Salariul Ca Factor de Stimulare pe Piaţa Munciidoc

=== Salariul ca factor de stimulare pe piaţa muncii ===

Salariul ca factor de stimulare pe piața muncii

Introducere

Principalul rol al salariilor din economie (evident, și din fiecare întreprindere) este mai redus. Atunci când salariul este insuficient pentru acoperirea nevoilor de bază ale oamenilor, salariul devine cel mai important factor care determină comportamentul indivizilor în raport cu întreprinderile. Dacă nivelul salariului asigură un confort oamenii devin preocupați de satisfacerea altor categorii de trebuințe (afiliere, apartenență, stimă, recunoaștere, valorificarea resurselor personale, autorealizare profesională).

Potrivit unor analize s-a demonstrat că oamenii reacționează mai mult la perspectiva de creștere a salariului și la mecanismul de determinare a salariului cuvenit decât la nivelul salariului. Productivitatea muncii într-o întreprindere nu crește dacă peste noapte și fără o justificare în logica mecanismului de salarizare se măresc salariile tuturor lucrătorilor cu 25%, de exemplu; ea crește însă dacă se spune lucrătorilor că vor obține un spor de salariu de 15% în condițiile creșterii producției cu 15% față de volumul curent.

Unul din cele mai importante aspecte teoretice și practice ale problemei privește posibilitatea determinării riguroase a mărimii salariului. După unii autori, mărimea salariului este determinată de nivelul și dinamica productivității. încă de timpuriu, liberalismul economic a considerat că, în acest sens, trebuie să se recurgă la productivitatea marginală. Pentru unii special mărimea salariului este un element fundamental care trebuie fixat a priori la nivelul care asigură cele mai bune condiții de viață. Mulți autori de diferite orientări teoretice, între care și Keynes, consideră că mărimea salariului este determinată exclusiv de raportul dintre cererea și oferta forței de muncă. În mod obiectiv, mărimea salariului are două limite între care, teoretic, poate să oscileze: minimă care, în optica celui care se angajează, trebuie să se situeze cel puțin la nivelul, costului forței de muncă; maximă – reprezentată de întregul venit realizat de activitatea economică și care s-ar transforma astfel în salariu, limită care, din punctul de vedere al celorlalți posesori de factori de producție, nu trebuie atinsă niciodată pentru că ei n-ar mai primi nimic. Pentru firmă, limita maximă este atinsă când salariul este egal cu productivitatea marginală a muncii.

Influența salariului asupra comportamentului în muncă este diferită de la o persoană la alta; intervine pragul de așteptare (unii sunt convinși că merită un salariu foarte mare și nu muncesc decât dacă obțin acest salariu, alții se mulțumesc cu un salariu mai mic) și fondul personal de “înclinație spre satisfacție” sau “înclinație spre insatisfacție” (sunt oameni care tind să fie nemulțumiți indiferent de configurația condițiilor obiective și oameni mulțumiți chiar dacă factorii de mediu nu justifică o asemenea trăire).

A cerceta reglementarea salariului înseamnă a descoperi cauzele acestor niveluri și corelații, ambele privite în timp și spațiu. Desigur, mărimile respective sunt stabilite prin acorduri și contracte între parteneri. Dar, toate aceste mărimi au determinări generale, pe care economia politică (știința economică) are misiunea de a le descoperi și fundamenta.

Din cele arătate mai sus, se poate concluziona că mărimea posibilă a salariului mediu se află în dependență, de gradul dezvoltării economice a țării, grad ce are, el însuși, multiple și complexe determinări.

Capitolul 1. Salariul ca principala formă de venit pe piața muncii

1.1. Noțiuni generale privind salariul

Numeroși economiști au cӑutat, în timp, sӑ determine și sӑ evideențieze natura și dinamica salariului, precum și mӑrimea acestuia. Precursorul cercetӑrilor în acest domeniu a fost Robert Thomas Malthus (1766-1834). Acesta a pornit de la observația potrivit cӑreia populația crește întotdeauna mai repede decât mijloacele de subzistențӑ (legea lui Malthus). Producția bunurilor materiale — opinia Malthus — crește în progresie aritmeticӑ, în timp ce populația sporește în progresie geometricӑ. In consecințӑ, dacӑ populația tinde sӑ creascӑ progresiv, atunci ne vom confrunta cu o supraofertӑ de forțӑ de muncӑ. Din acest motiv, el a recomandat o precauție deosebitӑ în domeniul salarizӑrii.

În cunoscuta lucrare, „Avuția Națiunilor” a lui Adam Smith, acesta a considerat cӑ salariul este singurul venit realizat prin muncӑ. David Ricardo face deosebire între prețul natural și prețul de piațӑ al muncii: salariul natural este prețul necesar satisfacerii nevoilor muncitorului și pentru propӑșirea speciei. Prețul de piațӑ al muncii este prețul efectiv, stabilit pe baza raportului dintre cererea și oferta de forțӑ de muncӑ.

