Sacramentul Pocaintei

CUPRINS

I INTRODUCERE

Motto: "Veniți să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmazul, ca zăpada le voi albi, și de voi fi ca purpura, ca lâna alba le voi face" (Is 1,18).

"Împăcarea și pocăința sunt cuvinte care pentru bărbații și femeile vremurilor noastre constituie un îndemn de a regăsi însăși cuvintele cu care Mântuitorul și Învățătorul nostru Isus Cristos și-a început propovăduirea: <<Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie>> (Mc. 1, 15)", cuvinte cu care însuși Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea își începe îndemnul apostolic adresat episcopatului, clerului și credincioșilor privind împăcarea și pocăința în misiunea Bisericii de astăzi.

În documentul mai sus amintit, Sf. Părinte ne arată că în lume se observă o dureroasă dezbinare "care se manifestă nu numai între persoane și grupuri, ci și la nivelul unor colectivități mai mari: națiunile unele împotriva altora, blocuri de state ce se înfruntă între ele în dorința de a domina cu orice preț" .

Credința ne învață că tot răul din lume vine din păcat, atât cel strămoșesc cât și cel săvârșit de fiecare om în parte. De aici este ușor să tragem concluzia că eliminarea răului din lume, a dezbinărilor existente, se poate realiza numai prin împăcare și deci, prin pocăință, adică prin schimbarea sufletească intimă sub influența Cuvântului lui Dumnezeu care aduce "roade vrednice de întoarcere" ( Lc. 3,8).

1. Scopul lucrării

Sacramentul pocăinței este pentru societatea zilelor noastre o temă care deranjează ? Nu neapărat, dar oricum este un sacrament prezent din ce în ce mai puțin în practica creștinilor de azi, mai ales în rândul tinerilor. Nu prea se mai discută de acest sacrament care ne amintește de cozi interminabile la spovadă, de o cutie obscură, de lipsa inspirației în exprimarea păcatelor, de o căutare asiduă de păcate, de penitența standard… Este adevărat că, adesea acest sacrament a fost prezentat într-o manieră extremă și că a existat o perioadă în care religia a fost adesea percepută într-o manieră culpabilizantă. Aceasta ar putea explica într-o oarecare măsură afirmația multor creștini care susțin că mărturisirea, ca practică devoțională și formă sacramentală, este depășită, și nu mai răspunde exigențelor și așteptărilor unei conștiințe moderne și mature.

Plecând de la aceste constatări, ne propunem în lucrarea de față să arătăm importanța sacramentului pocăinței în practica Bisericii de azi deoarece, avem certitudinea că atâta timp cât în sufletele credincioșilor există sentimentul dorinței de spovedanie, chiar dacă el nu se manifestă prin practica religioasă, acesta poate fi valorificat pozitiv.

2.Definirea termenilor

Sacramentul Pocăinței a fost numit într-un mod reductiv mărturisire sau spovedanie. Acest termen exprimă numai un singur aspect al sacramentului și caracteristica sa marginală deoarece mărturisirea păcatelor nu este elementul principal, ci căința și împăcarea cu Dumnezeu constituie de fapt elementul de bază și angajament. Noile denumiri Sacramentul Pocăinței, Sacramentul Împăcării, Sacramentul Convertiri, Sacramentul Iertării, exprimă mai complet ceea ce înseamnă într-adevăr acest sacrament. Este vorba despre întâlnirea între Dumnezeu care caută și iartă și omul care răspunde și se convertește. Dimensiunea reală a sacramentului este pe lîngă mărturisirea păcatelor, căința, împăcarea, reînnoirea, o viață nouă.

Acest termen exprimă numai un singur aspect al sacramentului și caracteristica sa marginală deoarece mărturisirea păcatelor nu este elementul principal, ci căința și împăcarea cu Dumnezeu constituie de fapt elementul de bază și angajament.

3. Izvoarele folosite și baza documentară a lucrării

Studiile folosite pentru elaborarea lucrării diferă în funcție de tema abordată în capitolele respective. Sursele de bază au fost însă Dreptul canonic pentru Bisericile Orientale, CBC, precum și tratatele de morală ale lui Aloisie Tautu și Abrégé de la morale catholique de Jean-Marie Aubert. Am încercat în principal să utilizăm materialele documentare apărute după Conciliul Vatican II sau, dacă nu, edițiile noi ale unor tratate vechi (dar pertinente și actuale) de morală deoarece am considerat că este necesară o argumentare a Sacramentului Pocăinței bazată pe cercetările autorilor societății contemporane, autori care s-au confruntat și care cunosc problemele ridicate de creștinii din ziua de azi.

4. Stadiul actual al cercetărilor în domeniul Sacramentului Pocăinței

Pocăința este sacramentul vindecării după Botez. Tocmai de aceea pocăința a stat în permanență în centrul cercetărilor teologice, începând chiar cu perioada Vechiul Testament (în scrierile lui Moise, David etc.) iar apoi în Noul Testament prin predica Sf. Ioan Botezatorul și culminând cu exemplul însuși al Mântuitorului. Primele informații despre doctrina acestei taine apar în perioada apostolică, perioadă când a apărut "Didahia" sfinților apostoli.

În secolele II și III amintim pe Sf. Iustin Martirul și Filosoful de la care ne-au rămas lucrări importante, ca de exemplu: "Cuvântări despre greci"; "Dialog cu iudeul Trifon " în care se afirmă că "apostații credinței creștine, precum și iudeii, dacă nu se vor converti la pocăință sunt pierduți!"

După Edictul de la Milano din anul 313, cultul creștin cunoaște o perioadă de maximă înflorire. Sfântului Ioan Gura de Aur îi aparțin splendidele omilii care au ca temă Pocăința. Între toți sfinții parinți, Sf. Ioan Gura de Aur are cea mai bogată învățătură despre pocăință. Prin chemarea lui de patriarh, și mai ales, în genul său de predicator și mobilizator a fost și rămâne un mare învățător al pocăinței pentru creștinătatea întreagă. Prin "Cele nouă omilii despre pocăință" și prin "Tratatul despre preoție" sfântul ne demonstrează că pocăința este unul dintre cele mai iubite subiecte ale sale.

Sfântul Augustin are despre pocăință o doctrină bogată și limpede. El distinge o întreită formă de pocăință: una continuă, mărturisirea publică, și mărturisirea secretă a păcatelor. Augustin preferă mărturisirea secretă în locul celei publice. După el, regula generală este ca păcatele secrete să nu fie mărturisite public. Caracter public are ispășirea prin pocăință, nu mărturisirea. Ritul mărturisirii e un act secret săvârșit confidențial între penitent și preot.

Secolul al XIII-lea este marcat de lucrarea Sf. Toma d'Aquino "Summa Theologiae" care este cea mai cuprinzătoare lucrare, până la acea dată cu privire la taine. Mai trebuie amintite și definițiile sinodale din "Sinodul al IV-lea Latran " și doctrina Bisericii romano-catolice despre pocăință definită de " Conciliul Tridentin". Doctrina Tainei pocăinței a fost definită în Conciliul de la Trident, sesiunea a 14-a din toamna anului 1551 luna noiembrie, cuprinsă într-un prolog și nouă capitole, urmate de 15 canoane disciplinare. Prologul și cele nouă capitole despre pocăință sunt punctul culminant, sinteza întregului sistem de teologie penitențială al catolicismului.

