. Salariul In Teoria Si Practica Economica
1. C A P I T O L U L
CONCEPTUL DE VENIT
1.1. Venitul element central al economiei de piață
Producerea unui bun economic, presupune participarea factorilor de producție – munca, pământul, capitalul, abilitatea întreprinzătorului etc. În urma combinării și utilizării acestor factori rezultă bunurile materiale sau serviciile care sunt destinate vânzării-cumpărării de piață.
Pentru obținerea bunurilor economice se efectuează o serie de cheltuieli, care îmbracă forma de costuri*. Aceste cheltuieli se grupează în două categorii : a) costuri factoriale, care exprimă cheltuielile efectuate de către întreprinzător pentru utilizarea factorilor de producție, pentru serviciile aduse de aceștia în producția curentă ; b) costuri de întrebuințare, care exprimă plățile efectuate către alți factori întreprinzători pentru cumpărăturile de diferite bunuri necesare desfășurării producției. Costurile factorilor împreună cu costurile de întrebuințare alcătuiesc costurile primare ale producției.
Surplusul valorii producției vândute, într-o anumită perioadă de timp, peste costurile primare din perioada respectivă, constituie venitul (profitul) global al întreprinzătorului.
Notând volumul vânzărilor unui întreprinzător către alți întreprinzători cu A, costurile factoriale cu F, costurile de întrebuințare cu U, venitul global al întreprinză-torului, pe care îl notăm cuYi va fi dat de relația :
Yi = A – (F + U)
Alături de venitul global al întreprinzătorului se distinge și venitul net al întreprinzătorului. Acesta este dat de diferența dintre venitul global al întreprinzătorului și costurile suplimentare.
Costurile suplimentare reprezintă cheltuielile concretizate în pierderi involuntare (cum ar fi cele datorate uzurii prin învechire sau a distrugerilor în urma unor catastrofe), care scapă e sub controlul agenților economici. Notând cu V, costul suplimentar, venitul net (Yn), va fi dat de diferența dintre venitul global (Yi) și costul suplimentar (V), adică :
Yn = Yi – V
Întrucât costurile factoriale ale întreprinzătorului constituie veniturile celorlalți membrii ai colectivității, venitul global al colectivității notat cu Y1 rezultă din scăderea numai a costului de întrebuințare (U), din valoarea producției vândute (A), adică :
Yi = A – U
Prin urmare venitul se obține atât la nivelul unui agent economic întreprinzător, cât și la nivelul colectivităților mai mari.
Aceste venituri obținute de agenții economici, individual și agregat, constituie sursa reluării activității economice, a satisfacerii nevoilor personale și colective. Aceste venituri, la nivelul economiei naționale, îmbracă următoarele forme : venit personal, venit disponibil și venit național**.
Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor provenite dintr-o activitate, la care se adaugă transferurile de la guvern și întreprinderi.
Venitul personal constituie sursa procurării de bunuri de consum și servicii, precum și a economisirilor făcute de gospodării. De aceea, mărimea venitului personal are implicații deosebite asupra cererii finale de bunuri de satisfacție și bunuri investiționale.
Venitul disponibil reprezintă parte a venitului personal din care s-au redus impozitele pe veniturile personale plătite administrației centrale, federale și locale.
Venitul disponibil evidențiază veniturile menajelor ce pot fi folosite pentru :
a) satisfacerea nevoilor personale – cumpărarea de bunuri materiale și servicii, plata dobânzilor, transferuri de venituri în străinătate etc., precum și b) pentru economisire.
Venitul național reprezintă suma veniturilor personale la care se adaugă sau se scad următoarele elemente : a) se adaugă profiturile obținute de societățile anonime, cotizațiile pentru asigurările sociale și excedentele de salarii* ; b) din rezultatul obținut se scad transferurile efectuate de întreprinderi de stat, dobânzile la împrumuturile de consum și dividendele.
Mărimea rezultată se corectează cu modificarea evoluției stocurilor (plus sau minus). Venitul național este supus procesului de repartiție, care cuprinde două etape : distribuirea și redistribuirea. Mecanismele și modalitățile de înfăptuire a repartiției venitului național prezintă anumite particularități de la o țară la alta, mai ales în ceea ce privește destinațiile și ponderile diferitelor categorii de venituri.
În țările cu economie de piață, venitul național se repartizează, în proporții diferite, între proprietarii factorilor de producție sub formă de salarii, profit, dobândă și rentă. În realitate, aceste forme distincte de venit nu sunt întotdeauna separate între ele. Astfel, venitul meseriașilor cuprinde atât salariul cât și profitul și/sau dobânda ; venitul țăranului ce își desfășoară activitatea împreună cu familia sa include toate formele de venit menționate ; în situația din urmă se află și întreprinzătorii, managerii etc.
Prin mecanisme specifice, îndeosebi prin sistemul de impozitare a veniturilor, o parte din acestea intră în procesul redistribuirii venitului național. Această parte este preluată de puterea publică și constituie sursă a veniturilor bugetare destinate acoperirii cheltuielilor legate de învățământ, cultură, sănătate, administrație, apărare etc.
În procesul repartiției venitului național se manifestă unele disfuncții sub formă de inegalități economice și sociale, ce sunt confirmate de existența sărăciei, unele categorii ale populației nedispunând de un minim de trai considerat oficial rezonabil. Astfel, în SUA, în anul 1990, 60% din totalul populației deținea 31,7% din totalul veniturilor, în timp ce numai 20% din populația civilă situată în partea superioară a piramidei își însușea 44,6%, din care numai 5% deținea 17,9%. În același an, numărul săracilor se cifra la 31 milioane de persoane, ponderea lor în totalul populației ridicându-se la 12,8% fașă de 12,3% în 1975**.
Multiplele forme de venituri ce se formează în procesul repartiției veniturilor sunt destinate consumului și investițiilor.
1.2. Consumul și evoluția sa
O parte din veniturile deținute de persoanele fizice și juridice, inclusiv de stat, este utilizată pentru cumpărarea de bunuri de consum și achiziționarea de servicii personale sau colective. Deci, orice consum se bazează pe un anumit venit care, de regulă, se concretizează într-o anumită sumă de bani.
Folosirea acestor bunuri economice de către populație și administrație, în scopul satisfacerii trebuințelor lor profesionale și colective reprezintă consumul. Ca act final al activității economice, pe seama acestuia se asigură existența oamenilor, satisfacerea unor nevoi generale ale societății, dezvoltarea personalității umane.
În funcție de anumite criterii, consumul personal și colectiv îmbracă mai multe forme. După subiectul consumului, acesta se împarte în consum privat, care privește o persoană, o familie sau o asociație, și în consum public (consumul final guvernamental), care se referă la stat și la instituțiile sale.
După obiectul consumului, se disting următoarele categorii : consum material (consum de bunuri ,materiale de satisfacție) și consum nematerial (consum de servicii).
La rândul său, consumul material se divide în : consum de produse alimentare și consum de produse nealimentare. După durata consumului, acesta se grupează în : consum propriu-zis (de folosință curentă), care cuprinde bunurile de satisfacție ce își pierd utilitatea printr-un singur act de folosință și consum de bunuri de folosință îndelungată (durabile), care se referă la bunurile de satisfacție ce se uzează treptat, utilizându-se într-o perioadă mai mare*. În funcție de modul de procurare a bunurilor și serviciilor utilizate, consumul se împarte în consum de bunuri marfare și autoconsum**.
Consumul personal constituie o componentă principală a calității vieții, respectiv a nivelului de trai, volumul, structura, calitatea și dinamica acestuia reliefează gradul de satisfacere a multiplelor trebuințe fiziologice, spirituale și sociale ale populației.
Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale și servicii este consumul pe locuitor. Acest indicator se determină prin raportarea consumului total, pe grupe de produse și produse principale, dintr-o anumită perioadă, la numărul mediu al populației unei țări.
Cu ajutorul acestuia se apreciază capacitatea pieței de a satisface cerințele de consum ale populației, precum și modificările structurale ce survin în cadrul consumului respectiv.
Mărimea consumului de bunuri materiale și servicii pe individ, socio-grupuri și pe totalul populației se exprimă prin „costul vieții”. Nivelul „costului vieții” depinde de mărimea cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, pentru procurarea de bunuri alimentare, nealimentare, și servicii necesare consumului populației. Mărimea cheltuielilor curente depinde de : a) cantitățile de bunuri materiale și servicii achiziționate (q) și include într-un „coș” de bunuri și servicii*** ; b) nivelul prețurilor și tarifelor practicate pentru aceste bunuri economice (p).
Evoluția costului vieții se exprimă prin indicele costului vieței (Icw), care evidențiază modificarea medie a prețurilor bunurilor materiale și tarifelor la serviciile utilizate de populație.
Acest indice se determină prin relația :
Icw = qi p0
Dacă indicele costului vieții este în scădere, înseamnă că are loc o creștere a nivelului de trai și invers.
Pentru cunoașterea costului vieții, a puterii de cumpărare a populației și a nivelului de trai se utilizează, de către organismele specializate, bugetele de familie.
Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidență prin care se înregistrează sistematic și cronologic, de regulă pe o perioadă de un an, veniturile după natura lor (din muncă, din surse bugetare etc.), iar cheltuielile de consum după destinația lor : hrană, locuință, învățământ, transport etc.
Aceste bugete se întocmesc pe diferite categorii socio-profesionale și tipuri de familii reprezentative, selectate de organisme specializate, după anumite reguli convenite oficial*.
Structura cheltuielilor pentru consumul personal, sub aspectul destinațiilor și al ponderilor, diferă de la o perioadă la alta și de la o țară la alta. De exemplu, în SUA, structura consumului personal este următoarea : alimente și țigări : îmbrăcămintea, accesorii și bijuterii ; cosmetică și îngrijire personală ; locuință, cheltuieli cu locuința (bunuri durabile : mobilă, aparate electrocasnice, telefon, telegraf) ; îngrijirea sănătății ; afaceri personale (schimburi bancare cheltuieli funerare juridice) ; transport ; recreere (cărți, muzică, jucării, sport, flori, amuzament, cluburi) ; educație privată, cercetare ; activități de binefacere și religioase.
În anul 1989, în SUA, cheltuielile pentru consumul personal erau cu 31,2% mai mari decât în 1985. Ponderile cele mai ridicate erau deținute de cheltuielile legate de alimente și tutun (19,6% în 1985 și 18,5% în 1990) ; locuințe (13,5% și respectiv 15,5%) ; de sănătate (12,5% și respectiv 14%) ; de transport (13,7% și respectiv 12,3%).
În Franța încă din 1938, a fost introdus un model de calculare a indicelui general de creștere a prețului care a cuprins 34 de articole, iar din 1970 cuprinde 295 articole, structurate astfel : alimente, locuință, îmbrăcăminte, igienă-sănătate, transport, diverse.
Ponderea lor în calculul prețurilor este diferită, în anul 1978 având următoarele valori 38% ; 18% ; 11% ; 11% ; 10% și respectiv 12%.
LEGITAȚILE EVOLUȚIEI CONSUMULUI. Fiind în posesia unui anumit venit, fiecare consumator este preocupat să-și procure bunuri economice, care să-i permită satisfacerea maximului de plăceri ale sale. Cum pentru marea majoritate a consumatorilor aceste doleanțe depășesc disponibilitățile lor bănești, consumatorul își poate satisface anumite trebuințe numai prin renunțarea la alte trebuințe. Drept urmare, fiecare individ consumator compară utilitatea bunului la care renunță cu utilitatea bunului pe care vrea să și-l procure, hotărârea luândport (13,7% și respectiv 12,3%).
În Franța încă din 1938, a fost introdus un model de calculare a indicelui general de creștere a prețului care a cuprins 34 de articole, iar din 1970 cuprinde 295 articole, structurate astfel : alimente, locuință, îmbrăcăminte, igienă-sănătate, transport, diverse.
Ponderea lor în calculul prețurilor este diferită, în anul 1978 având următoarele valori 38% ; 18% ; 11% ; 11% ; 10% și respectiv 12%.
LEGITAȚILE EVOLUȚIEI CONSUMULUI. Fiind în posesia unui anumit venit, fiecare consumator este preocupat să-și procure bunuri economice, care să-i permită satisfacerea maximului de plăceri ale sale. Cum pentru marea majoritate a consumatorilor aceste doleanțe depășesc disponibilitățile lor bănești, consumatorul își poate satisface anumite trebuințe numai prin renunțarea la alte trebuințe. Drept urmare, fiecare individ consumator compară utilitatea bunului la care renunță cu utilitatea bunului pe care vrea să și-l procure, hotărârea luând-o în momentul în care utilitatea ultimului bun este considerată superioară primului, a aceluia, la care renunță.
Potrivit Școlii psihologice austriece, repartiția cheltuielilor pentru consum are caracter legic.
Corespunzător legii distribuirii cheltuielilor, atingerea maximului de satisfacție se poate realiza numai în condițiile în care utilitățile finale ale ultimelor bunuri consumate, din fiecare categorie de cheltuieli destinate consumului, sunt egale.
În conformitate cu cerințele acestei legi, formulată de economistul austriac Engel, partea cheltuielilor destinate alimentației este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic și invers ; cheltuielile cu îmbrăcămintea rămân relativ constante, indiferent de mărimea veniturilor*; cheltuielile cu locuința au o pondere relativ constantă, oricare ar fi nivelul veniturilor, teză confirmată de practică ; ponderea cheltuielilor pentru confort și recreere (distracții) crește mai rapid decât creșterea veniturilor, ea fiind aproape nulă la persoanele cu venituri foarte mici și mare la persoanele cu venituri ridicate.
În general, în evoluția consumului, apreciată pe baza bugetelor de familie, se remarcă următoarele tendințe : scăderea ponderii cheltuielilor pentru alimente, pe fondul diversificării structurii, îmbunătățirii calității și sporirii consumului produselor cu valoare nutritivă ridicată ; menținerea relativ constantă a părții cheltuielilor pentru îmbrăcăminte și confort personal ; creșterea ponderii cheltuielilor pentru servicii, în mod deosebit a celor legate de ridicarea nivelului de cultură și civilizație.
ÎNCLINAȚIA SPRE CONSUM ȘI FACTORII CARE O DETERMINĂ. Raportul procentual dintre consum și venit este pus în evidență de rata consumului (c), care exprimă ponderea consumului (C) în totalul venitului (Y), adică :
c = C/Y · 100
Rata consumului este direct proporțională cu mărimea consumului și invers proporțională cu mărimea venitului. Mărimea consumului depinde obiectiv de dimensiunile venitului, iar subiectiv, de trebuințele indivizilor.
Legătura funcțională dintre un anumit venit și cheltuielile efectuate pentru consum este denumită înclinația spre consum, ce se manifestă sub forma unei mărimi medii și a unei mărimi marginale.
Aceasta exprimă tendința unui individ de a cheltui venitul său pentru procurare de bunuri de satisfacție – materiale sau servicii.
Înclinația spre consum reprezintă relația fundamentală dintre un anumit nivel al venitului, exprimat în salariul și cheltuielile de consum la acest nivel al venitului.
Mărimea cheltuielilor destinate consumului personal depinde de o serie de factori obiectivi și subiectivi**. Printre factorii obiectivi se înscriu :
nivelul și dinamica salariului, ale veniturilor în general. Consumul personal depinde într-o mare măsură de venitul real, de cel nominal, de mărimea venitului net. Decizia de consum este luată în raport de evoluția venitului net personal ;
modificările neprevăzute care afectează prețul diferitelor elemente de capital fix și capital circulant, cauzate de uzura morală și/sau accentuarea restricțiilor la unele resurse naturale. Pe perioade scurte, acest factor are o influență majoră asupra înclinației spre consum ;
modificarea așteptărilor în ceea ce privește raportul dintre cheltuieli de consum prezent și viitor, determinate de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de unele riscuri. Acest factor se identifică cu evoluția ratei dobânzii. De regulă, se consideră că mărimea cheltuielilor de consum se modifică în raport invers proporțional cu evoluția măririi ratei dobânzii pe perioade cât mai scurte însă influența este secundară și nesemnificativă.
Riscurile privesc și ele anumite aspecte : incertitudinea duratei de viață, care influențează asupra posibilităților de a beneficia de bunurile viitoare ; plata unor impozite exagerat de mari, având un caracter confiscator ; incertitudini externe privind viitorul etc. ; d) modificarea politicii fiscale. Aceasta poate să pună accent pe surse bugetare proprii sau pe împrumuturi. Când este utilizată ca instrument pentru o repartiție mai echilibrată a veniturilor, politica fiscală accentuează înclinația spre consum ; când o parte importantă a fondurilor bugetare este destinată achitării datoriei publice, sporesc impozitele de la populație, înclinația spre consum diminuându-se.
FCTORII SUBIECTIVI se referă la înclinații psihologice, la obiceiurile indivizilor. Printre aceștia se înscriu următoarele mobiluri : a) dorința oamenilor de a creea o rezervă bănească pentru situații neprevăzute ; drept urmare, cheltuielile pentru consumul curent se diminuează în favoarea unui consum viitor, pentru cazuri neprevăzute ; b) constituirea de rezerve bănești (economii) pentru asigurarea bătrâneții sau protejarea anumitor persoane ; c) dorința de a obține dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele acțiuni pe baza cărora urmează să realizeze în viitor proiecte de afaceri ; d) instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viață, prin majorarea treptată a cheltuielilor de consum, pe baza unor rezerve bănești formată în timp ;
e) senzațația de independență și de libertate de mișcare a indivizilor pe seama existenței unei sume bănești mari economisite ; f) dorința de a lăsa avere moștenitorilor ;
g) manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în diminuarea cheltuielilor de consum curent.
Sintetic, aceste mobiluri care acționează în sensul micșorării cheltuielilor de consum sporesc prudența, prevederea, setea de propășire, independența, spiritul de afacere, mândria și avariția. Toți factorii țin seama de prevederile administrației centrale și locale, ale diferitelor societăți comerciale de a-și asigura resurse pentru investiții, fără să apeleze la împrumuturi, de a creea disponibilități bănești pentru a face față unor nevoi urgente, unor dificultăți etc., să asigure propășirea propriei lor activități prin realizarea de venituri mai mari, de a constitui rezerve financiare, mai mari decât costurile de întrebuințare și suplimentare, în scopul rambursării datoriilor și amortizării mai rapide a echipamentului de producție etc.
Mobilurile subiective, care incintă indivizii și puterea publică centrală și locală să nu consume o parte din venit, generează economiile pozitive. O serie din aceste mobiluri subiective, care determină formarea economiilor pozitive, generează însă și apariția unor economii negative (economiile pentru constituirea unor rezerve bănești destinate asigurării bătrâneții, ajutoarele de șomaj finanțate prin împrumuturi etc.)
În raport cu acești factori obiectivi și subiectivi, evoluează și înclinația spre consum. Din ansamblul lor, impactul cel mai puternic îl are modificarea venitului, aceasta constituie variabila principală de care depinde cererea de consum. Pe termen scurt, un venit în creștere este însoțit adesea de economii sporite, în timp ce un venit în descreștere este însoțit de economii micșorate, la început în proporție mai mare. Un nivel absolut mai ridicat al venitului tinde, de regulă, să mărească decalajul dintre venit și consum, deoarece satisfacerea trebuințelor curente de bază constituie un impuls mai puternic decât o incitație spre economisire, dar care începe să se afirme doar din momentul în care indivizii ating un anumit nivel de bunăstare.
După J. M. Keynes, relația dintre venit și consum se află sub incidențele legii psihologice fundamentale, potrivit căreia, de regulă, și în medie, o dată cu creșterea sau reducerea venitului, oamenii înclină să-și mărească sau să-și diminueze consumul, dar într-o proporție mai redusă.
Deci, la o creștere a venitului (ΔY) are loc și o sporire a consumului (ΔC), creșterea venitului devansând creșterea consumului, adică : ΔY>ΔC.
Legătura funcțională dintre creșterea venitului și creșterea cheltuielilor pentru consum este relevată de înclinația marginală spre consum (c').
Aceasta exprimă raportul dintre creșterea consumului și creșterea cu o unitate a venitului, adică :
c' = ΔC / ΔY.
și se prezintă ca o mărime pozitivă, dar subunitară*, fiind un număr cuprins între 0 și 1.
0 < c' < 1
În condiții normale, înclinația marginală spre consum nu poate lua nici valoarea 0 și nici valoarea 1, mărimea ei fiind plasată mai aproape de 1 decât de 0. În perioadele de „boom”, înclinația marginală spre consum se înscrie între 0,6–0,7, în timp ce în perioadele de recesiune este mai mare.
1.3. Economiile și politicile de investiții
În procesul repartiției venitului se are în vedere atât satisfacerea trebuințelor prezente cât și a celor viitoare, adică o anumită proporție între consum și economii.
Economiile (E) reprezintă surplusul de venit (Y) peste cheltuielile de consum (C). Deci :
Y = C + E, iar E = Y – C
Deoarece venitul (Y) este dat de diferența dintre totalul vânzărilor de produse finite (A) și cheltuielile pentru cumpărarea produselor de la alți întreprinzători (A1), economiile globale (Eg) rezultă din relația :
Eg = (A – U) – (A– A1) = A1 – U
Prin scăderea din venitul global (Yi) a cheltuielilor suplimentare (V) se obține venitul net (Yn), și deci, prin diminuarea lui Eg cu aceste costuri suplimentare se obțin economiile nete (En), adică :
En = Eg – V
Între evoluția economiilor (E) și cea a venitului (Y) există o ligătură funcțională exprimată prin înclinația marginală spre economii (s). Aceasta reflectă raportul dintre creșterea economiilor și cea a venitului, relevând cu cât sporesc economiile la creșterea cu o unitate a sporului de venituri, adică : s = E / Y.
De regulă, creșterea medie a economiilor (E) devansează creșterea medie a venitului (Y), adică :
E > Y
Deoarece Y = C + E, rezultă că înclinația marginală spre economii este un număr pozitiv, dar subunitar, adică
0 < s < 1
În condiții normale aceasta nu poate lua valori de 0 și 1.
Deoarece
c' + s = 1
c' = 1 – s
s = 1– c'
Economiile se concretizează, în principal, în plasamente sub formă de investiții sau în tezaurizarea lor.
În accepțiune restrânsă, investițiile** reprezintă un adaos la capitalul sau la patrimoniul personal existent, rezultat din folosirea unei părți a economiilor obținute din activitatea perioadei respective, indiferent dacă se referă la elemente de capital fix sau circulant, la capitalul lichid sau la bunurile aflate în proprietatea menajelor.
Venitul unei perioade corespunde, pe de o parte, unei cereri de bunuri de consum (C) și de bunuri de investiții (I), adică :
Y = C + I
iar, pe de altă parte, unei valori egale de venit, destinat consumului și economiilor, adică :
Y = C + E
Rezultă că investițiile (I), și economiile (E) reprezintă un excedent de venit peste cheltuielile de consum (C), și deci :
I = E
Această egalitate se exprimă prin aceea că cele două mărimi reprezintă pentru colectivitate două fațete ale aceluiași proces. Economiile exprimă comportamentul colectiv al consumatorului individual, în timp ce investițiile reflectă comportamentul colectiv al întreprinzătorului individual.
Economiile se transformă în investiții, al căror rezultat se concretizează în mărimea dimensiunilor capitalului fix și ale celui circulant (stocurile).
Partea de venit destinată investițiilor reprezintă investiția netă și asigură formarea netă a capitalului.