Inspirându-se din lucrӑrile lui R.T. Malthus, alți cercetӑtori precum J.B. Say (1767-1832) și Ferdinand Lasalle (1825-1864) au ajuns la concluzia cӑ dacӑ forța de muncӑ este o marfӑ atunci valoarea acestor mӑrfuri este datӑ de minimul de mijloace de subzistențӑ necesare întreținerii muncitorului.

Ferdinand Lassalle considerӑ salariul drept contravaloarea mijloacelor de subzistențӑ necesare întreținerii forței de muncӑ. Conform acestei concepții, salariul influențeazӑ direct proporțional sporul natural al populației în sensul cӑ creșterea salariilor peste limita de subzistențӑ conduce la îmbunӑtӑțirea natalitӑții și a educației copiilor.

Karl Marx taxeazӑ forța de muncӑ drept marfӑ. Salariul, dupӑ Karl Marx, mascheazӑ munca pe care muncitorul o presteazӑ gratuit pentru capitalist, muncitorul primind un salariu mult mai mic decât valoarea forței sale de muncӑ.

Alt cercetӑtor care a analizat temeinic problema salariilor a fost cunoscutul economist englez John Maynard Keynes (1883-1946). În lucrarea sa „Teoria generalӑ a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor” (1936) a observat cӑ salariul nu este doarun simplu element de cost, ci, în egalӑ mӑsurӑ, și de venit. În acest context, el demonstrat cӑ dacӑ se reduc prea mult salariile, atunci se reduce și cererea efectivӑ de bunuri și servicii. La rândul sӑu, aceasta genereazӑ reducerea investițiilor, ceea ce va conduce la un șomaj și mai mare, la reducerea cifrei de afaceri, și, în final, a veniturilor, respectiv a profiturilor întreprinzӑtorilor.

J. M. Keynes abordeazӑ conceptul de salariu și în dependențӑ cu gradul de ocupare a forței de muncӑ. Astfel, volumul folosirii mâinii de lucru se aflӑ într-un raport univoc cu volumul cererii efective exprimat în unitӑți de salariu. Cererea efectivӑ este suma consumului și a investițiilor preconizate. Ea nu poate fi schimbatӑ dacӑ înclinația spre consum, eficiența marginalӑ a capitalului și rata dobânzii rӑmân modificate.

Pentru neoclasici (Walras, Pareto) munca a fost o marfӑ care rӑspundea legilor generale ale economiei de piațӑ, iar piața forței de muncӑ avea același lip de comportament cu cea a bunurilor și serviciilor. În opinia lui Leon Walras, patronii angajau personal pânӑ când costul muncii devenea egal cu productivitatea marginalӑ, iar lucrӑtorii își ofereau forța de muncӑ atâta timp cât salariul era satisfӑcӑtor.

În lucrӑrile de mai târziu, s-a constatat cӑ salariul se adapteazӑ foarte lent la dinamica cererii și ofertei de muncӑ, cӑ acesta este prețul cel mai rigid. Aceastӑ rigiditate se referӑ la pierderea capacitӑții salariilor de a evolua în „jos”, nu însӑ și în sus. Treptat s-a ajuns la concluzia cӑ salariul nu depinde doar de jocul liber de pe piața muncii. „Mecanismele de stabilire a salariilor își pierd din caracterul concurențial specific pieței, sunt evident afectate de considerații administrative, de intervenția statului, de aspecte sociale și umane, de creșterea rolului sindicatelor patronale și ale salariaților etc.”

Mai conservator, Paul Samuelson (n. 1915, economist american, profesor de economie) considera salariul ca fiind „prețul pentru care oamenii își închiriazӑ serviciile lor”. Aceste definiții au toate numitor comun, și anume remunerarea forței de muncӑ participantӑ la diferite activitӑți economice.

În accepțiune generalӑ, salariul reprezintӑ contravaloarea în bani sau echivalent cu care este remunerat factorul de producție muncӑ pentru participarea la obținerea rezultatelor unei activitӑți economice. Salariul nu este însӑ o remunerație oarecare a muncii, ci un mod special de recompensare, respectiv prețul muncii închiriate și întrebuințate de întreprinzӑtor: „Salariul este venitul ce remunereazӑ, proporțional cu timpul lucrat sau cu sarcina exercitatӑ, persoana care este legatӑ de un utilizator de muncӑ printr-un contract de închiriere a serviciilor. Acesta din urmӑ poate fi explicit sau poate rezulta dintr-o relație de dependențӑ economicӑ, în funcție de calitatea beneficiarului de venit, salariul este susceptibil și de diferite alte denumiri: leafӑ — funcționari civili; soldӑ — militari; retribuție — cadre superioare; sâmbrie — personal casnic.” (H. Guitton).

1.2. Principalele teorii privind salariul

Teoria salariului a fost una din cele mai controversate teorii ale științei economice.

