Sacru Si Profan

Introducere

Egiptul antic și Israelul Vechiului Testament au fost două popoare care au marcat profund viata religioasă a timpului lor prin influențele culturale pe care aveau să le aducă. Cele două națiuni aveau să coexiste motiv pentru care influențele religioase s-ar fi putut interschimba.

Aceste două popoare au făcut să curga multă cerneală pentru a încerca să se înțeleagă modul acestora de gândire înfățișat prin sistemele lor religioase. Egiptenii au uimit lumea prin spectaculozitatea monumentelor lor, in timp ce evreii au influentat profund lumea prin ideile lor. Doresc sa descoper cat de mult s-au influentat unii pe altii.

Formularea problemei

Lucrarea de față are ca scop înțelegea mai exactă a fenomenului sacralității, adica, manifestarea sacrului și a profanului în viața religiasă a poporului Egiptului Antic și cel al Israelului în perioada Vechiului Testament în mod special. Se va analiza in paralel câteva manifestari ale sacrului atat la egipteni cat si evrei. Dorim sa vedem daca exista influente de la unii la altii in special daca egiptenii i-au influentat profund pe evrei.

Egiptenii erau politeiști, iconduli și priveau viața dintr-o perspectivă mistică, dar pentru o bună perioadă de timp au conviețuit cu poporul evreu care era monoteist, iconoclast și care deținea o viziune a vieții mult mai realistă. Ambele popoare dețineau sisteme de închinare specifice, iar în aparență, destul de asemănătoare.

Intrebarea este daca aveau moduri de manifestare diferite in fondul problemelor, dacă aceștia gandeau la fel sau nu. Care era conceptia asupra divinului, sacrului si vietii laice? Există diferențe? Și dacă există, care sunt acestea? Care este natura lor?

Provocarea de a răspunde la aceste intrebări mi s-a părut utilă atât pentru mine, dorind să îmi clarific răspunsurile la unele nelămuriri pe care l-am avut mai demult referitoare la cele două națiuni, cât și înțelegerea mai clară asupra conceptelor de sacru și profan în cele două medii de existență.

Importanța studiului

Importanța acestui studiu constă în încercarea de a lămuri dacă religia israeliților a fost înfluențată în mod capital și decisiv de cea a egiptenilor sau au fost doar influențe minore care au permis poporului Israel să își păstreze o amprentă specifică.

Ipoteză

Studiind mai în amănunt cele două sisteme religioase și unele aspecte din viața laică începe să devină interesant modul în care ele se manifestau și ceea ce implica fiecare sistem în parte. Există unele elemente comune, iar ceea ce este important este să observăm care este importanța acestor asemănări, dacă ceea ce este asemănător este in mod obligatoriu și rău. Care sunt unele implicațiile în ceea ce privește asemănările și care sunt deosebirile, dacă acestea există. Iar dacă există deosebiri, în ce aspecte există ele și care este importanța lor? Sau au ele vre-o importanță?

Limitări și delimitări

Lucrarea de față dorește să se axeze pe câteva dintre aspectele sacrului manifestate în lumea Egiptul, mai exact la activitățile desfășurate la templu și la perioada cuprinsă în Vechil Testament în mod special, în cadrul serviciilor de la Sanctuar și câteva aspecte din viața personală. Modalitatea în care se manifestau atât egiptenii cât și evreii în fața sacrului și ce valențe lua acest concept pentru fiecare în parte.

Metodologie

Cercetarea se împarte în trei secțiuni mari. Prima parte a lucrării are rolul de a defini modul în care conceptele de sacru și profan sunt văzute la modul general. Se vor observa mai multe puncte de vedere ale unor persoane care au tratata acest subiect.

În a doua parte a lucrării se va analiza modul de raportare al egiptenilor față de ceea ce privește aspectul sacralității analizându-se într-o mică masură din cauza spațiului limitat al cerințelor academice și modull de raportare în viața privată, în afară de cea cultică.

În a treia parte voi observa aceleasi detalii, în măsura în care sistemul evreiesc de închinare mi-o va permite.

La final voi realiza o scurtă comparație a elementelor de bază în care cele două sisteme religioase se diferențiază.

Capitolul II

Sacru și profan

Definirea sacrului și a profanului – aspecte generale

Atunci când ne gândim la sacru trebuie să avem în vedere atât caracteristica transcendenței cât și a imanenței lui. El este un aspect al existenței în lumea în care trăim. Manifestarea sa se realizeză prin hierofanii și simboluri.Hierofania este definită ca o „entitate culturală (zeu, obiect, rit etc.) considerată ca o manifestare a sacrului”

Rolul profanului este revelarea sacrului, profanul neputând exista prin sine însuși. Sacrul este reprezentat în general prin viața religioasă, iar profanul înfățișează viața laică a omului, în mod special. Există însă situații în care cele două se află la mică distanță una de alta.

Sacrul este format din două stări distincte care împreună reușesc să compună ceea ce este numit la modul general „sacru”. Acesta are rolul de a realiza medierea dintre „realitatea transcendentă și omul religios. Această mediere se exprimă cu predilecție prin: mit, ritual și simbol”.

Primul termen de specialitate care este folosit pentru exprimarea „sacrului este „tremendum”. Înțelesul originar al acestui termen este acela de „frică„. Acesta nu este

o frică obișnuită ca atunci când, de exemplu, te temi într-un mod simplist de o persoană sau obiect, ci este mai mult decât atât. De obicei este folosită asocierea fricii cu termenul „tremendum” deoarece doar în acest fel se poate realiza o analogie cât mai aproape de adevăr. Este considerată un fenomen sentimental special asemănător cu frica, dar care în realitate are alte valențe.

În viziunea lui Roger Caillois, tremendum semnifică o mânie sfântă, „dreptatea inexorabilă a Dumnezeului „invidios” dinaintea Căruia tremură păcătosul umilit, implorându-i iertarea.”

Al doilea termen folosit este cel de „fascinas” sau „majestas”. Aceasta este a doua componentă a sacrului cuprinzând „ceva deosebit de atrăgător, de captivant, de fascinant, ceva care se află într-o ciudată armonie de contraste cu elementul respingător al lui „tremendum”.Această caracteristică a sacrului are rolul de a îndemna ființele creeate de Dumnezeu să se apropie de El prin manifestarea bunătății, a milei și a dragostei divine.

Din punctul acestuia de vedere problema poate apărea în momentul în care observăm specificul echivoc al sacrului. Aceasta este problema opoziției.

Lumea sacră se opune lumii profane, ca o lume de energie care se opune unei lumi de substanțe. Profanul este lumea lucrurilor care au o natură fixă. Sacrul este lumea forțelor, care, în funcție de direcția pe care au ales-o, sunt bune sau rele. Astfel sacrul se împarte între doi poli: sfințenia și prihana. Sfințenia este sacrul benefic, prihana este sacrul malefic.

În cartea pe care a scris-o, „Sacru”, Rudolf Otto dorește să distigă trăsăturile specifice pe care le implică acestă apropiere de sacru. În demersul său reușește să reveleze „sentimentul de spaimă” care se manifestă în contactul cu sacrul, ceea ce avea să fie numit „mysterium tremendum”. O dată cu aceasta, prezintă și conceptul de „mysterium fascinas”, „în care ființa înflorește în plenitudinea ei desăvârșită”.

Limbajul omenesc actual reușește să prezinte doar într-o formă destul de rudimentară noțiuni ca tremendum și fascinas cu ajutorul cuvintelor ce apațin domeniului natural sau din viața spirituală umană.

Eliade împrumută conceptul de sacru din cartea „Sacrul” de Rudolf Otto. În plus față de descrierea realizată de către acesta mai adaugă „o serie de categorii bazate pe conceptul de hierofanie. El construiește o „morfologie” religioasă pornind de la descrierea fenomenologică a hierofaniilor celor mai evidente.”

Cu toate că sacrul este diferit de profan din punct de vedere calitativ, acesta se poate manifesta în mediul profan, având capacitatea de a preschimba „orice obiect cosmic in paradox prin intermediul hierofaniei.”

În cartea „Sacrul” scrisă de Jean-Jacque Wunenburger, sacrul este definit ca „un ansamblu de experiențe subiective ale persoanei care, cu ocazia unor stări afective deosebit de intense , de exaltare sau de groază, ia cunoștință de faptul de a fi conectată la realități suprasensibile, și de a fi dependentă de un Cuprinzător care o depășește.”

Sacrul, fiind superior oamenilor, este întâlnirea acestora cu o realitatea care trece dincolo de limita cunoașterii experimentale.

„Noțiunea de spațiu sacru implică ideea repetării hierofaniei primordiale, care a consacrat acel spațiu, transfigurându-l, singularizându-l, în fine, izolându-l de spațiul profan înconjurător.”

Există mai multe elemente prin care sacrul se diferențiază de profan. Prima diferențiere se face cu ajutorul interdicțiilor. Acesta este considerat interzis (tabu) manifestându-se față de el o teamă sfântă. Un al doilea element prin care sacrul se definește este „desăvârșirea”. A treia caracteristică este transcendența. Cunoașterea sacrului este apriorică, fiind un fundament interior.

Cu toate că sacrul este diferit din punct de vedere calitativ față de profan, acesta are posibilitatea să se manifeste în spațiul profan având capacitatea „de a transforma orice obiect cosmic in paradox prin intermediul hierofaniei.”

Formele, intr-un sistem religios, au un caracter mai rigid decât conținutul lor care de obicei este unul mai flexibil. Dacă în religiile păgâne doar zeilor li se aduceau ofrande de mâncare sau băutură, și doar zeii mâncau, înaintea Dumnezeului Vechiului Testament oamenii consumau jertfele pe care le ofereau lui Dumnezeu. O parte din ea era consumată de către ofertant.

Din punctul de vedere al lui Van der Leeuw, „sacrul” se află chiar în centrul obiectului de studiu al religiei.

Omul se află în prezentța unui obect care iese din comun și care deține o putere impresionantă. Această putere a primit diferite nume: mana la milanezieni, wakanda la indienii sioux, orenda la irochezi, baraka la arabi. O găsim ca dao la chinezi, moira la greci , karman în India. Omul a văzut această putere în acțiune. A observat că ea contaminează persoanele și obiectele cu care vine în contact.

Din perspectiva lui Van Der Leeuw, sacrul își are originea într-o putere tainică care a avut contact cu ființa sau obiectul care au devenit sacre.

Caracterul sacrului este util sau diabolic. Atunci când se află în prezența sa, ființa umană poate fi cuprinsă de teamă sau sau fie învăluită de uimire. Sacrul ca atare poate afecta starea umană a omului. Având o putere caracteristică, este diferit de profan deoarece acesta nu are o asemnea calitate.

„Van der Leeuw studiază sacrul prin prisma experienței trăite de către om.”

„Deoarece prin anumite elemente „sacrul” se manifestă fiind observat de către om el „intră în lumea fenomenelor”.

Din punctul de vedere al lui Mircea Eliade, în ceea ce privește concepul de religie, în el este integrată și ideea de experiență a sacrului care se află deasupra ideii de credință în Dumnezeu sau în alte ființe supranaturale. Legătura pe care aceasta o are cu sacrul și interesul oferit acestui concept reprezintă caracteristici esențiale ale religiei.

Ființa, locul sau obiectul care a fost învestit cu acea dimensiune sacrală realizată prin intermediul exteriorizării sacrului reprezintă pentru ființa umană modalitatea prin care poate intra în relație cu puterea misterioasă, supranaturală.

Inițierile erau compuse din mai multe tipuri de rituri și învățături cu caracter oral care aveau scopul de a modifica statutul religios al lucrului care urma să treacă prin procesul de inițiere.

Prin intermediul ritualurilor, sacrul este văzut ca un element de mediere care îi oferă ființei umane posibilitatea de a lua legătură directă cu sursa sacrului care în religiile de tip politeist poartă denumirea de „zei”, iar în monoteism este numit „Dumnezeu”.

Prin urmare, ceea ce oamenii au numit religie, reprezintă de fapt modalitatea prin intermediul căreia omul se raportează la sacru. „Omul religios descopera sacrul ca pe o realitate absolută care transcende lumea, dar care se manifestă în lume.”

Capitolul 2

Egipt – filosofia Egiptului antic referitoare la faraon, familie si religie

Aspecte generale

Origini și structură

Toynbee afirma că „civilizația egipteană a fost fără părinți și fără mlădițe nici o societate existenta nu poate pretinde ca s-ar cobori din ea.” Cu toate că influența sumerienilor în dezvoltarea populaței Egiptului este recunoscută de majoritatea egiptenilor actuali, acesștia și-au dezvoltat sisteme și administrative diferite. Egiptenii au reușit să dea o valoare semnificativă pietrei. Construcțiile Egiptului Antic reprezintă un aspect fundamental „a conceptiei si tehnicilor originale de edificare a templelor, palatelor si piramidelor egiptene”.

