Sacramentul Pocaintei, Miscare DE Convertire In Lumina Conciliului Vatican Ii

SACRAMENTUL POCĂINȚEI, MIȘCARE DE CONVERTIRE ÎN LUMINA CONCILIULUI VATICAN II

ABREVIERI:

Vechiul Testament:

Tob – Cartea profetului Tobia

Idt – Cartea Iuditei

Înț – Înțelepciunea lui Solomon

Sir – Cartea Ecclesiasticului

Dan – Cartea profetului Daniel

2 Mac – 2 Macabei

Noul Testament:

Mt – Evanghelia după sfântul Matei

Mc – Evanghelia după sfântul Marcu

Lc – Evanghelia după sfântul Luca

In – Evanghelia după sfântul Ioan

1Cor – Prima scrisoare a sfântului apostol Paul către Corinteni

Ef – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Col – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

Evr – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Evrei

Documente ale Conciliului Vatican al II-lea

Sc – Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium

Lg – Constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium

INTRODUCERE

Dumnezeu, care este IUBIRE și care iartă toate fărădelegile omului, după căderea omului în păcat, a promis un Mântuitor pe care l-a trimis, în persoana unicului său Fiu, Isus Cristos, ca mijlocitor între om și El. Cristos a orânduit sacramentul iertării pentru ca cei botezați, care s-au îndepărtat de El prin păcat, să se poată converti. A încredințat mai departe cuvintele și faptele săvârșite Bisericii pentru ca aceasta să poată continua misiunea, până când El va veni în slavă: „Primiți pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate;cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20, 22-23).

Lucrarea de față își propune să prezinte o analiză a acestei realități care este păcatul, consecințele acestuia, universalitatea lui, dar și modul de a ne elibera din această robie a păcatului, în lumina documentelor Conciliului Vatican al II-lea. Elementele esențiale ale acestui sacrament: actele săvârșite de om și dezlegarea dată de preot reprezintă esența convertirii sub acțiunea Duhului Sfânt. Reconcilierea cu Dumnezeu și recuperarea stării de har reprezintă efectele acestui sacrament, care aduc seninătatea și pacea conștiinței și cresc forțele spirituale în trăirea vieții creștine. Constatăm în zilele noastre că tot mai mult, oamenii, au început să piardă sensul păcatului.

Cele trei capitole ale lucrării încearcă să aprofundeze acest sacrament. Primul capitol va cuprinde fundamentul biblic precum și cele două documente ale Conciliului Vatican II: Sacrosanctum Concilium și Lumen Gentium care reamintesc și aprofundează sacramentul iertării.

Cel de-al doilea capitol, plecând de la analiza parabolei „fiului risipitor”, Luca cap. 15, se axează pe legătura care se formează între păcătos și Dumnezeu și de asemeni între cel care a greșit și aproapele său. Reconcilierea omenirii cu Dumnezeu poartă cu sine în mod necesar și împăcarea oamenilor între ei. Reconcilierea se prezintă ca un mesaj și un har pe care Dumnezeu însuși îl oferă omenirii; este vorba de opera pe care Dumnezeu o realizează și vrea să o ducă la îndeplinire prin Isus Cristos, Fiul său. A te împăca cu Dumnezeu, cu Tatăl, înseamnă a ajunge să faci parte din familia divină, devenind un fiu al lui.

În cel de-al treilea capitol vom analiza condițiile necesare efectuării unei spovezi bune ce are ca efect convertirea. Scopul central al sacramentului Pocăinței este adevărata convertire a păcătosului.

Capitolul I – Elemente generale despre sacramentul reconcilierii

Fundamentul biblic

Primind chemarea Conciliului Vatican II care prin Constituția Dogmatică Sacrosanctum Concilium, la numărul 72 cere să fie revizuite ritul și forma sacramentului reconcilierii, iar la numărul 16 cere ca teologia Bisericii, în seminarii și casele de studiu să fie mai mult centrată pe Sfânta Scriptură, pe misterul lui Cristos și teologia patristică, Biserica își propune să se adapteze exigențelor pastorale ale societății moderne, motiv pentru care privește cu încredere la indicațiile care vin din partea teologiei de după Conciliu.

Ce este un sacrament? Răspunsul la această întrebare a fost decisiv îndelungul întregii istorii al „teologiei sacramentale” întrucât Biserica, pentru fiecare epocă în parte, a trebuit să definească cât mai explicit nu doar noțiunea de sacrament ci, mai ales, eficiența fiecărui sacrament și deci, originea sa divină. Teologul german Franz-Josef Nocke, într-un lung articol pe tema doctrinei generale a sacramentelor, definește „mentalitatea sacramentală” ca fiind „convingerea că istoria lui Dumnezeu cu oamenii se verifică prin evenimente, acțiuni și întâlniri ce pot fi percepute istoric și devin semne ale prezenței lui Dumnezeu: prin acestea Dumnezeu se manifestă oamenilor și se apropie de ei transformându-iˮ. Această „întâlnire” a lui Dumnezeu cu omul Edward Schillebeeckx o numește „sacramentală”, căci este tămăduitoare, purtătoare de har, și întrucât Isus Cristos este răscumpărătorul neamului omenesc, El este sacramentul întâlnirii omului cu Dumnezeu.

Deși prin păcatul original omul a refuzat chemarea gratuită la fericirea veșnică Dumnezeu nu l-a abandonat căci El știe că, fără iubirea lui, nimeni nu poate obține împlinirea menirii sale, nimic nu poate rezista înverșunării diavolului care își dorește să îndepărteze pe creaturi de Creatorul său; în această optică, sacramentul reconcilierii are un rol determinant întrucât implică, din partea penitentului, recunoașterea condiției sale de creatură supusă păcatului, precum și acceptarea iubirii lui Dumnezeu care, prin celebrarea sacramentului Bisericii, îl reprimește în sânul familiei sale.

Fără a intra în contextul posibelelor polemici dintre susținătorii teologiei scolastice pe tema sacramentelor și perspectivele curajoase ale teologiei mișcării liturgice, o privire mai atentă asupra sintezelor oferite de unii autori asupra studiilor întocmite de teologii mișcării liturgice ne spun că definiția de sacrament ca și „semn eficient al harului” dată de către credința Bisericii din perioada teologiei scolastice și a Conciliului din Trento până în zilele noastre nu mai este la fel de actuală; ea necesită o articulare mai amplă și o explicare a elementelor care s-au născut în sânul teologiei dogmatice sacramentale, fără să desconsidere realitatea pastorală, adică celebrarea sacramentelor. Teologia sacramentală, asemenea întregii teologii, primește și ea invitația de a se reapropia pentru a se inspira din izvoarele credinței, acolo unde și sacramentele își au rădăcinile, precum și la scrierile părinților Bisericii din primele secole ale creștinismului. În acest sens, interpretarea sacramentelor plecând de la semnificația cuvântului mister, și deci, sacramentele interpretate ca drept mistere fiind, propusă de către părinții Bisericii, își găsește continuitate în studiile teologului benedictin Oddo Casel care

dotat cu o deosebită sensibilitate liturgică și o profundă cunoaștere a teologiei patristice, intuiește că nu e posibilă înțelegerea sacramentelor în dimensiunea lor istorico-mântuitoare și eclezială altfel decât prelungirea în timp a misterelor mântuitoare ale lui Cristos. Considerând perspectiva paulină, el încearcă să arate cum în sacramente se actualizează singurul «mysterion» al mântuirii care se realizează prin progresiva asemănare a omului cu Cristos.

Termenul mysterion, pe care Noul Testament îl preia din cultura greacă, Sfântul Paul îl folosește de mai multe ori în epistolele sale (1Cr 2,2.7.8, Col 1,27 și 2,2, Ef 3,4 și 5,32), dar și Evanghelistul Marcu (Mc 4,11). Apare evident că acest termen ocupă un loc central întrucât pune în evidență misterul (mântuirii) lui Dumnezeu prin Isus Cristos, după cum rezultă din Evanghelia după Sfântul Marcu: „vouă vă este dat misterul împărăției lui Dumnezeu” (Mc 4, 11). Deși acest cuvânt, în Noul Testament, nu este direct relaționat cu acțiunile liturgice, el își păstrează rolul determinant în raport cu sacramentele întrucât ilustrează legătura sacramentelor cu misterul lui Cristos și prezența lui în Biserică.

Am putea spune că și în teologia de după Conciliu acest concept actualizează noțiunea teologică a sacramentului, considerând evoluția doctrinară, tezaurul meditației și al studiilor creștine (mai ales perioada patristică) adică, conceptul de mysterion ca loc al mântuirii, încă de la început învăluit în misterul lui Dumnezeu și manifestat prin mântuirea dobândită nouă de către Isus Cristos. Pe drept, Oddo Casel ne amintește că atunci când creștinul își trăiește chemarea de a se asemăna lui Cristos, chemarea la sfințenia vieții prin care să-i aducă cult lui Dumnezeu, să-l preamărească deci, el „participă la misterele lui Cristos din moment ce liturghia actualizează actele mântuitoare ale lui Cristos (acte) care devin prezente în sacramente”. Deci, acest mister a lui Dumnezeu, revelat la împlinirea timpurilor prin Isus Cristos, născut din Fecioara Maria, Biserica l-a proclamat încă din primele veacuri prin kerigma apostolică (viața în trup, moartea și învierea lui Cristos), l-a celebrat în comunitățile primilor creștini și continuă a fi celebrat și astăzi în liturgia Bisericii și în sfintele sacramente.

Oprindu-ne la ceea ce afirmă Carlo Rocchetta, etimologic, termenul mysterion pare că derivă din myein care înseamnă “a închide gura”. Semnificația comună a termenului corespunde realității secrete fie în sensul unei realități de neînțeles, fie in sensul acelei realități tăgăduite. Versiunea greacă numită LXX folosește acest termen în scrierile din perioada elenistică (Tob, Idt, Înț, Sir, Dan și 2 Mac) pentru a indica secretele oamenilor; excepție face cartea profetului Daniel unde cuvântul mysterion, exprimat într-o formă simbolică, face referință tot la un secret (vis-a-vis de viitorul națiunilor și împlinirea istoriei) pe care însă Dumnezeu îl manifestă prin reprezentanții săi. Mysterion este o împlinire escatologică, anunțul împlinirii evenimentelor din viitor așa cum Dumnezeu a stabilit.

În ceea ce privește Noul Testament, în evangheliile sinoptice termenul apare o singură dată în Mc. 4, 11 (și pasajele paralele din celelalte două evanghelii sinoptice, Mt. 13, 11, Lc. 8, 10). Mult mai frecvent apare însă în epistolele Sfântului Paul (20-21 de ori), unde substantivul mysterion e folosit pentru a explica bogăția misterului lui Dumnezeu, al lui Cristos și al Bisericii; el se referă la autorul planului mântuirii, la Cristos.

În cartea Apocalipsei mysterion apare de patru ori (1,20, 10,7, 17,5.7) și desemnează fie sensul ocult, enigme de descifrat, fie împlinirea misterului care mai înainte era ascuns și care se revelează progresiv. Autorul cărții Apocalipsei lasă a se înțelege că „istoria ascunde un mysterion care revelă semnificația profundă a lumii, cu o particulară referință la viitor; istoria nu se reduce doar la evenimentele perceptibile din prezent”. Autorul sacru descrie misterul istoriei considerând pe deplin viața comunităților creștine și liturgia. Viziunile sale au loc în „ziua Domnului”, în plină perioadă de persecuție anti-creștină, și

toate dramele cu care umanitatea din viitor se confruntă sunt în strânsă legătură cu cultul creștin; autorul se folosește de expresii și imagini din cultul creștin și acesta este motivul pentru care această carte, de la început până la sfârșit, este țesută cu aluzii, referințe și uzanțe liturgice ale creștinismului primitiv, de la salutul inițial până la invocația finală.

Dacă printre primele traduceri latine ale Bibliei se păstrează termenul grecesc mysterion, altele preferă să-l traducă cu substantivul sacramentum.

Substantivul latinesc sacramentum (compus din verbul sacrare și sufixul mentum) înseamnă fie acțiunea consacrantă fie ceea ce era consacrat. În popor acest cuvânt primește o interpretare juridică și „este folosit în procesele civile, la jurămintele de credință ale militarilor și la sumele de bani pe care părțile aflate în litigiu trebuiau să le depună drept cauțiune”. Parțial tradus, substantivul sacramentum primește și semnificația substantivului mysterion din limba greacă atunci când, în conturul teologiei dogmatice sacramentale, Tertulian îl aplică botezului folosindu-se de aceleași semnificații pe care îl avea jurământul militar; traduceri latine ale Bibliei se păstrează termenul grecesc mysterion, altele preferă să-l traducă cu substantivul sacramentum.