Teoria clasicӑ. Reprezentanții teoriei clasice A. Smith și D. Ricardo, din cauzӑ cӑ au dorit sӑ rӑmânӑ fideli teoriei valorii muncӑ, nu au putut sӑ creeze o concepție consecvent științificӑ despre salariu. Mai mult, D. Ricardo, prin intermediul teoriei sale asupra plusvalorii, a oferit un punct de sprijin (a dat apӑ la moara) economiei politice de stânga, în frunte cu marxismul, care a ideologizat concepția despre salariu și despre repartiție, introducând aici principiul luptei de clasӑ.

Teoria neoclasicӑ, prin pragmatismul care o caracterizeazӑ a putut crea o concepție științificӑ despre salariu, încadrând-o în teoria factorilor de producție, elaboratӑ de J. B. Say. Conform teoriei lui J. B. Say, cei trei factori de producție – munca, capitalul și natura sunt în egalӑ mӑsurӑ sursӑ a valorilor (prețului) produsului creat cu ajutorul lor, iar aceastӑ valoare se repartizeazӑ între reprezentanții acestora, proporțional cu contribuția fiecӑruia.

Un reprezentant de frunte al teoriei neoclasice care a adus o contribuție importantӑ la elucidarea teoriei salariului a fost și marginalistul J. B. Clark. Teza lui principalӑ a fost aceea cӑ veniturile (inclusiv salariile) constituie prețul factorilor de producție. Teoria salariului a lui J. B. Clark se bazeazӑ, deci, pe aplicarea legii randamentelor descrescânde ale factorilor de producție.

Salariul reprezintӑ, în același timp, un element al costurilor de producție ale întreprinderii pentru factorul de muncӑ utilizat și un venit al lucrӑtorului dupӑ munca depusӑ. Din aceastӑ constatare rezultӑ cӑ nivelul salariului fiecӑrui lucrӑtor este determinat, pe de o parte de contribuția sa la obținerea rezultatelor întreprinderii, pe de altӑ parte de nivelul necesitӑților acestuia. Salariul mai poate fi definit și ca o compensare a cheltuielilor fӑcute cu capitalul uman al lucrӑtorului. Aceste cheltuieli pe termen scurt depind de:

durata timpului de lucru și de gradul de intensitate a muncii;

caracterul muncii și de condițiile de muncӑ ale lucrӑtorului;

prestigiul social al activitӑții respective etc.

Teoriile privind salariile sunt prezentate și explicate în cele ce urmeazӑ.

1. Teoria salariului natural

Valoarea oricӑrui lucru este datӑ de costul sӑu de producție. Se afirmӑ cӑ salariul natural corespunde costului de producție al energiei umane, respectiv costului cantitӑții mijloacelor de subzistențӑ necesare muncitorului și familiei sale. Turgot este primul care a declarat cӑ “în orice fel de muncӑ salariul lucrӑtorului trebuie sӑ coboare la un nivel determinat numai de necesitӑțile existenței”. Teoria salariului natural corespunde situației din prima jumӑtate a secolului XlX-lea în Europa, cunoscutӑ de Ricardo, Lassalle și Marx. Influența salariului asupra natalitӑții nu mai corespunde.

2. Teoria salarialӑ a „legii de aramӑ”

Ferdinand Lassalle a plecat de la teoria naturalӑ a salariului. În scrisoarea din 1867 adresatӑ de Lassalle unui congres muncitoresc german, scrie: “Legea de aramӑ, care sub regimul ofertei și al cererii regleazӑ salariile, se formuleazӑ astfel: salariul mediu nu depӑșește niciodatӑ ceea ce este indispensabil conform obișnuințelor naționale pentru a întreține existența muncitorilor și continuarea rasei lor […]. Acesta este punctul în jurul cӑruia graviteazӑ salariul zilnic, real, în alternanța mișcӑrii lui de pendulӑ, fӑrӑ ca vreodatӑ sӑ poatӑ sӑ se urce în mod durabil deasupra lui sau sӑ scadӑ dedesubtul lui. El nu poate sӑ creascӑ în mod durabil peste aceastӑ valoare mijlocie, întrucât atunci, datoritӑ unei situații mai bune și mai ușoare a lucrӑtorilor, ar lua naștere o sporire a cӑsӑtoriilor lucrӑtorilor și a procreӑrii, o sporire a populației muncitorești și astfel o sporire a ofertei de brațe, care ar readuce salariul la vechiul sӑu nivel […].

Salariul nu poate nici sӑ scadӑ în mod durabil mult sub mijloacele de subzistențӑ necesare existenței, deoarece atunci apar emigrӑri, nu se fac cӑsӑtorii, nu se nasc copii și în sfârșit, se produce o reducere a numӑrului muncitorilor datoritӑ mizeriei care micșoreazӑ oferta de brațe și astfel readuce salariul la vechiul sӑu nivel. Pe baza acestor afirmații, Lassalle trage concluzia cӑ muncitorimea este condamnatӑ pe vecie la o stare acutӑ de mizerie economicӑ, salariile neputând sӑ înfrângӑ legea de aramӑ. Teoria “legii de aramӑ” nu a fost agreatӑ de economiștii școlii liberale, și mai târziu de economiștii socialiști, deoarece concluziile ei pesimiste au fost infirmate de realitate.