Din punct de vedere social, modelul organizării este unul piramidal. Prima categorie, în vârf este instituția faraonică. A doua categorie este cea a aristocrației compusă din funcționari, preoți etc. iar a treia, cea mai de jos este cea a producătorilor compusă din țărani și sclavi.

Informațiile științifice pe care le dețin experții în preistorie vorbesc despre originea etnică a egiptenilor referindu-se la trei grupuri importante: hamiți, semiți și negroizi. Un al patrulea grup care ar mai fi putut lua parte la formarea lor este cel alpin apărut din sud-vestul Asiei. S-a ajuns la această concluzie deoarece s-a observat prezența anumitor motive artistice și a unor animale domestice ai caror stramosi „in stare salbatica se gaseau in Orientul Mijlociu.”

Granițe și teritoriu

În perioada faraonilor, Egiptul se întindea pe o suprafață de 750 de mile cuprinzând pe suprafața teritoriul său mai multe popoare și culturi pg 23.

Aswan marcheaza granița tradițională a țării în partea de sud. Pornind din acest loc, înspre nord, de-a lungul Nilului, spre Memphis, se află regiunea care a fost numită „Egiptul de Sus”. Această regiune a fost împărțită în 20 de zone administrative. În nordul Memphis-ului se găsește delta Nilului. Cu toate că zona cuprinde o regiune extinsă este foarte greu de lucrat din cauza faptului că este un ținut mlăștinos. Partea de nord a Egiptului este numită tradițional „Egiptul de Jos” fiind alcătuită și aceasta, la rândul ei din mai multe districte administrative. Zona cuprinsă între Memphis și Abydos este numită în zilele noastre de către oamenii de știință Egiptul de Mijloc sau Mijlociu.

Un avantaj al prezenței Nilului în această țară era reprezentat de realizarea unui comerț ușor, iar pe lângă acesta mai este și cel al frontierelor de apărare. O protecție deosebită o oferea un deșert vast ce se întindea de la est până la vest, oferind protecție și reducând în acest fel căile posibile de invadare din partea națiunilor străine la doar două drumuri care erau ușor de apărat: prima este Gaza Strip, în nord si „ruta care porneste din Libia prin El Alamein in vest”. Cu toate că frontiera din sud cu Nubia a creat probleme uneori, nu putea fi văzuta ca motiv de teamă, deoarece acolo era un ținut mlăștinos răspândit și prin care se putea trece cu mare greutate. Acesta purta numele de Sudd și se afla în sudul Sudanului.

Herodot afirma că Egiptul este „darul Nilului”. Acest lucru se datorează poziționării pe care țara o are. Aceasta este regiunea cea mai mare reprezentând zona cea mai fertilă din nordul Africii.

Nilul reprezintă un factor important pentru crearea unității naționale. Transportul era destul de ușor de realizat datorită unui vânt din nord permanent cu ajutorul căruia se putea circula și în amonte și în aval.valea Nilului diferențiază zona deșertică a Egiptului din est de cea din vest. Contrastul dintre cele două zone ale țării este evident în momentul observării terenului.O parte a terenului este compus dintr-o porțiune de pământ în care terenul este irigat ceea ce îl face bun pentru cultivare având o culoare brun închisă. Cealaltă parte a țării acolo unde începe deșertul este alcătuită din nisip. Granița dintre cele două regiuni este una nesemnificativă.

O altă binecuvântare a Egiptului mai era reprezentată și de Valea Nilului care făcea ca agricultura să nu fie atât de greu de realizat cum era în Mesopotamia.

Întregul deșert al Văii Nulului fiind inundat în fiecare an la o „adâncime de trei-patru picioare”, atunci când se retrăgea, lăsa în urma lui un înveliș foarte fertil format din noroi. Tot procesul dura aproximativ cinci luni, începând în luna Iunie și sfârșindu-se în luna octombrie, moment în care râul revenea pe cursul său normal.

Solul fertil al Egiptului datorită revărsării Nilului recoltarea anuală de două sau trei ori. Datorită belșugului pe care această revărsare o realiza au făcut din râu, un zeu, zeul Hapi. Ca un gest de mulțumire i-au compus și un imn:

Onoare tie, Hapi, ieși din pământ si vino pentru a da viața Egiptului. Tu, care ascunzi venirea ta in tenebre, suvoi care se intinde peste livezi […] pt a da viata tuturor celor carora le este sete. De cum el se ridica, pamantul striga de bucurie, toate burtile se inveselesc, toate spinarile se scutura de ras, toti dintii sfarama.

Datorită acestor inundări anulale a Nilului, irigațiile nu mai erau necesare deoarece toată canditatea de apă de care solul avea nevoie pentru o agricultură stabilă era obținută in perioadele din fiecare an în care Nilul se revărsa.

Pe teritoriul acestui spațiu egiptean s-a dezvoltat în același timp și diferite idei care țin de ideea spațiului sacru.

Scriere

Posibilitatea de a studia astăzi istoria Egiptului și cultura lui se datorează unor persoane care au dorit să afle mai mult despre această populație și despre obiceiurile ei dorind să pătrundă mai adânc în semnificațiile obiceiurilor și al stilului lor de viață.Primele încercări de descifrare a limbii egiptene îi aprțin lui Athanasius Kircher. Această primă încercare de descifrare a limbajului egiptean a eșuat deoarece metoda propusă era fiecărui semn să i se atribuie un cuvânt sau o noțiune. Contribuția pe care a adus-o a fost aceea de a concluziona că limba coptă provine din limbajul Egiptului antic.În secolul XVIII Georg Zoega și Joseph de Guignes au descoperit că o parte din hieroglife sunt sunete, iar textul hieroglific apărut între paranteze ovale era pentru a desemna nume ale regilor egipteni. Semnele fonetice au fost stabilite de către Thomas Young. Aceștia au avut un rol important în demersul analizei scrierii egipteane. Cel care avea să descifreze întru totul hieroglifele egiptene este Franḉois Champolion. Cu ajutorul lucrărilor care fuseseră deja scrise studiază înscripțiile care fuseseră aduse de expediția napoleoniană și care au fost publicate. În cercetarea sa a acordat un interes deosebit pietrei de la Rossetta. Pe această piatră apăreau două tipuri de înscrisuri. Primul era în grecește cu caractere grecește, iar a doua în limbă egipteană cu scrierea demotică ce se caracterizează printr-o scriere prescurată și cursivă. Anul 1828 avea să fie unul care să producă o schimbare importantă în înțelegerea limbajului Egiptului antic. Reușește să înțeleagă nume și cuvinte realizând că hieroglifele nu sunt numai cuvinte, ci și silabe sau sunete.

Pentru ca rezultatele studiilor făcute să nu se piardă dorește întocmirea gramaticii limbii egiptene și a unui dicționar pentru înțelegearea cuvintelor. Cele două opere apar după decesul acestuia.

De exemplu, in momentul în care doreau să ilustreze momentul servirii mesei foloseau imaginea unui om care avea mâna dusă la gură, iar ideea răutății era simbolizată printr-o vrabie.

Al doilea tip de scriere este cea hieratică. Caracteristicile acestui tip de scriere erau: se scria de la dreapta la stânga, iar culorile folosite erau roșu sau negru. Acest tip de scriere era folosit în mod special de scribi. Mult mai târziu se adoptă scrierea demotică, o scriere mult simplificată obținută din prescurtarea hieraticii.

În afară de monumentele și riturile practicate în Egipt, aveam nevoie de asemenea și de texte care să stea ca dovezi ale acestor acțiuni. Informațiile pe care le putem găsi în acest domeniu nu le vom găsi intr-o carte de rugăciuni sau de imnuri așa cum apar Psalmii lui Davit in literatura ebraică. Textele pe care le putea găsi și care au un conținut asemănător se pot găsi inclusiv in textele din piramide. Imnurile și rugăciunile îndeplineau rolul de a crea o legătură a omului cu zeitățile. Erau folosite în timpul cultului divin din cadrul templelor sau al palatului faraonului. „Ele sunt prezente atât în cadrul cultului zilnic, cât și în acela al marilor sărbatori. Ele erau recitate de preoți și însoțite de muzică la harpă și flaut.”

„Dumnezeu” în scrirea egipteană

În contextul religiei egiptene conceptul de Dumnezeu era reprezentat prin trei consoane: ntr. Au existat mai multe încercări de a găsi semnificația originara a acestui cuvânt. O teorie care mai tarziua fost considerată greșită a fost aceea care asocia acest termen cel care era utilizat pentru „sodă” deoarece era întrebuințată în calitate de săpun. Ca urmare a ceestei teorii termenul a fost tradus prin adjectivele „pur” și „curat”.

O a doua încercare de explicație a fost cea care se referea la reprezentarea sa hieroglifică. Prima impresie a fost că pentru acest termen se folosește ca simbol, toporul. Însă concluzia finală a fost că el reprezintă un băț de lemn lung și subțire de al cărui vârf era agățat un steag care era folosit pentru delimitarea unui spațiu sacru. În urma acestei concluzii Dumnezeu poate fi caracterizat ca sfânt.

Mai târziu, mai mulți exegeți au ajuns la concluzia că ideea de Dumnezeu pentru a fi înțeleasă nu se poate rezuma la un singur termen. Folosind sinonime ale termenului ntr au concluzionat că acest cuvânt are semnificația de „forță” sau „putere”.

Sacrul și profanul în Egipt

În Egipt totul era impregnat de ideea sacrului. Prin fiecare aspect al vieții se putea vedea felul în care era manifestată credința lor religioasă. Rolul religiei egiptene era în primul rând acela de a încerca să explice fenomenle cosmice care erau de neînțeles. Le explicau în termeni concreți evitând gândurile care aveau vre-o tentă speculativă.

Un aspect relevant pentru stilul de viață egiptean îl reprezintă absența substantivului „religie” din vocabularul lor. Cu toate acestea, regăciunea, umilința sau darurile oferite zetăților demonstrează faptul că ideea religiosului exista în mintea persoanelor din acel timp. Însăși viața lor este întruchiparea acestui concept deoarece activitățile pe care le desfașurau se aflau sub spectrul sacralității și al profanului.

Cu toate că reușeau să fie foarte exacți în ceea ce gândeau erau, deasemenea și niște persoane foarte creative, ceea ce se poate vedea în arhitectura lor și în mitologiile create.

Un exemplu concret pentru a susține viziunea lor religioasa este modul în care ei se refereau la soare: acesta traversa cerul într-o barcă deoarce tot la fel și oamenii puteau traversa Valea Nilului tot cu ajutorul unei bărci. O altă explicație era aceea conform căreia Soarele era o sferă mare care era împinsă pe ce de către un scarabeu. Pentru ei nu era important ce era cerul sau ce era Soarele sau relația dintre aceste două elemente, ci ceea ce era important era doar acțiunea lor.

Ritualurile au rolul de a ocroti profanul de acțiunea directă a sacrului, acțiune prin care ar fi distrus, cât și de a ocroti domeniul sacrului pentru ca acesta să nu fie profanat. Unele ritualuri au rolul de a schimba natura sacrului sau pe cea a profanului în funcție de nevoile existene, iar altele au rolul de a stabili în mod clar granițele celor două pentru a evita intrarea loc în contact provocându-și în mod reciproc sfârșitul.

În ceea ce privește ritualurilor cotidiene acestea erau practicate intr-un cadru restrans. Se înfăptuiau numai în incinta templului. În acest loc aveau acces în mod exclusiv doar cei care erau pregătiți pentru a face această slujbă. În fară de această regulă generală, mai exista și o excepție când statuia zeului care nu era văzută de oamenii de rând era scoasă afară și plimbată în jurul sanctuarului. În timpul acestei expuneri, orice persoană se putea întâlni cu zeul în mod direct, nemijlocit.

Templul egiptean – aspecte generale

Construirea templelor a apărut ca urmare a dorinței oamenilor de a aduce onoare zeilor. Acestea erau locuința lor, statuia acestora fiind așezată în cea mai ascunsă încăpere, iar pentru a-i oferi protecție, ca să ajungi la ea trebuia să traversezi o „serie de incinte si curți succesive.”

Herodot afirma despre egipteni că erau „iubitori de Dumnezeu mai mult decât toți oamenii”.

Templele și ritualurile au fost create pentru a exista posibilitatea întâlnirii spațiului sacru cu spațiul profan. Se considera că spațiul sacru era „un loc în care oamenii și zeii au ocazia să fie transparenți unii cu alții” și în același timp „ un punct ciudat de trecere de la un mod de existență la un altul”.

Spațiul dreptunghiular sacru era separat de zona circulară profană printr-un zid exterior din incintă. Zidul exterior era construit de cele mai multe ori din cărămizi formate din noroi. Acest tip de perete, într-o astfel de incintă era considerat a reprezenta limita terestră dintre ordine și dezordine. Templul egiptean era văzut ca un loc de adăpost împotriva haosului.