Substantivul latinesc sacramentum (compus din verbul sacrare și sufixul mentum) înseamnă fie acțiunea consacrantă fie ceea ce era consacrat. În popor acest cuvânt primește o interpretare juridică și „este folosit în procesele civile, la jurămintele de credință ale militarilor și la sumele de bani pe care părțile aflate în litigiu trebuiau să le depună drept cauțiune”. Parțial tradus, substantivul sacramentum primește și semnificația substantivului mysterion din limba greacă atunci când, în conturul teologiei dogmatice sacramentale, Tertulian îl aplică botezului folosindu-se de aceleași semnificații pe care îl avea jurământul militar; tot Tertulian folosește substantivul sacramentum pentru a defini euharistia iar succesiv același substantiv va fi folosit pentru toate evenimentele referitoare la istoria mântuirii, în mod particular la întruparea, moartea și învierea Mântuitorului. Sfântul Augustin folosește ambii termeni ca și sinonimi cu o semnificație foarte amplă: pentru el mysterion și sacramentum sunt „orice realitate sensibilă a cărei semnificație nu se sfârșește cu ceea ce lasă a se vedea despre sine ci trimite mai presus de dânsa, către o realitate spirituală”.

Analiza lexicală și teologia din jurulul substantivului mysterion folosită în Noul Testament scot în evidență faptul că folosirea acestui termen este strâns legată de acțiunile mântuitoare ale lui Dumnezeu, mai precis de „acest unic eschaton perceput ca și mysterion care se exprimă și se realizează în acțiuni și evenimente singulare precum evenimentele legate de viața, moartea și învierea Mântuitorului Isus și formarea primelor comunități creștine”.

Dacă teoria reprezentării misterelor susținută în mod curajos de către Oddo Casel „folosind, în parte, termenologia și conceptul celebrării misterice tipic cultelor misterice, cu scopul de a institui un paralelism formal (nu cazual) cu sacramentele creștine” a fost oarecum controversată, nu același lucru se poate spune despre teologia lui Edward Schillebeecckx

caracterizată de ideea de mysterion recuperat în versiunea biblic-patristic-tomistic originală… Mysterion în istoria umanității este realizarea planului lui Dumnezeu în raport cu omenirea, iar această împlinire (a planului lui Dumnezeu) este realizată în mod vizibil ca acțiune a lui Dumnezeu.

Harul gratuit al lui Dumnezeu este cauza mântuirii noastre, este cauza sacramentelor sau motivul lor de a fi care, în final, derivă din preoția lui Cristos și din misterul pascal. „Omul Isus, manifestarea terestră personală a harului divin mântuitor, este sacramentul, sacramentul primordial, pentru că acest om, Fiul lui Dumnezeu, a fost ales de Tatăl drept singura cale de acces la realitatea mântuirii”. Pe acest eschaton este construită economia sacramentală a Bisericii care se manifestă și se împlinește, în plan istoric, în misterele vieții lui Isus din Nazaret, întrucât ele sunt faptele omului Isus și faptele Fiului lui Dumnezeu (mysterion), ale Fiului unul născut din Tatăl în trup (sárx), după cum ne amintește Sfântul Ioan în Prologul evangheliei sale: „Și cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (In 1, 14).

Conciliul din Calcedon îl definește pe Cristos ca fiind o persoană în două naturi. Asta implică acceptarea lui Cristos ca fiind Dumnezeu însuși și deci umanitatea lui drept mod de a fi unul născut al Tatălui întrupat. “Tot ceea ce El înfăptuie ca și om sunt faptele Fiului lui Dumnezeu, faptele lui Dumnezeu în natura umană, traducere și transpunere a faptelor divine în fapte umane. Iubirea sa umană este forma umană a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu”. În sensul acesta apare evident cum misterele vieții lui Cristos aparțin fie istoriei umanității, fie escatologiei. Faptele istorice ale lui Isus sunt fapte salvifice întrucât semnifică și realizează mântuirea lui Dumnezeu, sunt fapte sacramentale întrucât sunt faptele Fiului lui Dumnezeu, capabile să împlinescă ceea ce indică prin forma lor vizibilă. Isus, în existența lui istorică, prin faptele și pătimirea lui, este sacramentul Logosului veșnic, care la început era la Dumnezeu (In 1, 1) și care întrupându-se, a realizat mântuirea omului și a lumii. Din afirmațiile teologului dominican Edward Schillebeeckx, rezultă evident cum că motivul eficienței mântuitoare a faptelor lui Cristos stau în constituția lui teandrică (dubla natură: divină și umană) prin care devine pentru oameni autor și mediator al mântuirii. Fiind fapte personale ale Fiului lui Dumnezeu, faptele lui Isus, deși incluse în sfera spațio-temporală, depășesc legile fizicii și, odată împlinite, devin odată pentru totdeauna, fundamentul și conținutul mântuirii definitive comunicată Bisericii, celebrate, continuate în sânul acesteia; cu alte cuvinte, mysteria carnis Christi implică ambele dimensiuni inseparabile: dimensiunea temporală și cea de dincolo de timp.

Deși atât de evident, afirmă teologul José Ramos Regidor, mare parte dintre istoricii (non-catolici) secolului trecut ajung la concluzia că:

Disciplina penitențială eclezială nu își are originea în voința expresă a lui Isus ci este o practică a primelor comunități creștine.

La început penitența eclezială nu era extinsă la toate păcatele ci doar către jumătatea secolului al II-lea Biserica acceptă să reintegreze în sânul ei pe păcătoșii care se căiesc cu excepția celor trei păcate capitale (apostazia, crima și luxuria). Spre începutul secolului al III-lea, Papa Calixt acceptă reconcilierea Bisericii cu adulterii, păcatele de acest gen fiind păcate ce excludeau din comuniunea Bisericii, iar în jurul anului 251 extinde această reconciliere și față de apostaziați.

De cealaltă parte, toți istoricii catolici afirmă existența sacramentului penitenței de la însăși originea Bisericii, în baza scrierilor Noului Testament și că, cu mici excepții, Biserica nu a negat reconcilierea penitenților sincer îndurerați de păcatele lor, chiar și celor care se recunoșteau vinovați de păctele capitale.

„Păcatul este o greșeală împotriva rațiunii, a adevărului, a conștiinței drepte”, ne spune Catehismul Bisericii Catolice, “este o încălcare a iubirii adevărate, împotriva lui Dumnezeu și împotriva aproapelui, din cauza unei alipiri strâmbe față de anumite lucruri. El rănește natura omului și lovește în solidaritatea umană. A fost definit ca un cuvânt, un act sau o dorință contrare legii veșnice”.

După modul în care păcatul era conceput în diferite religii s-a simțit și nevoia purificării. Ducând o viață virtuoasă omul reușește să facă o adevărată purificare dar acest lucru nu exclude valoarea sacramentului reconcilierii cu Dumnezeu și nu reduce eficiența harului vindecător și întăritor în viața creștinului, chiar dacă o eficientă penitență înseamnă a trăi în harul sfințitor și a mărturisi iubirea lui Dumnezeu prin fapte de caritate și pietate creștină.

O analiză mai detaliată a acestor aspecte necesită mai mult spațiu pentru reflexie și o critică mai sensibilă: implică mai multe aspecte și o mai profundă cunoaștere cu privire la teologia morală și teologia spirituală (viața în duh), implică o cunoaștere mai profundă a realității pastorale privitor la practica sacramentului reconcilierii, dar și o mai atentă și sensibilă critică a societății în care creștinii, oamenii timpurilor noastre, își trăiesc așa cum își trăiesc viața de credință. Alegerea noastră se conformează cerințelor Conciliului Vatican al II-lea care a cerut teologiei o atenție reflexivă și sensibilă care să aibă la baza ei teologia biblică și situația pastorală. În această optică găsim oportun drept punct de plecare realitatea pastorală și practica sacramentului în Biserică. Un studiu al sacramentului Reconcilierii ar trebui să înceapă în mod firesc .

Practica sacramentului in lumina documentelor conciliare

Pentru a evidenția dinamica de celebrare a sacramentului Penitenței, Conciliul Vatican al II-lea a dezvoltat prin Constituția asupra liturgiei Sacrosanctum Concilium și Constituția dogmatică asupra Bisericii Lumen Gentium reflecția asupra acestui sacrament.

În momentul conciliului tridentin, teologia și disciplina sacramentului penitenței aveau o formă complexă. În aplicarea formelor de penitență se pot constata diferite divergențe care au influențat mai mult sau mai puțin structura ritualului dar nu și substanța care constă în acea convertire lăuntrică, condiție asupra căreia Isus a insistat pe tot parcursul predicării sale, stând la mărturia pe care ne-o dau evangheliile sinoptice: “Convertiți-vă: s-a apropiat împărăția cerurilor” (Mt 4, 17, Mc 1, 15). „Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la convertire (Lc 5, 32). „Dacă nu vă convertiți, cu toții veți pieri la fel” (Lc 13, 3-5). Această convertire constă într-o profundă, totală și definitivă convertire a vieții omului: o absolută detașare de păcat și de tot ceea ce este legat de păcat, o radicală convertire la Dumnezeu și la Isus Cristos, prin credință.

Convertirea la care Isus îi chema necontenit pe fiii lui Israel implică un efort deosebit pentru oameni și, atunci ca și acum, ar fi imposibil de obținut dacă nu ar fi ea însăși darul lui Dumnezeu, după cum Isus însuși spunea ucenicilor săi. Isus răspunde ucenicilor cu multă convingere asigurându-i, în același timp, că aceia care își doresc cu adevărat și sunt dispuși să urmeze calea strâmtă, să accepte mortificări, vor intra în împărăția Tatălui (cf. Mc 10, 28-30).

Un alt aspect important ce trebuie considerat este puterea lui Isus de a ierta păcatele, putere pe care la rândul lui a transmis-o apostolilor și deci Bisericii. În Evanghelia după Sfântul Matei 28, 18 găsim scris: „Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ”. În numele acestei autorități Isus îi trimite pe cei doisprezece apostoli în lume spunându-le: „mergând, faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt 28, 19). Cu aceeași autoritate Isus, în Evanghelia după Ioan, îi trimite pe apostoli dându-le lor puterea de a ierta păcatele: „Atunci, Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi.» Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: «Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute»” (In 20, 21-23).

Deși din evanghelie nu rezultă puterea apostolilor de a ierta păcatele celor care prin credință și prin botez devin fii ai lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei, considerate unele circumstanțe dificile în care încrederea în eficiența sacramentelor și valoarea credinței trebuiau apărate, Biserica a limitat miniștrilor săi autoritatea de a absolvi unele păcate. Tot la fel în trecut gravitatea păcatului era determinată în a decide dacă anumite păcate trebuiau să fie supuse sau nu penitenței publice. Decizia ca un anume penitent, cunoscut comunității pentru păcatele sale, să intre în rândul penitenților publici, aparținea episcopului iar în alte cazuri aparținea preoților și se lua după mărturisirea în formă privată. Tot episcopul sau preotul decidea durata și forma penitenței publice. În mod normal, intrarea unui penitent în rândul penitenților publici avea loc în cadrul unei liturghii, nu cu scopul de a-l umili pe penitent ci pentru a evidenția cum păcatul întrerupe plinătatea comuniunii spirituale în Biserică și, tot în cadrul aceleiași liturghii, pentru a invita comunitatea să se roage pentru convertirea sinceră a penitentului precum și pentru iertarea păcatelor sale. Odată intrat în rândul penitenților publici penitentul începea practicarea operelor penitențiale; unele dintre ele aveau caracter public iar altele privat. Printre acele forme de penitență publică sunt amintite vestimentația penitentului public care se îmbrăca foarte umil și faptul că cerea rugăciunile creștinilor pentru convertirea lui. Actele penitențiale private cuprindeau post și abstinențe riguroase, își puneau cenușă deasupra capului, vărsau lacrimi și făceau rugăciune.

În timp ce unii autori consideră că penitența publică era rezervată doar celor trei păcate capitale (apostazia, crima și adulterul), iar pentru toate celelate păcate era instituționalizată penitența privată, alți autori sunt de părere că penitența publică era rezervată păcatelor grave publice, adică cunoscute de comunitatea creștină de care penitentul aparținea (de cele mai multe ori era vorba despre persoane care ocupau funcții publice, aveau un rol important în societate), iar penitența privată era rezervată pacatelor grave private.