Pe seama investiției nete se asigură sporirea volumului capitalului fix și a stocurilor de capital.
Prin adăugarea la investiția netă a alocațiilor pentru consumul de capital fix (amortizarea) se constituie investiția brută, aceasta fiind sursa formării brute a capitalului.
Pe seama investiției brute, spre deosebire de investiția netă, se asigură și refacerea (repararea) și înlocuirea capitalului fix consumat.
Pentru ca înclinația spre economii să constituie un factor de progres, este necesar ca economiile să se transforme în investiții. Evoluția lor se află sub incidența unei multitudini de factori, cum sunt : cererea de investiții ; randamentul viitor al bunului capital ; fluctuațiile profitului la investițiile existente ; politica statului în domeniul investițiilor ; starea generală a economiei naționale ; conjunctura economiei mondiale.
Cererea de investiții depinde de eficiența marginală a capitalului și de nivelul ratei dobânzii. Dimensiunile investițiilor curente cresc până în acel punct în care eficiența marginală a capitalului nu mai depășește rata curentă a dobânzii la nici o categorie de bunuri capital, adică eficiența marginală a capitalului (Wm K) este aproximativ egală cu rata de piață a dobânzii (d), adică :
Wm K d
După expresia lui I. Fisher, mărimea investițiilor în orice domeniu este dată de raportul dintre rata venitului net față de costul net (r'pn)* și rata dobânzii (d) adică
r'pn > d, când apare imboldul spre investiții.
Motivația de a investi depinde și de riscurile asumate de întreprinzător și respectiv de cel care împrumută. Primul tip de risc este legat de propriile incertitudini ale întreprinzătorului cu privire la venitul pe care îl așteaptă să-l obțină din investiția ce urmează a fi realizată. Acest risc se poate micșora prin investiții concomitente în mai multe afaceri, care egalizează șansele de câștig precum și printr-o mai mare precizie a previziunilor. Cel de-al doilea tip de risc este legat de nesiguranța de natură morală, insolvabilitatea debitorului, ca urmare a nerealizării așteptărilor acestuia.
Dacă primul tip de risc reprezintă, într-un anumit sens, un cost social real, cel de-al doilea constituie un adaos net la costul investițiilor, și care nu s-ar manifesta, dacă debitorul și creditorul ar fi una și aceiași persoană. Riscul creditorului duce de fapt la o dublare a mărimii riscului întreprinzătorului, care, pentru a se obține minimum necesar de randament așteaptă, fapt ce motivează investiția, se adaugă de două ori la rata pură a dobânzii. Cu cât riscul este mai mare, cu atât diferența dintre randamentul scontat de debitor și rata dobânzii pe care o acceptă este mai mare. În consecință, pentru a accepta să acorde împrumut, și diferența dintre dobânda percepută de creditor și rata pură a dobânzii este mai mare*.
Randamentul viitor al bunului capital incită motivația pentru investiții, acesta fiind în funcție de raportul dintre prețul de ofertă** al unui bun capital și randamentul său. Măsurarea randamentului viitor al unui bun capital presupune o anticipare de natură psihologică, care depinde atât de calitatea prognozei cât și de starea de autoîncredere pentru efectuarea unei anumite investiții. În aceste condiții, se manifestă o puternică interacțiune între curba eficienței marginale a capitalului și starea de autoîncredere, cu efecte asupra mărimii investițiilor. De aceea, determinarea cât mai exactă a mărimii viitorului profit capătă o deosebită importanță pentru motivarea investiției.
În condițiile actuale, existența unor piețe financiare puternice se manifestă contradictoriu în politica de investiții. Pe de o parte, ele, facilitează realizarea de noi și importante investiții, dar, pe de altă parte, acestea accentuează instabilitatea economică, mai ales prin speculațiile la bursa financiară. Prin bursele de valori se facilitează transferurile de investiții între agenții economici, și, totodată, mișcarea prețurilor la hârtiile de valoare influențează hotărâtor asupra mărimii investițiilor curente.
Practic, oscilațiile hârtiilor de valoare pe piața financiară pune pe întreprinzătorul investitor în două situații. Prima, de a lua decizia de a cumpăra o întreprindere existentă, dacă prețul acesteia este mai mic decât costul investiției pentru o nouă întreprindere similară cu cea cumpărată. A doua, de a decide realizarea unei noi întreprinderi, deoarece acțiunile acesteia vor putea fi plasate la bursă cu un profit ridicat, imediat.
În această situație, întreprinzătorul investitor are în vedere modificările viitoare ale prețurilor acțiunilor noii întreprinderi ce urmează a fi construită, jocul valorii acțiunilor la bursa financiară, bazat pe speculațiuni. Drept urmare, nu este oportună o investiție care costă, de pildă 100 milioane de dolari și a cărei valoare, potrivit determinării randamentului viitor ar fi cu 50% mai mare, dacă se apreciază că peste o anumită perioadă, pe piața financiară, valoarea acesteia se va reduce cu 50%. Viața demonstrează că pe măsura perfecționării pieței financiare riscul predominării speculației crește.
Fluctuațiile profitului la investițiile existente influențează imboldul spre investiții.
Aceste oscilații sunt mai evidente în cazul întreprinderilor producătoare cu caracter sezonier, unde valoarea acțiunilor lor, deci și mărimea profitului oscilează de la o perioadă la alta.
POLITICA STATULUI ÎN DOMENIUL INVESTIȚIILOR. Accentuarea investițiilor în domeniul public antrenează creșterea cererii de bunuri investiționale, în timp ce diminuarea lor are drept efect reducerea acestei cereri.
STAREA GENERALĂ A ECONOMIEI NAȚIONALE. Stabilitatea sau instabilitatea factorilor economici și social-politici influențează motivația pentru investiții. Într-o economie aflată în perioadă de recesiune se acționează pentru frânarea acestui proces, inclusiv prin reducerea investițiilor, pentru ca să se creeze condiții de acțiune a factorilor care declanșează imboldul spre investiții.
CONJUNCTURA ECONOMIEI MONDIALE, în funcție de variația fazelor ciclurilor economice, favorizează sau nu înclinația spre investiții. Dacă pe piața mondială se manifestă o tendință de stagnare a cererii de bunuri economice, evident, întreprinzătorii naționali nu mai sunt interesați de a investi. În schimb, dacă pe piața mondială sunt cerute cu insistență anumite bunuri economice, întreprinzătorii sunt dispuși să efectueze investiții în domeniile respective.
Ansamblul acestor factori care influențează procesul investițional acționează în strânsă interdependență, ca buclă de conexiune pozitivă sau negativă.
În general, evoluția cheltuielilor pentru investiții este mai puțin stabilă decât cea a cheltuielilor pentru consum, deoarece este mai ușor să se amâne cumpărarea de bunuri capital decât să se amâne cumpărările de bunuri d consum. Când se produce un declin în mărimea cheltuielilor de investiții, cererea de împrumuturi se reduce, ceea ce determină și scăderea ratei dobânzii. Dar, diminuarea ratei dobânzii stimulează investițiile, astfel că proiectele de investiții amânate se reiau, investițiile încep să crească.
Luarea unei decizii de investiții de către întreprinzător se fundamentează pe studii privind oportunitatea financiară, care presupun determinarea unor indicatori economici, cum sunt: rata rentabilității investițiilor, perioada de rambursare.
Rata rentabilității investiției se determină pe baza principiului dobânzii compuse, potrivit căreia o anumită sumă de bani disponibilă la un moment dat (So), plasată cu dobânda compusă exprimată într-o anumită rată (r), va deveni, după o perioadă de timp, o sumă mai mare (Sn), adică:
Sn = So(1–r)n
Rata rentabilității minime exprimă pragul minim stabilit, de regulă, la un nivel mai ridicat, peste care întreprinzătorul se așteaptă să fie depășit de rata profitului ce va fi obținută, motivându-se astfel investiția.
Perioada de rambursare reprezintă durata în care costul inițial al investiției va fi rambursat întreprinzătorului investitor, acesta acceptând durata cea mai scurtă de rambursare.
Concluziile desprinse din studiile de oportunitate financiară sunt completate cu cele care decurg din analiza factorilor psihologici, a posibilităților financiare proprii etc. Prin consecințele lor, investițiile au un puternic efect de antrenare în întreaga economie națională, în relațiile dintre agenții economici. Pe seama investițiilor se asigură asimi-larea progresului științifico-tehnic în activitatea umană, ele fiind un factor hotărâtor al creșterii economice. Ca urmare a sporirii investițiilor, într-un volum și o structură corespunzătoare nevoilor societății, se asigură crearea de noi locuri de muncă, înlocuirea și modernizarea tehnicii și tehnologiei, creșterea ofertei de bunuri economice, diversificarea și ridicarea calității lor, îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață, protecția mediului natural etc.
1.4. Proporția dintre consum și investiții
În țările cu economie de piață, în stabilirea proporției dintre consum și investiții se au în vedere principiile multiplicatorului și acceleratorului. Multiplicatorul (K) reliefează influența investițiilor asupra venitului (Y), iar acceleratorul (a), influența consumului asupra investițiilor.
Volumul activității economice este supus în permanență unui proces de adaptare la cererea și oferta de bunuri economice. În funcție de destinația bunurilor economice, cererea globală este influențată de o serie de factori. Dacă cererea agregată de bunuri de consum personal depinde mai ales de mărimea venitului, cererea pentru bunuri de investiții depinde de o multitudine de factori, parțial aleatorii, pe care se fundamentează decizia de investiții.
Investițiile influențează producția, veniturile și consumul. Astfel, sporirea investițiilor are drept rezultat creșterea venitului care, la rândul ei, duce la creșterea consumului. Aceasta din urmă asigură o creștere într-o proporție mai mare decât cea anterioară. În continuare, unui volum mai mare de venit îi va corespunde un nivel mai ridicat al consumului ; și aceste interdependențe se repetă, se amplifică.
Sporul de venit este în dependență de multiplicatorul investițiilor (K). Multiplicatorul investițiilor evidențiază de câte ori sporul de investiții (ΔI) se cuprinde în sporul de venit (ΔY), adică: K = ΔY / ΔI
Sporul de venit crește cu o mărime de K ori mai mare decât sporul de investiții, respectiv : ΔY =K ΔI, în care K > 1
La J.M. Keynes, multiplicatorul investițiilor apare sub forma :
K = (1 / (1 – c'), rezultă că K = 1 / s, deci multiplicatorul investițiilor este egal cu inversul înclinației marginale spre economii.
Interdependențele ce se manifestă între înclinația marginală spre consum (c'), înclinația marginală spre economii (s) și multiplicatorul investițiilor (K), sunt relefiate de următoarele relații:
dacă c' = 1/2, s = 1/2, K = 2
dacă c' = 2/3, s = 1/3, K = 3
dacă c' = 3/4, s = 1/4, K = 4
dacă c'’ = 5/6, s = 1/6, K = 6 etc.
În procesul luării deciziilor privind proporția între consum și investiții se are în vedere și influența consumului asupra investițiilor, influență exprimată prin accelerator.
Acceleratorul exprimă raportul dintre creșterea investițiilor și creșterea cererii de bunuri de consum, adică:
a = ΔI / ΔC, unde ΔI = a · ΔC
Prin schimbarea cererii și a ofertei de bunuri economice, ca urmare a investițiilor, are loc o modificare, într-o proporție mai mare, a cererii și ofertei pentru bunurile de investiții.
2. C A P I T O L U L
SALARIUL
Dezvoltarea societății la un anumit nivel a creat posibilitatea ca oamenii să producă mai mult decât pentru propria lor întreținere. Din acest moment produsul activității lor se împarte în produs necesar și plusprodus. Produsul necesar este a parte din întregul produs, ceea ce revine creatorilor acestuia. Cealaltă parte, plusprodusul, asigură venituri pentru restul membrilor societății.
În societatea modernă produsul necesar îmbracă în principal forma de salariu, iar plusprodusul – formele: profit (sau beneficiu), dobîndă și rentă. Fiecare dintre aceste venituri revine unui factor de producție participant la activitățile respective. Cele mai multe concepții teoretice consideră, în mod just că salariul reprezintă un venit însușit din muncă, pe cînd toate calelalte sunt venituri însușite de posesorii celorlalți factori de producție.
2.1. Substanța salariului
În teoria și practica economică, salariul ocupă un loc deosebit de important pentru că reprezintă remunerarea celui mai activ factor de producție – forța de muncă.
Termenul ca atare este de origine latină : „salarium” era suma ce se plătea fiecărui soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul era un om dependent și i se acordă salarium în virtutea acestei dependențe. Un om liber nu primea salarium. Termenul s-a păstrat în timp și a căpătat sensul de venit al unui om care nu muncește pentru sine, ci pentru altcineva de care este dependent, fie juridic, fie economic.
Salariul a cunoscut numeroase schimbări în ceea ce privește mărimea, însemnătatea și formele de realizare. Esența și dinamica salariului sunt intim legate de economia de schimb.
Salariul este o formă de venit, o parte nemijlocită a valorii nou create, respectiv a rezultatelor nete ale producției, care apare în procesul distribuirii și redistribuirii acestora.
Formarea sa are loc în cadrul unor relații complexe care se dezvoltă atât în producție sau alte activități creatoare de valoare nouă, cât și în repartiție. Existența salariului este determinată obiectiv de necesitatea reproducției forței de muncă salariate.
Fiind forma de venit cea mai des întâlnită în societatea contemporană, salariul este, adesea, considerat ca totalitate a veniturilor obținute din muncă, extinzând astfel, valabilitatea conceptului în mod mai puțin justificat și la veniturile din muncă ale micilor producători, ale exploatărilor familiale, liber profesioniștilor etc.
Relațiile sociale pe care le prilejuiește salariul sunt după unii autori plăți legate de închirierea forței de muncă de către cel ce are nevoie de ea. Aceasta ar reprezenta ceea ce dreptul roman denumește „locatio operarum”. Pe timpul închirierii, salariatul este la dispoziția celui ce-i utilizează capacitatea de muncă și este dependent de acesta sub aspect juridic. În această optică, salariul reprezintă chiria și respectiv, prețul muncii. Marx circumscrie salariul în sfera relațiilor de cumpărare-vânzare a forței de muncă, salariul fiind forma transformată a valorii forței de muncă respectiv prețul ei.
Alți economiști, P.A.Samuelson*, de exemplu, apreciază, că „omul este mai mult decât o marfă” și își „închiriază serviciile pe baza unui preț” – salariul – care este „de la distanță cel mai important preț”, dar care se formează urmând în linii generale aceleași reguli ca prețul oricărei alte mărfi. El consideră că salariul nu reprezintă prețul muncii și nici al forței de muncă, dar se comportă ca prețul oricărei alte mărfi.
În economiile dezvoltate, salariul reprezintă cea mai frecventă formă de venit pe care o îmbracă o mare parte a venitului național. Ponderea salariilor în venitul național al diferitelor țări oscilează de la o periodă la alta.
În toate țările, salariul condiționează situația economică a unui număr mare de locuitori. În țările dezvoltate din punct de vedere economic salariații reprezintă între 65% – 93% din forța de muncă ocupată. În țările mai puțin dezvoltate, din Africa, Asia și America Latină, această pondere este mult mai mică, dar în creștere.
Salariul este important și pentru că reprezintă venitul cel mai legat de existența omului, fără care nu se poate asigura cea mai mare parte a forței de muncă prezente și viitoare.
Substanța salariului constituie obiectul unui număr mare de concepții pe care le putem clasifica în două mari categorii : a) moniste și b) dualiste.
Concepțiile moniste explică substanța salariului printr-un factor. Unul din acești factori este costul forței de muncă ce se vinde sau se închiriază de către salariat. Astfel, salariul se reduce la strictul necesar pentru a permite salariatului să trăiască și să-și întrețină familia sau acel minimum fără de care forța de muncă nu poate exista și nu poate să se reproducă. Este prima explicație a substanței salariului dată încă de Turgot și Quesney. Plecând de aici, Ferdinand Lassale a ajuns la „legea de aramă” potrivit căreia „salariul mediu nu depășește întreținerea existenței muncitorilor și reproducerea speciei”**. Pentru a explica de ce salariul are această limită, Lassale apelează la argumentul lui Th. R. Malthus, potrivit căruia creșterea salariului peste această limită atrage creșterea căsătoriilor, a natalității și deci creșterea populației, care, la rândul ei, conduce la diminuarea salariilor și apoi la reducerea nașterilor.
Teoria fondului de compensare a cheltuielilor cu forța de muncă în circulație în țara noastră are cam același conținut.
Mulți cercetători consideră teoria valorii și, respectiv, a costului ca dezolantă și depășită pentru perioada modernă. Din ea se pot trage însă concluzii utile cu privire la ceea ce ar trebui să reprezinte salariul și la contradicțiile stabilirii mărimii acestuia.
O altă teorie monistă explică substanța salariilor prin productivitatea muncii.
Aceasta ar fi dată, nu de costul forței de muncă, ci de rezultatul folosirii ei, adică de productivitatea muncii. Salariul ar fi deci o parte mai mare sau mai mică, din rezultatul muncii, necesare salariatului pentru a putea trăi. Această teorie deschide însă posibilitatea elaborării unor concepții realiste cu privire la mărimea și dinamica salariului.
Teoria marxistă explică substanța salariului tot printr-un singur factor – valoarea forței de muncă-marfă. Valoarea reprezintă aici munca (cheltuită) pentru producerea și reproducerea normală a forței de muncă. Din punct de vedere logic, s-ar putea spune că teoria valorii forței de muncă îmbină explicația primelor două teorii. Valoarea forței de muncă este o mărime ce trebuie asigurată la fel ca și costul, iar sursa ei, o parte din produsul muncii a cărei mărime totală este determinată de productivitate.
Alți autori consideră că substanța salariului este dată de „capitalul cultural” care se formează prin intermediul „capitalului economic”. Cheltuielile cu creșterea și pregătirea forței de muncă reprezintă „capital economic”. Întrucât ceea ce se închiriază sau se vinde este priceperea salariatului, îndemânarea și cunoștințele sale formate pe baza cheltuielilor respective, capitalul economic devine capital cultural, iar salariul, plata pentru utilizarea capitalului cultural. De fapt, aceasta este, mai degrabă, o teorie a costului sau a valorii forței de muncă în termeni moderni.
Teoria dualistă despre substanța salariului își are rădăcinile în doctrina clasică după care substanța salariului constă, concomitent, în costul forței de muncă și productivitatea muncii. În viziunea acestei teorii, ceea ce primește salariatul este o parte din volumul produsului muncii, condiționat de nivelul productivității, dar mărimea salariului trebuie astfel stabilită încât să se situeze cel puțin la nivelul costului forței de muncă.
Substanța salariului o reprezintă partea din venitul național, care se creează în procesul folosirii forței de muncă, distribuită în mod direct salariaților, mai ales sub formă bănească (uneori însă și sub formă naturală), astfel încât aceștia să ducă o viață normală ai cărei parametri (formați în decursul timpului în virtutea unor legi obiective și tradiții) evoluează continuu. Pentru caracterizarea „vieții normale” în literatura și practica economică s-au folosit mai multe concepte: nivel de trai, calitatea vieții și bunăstarea.
Viața normală este însă și rezultatul altor condiții concrete, create în întreprinderi sau societate tot pe seama venitului național. În legătură cu aceasta, pe lângă salariul încasat de fiecare (individual sau personal) s-au mai constituit salariul colectiv și cel social. Salariul colectiv este atribuit în mod global tuturor salariaților unei întreprinderi ca participare la rezultatele acesteia (la beneficii) sau prin diferite facilități.
Salariul social reprezintă acea parte din venitul național, prin care societatea, în ansamblul său, intervine, pentru a spori veniturile unor categorii de salariați sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă cu riscuri, cum sunt accidentele de muncă, bolile profesionale, șomajul etc., cărora nu le pot face față fiecare separat, dacă nu sunt ajutați.
Structura valorică și natural-materială a venitului național, care constituie substanța salariului, determină existența salariului nominal și real. Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primește atunci când lucrează. Salariul real este cantitatea de bunuri și servicii de orice fel care poate fi cumpărate la un moment dat cu salariul nominal. Această cantitate diferă de la o perioadă la alta și de la o piață la alta. Salariul real este în funcție de mărimea salariului nominal și de cea a prețurilor. Salariul nominal și salariul real nu variază întotdeauna în același sens. În condițiile unei creșteri mai rapide a prețurilor, decât a salariului nominal, salariul real se reduce.
2.2. Formele de salarizare
Acestea sunt modalități prin care se determină partea din venitul național (produsul muncii) ce le revine salariaților și se stabilește cât de mare este salariul fiecăruia dintre ei. Formele de salarizare realizează legătura între mărimea produsului muncii, partea ce revine salariaților și activitatea depusă de ei.
În esență, se cunosc trei forme de salarizare: 1) după timpul lucrat (pe unitatea de timp) sau în regie; 2) în acord; 3) mixtă. În condițiile existenței unităților economice caracterizate printr-o largă autonomie și prin pluralism economic, fiecare formă de salarizare se practică într-o diversitate de variante, orice unitate economică putând să aibă o variantă proprie. Această diversitate decurge din faptul că volumul produsului muncii, cantitatea, precum și modul cum este înțeleasă stimularea participării la muncă sunt diferite de la o unitate economică la alta și în cadrul aceleiași unități.
În alte țări, printre care și cele cu economie planificată centralizat, condiții complexe cu condus la adoptarea unor reglementări pentru aplicarea unei anumite forme de salarizare tuturor unităților dintr-un domeniu sau ramură de activitate, forma de salarizare diferind de la ramură la ramură. În plus, există cazuri în care forma de salarizare aplicată trebuie să pornească de la premisa asigurării unui anumit salariu minim, mediu sau maxim, într-un domeniu sau în mai multe domenii, ceea ce în concepția unor economiști ar afecta capacitatea stimulativă de participare la muncă a salariatului. Toate acestea constituie, componente ale politicii salariilor duse de guverne, ministere și firme.
Fiecare formă de salarizare realizează într-un mod specific legătura între participarea la muncă, produsul muncii și salariu. De asemenea, fiecare relevă în forme proprii cantitatea și calitatea, însemnătatea activității depuse.
Salarizarea în regie asigură remunerarea salariatului după timpul lucrat, fără să se precizeze expres cantitatea de muncă pe care salariatul trebuie s-o depună în unitatea de timp, dar subînțelegându-se că un minim de muncă trebuie depusă întrucât, altfel, nu și-ar putea îndeplini obligațiile. În cadrul acestei forme fiecărui salariat i se stabilește ce are de făcut și răspunderile ce-i revin ținând seama de calificarea pe care o are și de locul pe care-l ocupă în diviziunea muncii din unitatea respectivă. Unitatea economică renunță la salariatul care nu depune munca minimă scontată în timpul pentru care este remunerat și recompensează suplimentar prin premii, gratificații, cadouri sau diferite servicii pe cei ce depun o muncă mai mare (suplimentară) sau de o calitate mai bună. Mărimea totală a salariatului este determinată de timpul lucrat și de salariul pe unitatea de timp. Se practică în activitățile în care calitatea are o importanță deosebită, unde lipsa de omogenitate a lucrărilor (operațiilor) face dificilă aprecierea muncii necesare pentru fiecare lucrare și unde lucrările sunt foarte variate de la un moment la altul.