3. Teoria marxistӑ asupra salariului

Marx a elaborat teoria salariului ca preț al forței de muncӑ. Aceastӑ teorie pune în evidențӑ plus-valoarea pe care și-o însușește proprietarul mijloacelor de producție, capitalistul, lӑsând muncitorului din valoarea nou creatӑ de energia sa, în procesul muncii, o parte care tinde mereu spre minimum de existențӑ.

4. Teoria salariului pe baza productivitӑții

Teoria a fost fundamentatӑ de germanul Johan v. Thünen în lucrarea “Statul izolat”. Pornind de la examinarea productivitӑții marginale în agriculturӑ, el afirmӑ cӑ “la marginea câmpiei cultivate a statului izolat, unde se gӑsește pӑmânt fӑrӑ stӑpân în cantitate nemӑrginitӑ, mӑrimea salariului nu este determinatӑ nici de capriciile capitalismului nici de concurența lucrӑtorilor, ci produsul muncii însuși este mӑrimea salariului muncii. Aici trebuie sӑ fie locul unde se stabilește salariul natural, care devine hotӑrâtor pentru întregul stat izolat”.

Alte teorii apӑrute la finele secolului XIX sunt cele privind salariile bazate pe productivitate. Teoria productivitӑții simple a lui Francis Walker și Paul Leroy Beaulieu susține cӑ “în orice gen de muncӑ, salariul tinde sӑ se regleze dupӑ productivitatea muncii lucrӑtorului”.

5. Teoria cotei descrescânde a salariului

Cari Rodbertus observӑ cӑ deținӑtorii pӑmântului și ai capitalului dețin monopolul proprietӑții private asupra acestor doi factori de producție. În aceste condiții – de monopol – muncitorii sunt constrânși sӑ accepte condițiile ce le sunt impuse de proprietarii monopoliști, salariile reducându-se din ce în ce mai mult. Teoria nu sugereazӑ o soluție concretӑ.

6. Teoria cotei crescânde a salariilor

Susține cӑ partea care revine muncitorilor din produsul social este în continuӑ creștere.

Frederic Bastiat spune: “în mӑsura în care capitalul crește, se mӑrește participarea absolutӑ a capitalistului la producția totalӑ și se micșoreazӑ partea lui relativӑ (adicӑ pe unitatea de produs), participarea muncii însӑ crește sub ambele raporturi.

7. Teoria monopolului

Elaboratӑ de Franz Oppenheiner, este apropiatӑ de teoria cotei descrescânde a salariului. “[…] Lucrӑtorul nu poate obține întregul rezultat al muncii atâta timp cât pӑmântul este în întregime ocupat”. Lucrӑtorului nu-i rӑmâne decât salariul rezultat din situația de monopol, adicӑ ceea ce rӑmâne dupӑ ce produsul muncii este micșorat cu câștigul de monopol al posesorului pӑmântului și al capitalului.

8. Teoria fondului de salarii

Considerӑ cӑ sursa din care se plӑtesc salariile este capitalul disponibil la un moment dat, care se repartizeazӑ sub formӑ de salarii între muncitorii participanți la procesul de producție. Teoria se gӑsește la Adam Smith, dar a fost elaboratӑ de John Stuart Mill, fiind o aplicație la piața muncii a legii cererii și ofertei. John Stuart Mill a transpus teoria într-o formulӑ din care “unitatea de salariu sau câtimea salariului individual rezultӑ din împӑrțirea fondului salariilor prin numӑrul lucrӑtorilor”. Creșterea salariului poate sӑ provinӑ fie din majorarea fondului de salarii, fie din scӑderea numӑrului muncitorilor. Economistul german Hermann fӑcea în 1833 o criticӑ a acestei teorii, spunând cӑ muncitorul este plӑtit în realitate din venitul consumatorilor și cӑ întreprinzӑtorul nu-i face decât un avans pe care apoi îl recupereazӑ din vânzarea produsului. Ceea ce este adevӑrat din teoria fondului de salarii este ideea cӑ nivelul salariilor în economia naționalӑ depinde de bogӑția de capital: țӑrile bogate în capital pot avea salarii mai ridicate decât cele sӑrace.

9. Teorii inductive asupra salariului

Nu sunt teorii propriu-zise. Se prezintӑ douӑ exemple: teoria francezului C. Cornellissen, expusӑ în lucrarea Traite general de science économique”, care susține cӑ salariul nu are o bazӑ unicӑ de formare, împӑrțind salariații în douӑ categorii una în care salariul se formeazӑ dupӑ valoarea de producție a muncii (cost de formare și de întreținere a forței de muncӑ): muncitori necalificați, agricoli, pentru femei și alta în care salariul se formeazӑ, în principal, dupӑ valoarea de întrebuințare a forței de muncӑ: muncitori calificați și specialiști, salariați privilegiați (liber profesioniști, cadre de conducere), muncitori plӑtiți cu bucata.