Prin lucrările prezentate mai sus, problemele de natură dogmatică privind definirea Pocăinței au fost în mare măsură planificate. De aceea, în lucrările specialiștilor din secolele următoare, accentul cade pe valorificarea Pocăinței din punctul de vedere al implicațiilor pe care le are viața creștinilor. Pe această linie se înscriu lucrarea lui Thomas Kempis "Imitațiunea lui Hristos" (sec. XV) și cea a Sfântului Ignațiu de Loyola "Exerciții spirituale".

Specialiștii secolului XX, atât cei din Apus cât și cei din Răsărit, studiază și cercetează Pocăința dintr-o perspectivă modernă, aceea de a uni tradiția Sfinților Părinți și căutările Apusului contemporan. Relevantă în acest sens este lucrarea Papei Ioan Paul al II-lea "Reconciliatio Et Paenitentia ".

De altfel, pentru a actualiza dispozițiile Conciliului Vatican II, care cerea ,,o revizuire a ritului și a formulelor de Pocăință, pentru ca să exprime mai clar natura și eficacitatea Sacramentului'', Biserica a fixat în trei Documente importante conținutul și orientările reînoirii penitențiale:

1.Ritul Penitenței, ,,ritual roman revizuit, după norma Conciliului Vatican II'',2Decembrie 1973.

2.Reconcilierea și Penitența în misiunea Bisericii, ,,document de lucru pentru Sinodul Episcopilor'', 1983.

3.Catehismul Bisericii Catolice,11 octombrie 1992. Argumentul a fost tratat în Partea II,Sectiunea I, Capitolul 2 :,,Sacramentele de vindecare: de la n.1420 la n.1884''. Acest document exprimă în mod oficial și actual gândul Bisericii.

Un aport important asupra Pocăinței și-au adus teologii români, ca de exemplu: Vasile Suciu în lucrarea "Teologia dogmatică specială "; Nicolae Fluieraș "Uzul Sacramentelor"; Ilarion V. Felea "Pocăința".

5. Metoda de lucru

În ceea ce privește metoda de lucru am considerat că pentru a atinge scopul lucrării este necesară o prezentare completă a Sacramentului Pocăinței, ocupându-mă atât de aspectele istorice și dogmatice cât și de dimensiunea morală și spirituală a acesteia.

Metoda folosită este cea a sintezei. Studiul comparativ și analitic mi-a facilitat prin complementaritatea abordărilor secvențiale o dezvăluire mai cuprinzătoare a acestui complex de probleme care îl constituie Sacramentul Pocăinței.

Astfel, mi-am structurat lucrarea în opt capitole din care capitolele III, IV, V, și VI constituie nucleul lucrării întrucât prezintă nu numai desfășurarea sacramentului (condiții,anateme și roade) dar mai ales pun accentul pe importanța acestuia în practica Bisericii zilelor noastre. Capitolul introducerii precizează (pe lângă precizarea scopului, al stadiului actual al cunoștiințelor și izvoarelor folosite) definirea termenului Sacramentului Penitenței atât din perspectivă istorică cât și cea a evoluției sensului și complexității acestuia. Capitolul II se ocupă de aspectul istoric al Sacramentului Pocăinței. Capitolul următor este un preambul al temei propriu -zise, întrucât abordează dimensiunea păcatului ca materie a Sacramentului Pocăinței și dimensiunea reconcilierii ca parte componentă a acestui Sacrament. Capitolul IV axat în mod concret asupra dimensiunii Sacramentului Pocăinței încearcă să surprindă, într-o manieră cât mai exactă și mai completă pe de o parte elementele, materia și forma Sacramentului Pocăinței, iar pe de altă parte căința, mărturisirea păcatelor, canonul și dezlegarea ca și componente ale acestui Sacrament. Capitolul V tratează despre aspectele juridice și administrative ale Sacramentului din perspectiva Codului de Drept Canonic pentru Bisericile orientale și a Catehismului Bisericii Catolice. Capitolul VI prezintă Sacramentul ce face obiectul cercetări noastre drept un dar al milostivirii lui Dumnezeu. Acest dar angrenează virtuțile morale și mai ales virtutea penitenței, aspecte care trebuie valorificate din plin într-o activitate pastorală ce își propune redescoperirea sensului și necesității Sacramentului pocăinței în zilele noastre. După un capitol al concluziilor urmează capitolul final,cel al anexelor,ce include datele bibliografice,lista abrevierilor și indicele selectiv al lucrării.

CAPITOLUL II ASPECTUL ISTORIC

1. Date generale

Sacramentul Pocăinței denumit mai complet al Pocăinței și al Reconcilierii, al împăcării este acel sacrament prin care creștinii obțin mila lui Dumnezeu, iertarea păcatelor comise după botez și prin care sunt împacați cu Dumnezeu și cu Biserica. Este numit și Sacramentul convertirii întrucât realizează în mod sacramental chemarea lui Isus la convertire (cf. Mc. 2,1-12), drumul de întoarcere la Tatal (Lc. 15,18) de care ne-am îndepărtat prin păcat. Este numit Sacrament al Pocăinței, deoarece consacră o încercare personală și religioasă de convertire, de căință din partea creștinului păcătos. Este numit Sacrament al Mărturisirii pentru că mărte o parte elementele, materia și forma Sacramentului Pocăinței, iar pe de altă parte căința, mărturisirea păcatelor, canonul și dezlegarea ca și componente ale acestui Sacrament. Capitolul V tratează despre aspectele juridice și administrative ale Sacramentului din perspectiva Codului de Drept Canonic pentru Bisericile orientale și a Catehismului Bisericii Catolice. Capitolul VI prezintă Sacramentul ce face obiectul cercetări noastre drept un dar al milostivirii lui Dumnezeu. Acest dar angrenează virtuțile morale și mai ales virtutea penitenței, aspecte care trebuie valorificate din plin într-o activitate pastorală ce își propune redescoperirea sensului și necesității Sacramentului pocăinței în zilele noastre. După un capitol al concluziilor urmează capitolul final,cel al anexelor,ce include datele bibliografice,lista abrevierilor și indicele selectiv al lucrării.

CAPITOLUL II ASPECTUL ISTORIC

1. Date generale

Sacramentul Pocăinței denumit mai complet al Pocăinței și al Reconcilierii, al împăcării este acel sacrament prin care creștinii obțin mila lui Dumnezeu, iertarea păcatelor comise după botez și prin care sunt împacați cu Dumnezeu și cu Biserica. Este numit și Sacramentul convertirii întrucât realizează în mod sacramental chemarea lui Isus la convertire (cf. Mc. 2,1-12), drumul de întoarcere la Tatal (Lc. 15,18) de care ne-am îndepărtat prin păcat. Este numit Sacrament al Pocăinței, deoarece consacră o încercare personală și religioasă de convertire, de căință din partea creștinului păcătos. Este numit Sacrament al Mărturisirii pentru că mărturisirea păcatelor în fața preotului este un element esențial al acestui sacrament. Este numit Sacramentul Iertării pentru că prin dezlegarea sacramentală a preotului, Dumnezeu acordă penitentului "iertarea și pacea". Este numit Sacramentul Reconcilierii deoarece dă păcătosului iubirea lui Dumnezeu "Lăsati-vă împăcati cu Dumnezeu" (2 Cor. 5, 20). Cel care trăiește din iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu este pregătit să răspundă chemării Domnului: "Mergi întâi și împacă-te cu fratele tău (Mt. 5,24)".