Acest scurt clișeu asupra formei primitive a penitenței canonice (sec I-VI) ne permite să ancorăm practica actuală a sacramentului spovezii în tradiția Bisericii din primele secole ale creștinismului fără a intra mai profund în analiza istoriografică a penitenței ecleziastice din antichitate.

Un canon al Conciliului din Toledo (589) ne permite să înțelegem că în secolul VI, pe lângă penitența canonică, a subintrat și s-a extins o altă formă de penitență pe care teologii au numit-o „penitența tarifară”; această formă de penitență era preferată de mulți creștini nu doar pentru că era mai puțin aspră ci mai ales pentru că permitea penitentului să se mărturisească și să primească dezlegare de păcatele sale de atâtea ori cât se recunoștea în păcat. Ritualul era privat: după mărturisirea păcatelor (ministrul întreba iar penitentul răspundea) penitentul primea de la ministrul sacru actele de penitență care erau sub formă de „tarif” adică, anumitor păcate li se impuneau acte de penitență specifice care erau deja stabilite și scrise în cărțile numite Libri paenitentiales. Printre aceste „tarife” cele mai frecvente apar mortificările (mai mult sau mai puțin aspre și lungi), privegheri de rugăciune prelungite, recitarea unor rugăciuni (psalmi în special) și mai ales post și abstinențe. Penitentul primea dezlegarea abia după ce împlinea pocăința impusă care putea dura uneori luni sau ani de zile.

Trecerea de la penitența privată la forma actuală a penitenței se datorează tocmai acestui ultim aspect; prin secolul IX, după mărturisirea păcatelor și impunerea pocăinței, penitentul primea dezlegarea, fără să mai aștepte împlinirea pocăinței primite. Ceea ce a condus la această schimbare este „pierderea sensului religios a actelor de pocăință cauzat de către complicatul și haoticul joc al schimbării tarifelor”. Treptat și fără a putea fi estompat, accentul s-a mutat de la valoarea și importanța actelor de pocăință pe mărturisirea păcatelor care devenea ea însăși expresia căinței, a părerii de rău pentru păcatele comise, iar actele de pocăință s-au redus la recitarea unor rugăciuni, ca și astăzi. Pe bună dreptate „se poate spune că prin secolele XII-XIII s-a dezvoltat evoluția formei penitenței și de la penitența canonică publică s-a trecut la spovada auriculară privată, care și astăzi este în vigoare. A fost o dezvoltare ce, pe alocuri s-a demonstrat a fi confuză și haotică”.

Pentru a răspunde și a se apăra de acuzele aduse de către reformatori, Părinții adunați în Conciliu la Trento au codificat în mod riguros practica penitențială. Reformatorii protestanți considerau exagerată insistența teologiei scolastice asupra celor trei elemente (căință, mărturisirea și împlinirea pocăinței) pe care le considerau esențiale, elemente constitutive ale sacramentului pocăinței, motiv pentru care Conciliul stabilește prin canonul 1 și canonul 3 că „pentru completa și perfecta iertare a păcatelor erau necesare căința, mărturisirea și pocăința” iar cei care nu acceptau această formă a ritului penitenței erau excomunicați.

Modelul de spovadă pe care îl prezintă conciliul tridentin nu este un model „inventat” sau prefabricat de teologii și părinții conciliului, ci este luat din credința și practica Bisericii Latine și constituie de fapt în ea adevăratul semn și instrument de reconciliere al botezaților. În comparație cu alte forme de reconciliere practicate în alte timpuri sau în alte Biserici, spovada tridentină are în vedere exigențele fundamentale ale convertirii și reconcilierii, adică ale penitenței creștine, ținând foarte mult cont de cei doi protagoniști ai penitenței sacramentale, penitentul și Biserica, reprezentată în principal de ministrul său.

Dacă Conciliul Tridentin a întâmpinat mari obstacole și dificultăți în celebrarea și desfășurarea lui, a avut, în schimb, posibilitatea de a conta, după ce s-a încheiat, pe multe și mari figuri care s-au străduit să ducă la îndeplinire hotărârile lui. Teologii de după acest conciliu s-au preocupat mai mult de tipul de căință cerută, în cadrul sacramentului pentru îndreptarea păcătosului. Atenția teologiei de după Conciliu s-a concentrat pe condiția interioară a penitentului; dorința penitentului de a primi sacramentul era inclusă în căința perfectă pe care teologii o cereau dar, în acelașii timp, se cerea o verificare a căinței sincere care putea fi vizibilă în trăirea credinței. „În secolele XVII-XVIII toți erau de acord că, căința, unită cu credința, exclude voința de a comite păcate grave, predispune și pregătește primirea harului sacramental”.

Teologia Ritualului Pocăinței este caracterizată printr-o dimensiune trinitară și o dimensiune pascală. Dimensiunea trinitară privește atitudinea pe care o are Dumnezeu față de omul păcătos. Dumnezeu devine Tatăl iubitor care îl primește pe fiul care, pătruns de o căință sinceră, se întoarce la El și în sânul Bisericii. „Isus Cristos poartă pe umeri oița rătăcită, iar Duhul Sfânt sfințește din nou templul său ori intensifică în el prezența sa”.

Odată cu Conciliului Vatican II, s-au aprofundat mult mai mult aspectele liturgice, pastorale și teologice ale sacramentelor. Efectul sacramentului este același de fiecare dată, indiferent de preotul căruia ne destăinuim în confesional, fie chiar cel mai nevrednic, deoarece ne mărturisim lui Cristos însuși. Un rol important în convertirea omului îl are Duhul Sfânt, care trezește în inimile noastre convingerea că suntem păcătoși, dorința de a face pocăință și de a ne apropia de sacrament. Biserica la rându-i ajută și ea prin rugăciune și predică la reconcilierea păcătosului. Preotul are autoritatea de a-l încredința pe cel greșitor lui Cristos care îl va transforma din păcătos în fiu al lui Dumnezeu.

În Sacrosanctum Concilium ne este ilustrat contextul liturgic în care se celebrează sacramentele și raportul acestora cu credința. Sacramentele sunt semne care au ca scop sfințirea oamenilor, ca să zidească Trupul lui Cristos, adică „edificarea Bisericii și să dea cultul datorat lui Dumnezeu”. Cel mai important este ca fiecare credincios să înțeleagă semnele sacramentelor și să practice sacramentele deoarece acestea au fost instituite de Isus Cristos pentru a hrăni viața creștină. Sacramentele sunt numite „sacramente ale credinței” deoarece acestea nu numai că presupun credința, dar o și alimentează și o exprimă prin cuvinte și elemente rituale.

Conciliul Vatican II, care în Constituția liturgică Sacrosanctum Concilium indică: „Să se revizuiască ritul și formulele penitenței astfel încât să exprime mai clar natura și efectul sacramentului”, afirmase anterior un principiu general:

Ori de câte ori riturile, conform naturii proprii a fiecăruia, comportă o celebrare comunitară caracterizată prin prezența și participarea activă a credincioșilor, să fie educată la toți convingerea că, în măsura în care este posibil, aceasta este de preferat celebrării individuale și cvasi-private. Acest lucru este valabil mai ales pentru celebrarea Sfintei Liturghii, păstrându-se totdeauna natura publică și socială a oricărei Sfinte Liturghii, și pentru administrarea sacramentelor.

Prin misterul morții și învierii lui Cristos, penitentul este eliberat de păcate, primește pacea sufletească pe care a pierdut-o prin săvârșirea păcatului și este capabil să aducă roade de caritate, de dreptate, de adevăr.

Constituția dogmatică asupra Bisericii, Lumen Gentium, afirmă că: „sacramentul are ca autor întreaga Biserică, poporul lui Dumnezeu, adunat aici și acum împreună cu ministrul sacru”. Sacramentul este un act al lui Cristos, prin care se înfăptuiește o împărăție de preoți, ce oferă lui Dumnezeu jertfe spirituale și fac cunoscute pretutindeni lucrările minunate ale acestuia. Constituția vorbește despre această dublă dimensiune a Bisericii: sfântă și păcătoasă, dar și despre nevoia ei constantă de purificare: „Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoși, deopotrivă sfântă și având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăința și reînnoirea”.

Biserica a ținut cont mereu de-a lungul istoriei de aceste două caracteristici ale ei: sfântă și păcătoasă. Ea recunoaște acea sfințenie care îi permite să se apropie cu încredere de Dumnezeu, însă nu poate pierde din vedere nici păcatul care-i pătează fața. Ea este într-o tensiune interioară continuă. Luptă prin toate mijloacele pentru a se purifica și a fi un semn al prezenței lui Cristos în mijlocul oamenilor și al victoriei sale asupra păcatului. Ea folosește diferite mijloace supranaturale în această luptă împotriva răului. Prin predicare îi întărește pe membrii ei, îi ajută să-și recunoască demnitatea la care au fost chemați și datoriile care izvorăsc din ea. Cu alte cuvinte, ea îi ajută sa se maturizeze în credință.

Primind de la Cristos slujirea iertării, Biserica o exercită „prin episcopi și preoți, care îi cheamă pe credincioși la convertire prin predicarea cuvântului lui Dumnezeu, proclamă și acordă, în numele lui Cristos și prin puterea Duhului Sfânt, iertarea păcatelor”.

Orice păcat nu este numai un păcat împotriva lui Dumnezeu, dar este în același timp și păcat împotriva propriei vieți care se degradează și ușor ușor se autodistruge. Eliberarea din păcat, care ni se acordă mulțumită morții lui Cristos nu este o eliberare definitivă. Atâta timp cât trăim în lume suntem mereu amenințați de păcat datorită fragilității firii omenești și înclinației ei spre păcat.

Biserica, deși este sfântă, cuprinde în sânul ei oameni păcătoși și de aceea are nevoie mereu de purificare, de pocăință și de reînnoire spirituală. Chiar și cele mai ascunse păcate ale minții, comise de om sunt o „rană adusă Bisericii”, reprezintă o amenințare adusă solidarității umane.

Sacramentul Reconcilierii este necesar pentru mântuirea creștinilor care au săvârșit păcate grave după primirea sfântului botez. Spovada individuală și integrală urmată de dezlegare rămâne singura cale obișnuită prin care credincioșii sunt reconciliați cu Dumnezeu și cu Biserica, în afară de situația în care o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de o astfel de spovadă. Spovada personală este așadar forma cea mai semnificativă a împăcării cu Dumnezeu și cu Biserica.

Orice păcat afectează Biserica, îi desparte pe toți cei care fac parte din ea. Păcătosul se izolează de comunitate, de familia umană datorită faptelor rele pe care le săvârșește și care îl împing la ură și singurătate. Așadar, păcatul nu este numai personal, ci are și dimensiuni sociale. Este suficient să ne gândim numai la sărăcia și războaiele din lume, la discriminările rasiale, la ură, la egoism, la patimile nestăpânite care îl fac pe om mândru, îndreptându-l împotriva aproapelui său.

Capitolul al II-lea – Sacramentul iertarii / sacramentul bucuriei

Spovada, sacramentul reconcilierii

Această preferință pentru termenul de reconciliere denotă o primă intenție, și anume că în acest sacrament nu se poate insista atât pe aspectul „penitențial”, de sacrificiu sau efort omenesc pentru a obține iertarea, cât pe aspectul „reconciliator”, de dar și manifestare a milostivirii divine, de întâlnire plină de iubire dintre Dumnezeu și omul căit. Într-adevăr, cuvântul „penitență” se situează în mod mai expres alături de unul dintre aspectele esențiale ale sacramentului, cel care se referă la opera penitentului, în timp ce termenul „reconciliere” cuprinde și sintetizează mai bine sensul unei duble acțiuni, cea a lui Dumnezeu și cea a omului, care tind să fie convergente. Pe de altă parte, acest termen pune, de asemenea, în evidență scopul și rezultatul final și dimensiunea profundă a unui mister care este inclus în opera răscumpărătoare a lui Isus Cristos.

Misiunea Bisericii este de a trezi în inima omului, atins de răutatea păcatului, convertirea și dorința de a se reconcilia. Reconcilierea este un dar pe care penitentul îl primește prin dezlegarea sacramentală, iar legăturile și raporturile dintre om și Dumnezeu se restabilesc, dar au loc și unele transformările în viața lui.