Salarizarea în acord constă în remunerarea pe baza timpului necesar pentru executarea unei operații, activități, unor produse etc., fără ca durata timpului necesar pentru efectuarea muncii respective să fie fixată în mod expres. Aceasta pare o formă de salarizare preferabilă celei în regie pentru că: 1) relevă mai bine legătura dintre mărimea salariului și munca depusă de salariat; 2) tinde să sporească productivitatea salariatului (exprimată în unități fizice); 3) diminuează cheltuielile întreprinderii prin renunțarea la supraveghetorii necesari, în cazul salarizării în regie. Ultimele două motive relevă de ce această formă de salarizare este preferabilă pentru unitățile economice, iar primele două, de ce este mai convenabilă pentru salariați. Forma de salarizare în acord este adesea și contestată: goana după executarea cât mai multor piese și operații etc. poate avea loc în detrimentul calității; împinge salariatul spre oboseală tot mai mare; în diferite industrii unde diviziunea muncii este împinsă foarte departe, lista operațiilor executate în acord este lungă, complicată și variabilă atât în funcție de prețul de vânzare al pieselor cât și de îmbunătățirea tehnicilor și tehnologiilor de fabricație ceea ce face foarte dificilă stabilirea unor tarife care asigură un salariu egal la efort egal.
În funcție de condițiile concrete de organizare a muncii din fiecare unitate economică și de modul cum se realizează stimularea în muncă, acordul este: individual, colectiv (pe echipe) și global (pe uzină, fabrică, etc.). După tariful aplicat pentru o operație, o activitate sau un produs, această salarizare se poate realiza în acord simplu, progresiv sau regresiv, după interesul unităților economice, ramurilor sau economiei naționale de a realiza un volum de produse într-o perioadă mai scurtă de timp. Se aplică în domenii cu activități, operații etc. relativ omogene.
Retribuirea pe bază de remiză sau cote procentuale și pe bază de norme de muncă sunt, în esență, variante de salarizare în acord.
Salarizarea mixtă – constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe unitatea de timp, de regulă, pe o zi de muncă, ce se acordă în funcție de îndeplinirea unor condiții tehnice, tehnologice, de organizare etc. fiecare condiție având un tarif, după importanța pe care o prezintă pentru volumul și calitatea producției, astfel încât mărimea salariului devine variabilă ca în cazul salarizării în acord. Salariul pe o zi, fixat de firmă, este ridicat și poate fi obținut numai în mod excepțional, de salariații cu aptitudinii deosebite, în stare să îndeplinească toate condițiile puse. Pentru marea masă a salariaților nivelul acestuia reprezintă permanent, o incitație la muncă. Respectarea sau nerespectarea condițiilor puse pentru obținerea salariului respectiv este urmărită, pentru fiecare salariat în parte, după volumul și calitatea pieselor, operațiilor, activităților etc. realizate sau este înregistrată pe film activitatea la locul de muncă și apoi pe calculator, se determină nivelul salariului. Salariul variază, de regulă, în jos de la nivelul maxim spre deosebire de salarizarea în acord unde variază în sus. Această formă de salarizare este foarte răspândită în industria construcțiilor de mașini.
Aplicarea diferitelor forme de salarizare, oricât de perfecționate ar fi ele, este de multe ori contestată atât de salariați cât și de întreprinderi sau chiar de societate. În acest sens, s-au conturat câteva direcții de acțiune pentru îmbunătățirea formelor de salarizare, care-și fac loc tot mai mult și în reglementările ce se adoptă în diferite țări: corectarea, participarea, socializarea.
Corectarea privește toate formele de salarizare și îmbracă aspecte bine delimitate: 1) creșterea siguranței posesorului forței de muncă prin menținerea salariului peste un minim vital sau decent; 2) adaptarea rapidă a salariului la dinamica prețurilor și la inflație prin aplicarea unor scări mobile (indexarea salariilor) care constă într-o mișcare compensatorie a salariului, față de prețuri și inflație. 3) atenuarea disparităților dintre salariile din sectorul de stat (public), cooperatist, privat și mixt la muncă egală; 4) acordarea de sporuri sau prime pentru condiții de muncă mai dificile, responsabilități în domeniul conducerii, aport deosebit la cantitatea și calitatea activității realizate, la economia de muncă și materii prime, materiale etc.
Participarea privește admiterea salariaților la repartizarea (împărțirea) beneficiilor obținute de unitatea în care ei își desfășoară activitatea. Este o revendicare de peste un secol. Salariații doresc astfel să-și asigure o salarizare mai echitabilă, iar întreprinderile (și societatea) își pun în ea speranța atenuării contradicțiilor dintre interesele lor și ale salariaților (dintre interesele de grup și personale). Practicile de participare realizate în diferite țări, în general, nu au dat rezultatele așteptate.
Participarea se poate organiza în trei forme: 1) directă la beneficii (cotă-parte din beneficii, un supliment mai mult sau mai puțin substanțial la salariu, diferit pe meserii, cantitatea și calitatea muncii depuse) potrivit unei anumite scări; 2) prin intermediul acțiunilor cumpărate de salariați la întreprinderea la care lucrează sau al acțiunilor primite de la întreprindere în contul beneficiului și chiar gratuit; 3) salariul proporțional care constituie un procent constant din cifra de afaceri (volumul rezultatelor), distribuită tuturor salariaților, dar asigurată din beneficiu. Fiind vorba de o cotă procentuală, suma absolută se modifică odată cu creșterea sau scăderea activității întreprinderii sau (și) prețurilor.
Participarea trebuie să fie colectivă (a tuturor salariaților); beneficiile se repartizează fiecărui salariat după diferite criterii stabilite pe baza situației concrete existentă în fiecare unitate sau țară.
Socializarea constă în asigurarea unui surplus la salariu (peste remunerarea pentru munca depusă de fiecare) ca o creanță asupra comunității sociale în ansamblul său.
Socializarea se aplică numai unor grupuri de salariați aflați în situații mai grele, care nu pot face față numai cu salariul încasat pentru munca depusă. Aceasta se realizează sub două forme – salariul familial și salariul social. Desigur, cele două forme nu există în toate țările și nici aportul lor la ceea ce privește un salariat nu este același. În unele cazuri, socializarea rămâne numai o dorință neexistând practici în acest sens. Salariul familial se constituie sub forma alocațiilor pentru copii, nașteri etc. Salariul social a fost analizat mai înainte.
2.3. Mărimea salariului
Este o problemă ce preocupă teoria și practica, pe salariați și întreprinderi, întreaga societate. Unul din cele mai importante aspecte ale problemei, privește posibilitatea determinării riguroase a mărimii salariului. După unii autori, mărimea salariului este determinată de nivelul și dinamica productivității. Liberalismul economic a considerat că în acest sens trebuie să se recurgă la productivitatea marginală. Pentru socialiști, mărimea salariului este un element fundamental care trebuie fixat a priori la nivelul care asigură cele mai bune condiții de viață. Mulți autori de diferite orientări teoretice între care și Keynes consideră că mărimea salariului este determinată de raportul dintre cererea și oferta forței de muncă. Marxismul abordează această mărime ca o rezultantă a acțiunii mai multor factori: valoarea forței de muncă, corelația cerere-ofertă de forță de muncă, productivitatea muncii; nivelul prețurilor, raportul de forțe dintre salariați și patroni sau unități economice și societate.
În mod obiectiv, mărimea salariului are două limite între care, teoretic, poate să oscileze: 1) minimă – și aceasta este reprezentată de costul forței de muncă și
2) maximă – reprezentată de întregul venit național creat pe baza productivității existente în momentul depunerii muncii. Nivelul concret al salariului se situează între aceste limite, fiind stabilit în funcție de prețuri, cererea și oferta de forță de muncă, raportul dintre diferitele interese (personale, de grup și generale) etc. Aceasta este situația în general, la scară socială, de ramură sau întreprindere.
Pentru stabilirea mărimii salariului unui angajat, mai trebuie luată în considerație însă și existența a două tendințe contradictorii în comportarea sa. Ele se formează pornind de la interesele personale și sunt surprinse cu ajutorul conceptelor: efect de substituire și efect de venit. Interesul de a avea un venit cât mai mare îl determină pe salariat să depună muncă suplimentară (printr-un program prelungit, mai intens sau pe amândouă căile) care se realizează pe seama, timpului liber sau intensității normale a muncii ce permit refacerea corespunzătoare a forței de muncă. Acesta reprezintă efectul de substituire. Când salariul atinge o mărime care permite posesorului forței de muncă să aibă condiții de viață apropiate de aspirațiile sale, el renunță la munca suplimentară, iar uneori chiar și la o parte din munca prevăzută de un program normal în favoarea timpului liber. Acesta este efectul de venit. Efectul de substituire imprimă salariului o tendință de creștere, în timp ce efectul de venit o tendință de stagnare sau limitare. De aici concluzia că mărimea concretă a salariului trebuie determinată astfel încât să nu genereze suficiență, ci cointeresare.
Mărimea salariului diferă pe țări, ramuri de activitate, zone economice și pe întreprinderi.
Într-o economie de piață unde unitățile economice au autonomie deplină, această diferențiere are o mare deschidere pentru că factorii care determină mărimea salariului sunt foarte diferiți; politica salariilor diferă, de asemenea, de la o firmă la alta. Cu toate acestea, există și tendința de apropiere sau de egalizare a mărimii salariilor din diferite domenii și întreprinderi. În alte economii, mai mult sau mai puțin planificate centralizat, deși factorii care determină mărimea salariului rămân diferiți, salariul ca atare se stabilește pe baza unor metodologii unice sau comune diferitelor domenii, diferențierea între minim-maxim și pe domenii fiind dirijată în funcție de politica generală în domeniul salariilor și de rezultatele obținute.
Mărimea salariului este supusă permanent unor procese obiective contradictorii de diferențiere și de apropiere-egalizare. Din punctul de vedere al posesorului forței de muncă, diferențele au la bază mai întâi calitățile extrem de diferite, de la individ la individ, ale forței de muncă la care se adaugă: caracterul muncii – grea sau ușoară, de zi sau de noapte, mediu toxic sau nu etc. –, productivitatea muncii. Diferențele determinate de caracterul și însemnătatea muncii au rolul de a pune de acord munca depusă cu mărimea salariului. De aceea la o muncă egală depusă în aceleași condiții este firesc să se obțină un salariu egal. Această egalizare nu este contestată nici de salariați și nici de beneficiarii forței de muncă.
Diferențele izvorâte din calitățile diferite, de la un individ la altul, ale forței de muncă nu se pot egaliza. În condițiile aceleiași calificări, aceste diferențe se restrâng, dar nu dispar, determinând o anumită apropiere între mărimea salariilor. Eventuala egalizare a salariilor în această bandă se lovește însă atât de opoziția salariaților cât și de a celor ce utilizează forța de muncă.
În ceea ce privește egalizarea salariilor în funcție de eficiența muncii depuse, se realizează numai dacă la o muncă egală corespunde și o eficiență egală. Altfel, aceasta este contestată când de salariați când de cei ce utilizează forța de muncă. În concluzie, o egalizare între salariile încasate de posesorii forței de muncă este posibilă când la o muncă egală depusă în condiții similare se obține o eficiență egală.
Existența unor diferențe în mărimea salariului încasat de posesorii forței de muncă în funcție de deosebirile reale dintre munci, dintre condițiile și productivitatea muncii, precum și dintre calitățile forței de muncă este deci obiectivă; ea are și un caracter stimulativ pentru pregătirea angajaților și participarea lor la muncă. Totodată, aceasta este în concordanță cu interesele celor ce utilizează forța de muncă de a angaja pe lucrătorul cu eficiența (productivitatea) cea mai mare.
Un rol foarte important în fixarea mărimii salariului revine și raporturilor care se stabilesc între posesorii factorilor de producție – între posesorii mijloacelor de producție, ai forței de muncă și alți factori – în legătură cu împărțirea rezultatelor obținute din activitățile realizate. Desigur, partea ce revine fiecărui factor este rezultatul unui paralelogram care se formează din combinarea aportului și forței factorilor. Partea fiecăruia nu este neapărat proporțională cu aportul și forța sa, dar nici nu se poate rupe de acestea. Împărțirea este, totodată, expresia unor contradicții între posesorii factorilor de producție. Cu cât unul își însușește mai mult (indiferent pe ce cale), partea celorlalți se micșorează. În acest context, dacă partea ce revine salariaților (salariul) crește, partea celorlalți, a întreprinzătorului, bancherului și proprietarului de pământ se micșorează și invers.
2.4. Dinamica salariului
Salariul este o mărime dinamică și variază pe țări, domenii și întreprinderi.
Considerată pe termen lung, această dinamică este ondulatorie cu tendința generală de creștere. Pe termen mai scurt mărimea salariului poate să crească, să scadă sau să stagneze (înregistrând totuși mișcări nesemnificative în sus și în jos). Dată fiind natura factorilor care determină dinamica salariului, în analiza acesteia se impune în mod deosebit termenul lung, fără a exclude însă, atunci când este nevoie, termenul scurt.
Dinamica salariului cade, în primul rând sub incidența costului sau valorii forței de muncă, a cheltuielilor pentru producerea și neproducerea acesteia ca urmare a eforturilor tot mai mari pentru instruire și calificare, transport, hrană, îmbrăcăminte, locuință odihnă etc. Schimbarea sumei acestor elemente în sus sau în jos, însă pe termen lung în sus, se traduce, mai devreme sau mai târziu, într-o mișcare similară, dar nu întotdeauna de aceleași dimensiuni, a mărimii salariului. Întârzierea schimbării salariului față de creșterea cheltuielilor pentru producerea și reproducerea forței de muncă, precum și creșterea mai mică a salariului decât a acestor cheltuieli atrage nemulțumirile salariaților și declanșează sau amplifică mișcările lor revendicative.
Un alt factor care acționează asupra dinamicii salariului este productivitatea muncii. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât posesorii forței de muncă-factor de producție se consideră îndreptățiți să primească un salariu mărit. Altfel, se pune în mișcare mecanismul revendicărilor muncitorești. Trebuie însă menționat că o eventuală scădere a productivității chiar și pe termen ceva mai lung este însoțită rareori de o scădere a salariului, pentru că întâmpină o rezistență deosebită din partea salariaților pentru a o contracara.
În economiile planificate centralizat corelația dintre dinamica salariului și a productivității este exprimată sub forma cerinței de creștere mai rapidă a productivității decât a salariului mediu la scara economiei naționale cu diferențieri pe ramuri. În economiile de piață această corelație dispare. Competiția (concurența) dintre unitățile economice deplin autonome generează însă cerința ca fiecare să realizeze o eficiență (profit sau beneficiu) cât mai mare. În aceste condiții, întreprinderile urmăresc să-și însușească din roadele creșterii productivității muncii o parte proporțională cel puțin egală cu cea dinainte. Salariații au și ei aceeași pretenție și, ca urmare, împărțirea rezultatelor creșterii productivității muncii formează obiect de dispută între posesorii factorilor de producție.
Raportul dintre cerere și oferta față de forță de muncă este un alt factor care acționează asupra dinamicii salariului. În această analiză trebuie să ținem seama de două aspecte: a) pe termen scurt cererea de forță de muncă (volumul total de muncă necesar) este invariabilă; b) oferta de forță de muncă în ansamblul său se formează în decursul unui timp îndelungat necesar pentru creșterea și instruirea fiecărei generații. De aceea, incidența raportului cerere-ofertă de forță de muncă asupra dinamicii salariilor trebuie privită mai ales pe termen lung.
De asemenea, trebuie luate în considerare, întotdeauna, particularitățile ofertei de forță de muncă:
a) posesorii forței de muncă au o mobilitate relativ redusă; oamenii nu se deplasează dintr-o localitate în alta, dintr-o țară în alta și de la o muncă la alta cu ușurință, ci sunt atașați mediului economico-social din care provin chiar dacă, au avantaje economice mai reduse. Oferta depinde de vârstă, sex, starea sănătății etc. aspecte care nu se pot traduce simplu și direct în mărimea salariului;
b) mărimea salariului nu este singura considerație în funcție de care decide posesorul forței de muncă să se angajeze. Vânzătorul oricărei alte mărfi sau oricărui alt serviciu nu-și pune probleme cu privire la destinația mărfii sau serviciului său. Posesorul forței de muncă nu se preocupă numai de mărimea salariului, ci și de condițiile de muncă, de mediul în care aceasta se va desfășura etc.;
c) oferta de forță de muncă este eminamente perisabilă. Forța de muncă nu se poate conserva pentru a profita de o eventuală creștere a salariului în viitor. Desigur, un salariat poate să nu lucreze o zi sau pot să nu lucreze cei aflați în grevă, dar bunurile care se puteau obține într-o zi nelucrată sunt definitiv pierdute pentru societate. Totodată, oferta de forță de muncă are un caracter destul de rigid; cel ce face oferta trebuie să trăiască și de aceea este nevoit să accepte uneori un salariu mai mic;
d) generațiile de tineri nu sunt crescute de părinții lor ca niște mărfuri sau pentru a-și vinde serviciile ca salariați. Ca urmare producerea și reproducerea forței de muncă și odată cu acestea oferta ei nu se realizează în exclusivitate pe principiile economiei de piață, ci se supune, deopotrivă, legilor demografiei. Oferta de forță de muncă evoluează deci în procesul unor interacțiuni complexe în cadrul căruia se remarcă cele dintre economie și demografie.
În analiza cererii și ofertei de forță de muncă trebuie, de asemenea, avut în vedere că cele două elemente nu sunt omogene; atât cererea cât și oferta sunt compuse din segmente, grupuri, multe dintre ele neconcurențiale sau în mică măsură concurențiale, pentru că forța de muncă din grupurile respective nu este reciproc substituibilă. Lipsa de informare asupra ofertei locurilor de muncă (pe localități, zone, unități economice, calificarea solicitată etc.) și asupra posibilităților personale de a ocupa un astfel de loc acționează, de asemenea, asupra raportului dintre cererea și oferta de forță de muncă care, la rândul său, influențează dinamica salariului.
Incidența raportului dintre cererea și oferta de forță de muncă asupra dinamicii salariului este abordată în mod diferit în economia de piață și în cea planificată centralizat. Pentru cea dintâi, problema este studiată prin analogie cu alte mărfuri sau servicii, susținându-se de o manieră generală că o creștere a cererii pe ansamblu ori pe anumite segmente atrage creșterea generală a salariului sau numai pentru segmentul mai căutat. Și invers, dacă oferta este mai mare, salariul scade. Acest mecanism este încadrat, de regulă, de către teorie sau practică, în tipul de piață imperfectă și într-o anumită variantă a sa. Cu toate că există unele similitudini între forța de muncă și oricare altă marfă o asemenea analogie nu trebuie absolutizată întrucât raportul cerere-ofertă de forță de muncă nu are, după cum s-a arătat, numai o determinare economică, ci și una demografică sau de altă natură.
Pentru economiile planificate centralizat, s-a susținut că problema nici nu ar trebui pusă, întrucât forța de muncă nu ar mai fi marfă. Cu toate acestea, există cerere și ofertă de forță de muncă, iar corelația dintre ele își pune amprenta asupra dinamicii salariului într-o formă specifică, indirectă, prin intermediul importanței ce se acordă diferitelor munci care sunt remunerate cu un salariu mai mare sau mai mic. Dacă oferta de forță de muncă de un anumit gen este insuficientă față de cererea existentă, munca respectivă devine mai importantă și salariul pentru depunerea ei va crește și invers.
În aproape toate țările lumii, evoluția raportului dintre cererea și oferta de forță de muncă în ultimul deceniu se caracterizează prin rămânerea în urmă a cererii. Pe planul salariului, aceasta se traduce printr-o tendință de încetinire a creșterii, stagnare și chiar regres nu atât sub formă directă, prin scăderea efectivă a salariului nominal, cât indirect, prin scăderea salariului real. Față de numărul mare de șomeri existent în țările dezvoltate, în relația dintre cererea și oferta de forță de muncă, pe de o parte și dinamica salariului, pe de altă parte, problema cea mai acută care se pune este de a realiza o astfel de evoluție a acestei relații, încât să se determine o scădere a șomajului și deci o creștere a cererii de forță de muncă. O soluție în acest sens a fost formulată de M. L. Weitzman* care propune să se treacă de la regimul salariilor fixe la cel al salariilor dependente de beneficiu. Dacă salariile se mențin fixe (nu scad) fluctuațiile cererii de forță de muncă în perioada de criză când numărul celor ocupați scade vor determina o creștere substanțială a șomajului. În cel de-al doilea caz, scăderea cererii de forță de muncă va avea ca urmare fluctuații (scăderi) ale salariilor și ale prețurilor, dar nu și a numărului locurilor de muncă.
În regimul salariilor dependente de beneficiu, întreprinderea trece de la un salariu fix la o remunerare în care posesorii forței de muncă încasează un salariu de bază mult mai mic la care se adaugă partea care le revine din beneficiu. Întreprinderea cu o astfel de salarizare poate angaja lucrători până când produsul marginal (valoarea nou creată în medie de fiecare salariat) va fi egal cu salariul de bază. Deci ea va continua să facă angajări atât timp cât valoarea nou creată (în medie de fiecare angajat) este superioară salariului de bază. Pe măsură ce valoarea nou creată se apropie de salariul de bază, scade partea din beneficiu care se adaugă la salariu, dar întreprinderea poate continua să angajeze forță de muncă până la pragul amintit. Rezultă că, sporirea numărului de lucrători se realizează în general, pe seama diminuării salariului până la nivelul celui de bază. Pornind de la consecințele pe care această remunerare le-ar putea avea asupra dimensiunilor șomajului s-a încurajat aplicarea sa în Franța, Statele Unite, Anglia și Suedia.
Asupra dinamicii salariilor – acționează și dinamica prețurilor. Această legătură privește atât salariul nominal cât și cel real. La o creștere a prețurilor generată de inflație sau de orice altă cauză, salariații acționează pentru creșterea remunerării. Aceasta se poate face într-un sistem organizat care funcționează prin indexare permanentă după unul sau mai multe criterii sau are loc numai în urma inițierii unor acțiuni revendicative ale salariaților.
Dinamica salariului este influențată de numeroși alți factori mai ales cu caracter indirect, cum sunt: gradul de organizare în sindicate și capacitatea sindicatelor de a obține câștig de cauză pentru revendicările salariaților, capacitatea salariaților de a se organiza și de a dialoga cu unitatea economică sau (și) cu organele specializate ale statului cu prilejul desfășurării acordurilor colective; migrația internațională a forței de muncă, legislația cu privire la mișcarea sindicală și revendicativă din fiecare țară etc.
3. C A P I T O L U L
ALTE FORME ALE VENITURILOR
Pentru a înțelege mai bine substanța și rolul salariului în economia de piață prezentăm prin comparație și celelalte forme ale veniturilor : profitul, dobânda și renta.
3.1. Profitul
Teoretic și practic profitul este un concept căruia i se atribuie semnificații foarte diferite, deseori, contradictorii. Termenul ca atare este de origine latină. Vine de la verbul proficere care înseamnă a progresa, a da rezultate și care, treptat, a dobândit semnificația de a da sau a aduce profit. Cea mai mare parte a explicațiilor moderne date profitului converg spre ideea că el reprezintă o formă concretă de venit în societățile cu economie de piață, prin care se remunerează un factor de producție – întreprinderea participantă la realizarea activităților în care se creează venit național (sau valoare nouă).
Pentru înțelegerea condițiilor formării profitului este necesară, mai întâi, clarificarea unor aspecte teoretice și practice referitoare la factorii de producție.