Întemeierea Sacramentului Pocăinței are loc din seara zilei Învierii lui Isus, care, apărând în mijlocul apostolilor săi le spune: "Primiți Spirit Sfânt. Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, cărora le veți reține, vor fi reținute" (In. 20, 22-23). În mod normal, creștinul nu ar trebui să aibă nevoie de alt sacrament de convertire după ce a primit mărturisirea prin botez. Dar, natura omului este înclinată spre rău, de aceea păcătuiește ușor. Astfel, Dumnezeu ținând seama de această slăbiciune a instituit sacramentul Penitenței. Acest sacrament, ca și celelalte, este un semn vizibil al unui har și al unei lucrări invizibile instituit de Isus Cristos în vederea îndreptătirii noastre la meritele Sale mântuitoare.

Cunoaștem că "pocăința este taina în care Biserica, prin cuvântul preotului, din puterea jertfei lui Cristos" șterge păcătosului îndreptat păcatele făcute după Botez. Ca și Botezul, Pocăința este necesară mântuirii pentru toți cei care au păcătuit greu. Ea aduce ștergerea păcatelor".

Sacramentul Pocăinței este sacramentul milostivirii divine, căci, după cum spune Sf. Toma citându-l pe Sf. Augustin "este mai mare lucru să faci dintr-un nelegiuit un drept decât sa creezi cerul și pamântul" și explică aceasta prin aceea că cerul și pământul vor trece, dar mântuirea și îndreptarea celor aleși înaintea lui Dumnezeu vor ramâne pentru totdeauna.

Pocăința este deci, un remediu în vederea iertării păcatelor. Prin harul lui Dumnezeu ea duce la iertarea păcatului și la restabilirea comuniunii de iubire cu Dumnezeu și cu Biserica. Când preotul acordă dezlegarea păcătosului, se petrece un eveniment mai important ca proporție decât intrarea unui drept în împărația veșnică. Astfel, sufletul care primește Sacramentul Pocăinței cu dispozițiile cerute, revine la Domnul de care s-a lepădat prin păcatul de moarte sau de care s-a îndepărtat prin păcatul venial.

2. Istoricul Sacramentului Pocăinței

Așa după cum afirmă Sfântul Părinte, practica acestui sacrament în ce privește celebrarea și forma lui, a cunoscut o evoluție îndelungată, după cum dau mărturie cele mai vechi rituale, acte ale Consiliilor și Sinoadelor episcopale propovăduirea Părinților și doctrina Învățătorilor Bisericii.

Sfântul Apostol Pavel zice: "Iară poruncim vouă fraților, întru numele Domnului Isus Hristos, să vă feriți de tot fratele care umblă fară rânduială și nu după învățătura care a luat-o de la noi" (2 Tes. 3, 6). Aceasta era procedura prescrisă de Hristos și de Apostoli față de păcătoșii aflați în Biserică, care nu doresc să se îndrepte.

De altfel, aproape toate scrisorile pauline oferă un învățământ etic prin prezentarea unor numeroase elemente de morală ''nevestelor fiți supuse bărbaților voștri, cum se cuvine în Domnul ; bărbaților iubiți-vă nevestele , și nu țineți necaz pe ele ; Copii ascultați de părinții voștri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place lui Dumnezeu.Parinților nu întărâtați pe copiii voștri, ca să nu-și piardă nădejdea.Robilor ascultați în toate lucrurile de stăpânii voștri pământești, nu numai când sunteți sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curație de inimă ca unii care va temeți de Domnul. Orice faceți, să faceți din toată inima ,ca pentru Domnul , nu ca pentru oameni, ca unii care știți că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii. Căci cine umblă cu strâmbătate, își va primi plata după strâmbătate'' Col 3,18-25 ; ''nevestelor fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului ; căci bărbatul este capul nevestei, după cum Cristos este capul Bisericii''. Efes.5,22-33 ; ''Toți cei ce sunt sub jugul robiei să socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca numele lui Dumnezeu și învățătura să nu fie vorbite de rău. Iar cei ce au stăpâni credincioși să nu-i disprețuiască că sunt -frați-, ci să le slujească și mai bine''.1Tim.6,1-2 ;''Tu însă vorbește lucruri care se potrivesc cu învățătura sănătoasă. Spune că cei bătrâni trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătăți, stăruitori în dragoste, în răbdare. Spune că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviincioasă, să nu fie nici clevetitoare ,nici dedate la vin ;să învețe pe alții ce este bine,ca să învețe pe femeile tinere să-și iubească bărbații și copiii ;să fie cumpătate,cu viață curată,să-și vadă de treburile casei,să fie bune,supuse bărbaților lor,pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu. Sfătuiește pe tineri să fie cumpătați, și dă-te pe tine pildă de fapte bune în toate privințele.Iar în învățătură daă dovadă de curație , de vrednicie,de vorbire sănătoasă și fără cusur ,ca potrivnicul să ramână de rușine.

Sfătuiețe pe robi să fie supuși, să le fie pe plac stăpânilor, să nu întoarcă vorba,să nu fure nimic,ca să facă în totul cinste învățăturii Domnului nostru.'' Tit.2,1-10 ;o listă de vicii și virtuți ''…curvie, viclenie, lăcomie, răutate, plin de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase, sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudaroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă''.Rom.1, 29-31; 1Cor.6, 9-11; 2Cor. 12, 20 ; ''Și faptele firii pământești sunt acestea : preacurvia, curvia, necurația, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbiile, certurile, zăvistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările și alte lucruri asemănătoare. Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția cerurilor.Roada Spiritului dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelug răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor… . Deci dacă trăim în Spirit să umblăm după Spirit''.Gal.5,19-25 ;Col.3,5-15 ;reguli privind atitudinea creștinilor în raport cu autoritățile „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte ;căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. …Dregătorul este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău.De aceea trebuie să fiți supuși nu numai de frica pedepsei, ci și din îndemnul cugetului. Tot pentru acesta să plătiți și birurile. …Dați tuturor ce sunteți datori să dați ; cui datorați birul, dați-i birul; cui vama, dați-i vama; cui datorați frica, dați-i frica; cui datorați cinstea, dați-i cinstea''. Rom.13,1-7; 1Tim. 2, 1-2 ; Tit. 3, 1 ; 1Pt . 2, 13-17.

De astfel întreaga instituție religioasă pe care creștinii o primeau în primele secole era bazată pe formarea morală și viza pocăința de faptele cele rele. Epistola către evrei de exemplu vorbește de ,,pocăința de faptele moarte''ceea ce în limbajul actual desemnează domeniul moralei și ,,credința în Dumnezeu'' care desemnează conținutul doctrinar.Instruirea în planul moral folosește termeni specifici iudaici și anume ,,celor două căi''prezente în Didahia. Ea se regăsește și în textul evangheliei după Matei.,,Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzanie, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta ce duce la viață,și puțini sunt cei ce o află''.Mt 7,13-14. Referiri similare se întâlnesc și în epistola a doua a lui Petru ,,calea adevărului va fi vorbită de rău…''2Pt.2 ;epistola către efeseni etc. Ideea luminii și a întunericului,prezentă pe larg în documentele de la Qumran, apare în permanență în cateheza sfântului Ioan și cea a lui Paul :''Noatea aproape a trecut,se apropie ziua.Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului, și să ne îmbrăcăm cu armele luminii''.Rom.13, 12. O altă linie de prezentare a catehezei morale sunt cataloagele cu păcate și virtuți , precum și unele cuvinte ale lui Isus: ''din inima oamenilor ies gândurile rele, preacurviile, curviile, furtișagurile, uciderile, lăcomiile, faptele de rușine, hula, trufia, nebunia''. Mc. 7, 21-22; Gal. 5, 19-23. Atât Petru cât și Paul inserează în prezentarea problemelor de morală misterul lui Isus:''…și Cristos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă să mergeți pe urmele lui. El nu a făcut păcat și în gura lui nu s-a găsit vicleșug.Când era batjocorit nu răspundea cu batjocuri, când era chinuit nu amenința ci se supunea dreptului judecător. El a purtat păcatele noastre în trupul său, pe lemn, pentru ca noi să trăim în neprihănire; prin rănile lui ați fost vindecați căci erați ca niște oi rătăcite, dar acum v-ați întors la Păstorul vostru''. 1Pt. 2, 21-25; Fil. 2, 1-11 .