Prezența unui templu în diferite orașe transforma spațiile respective în orașe divine. Interiorul acestuia „era rezervat preotilor care se pastrau astfel intr-o stare de puritate rituala.” Aceștia trebuiau să fie rași în cap. Rolul lor în acel loc era acela de a îndeplini anumite funcții religioase dintre care voi aminti doar câtevava: spalarea statuilor, oferirea ofrandelor rituale de hrană și bauturi sacre, transportatul statuilor în procesiuni oraculare etc.

Templul, reprezenta ordinea cosmică prin arhitectura sa deoarece era văzut ca înfățișând o imagine în miniatură a lumii. Ca urmare a faptului că în acest loc se afla și statuia divinității mai era numit și „casă a zeului”. Acțiunea de a construi un templu în acea perioadă era văzută ca o modalitate de a crea o lume din nou.

În perioada Egiptul Antic acesta cunoaște o revalorizare semnificativă. De la simplul aspect de imago mundi ajunge să fie o „reproducere pământească a unui model transcendent”.

Aceeași concepție despre templu se va întâlni și în iudaism, acesta fiind considerat o copie a arhetipului ceresc.

Viața cultică se desfășura deasemenea tot în jurul templelor. Termenul specific pentru templu în limba egipteană este „ht ntr” care se poate traduce prin „casa divinității”. Stilul de construcție al templelor era diferit de cel folosit pentru construirea locuințelor omenești.

Templul egiptean este „casa divinitatii” si reprezintă „dealul/colina primordială”, simbol al invieriii divine exprimat in mod conventional printr-o scara. Templul nu era accesibil oamenilor de rand. Singur faraonul ajutat de preoti savarsea cultul, care de fapt nu era cunoscut maselor largi. Constructia templului era facuta in asa fel incat sa intareasca sentimentul de mister care inconjura ritualurile. Cu cat te indepartai de intrare, cu atat intensitatea luminii scadea pana cand se ajungea in partea cea mai intunecata a templului unde nu putea intra nici un muritor Acolo se afla zeul si corabia sacra.

Deoarece era foarte important ca templul să fie pur din punct de vedere ritualic și această puritate trebuia protejată, templul trebuia construit în așa fel încât să fie izolat de tot ceea ce înseamnă lume exterioară. Atunci când era desfasurată festivitatea care avea loc în cinstea construirii fundației „se umplea o groapa cu nisip curat in care se aflau amuletele magice”. Se considera ca prin intermediul acestor amulete, puterea răului care venea din lumea subterană era alungată, iar în acest felul construcția era apărată.

Colturile constructiei erau si ele protejate de ofrandele asezate la fundatia lor.Terenul pe care era ridicat templul era aparat de un zid inalt, iar cladirea insasi era inconjurata de un altul si de un ambulatoriu sau de un coridor care forma un strat protectiv in jurul ei. Altarul insusi reprezenta o constructie in sine, in cadrul templului principal, avand ropriu acoperis. Prin urmare si el era izolat de lumea din exterior.

Mai târziu în istoria Egiptului templele s-au transformat în construcții grandioase. Ca să ajungi în templu trebuia să mergi mai întâi pe un „drum al soarelui”. Pe fiecare parte a drumului se aflau sfinxi care aveau rolul de a delimita cărarea. Fundația templului cât și spațiile înconjurătoare erau împrejmuite de un zid format din cărămidă. Pentru a pătrunde în templu trebuia să treci printr-o poartă care avea la dreapta și la stânga ei doi stâlpi înalți. După ce se trecea de poartă se ajungea într-o curte mare împrejmuită de coloane. De obicei aici se găsea altarul. În continuarea acesteia mai era o sală în care se desfășurau mai multe ceremonii. În spate se afla templul central , respectiv locul unde se afla statuia zeului. În această încapere era complet întuneric: doar preotul avea acces la statuia zeului.

Faraonul

În perioada Egiptului Antic pătrătorul echilibrului cosmic era considerat faraonul. Termenul de „faraon” și acela de „rege” pot fi de multe ori interschimbabili. Divinitatea pe care faraonul și-o atribuia reprezenta cel mai puternic argument pentru păstrarea acestei ordini.

Regele a devenit pe parcursul anlor: fiul zeului, zeul insusi, singurul stapan al pamantului, distribuitorul tuturor binecuvantarilor terestre si divine, singurul intermediar intre oameni si zei ca vrajotor si preot, calauza a oamenilor in viata terestra si pe drumul ce duce la cer, dupa moarte.

Intr-un decret pe care Ramses al II-lea îl adresează regelui Ptah i se adresează folosind urmatoarele cuvinte arătând importanța regelui spunând: „Eu sunt fiul tau, pe care tu l-ai pus pe tron, tu mi-ai conferit regalitatea ta, tu m-ai facut dupa chipul tau, tu mi-ai lasat spre mostenire ceea ce ai creat.”

Regele era considerat a fi ca un mijlocitor între oameni și zeități. Ca urmare a acestei calități pe care o avea titulatura sa regală avea să fie însoțită de numele mai multor divinități.

Poziția pe care regele o avea în societatea acelor vremuri reiese foarte ușor dintr-un text pe care îl găsim în biografie vizirului Rekhmire, funcție ocupată în timpul domniei lui Tuthmosis al III-lea: „Ce este regele Egiptului de Sus? Ce este regele Egiptului de Jos? El este un zeu prin ale carui acte normative traim; el este tatal si mama tuturor oamenilor, el singur, fara un altul asemenea lui.”

Acesta era chintesența unității Egiptului, iar soția acestuia purta anumite titluri prin care ideea unității să fie evidențiată și mai mult, titluri precum: „Cea care îi unește pe cei doi Stăpâni” sau „Cea care îi vede pe Horus și pe Seth”. Rolurile regelui de războinic, reprezentând întruparea zeului Horus și al celui de mare preot în cadrul majorității ritualurilor cultice îi ofereau faraonului o autoritate superioară tuturor celorlalți.

Tot ceea ce ține de latura spirituală și de populație în Egiptul Antic sunt în strânsă legătură cu conceptia acestora că regele era de natură divină. Toți locuitorii țării erau considerați o „turmă” peste care regele era ca un „păstor”.

În timpul vieții oameni îi aduceau închinare ca unui zeu. După ce înceta din viață era îngropat într-un mausoleum impozant construit din piatră.În timpul vieții i se închinau așa după cum se închinau și zeilor. Un paradox ciudat este acela că la înmormântare era îngropat tot în calitate de zeu, dar de data aceasta unul pământean, fiind un reprezentant al celor cerești, cu toate că zeii prin însuși numele lor nu mai aparțin sferei pământene.

Primul nume pe care îl avea este cel de Horus. Acest nume îl ajuta pe suveran să fie sub călăuzirea protectoare a păsării sacre.

Al doilea nume, Nebty, care în română se traduce prin „cele două săpâne” îl situează pe conducător sub ocrotirea zeițelor care protejează regatele Nekhbet și Uadjit.

Al treilea este Nesut-Bit având semnificația de „cel ce aparține trestiei și albinei”. Această titulatură îl integrează pe conducătorul Egiptului cu fauna și flora care simbolizau cele doua părți care compuneau Regatul.

Un alt nume pe care și-l atribuia monarhul este cel de Horus de Aur.

Ultimul nume pe care conducătorul și l-a atribuit arată descendența sa directă, oferindu-i fară nici o urmă de îndoială calitatea sa divină. Acesta mai este numit Fiu al lui Re. În acest mod, se află în legătură directă cu forța cosmică existentă în Univers.

Acesta este superior întregului cler. Putea construi temple, oficia diferite ritualuri care se pot observa pe basoreliefuri sau picturi. Tot ceea ce ținea de conducere se afla în mâna sa.

Fiind atât om, ca natură, cât și zeu prin calitatea funcției pe care o avea, tot sistemul religios din Egipt era subordonat Faraonului. Acest tip de interdependență se va perpetua până în perioada Imperiului Roman. Impăratului Romei, persoană care nu făcea parte din populația egipteană „i se ofereau din partea preoților, aceleași simboluri ale insușirilor, pe care le aveau faraonii.”

„Întrucât faraonul era nemuritor, decesul său însemna nu numai translația sa la Cer ci și continuitatea de la un zeu-întrupat la alt zeu-întrupat și, prin urmare, continuitatea ordinii cosmice și sociale era asigurată.”

Cultul care era realizat la templu era înfăptuit doar de persoane sacre. Cea mai sacră era considerată persoana faraonului.

Faraonul, nemuritor datorită divinității sale , se înalța sub formă de pasăre, scarabeu sau lăcustă spre Câmpurile de Ofrande situate la răsăritul bolții cerești. Aici trebuie să se purifice ca să ajungă pe celălalt mal al unui lac întins. Ca sa acceadă la nivelul superior trebuie sa raspundă formulelor magice ale unui ritual initiatic. Comparat el insusi cu nemuritorul Osiris, faraonul nu trebuie sa se intalneasca el insusi cu Osiris in postura de judecator. In cele din urma este instalat pe un tron celest in locul zeului solar, urmand sa domneasca in vesnicie asupra pop sau.

Sacerdoțiul și templul

Cei care doreau să facă parte din casta preoțească trebuiau să treacă printr-un proces de inițiere, care includea pe lângă jurămintele ce trebuiau făcute și procese de purificare, o ungere rituală a mâinilor cu ulei și o introducere festivă pentru zeitate.

Termenul pentru „preot” în limba egipteană era hm-ntr.

Singurul care își putea aroga în sens deplin numele de preot era regele deoarece îl considerau zeu și fiu de zei. Ceilalți preoți erau înlocuitori ai acestuia, fiind doar imputerniciți de către el.

Cel care își însușea titlul de preot ca delegat al suveranului își atribuia acesta calitate doar în interiorul templului. Atunci când pleca din acest spațiu nu era constrâns să aibă un anumit tip de comportament. Chiar dacă făcea parte dintr-o organizație sacerdotală nu se impunea o cunoaștere teologică prealabilă sau efectuarea unui stagiu de pregătire ce ar fi trebuit să presupună purificarea sa morală.

În cuprinsul textelor piramidelor divinitatea care îi este atribuită conducătorului.

Arătând originea provenienței faraonului se prezintă ideea că Ma’at s-a încarnat, faraonul fiind în acest fel reprezentantul acesteia pe pământ. Prin activitatea pe care o desfășura garanta muritorilor „stabilitatea cosmosului si a statului si, în consecință, continuitatea vietii”.

Faraonul era un fel de mediator între lumea divină și cea umană. Mai exact acesta era „mediatorul suprem într-un univers în întregime sacru”.

Faraonul avea rolul de a reprezenta poporul în ceea ce privea legatura acestora cu zeii deoarece numai el avea capacitatea comunicării cu lumea nevăzută. Toți ceilalți preoți care slujeau în temple erau doar delegați ai acestuia.

Ierarhia preoțească egipteană îl avea drept conducător suprem un mare preot. După acesta urmau ceilalți care îndeplineau diferite functii: 

„ceremoniarii" sau „lectorii", care recitau formulele sacre scrise pe rulouri de papirus”

"servantii", un fel de diaconi care acompaniau pe oficianti”

Alte categorii erau formate din: „cei curați”, „părinții divini, „profeți”, etc.

Preoții din Egiptul antic luau parte la toate evenimentele societății. Acest fapt se poate demonstra din faptul ca preoții trăiau ca și ceilalți oameni în sate, puteau fi căsătoriți și chiar puteau avea și copii. Acestă îngăduire era admisă deoarece nu erau obligați să îndeplinească slujba de preoți până la moarte, ci puteau renunța la ea atunci când doreau.

O altă caracteristică a acestei clase sociale era aceea că slujba de preot era doar ceva temporar în sensul că pe lângă această îndatorire ei puteau profesa și în alte domenii. O asemenea situație se poate vedea în biografia lui Nebnetcheru (dinastia 22) care era în același timp „preot al lui Amun în Karnak, supraveghetor al preoților „tuturor zeilor și preot al lui Maat”. Pe lângă toate aceste funcții o mai îndeplinea și pe cea de Șef al tuturor lucratorilor pentru toate monumentele. În acest fel ei îmbinau activitățile sacre cu cele seculare. Pentru o perioadă din viața lor aceștia slujeau sacrului, dar dacă doreau se puteau întoarce oricând la o viață comună.

În afară de faptul că templele erau folosite pentru înălțarea rugăciunilor pentru zei, mai era și acela de menținere și stabilizare a vieții cosmice, cât și terestre. Dacă ritualul rugăciunii ar fi fost omis și toate celelalte slujbe nu s-ar fi înfăptuit, asupra pământului s-ar fi abătut o catastrofă cosmică. Egiptenii considerau că răsăritul soarelui sau belșugul produs în urma revărsării apelor Nilului se datorează practicii rugăciunii, iar fără această, toate evenimentele naturale nu ar avea loc. Ca o primă concluzie la cele spuse mai sus putem afirma că „templul egiptean avea rolul de păstrător al ordinii cosmice și al echilibrului universal.”