Rodul cel mai de preț al iertării pe care penitentul o dobândește în Sacramentul Reconcilierii este împăcarea cu Dumnezeu. „O astfel de împăcare cu Dumnezeu dă naștere și altor reconcilieri, care vindecă tot atâtea rupturi create de păcat. Penitentul care primește iertarea se împacă cu sine, în adâncul cel mai intim al ființei sale, cu frații săi, vătămați și răniți de păcat și cu Biserica, al cărui mădular a devenit prin Botez”.

Biserica nu poate rămâne indiferentă în drumul de convertire pe care un penitent îl parcurge. Ea îl însoțește pe acesta înainte, în timpul și după celebrarea sacramentului. În timp ce păcatul creează ceartă și separare între frați, comuniunea restabilită îi reconciliază între ei, îndreptându-le inimile spre iubirea lui Dumnezeu. După ce primește dezlegarea prin care se împacă cu Dumnezeu, cu Biserica și cu frații, penitentul recunoaște și mărturisește milostivirea lui Dumnezeu pentru acest dar atât de minunat. Dezlegarea este punctul culminant al drumului de convertire și de asemenea este și începutul unei vieți noi.

Uneori omul pierde simțul pentru Dumnezeu și lucrurile sale și nu îl descoperă în aproapele, în Biserică, în lume. Rațiunea este cuprinsă de întunericul păcatului, după cum afirmă catehismul. „Simțurile sunt atrase de superficialitatea lucrurilor și se pierde interesul pentru ceea ce este mai profund spiritual. Prin aceasta suferă și voința, care înclină mai mult spre rău decât spre bine”.

Deoarece păcatul reprezintă o insultă adusă lui Dumnezeu care slăbește prietenia cu el, penitența are ca scop refacerea legăturii de iubire cu Dumnezeu și împăcarea cu el. Primul efect al convertirii este distrugerea păcatului care-l ofensează pe Dumnezeu și reconcilierea cu El. Această reconciliere cuprinde iubirea lui Dumnezeu și încrederea deplină în El din partea penitentului.

Transformarea pe care o suportă omul păcătos nu constituie doar o eliminare a stării de vinovăție din cauza păcatului, ci constă în crearea unei noi situații, complet diferită de cea anterioară, aceea de prietenie radicală și profundă cu Dumnezeu. “Cristos a murit pentru noi” (Rom 5, 8) pentru a ne împăca cu Tatăl, devenind astfel prietenii săi, iar ca semn al prieteniei sale ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt pentru a fi capabili de a răspunde la iubirea sa.

Darul reconcilierii cu Dumnezeu este descris prin imaginea întoarcerii la Tatăl, la Cristos și la Duhul Sfânt. Inițiativa sfintei Treimi la reconciliere este prezentată prin iubirea gratuită pe care Tatăl o oferă, prin opera lui Cristos care și-a dat propria sa viață pentru om și prin darul Duhului Sfânt. Toate acestea sunt îndreptate spre penitentul care străbate drumul întoarcerii prin sacramentul reconcilierii.

Ritualul Penitenței prevede că „după ce a primit iertarea păcatelor, penitentul mărturisește milostivirea lui Dumnezeu și, printr-o scurtă invocație luată din Sfânta Scriptură, aduce mulțumiri lui Dumnezeu. Apoi, preotul îi spune: „Mergi în pace!” (RP 20). Totuși, conform Ritualului inițiativa îi aparține probabil lui Dumnezeu exprimată prin preot, el este cel care începe rugăciunea de laudă și de mulțumire adresată lui Dumnezeu în dialogul său cu penitentul: „După dezlegare, preotul continuă: Lăudați-l pe Domnul, pentru că este bun. Penitentul încheie: Veșnică este îndurarea lui” (RP 47).

Prin spovadă, în om retrăiește din nou harul. Deci, are loc reconcilierea cu Tatăl prin lucrarea lui Cristos. Iartă pedeapsa veșnică și restituie meritele pierdute din cauza vinovăției. Dă harul sacramental, adică forța care ajută în corectarea vinovățiilor, pentru a trăi în sfințenie. Voința lui Dumnezeu nu este aceea de a osândi, ci de a ierta, acesta mulțumindu-se cu hotărârea noastră de a nu mai păcătui.

Efectele sacramentului Pocăinței sunt reprezentate de reconcilierea cu Dumnezeu și deci iertarea păcatelor, reconcilierea cu Biserica, recuperarea stării de har, dacă s-a pierdut, iertarea pedepsei veșnice meritată din cauza păcatelor de moarte și, cel puțin în parte, a pedepselor vremelnice care sunt consecințe ale păcatului, pacea și seninătatea conștiinței și mângâierea spiritului, creșterea forțelor spirituale pentru lupta creștină.

Experiența reconcilierii pune creștinul și toată comunitatea într-o stare de încredere și bucurie ce se concretizează în continuarea activă a convertirii. Conștiința împăcării cu Dumnezeu, cu Biserica și cu frații îl fac pe penitent ca la sfârșitul celebrării să izbucnească în recunoștință față de Dumnezeu pentru darul iertării dobândite. Imensitatea păcatului nu poate fi întrecută decât de îndurarea lui Dumnezeu. Iertarea păcatului este lucrarea cea mai mare a atotputerniciei lui Dumnezeu: “Tu te înduri de toate, pentru că toate le poți, treci cu vederea peste păcatele oamenilor, spre convertire” (Înț 11, 23).

Tatăl bogat în milostivire

Nu doar natura ci și întreaga structură a sacramentului pocăinței se construiesc pe incontestabilul adevăr al milostivirii lui Dumnezeu. Indiferent de interpretarea care i se dă crizei cu care, în plan pastoral, cel de-al IV-lea sacrament se confruntă astăzi (mărturisirea păcatelor tot mai rară în rândul credincioșilor, sensul păcatului tot mai confuz și participarea la cultul Bisericii mai relaxată, mai pasivă), concluzia nu poate fi decât cea amintită de către Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în Enciclica Dives in misericordia:

Mentalitatea contemporană, poate mai mult decât cea a omului din trecut, pare să se opună Dumnezeului milostivirii și tinde, în felul acesta, să îndepărteze din viața omului și să smulgă din inima lui însăși ideea de milostivire. Cuvântul și conceptul de milostivire par să-l incomodeze pe omul care, datorită enormei dezvoltări a științei și a tehnicii, nemaicunoscute în istorie, a supus pământul și s-a înstăpânit asupra lui. Această stăpânire asupra pământului, înțeleasă uneori în mod unilateral și superficial, pare că nu mai lasă loc pentru milostivire.

Mai mult decât în trecut, omul modern, influențat de tehnică, de progresele științifice și de alte bunuri materiale în care-și găsesc satisfacție simțurile sale trupești, a rătăcit calea milostivirii lui Dumnezeu; această rătăcire i-a împovărat natura trupească și i-a îngreunat elanul spiritual. Parabola fiului risipitor reflectă în mod răsunător acest adevăr. „Tratându-se despre păcatul «fiului» tradiția (creștină) a recunoscut că această parabolă este o expresie a procesului convertirii și împăcării cu Dumnezeu care se verifică în sacramentul pocăinței”.

Deși locuiau sub același acoperiș cu tatăl lor niciunul dintre cei doi fii nu l-a iubit și nu l-a respectat pentru că le era tată, și nici între ei nu se recunoștea iubirea fraternă. Dacă cel mai mic dintre ei, folosindu-se de libertatea lui, i-a cerut tatălui partea din avere întrucât intenționa să schimbe lăcașul tatălui său cu locuri unde domnea desfrâul și imoralitatea, cel mai mare dintre fii se simțea rob și nu fiu. Cu gândul și cu fapta ambii fii sunt în păcat, departe de casa tatălui. Tatăl, în schimb, iubea pe fiecare și nu ezita a ierta ambii fii, fiecăruia în funcție de greșelile lui. Pe bună dreptate deci, putem afirma că această parabolă pe care Sfântul evanghelist Luca ne-a transmis-o își are locul în această lucrare în care ne-am propus să sintetizăm unele aspecte legate de sacramentul pocăinței pe de o parte pentru că prin această parabolă Isus ne vorbește despre nemărginita iubire milostivă a Tatălui ceresc și pentru că prin această parabolă ni se amintește despre condiția noastră de creaturi supuse greșelilor și expuși tentațiilor firii, ale diavolului, dar și de condiția noastră de fii ai Tatălui, răscumpărați prin patima și moartea Mântuitorului Isus, Fiul preaiubit al Tatălui.

Vorbind la modul general am putea spune ca această parabolă este parabola naturii umane, pentru că toți oamenii sunt păcătoși, toți s-au îndepărtat de Tatăl și sunt infideli alianței sale. Dar este și parabola iubirii milostive a lui Dumnezeu față de oameni. Dumnezeu este Tatăl care respectă libertatea celui păcătos dar așteaptă întoarcerea lui, aleargă cu brațele deschise în întâmpinarea păcătosului căit. Este parabola întoarcerii celui căit la Tatăl, a convertirii lente, dureroase, progresive.

Asemenea lui Isus care, prin fapte și cuvinte, arată oamenilor timpului său adevăratul chip, adevărata natură dumnezeiască a Tatălui, accentuând mai ales iubirea lui gingașă, sinceră, constantă față de cei nevoiași, la fel dă mărturie mama noastră, Biserica, despre iubirea lui milostivă pe care noi, cei păcătoși, o experimentăm în sacramentul reconcilierii. Sacramentul spovezii, prin harul gratuit al milostivirii Tatălui și prin căința umila de care penitentul dă dovadă atunci când își mărturisește păcatele, prin Biserică, lui Dumnezeu, este singura cale prin care, purificând sufletul și viața noastră de păcate, ne repune în condiția de fii adoptivi, fii recunoscători lui Dumnezeu pentru fericirea veșnică la care ne cheamă să luăm parte împreună cu El.

În Enciclica amintită mai sus Sfântul Părinte dedică un întreg număr parabolei Fiului risipitor (nr. 5) voind să sublinieze cum că, nu atât cuvintele cât tocmai analogia, scoate în evidență milostivirea (termen care nu apare pe parcursul narațiunii lui Isus) gratuită și infinit de mare a Tatălui. E demnă de considerat observația lui Andrei Pleșu care amintește că exegeții încă nu au căzut de acord asupra personajului principal al acestei parabole, „cea mai lunga și mai cunoscută dintre toate parabolele evanghelice” și probabil acesta este motivul pentru care această parabolă este amintită fie ca Parabola fiului risipitor sau Întoarcerea fiului risipitor, fie Parabola tatălui iubitor, întrucât compasiunea și dragostea acelui părinte care așteaptă, iese în întâmpinarea ambilor fii, iartă și invită la împăcare, face ca atenția, mai întâi a ascultătorilor lui Isus și mai apoi a tuturor celor care o citesc, să fie îndreptată asupra lui. Un alt titlu care la fel de bine s-ar potrivi acestei parabole este cel pe care i-l atribuie teologul italian Pr. Oscar Battaglia, „parabola tatălui care iubitor dialoghează cu cei doi fii ai săiˮ întrucât „protagonistul principal al parabolei este un tată bun care iese în întâmpinarea celor doi fii ai săi (unul pierdut și regăsit, altul supărat care refuză să se bucure pentru fratele său) pentru a dialoga cu ei și a-i invita să intre în casă și să sărbătorească împreună cu el.

Extrem de adecvată este expresia risipă de iubire pe care Andrei Pleșu i-o atribuie tatălui.

„Amândoi (fiii) se poartă ca niște răzvrătiți, intră în conflict cu autoritatea paternă, îi sabotează averea sau (și) statutul. Fiecare greșește în felul său, dar amândoi beneficiază, fără discriminare, de iubirea iertătoare a părintelui lor. Dacă vorbim de risipă de iubire este pentru că gestul tatălui depășește, în anvergură, generozitatea și căldura de care este capabil, îndeobște, un tată obișnuit”.