În limba latină factor este cel ce face (acționează), depune o anumită activitate. Transpus în domeniul economic, termenul desemnează un agent care concură (ia parte) la realizarea unui rezultat economic. Factorii de producție sunt deci diferiți agenți economici care se combină pentru a produce bunuri și servicii*.
Studiile asupra factorilor de producție arată că numărul și conținutul acestora s-au modificat în timp. La începuturile dezvoltării societății, se consideră că au existat doi factori inițiali sau originari-munca și pământul sau natura (ansamblul de resurse din mediul natural) prin unirea cărora se asigura producția. Mai târziu este menționată prezența unui mare factor de producție, derivat din primii doi, și anume, capitalul.
Acesta este format din „totalitatea bunurilor produse de om, care nu sunt consumate direct de el, ci sunt utilizate într-o activitate de producție ulterioară, care permite creșterea produsului în proporții, adesea, considerabile**. Afirmarea capitalului ca factor de producție este legat de perioada în care mijloacele de producție au dobândit o importanță deosebită pentru dezvoltarea societății.
Economiștii capitalismului clasic explică funcționarea acestei societăți pornind de la cei trei factori de producție – munca, pământul (natura) și capitalul, posesorii (proprietarii) lor împărțindu-și valoarea nou creată și recunoscută ca atare prin preț. În acest context, posesorii muncii își însușesc salariul, cei ai capitalului – profitul și cei ai pământului – renta. Dacă avem în vedere conținutul capitalului, ce reprezintă acesta, rezultă că profitul este însușit pentru aportul de mijloace de producție la desfășurarea unei activități.
Mijloacele de producție reprezintă, de fapt, un capital care participă la producție, un capital în funcțiune, activ sau real din orice întreprindere. De aceea „capitalul se identifică cu întreprinderea”, iar posesorul său își însușește profitul.
Desigur, mijloacele de producție respective sunt cumpărate pe bani. Proprietarii banilor folosiți în acest scop devin proprietarii mijloacelor de producție și ai întreprinderii în care ele funcționează. o întreprindere este proprietatea unei persoane fizice sau juridice numai pentru că a fost proprietara sumei cu care s-au cumpărat mijloacele de producție. Întrucât cele două forme ale proprietății sunt echivalente și banii se pot transforma, practic, oricând în mijloace de producție ce permit proprietarului să-și însușească profit, s-a ajuns ca termenul de capital să se extindă și să se fixeze ca noțiune economică și pentru o sumă de bani. Așa se explică de ce în exprimarea uzuală orice sumă de bani reprezintă un capital.
Dacă rămâne sub formă de bani, capitalul este inactiv, nu aduce proprietarului său profit. Prin urmare, însușirea profitului implică o schimbare a capitalului din inactiv în activ care la prima vedere, pare numai de formă, dar în realitate este și de conținut.
Înțelegerea acestei deosebiri de conținut s-a reflectat pe plan teoretic prin renunțarea la identificarea capitalului cu întreprinderea, teză care a dominat în economia politică pentru o bună perioadă de timp și a determinat un conținut ambiguu conceptului de profit*. În acest sens, un rol important a mai avut afirmarea întreprinderii ca verigă hotărâtoare cu largă autonomie (independență) în desfășurarea producției, precum și creșterea fără precedent a volumului sumelor disponibile ca premisă pentru orice activitate economică și, în primul rând, pentru cea de producție a bunurilor și serviciilor.
S-a impus astfel, teoretic și practic, concluzia că întreprinderea însăși este un factor de producție. La cei trei factori tradiționali – pământul, capitalul și munca – „se adaugă întreprinderea sau organizația care este al patrulea factor”**. Substratul natural – material, substanța întreprinderii ca agent economic o reprezintă mijloacele de producție; pentru participarea sa la producție primește un venit sub forma profitului.
Dacă mijloacele de producție sunt substratul natural – material al întreprinderii și aceasta este factor de producție, din explicația dată capitalului rămâne ideea că un capital este suma echivalentă cu valoarea mijloacelor de producție folosită în întreprindere sau sumele folosite pentru cumpărarea mijloacelor materiale și alte cheltuieli necesare producției. Aceasta este, de altfel, contribuția capitalului ca factor de producție și pentru că, proprietarul său pretinde un venit, o parte din valoarea nou creată.
Sumele respective pot fi folosite în scopul producției de proprietarul lor sau de alte persoane, fizice sau juridice, care le împrumută. Și într-un caz și în altul se păstrează deci rolul capitalului ca factor de producție.
Cel ce folosește un capital împrumutat ca factor de producție, plătește pentru aceasta,, proprietarului său, dobândă. În cazul că proprietarul însuși folosește capitalul cu aceeași destinație, el devine și proprietar al mijloacelor de producție, deci al întreprinderii care este un alt factor de producție. Tot ceea ce își însușește acest proprietar se numește în mod curent profit, dar situația este mai complexă***. O parte din venitul său se formează pe seama întreprinderii ca factor de producție și constituie cu adevărat profit; o altă parte echivalentă cu dobânda care ar trebui plătită dacă nu s-ar folosi capital propriu, ci împrumutat – se formează pe seama capitalului ca factor de producție și nu este corect să se numească tot profit. Pentru că se cuvine capitalului (propriu) și este echivalentă dobânda, considerăm că ar fi mai bine să se numească dobândă sau echivalent al dobânzii*. În felul acesta s-ar ajunge la folosirea unui singur termen pentru venitul acordat capitalului – propriu și împrumutat – utilizat ca factor de producție.
În optica unor cercetători, factorii de producție continuă să se diversifice, celor existenți mai adăugându-li-se, în ultimele decenii, progresul tehnic a cărei influență este tot mai mare. Firește și pentru acest factor de producție trebuie să existe un venit dar cu privire la formarea și denumirea sa sunt încă multe aspecte neclare și controversate.
În analiza economică modernă se manifestă însă și o tendință inversă, de reducere a numărului de factori de producție. S-a ajuns astfel să se rețină numai existența a doi factori esențiali – munca și capitalul – fiecăruia revenindu-i un venit corespunzător – salariul și profitul ceea ce șterge deosebirile dintre mai multe forme de venit și provoacă numeroase confuzii**.
Existența mai multor puncte de vedere cu privire la factorii de producție și veniturile însușite de posesorii acestora, face necesară o opțiune pentru unul anume, în funcția de care să continuăm analiza științifică. În acest sens, considerăm că se impune atenției existența a patru factori de producție – munca, pământul (natura), întreprinderea, capitalul – și a patru forme de venit – salariu, renta, profitul și dobânda.
În factorii de producție am inclus întreprinderea pentru că are o existență autonomă, bine conturată și de mare însemnătate pentru valorificarea celorlalți factori. Nu am reținut progresul tehnic, în special pentru că acționează prin intermediul celorlalți factori. Pentru a ajunge la această opțiune sa ținut seama, totodată, de rolul factorului capital (sau fonduri) ca premisă pentru desfășurarea oricărei producții, precum și de faptul că întreprinderile românești își însușesc venitul sub formă de profit sau beneficiu.
În accepțiunea cea mai largă, profitul – care este cunoscut și sub numele de beneficiu – reprezintă câștigul, avantajul realizat sub formă bănească dintr-o acțiune, operație sau exercitarea unei activități. Cele mai multe concepții consideră profitul ca venit al unității economice (întreprinderii) ce i se cuvine acesteia ca remunerare a funcțiilor pe care le îndeplinește în procesul de producție.
Inițiatorul și organizatorul activităților (întreprinzătorul) din unitățile caracterizate printr-o largă autonomie, specifică economiei de piață, poate fi sau nu și proprietarul fondurilor (capitalurilor) folosite. În caz că este proprietar, din câștigul total sau brut, se scade o parte care corespunde unui salariu ce s-ar cuveni întreprinzătorului în cauză pentru munca de conducere; cealaltă parte este considerată dobânda pentru capitalul adus. Ceea ce rămâne este profitul propriu-zis sau pur, căruia îi vom spune în continuare profit. Dacă întreprinzătorul nu este și proprietarul fondurilor (capitalului), din câștigul total sau brut se va separa o parte corespunzătoare a salariului său, iar dobânda pentru capital se va plăti celui care l-a creditat, ajungându-se de fapt la același rezultat. Profitul este deci câștigul sau surplusul care nu-și găsește rațiunea de a fi în nici unul din ceilalți factori de producție – muncă, fonduri (capital), pământ (natură) etc. El revine întreprinderii. Ca urmare, proprietarul acesteia devine în realitate și beneficiarul profitului. Titularii de profit sunt deținătorii de exploatări agricole și industriale, de unități comerciale, liberi profesioniști etc.
Profitul ca venit al unității economice se determină prin diferența dintre prețul de vânzare și cost. Dacă prețul de vânzare este egal cu costul mărfii nu se obține profit, iar dacă este mai mic se realizează pierderi. Profitul este format din profit obișnuit sau ordinar, iar în unele cazuri și din profit de monopol. Profitul obișnuit sau ordinar este cel însușit de fiecare unitate economică. Lipsa acestuia face imposibilă existența în continuare a unității respective. Profitul obișnuit sau ordinar al unității economice formează venitul său normal.
Unele unități economice își mai însușesc și profit de monopol sub forma unui venit suplimentar (supra profit), peste cel ordinar. Monopolul este o situație proprie numai unor unități economice care dispun de condiții naturale sau economice pe care celelalte unități nu le au și de care se folosesc pentru a obține supra profit. Asemenea condiții sunt:
a) poziția (distanța) față de piață de aprovizionare și (sau) desfacere; unitățile economice mai apropiate de aceste piețe vor avea costuri de transport mai mici, iar dacă prețul de vânzare este dat vor obține profituri mai mari ca celelalte; această situație decurge din condițiile naturale, dar se modifică în timp sub incidența dezvoltării transporturilor, creșterii și decăderii unor centre economice și sociale.
b) utilizarea unor realizări tehnice de excepție care permit, fie reducerea costurilor cu același efect ca în cazul a), fie fabricarea în exclusivitate a unui produs pentru care se practică un preț de vânzare mai mare ce conduce la creșterea profitului; odată cu generalizarea realizărilor tehnice respective acest monopol dispare, dar poate să reapară cu noile realizări; acest venit de monopol este obținut, de regulă, pentru o perioadă limitată și este foarte accesibil marilor firme moderne cu resurse bănești mari destinate cercetării științifice și promovării progresului tehnic;
c) concentrarea unei părți atât de mari dintr-o activitate într-o unitate economică sau în câteva, astfel încât se pot stabili prețuri scăzute la cumpărare și ridicate la vânzare sau alte practici care le asigură profituri mai mari ca celorlalte unități; monopoluri de acest gen există în cele mai dezvoltate țări occidentale, dar și în unele mai puțin dezvoltate; în multe țări dezvoltate formarea unor asemenea monopoluri este împiedicată, sub anumite aspecte, de adoptarea unor legi antitrust, care însă în practică sunt, adesea eludate; concentrarea producției de un anumit fel în centralele industriale din România reprezintă și ea un monopol similar; monopolurile astfel constituite au viață mai lungă și se înlătură cu greu în orice sistem economic.
O unitate economică poate să-și însușească una sau toate cele trei forme ale profitului de monopol. Unitățile care obțin profit de monopol îl obțin și pe cel ordinar; reciproca nu-i valabilă.
Profitul este partea din valoarea nou creată în societate și recunoscută prin vânzarea mărfurilor sau serviciilor, ce rămân la dispoziția întreprinderii. Acesta este impozabil conform legilor din fiecare țară. Întreprinderea poate dispune de el numai după plata impozitului respectiv*.
Profitul sau beneficiul sintetizează rezultatele activității oricărei unități economice; orice inițiativă sau acțiune cade sub incidența sa directă. Unitățile economice îl urmăresc sistematic. El constituie motivația obiectivă a întreprinzătorilor și proprietarilor unităților economice. Situația economică și socială a acestora este condiționată de mărimea și dinamica profitului. Maximizarea profitului sau beneficiului este funcția scop la nivelul unităților economice, criteriul major al eficienței lor, fără realizarea căruia și-ar înceta activitatea. J. K. Galbraith arată că „Motivația producăto-rului este perspectiva profitului, pe care caută într-o perioadă nespecificată de timp să-l maximizeze”, adăugând că aceasta „se admite în mod implicit și numai ocazional în mod explicit*”. Ținând cont de toate acestea, în practică și în teorie s-a impus ideea că profitul este dovada utilității unei activități sau unități economice, iar mărimea lui – măsura acestei utilități.
În general, economiștii sunt de acord că profitul îndeplinește mai multe funcții: a) stimulează inițiativa și acceptarea riscului din partea celor care-l urmăresc drept scop al activității lor; b) incită sporirea eforturilor productive; c) cultivă spiritul de economie.
Vis-a-vis de profit există încă și alte păreri. În acest sens, Paul Samuelson spune: „Mulți oameni consideră profiturile ca reprezentând un surplus din punct de vedere economic inutil și nejustificat, însușit de factorii de producție”. Asemenea păreri sunt alimentate de inegalitățile care se formează în timp între diferite grupuri sociale pe baza veniturilor asigurate din profit, întrucât profiturile mari și foarte mari coexistă cu cele mici sau chiar cu pierderile. Ele se afirmă mai puternic cu prilejul campaniilor electorale, al dezbaterii legilor de modificare a impozitelor și desfășurării unor acțiuni revendicative de creștere a salariilor**.
Modul în care este recepționat de oameni categoria economică de profit sau beneficiu depinde, desigur, și de explicațiile date cu privire la natura sa și sintetizate în diferite concepții. Primele încercări de a explica profitul constă în reducerea acestuia la una din formele de venituri existente până atunci – îndeosebi dobânda. J. B. Say îl vede ca un salariu pentru un anumit fel de muncă de conducere și coordonare, iar J. Stuart Mile – și ca dobândă. Numeroși autori anglo-saxoni (Hahn, Fellner, A. Marshall) au dezvoltate explicația profitului ca recompensă pentru incertitudinile tehnice și economice la care se expun întreprinzătorii și proprietarii până ajung să și-l însușească. Alfred Marschall avansează o explicație sociologică: profitul este rezultatul acțiunii de forță sau putere pe care întreprinzătorul sau proprietarul unității economice o duce pe piețele de mărfuri și de factori de producție pentru a crea situații care să-i permită însușirea profitului. Mai recent, P. Samuelson și H. Guitton consideră că profitul este în cea mai mare parte rentă și stimulent la acțiune, la producție.
Alți autori, explică profitul sau beneficiul ca rezultat al exploatării, furnizorilor – prin prețuri scăzute, al cumpărătorilor – prin prețuri ridicate, al salariaților – prin spoliere individuală sau colectivă. Între aceste concepții, marxismul relevă că profitul este un surplus, valoare nou creată și recunoscută ca stare de societate, dar care nu se cuvine (proprietarului) unității economice, ci celor ce au contribuit la crearea sa. În această viziune profitul este o categorie economică aparținând în exclusivitate capitalistului; criticii săi îi impută în mod deosebit caracterul unilateral – întrucât nu ține seama de rolul complex și funcțiile profitului în societate. În economiile planificate centralizat, profitului îi corespunde beneficiul unităților economice care are în esență aceeași sursă, numai că ar reveni celor ce l-au creat. Și statul totalitar poate să utilizeze beneficiul în scopuri străine creatorilor săi, ceea ce deteriorează grav rolul lui stimulativ prin menținerea în economie a unităților și produselor fără beneficii, cu pierderi.
Profitul sau beneficiul este esențial nu numai pentru unitățile economice, ci și pentru societate deoarece pe seama acestuia se realizează acumulările, se asigură funcționarea activităților, absolut necesare societății, din care nu se obțin profit, se creează noi locuri de muncă etc.
Profitul sau beneficiarul este o mărime variabilă în timp și spațiu. Mărimea sa poate fi pusă în evidență cu ajutorul mai multor indicatori dintre care doi sunt esențiali: masa și rata profitului. Masa profitului este suma totală dobândită sub formă de profit de o unitate economică, de o ramură sau de o economie națională. Aceasta se determină cum s-a văzut – prin diferența dintre prețul de vânzare și cost. Pentru orientarea activității oricărei unități economice este foarte importantă și masa profitului pe fiecare produs. Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului și costurile făcute pentru obținerea acesteia sau volumul capitalului (fondurilor utilizate). Ea relevă gradul de rentabilitate pe produs, unitate economică, ramură sau economie națională. Rata profitului este deosebit de importantă pentru orientarea structurii producției pe produse, ramuri și subramuri, fiind căutate cele care oferă o rată cât mai înaltă. La o masă egală a profitului, rata poate să difere foarte mult în raport cu mărimea capitalului sau costurilor oferind astfel informații suplimentare deciziei.
Rata profitului are o limită minimă și una maximă. Limita minimă o constituie rata profitului marginal – cea care asigură o sumă (masă) a profitului considerată suficientă de întreprinzător sau proprietar pentru a accepta continuarea activității sale. Desigur, nivelul său este deci și rezultatul opțiunii fiecărui întreprinzător sau proprietar, în funcție de circumstanțe, de psihologie etc. Mulți autori consideră că limita minimă a ratei profitului corespunde venitului pe care întreprinzătorul sau proprietarul l-ar obține dacă și-ar vinde serviciile (angajându-se ca salariat, tehnocrat în management), dacă și-ar împrumuta capitalul pe care-l are sau dacă și-ar închiria unitatea economică. Limita maximă este și ea greu de determinat. Teoretic, reprezintă acea rată a profitului la care se ajunge când volumul vânzărilor începe să scadă. Cea mai semnificativă analiză a acestor limite este pe produse și pe unități economice. Analizele globale maschează multe elemente foarte importante, inclusiv faptul că în timp ce unele produse sau unități se plasează la limita minimă pe când altele la cea maximă.
În orice moment, rata profitului diferă pe produse, unități economice, ramuri, regiuni și țări. Pentru întreprinzători și proprietarii de capitaluri disponibile cele mai atractive sunt produsele și activitățile cu o rată mai ridicată a profitului. Se poate bineînțeles, determina o rată medie a profitului (ca o medie aritmetică ponderată) dar, dată fiind marea dispersie a profiturilor și circumstanțelor în care ele au fost obținute, această medie este mai mult o abstracție fără o semnificație economică esențială.
În timp, rata profitului are o mișcare ondulatorie, deși toți agenții economici urmăresc concomitent un profit cât mai mare și stabil. În lupta pentru realizarea acestui obiectiv, capitaluri (fonduri), mai mari sau mai mici, se deplasează dintr-o activitate unde rata profitului este mai scăzută, în alta unde este mai ridicată, imprimând ratei profitului, pe termen lung, o anumită tendință de apropiere (egalizare). Această mișcare constituie, cum o numește Marx, migrația capitalului între diferite ramuri economice; în calea sa stau numeroase obstacole, cum sunt dificultatea eliberării capitalurilor antrenate în diferite activități pentru a pleca în altele, limitele capitalurilor disponibile care s-ar putea îndrepta spre activitățile cu profituri mari, monopolul tehnologic, economic și natural decare dispun anumite firme pe piață etc. care fac foarte dificilă pătrunderea noilor capitaluri în respectivele domenii. De aceea, efectul direct al migrării nu este o egalizare, dar tendința există și trebuie sesizată ca atare pentru că are influență în economie.
Atât mărimea cât și dinamica ratei profitului (sau beneficiarului) sunt influențate de numeroși factori.
Dacă pornim de la modul de calcul al ratei profitului pr = · 100 în care Pr este masa profitului, iar C – capitalul, se desprinde concluzia că aceasta sintetizează, direct sau indirect, rezultatele a tot ceea ce se întâmplă (bine sau rău) într-o unitate economică, inclusiv influența (bună sau rea) a mediului economic în care se acționează și la care trebuie să se adapteze sau să-l transforme pentru a-i fi cât mai favorabil.
Cel mai important factor este, desigur, masa profitului ca venit al întreprinderii. Între rata și masa profitului relația este direct proporțională. Masa profitului are la rândul său o condiționare complexă în care se remarcă: 1) nivelul productivității muncii care determină volumul valorii nou create, fapt ce impune unității economice să se orienteze spre acțiuni care conduc la o productivitate cât mai mare; 2) prețul de vânzare și costul, întrucât masa profitului este diferența dintre aceste două elemente; orice scădere a costurilor și creștere a prețurilor de vânzare are efecte pozitive pe planul ratei profitului; 3) volumul, structura și calitatea producției (activității) care acționează asupra masei profitului atât separat cât și în unitatea lor. Dacă celelalte două elemente rămân constante, masa profitului este direct proporțională cu volumul producției. Ceea ce produce unitatea economică constituie structura producției sale. La un volum dat al producției și la o anumită calitate a fiecărei mărfi, pentru a avea un profit cât mai mare, unitatea optează în favoarea mărfurilor care se vând mai repede, sunt mai rentabile, au costuri mai mici și prețuri de vânzare mai mari etc. Această opțiune poate să reprezinte și renunțarea la producerea unor mărfuri sau numai diminuarea volumului producției lor cu creșterea corespunzătoare a producției celor mai rentabile, precum și introducerea în producție a unor mărfuri noi.
Calitatea, condiționează mărimea masei profitului prin aceea că produsele de calitate superioară au beneficiu și preț de vânzare mai mari, se vând mai repede, de unde și interesul unității economice pentru realizarea unei calități cât mai înalte a produselor. În practică, incidențele generate de volum, structura și calitatea producției se interferează și se suprapun, ele putând fi sau nu convergente; 4) modul cum se împarte valoarea nou creată între factorii de producție. Cu cât părțile însușite sub formă de salariu, dobândă, rentă sunt mai mari cu atât este mai mică partea ce revine profitului și invers.
Un alt factor care acționează asupra mărimii profitului este viteza de rotație a fondurilor sau capitalului. În goană după profit, fondurile sau capitalul parcurg o mișcare complexă și anume:
B – M…P…M' – B'
M' – M
B' – B
B' – B
profitul sau beneficiului brut sau câștigul total din care face parte și profitul întreprinderii.
În care: B – bani (fond sau capital);
M – marfă cumpărată (bunuri de producție)
P – producție;
M' – marfă obținută în urma producției;
B' – bani încasați din vânzarea mărfii produse.
Reluarea permanentă a acestei mișcări reprezintă rotația fondurilor sau capitalului.
Timpul necesar pentru parcurgerea unei mișcări complete de la B la B' este timpul de rotație. Cu cât acest timp este destinat aprovizionării, producției și vânzării mărfurilor este mai scurt cu atât mai repede întreprinderea obține profitul. Evident, întreprinderea este interesată ca în decursul unui an să realizeze un număr de rotații cât mai mare. Volumul profitului este direct proporțional cu viteza de rotație. La un capital sau fond egal avansat, întreprinderile care realizează o viteză de rotație mai mare obțin un profit mai mare. Asupra vitezei de rotație influențează: 1) structura fondurilor (capitalului), modul cum acestea se împart pe destinații pentru forță de muncă, materii prime, materiale, mijloace de muncă etc. Fiecare dintre componente are un ciclu și un timp de rotație proprii. În general, componentele materiale ți în special mijloacele de muncă au o viteză de rotație mai mică; odată cu creșterea ponderii acestor componente, viteza de rotație are o anumită tendință, de încetinire cu efecte contrare creșterii profitului. Ca urmare, accelerarea vitezei de rotație de ansamblu nu poate fi decât rezultatul unor acțiuni complexe care trebuie să se desfășoare pe cât posibil în toate componentele deodată; 2) economisirea componentelor materiale din structura fondurilor sau capitalului și îndeosebi a mijloacelor de muncă, folosirea de înlocuitori mai ieftini, mijloace de muncă de randament mai ridicat etc., ceea ce este de natură să contracareze într-o măsură mai mare sau mai mică tendința de scădere a vitezei de rotație a capitalului și a ratei profitului rezultate din modificarea structurii capitalului.