Din scrierile Sfinților Părinți aflăm date prețioase despre felul cum se proceda cu păcătoșii în acea vreme. Ei erau obligați să se supună Episcopului iar acesta, după rânduiala existentă, îi îndruma la pocăință. În ce privește părerea de rău și îndreptarea vieții, penitenții trebuiau să și-l manifeste prin exerciții externe de căință.

În primele secole putem vorbi chiar despre un conținut moral al întregii vieți creștine. Conținutul moral se inspiră din învățământul rabinilor, căruia i se imprimă o structura creștină. Dacă, așa cum proclamă Kerigma secolelor II și III, Dumnezeu îi salvează pe oamenii în Cristos dacă Acesta este centru planului de mântuire al lui Dumnezeu, dacă Cristos ne dă viața sa în Botez, Trupul și Sângele său în Euharistie, Cristos este și inspiratorul conținutului moral al catehezei, modelul pe care creștinii trebuie să-l țină mereu viu în viața lor.Tocmai de aceea scopul instruirii în perioada catecumenatului nu este în primul rând perfecționarea cunoștințelor,cât formarea omului pentru viața creștină.Iustin rezumă, la mijlocul secolului al doilea,conținutul acestei formări, arătând că "cei care cred în adevărurile învățăturii noastre promit mai întâi să trăiască după această doctrină. Iar noi îi învățăm să se roage și să ceară de la Dumnezeu, prin posturi iertarea păcatelor''. Conținutul moral era axat în principal pe doctrina „celor două căi". Domeniul moralei îmbracă atât aspectul vieții în conformitate cu doctrina,cât și rugăciunea. Iubirea mântuitoare pleacă de la Dumnezeu. Această iubire nu numai că se hotărește să-l ierte pe om, dar ajunge până acolo ca să-l "divinizeze" adică, să-l facă să participe la viața divină. Fără de această poziție iubitoare a lui Dumnezeu, atitudinea omului nu poate fi decât un răspuns de iubire cu tot ce presupune. Clement din Alexandria punctează în lucrarea sa Pedagogul tocmai această idee.

În mijlocul secolului al III-lea se dezvoltă sacramentul Pocăinței, mai ales datorită persecuțiilor împăratului Decius Traian din anul 249. Contribuția cea mai mare o are Sfântul Ciprian care, în anul 251, convoacă la Cartago un sinod la care se va hotărâ că cei căzuti în idolatrie și sacrificii păgânești să facă acte de căință și, de abia spre sfârșitul vieții, să fie reprimiți în comunitatea bisericească pentru ca în lupta următoare împăcați cu Dumnezeu și cu Biserica, să se întărească în mărturisirea credinței. Tot în această perioadă se adaugă la practica pocăinței canoanele Sfântului Grigore Taumaturgul, episcopul Neo-Cezareei (240-270).

În primele secole ale creștinismului se făcea recurs la Sacramentul Spovezii numai pentru păcatele cele mai grave. Penitenții se prezentau comunității reunite pentru a cere să se roage pentru ei și să obțină reconcilerea. Marii păcătoși își pierdeau dreptul de a lua parte la agapele euharistice. Ei nu se puteau împărtăși decât după ce au obținut de la episcop pocăința pentru păcate și dezlegarea lor. În acea perioada se considera ca ceva normal și specific vieții creștine evitarea păcatelor grave după ce creștinii s-au unit cu Cristos prin Botez. În această perioadă găsim toate elementele Sacramentului Pocăinței ce au fost mai târziu specificate și de Conciliul Tridentin și anume: mărturisirea secretă în fața episcopului a păcatelor care îl opresc de la primirea Sf. Euharistii și dezlegarea condiționată de căință și împlinirea canonului. În comunitățile de credincioși unde nu există încă un reprezentant al Bisericii pentru a acorda dezlegarea de păcate, aceștia recurgeau direct la obținerea iertării din partea lui Dumnezeu până își făcea apariția în mijlocul lor, o persoană investită de Biserică cu "puterea cheilor". Este ceea ce face și Sfântul Pavel când îi scrie ucenicului sau Timotei: "Pe care păcătuiesc mustră-i în fața tuturor ca și ceilalți să prindă de frică…nu-ți pune prea repede mâinile asupra cuiva și nu lua parte la păcatele altcuiva. Păstrează-te curat…Păcatele unor oameni ies la iveală înainte de judecată, pe când ale altora vin din urmă" (1 Tim. 5.20-24) .

În secolul IV, înmulțindu-se felurile păcatelor care se mărturiseau, se înmulțiră și regulile și normele pentru tratarea lor. Aceste reguli sau canoane au fost dezbătute și aprobate în cadrul sinoadelor sau al conciliilor. Este vorba de exemplu, de canoanele de pocăință compuse în secolul IV de către Sfântul Petru patriarhul Alexandriei, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nisa, apoi sinoadele de la Anchira, Neo-Cezareea și Niceea. După tipicul acestor canoane păcătosul se condamna la căință publică numai pentru păcatele cele mai grele, iar pentru cele ușoare trebuia să se curețe prin rugăciune.

Tot prin aceste canoane penitenții erau clasificați în diferite clase sau stadii. Acestea erau în număr de patru: al plângerii, al ascultării, al căderii, al consistenței. La pocăință bisericească erau obligați toți păcătoții, iar mărturisirea publică a paăcatelor înaintea episcopului era în acea perioadă obligatorie.

Aceasta mântuire publică nu a durat mult timp din cauza rușinii și a scandalului public ce se năștea în astfel de împrejurări. De aceea se va renunța la mărturisirea publică, iar Patriarhul Nectorie în anul 390, restrânge stadiile penitenților doar la oprirea de la Sfânta Euharistie prevăzută cu ajunare, metanii, rugăciuni, fapte de milostivenie, iar păcătoșilor publici cu păcate grele li se interzicea accesul în Biserica.

Rezumând cele spuse până acum, vedem că de la sfârșitul secolului IV mărturisirea secretă a rămas în practica pocăinței și s-a renunțat la celelalte "clase sau stadii". De atunci și până în prezent, penitenții își mărturisesc păcatele preoților în secret. Iar preoții dădeau canoane corespunzătoare, cu privire la prescripțiile generale ale Sfinților Părinți și apoi le dădea dezlegarea.

Conciliul IV din Lateran (1215) stabilește principiul mărturisirii anuale pentru pregătire la cuminecătura pascală. Constatându-se rezultatele benefice ale mărturisirilor repetate, Biserica îndrumă credincioșii să recurgă și să beneficieze de mai multe ori pe an de acest sacrament. Aceștia încep să apeleze la confesorul lor ca la un medic al sufletelor și să-l descopere mai ales în scaunul de mărturisire, pe medicul divin Isus Cristos cu care se vor uni apoi în Sfânta Euharistie.