Considerând intenția cu care Isus povestește această parabolă, inevitabil ajungem la aceeași concluzie cu Andrei Pleșu dar și alți exegeți care, aprofundând limbajul și atitudinea lui Isus, ajung la aceeași concluzie. Fără a-l introduce direct prin cuvinte, Isus le vorbește farizeilor, care murmurau împotriva lui și criticau atitudinea lui dulce și îngăduitoare cu cei păcătoși, despre iubirea Tatălui: „parabola descrie printr-o magnifică simplitate (acest adevăr): Așa este Dumnezeu; atât de bun, atât de indulgent, atât de milostiv. Plin de iubire, El se bucură de revenirea celui rătăcit și organizează pentru el o masă festivă”. Această iubire milostivă a Tatălui rezultă nu doar din prima parte a parabolei ci și din atitudinea pe care el o are față de fiul cel mai mare. Tatăl se ridică de la masa unde se bucura pentru regăsirea fiului pierdut, pentru a-l întâmpina pe celălat fiu al său pe care-l iubea la fel de mult dar care nu se depărtase la fel de mult de casa lui, chiar dacă se simțea un slujitor mai mult decât un fiu. Adresându-i-se, tatăl îi amintește că tot ceea ce el posedă este și a lui, întrucât fiul îi vorbise doar despre avere; tatăl, însă, îi vorbea și despre bucuria inimii lui de tată, care suferise pierderea fiului iubit, și-l invita să intre și să sărbătorească împreună cu el evenimentul care-l făcea să fie atât de fericit. Această interpretare este justificată și de versetul anterior acestei parabole: „Vă spun că, tot așa, va fi bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire” (Lc 15, 7).

Revenind la reflecția asupra sacramentului reconcilierii găsim în această parabolă, precum și în celelalte două prezentate de Sfântul Luca înaintea parabolei Fiului risipitor, motivul pentru care Biserica a rămas fidelă comandamentului lui Isus care îi încredințează misiunea de a ierta păcatele celor care, recunoscându-se greșitori, în păcat, departe de casa Tatălui, decid să revină în familia lui Dumnezeu. Dealtfel, asupra redobândirii demnității de fiu insistă Sfântul Părinte în enciclica mai sus amintită.

Când el hotărăște să se întoarcă la casa părintească, să-i ceară tatălui să-l primească, nu în virtutea dreptului de fiu, ci ca slugă plătită… e străbătut de conștiința unei pierderi mai profunde… El își dă seama că nu mai are niciun drept, în afară de acela de a fi argat în casa tatălui (și)… acest raționament demonstrează că, în centrul conștiinței fiului risipitor, apare sentimentul demnității pierdute, al acelei demnități ce izvorăște din relația fiului cu tatăl. Și cu această hotărâre pornește el la drum.

Penitentul care cu această sinceră convingere se îndreaptă spre Biserică pentru a-și mărturisi vina și păcatul față de Dumnezeu și față de aproapele devine la rândul lui părtaș de această fericire a Tatălui veșnic și regăsește în adâncul ființei sale demnitatea pierdută prin păcat, locul lui în familia lui Dumnezeu, rostul lui în această viață trecătoare. Tatăl nu doar iartă ci iartă cu asupra de măsură, adaugă iertării curente supra-abundența harului. Nu doar îl primește la sine pe cel care se îndepărtase de bunăvoie, ci îi iese în întâmpinare. În parabola lui Isus bucuria tatălui este exprimată alegoric prin banchetul întins în cinstea fiului pierdut; vițelul gras este imaginea bunătății nemărginite a lui Dumnezeu iar inelul repus pe deget, haina cea scumpă și încălțămintea din picioare sunt expresia demnității redobândite prin milostivirea Tatălui.

Caracterul terapeutic al spovezii

Rolul pocăinței de după Botez este acela de a-l întoarce pe credincios de la păcatele în care a căzut, de a face din nou lucrător harul cu care a fost înzestrat. În sacramentul Pocăinței omul nu primește un alt botez și nici nu îl redobândește pe cel dintâi, ci roadele lui pe care le pierduse. Începutul pocăinței este recunoașterea păcatelor. Să își recunoască păcatele este condiția indispensabilă pentru creștin de a le părăsi, de a fi vindecat de ele, izbăvit și mântuit.

Spovada se dovedește a fi o terapie eficace, din mai multe puncte de vedere și pe multe planuri. În primul rând, prin natura sa, mărturisirea păcatelor este eliberatoare, îl face pe om să își găsească liniștea sufletească. Dacă omul nu se recunoaște păcătos și nu se confesează altcuiva, ajunge ca în sufletul său să se înrădăcineze și să crească păcatul, îmbolnăvindu-se în totalitate. Păcatul creează o stare de neliniște datorită sentimentului de vinovăție care îl însoțește, îl face pe om să nu mai realizeze care este adevărata sa valoare și să aibă o viziune pesimistă asupra existenței sale. Tristețea și descurajarea pătrund adâncul sufletului, acestea ducând până la deznădejde.

Rostirea cu voce tare a păcatelor de care omul este încărcat, are pentru acesta un efect eliberator. În momentul în care omul își mărturisește păcatele, le înlătură din sufletul său și rupe legăturile prin care era legat de ele. O astfel de deschidere este ușurată de credința că Dumnezeu este milostiv și bun, dar și datorită faptului că se simte primit cu iubire și ascultat cu atenție.

În dezlegarea și iertarea păcatelor se arată lucrător harul dătător de viață al lui Cristos, care distruge și înlătură cu totul păcatele penitentului, reface puterile sufletului și îi redă vindecarea și harul primite la Botez, de la care s-a îndepărtat prin păcatele pe care le-a săvârșit. Doar atunci când răul a fost scos din rădăcină, creștinul poate spune că într-adevăr s-a vindecat. Atunci el simte o eliberare lăuntrică și își regăsește pacea și bucuria interioară.

Prin pocăință omul își îndreaptă privirea spre Dumnezeu. Creștinul nu suferă din pricina păcatului în sine, nici nu suferă din cauză că s-a rănit pe sine, ci pentru că prin păcat s-a despărțit de Dumnezeu și, stăruind în păcat, rămâne departe de El.

După cum rezultă din istoria sacramentului pocăinței care, după cum aminteam mai sus, își are originea în inițiativa gratuită a lui Dumnezeu, origine care se exprimă prin misterul pascal al Fiului lui Dumnezeu, pe bună dreptate putem afirma că efectul principal al celui de-al IV-lea sacrament este de a restitui penitentului harul sfințitor, har pe care omul îl pierde prin comiterea fie și unui singur păcat de moarte; întrucât harul sfințitor nu poate coexista în sufletul omului întinat de păcat, sacramentul pocăinței redă creștinului botezat starea de sfințenie pe care a primit-o la botez. Repunându-l în condiția de a mărturisi prin propria existență slava lui Dumnezeu, creștinului care, căit de păcatele comise, se mărturisește acuzându-se în fața ministrului sacru, reprezentantul lui Dumnezeu cel invizibil, odată cu harul sfințitor, creștinul primește iertarea de toate păcatele veniale, ușurarea pedepsei meritate pentru păcatele comise și întărește în viața lui harul obișnuit.

Un alt aspect ce merită amintit vizavi de caracterul terapeutic al sacramentului pocăinței este recuperarea valorii împăcării (cu Dumnezeu, cu Biserica și cu sine însuși). Notează F-J Nocke:

Cuvântul reconciliatio (împăcare), central în penitența Bisericii din antichitate, a fost recuperat de reînnoita liturghie și teologie a (sacramentului) pocăinței și a devenit un cuvânt fundamental pentru a indica conținutul sacramentului pocăinței. Acest termen exprimă foarte bine legătura dintre iertarea divină, comunicarea interumană și vindecarea interioară… Reconciliatio înseamnă ceva ce trece dincolo de vindecare și de condiția înnoită a celui iertat: ea indică redobândirea păcii, depășirea izolării, comunicare și recuperarea identității pierdute.

Odată cu recuperarea substantivului folosit în origine pentru a indica misterul întâlnirii cu Isus Cristos, Mântuitorul, în sacramentul pocăinței, liturghia și teologia recuperă toate acele dimensiuni care caracterizează nu doar ritualul, care este forma vizibilă a acestui mister, ci însăși substanța sacramentului în sine, întrucât acesta redobândește conștientizarea reîmpăcării cu Dumnezeu și cu comunitatea creștină, corpul mistic al Mântuitorului, comuniune ce era lezată prin păcat.

Valoarea și eficiența acestor aspecte pe care substantivul reconciliatio le sintetizează, sunt recunoscute și de către psihologia modernă. De acest aspect dă mărturie cuvintele fostului Mitropolit ortodox, Anthony Bloom:

Sunt unele evenimente din trecut care s-au stins odată cu trecutul, s-au desprins precum frunzele copacilor ce toamna se desprind de pe arbori… La fel se întâmplă și cu păcatele de care ne căim: omul se comportă urât prin cuvinte, fapte, gânduri, dorințe și, dintr-o dată simte oroare pentru sine însuși; se îndreaptă spre Dumnezeu, strigă către el în durerea lui, se simte rușinat, își recunoaște vina și își propune să se desprindă de toate acestea care l-au condus în acea stare… Chiar și cele mai oribile fapte (din trecutul nostru) pot fi șterse printr-o căință sinceră.

Condiția pentru ca această bucurie ce se naște din căință, din părerea de rău pentru păcatele comise în trecut și decizia revenirii pe calea cea dreaptă a mântuirii, este tocmai sinceritatea inimii, așa cum însuși Isus ne prevenea: „Adevăr vă spun, dacă nu vă veți întoarce și nu veți deveni asemenea copiilor, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt 18, 3). La rândul ei, pocăința trebuie să se dezvolte pe virtutea speranței, pe sentimentele bucuriei și a recunoștinței pentru ca ea să fie roditoare; altfel rămâne la stagiul inițial al regretului ce poate deveni steril și chiar dăunător, neavând puterea de a reînnoi viața celui ce se căiește, neavând puterea de-al retrezi la viața curată a harului. De altfel, așa cum afirmă Ramos Regidor, considerat ca intervenție mântuitoare „orice sacrament include angajamentul personal, ca un răspuns liber, exprimat în sânul comunității, la libera și gratuita inițiativă a lui Dumnezeu ce, prin mijlocirea Bisericii, îl invită (pe creștin) la comuniunea cu El, îl cheamă la colaborare pentru a construi viitorul, personal și comunitar”.

Acest angajament personal este, probabil, cel mai vizibil în cazul sacramentului pocăinței întrucât, după efortul fiecăruia de a se menține în harul sfințitor, se recunosc și rezultatele în viața acelui creștin în care strălucesc virtuțile creștine. Deloc puține sunt cazurile acelor creștini virtuoși care au trecut de la o viață în care domnea păcatul și imoralitatea, la o viață prin care au devenit exemple vii, prin fapte și prin cuvinte.

Prin sacramentul pocăinței se actualizează acțiunea mântuitoare a convertirii și a împăcării creștinului cu Biserica. Caracteristic acestui sacrament este efortul personal depus pentru a se converti, eclezial exprimat prin faptele de pocăință care fac parte din însăși ritualul sacramentului, motiv pentru care, fără acest angajament personal, nu se poate verifica acțiunea mântuitoare.

Teologia sacramentală din perioada modernă, amintindu-ne de profunzimea și eficiența sacramentului povezii prin substantivul reconciliatio, nu renunță la vechiul termen poenitentiae, atât de drag tradiției Bisericii, fie ea de Rit Occidental cât și de Rit Oriental, după cum citim în Constituția dogmatică asupra Bisericii, Lumen gentium, la numărul 11, număr dedicat tocmai sacramentelor Sfintei Biserici Catolice, unde, cu puține cuvinte cuprinde tot ceea ce noi ne-am propus cu acest subcapitol. Iată care sunt cuvintele Părinților conciliari: „Cei ce se apropie de sacramentul Pocăinței dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă și în același timp sunt reconciliați cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat și care, prin dragostea, exemplul și rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor”.

Era intenția Bisericii aceea de a reformula ritualul și formulele sacramentului penitenței, pentru ca acesta „să exprime mai clar natura și efectul sacramentului”, citim la numărul 72 din Constituția dogmatică asupra liturghiei, Sacrosanctum Concilium.

Atât formulele cât și ritualul sacramentului în versiunea curentă urmăresc să mențină atenția asupra aspectului convertirii la care Dumnezeu ne cheamă cu umilință să ne recunoaștem nevoiași de iubirea lui milostivă și să ne mărturisim credința în El prin participarea activă la viața sacramentală a Bisericii.

Capitolul al III-lea – Pastorala sacramentului spovezii

De-a lungul timpului, forma concretă în care Biserica și-a exercitat puterea de a ierta păcatele în sacramentul Spovezii a cunoscut mai multe variații. Prima formă a fost excluderea din comunitatea creștină a celui păcătos și readmiterea lui dacă dădea semne de convertire și făcea pocăință. Era ceva asemănător cu practica penitențială din comunitatea esenienilor din Qumran.