Lupta pentru profit constituie mobilul diferitelor activități desfășurate în condițiile oricărei economii dar rezultatul ei este esențial, nu numai pentru întreprinzători sau proprietari, ci și pentru societate întrucât numai pe seama acestui surplus este posibilă dezvoltarea generală, progresul.
3.2. Dobânda
Este o altă formă de venit foarte răspândită. Pornind de la cele precizate anterior, dobânda reprezintă venitul capitalului care participă la o activitate. Beneficiarul său de fapt este proprietarul capitalului respectiv.
Legătura dintre capital și dobândă a primit, în timp, mai multe explicații. Una dintre acestea consideră dobânda ca preț sau recompensă a spiritului de economie întrucât capitalul este conceput ca parte din venitul unui agent economic necheltuit pentru consumul personal. Fără a fi neapărat corectă, această explicație surprinde influența stimulativă a dobânzii pentru constituirea de disponibilității bănești (capitaluri) pe seama veniturilor. Alte explicații susțin că dobânda este o plată a serviciilor aduce unei persoane sau unități economice de capitalul folosit, o chirie plătită pentru acesta sau un preț pentru riscul antrenării capitalului într-o activitate oarecare. Mai recent, dobânda este interpretată ca preț plătit pentru suma de bani (capitalul) folosită într-o afacere, dar care nu este însușită prin muncă. Toate aceste explicații relevă în special aspecte de suprafață care pot fi constatate „cu ochiul liber”, explicația corectă a relațiilor dintre capital și dobândă reieșind din însăși natura dobânzii.
Dobânda este o categorie economică ce oglindește relații foarte ramificate proprii tuturor sferelor activității economice. Se prezintă ca un exemplu, un surplus, ce revine sub formă de venit oricărui capital antrenat într-o activitate economică. Sursa acestuia este valoarea nou creată și recunoscută ca atare de societate. Aceasta este dobânda în sens larg. Despre ea P.A. Samuelson spune că este „prețul specific” plătit pentru orice capital care constituie „a treia mare categorie de factori de producție”. Apoi adaugă „produsul său, randamentul capitalului este definit ca dobândă anuală”*. Că dobânda este considerată o plată pentru orice capital antrenat într-o activitate economică, reiese și din modul cum este calculat profitul de foarte mulți autori ce cuprind în costul dobândă atât pentru capitalul împrumutat cât și pentru cel propriu**.
Dobânda are însă și un alt sens, restrâns – acela de excedent plătit pentru o sumă (capital) luată cu împrumut. În legătură cu aceasta toți autorii sunt de acord că „a fost și rămâne plata pentru o sumă împrumutată”***. Dacă într-o activitate, întreprinzătorul aduce și capitalul, dobânda cu care este „remunerat” capitalul și-o însușește el, iar dacă folosește capital străin, o plătește celui ce i l-a împrumutat. În practică se întâlnesc, desigur, numeroase situații când capitalul folosit într-o activitate economică este atât propriu cât și împrumutat în anumite proporții care nu rămân permanent aceleași. Dacă s-ar socoti dobânda numai pentru capitalul împrumutat nici un întreprinzător n-ar folosi în activitățile pe care le inițiază și organizează capitalul propriu pentru care n-ar primi nimic, ci numai capital împrumutat. Rezultatul ar fi că toate afacerile (activitățile) s-ar desfășura numai cu capital împrumutat, fapt care nu se confirmă de practică.
Concepția marxistă reduce dobânda la sensul său restrâns. Aceasta consideră că surplusul ce revine dintr-o activitate a unui capital al cărui proprietar este însuși întreprinzătorul reprezintă profit, iar dobânda este numai surplusul plătit pentru capitalul împrumutat.
Pentru ca dobânda cuvenită capitalului adus de întreprinzător într-o activitate îi revine acestuia și mărimea câștigului său total este afectat numai de ceea ce plătește pentru capitalul împrumutat, atât în teorie cât și în practică, există tendința mai largă de a aborda dobânda în sens restrâns. Această accepție deși o întâlnim în multe lucrări de specialitate, nu este susținută în mod consecvent, pentru că provoacă confuzii teoretice în înțelegerea ofertei și cererii de capital de împrumut, precum și în legătură cu mărimea dobânzii, așa cum vom vedea în paragraful următor.
Studiul problematicii dobânzii, la începuturile sale, privea în exclusivitate sensul restrâns, pentru că era percepută numai în cazul împrumutului de bani. Sensul larg a apărut mai târziu și este propriu societății capitaliste dezvoltate, în cadrul căreia activitățile economice s-au complicat prin combinarea tot mai multor factori de producție, fiecare dintre ei pretinzând să participe la împărțirea valorii nou create, pentru că au contribuit, direct sau indirect, la formarea ei, iar fără contribuția lor, valoarea nou creată ori n-ar fi existat, ori ar fi fost mai mică.
În fapt, istoria dobânzii în sens restrâns, arată că aceasta a fost generată, mai întâi de împrumuturi pentru consum. Dobânda pentru creditul cu destinație economică, productivă până în capitalism era un fenomen relativ rar întâlnit; el a devenit predominant în condițiile unei economii dezvoltate. De aceea, dobânda în sens restrâns cade acum, spre deosebire de trecut, în special sub incidența creditului acordat în scopuri economice productive.
Modul cum este utilizat capitalul în activitatea economică are mare importanță pentru cunoașterea mai precisă a provenienței (sursei) dobânzii. Astfel, dacă servește la desfășurarea activității respective, dobânda este suportată din valoarea nou creată și recunoscută de societate ca plusprodus, iar dacă servește la acordarea de credit pentru consum (vânzare cu plata în rate) din valoarea nou creată recunoscută de societate ca produs necesar (salariu).
Analiza realității conduce la concluzia că suma încasată de proprietarul capitalului dat cu împrumut (creditorul) ascunde, uneori, și o falsă dobândă. Când creditorul se îndoiește de solvabilitatea debitorului (cel ce se împrumută) procedează la o anumită supraveghere și îndrumare a lui ceea ce comportă cheltuieli pe care le recuperează mărind dobânda peste nivelul său normal. Această creștere este numită falsă dobândă.
Dobânda fiind un surplus asigurat pe seama valorii nou create recunoscute de societate, se desprinde concluzia că această formă de venit poate exista numai într-o societate caracterizată prin eficiență și progres, în care se produce mai mult decât se cheltuiește. Desigur, aceasta trebuie să fie starea proprie, normală oricărei economii, astfel atât creditorul cât și dobânda și-ar pierde însăși rațiunea de a fi.
Prin natura, rolul și dimensiunile sale actuale, dobânda se manifestă, totodată, ca o pârghie economică deosebit de importantă folosită de stat sau diferite grupuri și persoane cu scopul de a influența economia în ansamblul său, de a o orienta în anumite direcții.
În abordarea acestor probleme există un consens la toți autorii de a le reduce la contextul dobânzii în sens restrâns. Explicația, ține, probabil, de faptul că în economia de piață contemporană creditul se folosește pe o scară atât de mare încât sunt puține unitățile economice care rămân în afara sa. În plus, pentru unitățile cu eficiență economică mică, adesea destul de numeroase, societatea recunoaște doar parțial, sau nu recunoaște deloc partea din valoarea nou creată ce s-ar cuveni pentru capitalul propriu, echivalentă cu dobânda ce ar trebui s-o plătească dacă acest capital ar fi împrumutat, ceea ce face ca, pentru ele, problema dobânzii în sens larg nici să nu se pună.
Cu toate că și noi ne vom referi la sensul restrâns al dobânzii suntem nevoiți totuși să marcăm cele mai importante aspecte ale interacțiunii acesteia cu dobânda în sens larg.
Mărimea dobânzii rezultă, în primul rând, din însăși caracterizarea ce i se face ca surplus plătit în momentul rambursării creditului sau altfel, în funcție de prevederile din contract. Este deci o sumă a cărei dimensiune este relevată prin masa dobânzii. Aceasta se determină ca diferență între suma (capitalul, fondul) total plătită creditorului de către debitor și suma luată cu împrumut de către el. Cel mai important indicator cu privire la mărimea dobânzii este rata acesteia care se calculează ca raport procentual între surplusul plătit (anual) cu titlul de dobândă (masa dobânzii) și capitalul care constituie împrumutul. Rata dobânzii poate să aibă și alte denumiri cum sunt rata scontului, sau reportul, după modul în care se face împrumutul și relațiile economice concrete care se formează cu acest prilej.
Rata dobânzii este o mărime care, la rândul ei, se mișcă între o limită maximă și alta minimă. Limita maximă preia sub formă de dobândă și profitul ce revine întreprinderii care făcut împrumutul. Acesta este deci raportul procentual dintre suma dobânzii și profitului, pe de o parte și capitalul împrumutat, de cealaltă parte. Limita minimă este acel nivel procentual considerat suficient de către cel ce dispune de capital bănesc liber pentru a-l da cu împrumut. Teoretic, aceasta se apropie de zero, dar practic nu, întrucât creditorul n-ar mai câștiga nimic din operațiunea respectivă.
Rata dobânzii se modifică în timp în sus sau în jos. De asemenea, diferă pe țări și chiar pe zone economice din diferite țări. Aceste modificări și deosebiri au implicații ample asupra economiilor naționale și economiei mondiale – avantajează sau dezavantajează pe debitori sau creditori, amplifică sau restrânge fluxurile de capital interne și internaționale, prilejuiește operații speculative etc. În condițiile amplificării și diversificării relațiilor economice dintre țări, în ultimele două decenii s-a constatat o anumită apropiere între nivelurile ratei dobânzii din diferite țări, și uneori, o tendință de evoluție în același sens dar în ritmuri diferite*.
Nivelul concret al ratei dobânzii și dinamica acestuia sunt rezultatul direct al unui număr de factori, cu acțiune mai mult sau mai puțin generală și a unui număr foarte mare de factori cu influențe indirecte pe care însă îi vom lăsa în afara analizei noastre.
Pentru nivelul ratei dobânzii foarte importantă este mărimea valorii nou create și recunoscute prin preț. Cu cât aceasta este mai mare, creditorul se consideră îndreptățit să pretindă o dobândă mai ridicată de la debitor. Deși acest raționament general este just, mai trebuie avut în vedere că valoarea nou creată se împarte între toți factorii de producție; ca urmare nivelul dobânzii depinde, de asemenea, de raporturile care se formează între factori întrucât creșterea părții unuia sau mai multora presupune, adesea, micșorarea părții altuia sau altora. În acest context se remarcă în mod deosebit raporturile dintre rata dobânzii și rata profitului. La un nivel dat al valorii nou create, creșterea uneia se face pe seama celeilalte. În dinamică însă, creșterea uneia poate să se realizeze paralel cu a celeilalte.
Alt factor cu acțiune amplă și directă asupra ratei dobânzii este raportul dintre oferte și cererea de capital de împrumut sau, cum se mai spune, situația de piața capitalului.
Oferta de capital reprezintă capitalul bănesc disponibil la un moment sau într-o perioadă. Componentele sale sunt: 1) economiile care se formează într-o perioadă dată; 2) capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire anterioară; 3) transformarea sumelor inactive, a imobilizărilor în lichidități active; 4) împrumuturi bancare nete consimțite în perioada respectivă. Oferta este, de asemenea, formată din capitaluri bănești care devin disponibile pentru o perioadă scurtă sau, dimpotrivă, pentru o perioadă mai lungă. Evident, disponibilitățile pe termen scurt nu pot fi utilizate sub formă de credit pe perioade mai lungi decât cele pentru care sunt libere și la sfârșitul cărora trebuie recuperate. Aceste capitaluri formează așa-numita piață monetară, bancară de credit sau a capitalurilor pe termen scurt. Dobânda percepută pentru aceste capitaluri se numește rata acontului, rată de avans sau, mai general, rata dobânzii pe termen scurt. Capitalurile disponibile pe termen lung pot fi date cu împrumut pentru investiții sau afaceri de lungă durată. Ele formează piața capitalurilor pe termen lung, financiară sau bursieră. Desigur, între cele două piețe există comunicare.
Cererea de capital sau totalul nevoilor de capital la un moment sau într-o perioadă și care se manifestă ca atare pe piața capitalului, are următoarele componente:
1) capitalul solicitat pentru investiții; 2) nevoile pentru acoperirea funcționării capitalului împrumutat și plata ratelor sau a unităților acestuia; 3) sumele necesare pentru formarea de rezerve sau tezaurizare; 4) cererea de credit de consum (de sume folosite pentru un consum care depășește veniturile). Și aici se disting cererea pe termen scurt și cererea pe termen lung, care sunt în corespondență cu oferta pe termen scurt și lung.
Creșterea cererii de capital atrage o ridicare a ratei dobânzii și invers. Creșterea ofertei de capital are ca efect scăderea ratei dobânzii și invers. Mișcările cererii și ofertei de capital pot fi în același sens sau în sensuri diferite, ceea ce se traduce printr-o dinamică a ratei dobânzii corespunzătoare celei mai puternice influențe. Această corelație se pune și invers, pornind de la rolul activ al ratei dobânzilor, în ideea că o anumită rată a dobânzii dată sau stabilită se traduce prin anumite incidențe atât asupra cererii cât și a ofertei de capital. Dacă rata dobânzii este ridicată, masa capitalurilor, care se vor elibera din alte activități pentru a deveni disponibile și date cu împrumut va crește. Bineînțeles că și reciproca este valabilă.
Dintre teoriile care explică nivelul ratei dobânzii prin raportul dintre cererea și oferta de capital, o foarte mare circulație are cea a lui Irving Fisher (1867–1947), fost profesor la Universitatea din Yale și expert în domeniu. În concepția sa, dobânda este rezultatul interacțiunii dintre nerăbdarea celor cu venituri, mai mult sau mai puțin dornici să le consume cât mai curând, în loc să le acumuleze sub formă de capital disponibil, pe de o parte și incitația pe care o generează posibilitățile de câștiguri, mai mari sau mai mici, din capitalul astfel acumulat, de altă parte. Deși logică, această teorie nu explică de fapt nivelul ratei dobânzii, ci modul cum se formează oferta de capital disponibil în contextul unor interese contradictorii (de a consuma sau de a economisi) ale posesorilor de venituri. Putem admite cel mult că rata dobânzii apare aici ca un rezultat indus și unilateral, numai prin intermediul ofertei de capital.
De asemenea, de mare trecere s-a bucurat și punctul de vedere al lui J. M. Keynes (1883–1946) cu privire la stabilirea ratei dobânzii. Acesta consideră că nivelul ratei dobânzii este determinat de preferința pentru lichiditate a publicului, adică de preferința oamenilor de a dispune de bani lichizi ceea ce le dă posibilitatea să facă atunci când doresc o cheltuială sau alta. Din confruntarea pe piață între cei ce vor să-și dobândească lichiditatea și cei ale căror necesități productive îi obligă să renunțe la lichidități rezultă nivelul ratei dobânzii. Dobânda însăși ar fi prețul renunțării la lichiditate. În această explicație, preferința pentru lichiditate are în special o motivație psihologică și mai puțin economică, așa cum s-ar fi impus. Fără a nega, desigur, o anumită influență a factorului psihologic, trebuie să recunoaștem că numai acest aspect nu-i suficient, întrucât intervin mulți alți factori, pe care, Keynes i-a sesizat în lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor” (tradusă în românește în 1970), dar pe care nu i-a introdus în ecuația ratei dobânzii.
Inflația este un alt factor ce acționează asupra ratei dobânzii. În caz de inflație, se manifestă o tendință netă de creștere a ratei dobânzii, în linii generale egală sau apropiată de indicele inflației, pentru ca astfel creditorul să nu fie afectat de scăderea puterii de cumpărare a banilor. În același timp însă inflația mai poate avea și alt efect – sporește oferta de capital care la rândul său, atrage scăderea ratei dobânzii. Dacă până la urmă rata dobânzii scade sau crește sub incidența inflației este greu de spus pentru că servim numeroși factori indirecți care pot imprima prin intermediul cererii sau ofertei de capital o altă tendință ratei dobânzii decât cea care ar decurge din inflație.
Factorii care determină mărimea și dinamica ratei dobânzii acționează concomitent, contradictoriu sau convergent, astfel încât traiectoria ratei dobânzii este rezultatul unui paralelogram de forțe și de tendințe diferite.
Însemnătatea care se acordă mărimii și dinamicii ratei dobânzii este strâns legată de funcțiile pe care se consideră că le îndeplinesc cele două elemente într-o economie de piață : 1) influențează repartizarea factorilor de producție care există în cantități limitate, orientându-i către destinațiile pe care asigură folosirea lor cea mai eficientă ;
2) pe termen lung, stimulează publicul să renunțe la anumite consumuri curente pentru a spori capitalul disponibil (stocul de capital).
În ultimul deceniu și jumătate, în țările occidentale, dinamica ratei dobânzii a fost marcată mai întâi de o creștere generală și substanțială, apoi de o evoluție oscilantă însă la un nivel mult mai ridicat decât înaintea acestei perioade (aproximativ 10–12% față de 4–6% sau chiar mai puțin). În afară de evoluția specifică perioadei a factorilor mai sus amintiți, această dinamică este pusă mai ales pe seama politicii duse de guvernele diferitelor țări, în special de cel al S.U.A., interesate în practicarea unor dobânzi ridicate din foarte multe motive. Politica guvernelor trebuie și ea considerată un factor al ratei dobânzilor.
3.3. Renta
Teoria rentei ocupă un loc de primă însemnătate în economia politică. Ea a dominat gândirea economică încă de la începuturile constituirii acesteia ca știință. Se poate spune că, alături de muncă, valoare, preț ș.a., renta este unul din conceptele cu cea mai îndelungată istorie. Noțiunea de rentă a fost cu mult timp înainte ca gândirea economică să fi pătruns în esența ei și să-i dea o explicație științifică.
Reflectând realități întâlnite în cele mai diverse sisteme social-economice (de la societatea medievală, la epoca modernă și contemporană), noțiunea de rentă a dobândit o largă utilizare, atribuindu-se numeroase semnificații. În stadiul consacrat rentei, dintr-o enciclopedie de rezonanță internațională, se arată că există cel puțin trei accepții distincte pentru termenul de rentă: a) înțelesul uzual, b) cel folosit în economia clasică și c) cel din economia modernă. În sens uzual, renta este un venit fără muncă. În ilustrarea celui de-al doilea sens se prezintă teze ricardiene, precizându-se că atât pământul, cât și oricare alt factor de producție care este limitat cantitativ, produce un venit cu caracter de rentă. În accepțiunea economiei moderne renta este interpretată ca un tip calitativ distinct de plată, care vizează un factor productiv special*. La precizările de mai sus, adăugăm și faptul că în tratatele și manualele de economie politică, mai recent apărute, renta desemnează o categorie mai largă de venituri. Ea reprezintă un plus de venit de care pot să beneficieze toți subiecții economici care dispun de condiții deosebite**.
Rezultă că, departe de a-și fi pierdut semnificația pe care o avea în economia politică clasică, renta a căpătat o amplă extensie desemnând o diversitate de venituri.
Printre primele abordări ale rentei, istoria gândirii economice le consemnează pe cele care aparțin lui W. Petty. În al său Tratat asupra impozitelor și taxelor, W. Petty arată că renta reprezintă plusul de valoare peste cheltuielile de exploatare a pământului.
Concepția sa se află într-o directă filiațiune cu teza care îi aparține potrivit căreia pământul este mama bogăției, iar munca, tatăl acesteia. Definind renta funciară (el distingea și renta provenită din mine și clădiri) ca surplusul obținut de pe un teren după scăderea cheltuielilor cu întreținerea lucrătorului agricol și a celorlalte cheltuieli de exploatare a acestuia, W. Petty făcea precizării și în legătură cu valoarea (considerată ca „valoare naturală”) și prețul pământului. El a sesizat că, în cazul pământului, se vinde și se cumpără renta adusă de acesta într-un anumit număr de ani. În privința mărimii rentei și a prețului pământului, W. Petty susținea că acestea se află într-o legătură directă cu cererea și oferta de produse agricole. El distingea și renta diferențială de poziție a cărei cauză o deduce din distanța inegală la care se află diferitele terenuri față de centrele de consum.
Fiziocrații, prin reprezentantul lor proeminent Fr. Quesnay, abordează și explică renta funciară în contextul considerațiilor referitoare la munca productivă. Școala fiziocrată consideră că numai munca agricultorului creează valoare, și anume o valoare mai mare decât suma valorilor consumate în timpul producerii produsului social. Pornind de la faptul că în agricultură este evident că muncitorul produce mai multe bunuri de subzistență, decât cele pe care le consumă pentru întreținerea sa, fiziocrații ajung la concluzia că numai munca agricolă creează valoarea și produs net*** pe care îl asimilează cu renta. După opinia fiziocraților, numai în agricultură bogăția creată întrece pe ea consumată, produsul net fiind din rezultat al dărniciei naturii („un dar al lui Dumnezeu”), care revine proprietarului funciar. În gândirea lor proprietarul funciar îndeplinește funcții în distribuirea bogăției societății, ceea ce îi dă dreptul la încasarea rentei ca o recompensă pentru exercitarea acestei funcții. De asemenea proprietarilor funciari trebuie să le revină și obligația de a plăti în totalitate impozitele instituite de către stat, și fiind singurii beneficiari ai „produsului net”.
Fondatorii economiei politice clasice au contribuții de primă însemnătate la teoria rentei. A. Smith (1723–1790) demonstrează că muncitorii agricoli produc anual un venit net care revine proprietarului funciar sub formă de rentă în virtutea proprietății acestuia asupra pământului. Renta proprietarului este primul scăzământ din produsul muncii plătit pentru cultivarea pământului. Posibilitatea obținerii venitului net derivă, în concepția lui Smith Adam, din faptul că la producerea lui participă și natura, putând fi socotită ca „un produs al puterii naturii”.
În legătură cu relația dintre rentă și prețul produsului agricol, Smith făcea observația că „renta intră în alcătuirea prețului mărfii în alt fel decât salariul și profitul. Salariul sau profitul, mai mare sau mai mic, sunt cauzele prețului, mare sau mic, pe când renta, mare sau mică, este efectul acestui preț”*. Mărimea rentei depinde de raportul dintre cererea și oferta de produse agricole care la rândul ei, reglează nivelul prețului de vânzare.
Observator atent al vieții economice, A. Smith remarcă și faptul că renta pe terenurile agricole variază nu numai în raport cu fertilitatea, ci și cu poziția acestora. „Pământul din vecinătatea unui oraș dă o rentă mai mare decât cel, egal de fertil, dintr-o parte mai îndepărtată a țării”**. El distingea existența rentei și în exploatările miniere.
Adam Smith, este primul economist care face o delimitare riguroasă între rentă și arendă (suma plătită de arendaș proprietarului funciar pentru folosirea terenului). Aceasta din urmă cuprinde, ca adaos la rentă, dobânda și profitul la cheltuielile de ameliorare a pământului făcute de către arendaș, chiar dacă proprietarul funciar n-a avut nici o contribuție la aceste investiții.