Un aspect interesant de observat în religia egiptenilor este acela că zeii puteau fi manipulați de oameni cu ajutorul unor papirusuri despre care se considera că dețineau silabe sacre prin care se putea invoca ajutorul zeilor. În acest fel, o parte a acțiunilor îndeplinite de zei, se considera că au ca rezultat acțiunea oamenilor.

Servicii

Fucțiile sacerdotale aveau loc în templu deoarece acesta era locul destinat pentru îndelinirea lor. Preotul era doar un împuternicit al Faraonului. Această calitate o avea doar în interiorul templului. Viața cultică se desfășura deasemenea tot în jurul templelor..

Pentru a putea face parte din cler, teoretic, trebuia să fi numit de către suveran. În autobiografiile preoților și ale funcționarilor este prezentă urarea ca fiul să îi ia locul tatălui. Cursul obișnuit în care preoția era păstrată doar în cadrul familiei putea fi intreruptă de către suveran care uneori numea preotul. În momentul intrării în slujba unei zeități, preotul începea să facă parte dintr-un sistem organizat fiind obligat să se conformaze „ unei ierarhii rigide, in varful careia se afla un „mare preot”.

Preoții templului aveau un ritual serios de purificare: trupul trebuia ras la fiecare trei zile pentru a se feri de păduchi, iar îmbrăcămintea trebuia să fie alcătuită numai din haine de in. În picioare trebuiau să fie încălțați cu cizme alcătuite din hârtie groasă. Aceast tip de îmbrăcăminte era obligatoriu, neavând voie să poarte alt tip de costumație în timpul slujirii lor. Curățirea trupului prin spălare era înfăptuită de două ori pe timpul zilei și tot de două ori și în perioada nopții. Această curățare rituală trebuia făcută cu apă rece.

Intrarea în spatiul sacru al locurilor egiptene se putea realiza doar după ce avea loc acest ritual. Curățirea trupului era necesară doarece nu era permisă înfățișarea înaintea zeității, care era pură, dacă exista o murdarie cât de mică pe trup.

Există situații în care titlurile sacerdotale au în componența lor și numele unui zeu deoarece in Egipt exista un zeu intr-o localitatea și un altul în altă localitate, fiecare dintre aceștia având proprii lor preoți. din acest motiv preoții poartă alături de funcția lor și numele unei zeități. reprezentantul preoțimii era faraonul care oferea calitatea sa de Mare Preot unui preot simplu, care prin obținerea împuternicirii de la Faraon devenea Mare Preot. Această împuternicire putea fi retrasă oricând.

O caracteristică aparte a egiptenilor constă în credința acestora că trupul uman supraviețuia și după moartea persoanei. Ca rezultat a acesteia, egiptenii se ingrijeau cu mare atenție de trupul celui decedat, mumificându-l și asigurându-I hrană permanent deoarece nevoile lui fizice continuau și după decesul acestuia.

Scurtă tanatologie egipteană

Deși nu se poate vorbi despre un ansamblu bine structurat al credințelor funerare variind în funcție de oraș și de epocă, eleentul comun al tuturor acțiunilor pe care egiptenii le desfășurau în privința aspectelor funerare demonstrează credința acestora că după încetarea acestei vieți urmează o altă viață. Cel care murea era pregatit în așa fel încât să aibă în mormânt toate lucrurile sau cel puțin, cât mai multe din cele necesare vieții.

Plecând de la aranjamentele pe care pe egiptenii le organizau pentru cel decedat și modul în care asociau arta și literatura cu diferite aspecte ale morții putemm observa viața omtr-o altfel de existență.

Pentru a încerca să înțelegem viziunea egiptenilor asupra morții trebuie să observă cele patru cuvinte care au legătură cu acest aspect: kha, ba, ka și akh.

Kha reprezintă partea fizică a unei persoane. Tot cu ajutorul acestui cuvânt erau denumite și cadavrele. Prin ba, ka și akh erau desemnate aspecte imateriale care erau comune atât zeilor cât și oamenilor. Prin ba se poate înțelege forța vitală care are capacitatea de a anima kha-ul. În momentul în care ființa umană moare ba-ul evadează din trup. Acesta este înfățișat ca o pasăre cu cap de om care plutește în jurul corpului decedat înfășurat în pânză sau se agită în preajma mormântului. Deasemenea mai este înfățișat ca o barză migratoare ce are coaneu ea o oală în interiorul căreia se află o flacără arzând. Prin aaceastă imagine este sugerată ideea reîncarnării. Ka-ul este într-un anume sens tot un fel de forță de viată a unui persoane. Imaginea care înfățișajă acest concept este aceea a unui al doilea spirit, suflet sau dublu suflet care ia ființă în același timp cu nașterea copilului. Atunci când omul moare, ka-ul său părăsește trupul material și se întorce la originea divină de la care a plecat. Termenul akh este redat în limba egiptean cu înțelesul de „a străluci” semnificând transcenderea persoanei dintr-o existență în alta. Sufletul, akh-ul, este ca un fel de ambasador al cerului, iar trupul, kha-ul, se va afla pe pământ.

După survenirea decesului, cel care a murit trebuia să apară la judecată înaintea lui Osiris. Dacă rezultatul primit în urma judecății era unul favorabil, acesta avea să trăiască în împărăția lui Osiris. Dacă însă rezultatul avea să fie unul negativ avea să fie dat în ghiarele unui monstru .

În mormintele egiptene era lăsată și o carte care avea rolul de a ghida sufletele celor decedați în călătoria pe care aceștia o aveau de făcut. Această poartă titlul de „Cartea Morților”. Cu ajutorul acesteia, cel decedat avea posibilitatea să evite problemele pe care le întâmpina pe drumul pe care îl avea de făcut. În această carte se găseau vrăji, incantații și rugăciuni. Fiecare dintre acestea avea rolul ei în drumul pe care decedatul îl avea de parcurs, ajutându-l de fiecare dată, dacă urma întocmai ceea ce era scris să depășească toate dificultîțile pe care le-ar fi putut întâlni.

Israelul antic

Aspecte generale

Origini si structură

Statul Israel este localizat în partea de vest a Asiei, lângă Marea Mediterană. Relieful țării este unul variat, fiind alcătuit atât de munți cât și din câmpii. Între acestea se află podișul Iudeii. Dealurile înconjoară masivele muntoase reprezentând granița acestora, făcând în același timp și tranziția spre câmpie. Regiunile de câmpie sunt puține la numar: prima regiune se sflă pe litoral, a doua se întinde de-a lungul Iordanului, iar a treia poartă numele de Emek Iesreel.

Marea Mediterană facilitează comerțul dintre Israel și celelalte țări făcând în acest fel o legătură între Israel și restul lumii. A doua apă importantă o reprezintă Marea Moartă. Se situează în cel mai de jos loc al depresiunii Iordanului. Iordanul reprezintă râul cu cea mai mare importanță. Deoarece vine din nord, loc în care plouă mai mult, debitul acestuia este mare. Un lac important este lacul Tiberiadei datorită candității de pește pe care o deține. În mare acesta sunt zonele mai importante ale Israelului, spațiul în care oamenii își desfășoară activitățile.

Evreii considerau sacru acest pământ al țării, dovadă fiind și concepțiile pe care aceștia le aveau: „aerul din Israel dă înțelepciune omului”, „cine trăiește pe pământul lui Israel Îl slăvește pe Dumnezeul unic; cine trăiește în afara acestuia este ca unul fără Dumnezeu”, „Dumnezeu a măsurat toate țările și a stabilit că numai pământul lui Israel este potrivit pentru poporul Israel”.

Scriere si limbă

Limba ebraică este o limbă care face parte din cadrul limbilor semito-hamitice. De la apariția ei, așa cum este cazul și al altor limbi care au rezistat de-a lungul secolelor, și ebraica s-a dezvoltat o dată cu trecerea timpului. S-a început cu ebraica biblică, apoi mișnaică, terminându-se cu neoebraică și apoi cu ebraica actuală careia i s-a dat numele de ivrit. Începând cu ebraica biblică formată din aproximativ 5.500 de cuvinte s-a ajuns până la ivritu-ul zilelor noastre. Alfabetul limbii este format din 22 de consoane și 5 vocale. În cele mai multe cazuri cuvintele sunt formate dintr-o rădăcină de trei litere.

Cel mai substanțial document al scrierilor ebraice este reprezentat de scrierile revelate de Dumnezeu, care formează Biblia. Vechiul Testament conține istoria poporului evreu și a religiei lor în cea mai mare parte. Mai sunt și alte scrieri care pot caracteriza viața acestuia, doar că acelea nu sunt considerate sfinte. Cartea este compusă din trei secțiuni mari: Legea, Profeții și Scrierile. Acestea, în limba ebraică poartă denumirile de Tora, Nevi’im și Ketuvim. Pe lângă Tanakh (scripturile iudaice) mai sunt și textele pe care evreii le consideră sacre, printre care Talmudul, care este alcătuit din Mișna și Ghemara.

Textul Talmudului se poate diviza și acesta la rândul său în două părți mari: Halaha (Halakha) și Hagada. În prima parte sunt prezentate intrucțiuni pe care omul are obligația să le îndeplinească pentru a trăi după cum este scris în Tora. Legile cuprinse în Halaha doreau împiedicarea influențelor venite din afară pentru ca viața cultică să nu sufere modificări.

Hagada se referă la acele părți ale Talmudului care nu are în conținutul lor legi evidente. Ea are mai mult înșelesul de „povestire”. Atât studiul Hagadei cât și al Halahei sunt importante pentru a putea înțelege mai bine modul de gândire al școlilor și oamenilor din acele timpuri.

Midrash-ul este o modalitate prin care tradiția orală este exprimată. Textul de bază al acestuia este Sfânta Scriptură pe care o compară verset cu verset, în acest fel, interpretând-o.

Cu mici excepții , Vechiul Testament a fost scris în limba ebraică. Unele fragmente apar și în limba aramaică. Scrierea a fost cea a alfabetului consonantic fenician, însă și aceasta de-a lungul timpului s-a schimbat. În final s-a ajuns la scrierea pătrată cu ajutorul căreia s-au scris cărțile care compun canonul iudaic pe care îl avem și în prezent.

Textul Torei cuprinde planurile pe care Dumnezeu le are pentru acestă lume, atât cele de suprafață, cât și cele profunde. Reprezentarea literelor pe diferite pergamente au o importanță deosebită, acestea constituind „un obiect de adorație pentru întreaga comunitate”.

„Dumnezeu” în scrierea ebracă

Dumnezeu, în cartea biblică, Exodul, se prezintă pe Sine Însuși cu numele de IHVH care se citește ca Iahve. Termenul exprimă „veșnicia, transcendența, omniprezența divină. IHVH este unicul Dumnezeu nu numai al lui Israel ci și al întregii lumi.”

Comaparativ cu zeii Egiptului „Dumnezeu cere de la poporul ales dreptate și milă față de străin (Lev 19, 34), față de robi, față de toți cei neajutorați, săraci, orfani, văduve” ( Deutr 24, 19-21). Cu toate că în ceea ce privește moralitatea socială evreii încă mai aveau de lucrat deoarece nu reflectau în totalitate dorința pe care Dumnezeu o avea pentru poporul Său pentru ca acesta să reflecte imaginea pe care El dorea să o imprime în ei, ea este superioară tuturor celorlalte religii care existau în antichitate.

Sacru și profan în Israel

În perioada antică, templul era cel mai adesea construit pe lângă palat având scopul de a reprezenta supremația comună a regelui, a preotului și a zeului. Ca urmare a acestui fapt, templu pe care Solomon l-a construit se afla lângă palatul regal ( 1Împ 6-7). Stilul arhitectural pe care templele îl au este compus în cele mai multe cazuri din „ziduri, curți, paravane, văluri sau alte despărțituri ce creiau un sistem de grade concentrice de sacralitate.

În ceea ce privește înțelegerea dată sensului cuvântului „sacru” , așa după cum apare în cărțile Vechiului Testament trebuie să menționăm că autorii au ales utilizarea cu preponderență a doi termeni. Aceștia sunt qados și qodes. Primul se poate traduce prin termenul „sfânt„, iar al doilea prin „sacru”. Primul dintre aceștia face referire atât la Dumnezeu cât și la spațiile sacre. Al doielea termen se referă în mod special la ființe și lucruri care îi sunt consacrate lui Dumnezeu. Dintre acestea amintim: primii născuți, persoanele care se ocupau de desfășurarea cultului religios sau Sabatul.

Berola pornește de la rădăcina qds, în care regăsește sensul de „a fi despărțit, a fi desprins, a fi diferit de realitatea înconjurătoare”. În plus, în rădăcina qds găsim întodeauna o motivație religioasă. Cuvântul qados , sfânt, înseamnă „despărțit”, diferit de ceilalți în sensul bun, prin absența oricărei imperfecțiuni sau impurități.