În ceea ce privește substanța Sacramentului, un lucru este cert și foarte important și anume că, în conștiința Bisericii a rămas neschimbată – de la începuturi și până astăzi – convingerea că iertarea păcatelor este oferită fiecărui păcătos prin dezlegarea sacramentală dată de episcop și de preot; această învățătură este reafirmată de Conciliul Tridentin (sec. XIV – De sacrament Poenitentiae) și de Conciliul Vatican II: "Cei care se apropie de Sacramentul Pocăinței dobândesc de la îndurarea lui Dumnezeu iertarea păcatelor și, în același timp, se împacă cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat și care conlucrează la convertirea lor prin caritate, exemplu și rugăciune ". Schimbările aduse în practicarea Sacramentului Pocăinței sunt disciplinare (întru totul justificate). Biserica având puterea și dreptul de a le adapta în funcție de necesitățile în lupta contra păcatului, în toate perioadele existenței sale, iar îndulcirea penitențelor primitive a fost o măsură foarte înțeleptă și oportună. Sfântul Toma a scris în acest sens: "Domnul impune discipolilor săi…să ierte păcatele fraților lor foarte des…Dumnezeu însuși, prin pocăință acordă, acelora care păcătuiesc, o iertare deseori repetată cu atât mai mult că ne învață să facem această rugăciune: "iartă-ne păcatele, precum și noi iertăm greșiților noștri" (Summa.Theol.III a/84).

Este deci, necesară o mare încredere în milostivirea lui Dumnezeu, bazată pe convingerea profundă că Dumnezeu ne iubește. Dar împăcarea cu Dumnezeu în Cristos este rezultatul efortului personal al păcătosului care, lăsându-se atras de Dumnezeu prin harul său, ia hotărârea de a-și schimba viața, de a se pocăi, de a se mărturisi, de a realiza în fața Bisericii acel – actio poenitentiae -.

Astăzi ritualul penitenței, gestul sacramental, se îndeplinește după necesități, așa cum recomandă Conciliul Vatican II prin Constituția "Lumen Gentium" și Sfântul Părinte în Îndemnul Apostolic la care ne-am referit în debutul lucrării. Oricare ar fi însă forma de celebrare, aceasta cuprinde supunerea păcătosului la pocăință impusă cu intervenția Bisericii prin ministrul său.

III – DIMENSIUNEA PĂCATULUI ȘI A RECONCILIERII

1.Dinstincția – greșeală

Un aspect esențial în abordarea problematicii păcatului îl constituie delimitarea clară între noțiunea greșelii și cea a păcatului. Este important să nu se confunde greșeala morală cu păcatul deoarece prima poate constitui un adevărat alibi pentru a evita discuțiile despre al doilea aspect. De obicei greșeala este acceptată și înțeleasă cu ușurință deoarece este percepută ca o simplă lipsă a unei reguli sau convenții.Vorbim astfel despre''un gust greșit'',despre ''o greșeală în concursul mașinii''sau,mai grav despre o greșeală de neiertat atunci când este vorba de un incest. Greșeala se află în relație cu o convenție socială ce a fost lezată și ea poate fi inexistentă pentru acei care nu au văzut-o (spunem adesea''nu l-am văzut ,nu l-am prins'').În acest caz greșala poate fi o formă a orgolului,un semn de slăbiciune, neexistând o adevărata culpabilizare.

În unii oameni găsim unele înclinări spre rău. Înclinările acestea spre bunurile sensibile și moralmente rele provin de la constituția și complexitatea corpului,mai ales de la starea patologică a sistemului nervos. Alte persoane au habite rele. Habitul este o permanentă înclinare spre acte identice supravenită facultății. Acest habit adaugă voinței o ușurință de-a săvârși actul spre cate înclină. Omul de la fire nu are nici un habit, nici spre bine nici spre rău, ci numai niște predispoziții la habite. Habitul spre rău se câștigă prin repetarea acelorași acte; căci fiecare act lasă în facultatea cu care se desprinde o anumită înclinare spre o nouă săvârșire a actului ;iar prin repetarea de mai multe ori a aceluiași act se produce în facultate habitul.

Omul numai după ce a ajuns la uzul rațiunii începe a câștiga habite, fie bune, fie rele. Daca se împotrivește pasiunilor care îl trag la bine simțual,prin această împotrivire puterea voinței se mărește și se formează în ea o predispoziție contrară acelor acte simțuale, care predispoziție înclină voința spre binele spiritual, slăbește puterea pasiunii

supunându-o sub stăpânirea voinței ; dimpotrivă,dacă nu ne opunem pasiunii de la început, prin repetarea aceluiași act, puterea pasiunii crește și a voinței scade,înclinarea spre obiectul pasiunii scade.În voință mai rămâne puterea de a lupta împotriva pasiunii(patimii), încât ea tot liberă rămâne a se opune ori a consimți pasiunii, decumva pasiunea nu a împiedicat ori nimicit de tot uzul rațiunii .

Obiceiurile sunt bune și rele. Cele rele sunt; cele care nu influentează facultățile organice senzitive și nici nu împiedică pe cele spirituale în funcțiunile lor ,de ex. obiceiul rău de-a înjura,de-a minți,de-a fura etc. ;altele care influențează și funcțiunea organelor spirituale.

Din punct de vedere al originii,obiceiurile se împart în :naturale, (firești)sau involuntare,care duc la fapta fără voie,fără a-și da seama. Obiceiul moral sau voluntar care se naște sub atenția minții și a voinței și totuși se menține. Acest obicei e voluntar în cauză.

Înclinările naturale și habitul influențează lucrările omenești în același mod. Dacă voluntarul îl luăm ca ceva deosebit de liberă deprindere, adică dacă-l luăm ca ceva ce provine ca efectul de la cauză ,atunci habitul sporește voluntarul ,mai ales cu privire la

intesitate. Dacă însă voluntarul îl luăm ca o liberă deprindere atunci habitul micșorează libertatea,adică libertatea de deprindere. Dacă însă habitul e consimțit, voit, atunci efectul lui (fapta morală) e imputabilă. Obiceiul rău care nu împiedică activitatea minții și a voinței micșorează libertatea. Dar, orice obicei rău se poate învinge folosind mijloace potrivite ,naturale și supranaturale.

Din contră, păcatul este o noțiune ce are o dimensiune religioasă. Păcatul înseamnă o ruptură cu Dumnezeu, o negare a iubirii Lui ,a voinței divine. Catehismul Bisericii Catolice definește păcatul ca o lipsă împotriva rațiuni,adevărului,dreptei conștințe.Păcatul este o încălcare în ordinea iubirii adevărate față de Dumnezeu și față de aproapele și este o ofensă adusă lui Dumnezeu,o răzvrătire și o neascultare față de El ;într-un cuvânt ,un act sau o dorință contrară Legii veșnice.Păcatul reprezintă un refuz de colaborare și de dragoste care privește direct persoana însăși a lui Dumnezeu. Refuzând pe Dumnezeu și prietenia sa,omul refuză propiul Bine. Și păcatul este deci ceea ce dăunează în mod profund omului.Păcatul poate fi definit ca un act relaționar negativ. Pierderea sensului păcatului ar însemna negarea sensului mărturisirii.

Tocmai de aceea vom încerca ,în cele ce urmează să tratăm despre redescoperirea sensului păcatului necesitatea Mărturisirii.