Teoria lui Francois Limiand, din lucrarea “Le salaire, l’evolution sociale et la monnaie” (1930). Pe baza analizei pe o perioadӑ de un secol în industria de extracție a cӑrbunelui în Franța, autorul a ajuns la urmӑtoarele constatӑri: când existӑ o urcare a prețului de vânzare a cӑrbunelui, se constatӑ o urcare a salariului zilnic, o urcare de amplitudine mai mare a costului mâinii de lucru pe tona de cӑrbune extras, o scӑdere a cantitӑții produse pe zi de lucrӑtor, când existӑ o scӑdere a prețului de vânzare a cӑrbunelui, se constatӑ o stagnare a salariului, o scӑdere a costului mâinii de lucru pe tonӑ, o urcare a cantitӑților de produse.

Dupӑ parcurgerea succintӑ a teoriilor asupra salariilor rezultӑ cӑ autorii au fost puternic influențați de stadiile de dezvoltare ale economiilor în care au trӑit, precum și de relațiile de producție corespunzӑtoare. Totuși însӑ într-o mӑsurӑ mai mare sau mai micӑ recunosc deschis sau subînțeleg influența cererii și a ofertei de muncӑ asupra salariului. Unele teorii înclinӑ spre anumite mӑsuri de stat care sӑ limiteze acțiunea acestei legi, în scop de protecție socialӑ, prin asigurarea unui salariu minim garantat.

1.3. Salariul: salariul minim, salariul de bazӑ, adaosurile, sporurile

Combinându-se concepția salariului-venit cu cea a salariului-cost, având drept arbitru salariul-preț, au fost creați și se folosesc numeroși termeni derivați cum sunt: salariul direct; salariul indirect; salariul de bazӑ; salariul brut; salariul net; salariul colectiv; salariul minim garantat etc.

Salariul minim. Încӑ de la mijlocul secolului trecut, Organizația Internaționalӑ a Muncii prin Declarația de la Philadelphia din 1944 a încurajat statele în vederea adoptӑrii unor salarii minimale, care sӑ garanteze lucrӑtorilor un venit corespunzӑtor demnitӑții umane. Ideea adoptӑrii unui salariu minim a apӑrut, pentru prima datӑ, în Noua Zeelandӑ, în 1894. Prima țarӑ care a introdus în legislație un salariu minim a fost Mexicul (1917). Salariul minim prezintӑ variante de la o țarӑ la alta. Astfel în S.U.A. existӑ un salariu minim orar pe ramurӑ, în Franța, un salariu minim interprofesional lunar, iar în România este reglementat un salariu minim brut pe economie.

Salariul minim rezultӑ în urma negocierilor colective dintre salariați sau organizații sindicale și patronate (în anumite cazuri, guverne). Salariații abordeazӑ salariul minim ca pe un mijloc de asigurare a unei existențe normale sau decente, indiferent de starea de ansamblu a economiei, iar patronatul abordeazӑ salariul minim ca pe un salariu de eficiențӑ.

Salariul minim nu este unanim acceptat de economiști, deoarece se considerӑ cӑ poate conduce la demotivarea forței de muncӑ sau la apariția sau adâncirea șomajului atunci când nivelul salariului minim este mai mare sau mai mic decât cel stabilit în condiții de concurențӑ. Poate duce la discrepanțe între venituri sau la o protecție socialӑ în afara realitӑții economice.

Salariul de bazӑ

Este partea principalӑ a salariului și a veniturilor din muncӑ a angajaților, elementul determinant stabilit în raport cu nivelul de calificare profesionalӑ, cu vechimea în muncӑ și alte criterii. Salariul este menit sӑ asigure comensurarea și cointeresarea cantitӑții muncii depuse.

Reprezintӑ salariul de încadrare și este stabilit pentru fiecare funcție în parte, în raport cu calificarea, importanța, complexitatea lucrӑrilor care revin postului respectiv, cu pregӑtirea și competența necesare.

Salariile de bazӑ sunt stabilite prin rețele tarifare sau listele de funcții pentru muncitori și personalului operativ și prin nomenclatorul de funcții pentru personalul de conducere, de execuție și de deservire generalӑ. De regulӑ, pentru societӑțile comerciale, regiile autonome și a altor persoane juridice private, salariul de bazӑ se stabilește prin contractele colective și cele individuale de muncӑ, iar în cazul instituțiilor bugetare prin lege sau alte acte normative.

În sectorul public este stabilit prin lege. În sectorul particular este socotit un element esențial al contractului de muncӑ alӑturi de felul muncii și locul de muncӑ; salariul de bazӑ lunar, în formӑ brutӑ, se stabilește, de regulӑ, prin negocieri colective și/sau individuale fӑrӑ a mai fi prestabilit (tarifar). Potrivit actelor normative, salariul de bazӑ nu poate fi mai mic decât salariul minim brut pe țarӑ stabilit prin acte normative.

Salariul de bazӑ are o mare importanțӑ în sistemul de salarizare și în politica salarialӑ, deoarece, pe de o parte, el reprezintӑ parte constantӑ principalӑ a veniturilor provenite din muncӑ, iar pe de altӑ parte, în raport cu nivelul salariului de bazӑ se calculeazӑ și se acordӑ alte drepturi de personal cuvenite angajaților (indexarea, sporuri, indemnizații, drepturi de pensie, ajutorul de șomaj și altele).