Cine comitea un delict era separat de ceilalți membri ai comunității pentru un timp corespunzător gravității delictului: un an pentru mânie și aroganță, șase luni pentru minciună, trei luni pentru răzbunare și cuvinte zadarnice, două luni pentru supărare nejustificată, zece zile pentru cine întrerupea pe cel care vorbește. Separarea era definitivă pentru cine rostea numele lui Dumnezeu, jura sau blestema.

Actele principale necesare, cerute penitentului pentru a beneficia de darul reconcilierii divine sunt: căința, propunerea, mărturisirea păcatelor și ispășirea. Toate aceste acte trebuie văzute în lumina opțiunii fundamentale a creștinului care aderă la Dumnezeu ce îl salvează, la primirea harului divin, la adevărul Evangheliei, la comunitatea creștinilor, la unirea cu toți oamenii, la dăruirea de sine, în vederea realizării Împărăției lui Dumnezeu.

Sfântul Toma de Aquino consideră trei acte ale penitentului ca fiind esențiale pentru primirea sacramentului reconcilierii: „în timp ce păcatele sunt materia proximă a sacramentului, căința, mărturisirea și ispășirea sunt actele îndepărtate ale acestuia”.

Dacă aceste acte ale creștinului păcătos se restrâng numai la contextul sacramentului Pocăinței, atunci viața pierde caracterul ei de continuă convertire și îndepărtare din robia păcatului. De asemenea creștinul nu poate împlini imediat și perfect aceste acte atunci când vrea să primească sacramentul reconcilierii.

Analizând în continuare actele penitentului, care sunt semne sacramentale ale convertirii în sacramentul reconcilierii, nu vrem să excludem intervenția gratuită și salvifică a lui Dumnezeu în itinerariul de convertire al penitentului. Pe primul plan este acțiunea lui Dumnezeu. El este cel care acționează întotdeauna, el este cel care se adresează penitentului, îi dă harul convertirii și îi vindecă inima rănită de păcat.

Pregătirea trăirii sacramentului: cercetarea cugetului

Grija pastorației Bisericii se manifestă în diferite feluri, însă într-un mod particular prin oferirea posibilității penitenților de a se pregăti, pentru ca celebrarea reconcilierii să fie în mod real în favoarea lor. Programul pregătirii poate fi bogat în conținut. „Căci poate cuprinde atât aspecte explicite, cât și aspecte implicite ale sacramentului, dimensiuni directe cât și indirecte, care pot condiționa corectitudinea celebrării sale”.

Există două porunci ale iubirii pe care Dumnezeu le dă omului. În una din acestea Domnul spune: “Să-l iubești pe Domnul Dumnezeu tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău!”(Mt 22,37). Înainte de a intra în confesional este nevoie și de această reflexie pe care omul ar trebui să o facă pătrunzând în adâncul inimii pentru a vedea dacă aceasta este îndreptată spre Dumnezeu așa încât să-l iubească cu adevărat pe El mai presus de orice, prin îndeplinirea fidelă a poruncilor, așa cum un fiu îl iubește pe tatăl său, sau dacă mai degrabă se îngrijește de lucrurile trecătoare. Întotdeauna trebuie să existe o intenție dreaptă în ceea ce penitentul săvârșește. Credința omului trebuie să fie tare în Dumnezeu care ne-a vorbit prin Fiul său, aderarea la învățătura Bisericii trebuie să fie fermă, grija către instruirea religioasă trebuie să fie profundă prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, studiind adevărurile de credință și evitându-le pe cele ce vatămă credința.

Atunci când penitentul își face cercetarea cugetului, multe ar trebui să fie întrebările la care trebuie să caute răspuns în adâncul sufletului. Cu părere de rău și cu propunerea de a nu mai săvârși păcatele acesta își analizează comportamentul.

Durerea simțită în adâncul inimii nu dezvoltă un simplu sentiment de regret pentru răul săvârșit, ci este vorba de o acțiune ce angajează intelectul și voința. Părerea de rău este în mod esențial un act al voinței. A voi părerea de rău este întotdeauna posibil. De aceea, “dacă un penitent pare să nu aibă această părere de rău, dar dacă o dorește este un semn că o are deja”.

Căința trebuie făcută în raport cu voința lui Dumnezeu, cu o particulară atenție la păcatele morale și la atitudinile fundamental păcătoase. Astfel căința, pentru a fi adevărată și să pornească din interiorul inimii, presupune credință. Pentru ca penitentul să fie condus să realizeze în sufletul său această durere sinceră a inimii, pe lângă faptul de a i se vorbi despre măreția și sfințenia lui Dumnezeu și despre totala dependență a omului de Dumnezeu, este necesar să se insiste, mai ales, asupra bunătății și iubirii sale infinite.

O a doua poruncă pe care Dumnezeu o dă omului este: “Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu!” (In 15,12). Penitentul trebuie să aibă mare grijă atunci când își face cercetarea cugetului raportându-se la comportamentul său față de aproapele.

Căința comportă exigența convertirii interioare la Dumnezeu care conduce la a gândi, a judeca și a-și orândui propria viață în lumina cuvântului lui Dumnezeu. Stă mai ales în voința de a-și schimba viața. Este o schimbare radicală, o deschidere pentru a primi harul lui Dumnezeu. Nu este numai o recunoaștere a propriilor păcate și hotărârea de a le evita, ci o nouă orientare.

Creștinul păcătos care vrea să-și îndrepte viața trebuie să-și pună bazele propunerii de a nu mai păcătui pe harul lui Dumnezeu, nu pe ceea ce poate el realiza prin forțele proprii, limitate și apoi slăbite de păcatul originar și de păcatele sale personale. O propunere de acest fel are toate șansele să reușească, să-l conducă pe penitent la victorie și să-l ferească de tentația de a ajunge la disperare. Propunerea sinceră, fermă și universală, pe care o ia penitentul care vrea să primească iertarea păcatelor prin sacramentul pocăinței trebuie să se dezvolte la toate păcatele grave, la evitarea ocaziilor ce pot duce la săvârșirea păcatelor, la îndreptarea răului făcut, în măsura în care este posibil și la angajarea de a duce o viață creștină autentică.

Lipsa durerii sau durerea slabă arată lipsa sau cel puțin slăbiciunea credinței. Astfel, pentru a trezi sau reîmprospăta durerea pentru păcate, trebuie mai întâi de toate să trezim în noi credința. Această durere se naște din părerea de rău pentru faptul de a fi ofensat pe Dumnezeu și din teama osândirii veșnice sau din alte pedepse cauzate de păcat.

Din procesul examinării conștiinței fac parte și poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii, care trebuiesc respectate cu sfințenie. Isus Cristos spune: „Cine are poruncile mele și le ține, acela mă iubește” (In 14,21). Ori de câte ori penitentul merge să-și curețe sufletul, înainte de toate trebuie să analizeze care porunci le-a respectat și împotriva cărora a greșit.

Examenul de conștiință poate fi făcut și în legătură cu felul cum ne folosim simțurile: ochii, urechile, gustul, în serviciul lui Dumnezeu sau privitor la îndatoririle față de El, față de aproapele, față de noi înșine. Spovedania poate fi precedată și de o mică meditație asupra valorilor divine: bunătate, adevăr, pace.

Atunci când penitentul reușește să amintească și să conștientizeze păcatele pe care le-a săvârșit, abia atunci a făcut o cercetare a cugetului bună care este pe placul lui Dumnezeu și care îl ajută să-și îndrepte viața păcătoasă în care a căzut. Dacă penitentul în interiorul său nu trezește părerea de rău pentru păcatele săvârșite și nu caută comuniunea cu Dumnezeu, acțiunea divină a lui Dumnezeu nu-l poate elibera din robia păcatului. Prin căință omul ia o atitudine în fața trecutului său păcătos, peste care nu poate trece și astfel nu se poate orienta spre viitor. Pentru a privi spre viitor, credinciosul trebuie să corecteze cu seriozitate greșelile făcute, iar împăcarea cu Dumnezeu presupune o dezlipire totală de trecut. Mărturisirea păcatelor și ispășirea depind total de căință, fără de care omul nu poate face o mărturisire și o ispășire corectă și din toată inima.

Mărturisirea păcatelor: natura păcatelor mărturisite

“Recunoașterea propriului păcat reprezintă semnul prin care penitentul își manifestă dorința de convertire. Mărturisirea păcatelor nu este o introspecție psihologică pentru a măsura gravitatea păcatelor, nicio simplă autocritică”. Mărturisirea păcatelor trebuie privită în lumina milostivirii lui Dumnezeu și cere de la penitent voința de a-și deschide inima slujitorului lui Dumnezeu. Mărturisirea păcatelor constituie în viața penitentului o eliberare și îi ușurează reconcilierea cu ceilalți.

Prin spovadă, „omul privește în față păcatele de care s-a făcut vinovat: își asumă responsabilitatea pentru ele și, prin aceasta, se deschide din nou lui Dumnezeu și comuniunii Bisericii, pentru a face posibil un nou viitor”. Spovada în fața preotului constituie o parte esențială a sacramentului pocăinței. Mărturisirea nu este o simplă enumerare a păcatelor ci este un moment în care penitentul se pune înaintea lui Dumnezeu și încearcă să se vadă așa cum îl vede Dumnezeu.

Doar în raport cu Dumnezeu omul își poate vedea păcatul său. În acest scop Ritualul Penitenței propune o scurtă celebrare a cuvântului lui Dumnezeu, înainte ca penitentul să încerce să își mărturisească păcatele, deoarece cuvântul lui Dumnezeu iluminează credinciosul să cunoască propriile păcate și îl cheamă la convertire, îi inspiră credință în milostivirea lui Dumnezeu.

“Faptul că mărturisirea penitentului este secretă și doar în fața unui singur confesor înseamnă că dialogul trebuie să fie, la rândul său, discret, verbal și realizat doar între două persoane. Excepție de la această regulă se face atunci când este nevoie de un interpret”. În acest caz însuși dialogul are nevoie de o interpretare și este recomandat ca acesta să se rezume doar la ceea ce este strict important. Virtutea cea mai necesară în astfel de momente este umilința care îl face pe penitent să rămână în adevăr.

Omul botezat trebuie să mărturisească în sacramentul penitenței toate păcatele sale grave și circumstanțele care determină în mod decisiv specia păcatului, de care a luat cunoștință după un examen serios de conștiință, dar și păcatele grave ascunse, adică cele săvârșite numai cu gândul. O asemenea obligație derivă din voința lui Cristos care l-a stabilit pe preot ca adminstrator al sacramentului penitenței și judecător care trebuie să decidă asupra reconcilierii penitentului și să impună în același timp o penitență sau o ispășire mântuitoare..

Când penitentul vine să-și mărturisească păcatele este primit cu bunăvoință și căldură, deoarece prin intermediul confesorului, înzestrat cu aceste daruri, el vorbește direct cu Dumnezeu. Dacă este necesar, preotul îl ajută pe cel care își mărturisește păcatele să facă o spovadă completă, îi dă sfaturi potrivite și îl îndeamnă să-i pară rău pentru greșelile sale, amintindu-i că prin sacramentul penitenței, creștinul, murind și înviind cu Cristos, este reînnoit în misterul pascal. Acest lucru trebuie făcut cu discreție și delicatețe, întrebările devenind și o modalitate de căutare a unor căi de exprimare cât mai concretă, respectând un criteriu esențial, acela de a urmări adevăratul bine și sfințirea penitentului.

Dacă spovezile ajung să fie gesturi de rutină, dacă ele nu contribuie cu nimic la progresul spiritual, acest lucru se întâmplă din cauza superficialității cu care sunt făcute. “Pentru noi, creștinii, care de ani și ani de zile medităm la valoarea și sfințenia sacramentelor, e de neînțeles faptul că tratăm spovada cu superficialitate, că nu ne pregătim cu seriozitate, că venim fără căință, fără hotărâri serioase de îndreptare”. Atâta timp cât va persista absența Cuvântului lui Dumnezeu din ritualul sacramentului spovezii, nu se vor vedea roade de convertire și spovezile vor fi pe mai departe acte de rutină, de obligație, fără efecte spirituale.