Astfel, excepția lui qados ar fi negativă, indicând o despărțire care reprezintă sfințenia. Mai mult, Bertola deslușește în qados semnul unei note etice, de vreme ce acest termen nu se referă niciodată la animale sau obiecte. Accepția etică a lui qados se adauga sensului de despățire. Cu aceste două precizări, qados nu este niciodată folosit pentru animale sau lucruri.

Templul

În cadrul cultului din Ierusalim, schimbarea majoră care s-a produs a fost trecerea de la o locuință mobilă pentru Dumnezeu reprezentată de cort, la una stabilă întruchipată printr-un templu.

Termenul folosit pentru „sanctuar” este miqdas. Acesta definește la modul general un spațiu special, ales pentru ca oamenii să se poată închina zeilor. Biblia folosește acest termen doar pentru a desemna locurile în care oamenii îi aduceau închinare lui Iahve. Nu era o construcție masivă, ci doar un cort mobil ce purta numele de tabernacol în care se afla chivotu și tablele legii. Acest fapt este valabil în timpul vieții lui Moise și a perioadei desfășurate până la cobstrucția templului. Templul era locul special unde Dumnezeu putea fi găsit și oamenii puteau sta în prezența Sa.

Sactuarul reprezintă etapa următoare a ceea ce a fost în trecut tabernacolul. Totul a început cu un cort mobil, până s-a ajuns la o construcție stabilă în care, la fel ca în tabernacol, Dumnezeu avea să fie prezent mereu.

În interiorul Sanctuarului, tot mobilierul care se afla acolo era din aur, în timp ce obiectele care se aflau afară erau din aramă. Podeaua era din lemn de chiparos îmbrăcat cu aur.

Monoteismul reprezenta baza religiei pe care o aveau israeliții, cu un Dumnezeu mai presus de toate și de toți.

Dumnezeul evreilor este un:

Dumnezeu suprem, care stă deasupra oricărei legi cosmice, deasupra oricărui destin și deasupra oricărei coerciții: nenăscut, necreat, necunoscând nicio pasiune, independent de lucruri și de puterile acestora. O voință dumnezeiască liberă, care transcende tot ce este ființă – acesta este semnul de recunoaștere al religiilor biblice și în aceasta constă și diferența de toate celelalte religii ale acestui pământ.

Prin urmare, Dumnezeul evreilor este un Dumnezeu care nu are nevoie de zeități ajutătoare și nici de o altă zeitate concuretă fără de care nu ar putea exista. La El nu există dualism, El este unic.

Conceptul că „numele” lui Dumnezeu locuiește în templu poate crea o tensiune între ideea că Dumnezeu este tributar unui spațiu, deoarece El nu poate fi limitat și încredințarea că într-un anume sens, Acesta este prezent în acel spațiu al templului. Solomon, în momentul în care se referă la templu, se referă inclusiv la un spațiu în care poporul Israel se poate ruga și își pot prezenta actele de pocăință; este locul în care relația cu Dumnezeu se restabilește.

Punctul principal al vieții religioase în Israelul antic era Templul. Considerat Sanctuar el a fost construit prima dată pe Muntele Moria, în Ierusalim de către împăratul Solomon, dar a fost dărâmat de babilonieni sub conducerea lui Nabucodonosor în anul 586 î.Hr. Templul a fost reconstruit pentru a doua oară prin anul 515 î. Hr., dar și acesta a ajus să fie distrus de romani în anul 70 d.Hr.

Lucrarea de față se va axa în primul rând pe primul Templu construit, ca urmare a spațiului limitat pe care cerințele academice îl cer.

Toate materialele necesare pentru construcție fuseseră asigurate de David care ar fi dorit ca el să fie cel care Îi ridică o casă lui IHVH, însă a fost împiedicat să realizeze această construcție din cauza interdicție pe care chiar Dumnezeu i-a dat-o. Cu toate că lui nu i-a fost îngăduit să facă acest lucru, a primit promisiunea că fiul său, Solomon va fi cel care va aduce la îndeplinire dorința care prima dată apăruse în el.

Prin cuvântarea pe care Solomon o are la dedicarea Templului, argumentează că templul construit de către el împlinește promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui David atunci când acesta dorit să construiască un loc special pentru Dumnezeu, promițându-i că fiul său va îndeplini această lucrare.

Construit din piatră și materiale prețioase, templul era așezat în cadrul complexului regal. În afară de templu în acest complex se mai aflau „palatul, o sală de judecată, Sala Cedrilor și o casă pentru soția lui Solomon, fiica Faraonului.

Curtea preoțească era delimitată de un perete compus din trei niveluri alcătuite din Curtea de afară care era pentru popor era împrejmuită de un zid gros în care se aflau patru porți acoperite cu aramă. Cea mai importantă poartă era cea dinspre estm cea care în Noul Testament avea să fie numită „Poarta Frumoasă”.

Lungimea templului era de aproximativ 27 de metri (60 coți) cu o lățime de 9 metri (20 coți). Înalțimea accestuia era de 13,5 metri (30 coți). Pe lângă lungimea inițială se mai adăugau încă 10 coți reprezentată de o curte interioară aflată în față.

Clădirea deținea trei încăperi separate: Sfânta, Sfinta Sfintelor și pridvorul sau curtea exterioară. Spațiu sfânt care era creat în acest fel era divizat în trei zone distincte reprezentând în același timp și zone cu grade distincte de sacralitate. Aceste diferențe ale spațiului sacru se pot observa atât în limitarea posibilităților de acces cât și în valoarea tipului de material folosit pentru construcția Templului. Interiorul acestuia era construit din aur, pe când în exterior era din aramă. Singurul care putea intra in Sfânta Sfintelor era Marele Preot, în timp ce în Sfânta aveau acces doar preoții. Israeliții care practicau putificarea ritualică aveau acces doar în Curtea Exterioară.

Josephus Flavius considera că aceste trei segmente ale templului sunt corespondente cu trei elemente esențiale ale cosmosului: pământul, cerul și apa.

Templul aflat în Ierusalim a rămas pentru evrei centrul spiritualității lor. Aici era concentrată atât viața religioasă, cât și manifestările cultului.

Acesta, cât și serviciile care se desfășurau acolo aveau rolul de a prezenta lecții importante pentru viața poporului Israel. Unul dintre roluri era acela de a-l ajuta pe om să înțeleagă sfințenia lui Dumnezeu, apoi să realizeze starea de păcat în care se află, iar la final soluția pe care o oferă Dumnezeu.

Toate manifestările care se desfășurau la Sanctuar aveau menirea de a îndrepta atenția oamenilor spre ceea ce se afla în centrul acestuia și anume spre Hristos care era Mielul lui Dumnezeu. Prin El, păcatele lumii aveau să fie iertate.

Templul lui Solomon de pe muntele Moria a fost construit fără ca zgomotele să își facă simțită prezența. În tot timpul construirii, persoanele care au lucrat la ridicarea templului nu creat gălăgie deoarece toate pietrele fuseseră deja lucrate atunci când ele au ajuns în locul de construție. Toată activitatea care mai era de îndeplinit acolo era aceea ce asamblare a lor.

În sanctuar, ca și în templu care erau simbolurile pământești ale locașului lui Dumnezeu, o încăpere era rezervată pentru prezența Sa. Perdeaua brodată cu heruvimi, ce se găsea la intrare nu era voie să fie ridicată decât de o singură mână. Ridicarea perdelei și pătrunderea neîngăduită în taina cea sacră a Locului prea sfânt însemna moarte. Căci, deasupra milostivitorului și a îngerilor prosternați în adorare, trona slava Celui Preasfânt — glorie pe care nici un om n-o poate privi și totuși să trăiască. Într-o anumită zi din an, rânduită pentru slujirea în Locul prea sfânt, marele preot, plin de teamă, se înfățișa înaintea lui Dumnezeu, în timp ce nori de tămâie învăluiau slava dinaintea ochilor lui. Prin curțile templului nu se mai auzea nici un zgomot. La altare nu mai slujea nici un preot. Mulțimea de închinători, plecați în tăcut respect, își înălța cererile pentru îndurare. Marturii, vol 8

În Sfânta, conform cu 1 Împ 7, 48-50 se aflau: altarul de aur, masa punerii înainte, 10 candelabre poziționate pe câte două coloane a câte cinci fiecare și multe alte obiecte cum ar fi corpuri de iluminat, potire, cuțite etc

Înălțimea Sfintei Sfintelor era mai mică decât cea a Sfintei. Forma Sfintei Sfintelor era una cubică, iar în interiorul ei lipsea complet lumina. În acest spațiu nu se afla nicio imagine a vre-unei zeități, ci singurul obiect care se afla aici era chivotul. Vederea chivotului putea avea loc doar dacă perdeau Locului Prea Sfânt era dată la o parte.

În 1 Impărați 8,8 scrie: „Se dăduse drugilor o așa lugime încât capetele lor se vedeau din Locul Sfânt dinaintea Locului Prea Sfânt, dar nu se vedeau de afară” (Biblia)

Aparent, în Sfanta Sfintelor nu se afla nimic, ci doar întunericm dar tocmai acest întuneric Îl întruchipează pe Dumnezeu.

În 1 Împărați 8,12 se spune că Dumnezeu a ales „să locuiască în întuneric”. Această caracteristică a locuirii unei zeități în întuneric nu este specifică zonei Mesopotamiei, ci mai degrabă templelor din Egipt. Aici, în timp ce în curțile exterioare lumina putea pătrunde fără a întâmpina dificultăți, existau totuși „ansambluri de coloane dispuse într-unul sau mai multe șiruri, formând, în cadrul unui edificiu, un peron sau o galerie”. Fiecare dintre acestea erau luminate din ce în ce mai slab de la prima până la ultima coloană. Acest drum te conducea spre un altar interior, în care era întuneric complet.

Spațiul în care nu se afla aparent nimic era de fapt umplut cu prezența lui Dumnezeu.

Cuvântul folosit în acest loc pentru întuneric este arafel, cuvânt care nu se referă în mod normal la întuneric, în sensul general. Același cuvânt apare și în Exod 20, 21 unde ni se spune despre norul în care se afla Dumnezeu. Plecând de la acestă similitudine putem concluziona în acest loc faptul că acel întuneric era de fapt prezența lui Dumnezeu.

Mareția Ierusalimului s-a datorat în primul rând prezenței templului care a avut un rol esențial în acest proces. Contextul spațial este reprezentat de oraș, Dumnezeu „locuind” în Sion. (Psalmi 9,11; 132, 13.14). Sionul și templul sunt simboluri ale identității lui Dumnezeu.

Cultul în Templu

Textele cuprinse în Sfânta Scriptură ne dezvăluie trei particularități care apar în cadrul cultului din templu:

„Yahweh era singurul care trebuia slăvit”

„Erau interzise facerea și adorarea idolilor și a chipurilor cioplite”

„Yahweh nu era însoțit de vreo zeitate sau consoartă”

Prima particularite ne arată dorința clară a Dumnezeului evreilor ca El să fie singurul care să primească închinarea lor. Privind asupra poruncilor cuprinse în decalog, observăm această însușire a lui Dumnezeu cuprinsă încă din prima poruncă.

Strâns legată de prima este și a doua caracteristică ce le interzicea în mod clar israeliților să aducă închinare lucrurilor făcute de mâini omenești sau asupra lucrurilor sau fenomenelor pe care le vedeau în natură. Deasemeanea, această a doua însușire este cuprinsă în cadrul celei de a doua porunci a decalogului.

A treia caracteristică ne arată unicitatea lui Yahweh care, spre deosebire de celelalte zeități care aveau nevoi fiziologice la fel ca oamenii, El era singurul Dumnezeu. Această particularitate a trebuit sa fie clară pentru israeliți. Religiile politeiste care se aflau în jurul Israelului venerau în templele lor și zeități feminine care erau considerate soții ale zeilor, fiind reprezentante ale fertilității.

Așa după cum este înfățișată în rugăciunea pe care Solomon o face pentru dedicarea Templului, prezența lui Dumnezeu în acest spațiu este în mod direct legată cu faptul că aici era locul în care se desfășura activitatea cultică.

Cu toate acestea a lăsat sa se înțeleagă și faptul că Dumnezeul evreilor nu este ca un dumnezeu al păgânilor care nu poate exista fără un templu, depinzând în mod direct de acesta; El transcende tot ceea ce este lumesc putând fi oriunde, oricând. El alege să fie cu poporul pe care l-a ales atunci când aceștia vin să i se închine. Templul a fost ales ca un loc speciala, aici, pe pământ, în care Dumnezeu să își fcă simțită prezența intr-un mod mai clar.

Starea rituală și fizică față de păcat se putea observa și în funție de distanța care exista între oameni și Dumnezeu. Străinilor li se permitea accesul doar în curtea templului; cei care se pocăiau puteau ajunge până la altar; doar preoții mediatori puteau intra în locul sfânt; doar Marele Preot avea acces în locul prea sfânt, iar acest eveniment avea loc doar o singură dată pe an.