În timp ce salariul de bazӑ este considerat partea fixӑ a salariului, sporurile și adaosurile constituie partea variabilӑ a acestuia.

Sporuri și adaosuri

Potrivit prevederilor legale, pe lângӑ salariul de bazӑ, societӑțile comerciale, regiile autonome, alte persoane juridice private, precum și instituțiile bugetare acordӑ diferite sporuri, prevӑzute de lege și alte acte normative, precum și de contractele colective și cele individuale de muncӑ.

Sporurile reprezintӑ un supliment de salariu, care se acordӑ în raport cu diversitatea mare a condițiilor în care se desfӑșoarӑ munca. De regulӑ, sporurile se acordӑ sub formӑ de cote procentuale, aplicate asupra salariului de bazӑ.

Adaosurile și premiile sunt reglementate prin legi și alte acte normative, precum și prin contractele colective și cele individuale de muncӑ.

Referitor la premii se menționeazӑ cӑ acestea nu constituie un drept al salariatului ci o recompensӑ, la aprecierea angajatorului. Din aceastӑ cauzӑ nu pot face obiectul negocierilor și, în principiu, nu poate fi contestatӑ acordarea lor. Temeiul acordӑrii lor rezidӑ fie din contractul colectiv sau individual de muncӑ, fie din unele legi sau hotӑrâri de Guvern, în cazul instituțiilor publice.

Salariul de merit

Pe lângӑ adaosurile prezentate anterior, existӑ și alte categorii de adaosuri, precum salariul de merit. Acesta se acordӑ, mai ales în cadrul instituțiilor bugetare, personalului care se remarcӑ prin rezultate deosebite în mod constant în munca efectuatӑ. Salariul de merit prezintӑ un cuantum între 15 și 20% din salariul de bazӑ. In Bulgaria și România numӑrul salariaților care pot beneficia de acest salariu este limitat prin lege la 15-20% din numӑrul total al posturilor. Salariul de merit se acordӑ salariaților din aparatul Guvernelor, Parlamentelor, Curților de Conturi, al Curților Constituționale și Consiliilor Legislative, precum și din organele puterii judecӑtorești, din sistemul sanitar și învӑțӑmânt.

Salariul de merit se deosebește de gradația de merit care, în România, se acordӑ numai pentru rezultate deosebite cadrelor didactice, pe o perioadӑ de patru ani, în cuantum de 20% din salariul lunar al acestora. Salariul de merit îl putem întâlni, cu semnificații asemӑnӑtoare celei prezentate anterior, și în țӑri dezvoltate din punct de vedere economic cum ar fi Franța, Germania sau Anglia. În schimb, țӑri precum Statele Unite, Canada sau Japonia acordӑ salariul de merit atât angajaților din sectorul public cât și celor din sectorul privat sau mixt.

Capitolul 2. Evoluția salariilor în România

Încӑ de la începutul anului 2000, timp de 16 ani, cuantumul salariului minim brut pe țarӑ în România a avut un trend ascendent, în fiecare an înregistrându-se creșteri ale acestuia, în multe cazuri chiar și în douӑ tranșe anuale. Codul Muncii reprezintӑ documentul care aduce informații în ceea ce privește stabilirea valorii salariului minim pe economie.

Potrivit art. 164 din Codul Muncii, se precizeazӑ cӑ salariul de bazӑ minim brut pe țarӑ garantat în platӑ, corespunzӑtor programului normal de muncӑ, se stabilește prin hotӑrâre a Guvernului, dupӑ consultarea sindicatelor și a patronatelor. În cazul în care programul normal de muncӑ este, potrivit legii, mai mic de 8 ore  zilnic, salariul de bazӑ minim brut orar se calculeazӑ prin raportarea salariului de bazӑ minim brut pe țarӑ la numӑrul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat. 

În alineatul 2 al art. 164, Codul Muncii aduce precizӑri conform cӑrora „angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bazӑ prin contractul individual de muncӑ sub salariul de bazӑ minim brut orar pe țarӑ”.

Potrivit aceluiași articol, art. 164 din Codul Muncii, prezentat mai sus, angajatorul este obligat sӑ garanteze în platӑ un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bazӑ minim brut pe țarӑ. Aceste dispoziții se aplicӑ și în cazul în care salariatul este prezent la lucru, în cadrul programului, dar nu poate sӑ își desfӑșoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepția grevei.

Tabelul 1.

Evoluția salariului minim, începând cu anul 2000

Sursa: http://legislatiamuncii.manager.ro

Dupӑ cum se poate observa din situația de mai sus, salariul minim brut pe țarӑ a suferit modificӑri chiar și de 3 ori într-un an, spre exemplu în anul 2000. Fiecare modificare în schimb a fӑcut referire la o creștere a acestuia. Mai mult decât atât, doi an la rând (2009 și 2010), în baza H.G. 1051/2008, salariul minim brut pe țarӑ a rӑmas la aceiași valoare de 600 lei.