Un loc de frunte în teoria rentei îl deține D. Ricardo (1772–1823), cofondator al economiei politice clasice. De la Ricardo a rămas cea mai profundă și complexă analiză a rentei, care își păstrează valabilitatea, în fundamentele ei, și în prezent, constituind una din principalele verigi ale economiei politice. În opera sa, Ricardo abordează legea rentei în mod static, explicând mecanismul formării și legătura ei cu prețul produsului agricol, dar și într-o perspectivă dinamică, din care nu lipsesc demonstrațiile ample asupra evoluției rentei în istoria economică. El definește renta ca fiind partea din produsul pământului care se plătește proprietarului funciar pentru folosirea forțelor originare și indestructibile ale solului.***
În explicațiile sale asupra rentei, Ricardo pornește de la două premise:
a) terenurile agricole sunt inegale ca fertilitate și poziție față de centrele de consum și de aprovizionare; îmbunătățirile aduse pământului, de-a lungul timpului, nu elimină deosebirile dintre ele; dimpotrivă, în anumite împrejurări, pot să le accentueze. Inegalitatea dintre terenuri se regăsește în inegalitatea producțiilor obținute, la cheltuielile egale, pe unitatea de suprafață. Fără să ignoreze rolul naturii în producția agricolă, Ricardo se detașează de fiziocrați (care priveau renta ca un dar al naturii), demonstrând că obținerea rentei nu este o dovadă a generozității naturii, ci, dimpotrivă, ilustrează zgârcenia ei, care se manifestă prin raritatea pământurilor bune. În această raritate își află izvorul renta; b) legea unicității prețurilor de piață, potrivit căreia la un moment dat pe aceeași piață, același produs nu poate avea decât un singur preț, care este determinat de condițiile cele mai nefavorabile de aplicare ale muncii, dacă există cerere solvabilă pentru produsul respectiv. Drept urmare, producătorii care produc în condiții mai bune, au cheltuieli de producție mai scăzute, dar vânzând produsele la prețuri reglate de cheltuielile mai ridicate, pot obține un plus de venit pe care îl preia proprietarul funciar sub formă de rentă. Spre deosebire de industrie, renta nu provine din ieftinirea produsului, ci datorită faptului că produsul ieftin se vinde la prețul produsului mai scump, obținut în condiții nefavorabile****. Renta care provine din ieftinirea terenurilor, Ricardo a denumit-o renta diferențială de fertilitate.
Viziunea dinamică a lui Ricardo asupra rentei este marcată de două postulate. Primul se referă la ordinea de luare în cultură a terenurilor care, după aprecierile sale, are loc prin trecerea de la terenuri fertile, la cele mai puțin fertile, fapt ce contribuie la mărirea prețului produselor agricole și, mai departe, a rentei. Argumentele ricardiene au fost contestate de economistul american H.C. Carey care a demonstrat că ordinea de cultivare este inversă. În realitate nu există o ordine riguroasă ci, în funcție de împrejurările istorice, trecerea poate să aibă loc în ambele sensuri. Al doilea postulat îl constituie teza fertilității descrescânde a solului. Terenurile fertile fiind insuficiente pentru acoperirea cererii de produse agricole, este necesară luarea în arătură și a pământurilor mai proaste, care sau producții relativ mai reduse, ceea ce determină, la nivelul întregii agriculturi, o diminuare a randamentelor medii la unitatea de suprafață. Într-o formulare mai generală („legea venitului neproporțional”) această lege se regăsește în lucrările multor economiști*.
Teoria ricardiană admite numai renta diferențială. Ricardo nu recunoaște renta absolută pe care o aduc toate terenurile, inclusiv ultimul teren luat în cultură pentru satisfacerea necesităților de produse agricole. Dacă n-ar fi așa, proprietarul celui mai prost teren, luat în cultură, ar rămâne fără venit, ceea ce practic, este exclus.
Doctrina marxistă dezvoltă teoria ricardiană a rentei, și explică, pe baza valorii-muncă, conținutul rentei diferențiale și formele acesteia. Potrivit acestei concepții, renta diferențială, este venitul suplimentar ce poate fi obținut de exploatările agricole care dispun de condiții favorabile de producție (fertilitate, așezare, investiții eficiente) și care este însușit gratuit de către proprietarul funciar în baza dreptului de proprietate asupra pământului.
K. Marx a demonstrat că, în afara rentei diferențiale, care se obține numai în anumite condiții de producție, proprietarii funciari obțin rentă absolută de pe toate categoriile de terenuri, indiferent de fertilitatea și poziția lor. Renta absolută este suma de bani plătită de arendaș proprietarului funciar pentru cedarea dreptului de folosință a pământului, pe timp limitat. Ea constituie partea din valoarea produsului agricol care excede cheltuielile de producție și venitul (profitul) arendașului, ce se realizează odată cu vânzarea produsului.
Într-o legătură directă cu renta absolută, K. Marx explică formarea prețului pământului. Definit ca „rentă capitalizată”, prețul pământului este dat de suma de bani care depusă la bancă (sau dată cu împrumut) aduce anual o dobândă egală cu renta obținută pe terenul care face obiectul vânzării-cumpărării.
Un curent de gândire care aduce noi elemente în teoria rentei îl are ca reprezentant de seamă pe economistul francez J. B. Say (1767–1832). Inițiator al teoriei celor trei factori de producție (natura, munca și capitalul), el arată că fiecare factor primește recompensa în funcție de serviciile aduse: pământul – renta, munca – salariul iar capitalul – profitul. În concepția sa, pământul oferă un „serviciu funciar”, care ca oricare alt serviciu, sau obiect util omului, este plătit cu atât mai scump, cu cât este mai mult cerut și mai puțin oferit**. J. B. Say vedea în proprietarul funciar un întreprinzător care nu se deosebește de fermier. Pe acest temei considera renta funciară drept remunerarea spiritului de „întreprindere și hărnicie” al acestuia.
În teoria agrară și a rentei un loc de seamă ocupă școala marginalistă; îndeosebi prin varianta sa nord-americană reprezentată de J. B. Clark (1847–1938). Pornind de la teza ricardiană a fertilității descrescânde a pământului, Clark formulează o variantă a acesteia – „legea randamentului descrescând” – în baza căreia renta reprezintă un principiu universal cu aplicabilitate la toate categoriile de venituri. Unul din adepții contemporani ai acestei teorii, A. Marshall, economistul englez, fondatorul școlii de la Cambridge, susține că „renta solului nu este decât o speță particulară a unui gen mai întins”*. O viziune similară întâlnim și la profesorul francez R. Barre, care definește renta ca „plată pentru un factor de producție (acesta putând fi pământul)”, atunci când oferta este rigidă în raport cu prețul de vânzare al produsului**. Drept urmare, renta încetează să mai fie un fenomen specific agriculturii și poate fi întâlnită la toți factorii de producție.
În gândirea economică românească, problemele relațiilor agrare și ale rentei ocupă un loc de seamă încă din a doua jumătate a secolului trecut. Una dintre personalitățile proeminente ale gândirii, agrare, Ion Ionescu de la Brad (1818–1891) analizează formele rentei existente în agricultura României (renta în muncă, în produse și în bani) și sistemul de exploatare a pământului în condiții de dijmă și clacă,*** punând în evidență piedicile pe care le ridică acest sistem în dezvoltarea agriculturii. Cercetarea atentă a rentei în muncă (efectele ei asupra situației economice a țăranului), l-a apropiat de teza lui A. Smith potrivit căreia renta provine nu numai din fecunditatea pământului, ci și din munca omului. „Renta pământului” – afirmă Ion Ionescu de la Brad – este partea aceea din producția pământului ce rămâne după ce s-au scos toate cheltuielile ce s-au făcut pentru a o dobândi”****. El deosebește prețul real, determinat de cheltuielile de producție și prețul curent, care depinde de „căutarea lucrurilor”, intuind astfel rolul cererii și al ofertei în formarea prețului produselor agricole.
În perioada interbelică, problemele relațiilor agrare și ale rentei funciare constituia obiect de cercetare pentru cei mai reprezentativi economiști ai vremii. St. Zeletin preocupat de formarea burgheziei în România (a cărei soartă o vedea legată de crearea și dezvoltarea industriei naționale), susține că înmulțirea populației orășenești mărește cererea de alimente și ridică prețul acestora, precum și nivelul rentei*****.
Problematica rentei își găsește însă o amplă tratare în opera profesorului
Virgil Madgearu. Adept al teoriei ricardiene, el afirma că „Renta este întotdeauna un extra profit condiționat de faptul că unul dintre factorii de producțiune are un anumit avantaj și se află în posesiunea exclusivă a cuiva”******. El consideră că acest lucru este un principiu de nezdruncinat „în orice ordine socială”, și trage concluzia că renta diferențială este o categorie economică cu valabilitate generală.
Profesorul român recunoaște legea fertilității descrescânde a solului în forma „legii venitului descrescând al pământului” și precizează că „de la o limită în sus, orice adaos de muncă nu se traduce printr-un plus de profit corespunzător”. Referindu-se la agricultura României, el adaugă că, în raport cu caracterul său extensiv, „acest punct este încă departe”*******, apreciere îndreptățită pentru perioada sa.
În perioada postbelică teoria rentei a dobândit noi dezvoltări și interpretări ca urmare a multiplicării și diversificării factorilor de producție, a accentuării rarității unora dintre ei, precum și a utilizării simultane a unui pluralism de tehnici și tehnologii.
Totodată, s-au diversificat și raporturile în cadrul cărora are loc folosirea acestora, fapt ce influențează întregul mecanism de formare a rentei.
Acesta fiind un venit a cărei realizare este legată de mecanismul formării valorii în condiții deosebite de producție, înțelegerea conținutului ei presupune cunoașterea, pe lângă modalitățile de formare a valorii medii determinate de tehnica predominantă, socialmente necesară și a mecanismului cheltuielilor de producție și respectiv a valorii marginale.
Formarea valorii marginale se impune în ramurile și la produsele pentru care se utilizează resurse (factori de producție) nereproductibile sau greu reproductibile, diferențiate ca randament și eficiență și care, de regulă, sunt deficitare în raport cu necesitățile (teren, agricol, zăcăminte naturale, surse energetice etc.). Ca urmare, produse de aceeași speță, se obțin cu cheltuieli diferite, în funcție de calitatea și randamentul factorilor utilizați la producerea lor. Astfel, produsele obținute cu factori eficienți au costuri reduse, iar cele obținute cu factori mai puțin eficienți, costuri ridicate.
Folosirea simultană a unor factori de producție cu eficiență inegală, sau insuficienți în raport cu necesitățile, modifică modul de formare a cheltuielilor de producție și a valorii sociale a produselor. Acestea nu mai sunt determinate de condițiile de producție normale, medii, predominante, ci de cele mai grele condiții de aplicare a muncii, singura restricție fiind existența cererii de consum pentru întreaga producție obținută cu toate categoriile de factori (abundenți, deficitari, eficienți și mai puțin eficienți). Nivelul cererii condiționează recunoașterea socială a cheltuielilor mai ridicate cu care se obțin produsele la a căror producere se folosesc factori rari sau cu eficiență scăzută. Produsul realizat în aceste condiții se numește produs marginal și se definește ca surplusul de producție obținut în urma utilizării celui mai puțin eficient factor de producție. În cazul agriculturii, produsul marginal este producția obținută de pe ultima suprafață de teren luată în cultură – cea mai puțin fertilă –, dar necesară pentru satisfacerea cererii de consum.
Cheltuielile marginale (mai ridicate) cauzate de folosirea unor factori mai puțin eficienți pentru obținerea producției suplimentare necesare acoperirii cererii de consum determină valoarea produselor realizate, numită valoare marginală și mai departe, prețul de vânzare al acestora. Așadar, valoarea marginală este valoarea produselor, obținute cu factori de producție cei mai deficitari sau mai puțin eficienți, care sunt însă necesare societății. Determinarea prețului de vânzare al produselor de către cheltuielile și valoarea marginală creează posibilitatea ca producătorii care folosesc factori abundenți sau eficienți, și produc cu cheltuieli mai reduse, să realizeze un venit suplimentar, care ia forma de rentă.
Cheltuielile marginale și valoarea marginală apar în condițiile în care pentru echilibrarea cererii cu oferta de produse agricole este necesară folosirea și a unor factori de producție cu eficiență mai scăzută, care reclamă cheltuieli mai ridicate. Ea nu este legată de un anume sistem economic, ci există pretutindeni unde sunt inegalități în randamentul și eficiența factorilor de producție utilizați și unde cantitatea lor se dovedește a fi insuficientă în raport cu necesitățile.
Pentru formarea valorii și a prețului produselor la nivelul cheltuielilor și al valorii marginale nu prezintă importanță cauza diferențelor de eficiență dintre factori (fertilitatea pământului, bogăția zăcământului, poziția, eficiența investițiilor etc.); este suficient ca aceste inegalități să existe în condițiile unei cereri pentru produsele obținute în condiții mai grele și cu cheltuieli mai ridicate (marginale).
În economia contemporană, valoarea marginală are o valabilitate generală. Sfera de manifestare a ei s-a extins. Accelerarea progresului tehnic face posibilă utilizarea, alături de resurse bogate, eficiente și a unor resurse cu eficiență mai scăzută, a căror atragere în circuitul economic, ca urmare a amplificării cererii de consum, devine rentabilă în comparație cu situațiile anterioare. Trebuie subliniat faptul că vânzarea mărfurilor la prețuri determinate de valoare marginală, nu favorizează, așa cum s-ar părea la prima vedere, folosirea tehnicilor învechite, depășite. Dimpotrivă, presiunea cererii (care impune recunoașterea socială a cheltuielilor și a valorii marginale) determină mărirea producției, care, are loc în condițiile cele mai bune de aplicare a muncii (terenuri fertile, zăcăminte bogate, dar și tehnică avansată, tehnologii performante) care asigură cele mai mari șanse de rentabilitate.
În ramurile în care deosebirile în condițiile de aplicare a muncii sunt generate de factori naturali, mai puțin fluctuanți (așa cum e cazul agriculturii), venitul suplimentar obținut de producători care dispun de condiții prielnice, prezintă mai multă stabilitate, comparativ cu alte ramuri de activitate. Caracterul permanent al venitului suplimentar ce revine proprietarului funciar sub formă de rentă este garantat și de faptul că limitarea terenurilor bune și foarte bune, în condițiile unei cereri crescânde de produse agricole, determină vânzarea acestora la prețuri impuse de valoarea marginală.
Producția agricolă este nemijlocit legată de pământ. Aceasta prezintă însă particularitatea de a fi limitat ca întindere și diferit ca fertilitate, dar, și ca poziție față de centrele de desfacere și de aprovizionare.
În majoritatea țărilor dezvoltate, terenurile apte pentru agricultură au fost atrase în cultură, existând în general, rezerve restrânse de a mări suprafețele cultivabile și de a înființa noi exploatări agricole. Limitarea terenurilor agricole este accentuată, în aceste țări și de faptul că odată cu dezvoltarea urbană și a infrastructurilor sociale se diminuează rezervele de sporire a suprafeței agricole și chiar sunt scoase din cultură importante terenuri.
În privința fertilității, se constată că în fiecare țară și chiar zonă specifică există terenuri cu fertilitate ridicată, medie, precum și cu fertilitate redusă. Fertilitatea solului, are o bază naturală. Cu toate acestea, ea este dinamică, se modifică în timp. Fertilitatea, dată de compoziția chimică a solului, de conținutul în substanțe nutritive pentru plante, constituie fertilitatea naturală a pământului. Omul prin acțiunile sale repetate și îndelungate asupra pământului cu cele mai felurite mijloace chimice, mecanice, biologice etc., creează fertilitatea artificială a acestuia. Împreună, fertilitatea artificială și cea naturală formează fertilitatea economică sau efectivă, care se modifică odată cu dezvoltarea științei, a agrochimiei, mecanizării, a metodelor de cultură.
Cu toate posibilitățile societății de a interveni asupra fertilității solului, terenurile cu potențial productiv ridicat sunt limitate, dovedindu-se insuficiente pentru acoperirea cererii de consum. În condițiile limitării terenurilor bune și ale sporirii nevoilor societății de produse agricole, necesitatea luării în cultură și a terenurilor cu fertilitate mai scăzută, este inevitabilă. Investițiile de capital și de muncă pe aceste terenuri dau însă producții proporțional mai mici, comparativ cu terenurile bune. Deci, la investiții egale, pe terenuri diferite ca fertilitate, se obțin randamente inegale. La același efect se ajunge și în urma investițiilor succesive de capital pe același teren. Acesta este conținutul legii fertilității descrescânde a solului, pe care se sprijină teoria rentei diferențiale, încă de la apariția ei. În formularea inițială*, această lege constă în aceea că orice investiție suplimentară de capital și de muncă în pământ este însoțită nu de o cantitate corespunzătoare, ci de una descrescândă a produsului obținut.
În realitate, acțiunea legii fertilității descrescânde a solului se impune prin randamente proporțional mai reduse numai atunci când investițiile suplimentare se realizează cu mașini, tehnologii, material biologic etc. la același nivel tehnic cu al investițiilor anterioare. Dar, de regulă, investițiile suplimentare se fac în mașini noi, în noi sisteme hidroameliorative și tehnologii care pot să ridice calitatea chiar și a terenurilor slabe și să mărească randamentele pe unitatea de suprafață. În acest fel, efectele legii fertilității descrescânde slăbesc.
Rezultă că legea fertilității descrescânde nu are un caracter absolut. Ea nu acționează când tehnica progresează, când mijloacele tehnice și tehnologiile se perfecționează. Efectele ei se resimt atunci când tehnica rămâne neschimbată, când performanțele mijloacelor aplicate tind să se epuizeze. Această lege are, deci, un caracter relativ; ea acționează ca o tendință.
Într-o formă mai extinsă, legea fertilității descrescânde are valabilitate și în cazul altor factori de producție (în afară de pământ), dobândind o formulare adecvată, de „lege a venitului neproporțional”, care are o sferă de aplicare mai amplă și ilustrează faptul că veniturile obținute în urma investițiilor suplimentare nu sporesc în mod proporțional cu eforturile făcute.
În gândirea economică occidentală contemporană, este folosită formularea de „lege a randamentelor factoriale descrescânde”, al cărei conținut constă în aceea că, prin combinarea unor cantități crescânde dintr-un factor variabil (capital, muncă etc.) cu o cantitate dată de factori invariabili (de exemplu, un hectar de teren) se ajunge la productivitatea marginală (adică la un spor de producție tot mai mic). Aceasta înseamnă că la un nivel tehnic dat, orice creștere a unui factor de producție variabil, care se adaugă unei cantități date dintr-un factor invariabil, se traduce printr-o creștere a producției din ce în ce mai lentă; fiecare unitate suplimentară de factor variabil se regăsește cu o parte alicotă tot mai mică în producția totală. Productivitatea marginală (a ultimei unități din factorul de producție dat) tinde să se diminueze.
Diferențele de fertilitate dintre terenuri, care cu tot progresul agriculturii nu pot fi eliminate, generează renta diferențială, pe care K. Marx a denumit-o rentă. La baza formării acesteia se află cheltuielile marginale (mai ridicate) și valoarea marginală a produselor obținute pe terenurile cu o fertilitate mai redusă, dar a căror producție este necesară pentru acoperirea cererii de consum.
Mecanismul de formare a rentei diferențiale de fertilitate se întemeiază pe monopolul asupra pământului ca obiect al economiei (respectiv limitarea terenurilor cu potențial productiv ridicat), de care dispun în exclusivitate deținătorii respectivelor suprafețe de teren, și pe modul specific de formare a valorii sociale și a prețurilor de vânzare la produsele agricole, respectiv determinarea valorii agricole și a prețului de vânzare de cheltuielile și valoarea mai ridicate (marginale) a produselor obținute pe terenurile cu cea mai slabă fertilitate, cu condiția să existe cerere de consum și pentru aceste produse. În acest fel, sporul de venit realizat pe terenurile bune și foarte bune, constituie un venit suplimentar față de venitul adus de terenul cel mai slab cu fertilitate și randamente reduse: acest venit este însușit de proprietarul funciar sub forma rentei diferențiale de fertilitate. Mecanismul formării acestei forme de rentă poate fi urmărit în tabelul următor:
Tabelul nr. 1.
Producerea rentei diferențiale pe diferite
categorii de teren cultivate cu grâu
(exemplu didactic)
*La capitalul avansat
Terenurile din categoria A au fertilitatea cea mai scăzută, dau cel mai redus randament, iar costurile sunt cele mai ridicate. Nu se obține renta, ci numai profitul mijlociu. Dacă societatea are însă nevoie de întreaga cantitate de grâu (12 tone) nu va putea renunța la producția de pe acest teren și va trebui să suporte cheltuielile mai ridicate (marginale) cu care se produce grâul pe acest teren (1,50 lei/kg). Prețul de piață la care se vinde toată cantitatea de grâu va fi determinat de valoarea marginală (2 lei/kg), care asigură recuperarea cheltuielilor marginale (1,50 lei(kg) și profitul mijlociu (1000 lei la capitalul avansat). Celelalte categorii de terenuri (B și C) aduc o rentă diferențială de 4000 lei și respectiv 8000 lei care revine proprietarului funciar*.
Terenurile agricole se deosebesc între ele și din punctul de vedere al poziției față de piețele de desfacere, unele fiind mai apropiate, iar altele mai îndepărtate. Drept urmare, producătorii care sunt mai bine situați, cheltuiesc mai puțin cu aprovizionarea și desfacerea și pot să realizeze un venit suplimentar sub formă de rentă diferențială de poziție, dacă, firește, există cerere pentru produsele producătorilor mai îndepărtați de centrele de consum și de aprovizionare.
Renta care rezultă din randamentul inegal al investițiilor succesive de capital și de muncă pe aceeași suprafață de pe terenuri diferite, este numită renta diferențială II. Formarea ei este rezultatul trecerii la practicarea agriculturii pe baze intensive în vederea echilibrării ofertei de produse agricole cu cererea în continuă creștere. Tendința reducerii suprafeței agricole pe locuitor în majoritatea țărilor, a determinat ca singură alternativă, necesitatea efectuării de investiții suplimentare sub forma mijloacelor de mecanizare, chimizare, lucrări hidroameliorative ș.a., care asigură mărirea randamentelor la hectar și reducerea costurilor pe unitatea de produs. Deținătorii terenurilor pe care s-au făcut îmbunătățiri, pot să obțină renta diferențială II, întrucât, după cum am arătat, produsele agricole se vând la prețuri determinate de cheltuielile de producție marginale (mai ridicate) cu care se obține producția pe terenurile cu fertilitatea cea mai slabă, luate în cultură. Renta diferențială II provine deci din diferența dintre valoarea, respectiv prețul de vânzare al produselor mai ridicate și valoarea individuală mai redusă a produselor obținute pe terenurile pe care s-au efectuat investiții suplimentare eficiente.
Renta diferențială are, după cum s-a arătat, ca premise menținerea inegalităților dintre terenuri în privința fertilității și a poziției precum și eficiența inegală a investițiilor de capital și de muncă ce se fac pe aceeași suprafață de terenuri sau pe terenuri diferite. Aceste condiții având un caracter mai general, renta există acolo unde ele sunt întrunite, indiferent de sistemul social-economic.
Renta diferențială I (de fertilitate) are un mecanism de formare caracteristic agriculturii extensive. De aceea, ea predomină în etapele în care există posibilități de luare în cultură a noi terenuri, posibilități, care deși se mai mențin la nivel planetar, pentru multe țări ele s-au epuizat.