Anumite păcate deosebit de grave sunt prevăzute cu excomunicarea. Potrivit dreptului bisericesc, de aceste păcate poate dezlega Papa, Episcopul locului, sau anumiți preoți autorizați de el. În caz de pericol de moarte orice preot poate dezlega de orice păcat și de orice excomunicare. Pentru a mărturisi corect păcatele, este necesară o serioasă examinare a conștiinței. Această examinare nu trebuie să se transforme în tortură și obsesie: ea trebuie să aducă în suflet pace, nu neliniște”.

„Sunt iertate indirect acele păcate grave pe care penitentul nu le mărturisește, fie că le-a uitat, fie că este împiedicat de un motiv grav. Penitentul care a mers la confesional dispus să facă o spovadă bună și care a obținut iertarea indirectă a unor păcate grave trebuie să le mărturisească expres ulterior, în cadrul primirii sacramentului Reconcilieii, imediat ce își aduce aminte de ele sau când a dispărut motivul grav care a impus tăcerea la spovada făcută anterior.

La spovadă penitentul primește iertarea păcatelor sale, oricât de mari ar fi. Și atunci, dacă există căință, fiecare păcat este iertat, harul se recuperează și astfel se evită infernul. Redobândește în acest fel bucuria și seninătatea, se simte eliberat de lanțurile infernului, devine din nou copilul lui Dumnezeu. În timp ce la confesional preotul dezleagă, ridicând mâna asupra păcătosului, Dumnezeu însuși curăță vinovățiile. Într-adevăr, se reîntoarce în noi viața harului pierdută prin păcatul de moarte.

„Spovedania frecventă nu este obligatorie. Dar pentru mulți a devenit mijlocul de perfecțiune. În mănăstiri și în instituțiile eclezistice, a fost introdusă obișnuința de a o face în fiecare săptămână. Este vorba acum de a vedea cum să o faci pentru ca să fie un sprijin eficient”. Mărturisirea păcatelor nu este o simplă povestire a unor fapte oarecare, ci trebuie să fie expresia umilă a căinței; penitentul nu trebuie să relateze, ci să se acuze. Teama de a fi divulgat nu trebuie să fie o piedică în mărturisirea sinceră și integrală a păcatelor. Confesorul este obligat să respecte secretul spovezii, chiar dacă este amenințat cu moartea.

Dumnezeu nu numai că iartă, dar totodată, spre deosebire de oameni care, chiar dacă iartă, greu uită, El uită ofensa adusă prin păcat: “Pentru că le voi ierta nelegiuirile și nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele și fărădelegile lor” (Evr. 18, 12). El uită ofensa, dar nu uită faptele bune și meritele anulate prin păcatul de moarte: acestea reînvie în momentul când păcatul este iertat.

Iertarea primită: bucuria împăcării cu Tatăl

“Termenul de îndestulare indică acțiunea penitentului de ispășire sau de pocăință pentru păcatele iertate, în urma mărturisirii lor, cu spirit de căință și cu hotărârea sinceră de a nu mai păcătui”. Adevărata satisfacere sau îndestulare nu este cea umană, ci aceea pe care a realizat-o Isus Cristos prin viața și jertfa sa. Cristos a făcut cu adevărat destul pentru a-l preamări pe Tatăl ceresc și pentru a-i elibera pe oameni de păcat și de consecințele acestuia.

Acceptând pocăința, penitentul recunoaște și laudă dreptatea divină, exprimând de fapt o mărturie și o recunoaștere a lui Dumnezeu. În urma dialogului, penitentul trebuie să plece cu o idee clară despre pocăința primită, fapt pentru care se cere să fie bine definită. Pocăințele propuse pot părea mai blânde sau mai dure. Dacă sunt mai blânde, înseamnă că vor să scoată în evidență milostivirea lui Dumnezeu, iar dacă par mai dure, atunci ele vor să sublinieze angajarea decisă a penitentului în noul drum.

Pocăința nu trebuie înțeleasă ca o plată pentru ceea ce penitentul a făcut greșit, ci ca un remediu, o reparare a răului săvârșit, o colaborare pentru o nouă orientare de viață, un semn real de convertire. Aceasta devine un fel de demonstrare a faptului că penitentul este total dispus să-și schimbe viața, exprimând prin acțiuni externe ceea ce simte în intimitatea inimii.

Ispășirea păcatelor ne face conformi lui Cristos, care a voit să ispășească păcatele noastre, și ne dispune astfel mai bine să participăm la glorificarea sa: ispășirea creștinului primește forța de la Cristos și poate fi oferită, prin el, ca ofrandă plăcută Tatălui.

Ispășirea are și un scop medicinal, dar este orânduită și spre pedepsirea păcatului.. Pe de altă parte, ispășirea pedepselor vremelnice contează și pe ajutorul Bisericii, pe meritele și rugăciunile pe care ea le face, unită cu Isus Cristos, în favoarea tuturor membrilor ei și pe care ea le poate distribui în funcție de anumite situații sau nevoi.

Preotul poate cădea sub măsura potrivită, atunci când se mulțumește să impună o pocăință destul de ușoară pentru multe păcate grave. Cine gândește astfel pocăința, arată că pentru el necesitatea reparării pagubelor nu reprezintă o umilire dureroasă a păcătosului în fața lui Dumnezeu, dar reprezintă calea de ieșire a păcătosului din starea lui. Această cale este împăcarea cu Dumnezeu.

Ispășirea adusă de creștin trebuie orientată spre Dumnezeu, spre Biserică și spre penitentul însuși. Prin acceptarea și împlinirea pocăinței penitentul vrea să repare efectele produse de păcat în raportul său cu Dumnezeu. El vrea să repare cinstea ce i se cuvine lui Dumnezeu, să răspundă la iubirea divină printr-o iubire angajantă, să colaboreze la realizarea planului salvific, într-un mod nou și generos. Prin pocăință, penitentul se străduiește să îndepărteze din ființa sa înclinația spre păcat și spre rău și să promoveze statornic săvârșirea binelui.

Uneori se aude întrebarea: “Spovedania este singurul mod de a obține iertarea păcatelor?”. Răspunsul este negativ. Păcatele se iartă și prin părerea de rău, în special, prin părerea de rău desăvârșită, prin Sfânta Împărtășanie, prin rugăciune și prin fapte bune. Acest răspuns este corect, dar nu este destul de profund, pentru că și întrebarea a fost pusă superficial. După mărturia Scripturii și după învățătura constantă a Bisericii, păcatele sunt iertate prin mijlocirea pocăinței. Spovedania este sacramentul pocăinței.

Pentru a fi iertați, penitentul trebuie să facă tot ceea ce îi stă în putere pentru a restitui lucrurile furate, pentru a repara daunele cauzate, pentru a restabili reputația lezată prin cuvinte, prin calomnii, pentru a îndrepta scandalul dat. Dezlegarea înlătură păcatul de moarte și pedeapsa veșnică, dar nu înlătură dezordinile pe care păcatul le-a provocat și nici toate pedepsele temporale. Ridicat din păcat, păcătosul trebuie să-și dobândească pe deplin sănătatea sufletească. „Pocăința are tocmai aceste lucru în vedere: ispășirea, fortificarea sufletească pentru a putea evita noi căderi. Deși Cristos a adus suficientă ispășire lui Dumnezeu pentru păcatele lumii, el cere de la noi contribuția noastră de ispășire ca o expresie a căinței pentru păcate”. Odată acceptată, pocăința trebuie dusă la îndeplinire, altfel ar fi compromisă manifestarea angajamentului de convertire.

Penitența dată trebuie calibrată bine, pentru ca penitentul să nu cadă în neglijență, să amâne și să uite. Să fie folositoare și pe măsură. Sfântul Toma învață că preotul nu trebuie să impună toată pedeapsa cuvenită, astfel încât cel slab să nu își piardă speranța și să se se îndepărteze pentru totdeauna.

O formă specială de pocăință, legată de spovadă, sunt indulgențele.

Indulgențele sunt iertarea în fața lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate pentru păcatele a căror vină este ștearsă deja, iertare pe care credinciosul, în condiții determinate, o obține pentru sine însuși sau pentru răposați prin slujirea Bisericii, care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte tezaurul meritelor lui Cristos și ale sfinților.

De acest tezaur în care intră meritele lui Cristos, ale Sfintei Fecioare Maria și ale sfinților, creștinul poate beneficia datorită comuniunii care există între toți membrii Bisercii din cer, de pe pământ și din purgator.

Dorința de schimbare: convertirea interioară

Convertirea este o schimbare pe care penitentul nu o poate obține prin propriile puteri. Ea presupune, întâi de toate, intervenția lui Dumnezeu care cheamă și ajută cu harul său. În fața acestei chemări la convertire omul nu poate rămâne indiferent, ci devine receptiv și cooperant, permițând harului lui Dumnezeu să acționeze în el pentru a duce la desăvârșire lucrarea inițiată de bunăvoința divină. Astfel convertirea, deși este darul lui Dumnezeu, nu încetează niciodată să fie și o colaborare a omului.

Creștinul se teme de o singură pierdere: cea a mântuirii, a harului lui Dumnezeu. Când a pierdut acestă ultimă și unică bucurie, el are destule motive pentru a plânge și a suferi. “Bucurați-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Lc 10, 20). Orice pierdere, diminuare sau întunecare a acestei bucurii este motiv de jale și de lacrimi. Singura adevărată cauză a doliului este păcatul și consecințele sale. Chiar atunci când păcatul este iertat, celor care se căiesc le rămân răni în suflet.

Omul care devine conștient de starea sa de păcătos poate să se îndrepte și să se întoarcă cu încredere spre Isus, căci „Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele” (Mt 9,6). Ceea ce contează mult pentru Isus Cristos este întoarcerea inimii celui păcătos, care îl face așa încât să devină asemenea unui copilaș: „Adevăr vă spun, dacă nu vă veți întoarce și nu veți deveni asemenea copiilor, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt 18,3). Apoi vine efortul din partea omului de a căuta Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui, adică de a-și face ordine în viață.

“Dacă scopul esențial al celebrării sacramentului reconcilierii este împăcarea omului cu Dumnezeu înseamnă că acesta este și efectul său principal”. Convertirea este un har datorat inițiativei divine, care iese întotdeauna în întâmpinarea celui rătăcit. Fără acest har din partea lui Dumnezeu omul nu ar putea să se convertească; singurul lucru de făcut din partea omului este să vrea să se convertească.

Afirmând că sacramentul reconcilierii este o întâlnire intimă și personală cu Dumnezeu, recunoaștem, de fapt, două acțiuni: o lucrare a lui Dumnezeu în viața omului: reconcilierea și o implicare a omului înaintea lui Dumnezeu: penitența. Aceasta din urmă vine ca răspuns la chemarea „convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1, 15). De aceea, acest sacrament este numit și sacramentul reconcilierii și al Penitenței. Este privit ca un proces concret de convertire, care, deși e susținut de harul lui Dumnezeu, cere și efortul omului, atât în plan intern, personal, cât și în plan extern, al relațiilor sale cu ceilalți. „Înseamnă că reconcilierea sacramentală presupune parcurgerea unui intinerariu spiritual, care se realizează etapizat, constând în purificare și sfințire”.

Asemenea lui Ioan Botezătorul, Isus cere convertirea tuturor oamenilor, fără deosebire, ceea ce indică faptul că toți sunt în păcat și au nevoie să iasă din el pentru a putea accepta mesajul nou. Cu toate acestea Isus respectă libertatea oamenilor și se adresează numai celor care se consideră păcătoși și au nevoie de convertire: „Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (Mt 9,13). Întrucât este călăuzit de această misiune de a-i chema la convertire pe păcătoși, El se apropie de ei, fără să se teamă că se va contamina de păcatul lor și stă la masă cu ei .

Păcatul provoacă în inima omului tristețe, remușcare, neliniște, teamă de judecata lui Dumnezeu și de osândirea veșnică. Mai mult decât de osânda veșnică omul ar trebui să se teamă de excluderea sa de la comuniunea iubirii lui Dumnezeu; spovada are ca efect spiritual reintroducerea în comuniunea de iubire cu Dumnezeu în urma păcatului care a distrus această comuniune. Iertarea primită în sacramentul spovezii înseamnă eliberarea interioară și trecerea de la tristețe la bucurie. Această iertare este urmată de pacea și liniștea conștiinței însoțită de o puternică mângâiere spirituală.

Dumnezeu, în iubirea sa milostivă, vrea să-l facă conștient pe cel care a căzut în păcat de situația sa pentru a-l scoate din orgoliul său și a-l conduce pe calea cea dreaptă către Tatăl. „Dumnezeu cel bogat în milostivire a intervenit mereu pentru a-i conștientiza pe oameni de situația lor de păcătoși care au nevoie de convertire și de iertare, și aceasta se observă foarte curând după săvârșirea primului păcat”.