2 Sensul păcatului și necesitatea Mărturisirii

Adesea reprezentarea modernă a lui Dumnezeu se reduce la un raport stăpân- sclav, felde concurență între om și Dumnezeu. Această percepție alienează adevăratul raport care există de fapt între om creat după chipul și asemănarea lui cu Dumnezeu. Iar dacă omul este imaginea lui Dumnezeu și fiu al lui Dumnezeu în Isus Cristos, respectul față de Dumnezeu presupune respectul față de om și începe chiar prin aceasta. Prin urmare,orice cucerire a fiului nu poate decât să-l glorifice pe Tatăl și nu să-i facă o concurență.

Întregul efort al Bisericii contemporane,simbolizat elocvent prin Vatican II , încearcă să vorbească de păcat ca un atentat la voința lui Dumnezeu, faptul că el lezează omul în profunzimea lui. Această relație om și Dumnezeu oferă vieții umane întreaga sa demnitate și sensulei deplin. Păcatul împotriva lui Dumnezeu este așadar păcat împotriva sensului vieții, păcat împotriva demnității umane. Păcatul îl îndepărtează pe om de modelul Tatălui său și îl degradează.Când vorbim de păcatul împotriva omului înțelegem omul care părăsește legea lui Dumnezeu și se iese din iubirea și harul divin.Omul redevine "omul carnal" despre care vorbea Sfântul Paul, supus instinctelor. El se afla în imperiul viciilor. Gal. 5, 19-21; Rom. 1, 29; 1Cor. 5, 10; 6, 9-10; 1Tim. 1, 9-10; 2Tim. 3, 2-4. Pentru Paul păcatul coincide cu aceste dereglări care înjosesc omul și sunt refuzuri ale vieții divine. Păcatul înseamnă moarte spirituală, ruptură cu singura viață valabilă pentru om, cea în Cristos: Rom.6, 1-2". Deci ce vom zice? Să continuăm să păcătuim, ca să se înmulțească harul?Nicidecum!Noi,care am murit față de păcat ,cum să mai trăim în păcat?" Aceeași învățătura o întâlnim de altfel și la Sfântul Iacob: Iac. 1-15 '' Apoi pofta, când a conceput, dă naștere păcatului ; și păcatul, odată făptuit, aduce moartea".

Plecând de la aceste considerente în care deoarece păcatul este un refuz al vieții divine el este și o degradare a solidarității umane, o pastorală actuală a acestui sacrament trebuie să aibă în vedere redescoperirea sensului păcatului și faptul că omul este lezat prin păcat.

Acestă pastorală implică o convertire veritabilă a mentalității. Redescoperirea sensului păcatului nu înseamnă numai a degaja prezentarea catolică a contestului legalist, ci mai ales a menționa că noțiunea păcatului desemnează numeroase rele de care suferă societatea noastră. Perspectiva propusă nu presupune doar schimbarea vocabularului, ci a evidenția rădăcinile profunde ale acestor probleme. Păcatul trebuie văzut nu numai ca un fapt individual, dar mai ales ca o convertire a grupurilor sau a colectivității dominând sau suprimând pe alții. Mântuirea omului și convertirea inimilor se transpune în practica tr-o mai mare grijă față de dragostea față de aproapele și față de justiția socială. Astfel, noțiunea păcatului își regăsește adevăratul sens și redevine actuală.

3. Prilejul de a păcatui și primejdia păcatului

Primejdia de a păcatui este tot ceea ce duce la păcat,cum îi ispita și ocazia de a păcatui. Această primejdie poate să fie: internă și externă. Este internă, când provine de la o cauză lăuntrică, cum este închipuirea vre-unui lucru urât; este externă, când provine de la o cauză externă, cum este un lucru ce atrage sau îndeamnă la păcat; grea sau apropiată și ușoara sau depărtată.E grea,când moralmente sigur că produce păcat;e ușoara.,când legătura între ea și păcat nu este moralmente certă; absolut sau din firea sa grea, și relativ sau numai întâmplător grea. E absolut grea, când primejdia este generală, adică grea pentru toți fără deosebire; e relativ grea, când este grea numai pentru anumite persoane, din cauza înclinărilor particulare.

Pe de altă parte ispita este încercarea de a atrage voința la păcat. Această încercare vine de la un obiect oprit de lege ce se înfățisează însă voinții sub aparența binelui. În mod asemănător primejdiei, ispita este grea când voința e atrasă puternic de un obiect oprit sub greutatea păcatului de moarte; este ușoară, când voința e atrasă de un obiect oprit sub greutatea păcatului ușor, ori de un obiect oprit sub păcat e atrasă în măsură mai mică. Ispita este internă,când ni se înfățișează obiectul rău și apetitul nostru înclină spre el;este externă,când ni se înfățișează obiectul rău și apetitul nu înclină spre el.

Prin ocazie sau prilej de a păcătui înțelegem o împrejurare externă,cel duce pe om cu ușurință la păcat. Deosebim ocazia proximă sau apropiată și ocazia depărtată. Proximă sau apropiată e acea ocazie, în care omul e în primejdie mare de a păcatui și în care de regulă omul cade. Depărtată e acea ocazie, în care omul e numai în primejdie ușoară, mică de a păcătui și în care oamenii de regulă nu păcătuiesc.

Teologia pastorală și sacramentul pocăinței trebuie să stabilească regului referitoare la dezlegarea penitenților ocazionari în sfânta Mărturisire. Aici amintim pe scurt câteva.

I. Referitor la ocazionari în ocazie proximă voluntară.

Nu poate fi dezlegat în Sacramentul Marturisirii acel penitent care se află în ocazie proximă de păcat greu și nu vrea să o înlăture sau să o părăsească. Motivul e, că ocazionarul în ocazie proximă liberă la păcat greu se presupun din noțiune a fi într-o ocazie ce o poate înlătura ușor, fără mare incomoditate. Cel ce nu e gata să facă și aceasta, nu are dispoziția recerută pentru a fi dezlegat, adică îi lipsește propusul ferm de a înconjura păcatul.

Cel ce promite serios, că va părăsi ocazia proximă voluntară, fie continuă fie întreruptă,poate fi dezlegat, dacă confesorul îi poate crede prudent că se va ținea de promisiune. Dacă un atare ocazionar însă cu toate repetările lui de promisiuni,na înlăturat ocazia proximă liberă nu se dezleagă până ce nu va înlătura întâi această ocazie. Motivul e, că pe drept poate presupune confesorul, că un atare nu e suficient dispus,nu are propus ferm de-a înconjura păcatul. În cazuri mai rare și bine motivate,se poate da însă dezlegarea și unui atare penitent, care nici după repetate promisiuni n-a înlăturat ocazia, dacă confesorul va judeca că e dispus și promite serios că în sfârșit se va lepăda de ocazii.

. II. Referitor la cei aflați în ocazie proximă necesară .

Penitentul care se află în ocazie proximă moralmente necesară de a păcătui greu și nu vrea să o părăsească, poate fi dezlegat, dacă promite că va folosi remedii potrivite pentru a înconjura păcatul.

Dacă cel în ocazie proximă necesară după mai multe mărturisiri se reîntoarce tot cu aceleași păcate prilejuite de ocazie, poate fi dezlegat din nou, fără să înlăture ocazia, dacă promite din nou și serios,că va folosi mijloacele potrivite,prin care ocazia proximă să o facă mai îndepărtată.Motivul e că promițând aceasta, se presupune a fi îndeajuns dispus pentru dezlegare. Ca într-un caz particular este a se cere mai vârtos înlăturarea ocaziei, decât folosirea mai asiduă a numitelor mijloace, se lasă la prudenta judecată a confesorului. În general însă zic moraliști că nu se poate pretinde de la un penitent părăsirea ocaziei necesare, dacă această părăsire e cu mult mai anevoioasă pentru el, decât folosirea acelor remedii.