Una dintre cele mai importante lecții pe care oamenii și preoții le aveau de învățat din sistemul sacrificial era acela de „a le fi scârbă de păcat și de a încerca să îl evite”.

Prin intermediul ritualurilor de jerfă care se desfășurau la templu, Dumnezeu dorea ca oamenii să înceapă să aibă repulsie față de păcat. Dacă ar fi existat în acel moment o metodă mai bună pentru a-l face pe om să înțeleagă lecțiile prețioase pe care El dorea ca oamenii să le învețe, ar fi folosit-o. Chiar El declară în Isaia 1, 11 că nu gasește nicio plăcere în sângele acestor animale, în special dacă toate aceste procesiuni tindeau să devină doar simple formalisme. Sistemul jertfelor practicat la templu îi ofereau preotului ocazia de a prezenta poporului planul de salvare pe care Dumnezeu îl avea pentru ei.

Animalele pentru jertfă puteau fi aduse de la omul de rând până la conducători, dar toate aceste jertfe, pentru a fi acceptate, trebuia să aibă loc la Templu.

În cadrul ritualului zilnic de la Templu un ingredient care se folosea și care era considerat foarte important era tămâia. În cel mai probabil caz, aceasta era folosită pentru a împrospăta și a parfuma aerul care era umplut cu mirosul de la carnea care era arsă. Deasemenea ea mai putea fi folosită, așa după cum se credea și pentru îndepărtarea duhurilor rele care puteau interveni pentru a distruge ritualul care se desfășura. În perioada celui de al doilea Templu modul de preparare al tâmâii ajunsese să fie un secret cunoscut doar de un anumit grup de oameni. Aceasta era folosită pentru purificarea aerului.

În cadrul ritualurilor de la Templu, stropirea cu sânge a altarului sau așezarea acestuia pe coarnele lui făcea ca impuritățile să dispară și în acest fel altarul era sfințit și el la rândul său. Fără existența sângelui, nu exista sacrificiu. În mod clar acesta poate fi consierat chintesența actului sacrificial. Sângele reprezintă legătura dintre toate actele sacrificiale.

Sacerdoțiul și Marele Preot

Cel care intra în slujba preoției trebuia să se decice întru totul acesteia. Atât îngrijirea cât și hranirea lor se aflau în grija societății în care trăiau. Deoarece nu aveau pământ în proprietate, preoții trăiau ca urmare a darurilor pe care oamenii le ofereau.

Cel mai important rol pe care preoții îl aveau era conducerea serviciilor rituale care aveau loc la Templu. Preoția era transmisă din tată în fiu în cadrul seminției lui Levi. Dacă la caldeeni sacerdoțiul era oferit fără nicio rezervă și femeilor, și barbaților, în iudaism preoția era exclusiv pe linie masculină.

Marele preot, descendentul lui Aaron, fratele mai mare al lui Moise, este singurul care îmbracă efodul, tunica de in și de lână, pieptarul împodobit cu douăsprezece pietre prețioase după numărul celor douăsprezece triburi; veșmântul de lână albastră și tiatira de aur gravată după o formulă rituală. El este singurul autorizat să efectueze sacrificiile pe altarul interior și să pătrundă în Sfânta Sfintelor o dată pe an, la Yom Kippur, în ziua Marii Iertări.

Serviciul de la Templu se desfășura în cadrul unui sistem ierarhic. Cea mai importantă funcție pe care o aveau preoții era aceea de a organiza și oferi jertfele de la Templu. Leviții, o altă categorie ce își desfășura activitatea în cadrul templelor, îndeplineau rolul de coriști, muzicieni sau paznici ai porților. Atât datoria de învățător cât și cea de judecător au ajuns în mâinile Sanhedrinului în cadrul căruia cele două grupe erau reprezentate.

În momentele în care oficiau diferite slujbe în incinta Templului, în funcție de rangul lor preoții purtau un număr diferit de haine. Marele preot era îmbrăcat cu opt veșminte în timp ce preoții obișniți purtau doar patru. Într-un singur moment al anului Marele Preot renunța la vestimentația somptuoasă. De Iom Kipur purta îmbrăcăminte obișnuită confecționată din in.

În calitatea sa oficială, Marele Preot reprezenta o instituție; el era întruchiparea lui Israel. El purta numele semințiilor lui Israel pe douăsprezece pietre prețioase ce se aflau pe pieptarul judecății care era poziționat peste inima sa. Deasemenea mai avea numele poporului Israel și pe cele două pietre de onix ce se aflau pe umerii săi. Pe pieptarul care era pus în dreptul inimii erau reprezentate atât dragostea cât și afecțiunea, iar pe umerii săi se afla povara poporului Israel.

O parte din îndatoririle preoților erau aducerea jerfelor zilnice, grija asupra sfeșnicului cu șapte brațe și a tămâiei care trebuia să ardă în Templu. O altă îndatorire era aceea de a avea grijă interiorul Templului. Tot preoții se ocupau și cu stabilirea cazurilor de posibil adulter prin intermediul „apelor amare” pe care aceștie le ofereau femeilor care erau bănuite că ar fi comis o asemenea faptă.

Deasemenea aceștia puteau decide când cineva devenea necurat din punct de vedere ritual, având dreptul de a-l exclude pentru un timp sau pentru todeauna din mijlocul poporului, în funcție de situație. Tot ei aveau capacitatea de a restaura onoarea unei persoane după ce aceasta a fost exclusă.

Din cauza spațiului limitat mă voi rezuma doar la aceste referiri.

Fiind diferiți față de ceilalți oameni datorită statului lor, fiind închinați în slujba Domnului, preoților le era interzisă căsătoria cu femeile divorțate sau cu prostituatele. În timp ce preoții obișnuiți aveau posibilitatea, dacă își doreau, să se căsătorească, putând-o face doar cu fete fecioare sau cu văduve, marelui preot îi era interzisă orice fel de căsătorie, nici măcar cu o femeie văduvă. O altă înterdicție pe care aceștia o aveau era aceea de a se atinge de un trup mort. Singura excepție o făceau membrii familiei. Pentru ca rudele înmormântate să poată fi vizitate de către preoți, acestea era îngropate la marginea drumului. Dacă o persoană nu avea niciun apropiat care să o îngroape, preotul putea oficia acestă slujbă, dar devenea impur. Atunci când se afla la alte servicii funerare a unor persoane care nu făceau parte din familia sa, în cele mai mai multe ocazii se situa în afara încăperii mortuare. Această atitudine era luată tot din motivul întinării rituale.

Marele preot nu avea voie să se atingă nici măcar de rudele sale.

Relațiile dintre profeți și preoți nu erau întodeauna dintre cele mai bune. Existau situații în care preoții încălcau legământul. Aceștia îi învățau pe oameni că păcatul nu este chiar atât de grav și îi făceau să creadă că dacă aduceau ceva, sau ofereau un sacrificiu, în această modalitate plăteau pentru păcatul lor. Mustrarea acestora era realizată prin intermediul profeților. Din acestă cauză s-a ajuns ca profeții să fie urâți de către preoți. Se ajunsese ca oricine era trimis să-i mustre să sfârșească prin a fi urât.

regele

În cultura evreiască singurul suveran este Dumnezeu. Planul inițial era ca El să conducă poporul în tot timpul existenței lui. Cu toate acestea, în cartea biblică 1 Samuel este prezentat episodul în care israeliții cer în mod direct un conducător omenesc peste ei.

Cel care face prima ungere a împăratului este profetul Samuel, iar regele este ales tot prin călăuzirea divină a profetului. Regii aveau drepturi materiale și politice asupra poporului, nu erau mai presus de lege, ci aceștia trebuiau sa fie împlinitori ai legilor lui Dumnezeu. Primul rege ajus la tron a fost Saul care din cauza păcatelor sale și a îndepărtării lui de Dumnezeu a fost schimbat, iar în locul său a venit la conducerea țării, David. Datorită dragostei și respectului pe care acest împărat o manifesta față de Dumnezeu, prin prorocul Natan primește următoarea promisiune: „Casa ta și împărăția ta vor dura veșnic înaintea Mea și scaunul tau de domnie va dăinui în veci.”(2 Sam 7, 16) În urma acestei promisiuni dinastia lui David a fost aleasă pentru ca din ea să se nască Mesia.

„Deși monarhia a fost, încă de la origine, supusă unor constrângeri de ordin religios și social, suveranul a fost considerat totuși alesul lui Dumnezeu. Regalitatea fiind văzută ca un ideal, mai mulți Psalmi sunt pentru a-l lăuda pe rege: Psalmul 2, Psalmul 45.

Importanța dată statutului regelui se poate observa și prin atribuirea a două cărți biblice, 1 Împărați și 2 Împărați ( în unele versiuni apara cu numele de 1 Regi și 2 Regi) cât și a două cărți de cronici în care în mare parte prezintă derularea împăraților pe „tronul lui David” și nu numai a acestora.

Potrivit Sfintelor Scripturi, în 2 Sam 7, 11. 13. 14 Dumnezeu prezintă în mod clar ideea de dinastie. Din acest moment face din împărații ieșiți din casa lui David să fie reprezentanți ai lui Mesia. Pornind de la acest moment împărații vor avea o funcție mesianică.

Ungerea cu ulei a unei persoane de a oferi, în funcție de situație, fie binecuvântare, fie un statut. Această ungere simboliza alegerea divină. Tot de același timp de ungere aveau parte atât preoții, cât și profeții. În ceea ce privește ritualul care era adresat regilor, acesta era asociat cu primirea spiritului lui Dumnezeu și a aprobării Acestuia în rolul instituțional în care omul era învestit.

„Așa a fost firea evreului la origini: o ființă omenească trăind după legile Torei, cârmuită de un rege care acționa întru totul potrivit profeția lui Iahve.”

În cea mai mare parte a Vechiului Testament atât David cât și dinastia sa sunt strâns conectate cu înțelegea faptului că regele avea rolul de Mesia al Domnului. Dinastia davidică avea să fie cea din care se va naște Hristos: „Am făcut legământ cu alesul Meu – zice Domnul – iată ce am jurat robului Meu David: Îți voi întări sâmânța pe vecie și-n veci îți voi așeza scaunul de domnie.” ( Biblie, Psalmi 89, 3.4)

În Vechiul Testament elementul dominant este profetismul. Profeții au avut un rol activ în viața poporului iudeu. Aceștia au ținut de învățăturile pe care le dăduseră Moise conducând poporul de fiecare dată când era nevoie de la învățăturile idolatre ale popoarelor vecine la monoteismul prezentat de Moise. Deasemenea îi acuzau pe regii care erau nedrepți sau idolatrii acuzând în același timp desfrâul și lăcomia, dar susțineau dreptatea și iubirea aproapelui.

Profetul este mai înainte de toate, purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu printre semenii săi, pe toată întinderea scării sociale, de la rege la omul de rând. Expresia „Așa grăiește Domnul”, e mai mult o sintagmă a limbajului profetic: e un simbol al autorității divine care se rostește prin gura profetului. Așadar, profetul este, înainte de toate, un erou al timpului său, menit să zguduie și să trezească conștiințe adormite. El este înzestrat nu numai cu porunca de a vesti, ci și cu darul de a prevesti.

Prin urmare, Dumnezeu îi alege pe oameni cărora le încredințează cuvintele Sale pentru ca ei să le transmită poporului. Slujba de profet nu este una moștenită. Cei care sunt chemați prin alegerea lui Dumnezeu sunt pregătiți de către El.

Primii care sunt considerați profeți de către Scriptură sunt Avraam și Moise. Spre finalul perioadei în care conduc judecătorii încep să apară comunități ale fiilor de profeți. Din simplu statut de vizionar, pe care Biblia il dă prima dată lui Samuel se va ajunge în mod treptat la cel de profet, om al lui Dumnezeu. Misiunea acestora era de a se afla alături de popor și de a-i face cunoscută voia lui Dumnezeu. Profeții erau aleși de către Dumnezeu, acesta fiind singurul legitimat să ofere această chemare. Modul general de revelare a divinității se realiza prin viziuni sau prin vise.

Scurtă tanatologie evreiască

Înțelesul dat tanatologiei, în acest cadru, este cel de studiu asupra morții și al fenomenelor legate de moarte.

Îngroparea trupului celui decedat avea loc de obicei la un timp foarte scurt de la data decesului. Costumația celui decedat era una foarte simplă, o lenjerie necostisitoare.