Dezvoltarea tehnicii agricole, perfecționarea sistemelor de cultură, ameliorarea materialului biologic ș.a. atenuează diferențele de fertilitate economică dintre terenurile agricole, sporește producția obținută pe toate suprafețele și se diminuează presiunea exercitată de cheltuielile mai ridicate de pe terenurile cele mai puțin fertile asupra prețului de vânzare și, bineînțeles, asupra rentei. În sensul atenuării inegalităților dintre terenuri acționează și crearea de piețe locale, dezvoltarea rețelei de transport și de căi de comunicație care facilitează și ieftinește accesul producătorilor agricoli la centrele de consum, desfacere și aprovizionare.
În același timp, progresul tehnic și social general, care nu se realizează pretutindeni simultan, dezvoltarea inegală a infrastructurilor, accentuează deosebirile dintre terenuri. Se poate spune că progresul tehnic și social are, pe de o parte o influență nivelatoare asupra terenurilor, iar pe de altă parte, de adâncire sau chiar de creare a unor noi disparități între acestea. Influența contradictorie a progresului este cu atât mai prezentă, cu cât diferențele de fertilitate dintre terenuri se pot compensa, cu cele de poziție. Terenurile fertile pot avea o poziție nefavorabilă, iar terenuri mai puțin fertile pot dobândi o poziție avantajoasă, diminuându-se astfel inegalitatea dintre cele două categorii de terenuri.
În perioadele când din motive obiective sau de altă natură, producția agricolă și oferte rămân în urme cererii sau nu sporesc în pas cu aceasta (așa cum se întâmplă în ultimii ani într-un mare număr de țări), prețul produselor agricole crește și se creează premise pentru exploatarea rentabilă și a unor terenuri mai puțin accesibile pentru producția agricolă, dar care prin ample lucrări ameliorative, devin apte pentru cultură. Aceste fenomene duc la o creștere generală a prețului produselor agricole și a rentei diferențiale.
Mecanismul formării rentei diferențiale II este legat de agricultura intensivă, de efectuarea de investiții succesive de capital și de muncă în vederea ridicării capacității productive a terenurilor agricole.
Practica arată că îmbunătățirile succesive aduse unui teren nu au ca efect creșteri proporționale ale producției. Administrarea, de pildã, a unei doze de îngrășăminte chimice aduce un anumit spor de recoltă, dar dublarea dozei nu mai asigură o mărire a sporului, ci îl menține constant sau chiar îl reduce; efortul făcut nu se mai justificã economic, veniturile se diminuează sau chiar dispar. Totodată, existã și o limită ecologică impusă de caracteristicile solului, peste care nu se poate trece fără riscul de a tulbura echilibrul dintre substanțele nutritive din sol și fără a afecta capacitatea productivă a terenului. Renta diferențială II, deși urmare a investițiilor succesive de capital și de muncă, ea se află totuși într-o corelație organică cu renta de fertilitate, întrucât, după cum arată practica agricolă, investițiile se fac, de regulă, pe terenurile bune și foarte bune, unde șansele de a spori producția și veniturile sunt mai mari.
În ultimele decenii a sporit importanța rentei diferențiale II, mai ales în țările dezvoltate. Explicația rezidă în aceea că progresul agriculturii se realizează inegal între țări, zone, regiuni etc., și menține sau chiar accentuează decalajele dintre ele în privința randamentelor și a eficienței. Folosirea unei pluralități din tehnici și tehnologii, diferite ca performanță și eficiență, generează disparități în cheltuielile de producție cu care se obțin produsele agricole, menținând condițiile obiective ale formării rentei diferențiale
Progresul agricol sporește producția agricolă pe terenurile bune și foarte bune și determină o scădere a presiunii terenurilor slabe (unde producția se obține cu cheltuieli mai ridicate) asupra prețului produselor agricole. Cu toate acestea, nu asistăm la o reducere de durată a prețului la principalele produse agricole, întrucât în majoritatea țărilor lumii oferta rămâne în urma cererii care tinde să crească sub impactul sporirii populației, al ridicării veniturilor, al îmbunătățirii structurii consumului alimentar și respectiv, al creșterii ponderii produselor animaliere, pentru a căror producere se consumă o mare cantitate de produse vegetale. Toate aceste împrejurări influențează dinamica rentei diferențiale, imprimând o tendință de creștere.
Dacă la D. Ricardo creșterea rentei era un semn al sărăciei, popoarele sărace fiind constrânse să plătească produsele agricole mai scump pentru că trebuiau să cultive și terenuri mai proaste, pentru mulți economiști postricardieni mărirea rentei este și un efect al progresului tehnico-economic și social. Progresul agricol, la rândul său, micșorează necesarul de forță de muncă și transformă o parte din populația agricolă din producătoare, în consumatoare de produse agricole, prin transferul ei în ramurile neagricole. Menținerea la niveluri ridicate a prețurilor produselor agricole, ca o consecință inevitabilă a acestui fenomen, accentuează însemnătatea rentei diferențiale și favorizează mărirea ei. Fenomenul a fost semnalat de mai mulți economiști contemporani, care demonstrează că limitarea și insuficiența terenurilor fertile luate în exploatare pentru acoperirea cererii de produse agricole, antrenează ridicarea prețului produselor de bază, devenind astfel rentabile, luarea în cultură și a terenurilor mai puțin fertile sau efectuarea de investiții pentru ridicarea productivității celor existente.
Terenurile agricole pot fi cultivate de propriul lor proprietar sau pot fi cedate altei persoane (țăran sau arendaș) care organizează producția, plătind proprietarului funciar rentă.
Analizând renta primită de proprietarul funciar, D. Ricardo, a susținut că numai pământurile bune și foarte bune aduc acestuia rentă (diferențială), negând posibilitatea ca de pe pământul cel mai puțin fertil să se obțină rentă. Atrasă în agricultură, această categorie de teren nu aduce decât venit pentru capitalul și munca întrebuințate (profit și salariu).
Mulți economiști postricardieni și-au pus problema dacă terenul de cea mai slabă calitate luat în cultură nu aduce rentă, dacă nu există, pe lângă renta diferențială și altă formă de rentă. Într-adevăr, încă de la începutul secolului XIX, a fost sesizată existența unei rente pe care o aduc toate categoriile de teren. Economistul englez J. Stuart Mill (1806–1873) remarca în acest sens „Dacă toate terenurile unei țări sunt necesare cultivării, ele pot toate să furnizeze o rentă”*. Această rentă era considerată ca o parte din valoarea produsului agricol ce revine proprietarului funciar, ca plată pentru terenul încredințat arendașului spre cultivare. J. Stuart Mill considera că această rentă provine din raritate, din insuficiența producției față de cerere, care ridică prețul produselor agricole. Și alți economiști au sesizat că renta funciară decurge în mod firesc din proprietatea privată asupra acestuia sau din instituirea dreptului de proprietate privată**. Renta adusă chiar și de cel mai slab pământ, K. Marx a denumit-o rentă absolută, definind-o ca parte a plusprodusului creat de muncitorii agricoli și însușită gratuit de proprietarul funciar, în virtutea monopolului proprietății private asupra pământului.
Renta absolută constituie principala parte a arendei de arendaș, pentru folosirea temporară a terenului, proprietarului funciar, fără ca acesta să aibă vreo contribuție la producerea ei. În afară de aceasta, arenda mai cuprinde și alte obligații bănești față de proprietar. Separația dintre funcție – proprietate a celui care deține pământul și funcție – execuție a cultivatorului, consfințită de contractul de arendă, și absenteismul din producție al proprietarului funciar pe care îl permite sistemul de arendare, au fost incriminate de mulți economiști. S-a acreditat ideea că valoarea reprezentată de rentă trebuie să aparțină celor care au creat-o, respectiv societății și nu proprietarului care nu este producătorul ei.
Astfel de considerente s-au aflat la baza propunerilor de confiscare a rentei. Aflată în germene în orientările de politică economică a fiziocraților, ideea de confiscare a rentei prin impozit și-a găsit mulți adepți printre economiștii care, în secolul al XIX-lea, s-au preocupat de problemele agrare. Unul dintre inițiatorii sistemului de impozitare progresivă a rentei funciare este economistul Henri George (1839–1897) care considera că statul trebuie să preia proprietarului prin impozit tot venitul care nu depinde de activitatea sa, și să-l folosească în avantajul societății*.
În vederea diminuării impactului proprietății private funciare asupra/prețului produselor agricole și a repartizării veniturilor în societate, s-au formulat și idei privind democratizarea proprietății prin: pulverizarea marii proprietăți, constituirea de societăți și forme cooperatiste etc., precum și prin metoda mai radicală de naționalizare a pământului, respectiv o trecere a lui în proprietatea statului.
Pământul ca factor de producție, face obiectul schimbului, se vinde și se cumpără. În legătură cu aceasta se ridică problema valorii și a prețului pământului. Ca materie naturală, așa cum se prezintă de la natură, fără vreo intervenție din partea omului, pământul nu are valoare. Dacă pământul ca dar al naturii, precede oricărei activități umane, având rolul de instrument al muncii și nu de rezultat al ei, pe măsură ce tehnologiile de cultură fac progrese, pământul tinde să devină tot mai mult un produs al muncii. Lucrările de amenajare, ameliorare, care sau chiar simpla cultivare a pământului generații de-a întregul, conferă acestuia calitatea de pământ-capital, de teren care a încorporat în el muncă omenească. Pământul – materie în care s-au investit muncă și capital are valoare, apropiindu-se, în privința comportamentului său în producție, de capitalul fix.
În valoarea pământului intră nu numai cheltuielile efectuate pentru menținerea și ridicarea calităților sale productive, ci și o serie de cheltuieli menite să mențină echilibrul ecosistemului agricol, să preîntâmpine eventuale tulburări sau să refacă echilibrul distrus. Acestea sunt cheltuielile pe care le solicită lucrările de protecție a stratului fertil (lucrări antierozionale, de asanare, defrișare ș.a.), de refacere a substanțelor minerale din sol (administrare de îngrășăminte minerale și naturale, practicarea de asolamente fundamentate științific), dar și lucrări prin care să se prevină efectele poluante ale agriculturii asupra altor activități (instalații de colectare și reciclare a reziduurilor și deșeurilor rezultate din unele procese mai ales din cele zootehnice).
Între valoarea și prețul pământului nu există o legătură directă, nemijlocită. Prețul pământului depinde, în principal de mărimea rentei și numai indirect, aproximativ, de valoarea acestuia. Proprietarul funciar va pretinde la vânzarea terenului un preț care corespunde cu capitalul necesar pentru a aduce o dobândă egală cu renta anuală a solului. Prețul pământului este, deci, rentă capitalizată. El depinde, pe de o parte, de mărimea rentei, iar pe de altă parte, de nivelul dobânzii existente la cel mai bun plasament al capitalului de împrumut.
Prețul pământului este, într-o măsură însemnată influențat de cererea și oferta de terenuri agricole. În funcție de condițiile de loc și de timp, de modul cum se manifestă preferința de a arenda pământ, sau de a investi capital în proprietăți funciare, prețul pământului va scădea sau va urca. Oricum, între rentă și prețul pământului există o strânsă interdependență, tendință dominantă fiind de ridicare a prețului ca urmare a sporirii cererii de produse agricole, în condițiile unei oferte puțin elastice și a deprecierii banilor.
Renta absolută și respectiv prețul pământului pot să crească și independent de mărimea investițiilor efectuate în termen. E suficient să aibă loc unele progrese în științele biologice, în folosirea unor forțe naturale, în tehnicile și tehnologiile aplicate sau să fie create infrastructuri care îmbunătățesc poziția terenului, care nu-l costă nimic pe proprietarul funciar, ca aceasta să ridice nivelul rentei și al prețului pământului.
Analiza evoluției prețului pământului pe perioade mai mari de timp, relevă o creștere, cu unele oscilații intermediare, astfel, în S.U.A., între 1850–1900 valoarea proprietății agricole a sport de peste 4 ori. O tendință similară, chiar mai accentuată, se menține și în ultimele decenii. Față de anul 1940, prețul pământului era în 1965 de circa 6 ori mai mare. În Franța, pe fondul unei evoluții ascendente, se înregistrează unele oscilații ale valorii pământului: crește cu 50% între 1850–1880, revine în 1912, la nivelul anilor 1850, pentru ca la sfârșitul secolului actual să se majoreze de 4 ori (1955–1968). În aceeași perioadă în Anglia, creșterea este de 3 ori. Ridicarea masivă a prețului pământului în ultimele decenii, în majoritatea țărilor dezvoltate se explică, în bună măsură, prin creșterea considerabilă a capitalului investit în pământ, datorită orientărilor nete către agricultura intensivă, dar și măririi, aproape fără precedent, a cererii de pământ, în raport cu oferta rigidă, precum și a accentuării preferințelor pentru investiții în agricultură, susținută de convingerea că agrobisnessul se profilează ca una din afacerile rentabile în acest sfârșit de secol.
Într-o serie de ramuri ale producției cum sunt agricultura, silvicultura, piscicultura, industriile extractive ș.a. există surse naturale (terenuri fertile, zăcăminte bogate, căderi de ape zone împădurite și de pescuit etc.) care funcționează ca factori de producție, ce pot fi folosiți în mod gratuit sau cu investiții de muncă foarte reduse. De regulă, asemenea forțe sunt limitate, producția obținută cu ajutorul lor fiind, de cele mai multe ori, insuficientă în raport cu cererea. Cu toate că limitarea lor are un caracter relativ (dezvoltarea științei, a tehnicii., lărgește aria de utilizare a lor și le mărește randamentul), asemenea forțe naturale rămân insuficiente în comparație cu nevoile de consum.
Posesiunea și folosirea unor astfel de forțe naturale limitate (rare) generează monopolul natural de care dispune cel ce le posedă. Forța sau forțe naturale sunt monopolizate de anumiți agenți economici (persoane particulare, firme, asociații uniuni, stat ș.a.), de la care sunt excluși ceilalți. Dispunând de monopolul asupra unor forțe productive naturale și gratuite posesorii lor pot impune condiții de exploatare și folosire a acestora, precum și de vânzare a produselor sau serviciilor obținute. Poziția de monopol permite întreprinzătorilor să mărească prețul de vânzare al produselor și să obțină supraprofit cu condiția să existe cerere de consum. Nivelul prețului se situează deasupra sau sub valoarea produsului, în raport de cerere și ofertă. Prețul de monopol este reglat numai de preferința cumpărătorilor și de capacitatea lor de plată, fiind independent de valoarea produselor. Supraprofitul va fi cu atât mai mare cu cât raritatea produsului (puținătatea lui) față de nivelul cererii va fi mai accentuată. De pildă, o vie care produce struguri din care se obține un vin de calitate excepțională și care nu poate fi produs decât în cantități mici (foarte reduse în comparație cu cererea), se va vinde la un preț de monopol. Viticultorii vor realiza un important supraprofit care revine proprietarului funciar sub formă de rentă de monopol, în virtutea dreptului său de proprietate asupra acestei porțiuni de teren înzestrată cu calități deosebite, care poate să producă un produs căutat de cumpărători. Renta de monopol derivă așadar din prețul de monopol și nu se corelează, de regulă, cu valoarea produsului. Ea este de fapt rezultatul redistribuirii veniturilor din societate, în favoarea proprietarilor funciari, care dețin suprafețe agricole, construibile etc., cu calități deosebite.
În viața economică există, în anumite condiții, și monopolul artificial care constă în dobândirea temporară a unei poziții avantajoase în producția și pe piața unor mărfuri care permite unor subiecți economici să impună prețuri de monopol ce depășesc valoarea mărfurilor și asigură deținătorilor acestui monopol un supraprofit care se transformă în rentă de monopol.
Existența monopolului artificial are o bază și o existență provizorie fiind urmarea unei strategii lansate de agenții economici și care se menține atâta timp cât oferta se află sub nivelul cererii. În domeniul agriculturii, monopolul artificial poate fi asigurat prin restrângerea suprafețelor cultivate sau renunțarea la unele culturi, stocarea produselor sau distrugerea unei părți din producție, atunci când depășește nivelul necesităților, sau reducerea importului de completare în cazul produselor deficitare etc.
În celelalte ramuri, monopolul artificial poate să apară ca urmare a unor situații mai mult sau mai puțin obiective sau datorită unor poziții de monopol, prin strategii special subordonate acestui obiectiv. Astfel, ritmul, accelerat al progresului tehnic într-o ramură, comparativ cu celelalte, poate să asigure o situație privilegiată pentru unele firme care produc un produs sau un model nou (aparatură electronică, optoelectronică etc.) și dețin monopolul pe piață. De asemenea, monopolul unui brevet de invenție, limitarea pătrunderii altor firme în ramură sau existența unui număr limitat de specialiști cu pregătire excepțională sunt forme de manifestare a monopolului artificial. La acestea s-ar mai putea adăuga monopolul de marcă și model care pot să asigure supraprofit firmelor deținătoare, după cum crearea anumitor infrastructuri (căi de comunicație, vaduri comerciale, mijloace de informare rapidă etc.), poate să favorizeze monopolizarea unor segmente de piață și obținerea de supraprofit.
În practica economică, există și monopolul întâmplător, care este rezultat dintr-o stare avantajoasă cu caracter întâmplător a cererii sau a ofertei, premisă a obținerii unor nesperate venituri cu caracter monopolist întreprinzătorilor. Surprinderea unui moment deosebit când cererea se ridică cu mult deasupra ofertei, cum este, de pildă, crearea unei noi piețe în regiuni sau zone unde apare un aflux suplimentar de populație, câștigarea poziției de prim ofertant în cazul creării de noi ramuri de producție, apariția operativă pe piață cu produse și servicii noi, după o perioadă îndelungată de penurie etc., sunt forme de monopol întâmplător aducătoare de supraprofit.
Monopolul artificial, a dobândit o amploare fără precedent în țările Europei răsăritene pe baza proprietății de stat care cuprinde ramuri întregi. Existența unui singur producător la majoritatea produselor și limitarea, până la eliminare, a concurenței, creează întreprinderilor de stat o situație privilegiată ce le permite să vândă produsele la prețuri fixe, independent de raportul dintre cerere și ofertă.
Stabilirea arbitrară a prețurilor asigură obținerea de către unitățile de stat a unui beneficiu supradimensionat, care nu este rezultatul propriei activități. Departe de a fi un stimulent, acest suprabeneficiu devine o frână în calea desfășurării unei activități performante, competitive.
Teoria clasică a rentei și-a găsit aplicarea nu numai la sfera limitată a agriculturii, ci s-a extins și în alte ramuri de activitate îndeosebi în industria extractivă (minerit) și în ramura construcțiilor. În întreprinderile miniere, petroliere etc., datorită condițiilor naturale inegale (adâncimea și concentrația în substanțe utile a zăcământului) eficiența investițiilor de capital și de muncă este diferită de la o mână la alta. Caracterul limitat, neregenerabil al acestor resurse și, deci, producția redusă în raport cu cererea mai ridicată (la nivel național sau mondial), impune ca prețul de vânzare al produselor să fie determinat de condițiile cele mai grele a muncii, cu condiția să existe cumpărători pentru întreaga cantitate de produse. Întreprinzătorii care exploatează mine sau sonde mai bogate și produc cu cheltuieli mai reduse pot să realizeze astfel, un venit suplimentar care revine proprietarului ca rentă minieră diferențială, încorporată în arenda primită de acesta ca plată pentru folosirea terenului arendat și în subsolul căruia se găsesc asemenea resurse. Aceasta este egală ca mărime cu diferența dintre valoarea marginală (individuală) a produselor care se obțin cu cele mai ridicate cheltuieli și valoarea individuală mai redusă a produselor miniere, petroliere etc., obținute în condiții naturale mai prielnice de aplicare a muncii. Această formă de rentă are, deci o bază naturală generată de raritatea zăcămintelor bogate. Posibilitatea obținerii, rentei miniere rezidă, în cererea ridicată pentru produsele miniere sau petroliere care nu poate fi satisfăcută numai cu producția zăcămintelor mai ieftin de exploatat și fac necesară trecerea la exploatarea zăcămintelor mai sărace.
Practica economică demonstrează însă, că obține rentă și proprietarul minelor mai sărace, care sunt exploatate cu cele mai ridicate cheltuieli de producție (marginale), atunci când arendează terenul, dar și în situația când organizează singur exploatarea minelor. Aceasta este renta minieră absolută pe care o preia proprietarul sondei sau minei în virtutea dreptului său de proprietate.
În ramura construcțiilor renta se formează pe baza deosebirilor de poziție a diferitelor terenuri pe care se construiesc anumite obiective social-culturale sau cu caracter productiv, sau pe care se află deja construite asemenea obiective.
Terenurile, care sunt mai bine echipate cu elemente de infrastructură (surse de apă, energie, mijloace de transport, deservire comunală), sau sunt situate în zonele centrale ale orașelor, sunt arendate sau vândute la prețuri mai ridicate care cuprind în ele și renta diferențială de poziție. Aceasta este mai mare sau mai redusă, după cum evoluează raportul dintre cererea și oferta pentru astfel de terenuri. Dezvoltarea urbanisticii a determinat, în societatea contemporană o evoluție ascendentă a prețului terenurilor construibile (sau pe care se află construcții). A crescut considerabil în ultimele decenii, prețul pământului din perimetrul central al orașelor acolo unde își au sediul marile firme și companii, considerându-se cumpărarea de terenuri ca unul din cele mai avantajoase plasamente. În cazul când terenurile se află în proprietate publică ( stat, municipalitate, primării etc.) renta revine acestora. Puterea publică (stat, administrație locală etc.) poate concesiona pe termene mai lungi sau mai scurte, folosirea unor terenuri din proprietatea sa, unor firme particulare, în schimbul unor sume în care este cuprinsă și renta de poziție. Dacă concesiunea sau vânzarea terenului se face către firme străine, sumele încasate sau prețul cuprind și rentă absolută, ca formă de realizare economică a proprietății publice naționale.
Sistemul concesionării unor bunuri (zăcăminte, păduri, terenuri, etc.) este larg practicat în economia contemporană. El poate să aducă, pe calea rentei, prelevată sub diverse forme (arendă, chirie, împrumut, livrare de produse și factori de producție etc.), venituri și avantaje însemnate statului și economiei naționale, dacă angajamentele contractuale sunt temeinic așezate pe temelia rentabilității și eficienței.
Mulți economiști postricardieni au extins categoria de rentă și asupra altor venituri care au la bază condiții speciale. S-a considerat că atunci când din diverse împrejurări (obiective sau artificial provocate și întreținute) nu se asigură un echilibru între cererea și oferta unui produs sau serviciu, prețul este determinat numai de cererea și urcă peste valoarea mărfii. Profitul suplimentar datorat aptitudinilor și talentelor speciale ale lucrătorilor sau întreprinzătorilor a fost numit rentă a dibăciei pe baza căreia se explică veniturile inegale ale producătorilor.
Exponenții școlii marginaliste (Karl Menger, V. Paretto) s-au atașat acestei idei, desăvârșind ceea ce s-a numit teoria rentei generalizate, pe baza căreia se explică inegalitățile în venituri concretizate, „într-o serie continuă de rente”.