4. Clasificarea păcatelor și cauzele acestora

Varietatea păcatelor este mare. Sfânta Scriptură ne dă o mulțime de liste. Scrisoarea către Galateni contrapune "operele cărnii roadelor Spiritului." Iar faptele trupului sunt cunoscute, și ele sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare.

Închinarea la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zăvistii, mânii, gâlcevi, dezbinării, eresuri. Pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora''.

Păcatele pot fi deosebite:

-după obiectul lor;

-după virtuțile cărora se opun;

-după referința lor față de Dumnezeu,față de sine însuși,față de aproapele;

-în păcate trupești sau spirituale;

-în păcate făcute cu gândul,cuvântul,fapta sau omisiunea.

Rădăcina păcatului este în inima omului,care însă este și sediul iubirii,principiul de opere bune și curate pe care păcatul o rănește. Păcatul este o acțiune. Dar o acțiune nu există în sine:există persoana care acționează. Nu există păcatul în abstrat,există păcatul,există persoana care acționează. De aceea persoana este în mod global antrenată cu toată istoria sa, condiționările, tendințele și natura. Și din această cauză „discursul păcatului nu se poate face numai în termeni abstrați". De fapt este nevoie de a deosebi între judecata obiectivă a acțiunii făcute și judecata asupra responsabilității subiective a celui care împlinește acea acțiune.Pentru aceasta Domnul ne poruncește de a nu judeca frații care greșesc, pentru că numai Dumnezeu cunoaște inima omului.

Păcatul înseamnă moarte spirituală.Această legătură între păcat și moarte este subliniată în multe rânduri în Noul Testament. La Sfântul Ioan se spune: „dacă vede cineva pe fratele său făcând un păcat care nu duce la moarte, să se roage; și Dumnezeu îi va da viață, anume acelor care n-au făcut un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru acela" 1In. 5,16. Pentru el, păcatul este refuzul învățături lui Isus:"Cine Mă urăște pe Mine urăște și pe Tatăl Meu". În.15,23 sau "Ș când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, drept dreptatea și judecata. În ce privește păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine." În.16, 8-9. la Sfântul Paul este evocată legătura dintre cei doi Adam atunci când se vorbește despre păcat: "De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcat în lume și prin păcat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toți au păcătuit…''Rom. 5,12 sau "Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu,pentrucă,după ce ați fost robi ai păcatului,ați ascultat acum din inimă de dreptarul învățăturii pe care ați primit-o".Rom. 6,17. Acest text ne demonstrează cu evidență că păcatul, posibilitatea pierderii vieții adevărate este o structură fundamentală a existenței umane. Tot Paul ne arată cum funcționează această structură: "Știm, în adevăr, că legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut păcatului. Căci nu recunosc ce fac: căci ce nu vreau, aceea fac; iar ce urăsc, aceea practic.'' Rom.7, 14-15, adică păcatul alienează omul, înstrăinâdu-l de el însuși; îl angajează într-o direcție care se află în contradiție cu aspirațiile sale cele mai profunde. Relația între moartea fizică și cea spirituală este marcată de însuși moatrea lui Cristos, moate învinsă de Înviere, dovada victoriei definitive asupra păcatului și a efectultui acestuia, moartea spirituală. Rom. 6, 10-11. Această doctrină se înrădăcinează în doctrina fundamentală a credinței creștine: dacă Cristos a fost capabil să-nvingă moartea fizică prin Învierea Sa este pentru că el este Dumnezeu, stăpânul morții și al vieții. Desigur că, omul credincios poate fi supus anumitor constrângeri ale lumii, constrângeri ce pot da naștere păcatului manifestat în același timp ca degradare a ființei umane și refuzul lui Dumnezeu; dar plin de Spiritul lui Dumnezeu prin Isus Cristos omul poate învinge aceste constrângeri.

Această doctrină ne aduce în plin plan fermitatea învățăturii Noului Testament asupra acestui aspect: există păcate ce aduc moarte spirituală, o ruptură totală cu Dumnezeu. Tradiția creștină vorbește despre păcatele mortale ca fiind cele care realizează în totalitate definiția păcatului; păcatul este o deviație și o ruptură în drumul spre Dumnezeu spre împlinirea voinței sale iubitoare.

Păcatul trage la păcat și repetarea sa dă naștere la viciu. De aici provin înclinații perverse, care întunecă conștiința și alterează evaluarea concretă a binelui și a răului. Și în acest fel, păcatul tinde să se reproducă și să se întărească. Viciile principale care dau naștere la alte vicii sunt așa-zisele vicii capitale și se numesc: mândria, zgârcenia, desfrâul, mânia, lăcomia, invidia, lenea. Așa cum am menționat deja păcatul este un act personal. Dar, avem o responsabilitate în păcatele comise de alții atunci când cooperam:

-luând parte direct sau indirect;

-poruncind, sfătuind, aprobând răul lor;

-protejând pe acei care produc răul.

În felul acesta, păcatul face pe oameni complici unii altora și face să domnească între ei dezordinea, violența și nedreptatea. Păcatele sunt la originea structurilor și a situațiilor de păcat,care fac din societate o conviețuire dificilă și nefericită.

a) Păcatele de moarte

Acest păcat este un act uman cu adevărat responsabil,adică realizat în deplină cunoștință de cauză cu o voință fermă și liberă. Păcatul grav este în legătură cu o materie așa-zisă "gravă", anume un punct esențial al legii lui Dumnezeu. Păcatele grave presupun o legiune importantă asupra voinței lui Dumnezeu în raport cu omul, violențe ce merg de la suprimarea vieții la lezarea drepturilor aproapelui sau la abandonarea oricărei metrizări a binelui în domeniile cumpătării sau sexualității.

Posibilitatea comiterii unui păcat mortal trebuie luată în serios. Știm că prin legea morală omul își realizează scopul, vocația sa de om, răspunde chemării lui Dumnezeu, se află în căutarea bucuriei, și a fericirii personale. Viața morală este pentru om o dimensiune vitală, dezvoltarea binelui spiritual. În drumul său spre atingerea acestor aspecte omul întâlnește obstacole, ocazii de abandon și de căderi și aceasta nu pentru că obțiunea sa fundamentală și inițială n-ar fi fost corectă. Viața divină ne-a fost dată sub forma unui "avans" lăsându-ne libertatea umană intactă cu problemele sale. Iar particularitatea păcatului mortal este de a ne face sa pierdem această viață, de-a instaura în noi moartea vieții spirituale.

Viața morală este un drum spre Dumnezeu, drum ce se realizează prin intermediul actelor vieții cotidiene. Dumnezeu este terminusul acestei călătorii. Dar, călătorul se poate opri pe drum și uitând scopul să fie atras de plăcerile întâlnite care pe moment se par mai atrăgătoare decât terminusul. El pote atinge în urma unei alegeri deliberate să se întoarcă de la scop și să se oprească. Este de fapt o altă definiție a păcatului:refuzul lui Dumnezeu în vederea convertirii creaturilor (aversio a Deo, conversio ad creaturas). Devine clar faptul că în acest fel scopul lipsește și viața ia o alta turnură.Prin urmare toate păcatele de moarte deși poartă în ele moartea în forme diferite,rezultatul este același. Iar cel mai bun mijloc pedagogic pentru penitent este să cunoască și să înțeleagă deviația în raport cu scopul anterior care acum a fost uitat și aftfel să vadă mijloacele necesare pentru a relua drumul corect.

b) Păcatele veniale

Păcatul venial nu îndepărtează de scopul fundamental dar îl face marginal. El nu ne face să pierdem viața spirituală deoparece materia sa nu este gravă. Dar deși mai multe păcate veniale nu formează un păcat de moarte totuși ele sunt periculoase și trebuie să luptăm împotriva lor deoarece ele riscă să antreneze o obișnuință în a pierde din vedere scopul. Dealtfel, un păcat mortal poate fi numai venial dacă nu au fost îndeplinite condițiile psihologice necesare unui act uman pleniar (ignoranța, absența libertății etc.).