Salariul minim pe economie pentru anul 2015. La data de 1 ianuarie 2015, salariul minim pe economie a crescut la suma de 975 de lei lunar, pentru un program de lucru de 168,667 de ore în medie. De la 1 iulie 2015, salariul minim pe economie va deveni 1.050 de lei pe luna. Astfel, începând cu data de 1 ianuarie 2015, salariul de bazӑ minim brut pe țarӑ garantat în platӑ se stabilește la 975 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 de ore în medie pe luna în anul 2015, reprezentând 5,781 lei/orӑ.

Începând cu data de 1 iulie 2015, salariul de bazӑ minim brut pe țarӑ garantat în platӑ se stabilește la 1.050 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 de ore în medie pe luna în anul 2015, reprezentând 6,225 lei/orӑ.

Figura 1.

Salariul minim brut pe țarӑ

Concluzii

Anii de tranziție la economia de piațӑ au însemnat pentru lucrӑtorii din România reducerea puterii de cumpӑrare a salariilor, creșterea insecuritӑții locului de muncӑ și a discrepanței între nivelul veniturilor. În timp ce companiile încearcӑ sӑ-și abandoneze responsabilitӑțile sociale prin plata unor salarii mici, costul consecințelor sociale asupra comunitӑții ca întreg pune presiune pe autoritӑțile statului pentru a interveni în sprijinirea persoanelor ce au nevoie de asistența socialӑ.

În ideea de a implementa dreptul la o platӑ decentӑ a muncii Carta Socialӑ Europeanӑ recunoaște necesitatea existenței unei politici europene în domeniul salariului minim. Potrivit Cartei Sociale a Uniunii Europene, salariul minim pe economie trebuie sӑ reprezinte 50 la sutӑ din salariul mediu pe economia statului membru respectiv.

Pentru majoritatea a lucrӑtorilor, salariul constituie principala sursӑ de venit și ca atare nivelul salariului stabilește în mod hotӑrâtor nivelul de viațӑ al gospodarilor de salariați. Existӑ diferențe notabile între structura cheltuielilor gospodӑriilor din România și cea existentӑ în medie la nivel european, rezultatӑ în special din diferențele notabile de nivel de trai. În timp ce gospodӑriile din România, implicit cele de salariați, își orienteazӑ doar în micӑ mӑsurӑ resurse în vederea recreӑrii și odihnei, ponderea acestor cheltuieli în bugetele familiilor europene sunt mult mai consistente. Toate acestea influențeazӑ în mod substanțial capacitatea de muncӑ și sӑnӑtatea populației din România.

Cea mai mare parte a resurselor unei gospodarii din România sunt încӑ alocate cumpӑrӑrii de produse alimentare, ceea ce înseamnӑ cӑ în bunӑ mӑsurӑ în România remunerația muncii prestate acoperӑ doar nevoile legate de supraviețuire.

Politica promovatӑ în ceea ce privește salariul minim în România demonstreazӑ cӑ România nu a înțeles încӑ principiile modelului social european. Forța de muncӑ nu este vӑzutӑ decât prin prisma costului pe care îl genereazӑ fӑrӑ a realiza faptul cӑ investiția în forța de muncӑ este una din cele mai profitabile și care asigurӑ cu adevӑrat o competitivitate sustenabilӑ. În timp ce alte state au înțeles faptul cӑ delocalizarea industriilor care promoveazӑ o politicӑ a salariilor mici este un fenomen inevitabil, România se mai lamenteazӑ încӑ în a susține și promova astfel de sectoare.

România a înregistrat un boom economic în perioada 2000-2008, accentuat spre sfârșitul acestei perioade, obținut pe seama atât a unor factori externi favorabili, dar și a unora interni, precum reforma din 1997-1999 și reducerea impozitelor din 2005.

Din pӑcate, în octombrie 2008, când criza economicӑ mondialӑ a devenit clarӑ, România prezenta cheltuieli bugetare în creștere acceleratӑ și dezechilibre majore, în special în deficitul de cont curent ți datoria privatӑ externӑ. Criza ne-a prins nepregӑtiți: PIB-ul, leul au scӑzut semnificativ în timp ce deficitul bugetar, deficitul fondului de asigurӑri sociale și șomajul au crescut semnificativ. România a apelat la un împrumut extern de 20 de miliarde de euro pentru menținerea leului și finanțarea deficitelor bugetare pentru 2009, 2010 și pânӑ la ieșirea din crizӑ.

Nu mai devreme de 2018 – 2019, salariul minim din România ar putea fi comparabil cu cel din Uniunea Europeanӑ. La nivelul tarii noastre, vor avea loc in perioada urmatoare creșteri succesive de salariu minim, prima dintre ele a fost la data de 1 iulie a.c., când salariul minim a crescut de la 975 lei la 1.050 lei. Urmӑtoarea majorare este fixatӑ pentru ianuarie 2016, când salariul minim va ajunge la 1.200 de lei, mӑsurӑ de care vor beneficia 1,7 milioane de salariați, 30 la sutӑ dintre aceștia provenind din mediul privat și restul din sectorul bugetar.