Dumnezeu nu abandonează niciodată pe om oricât de mult ar greși acesta. El a fost mereu în același loc și de fiecare dată când omul a avut nevoie. De cele mai multe ori el este acela care fuge din brațele lui și se lasă pradă numeroaselor patimi care îi dau târcoale. Dar din păcate nu vede acest lucru decât atunci când ajunge în singurătate, detașat de lume. Și iată că merge din nou să vorbească cu El în sacramentul spovezii, iar El care este iubire îl iartă mereu. Tot ceea ce trebuie să facă omul este să-L caute.

Revelația divină ne ajută să ajungem la convingerea că suntem păcătoși și că avem nevoie de harul mântuitor al lui Dumnezeu, care nu ne va lipsi dacă recunoaștem păcatele.

În momentul în care penitentul trăiește reconcilierea cu Dumnezeu și parcurge momente de purificare și de sfințire, prin celebrarea sacramentală, acesta experimentează într-un mod propriu milostivirea pe care Dumnezeu o revarsă în inima sa.

Dumnezeu este perpetuu și constant milostiv, însă nu întotdeauna omul este conștient de acest lucru, fapt pentru care, uneori, consideră lipsită de semnificație porunca iubirii, săvârșind păcatul. În momentul iertării însă, el revede și recunoaște chipul milostiv al lui Dumnezeu, oferind, astfel, un semn nou existenței sale. Acest lucru este favorizat în mod evident de efectul harului iertării, primit și prin celebrarea reconcilierii sacramentale.

Convertirea, ca hotărâre pentru o nouă viață, înseamnă urmarea lui Cristos, împlinind voința Tatălui. Ea este o chemare la un angajament de a tinde spre sfințenie. Convertirea, văzută sub acest aspect de transformare radicală, dacă pare imposibil de realizat pentru om, nu este imposibil de realizat pentru Dumnezeu.

Dumnezeu, purificând omul, a făcut ceea ce în mod natural este imposibil. Acest motiv, de altfel, revine frecvent în Biblie. Dumnezeu intră întotdeauna în istorie când oamenii corup binele pe care Creatorul l-a dăruit lor cu generozitate. Iertarea păcatelor este noua creație sau, cum spune Sfântul Augustin, o lucrare mai bună decât creația. Există și aici o împrejurare admirabilă, și anume faptul că noi înșine putem și trebuie să colaborăm prin penitență.

Convertirea nu este o simplă chestiune de moment, care nu aduce nici o schimbare în viața omului. Convertirea este o hotărâre de revenire la Dumnezeu, cu tot ceea ce implică o astfel de întoarcere. La lumina cuvântului lui Dumnezeu primul lucru pe care trebuie să-l înțeleagă penitentul nu este păcatul său, ci pe Dumnezeul iubirii, al milostivirii și al iertării. Numai în măsura în care va înțelege planul de iubire al lui Dumnezeu, va regăsi și sensul păcatului, al convertirii și al reconcilierii.

CONCLUZIE

În lucrarea de față, am dorit să fac o analiză a sacramentului penitenței prin prisma documentelor conciliare de la Vatican II și ținând cont de anumite aspecte ale practicii sacramentului de-a lungul istoriei Bisericii. Acesta a cunoscut multe variații cu privire la celebrarea sa. În tot acest timp, Biserica a cunoscut numeroase etape de conștientizare. În viața creștinului trebuie să existe o permanentă convertire, o continuă îndreptare spre Dumnezeu și o îndepărtare de păcat. Biserica îi este alături penitentului în acest itinerar de convertire punându-i la dispoziție Sacramentul Reconcilierii, prin care omul trăiește momentul cel mai înalt al întâlnirii cu Dumnezeu care nu obosește să-i ierte pe fiii rătăciți.

Conciliul Vatican II a dezvoltat, prin Constituția asupra liturgiei Sacrosanctum Concilium și Constituția dogmatică asupra Bisericii Lumen Gentium, reflecția asupra sacramentului iertării. Conciliul ne invită să analizăm situația actuală a sacramentului în viața creștinilor catolici. Cu privire la celebrarea sa se observă că acest sacrament a cunoscut multe variații, iar reforma conciliară insistă asupra gratuității iertării în sacramentul penitenței.

Pentru a se putea împăca cu Dumnezeu omul are nevoie înainte de toate să fie împăcat cu cel de lângă dânsul, să repare ruptura care s-a creat între ei. Scopul principal al celebrării sacramentului reconcilierii este acela de convertire și reconciliere. Reconcilierea este realizată de Isus Cristos care și-a dat viața pentru a fi iertate păcatele omului greșitor. Parabola evanghelică ce ilustrează cel mai bine acest aspect este cea din Luca cap. 15, a „fiului risipitor”. Departe de casa Tatălui, fiul risipea în iluzie, revenind la Tatăl își recapătă statului de fiu, pierdut prin păcat: „acest fiu al meu era pierdut și a fost găsit, era mort și a revenit la viață”.

Căința, parte integrantă a sacramentului iertării, se reflectă în cadrul ritului atât în rugăciunea penitentului de după mărturisirea păcatelor și acceptarea pocăinței cât și în dispoziția pe care o are penitentul față de păcate. Mărturisirea păcatelor este momentul în care penitentul, conștient fiind de poziția pe care o are, își analizează viața în lumina cuvântului lui Dumnezeu pentru a-și recunoaște greșelile. Prin acceptarea pocăinței penitentul își propune să combată păcatul și să își corecteze viața. Spre acest scop ne orientează reflecțiile Conciliul Vatican II în documentele analizate: Sacrosanctum Concilium și Lumen Gentium, corectarea vieții însemnând de fapt „convertirea”.

Din momentul în care penitentul primește dezlegarea prin care se împacă cu Dumnezeu, cu Biserica și cu frații, acesta nu poate decât să proclame milostivirea și slava lui Dumnezeu pe care a experimentat-o în cadrul celebrării sacramentale. Astfel, omul împăcat prin sacramentul iertării poate re-trăi experiența sa de intimitate și de iubire cu Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE:

SURSE:

BIBLIA, traducere, introduceri și note: pr. Alois Bulai – pr. Eduard Patrașcu, Iași 2003.

Catehismul Bisericii Romano-Catolice, București 1993.

Catehismul Bisericii Catolice – Compendiu, Iași 2006.

Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium

Constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium

IOAN PAUL AL II-LEA, Dives in misericordia.

IOAN PAUL al II-LEA, Reconciliatio Et Paenitentia.

DOCUMENTE ALE MAGISTERIULUI ECLEZIASTIC:

Conciliul din Toledo, III, din 18 mai 589.

Conciliul Tridentin, din anul 1545 – 1563.

Conciliul Vatican al II-lea, din anul 1962-1965.

Ritualul Penitenței, Editura Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, București 1977.

bibliografie generală:

* * *, Nuovo corso di dogmatica, Vol II, Queriniana, Brescia 1995.

BALAȘCĂ B. E., Procesul dialogic în Sacramentul Reconcilierii, editura Serafica, Roman 2013.

BATTAGLIA O., Il dialogo nelle parabole dell’amore, editrice Cittadella, Assisi 1999.

BLOOM A., Ritornare a Dio, Edizioni Qiqajon, Magnano (BI) 2002.

CAPPELLUTI G., Vademecum de teologie morală, traducere de Cornelia Dumitru, editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București 2010.

DUMEA C., Semnele mântuirii, editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București 1996.

DUMEA C., Sfânta spovadă, sărbătoarea împăcării cu Dumnezeu, editura Sapientia, Iași 2011.

ENĂȘOAE I. – BOROȘ L., Sacramentul Reconcilierii, Aspecte istorice, dogmatice și spirituale, editura Sapientia, Iași 2009.

JEREMIAS J., Parabolele lui Iisus, traducere de P. S. Calinic Dumitriu, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc și Dr. Ștefan Matei, editura Anastasia, București 2000.

LARCHET J. C., Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, editura Sophia, București 2001.

NOCKE F. J., Dottrina generale dei sacramenti, în * * *, Nuovo corso di dogmatica, Vol II, Queriniana, Brescia 1995.

NOCKE F.J., I singoli sacramenti. IV Penitenza în * * *, Nuovo corso di dogmatica, Vol II, Queriniana, Brescia 1995.

PERCĂ A., Teologia morală. Sacramentul Penitenței, editura Sapientia, Iași 2013.

PLEȘU A., Parabolele lui Isus. Adevărul ca poveste, editura Humanitas, București 2012.

Ramos-Regidor J., Il sacramento della penitenza. Riflessione teologica biblico-storico-pastorale alla luce del Vaticano II, Elle Di Ci, 3a edizione, Torino 1974.

Rocchetta C., Sacramentaria fondamentale. Dal «Mysterion» al «Sacramentum», EDB, Bologna 1989.

SCHILLEBEECKX E., Cristo sacramento dellʼincontro con Dio, Roma 1962.

SPIDLIK T., Izvoarele luminii, traducere de Ileana Mureșanu, editura Ars Longa, Iași 1995.

TOMA DE AQUINO, Summa Theologica, III, q 84, a I, 2, editura Paulinae, Roma, 1962.

BIBLIOGRAFIE:

SURSE:

BIBLIA, traducere, introduceri și note: pr. Alois Bulai – pr. Eduard Patrașcu, Iași 2003.

Catehismul Bisericii Romano-Catolice, București 1993.

Catehismul Bisericii Catolice – Compendiu, Iași 2006.

Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium

Constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium

IOAN PAUL AL II-LEA, Dives in misericordia.

IOAN PAUL al II-LEA, Reconciliatio Et Paenitentia.

DOCUMENTE ALE MAGISTERIULUI ECLEZIASTIC:

Conciliul din Toledo, III, din 18 mai 589.

Conciliul Tridentin, din anul 1545 – 1563.

Conciliul Vatican al II-lea, din anul 1962-1965.

Ritualul Penitenței, Editura Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, București 1977.

bibliografie generală:

* * *, Nuovo corso di dogmatica, Vol II, Queriniana, Brescia 1995.

BALAȘCĂ B. E., Procesul dialogic în Sacramentul Reconcilierii, editura Serafica, Roman 2013.

BATTAGLIA O., Il dialogo nelle parabole dell’amore, editrice Cittadella, Assisi 1999.

BLOOM A., Ritornare a Dio, Edizioni Qiqajon, Magnano (BI) 2002.

CAPPELLUTI G., Vademecum de teologie morală, traducere de Cornelia Dumitru, editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București 2010.

DUMEA C., Semnele mântuirii, editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București 1996.

DUMEA C., Sfânta spovadă, sărbătoarea împăcării cu Dumnezeu, editura Sapientia, Iași 2011.

ENĂȘOAE I. – BOROȘ L., Sacramentul Reconcilierii, Aspecte istorice, dogmatice și spirituale, editura Sapientia, Iași 2009.

JEREMIAS J., Parabolele lui Iisus, traducere de P. S. Calinic Dumitriu, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc și Dr. Ștefan Matei, editura Anastasia, București 2000.

LARCHET J. C., Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, editura Sophia, București 2001.

NOCKE F. J., Dottrina generale dei sacramenti, în * * *, Nuovo corso di dogmatica, Vol II, Queriniana, Brescia 1995.

NOCKE F.J., I singoli sacramenti. IV Penitenza în * * *, Nuovo corso di dogmatica, Vol II, Queriniana, Brescia 1995.

PERCĂ A., Teologia morală. Sacramentul Penitenței, editura Sapientia, Iași 2013.

PLEȘU A., Parabolele lui Isus. Adevărul ca poveste, editura Humanitas, București 2012.

Ramos-Regidor J., Il sacramento della penitenza. Riflessione teologica biblico-storico-pastorale alla luce del Vaticano II, Elle Di Ci, 3a edizione, Torino 1974.

Rocchetta C., Sacramentaria fondamentale. Dal «Mysterion» al «Sacramentum», EDB, Bologna 1989.

SCHILLEBEECKX E., Cristo sacramento dellʼincontro con Dio, Roma 1962.

SPIDLIK T., Izvoarele luminii, traducere de Ileana Mureșanu, editura Ars Longa, Iași 1995.

TOMA DE AQUINO, Summa Theologica, III, q 84, a I, 2, editura Paulinae, Roma, 1962.