Întrebările pe care evreii le au despre moarte și despre viață, despre ceeea ce se întâmplă cu sufletul și ceea ce semnifică el, și ceea ce se întâmplă cu sufletul după deces își găsesc răspunsurile în Biblie. Moatea reprezintă pentru ei o realitate biologică, aceasta survenind în urma păcatului. Din credința lor, evreii resping cultul morților. Ritualurile funerare sunt foarte simple deoarece puneau accent pe viață. După spălarea trupului și înfășurarea acestuia în giulgiu, defunctul urma să fie îngropat.

compararea elementelor de bază ale celor două religii

Efemeritatea zeilor era datorată condiției lor, deoarece erau născuți. Făceau parte dintr-un grup de mai mulți zei, iar puterea era oferită de la unul la altul. Aspectul acestora era asemănător lumii materiale în care oamenii trăiau, de cele mai multe ori, nereușind să se ridice deasupra nivelului pe care zeitățile îl ofereau.

Existau multe zeități locale care aparțieau de un anumit oraș, zeități care în alte părți ale țarii nu aveau aceeași importanță. Acest fapt avea loc din cauza faptului ca Egiptul ne deținea un panteon clar stabilit care să fie valabil în tot timpul existenței lui.

Prin intermediu sacrului și al ritualurilor care erau făcute pentru zeități, oamenii puteau manipula zeitatea respectivă. În cadrul rerigiei mozaice, sacralitatea locurilor și a slujbelor aveau rolul de a-l face pe om să înțeleagă faptul că atunci când se află în prezența lui Dumnezeu, trebuie să aibă o anumită atitudine. Relația cu Dumnezeu nu se bazează doar pe forme și ritualuri prin care te poți întâlni cu Dumnezeu. Rolul lor era acela de a-i face pe oameni să înțeleagă că Dumnezeu dorește mai mult de la ei, decât doar o religie a formelor. Prin aducerea jetfelor și a celorlalte ritualuri pe care aceștia le îndeplineau respectând regulile ce țin de limitarea sacrului de profan puteau considera că și-au îndeplinit misiunea pe care cerințele lui Dumnezeu o cerea. Cu toate acestea, doar formele nu Îl muțumeau.

Dacă în religia egipteană, doar respectarea unor forme îți ofereau acces liber la harul zeului și la binecuvântările pe care acesta putea să ți le ofere, în Israel era nevoie de mai mult de atât. Dumnezeul evreilor nu putea fi manipulat prin daruri și ofrade, ritualuri și respectări de reguli. El putea să vadă dincolo de intenția omului, putea citi motivația gestului său.

În Egipt era suficient să respecți niște reguli, și relația cu divinitatea se restabilea de la sine, pe când în Israel era nevoie de mai mult de atât. Cu toate că sistemul sanctuarului era foarte strict, fiind făcute foarte clar delimitările de la o zonă la alta, respectarea acestor reguli, păzirea cu strictețe a lor, nu îi ofereau omului în mod automat mântuirea.

Păzirea unor forme ce făceau distinția între sacru și profan aveau să le asigure mântuirea, așa după cum egiptenii considerau, dacă aveau să păstreze toate ritualurile pe care preoții și faraonul le prezentau.

În schimb, în religia mozaică, doar păstrarea unor forme nu garanta în mod obligatoriu viața veșnică. Păzirea lor arăta respectul pe care îl aveau față de poruncile lui Dumnezeu. În 1 Samuel stă scris: „Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot și jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, și păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.”

În Mica 6,8 este scris: „Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alte cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tau.”

În cadrul religiei evreiești, raportarea oamenilor la Dumnezeu și a Acestui la ei este complet diferită.

Dacă în Egipt templul reprezenta prin sine însuși locuința zeului, aici păstrându-se chiar și statuia acestuia, în cazul templului israelit, sanctuarul era doar o întruchipare simbol a locuinței lui Dumnezeu pentru ca aceștia să fie conștienți de prezența Sa permanentă.

Templele aflate în Orient, construcția templului, cât și clădirile adiacente aveau semnificații cosmice. De exemplu bolta cerului era simbolizată prin acoperiș, iar iazul unde se afla apa pentru purificare era asociat cu Nun, care înfățișa apa primordială.

Templu israelit, cu tot ceea ce conținea el, reprezenta o înfățișare a planului de mântuire, pe care, la venirea Sa, Hristos avea să îl înfăptuiască. Începând cu elementele care se aflau în Sfânta și cu semnificațiile acestora, adăugând importanța prezenței Sfintei Sfintelor și cu serviciul divin care avea loc o dată pe an, împreună cu jertefele care îl reprezentau pe Hristos care avea să fie crucificat pentru păcatele oamenilor tot sistemul de închinare și de viețuire evreiesc este diferit de cel egiptean.

Accentul cel mai important al egiptenilor era pentru moarte, acesteia acordându-i o foarte mare importanță. Chiar dacă și evreii credeau în viața de după moarte, raportarea acestora la ea era diferită. Ei nu trebuiau să Îl îmbuneze pe Dumnezeu, manipulându-L, așa cum faceau egiptenii cu zeii lor, deoarece Dumnezeu nu putea fi manipulat, El fiind superior peste tot ceea ce era creat.

Sacralitatea Egiptului ținea doar de forme exterioare care se desfășurau doar în cadrul Templului, apoi în viața de zi cu zi, cei care la templu era preoți, după ce ieșeau din slujbă puteau fi oameni simpli fără datorii cultice, pe când în Israel, cei care erau ordinați ca preoți aveau această slujbă până la moarte.

Chiar dacă aveam loc sfânt și loc prea sfânt în ambele religii, raportarea oamenilor la zei respectiv Dumnezeu și a acestora la ei este diferită. În Egipt oamenii erau doar sclavii zeilor, fără a avea valoare în fața acestora, trebuid să le îndeplinească toate nevoile pe care zeii le aveau, de la mâncare pâna la îmbrăcăminte. Dacă respectau ritualurile se puteau întâlnii cu zeul fără mari dificultăți. În Israel, Dumnezeu, pe lângă păstrarea regulilor și a delimitărilor dintre sacru și profan cerea și o viața deosebită de a altor oameni. Înaitea Sa, păstrarea cu sfințenie a ritualurilor nu aveau valoare dacă din punct de vedere al felului de a fi în viața de zi cu zi, comportamental era unul care l-ar fi descalificat să se mai întâlnească cu Dumnezeu.

Un exemplu elocvent este cel al lui Nadab și Abihu care înainte de a intra în slujba de la Templu nu au respectat un stil de viață potrivit, nerespectând regulile de conduită morală, ceea ce a făcut ca atunci când s-au înfățișat înaintea Domnului, din cauza impuritâților rituale cu care veniseră din viața lor din afara slujbei de la Templu, Acesta i-a omorât deoarece sfințenia nu poate lua contact cu necurăția.

Concluzii

Exterior și interior… dacă în religia egipteană sacrul și profanul țineau în mod special de lucrurile exterioare și de păzirea unor reguli ritualice, în religia evreilor, sacrul și profanul se poate traduce mai bine prin sfânt și necurat.

În credința lor, Dumnezeu este un Dumnezeu personal, care își iubește făpturile create, iar tot sistemul Său de închinare demonstrează acest lucru. Înaintea Sa nu se putea veni oricum datorită naturii Sale. Setul de reguli al egiptenilor aveau ca scop manipularea zeităților lor, iar trecerea de la o stare la alta, din spațiul sacru în spațiul profan și invers se realizau prin respectarea unor reguli prin care manipulau zeitățile.

În Israel, Dumnezeu nu putea fi manipulat, ci tot sistemul Său care ținea de sacru și profan, adică sfânt și necurat avea rolul de a-i ajuta pe oameni să înțeleagă mai bine caracterul Său.

Chiar dacă din punct de vedere al structurii și al funcțiilor preoțești, de conducere se pot observa anumite similitudini intre cele doua sisteme de închinare, diferența majoră o face modul de raportarea al oamenilor la Dumnezeu și a Acestuia la ei și modul de raportare al oamenilor la zei și al acestora la ei.

În Egipt, oamenii erau sclavii zeilor și respectarea regulilor demonstra serviabilitatea lor. În Israel, oamenii erau considerați poporul ales și iubit al lui Dumnezeu dânduli-se valoarea de oameni, iar prin respectarea aspectelor legate de sacru și profan incluse în viața lor de zi cu zi și în activitățile de la Templu aceștia demonstrau dragostea și respectul pe care îl aveau pentru Dumnezeu. Un Dumnezeu care nu era limitat de timp și spațiu, dar care alesese să își facă simțită prezența în cadrul Templului. Deasemeanea dorea ca poporul său să respecte legile morale pe care El le dăduse arătând în acest fel mod că ei Îil respectau pe Dumnezeu nu numai la Sanctuar sau în cadrul spațiului din jurul templului, ci Dumnezeu se afla în inima lor.

Subiectul licenței mele poate fi analizat și din alte puncte de vedere sau prin aprofundarea doar a unui aspect. Scopul meu a fost acela de a privi în ansamblu cele doua mari sisteme religioase, dar fiecare, în mod separat poate fi analizat în mod mult mai complex, o lucrare viitoare posibilă axându-se de exemplu doar pe existența piramidelor și a sistemului de gandire din spatele lor.

Bibliografie

Achimescu, Nicolae. Istoria Și Filosofia Religiilor. 2 ed. Iași: Tehnopress, 2000.

Andreasen, M. L. The Sanctuary Service. Hagerstown: Review and Herald Publishing Association, 1947.

Avdiev, V. I. Istoria Orientului Antic. București: Editura de Stat, 1951.

Azria, Regine. Iudaismul. Translated by Adina-Gabriela Georgescu Obrocea. București: C.N.I. „Coresi” S.A., 2000.

Burlec, Liviu. Istoria Antica – Grecia Și Orientul. Iași: Institutul European, 1996.

Caillois, Roger. Omul Și Sacrul. Translated by Dan Petrescu. București: Nemira, 1997.

Ciho, Miron. Civilizația Egiptului Greco-Roman. Plutarch „Despre Isis Si Osiris. București: Editura Universității din București, 2000.

________. Studii Privind Magia Egipteana Antică. București: Editura Universității din București, 2007.

Cohen, Robert. Egiptul Faraonilor. București: Prietenii Cărții, 2000.

Cuciuc, Constantin. Sociopsihologia Religei. București: Conștiință și libertate, 2006.

Culianu, Ioan Petru. Mircea Eliade. Translated by Florin Chirițescu & Dan Petrescu. București: Nemira, 1995.

Culianu, Mircea Eliade și Ioan P. Dicționar Al Religiilor. București: Humanitas, 1993.

Daniel, Constantin. Cultura Spirituală a Egiptului Antic. București: Cartea Românească, 1985.

Davy, Marie-Madeleine. Enciclopedia Doctrinelor Mistice. Vol. 1. Timișoara: Amarcord, 1997.

________. Enciclopedia Doctrinelor Mistice. Vol. 3. Timișoara: Amarcord, 1999.

Dearman, J. Andrew. Religion & Culture in Ancient Israel. Massachusetts: Hendrickson Publishers, 1992.

Delumeanu, Jean. Religiile Lumii. București: Humanitas, 1996.

Dicționar Biblic. Oradea:Cartea Creștină, 1995.

Djuvara, Neagu. Civilizații Și Tipare Istorice – Un Studiu Comparat Al Civilizațiilor. Translated by Șerban Broche. 3 ed. București: Humanitas, 2008.

Donadoni, Sergio. Omul Egiptean. Translated by Emanuela Stoleriu. Iași: Polirom, 2001.

Edersheim, Alfred. Sketches of Jewish Social Life. Updated edition ed. Massachusetts: Hendrickson Publisher, 1994.

________. Bible History – Old Testament. Massachusetts: Hendrickson Publishers, 1995.

Eliade, M. Initiation, Rites, Sociétés Secrètes: Naissances Mystiques : Essai Sur Quelques Types D'initiation: Gallimard, 1992.

Eliade, Mircea. Istoria Ideilor Și Credințelor Religioase. Vol. 1. Chișinău: Chișinău Universitas, 1992.

________. Tratat De Istorie a Religiilor. Translated by Mariana Noica. București: Humanitas, 2006.

________. Sacrul Și Profanul. Translated by Brîndușa Prelipceanu. 3 ed. București: Humanitas, 2007.

Finegan, Jack. Mith & Mystery – an Introduction to the Pagan Religions of the Biblical World. Michigan: Baker Book House, 1989.

Frankfort, H. La Royaute Et Les Dieux. Paris: Payot, 1951.

Gruenwald, Ithamar. Rituals and Ritual Theory in Ancient Israel Rituals and Ritual Theory in Ancient Israel. Vol. 10. Leiden: Brill, 2003.

Hârlăoanu, Alfred. Istoria Universală a Poporului Evreu. București: Zarkony, 1992.

________. O Istorie a Mozaismului Și a Israelului Antic. București: Nemira, 2001.

Herodot. Istoriile Lui Herodot. Translated by N. Iorga. Vol. Cartea II. Vălenii de Munte: Nemul Românesc, 1909.

Hutchison, John A. Paths of Faith. 4 ed. New York: McGraw-Hill, Inc, 1991.

Iordan”, Academia Română – Institutul de Lingvistică „Iorgu. București Univers Enciclopedic, 1998.