În România avem mai mulți salariați decât pensionari, raportul fiind de cca 5.264.000 de persoane active la 5.000.000 de persoane retrase din activitate. De asemenea, se dorește finalizarea unui program informatic care sӑ permitӑ coroborarea datelor oferite de Registrul General de Evidențӑ a Salariaților, Agentia Naționala de Administrare Fiscalӑ, Direcția de Evidențӑ a Populației și Agenția Naționalӑ de Inspecția Muncii.

Bibliografie

Birca Al., Salarizarea personalului, Editura ASAEM, 2001.

Burda M., Wyplosz C., Perspectiva europeanӑ, Editura All Bech, București, 2002.

Deaconu Alecxandra și colectivul, Comportamentul organizațional și gestiunea resurselor umane, Editura A.S.E., București, 2006.

Dorneanu V., Bӑdica Gh., Dreptul Muncii, Editura Lumina Lex,București, 2002.

Dudian Monica, Huru D., Economie, Ed.All Beck, București, 2005.

Gavrilӑ T., Lefter V., Managementul general al firmei, Ediția a II-a, Editura Economicӑ, București, 2004.

Grӑdinaru N., Dreptul muncii și securitӑții sociale, Editura Independența Economicӑ, Pitești, 2005.

Ignat I., Pohoatӑ I., Lutac Gh., Pascariu Gabriela, Economie Politicӑ, editia a II-a, Editura Economica, București, 2002.

Macovei O., Conținutul contractului individual de muncӑ, Editura Lumina Lex, București, 2004.

Nӑstase Carmen (coord.), Macroeconomie, Editura Economicӑ, București, 2008.

Nӑstase Carmen, Boghean Carmen, Popescu M., Scutariu A.L., Microeconomie: concepte fundamentale, Editura Didacticӑ și Pedagogicӑ, București, 2008

Nӑstase Carmen, Boghean Carmen, Popescu M., Scutariu A.L., Microeconomie: concepte fundamentale, Editura Didacticӑ și Pedagogicӑ, București, 2009

Popescu L., Salarizarea personalului – contabilitate, fiscalitate, legislație, Editura Tribuna Economicӑ, București, 2007.

Popescu M., Economie politicӑ, Editura Universitӑții, Suceava, 2006.

Rotaru A., Bostan I., Sisteme de salarizare, Editura Sedcom Libris, Iași, 2002.

Rühl C., Dӑianu D. (coord.), Tranziția economicӑ în România – trecut, prezent și viitor, Editura Imprimeria, București, 2000.

Ștefan G., Fundamente economice, vol. I, Editura Didacticӑ și Pedagogicӑ, București, 2001.

Ștefӑnescu I.T., Tratat de Dreptul Muncii vol II, Editura Lumina Lex, București, 2003.

Țiclea Al., ș.a, Codul Muncii adnotat și comentat, Editura Lumina Lex, București, 2006.

Țiclea Al., Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, București, 2007.

Ungureanu E., Piața Muncii, Editura Economicӑ, București, 2001.

*** ASE, Economie, ediția a 5-a revizuitӑ, București, Editura Economicӑ, 2000.

*** Huidumac Petrescu Catalin Emilian, Aceleanu Mirela Ionela, Economie – manual online, -, on line ASE, Bucuresti, 2011, -, România

*** Colectivul departamentului de Economie si Politici Economice, Economie, -, Economicӑ, Bucuresti, 2009, -, România

Legislație

*** Ordin nr. 161 din 15 ianuarie 2007 pentru completarea Ordinului ministrului educației și cercetӑrii nr. 5.669/2006 privind aprobarea Metodologiei și a criteriilor de acordare a gradației de merit și a salariului de merit în învӑțӑmântul preuniversitar.

*** Codul muncii, cu abrogӑrile și modificӑrile efectuate pânӑ la 1 decembrie 1995…, Editura Continent XXI, București, 1996.

*** Legea 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bazӑ în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupӑ funcții de demnitate publicӑ, publicatӑ în M. Of. nr.266 din 16 iulie 1998, cu modificӑrile ulterioare

*** Legea nr. 130/1996, republicatӑ, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidaritӑții Sociale și Familiei cu nr. 2.895/21.12.2006, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea V, nr. 5 din 29/01/2007.

*** Legea nr.76/16.01.2002 privind sistemul asigurӑrilor pentru șomaj și stimularea ocupӑrii forței de muncӑ

*** Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009 – – cadru privind salarizarea unitarӑ a personalului plӑtit din fonduri publice

Articole

Ștefӑnescu, Ion Traian, Inserarea clauzei de conștiințӑ în unele contracte individuale de muncӑ, Revista Românӑ de Dreptul muncii, nr.1/ 2007, p. 255 ;

Internet

http://legislatiamuncii.manager.ro

http://www.gandul.info

http://www.zf.ro

http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana