un nume (pînă atunci doar familiile privelegiate aveau acest drept) .

În afară de aceste trei categorii principale, au fost, practic, desfiintati ca sub-categorii eta/hinini (sau Burakumin – locuitorii unor sate speciale – buraku) oferindu-li-se egalitatea cu ceie de rând, deși, în practică , discriminarea a rămas puternică pînă astăzi. Ei deasemenea primeau dreptul de a avea un nume.

În același timp, a fost întreprinsă reforma armată . Forțelor armate japoneze urmau sa fie constituite pe baza principiului serviciului militar universal. Probabil cea mai mare lovitură la adresa vechiului sistem stratificat a fost eliminarea treptata a clasei samurailor. în practică, tulburarile produse de Restaurare implicau faptul ca majoritatea samurailor erau lăsați fără nici un fel de ocupație, chiar de natură birocratică. Se aștepta să-și poarte singuri de grijă, gasindu-și o altă formă de a-și ocupa timpul. Unii au continuat să lucreze ca administratori, de data asta pentru guvern, iar alții au reușit ca oameni de afaceri sau ca politiști ori fermieri, însă cei mai mulți se bazau pe stipendii din ce în ce mai mici. Totuși, în 1873 guvernul a introdus recrutarea, ceea ce însemna că bărbații din toate categoriile sociale deveneau acum în mod oficial potențiali militari. Se mai oferea foștilor samurai posibilitatea plății unei sume globale finale în titluri guvernamentale în loc de stipendii. Acest lucru a devenit obligatoriu în 1876. în același an samurailor care nu deciseră încă să accepte asta li s-a interzis să poarte săbii de acest privilegiu bucurîndu-se doar cei care își faceau serviciu în armată, flotă, sau ca polițist .

Samuraii cereau încetarea reformelor și revenirea la orinduirea veche feudală. Însă oprirea proceselor declansate care duceau japonia pe calea capitalismului era imposibala, nu au putut nici actele teroriste ale samurailor nici revoltele lor armate. Cea mai grav expresie de nemultumire venit din partea samurailor a reprezentat-o revolta Satsuma sau Seinan (sud-vest) a.1877 în frunte cu Saigo Takamori.

În ciuda persistarii multor rămășițe feudale, țara și-a continuat drumul spre capitalism.

În primii ani după lichidarea conducerii shogunatului, statului s-a preocupat de crearea unei armate funcționale, organizată după modelul european. Posturile înalate din armată le-au revenit exclusiv samurailor, în special reprezentanților clanului Tosa (în armată) și Satsuma ( în flotă). Această categorie privilegiată a samurailor (aprox. 40 mii), întărindu-se în aparatul de stat ( în principal în armată) ,a fost strins legată cu monarhia japoneză fiind opoziție cu acei samurai, care nu s-au putut acomoda noilor condiții și care aparau vechile poziții privilegii de partea grupărilor anti-guvernamentale.

Mulți samurai, mergeau să lucreze în poliție, acest serviciu ne fiind considerat deloc rușinos. Populația, știind că în rîndurile polițiștilor se află un număr impunător de samurai continua după tradiție să-i resptecte la fel ca și în timpul shogunatului față de categoria conducătoare a japoniei. Astfel, în epoca Meidji, poliția japonează era un fel de categorie aparte .

Împreună cu ofițerii – samurai au fost introduse multe caracteristici, atribuite cîndva corpurilor armate ale samurailor. În mare partea a fost moșteniri cu caracter ideologic.

Prelucraea ideologică a soldaților noii armate formate sa bazat pe codul etico-moral al samurailor – bushido, schimbat și acomodat la cerințile vremii. Dacă pînă atunci după bushido, pe primul plan erau interesele dayme-lui și clanului, de acum moral busi a devenit „spiritul national japonez” , care educa dragostea pentru împărat și Japonia. Soladatii armatei imperiale din epoca Meiji trebuiau în concordanță cu decretul împăratului din a.1884 să dezvolte în sine înainte de toate respectul fata de loialitate și indeplinirea datoriei, deasemenea să trateze moartea cu dispret. Printre principalele calități ale soldatului au fost și alte cerințe specifice samurailor din epoca medievală. Dupa publicarea decretului, a fost emis un ordin special, care presupunea citirea cu voce tare în fața soldaților în fiecare duminica, ca soldații sa poate învăța pe de rost și să se conduca de el în fiecare zi .

In asa mod, educarea etica a soldaților armatei japoneze era în mare parte identica cu invataturile „calea razboinicului”, cu diferența că acum sacrificiul pentru împărat și țară acum erau învățati nu doar războinicii profesionali, dar pe toți care erau înrolați în armată. După a. 1868 în Japonia a fost anulat oficial seppuku- ritualul categoriei militarea din epoca feudalismului, protejindui în conformitate cu bushido onoarea razboinicului. Insa seppuku a continuat sa fie practicat in continuare, si fiecare ritual era neoficial primit de catre o partea a natiunii, careiind in legatura cu cei care savirseau acest ritual, lauri de glozie si maretie. Aceasta atitudine față de tradițiile feudale în mare partea a fost promovat de propoaganda reactionară, care numaeu harakiri – „templul sfint al sufletului national japonez”, „um docor maret a l imperiului” și „ un istrment devaloare ,care apăra onoarea nobilior”. (Lu una din ședintele cneazilor feudalilor, care a avut loc în a. 1869, propunearea despre distruerea instituției harakiri a fost respinsă cu 200 voturi împotrivă, 3 pentru si 6 sau abținut. Aceasta poate exlpica numărul mare de sinucideri prin harakiri printre soldații armatei imperiale în timpul războiului ruso-japonez(1904-1905) și în alte războaie duse de Japonia. Pe primul plan în educarea soldatului și a națiunii în general. După reformare, în Japonia pe primul plan se afla pricipiul „național”, totul “strain” era considerat secundar si se supunea principalului.

În acest sens era educată și generația nouă. Direct sau indirect, principiul național era prezent în toate disciplinele predate copiilor în scoli. Asimilarea pricipiului eticii naționale era considerat mult mai importan decît dezvoltarea intelectulă a elevilor. De la primele lecții elevilor li se insufla ideea, că în viitorul apropiat acestia vor trebui ăse alature rîndurilor armate, pentru ca anume acolo pot cu adevărat să-și servească țara.

Statul a căutat intensiv să dezvolte în tineret credința și loialitatea fără margini pentru dinastia Mikado-„personifiarea natiunii”. In ajutorul pedagoiei oficale japoneze au venit confucianismul și sintoismul. Simțul supunerii loiale, conform învățăturii confucianiste, trebuia să-și găsească rădăcinile în cultul strămoșilor. Respectarea părinților săi, japonezul isi respecta strămoșii respectind mikado ca parintele suprem, tatăl tuturor japonezilor, acesta respecta stămoșii împăratului- zeii . De o atenție aparte în armata japoneză aveau parte ofițerii , purtătorii tradițiilor samurailor. Ofițerul era numit “tatăl” soldatului, soldatul de rînd era învățat să se comporte față de el in asa fel ca și față de împărat. Ofițerul după rescriptul imperial era considerat executorul direct al voinței împăratului în armată și persoana care se se adersa supușilor săi , la fel cum împăratul se adresa popurului său. Ordinile sale se egalau cu ordinele împăratului, neîndeplinerea acestor ordine erau privete ca nesupunerea voinței împăratului.

În realitatea cultivarea nationalismulmului la joponezi începînd cu anii 70 ai sec. XIX-lea in special un amre rol a început sa joace sinto, dupa ce aceasta a deveneit religia de stat a Japoniei. In timpul shogunatului Tokugawa sinto a fost inalturata ca curent religios secundar, deoarecea acesata avea avea o legătură strînsă cu împăratul, lipsit de puterea reala.Constitutia din anul 1889 a consolidat forma statului sinto, și a permis libertatea altor religii. Din acest momnet sintoismul a început a fi considerata cultul moralei naționale și a patriotismului si putea fi combinată cu alte religii. Sintoismul care avea în multe dogme preluate din confucianism , a permis militarizarea japoniei, contribuind la politica ei, devenint pilon spiritual al militarismului japonez. Îmăpratul ca descendent divin al zeiței supreme Amaterasu , era privit ca un zeu viu, asigurînd prin existența sa prosperitatea și gloria Japoniei. Dogmele divinității și continuitatea liniei dinastice trebuiau să inspire credința japoneză în protecția națiunii de catre zei, unitatea sacră a poporului și unicalitatea spiritului național. Acest lucru a contribuit la dezvoltarea naționalismului și șovinismului, ostilitatea fata de tot ce este străin; de aici si sloganul "Asia pentru asiatici, sub conducerea supremă a Japoniei."

În primii ani de după revoluție din 1868, guvernul a demarat crearea de noi temple Shinto, care au fost gîndite ca centre de propagandă a propagandei imperiale. Acestea au fost temple în onoarea zeiței Amaterasu și Yasukuni-Jinja (Sёkonsya), care a fost construit pentru a onora sufletele soldaților care au murit în timpul acestei revoluții, și care cu timpul a devenit centrul al propagandei militariste. Într-un timp relativ scurt, Japonia, folosind experiența Occidentului, a devenit o țară capitalistă bogată cu o armată puternică și bine înarmată. În doar câteva decenii ale secolului al XIX-lea, Japonia a reușită sa realizeze ceea, ce țările vestice au reusit într-o perioadă de timp mai îndelungată. Cu toate acestea perceptia culturei europene a fost înaite de toate subordonate sarcinilor militare. Acest lucru a fost posibil deoarece ministerele militare și navale, personalul generalilor erau într-o poziție specială, și au fost, în esență, plasate deasupra altor ministere și departamente. Astfel, până la sfârșitul secolului al XIX-lea. armata japoneză, educată în spiritul ideologiei samurailor și dotată cu arme moderne, a fost capabila să pună în aplicare planurile agresive ale cercurilor militariste care se orientau spre cucerirea de colonii și piețe noi de desfacere sub pretextul sloganului "corectare nedreptăți istorice". De fapt, ambițiile expansioniste Japonia au fost cauzate de iesirea întârziată a acesteia pe scena mondială ca o mare putere și dorința de a le ajunge din urmă.

Ca si toți cuceritori din toate timpurile, militariștilor japonezi au stabilit obiective ambițioase de conducere si împărțire a lumii. Totuși, acest lucru nu a fost să fie. Japonia a suferit pentru prima oara din istoria sa, o astfel de înfrângere zdrobitoare, care a forțat-o să capituleze.

24 august, parlamentul 1946 Japonia a adoptat o nouă constituție, promulgată în luna noiembrie a aceluiași an. În preambul: "Noi, poporul japonez, vrem pace eternă … Vrem să ocupe un loc demn în comunitatea internațională, care se luptă pentru menținerea păcii". Astfel, Japonia a renunțat pentru totdeauna la război, folosirea forței armate sau amenințarea cu utilizarea forței armate pentru a rezolva disputele cu alte țări. Noua constituția a separat sintoismul de stat; Împăratul a devenit un simbol al țării și unitatea a poporului japonez, renuntind la "originia divină ".

În ceea ce privește viața de zi cu zi a japonezilor, prezența ramasitelor samurailor din trecut sunt acum văzute clar în timpul festivităților, lăudând vitejia războinicilor medievali. Ca și înainte, aceste sărbători sunt prevazute pentru educația tineretului în spiritul tradiției samurailor, amintind-le anul de trecutul categoriei militare. Printre aceste puto fi numarat obiceiul medieval deja mentionat –namoi (În fosta provincie Date); sarbatoarea clanului Maeda (provincia Kaga) numit – Hyakumangoku Matsuri,care a este sarbatorit inca din 1583, reinviat in 2007 si are drept scop pastrarea memoriei vii a trecutului samurailor; sărbătoarea și templul clanului Takeda; care este sărbători în memoria conducătorului calanului Takeda Singen(12 martie,în ziua decesului cneazului) cu participarea a 24 de călăreți, îmbarcați în armurile samurailor și care simbolizează conducatorii militari ai armatei Takeda; Matsuri "Karatsu okunti" ,yabusame etc.

Asfele, putem afirama că moștenirea feudalismului in imaginea „spiritului samurailor” într-un oarecare mod aparte, dar de fapt același este prezent și astăzi în Japonia.

Concluzie

Revizuirea istoria originii și dezvoltării categorii militarilor japonezi, arată un model specific de apariție și existență a samurailor în condiții feudale. Apariția acestei categorii a fost un proces natural pentru sistemul socio-economic feudal, și începuturile sale ar putea fi legate de timpul de formare a feudalismului, care a început cu lovitura de stat Taika, care a pus bazele pentru împărțirea definitivă a societății în categori feudale. Odată cu dezvoltarea feudalismului categoria samurailor a devenit clasa conducătoare, care statea pe plan politic, economic si social deasupra maselor de oameni exploatate de ei.

Mentinerea în supunerea a populației, atribuirea fară limite a produselor lor, le permis samurailor conducerea timp de șapte secole sistemul dictaturii militare –shogunatul, adaptat pentru menținearea popurului în supunere cu ajutorul nobililor militarilor.

Poziția privilegiată a samurailor a fost legiferat de acte legislative speciale, soldații s-au separat de straturile de jos ale societății prin anumite tradiții Ideologia, toate tipurile de dogme și prejudecăți, iar în perioada Tokugawa și mai bine este conturata diviziune categoriilor sociale, exprimată în structura și ierarhia socială (susținut de poziția doctrinei confucianiste de necesitatea ca fiecare membru al societății sa fie la locul său, la niveluri mai mari sau mai mici ale acestuia), războinici clasa de izolare precum natura profesională a samurai vesche ce în ce mai înstrăinat de Bushi din populația activă din Japonia.

Dezvoltarea categoriei și dobindirea poziției lor speciale în societate feudală – un proces complex de secole care poate fi împărțot în patru etape:

 Perioada apariției și formării categorii samurailor – VII – XII

 Perioada de afirmare a categoriei și dezvoltarea ei ulterioară – XII – XVI

 Formarea finală și epoca de aur a acesteia – XVII – XVIII

 Începutul descompunerii și lichidarea samurailor ca categorie militară – XVIII- XIX

În perioada formării clasei samurailor, cea mai mare parte încă era formata din țărăni pentru ca samurai erau agricultorii bogați direct legați de agricultură. În acele timpuri nu exista o delimitare exacta între categoria militarilor, accesul în aceasta categoriei era deschis atît taranilor împroprietăriri cît și a țăranilor fugari (ronini) iar uneori chair și din rîndul tîlharilor sau piraților. Însă un pas spre izolarea samurailor a fost deja realizat. În luptele interne începute și conflictele continue cu ainu – feudalii aveau nevoie de grupuri de luptaori profesioniști; prelucrarea pămîntului în acest caz impiedica serviciul militar eficient, din cauza prestării simultane a agriculturei și serviciului militar suferea calitatea militară a vasalilor săi. Acest fapt (in conditiile îmbunătățirii armelor ofensive și defensive, și stăpânirea lor) a contribuit în primul rând la profesionalizarea Samurailor. În procesul formării categoriei militarilor o natabilă inflență la avut ideologia confucianistă care afirama în special ca militarul trebuie sa-si ocupe anume locul sau în stat, să fie doar militar. Această poziție în mod semnificativ a inflențat la ruperea servitorilor de pămînt.

În procesul evoluție s-a schimbat structura acestei categorii, care a început să se delimiteze în grupuri sociale înalte și joase de samurai, diferențiindu-se unul de altul după proprietate și functia ocpuată în stat. Aceasta categorie începe să devină una închisă, din cauza interdicției de a intra în căsătorie cu alte, păturile de jos ale societății, precum și titlul de samurai apartenență la un anumit clan, a devenit ereditară. Pierdere clanului de către război îl transformă în ronin.

În timpul domniei shogunilor Tokugawa are loc formarea finală a samurailor – apogeul aceste categori. Poziția înalta a samurailor în sistemul societății Japoniei a fost legitimat în mod legal de numeroase coduri. Are loc finalizarea logică a ideologie samurailor, are loc elaborarea unor norme de conduită a razboinicului în societate, etc. Cu toate acestea, foarte curând aceasta ascensiunea este înlocuită cu declinului acestei categorii secolului XVIII-lea și care s-a manifestat prin declasificarea unui numar semnificativ de samurai din cauza incapacității în urama unificării politice a țării să se angajeze în activitatea lor de bază – războiul.

Pentru etapa finală a istoriei samurailor era caracteristic printr-un grad tot mai mare de descompunere a acestei categorii. Dezvoltarea modului de producție capitalist în feudalism a fost una dintre unitățile de proces istoric general, care a condus la schimabrea structurei socio-economice . Ca urmare a transformarilor survenite în societate, samuraii și-au pierdut toate privilegiile și au fost eliminați ca categorie după reformele Meiji.

Cu toate acestea, ceea ce a fost cultivat de clasa conducătoare de feudali de-a lungul secolelor revoluția burgheză nu a reusit să distrugă. Cultul războinicului care există în Japonia încă din antichitate, ideologie cavalerismul medieval, obiceiurile Bushi s-au pastrat pînă în zilele noastre în Japonia.