Itu, Mircea. Filosofia Și Istoria Religiilor. București: Editura Fundației România de Mâine, 2004.

Kaufmann, Yehezkel. The Religion of Israel. From Its Beginnings to the Babylonian Exile. Translated by Moshe Greenberg. Chicago: University of Chicago Press, 1960.

Kessler, Collete. "Doctrine Și Practici." În Marile Religii, editat de Philippe Gaudin. București: Orizonturi, 1995.

Kung, Hans. Iudaismul. Situația Religioasă a Timpului. Translated by Edmond Nawrotzky – Torok. București: Hasefer, 2005.

Kurt, Amelie. The Ancient near East. Vol. 1. New York: Routledge, 2000.

Louis-Vincent, Thomas. "Castelli Enrico Et Al Le Sacré Etudes Et Recherches." Archives des sciences sociales des religions (1975): 210-211.

Moret, Alexandre. Misteriile Egiptene. Translated by Mariana Buruiană. București: Herald, 2006.

Nagle, D. Brendan. The Ancient World 2ed. New Jersey: Prentice Hall, 1989.

Nina, Ligia Bârzu & Rodica Ursu. Istorie Universală – Orientul Antic. București: Editura Fundației „România de Mâine”, 1999.

Otto, Rudolf. Sacrul. Translated by Ioan Milea. Cluj-Napoca: Dacia, 1996.

Parrot, Andre. The Tempe of Jerusalim. Translated by B. E. Hook. New York: Philosophical Library.

Partridge, Christopher. Religiile Lumii. 3 ed. București: Mladinska, 2009.

Popescu, Florentin. Divinități, Simboluri Și Mistere Orientale. Vol. 2. București: Floarea Darurilor, 2001.

Prager, Viviane. București:Hasefer, 2000.

Ries, Julien. Sacrul În Istoria Religioasă a Omenirii. Translated by Roxana Utale. Iași: Polirom, 2000.

Roberts, J. M. History of the World. New York: Oxford University Press, 1993.

Rus, Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan & Prof. Dr. Remus. Istoria Religiilor Pentru Învățământul Preuniversitar. București: Institutul Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991.

Sanders, E. P. Judaism – Practice & Belief. Philadelphia: SCM Press, 1992.

Sayce, Archibald Henry. The Religions of Ancient Egypt and Babylonia. Edinburg: T. & T. Clark, 1903.

Seely, William J. Hamblin & David Rolph. Templul Lui Solomon – Mit Și Istorie. București: Enciclopedia Rao, 2007.

Shafer, Byron. Temples of Acient Egypt. New York: I.B.Tauris & Co Ltd, 2005.

Simpson, William W. Hallo & William Kelly. The Ancient near East – a History. New York: Harcourt Brance Jovanovich, 1971.

Stone, George W. E. Nickelsburg & Michael E. Early Judaism – Text and Documents on Faith and Piety. Revised Edition ed. Minneapolis: Fortress Press, 2009.

Teeter, Emily. Religion and Ritual in Ancient Egypt. New York: Cambridge University Press, 2011.

"Temple, Preoți, Rituri Și Sărbători", http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/egiptul-antic/temple-preoti-rituri-sarbatori-71834.html.

Țon, Iosif. Oameni Mari Din Vechiul Testament. 1 ed. Oradea: Cartea Creștină Oradea, 2004.

Toynbee, Arnold J. A Study of History. Vol. 1. 1 ed. Londra: Oxford University Press, 1935.

Vasilescu, Diac. Prof.Dr. Emilian. Istoria Religiilor. București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982.

Vercoutter, Jean. Egiptul Antic. Translated by Gheorghe Țițeica. București: Corint, 2002.

White, Ellen G. Profeți Și Regi. Translated by Nelu Dumitrescu. a 2-a revizuită ed. București: Viață și Sănătate, 1998.

________. Educație. Translated by Barbu Emaneul Sandu. București: Viață și Sănătate, 2001.

________. Marturii Pentru Comunitate. Vol. 8: Ellen G. White Estate, 2012.

Wunenburger, Jean-Jaques. Sacrul. Translated by Mihaela Căluț. Cluj-Napoca: Dacia, 2000.

Yamauchi, Alfred J. Hoerth & Gerald L. Mattingly & Edwin M. People of the Old Testament World. Michigan: Baker Books, 1994.

Zăstroiu, Ioan Oprea & Carmen-Gabriela Pamfil & Rodica Radu & Victoria. București:Litera Internațional, 2006.

Bibliografie

Achimescu, Nicolae. Istoria Și Filosofia Religiilor. 2 ed. Iași: Tehnopress, 2000.

Andreasen, M. L. The Sanctuary Service. Hagerstown: Review and Herald Publishing Association, 1947.

Avdiev, V. I. Istoria Orientului Antic. București: Editura de Stat, 1951.

Azria, Regine. Iudaismul. Translated by Adina-Gabriela Georgescu Obrocea. București: C.N.I. „Coresi” S.A., 2000.

Burlec, Liviu. Istoria Antica – Grecia Și Orientul. Iași: Institutul European, 1996.

Caillois, Roger. Omul Și Sacrul. Translated by Dan Petrescu. București: Nemira, 1997.

Ciho, Miron. Civilizația Egiptului Greco-Roman. Plutarch „Despre Isis Si Osiris. București: Editura Universității din București, 2000.

________. Studii Privind Magia Egipteana Antică. București: Editura Universității din București, 2007.

Cohen, Robert. Egiptul Faraonilor. București: Prietenii Cărții, 2000.

Cuciuc, Constantin. Sociopsihologia Religei. București: Conștiință și libertate, 2006.

Culianu, Ioan Petru. Mircea Eliade. Translated by Florin Chirițescu & Dan Petrescu. București: Nemira, 1995.

Culianu, Mircea Eliade și Ioan P. Dicționar Al Religiilor. București: Humanitas, 1993.

Daniel, Constantin. Cultura Spirituală a Egiptului Antic. București: Cartea Românească, 1985.

Davy, Marie-Madeleine. Enciclopedia Doctrinelor Mistice. Vol. 1. Timișoara: Amarcord, 1997.

________. Enciclopedia Doctrinelor Mistice. Vol. 3. Timișoara: Amarcord, 1999.

Dearman, J. Andrew. Religion & Culture in Ancient Israel. Massachusetts: Hendrickson Publishers, 1992.

Delumeanu, Jean. Religiile Lumii. București: Humanitas, 1996.

Dicționar Biblic. Oradea:Cartea Creștină, 1995.

Djuvara, Neagu. Civilizații Și Tipare Istorice – Un Studiu Comparat Al Civilizațiilor. Translated by Șerban Broche. 3 ed. București: Humanitas, 2008.

Donadoni, Sergio. Omul Egiptean. Translated by Emanuela Stoleriu. Iași: Polirom, 2001.

Edersheim, Alfred. Sketches of Jewish Social Life. Updated edition ed. Massachusetts: Hendrickson Publisher, 1994.

________. Bible History – Old Testament. Massachusetts: Hendrickson Publishers, 1995.

Eliade, M. Initiation, Rites, Sociétés Secrètes: Naissances Mystiques : Essai Sur Quelques Types D'initiation: Gallimard, 1992.

Eliade, Mircea. Istoria Ideilor Și Credințelor Religioase. Vol. 1. Chișinău: Chișinău Universitas, 1992.

________. Tratat De Istorie a Religiilor. Translated by Mariana Noica. București: Humanitas, 2006.

________. Sacrul Și Profanul. Translated by Brîndușa Prelipceanu. 3 ed. București: Humanitas, 2007.

Finegan, Jack. Mith & Mystery – an Introduction to the Pagan Religions of the Biblical World. Michigan: Baker Book House, 1989.

Frankfort, H. La Royaute Et Les Dieux. Paris: Payot, 1951.

Gruenwald, Ithamar. Rituals and Ritual Theory in Ancient Israel Rituals and Ritual Theory in Ancient Israel. Vol. 10. Leiden: Brill, 2003.

Hârlăoanu, Alfred. Istoria Universală a Poporului Evreu. București: Zarkony, 1992.

________. O Istorie a Mozaismului Și a Israelului Antic. București: Nemira, 2001.

Herodot. Istoriile Lui Herodot. Translated by N. Iorga. Vol. Cartea II. Vălenii de Munte: Nemul Românesc, 1909.

Hutchison, John A. Paths of Faith. 4 ed. New York: McGraw-Hill, Inc, 1991.

Iordan”, Academia Română – Institutul de Lingvistică „Iorgu. București Univers Enciclopedic, 1998.

Itu, Mircea. Filosofia Și Istoria Religiilor. București: Editura Fundației România de Mâine, 2004.

Kaufmann, Yehezkel. The Religion of Israel. From Its Beginnings to the Babylonian Exile. Translated by Moshe Greenberg. Chicago: University of Chicago Press, 1960.

Kessler, Collete. "Doctrine Și Practici." În Marile Religii, editat de Philippe Gaudin. București: Orizonturi, 1995.

Kung, Hans. Iudaismul. Situația Religioasă a Timpului. Translated by Edmond Nawrotzky – Torok. București: Hasefer, 2005.

Kurt, Amelie. The Ancient near East. Vol. 1. New York: Routledge, 2000.

Louis-Vincent, Thomas. "Castelli Enrico Et Al Le Sacré Etudes Et Recherches." Archives des sciences sociales des religions (1975): 210-211.

Moret, Alexandre. Misteriile Egiptene. Translated by Mariana Buruiană. București: Herald, 2006.

Nagle, D. Brendan. The Ancient World 2ed. New Jersey: Prentice Hall, 1989.

Nina, Ligia Bârzu & Rodica Ursu. Istorie Universală – Orientul Antic. București: Editura Fundației „România de Mâine”, 1999.

Otto, Rudolf. Sacrul. Translated by Ioan Milea. Cluj-Napoca: Dacia, 1996.

Parrot, Andre. The Tempe of Jerusalim. Translated by B. E. Hook. New York: Philosophical Library.

Partridge, Christopher. Religiile Lumii. 3 ed. București: Mladinska, 2009.

Popescu, Florentin. Divinități, Simboluri Și Mistere Orientale. Vol. 2. București: Floarea Darurilor, 2001.

Prager, Viviane. București:Hasefer, 2000.

Ries, Julien. Sacrul În Istoria Religioasă a Omenirii. Translated by Roxana Utale. Iași: Polirom, 2000.

Roberts, J. M. History of the World. New York: Oxford University Press, 1993.

Rus, Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan & Prof. Dr. Remus. Istoria Religiilor Pentru Învățământul Preuniversitar. București: Institutul Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991.

Sanders, E. P. Judaism – Practice & Belief. Philadelphia: SCM Press, 1992.

Sayce, Archibald Henry. The Religions of Ancient Egypt and Babylonia. Edinburg: T. & T. Clark, 1903.

Seely, William J. Hamblin & David Rolph. Templul Lui Solomon – Mit Și Istorie. București: Enciclopedia Rao, 2007.

Shafer, Byron. Temples of Acient Egypt. New York: I.B.Tauris & Co Ltd, 2005.

Simpson, William W. Hallo & William Kelly. The Ancient near East – a History. New York: Harcourt Brance Jovanovich, 1971.

Stone, George W. E. Nickelsburg & Michael E. Early Judaism – Text and Documents on Faith and Piety. Revised Edition ed. Minneapolis: Fortress Press, 2009.

Teeter, Emily. Religion and Ritual in Ancient Egypt. New York: Cambridge University Press, 2011.

"Temple, Preoți, Rituri Și Sărbători", http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/egiptul-antic/temple-preoti-rituri-sarbatori-71834.html.

Țon, Iosif. Oameni Mari Din Vechiul Testament. 1 ed. Oradea: Cartea Creștină Oradea, 2004.

Toynbee, Arnold J. A Study of History. Vol. 1. 1 ed. Londra: Oxford University Press, 1935.

Vasilescu, Diac. Prof.Dr. Emilian. Istoria Religiilor. București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982.

Vercoutter, Jean. Egiptul Antic. Translated by Gheorghe Țițeica. București: Corint, 2002.

White, Ellen G. Profeți Și Regi. Translated by Nelu Dumitrescu. a 2-a revizuită ed. București: Viață și Sănătate, 1998.

________. Educație. Translated by Barbu Emaneul Sandu. București: Viață și Sănătate, 2001.

________. Marturii Pentru Comunitate. Vol. 8: Ellen G. White Estate, 2012.

Wunenburger, Jean-Jaques. Sacrul. Translated by Mihaela Căluț. Cluj-Napoca: Dacia, 2000.

Yamauchi, Alfred J. Hoerth & Gerald L. Mattingly & Edwin M. People of the Old Testament World. Michigan: Baker Books, 1994.

Zăstroiu, Ioan Oprea & Carmen-Gabriela Pamfil & Rodica Radu & Victoria. București:Litera Internațional, 2006.