Alte forme de rentă, consemnate în cursuri și manuale, ca urmare a tendinței de generalizare a ei la toate categoriile de venituri diferențiale, sunt renta de transfer, care se obține în urma modificării destinației de folosință a unui factor de producție (de pildă înlocuirea unei culturi agricole cu alta mai rentabilă), precum și renta consumatorului. Aceasta din urmă ar reprezenta economiile pe care și le poate asigura un consumator, în împrejurări deosebite cumpărând din veniturile sale bunuri și servicii, pe care în condiții normale ar trebui să le plătească mai scump.
4. C A P I T O L U L
POLITICI SALARIALE
4.1. Mijloace de intervenție
În nici o economie, salariile nu se pot stabili într-o libertate deplină, orientarea oricărei politici salariale fiind determinată de contextul factorilor economici, sociali și culturali. În mod special, ea depinde de situația predominată dintr-o țară sau alta, regiune sau ramură industrială și de performanța întreprinderii în cauză. Politica fiscală și mărimea sectorului public constituie, de asemenea, factori importanți, alături de presiunea guvernului și forța sindicatelor.
Așa cum acești factori au o influență asupra politicii salariale, și aceasta la rândul ei exercită influență asupra fiecăruia dintre ei.
Politicile referitoare la prețuri și, respectiv, la venituri pot apărea în forma coercițiunilor sau a reglementărilor legislative, în vederea încercării de a diminua ratele inflației generate prin preț și salarii, constând din măsuri, mijloace și experimente utilizate în vederea asigurării unui anumit nivel al veniturilor, în funcție de gradul de dezvoltare și de creștere a productivității muncii.
Politica veniturilor impune intervenția directă și indirectă a statului .în negocierea cu sindicatele, a creșterilor salariale, precum și pentru împiedicarea creșterii nejusti-ficate a prețurilor.
Un instrument de intervenție directă constă în redimensionarea forței de muncă din sectorul public și menținerea volumului acesteia în limite rezonabile, precum și introducerea criteriului profitabilității și eficienței, pe fondul continuării unei politici salariale noninflaționiste în sectorul public. Totodată, statul, prin politica fiscală, poate menține venitul net al angajaților la un nivel rezonabil , răsplătind mai degrabă munca și inițiativa, decât penalizându-le.
Adesea, intervenția directă a statului vizavi de sectorul privat, în domeniul; salariilor, se manifestă prin inițierea de întâlniri tripartite (patronat-guvern– sindicate), în scopul determinării unei politici salariale echilibrate, iar în unele circumstanțe statul jucând rolul de mediator, dacă negocierile între patronat și sindicate eșuează. În cazul veniturilor rigide, instrumentul de impozitare a acestora, precum și înghețarea prețurilor se dovedesc contraproductive, datorită îndeosebi efectelor perverse ale acestora pe termen lung*.
În acest sens, sunt argumente conform cărora controlul salarii-preț nu reduce inflația în perioada în care acesta se aplică, iar o dată cu eliminarea controlului inflația crește din nou, cu mai multă vigoare, astfel că piața trebuie reajustată pentru eliminarea diferențelor.
Intervenția indirectă a statului vizează prevenirea majorării cheltuielilor salariale (care constituie o parte majoră a costurilor de producție), în vederea, creșterii competitivi-tății întreprinderilor și, prin extensie, în scopul însănătoșiri economiei naționale, în primul rând prin stăpânirea inflației.
În acest sens, statul orientează organizațiile patronale spre o concepție dinamică și moderată în stabilirea salariilor, utilizând următoarele instrumente:
a) acordarea de asistență organizațiilor patronale și firmelor, asistarea pe căi variate a acordurilor încheiate, optime pentru întreprinderi, prin pregătirea și coordo-narea procesului de negociere și oferirea de consultanță părților interesate, acționând totodată împotriva indexării automate a salariilor; încurajarea întreprinderilor în adoptarea unei politici salariale moderne, în pas cu strategia lor de creștere generală, prin promovarea unui sistem salarial diferențiat, echitabil și prin facilitarea implemen-tării sale, cu recomandări concrete în domeniul managementului resurselor umane (incluzând organizarea muncii, dialogul cu salariații privitor la politica salarială adoptată etc.); încurajarea managerilor să participe personal la implementarea unui sistem de remunerare care să permită întreprinderii (companiei) antrenarea salariaților competenți;
b) realizarea informării publice prin :
– explicarea consecințelor negative ale promovării unei politici salariale egalitariste;
– favorizarea schimbărilor de mentalitate, atitudinii și practicilor în rândul salariaților, managerilor și publicului în general, spre asumarea de personalități personale, care vizează motivația individuală ca un catalizator colectiv și individual;
– orientarea sindicatelor spre adoptarea unor abordări mai pragmatice și mai realiste în problematica salarială, centrată mai degrabă asupra calității decât a cantității, în interesul propriilor membri;
c) implicarea organizațiilor patronale în conceperea politicilor economice:
– necesitatea raționalizării sectorului public și moderarea salariilor în acest sector;
– susținerea politicilor economice și sociale antiinflaționiste, în special a unor politici realiste și dinamice ale veniturilor, a unei politici fiscale rezonabile și a unui sistem solid de asigurare;
– diminuarea amestecului statului în probleme care aparțin exclusiv sferei de competență a partenerilor sociali.
4.2. Controlul prețurilor și veniturilor obținute prin muncă
Este larg acceptat faptul că, dacă autoritatea publică implementează politici fiscale și monetare deflaționiste cu scopul combaterii inflației, aceasta va avea drept consecință (cel puțin pe termen scurt) o creștere a șomajului. În acest cadru, o politică a veniturilor poate fi văzută drept modalitate de încercare a reducerii ratei inflației fără a conduce la creșterea șomajului. În acest sens, politica veniturilor este considerată ca o metodă prin care se încearcă relaxarea relației conflictuale existente între obiectivele ocupării depline și stabilității prețurilor. Astfel, o politică a veniturilor ar putea deveni oportună în condițiile în care costurile prezintă "sensibilități" spre majorare, în mod special datorită presiunilor sindicale îndreptate spre creșterea salariilor, indiferent de nivelul cererii (ofertei) în exces a forței de muncă*.
Cu toate acestea, dacă inflația se datorează cererii în exces generalizate, o politică a veniturilor va avea drept consecință o creștere deghizată a câștigurilor salariale, căci patronii care doresc să angajeze forță de muncă suplimentară vor încerca să găsească căi ocolite și chiar imperfecțiuni ale politicii care vor fi speculate. Chiar și în acest caz există un argument logic pentru implementarea unei politici a veniturilor într-o situație de exces a cererii, ca un mijloc pentru reducerea previziunilor inflaționiste. În același timp; după cum se cunoaște, economiștii monetariști susțin faptul că inflația se dezvoltă la început în condițiile în care oferta de masă monetară crește mult mai repede decât creșterea pe termen lung a capacității productive a economiei. Însă, o dată ce inflația ia amploare, aceasta dezvoltă o dependență intertemporală proprie, întrucât populația anticipează o inflație ulterioară și încorporează aceste anticipații în procesul de formare a prețurilor și a cererii salariale. Durata și mărimea nivelului șomajului situat peste rata naturală, care este reclamată pentru reducerea ratei inflației, depind de perioada de timp necesară ca anticipațiile inflaționiste să fie reduse. Astfel, dacă o politică a veniturilor reușește să reducă anticipațiile inflaționiste, ea va permite autorității statale să diminueze inflația în condițiile unui șomaj mai redus decât ar fi altfel necesar.
Cu toate acestea, există dovezi empirice în sensul că instituirea unei politici a veniturilor nu reduce, în fapt, anticipațiile inflaționiste, datorită faptului că politica transferă, pur și simplu, creșterile salariale din perioada inițială în viitor, atunci când această politică dă semne de oboseală sau când, în final, este abandonată.
În cazul economiei românești, se poate afirma că într-o bună măsură deciziile macroeconomice adoptate în faza actuală sunt marcate de imperativul trecerii cât mai rapide la economia de piață, putându-se vorbi de efectul antiinflaționist al indexării. Amplitudinea acestui efect depinde de:
– măsura în care indexarea stabilește o legătură între variațiile de preț și variațiile salariale, modificările de amploare ale mișcării salariilor rezultând prin variațiile de preț și viceversa;
– natura și construcția indicelui de preț utilizat și de măsura în care indexarea înlocuiește alte surse de creștere generalizată a salariului, în loc de a i se adăuga. În acest context, trebuie subliniat că nu indexarea salariilor creează legătura între creșterile de prețuri și cele de salarii; ea nu face decât să instituționalizeze procesul, inflația impulsionând salariații să ceară sporiri de salarii pentru a se proteja împotriva viitoarei creșteri de prețuri.
Un sistem de indexare care să prevadă ajustări ale salariilor sincronizate și uniforme ar putea împiedica distorsiunile relative și ar putea frâna escaladarea salarii-prețuri.
Într-o situație economică normală, salariile și indemnizațiile suferă influența fluctuațiilor costului vieții, creând tendința spre o creștere gradată a salariilor reale și o îmbunătățire a pieței muncii*.
Trebuie evidențiat faptul că în condițiile în care chiar inflația este generată prin presiunile sindicale, o politică a prețurilor și veniturilor nu poate acționa eficace, deoarece anumite grupuri salariale vor găsi posibilități de evitare a efectelor acestora, iar uniunile sindicale înregistrând un sentiment de frustrare, vor iniția acțiuni de protest. Aceasta se întâmplă mai ales atunci când salariile sunt ținute sub control într-o măsură mult mai rigidă decât prețurile. În condițiile în care inflația este generată în principal de excesul cererii, politicile de prețuri și venituri devin inoportune – în cursul aplicării acestor politici, excesul de cerere se va consolida în așa fel, încât atunci când politica este relaxată, prețurile și salariile pot crește mai repede ca înainte de aplicarea politicilor.
În anumite condiții însă, în scopul realizării unui control pe termen lung al inflației o politică permanentă de control a veniturilor ar fi dezirabilă, rezultate pozitive obținând în acest sens Suedia și Austria.
4.3. Înfăptuirea politicilor de venituri
Trecerea de la a economie planificată la una de piață implică dificultăți atât economice, cât și politice. Astfel, în primii ani, este greu de evitat un număr considerabil de falimente și o creștere substanțială a nivelului general al. prețurilor, însoțite indubitabil de creșterea ratei șomajului într-un mod alarmant, dar necesar economic.
Tranziția la economia de piață determină ca anumite industrii și întreprinderi să înregistreze creșteri semnificative ale producțiilor lor și o profitabilitate deosebit de mare (în detrimentul altora), ceea ce oferă o bază pentru creșteri salariale. Dacă însă aceste creșteri vor fi acordate, există pericolul de a "pierde lupta" împotriva inflației, deoarece prin contagiune se va declanșa o creștere instantanee a salariilor, urmată automat de creșteri continue și semnificative ale prețurilor.
În continuare vor fi prezentate o serie de aspecte referitoare la implementarea politicilor de venituri:
a) implementarea unei politici a veniturilor impune costuri oricărei economii suportate însă diferențiat de presiunea acesteia. Dacă, de exemplu, o limitare a creșterilor salariale are drept consecință faptul că angajații vor înregistra creșteri salariale similare, alocarea forței de muncă, prin modificări relative ale ratelor salariale, va fi denaturată. Astfel, societățile comerciale care doresc să se extindă pot fi afectate, deoarece ele , vor găsi mult mai greu posibilitatea de a atrage forță de muncă suplimentară. În acest mod, întreprinzătorii vor fi stimulați să ocolească (evite) politici salariale, prin aplicarea unor metode de salarizare relativ insuficiente cum ar fi alocațiile pentru creșterea și educația copiilor și credite de ipotecare ieftine ;
b) statul va trebui să asigure orientări în ceea ce privește creșterea salarială în cadrul cărora agenții economici să acționeze în mod liber. Astfel, dacă o întreprindere ar dori să mărească salariul peste nivelul orientativ, i se va impune un impozit suplimentar;
c) creșterea diferențiată, în ritmuri diferite, a salariilor angajaților din aceeași categorie, ar putea genera presiuni salariale în vederea restabilirii vechilor decalaje perturbate prin creșterea diferențiată a salariilor ;
d) angajații din sectorul public al unei economii suportă, adesea, anumite discriminări în aplicarea politicii salariale, datorită faptului că aceasta este urmărită în mod rigid în cadrul sectorului de stat. Apar, astfel, de multe ori, fenomene de evitare a consecințelor politicii salariale în sectorul privat prin remediul plăților în natură sau prin alte mijloace;
e) autoritatea publică statală poate fi pusă în dilemă în privința tipologiei politicii aplicate – voluntaristă sau statutară.
Atunci când autoritatea publică obligă atât asociațiile producătorilor, cât și uniunile sindicale să mențină prețurile și respectiv salariile la un nivel redus, aceasta se traduce printr-o acțiune de politică economică voluntaristă. Pe de altă parte, în cazul în care statul introduce prevederi legislative privind limitarea creșterii prețurilor și a salariilor, ca normă juridică explicită, aceasta poate fi definită drept o acțiune de politică economică statutară.
Necesitatea aplicării unei politici voluntariste constă în aceea că adesea grupuri de interese puternice pot anihila potențialul reglativ al unei politici statutare, putând genera un lanț întreg de nedreptăți și presiuni ale unor grup asupra altora și chiar riscul confruntării politice*.
5. C A P I T O L U L
INEGALITATEA VENITURILOR ȘI SĂRĂCIA
5.1. Determinarea inegalităților
Circumscrisă politicii veniturilor, în particular politicii salariale, apare, problema inegalității veniturilor, atenuată de către stat prin distribuirea și redistribuirea acestora și, legată de aceasta, problema sărăciei.
Pe baza informațiilor statistice, sunt posibile calculul și repartizarea grafică a coeficientului de inegalitate a veniturilor, a dispersiei și concentrării acestora. Cele ,mai frecvente metode utilizate sunt coeficientul GINI și HIERCHMAN, stabilit pe baza curbei LORENZ, ca raport dintre veniturile a 10% din populația cea mai bogată și veniturile a 10% din populația cea mai săracă.
Se pot avea în vedere și raporturile dintre cincimi (20%) sau între pătrimi (25%).
Curba concentrației LORENZ comportă pe abscisă procentele cumulate ale populației, și pe ordonată, procentele cumulate ale veniturilor (figura nr. 1). Atunci când există echidistanță sau egalitate între venituri, se poate spune că 10% din populație primește 10% din venituri, 20% primește 20% din venituri, 30% primește 30% din venituri etc., până la 100%. Grafic, distribuția egală corespunde bisectoarei sau diagonalei din careu.
Dacă 10% din populație nu primește decât 3% din venit, 20°% nu primesc decât 8% din venit, 30% nu primesc decât 16% din venit, 90% din populație primesc 40% din venit, atunci 10°% din cei rămași dețin 60% din venitul național Se obține, astfel, o curbă a distribuției veniturilor, distinctă față de bisectoare.
% cumul din venituri
100 B
90
80
70
60 C
50
40
30
20
10
0 A
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100% cumul populație
Figura nr. 1.
Cu ajutorul curbei LORENZ, se poate calcula coeficientul GINI, fiind obținut prin raportul dintre suprafața de distribuție (partea hașurată) și suprafața triunghiului OAB, coeficient ce poate varia de la 0 la 1. Valoarea 1 este o inegalitate perfectă, triunghiul OAB fiind confundat cu suprafața de distribuție (C), iar valoarea 0 corespunde distribuirii egale.
Exemplul dat permite cuantificarea ecartului dintre zecimile extreme. Se obține astfel: 60 : 3 = 20, ecartul dintre zecimi fiind de 20, iar scara veniturilor de 1:20, deci 10% din populație primește 60% din venit, în timp ce 10% primește decât 3%.
5.2. Redistribuirea veniturilor
Procesul de redistribuire vizează corectarea anumitor inegalități generate de mecanismele de repartiție funcțională. Motivele care justifică reducerea inegalităților sunt numeroase, ele relevând considerațiuni de ordin etic, cultural sau religios, pe de o parte, și considerațiuni d~ ordin economic și politic, pe de parte.
În prima categorie de motivații se află, de exemplu, ideea "justiției" sociale, tema socialistă; a "revendicărilor juste ale clasei muncitoare", pentru a face dispară ceea ce K. Marx numea "exploatarea omului de către om".
În cea de a doua categorie de motivații se află ideea care pledează pentru o demografie dinamică (potrivit căreia o repartiție care nu se fundamentează direct pe contribuția proporțională a producției se va traduce printr-o povară financiară, greu de suportat de familiile numeroase). Din punct de vedere economic, principalele justificări ale unei politici a distribuției sunt dezvoltate și difuzate pe larg prin keynesiștii contemporani, care văd în repartiza primară a veniturilor un risc al excedentului de economisiri, care în cazul care nu este corectat prin redistribuirea veniturilor se va traduce printr-o fisură în afara circuitului economic al fluxurilor monetare, reducând nivelul cererii efective și, deci, sursele de venituri.
5.3. Sărăcia
Problema pragului minim de venituri, care să indice limita sărăciei evidențiază, pe lângă caracterul său concret-istoric, și posibilitatea soluționării sale principiale cu ajutorul taxei negative, figura nr. 2.
taxă negativă
venitul după subvenție
venitul după
subvenție
P N
E taxă
pozitivă
O
45º venitul înainte
A de subvenție
Figura nr. 2
Conform figurii, cei care au venituri situate la stânga punctului A vor plăti o subvenție numită taxă negativă, sub forma „plății de transfer”, în timp ce aceia care au venituri situate la dreapta punctului A, vor plăti o taxă pozitivă către stat (impozit pe venit). Panta dreptei care modelează venitul după subvenție se stabilește pe baze statistice.
În general, în problema protecției sociale guvernele acționează următoarele direcții:
– subvenționarea investiției în capital uman (educație, învățământ etc.) ;
– politici antidiscriminatorii (eliminarea discrepanțelor de salarizare bărbați-femei, albi-negri, tineri-adulți) ;
– tratamentul financiar al șomajului și incapacității de muncă ;
– programe de menținere a veniturilor (indexarea, asigurările sociale, combaterea sărăciei).
Principiul călăuzitor în politica salarială este cel al îmbinării echității cu eficacitatea. Astfel, o taxă negativă prea mare ar putea descuraja eforturile de a găsi un loc de muncă, după cum și un impozit prea mare ar descuraja ocuparea forței de muncă, și chiar spiritul investițional.
6. C A P I T O L U L
CERCETARE PRACTICĂ ASUPRA UNUI LOT DE SALARIAȚI
Pentru cercetarea științifică am luat un lot de 70 persoane, angajate în funcția de contabil la întreprinderi de stat și private cu domenii de activitate diferite, în scopul cunoașterii diferențelor procentuale, între salariile acestora, și salariul mediu pe economie și între salariile maxime pe întreprindere și salariul mediu pe economie.
Am făcut această alegere datorită profilului secției pe care o urmez, finanțe-contabilitate.
Chestionar
1. Unde lucrați ?
2. Ce salariu ați avut luna trecută ?
3. Care este salariul minim pe secție și câte persoane îl au ?
4. Câte persoane necalificate lucrează în secție ?
5. Care este salariul maxim și câte persoane îl au ?
6. Câte premii ați avut anul trecut ?
7. Cum apreciați condițiile de la locul de muncă ?
8. Câte zile de concediu medical ați avut anul trecut ?
9. Ce afecțiuni cronice aveți ?
10. Ce loc de muncă ați dori să aveți ?
11. De cât timp lucrați aici ?
Chestionarul a fost anonim și s-a bazat pe voluntari, pentru a putea asigura veridicitatea datelor, iar întrebările au fost alese după o consultare prealabilă cu subiecții sondajului.
Menționăm că sunt firme care nu permit transparența informațiilor și tratează cu suspiciune dorința noastră de cercetare.
CONCLUZII
Tabelul nr. 3
Pentru această selecție întâmplătoare putem ajunge la concluzia că inițiativa economică particulară trebuie stimulată în continuare, aceasta să primeze față de întreprinderile de stat.
Dacă în întreprinderile economice particulare există o corelație între salariul minim și salariul maxim pe întreprindere, în cele de stat există o mare diferență între salariul minim și salariul maxim.
Față de situația dinainte de Revoluție, ecartul dintre salarii este foarte mare mergând de la 0 până la 11,5 în exemplul nostru. Aceste diferențe salariale sunt menite să stimuleze competiția și concurența dintre ofertanții de servicii contabile, să ridice calitatea acestor servicii.
În viitor diferențierile salariale vor crește, odată cu consolidarea relațiilor de piață în domeniul financiar-contabil.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Barre, R., Économie Politique, vol. II, Paris, 1970.
Dobrotă, N., Economie politică, Ed. Eficient, București, 1995, p. 405–419.
Galbraith J. K., Știința economică și interesul public, Editura Politică, București, pag. 28, 71, 82.
George, H., Progress and Poverty, 1879, p. 227 (După Ch. Gide, Rist, Istoria doctrinelor economice, București, 1926, 9. 783).
Gide Ch., și Charles Rist „Istoria doctrinelor economice”, București, Editura Casei Școalelor, 1926, p. 207.
Gide, Ch., Curs de Economie Politică, București, 1925, p. 284.
Gilpin, A., Dictionary of Economic Terms, Third Edition, London Butterworths, 1973, p. 82.
Guiton H., Economie Politique, Editions Dalloz, Paris, 1968, p. 225.
Guitton H., Economie politique, Dalloz, 1976, p. 275.
Ionescu Sisești, Gh., Ion Ionescu de la Brad, Economie, București, 1940, p. 276.
Keynes, J. M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, București, Ed. Științifică, 1970, p. 87–95, și 99–106.
Madgearu, V., Curs de economie politică, București, 1944, p. 269.
Manolescu Gh., Politici economice, Ed. Economică, București, 1997, p. 371–373.
Marshall, A., Principes d’économie Politique, Paris, 1959, p. VIII.
Mill, S., Principes d’Économie politique (citat după Raymond Barre, Économie politique, vol. 2, Paris, 1970, p. 70–71).
Ricardo, D., Opere alese, vol. I., București, 1959, p. 85.
Samuelson, P. A., L’Economique, tome 1, Librairie Armand Colin, 1986, p. 170–171.
Samuelson, P., L’Economique, 2, Librairie Armand Colin, Paris, 1969, p. 840, 949–950, 902–905.
Sârbovan, M., Economie II, Ed. Semne, București, 2000, p. 10–62.
Sârbovan, M., Economie, Ed. Augusta, Timișoara, 1999, p. 17–46.
Sârbovan, M., Mecanismul actual al economiei de piață în România. Politici economice, Ed. Augusta, Timișoara, 1999, p. 22–42.
Sârbovan, M., Piața muncii. Politici de ocupare în România, Ed. Orion, București, 1997, p. 56–105.
Say, J. B., Cours Complet d’Economie Politique, vol II, Paris, 1852, p. 101.
Smith, A., Avuția națiunilor, București, 1962, p. 103–104.
Stoleru L., L’Ambition international, Editions du Seuil, Paris, 1987, p. 200–208.
Weitzman, M. L., „The short economy: Conquering Stagflation”, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 1984, capitolul 9.
*
* *
28. ***The World Almanach, New York, Pharos Books, 1992, p. 135.
29. *** Grand Larousse enciclopédique, tome quatrième, (facteur de production. Librairie Larousse, Paris, 1961.)
30. *** Internațional Encyclopedie of the Social Sciences, vol. III, New York, 1968, p. 454 și urm.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Salariul In Teoria Si Practica Economica (ID: 132851)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.