Trebuie însă menționat că aceste noțiuni sunt defectuoase întrucât Dumnezeu nu poate fi definit doar ca un terminus al progresului moral uman. Prin intermediul harului Dumnezeu este prezent în sânul călătorului pentru al ajuta să ia decizii corecte fără însă ai lega libertatea.

c) Păcatele contra virtuților cardinale

Împotriva speranței putem păcătui prin omitere și comitere; prin omitere ,dacă nu deșteptăm actul speranței când este poruncit;prin comitere putem păcătui împotriva speranței, fie vătămând elementele ce trebuie să premeargă speranței,adică actul iubirii și al doririi fericirii veșnice, fie vătămând elementul esențial al speranței, adică încrederea în obținerea fericirii de veci și-a mijloacelor ei.

Toate păcatele de moarte sunt cumva contra iubirii lui Dumnezeu, deoarece orice păcat de moarte distruge habitul iubirii, fiindcă este o întoarcere de la Dumnezeu și o întoarcere către creatură.

Împotriva credinței se poate păcătui pozitiv și negativ, sau cum se zice în Teologia morală: prin comitere și prin omitere. Prin comitere păcătuiește cel ce săvârșește ceea ce e oprit prin porunca negativă a credinței.Această comitere împotriva credinței se poate întâmpla prin exces și prin defect. Prin exces, când cineva crede prea ușor a fi descoperit de Dumnezeu ceea ce nu-i; acest păcat, numit credulitate, nu întrece greutatea păcatului lesne iertător și se deosebește de credința deșartă, de superstiție și celelalte păcate împotriva virtuții religiozității despre care va fi vorba la porunca primă a Decalogului.

d) Alte diviziuni ale păcatului.

În afara celor două diviziuni distincte de păcatul mortal și venial, moraliști au introdus și alte diviziuni mai puțin importante. Este vorba de păcatul pozitiv și prin omisiune. Omisiunea poate fi un păcat. Un păcat este numit formal când el reunește condițiile referitoare la cunoaștere și liberă alegere și este material dacă este produs involuntar.

În ce privește păcatele veniale vorbim de imperfecțiuni morale adică materia este lejeră și actul nu este uman în plenitudinea sa.

Este vorba apoi de diviziunea păcatelor în păcate interne și externe. Cele interne sunt cele de tipul amintit în Mt. 5,28 "oricine privește la o femeie, ca să o poftească, a și comis adulter cu ea în inima lui''. Cum a spus-o și Cristos dorința este deja păcat. Pe de altă parte poate exista dorința fără ca aceasta să constituie o situație imediată (ca în cazul în care dorința este completată de plăcere). Acest păcat interior este cunoscut sub numele de delectativ morosa de ordin esențial imaginiativ.

Aceste distincții pot părea subtile dar ele sunt foarte importante deoarece pe de o parte se află în raport cu voința lui Dumnezeu, iar pe de altă parte iubirea pentru Dumnezeu nu admite mediocritate sau jumătăți de măsură.

e) Cauzele păcatului.

Există cauze interne și cauze externe. Cauza esențială însă este legată de voința omului capabilă de a se perveti. Cauzele externe sunt așa numitele tentanți. Iar pentru a le percepe ar trebui să revenim la textul Genezei cel care evidențiază în mod evident păcatele capitale: orgoliul, avariția, luxuritatea sau imputatea, nerăbdarea, mânia, lenea. Gen.3,2.

5.Răscumpărarea și reconcilierea.

Marea noutate a anunțului evanghelic este că moartea spirituală cauzată de păcatul mortal nu este definitivă: ea poate obține iertarea lui Dumnezeu și să facă loc vieții.

Aceasta este în fapt marea speranță creștină care marchează cel mai bine diferența între ceea ce se înțelege prin greșeală morală și păcat. Iertarea este necesară nu numai pentru bunul mers al societății dar și pentru relațiile pe care fiecare individ le angajează cu cei apropiați sau nu. Calea către iertare este un proces psihologic, un perelinaj al inimii înainte chiar de a fi un dar al harului divin. Dumnezeu ne oferă iertarea și ne face la rândul nostru capabil de a ierta. Iertarea dă naștere unor roade și noi știm acest lucru din ceea ce Dumnezeu ne-a spus prin intermediul fiului său Isus Cristos "Tată, iartă-le lor…'' Lc. 23, 34 sunt cuvintele pronunțate de Isus înainte de moartea sa și apoi imediat după înviere primele cuvinte proclamate întâlnim îndemnul adresat discipolilor săi atunci când îi trimite în misiune: „primiți Spiritul Sfânt. Cei cărora le veți ierta păcatele, iertate le vor fi'' In. 20, 22-23. Isus începe și termină momentul pascal-Crucea și Învierea-prin cuvinte referitoare la noțiunea iertării. El își înscrie întreaga operă Răscumpărătoare în cadrul iertării. Iertarea este sensul parabolei evanghelice a fiului risipitor ( Lc. 15, 11-32) emonționantă prin atitudinea Tatălui ce își primește fiul păcătos: ''Dar trebuia să ne înveselim și să ne bucurăm,pentru că acest frate al tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit" Lc. 15,32.

Îndurarea lui Dumnezeu concretizată în opera răscumpărătoare a lui Cristos, mort și înviat, este un factor esențial al sacramentului reconcilierii. Posibilitatea iertării este menționată adesea în Evanghelie Mt.12,31;Mc.3,28. Ambele mențiuni însă exclud păcatul contra Spiritului Sfânt Mt. 12, 31; Mc. 3, 29. Această excludere este semnificativă deoarece ne arată că iubirea lui Dumnezeu deși îndurătoare nu vrea legarea libertății omului. Omul poate refuza chemarea divină din orgoliu și să atribuie lui satana ceea ce de fapt vine de la spirit. Altfel spus Dumnezeu l-a creat pe om dar nu-l poate salva fără el.

În acest contest evanghelic trebuie înțeles sensul creștin al greșelii în opoziție cu greșeala morbidă. Păcatul este ruperea legăturii cu Dumnezeu. A te recunoaște vinovat înseamnă a te situa în raport cu Dumnezeu conform a ceea ce Pavel ne amintește: „Căci întristarea după voia lui Dumnezeu lucrează o pocăință spre mântuire și pentru care nu este regret; pe când întristarea lumii lucrează moarte" 2 Cor. 7, 10.

Existența păcatului implică problema eliminării lui pentru a regăsi adevărata viață, viața morală în Dumnezeu. Este vorba despre sacramentu penitenței sau al reconcilierii. Acest sacrament este un sacrament individualizat. Persoana umană și individualitatea sa este un adevărat subiect moral care trebuie să se angajeze în drumul spre convertire nu printr-un simplu cuvânt și într-o maniera efectivă. Acest sacrament presupune, așa cum vom vedea într-un capitol viitor, menționarea păcatelor și iertarea prin intermediul preotului.

Sacramentul Penitenței implică existența virtuții penitenței adesea subestimată. Materia acestei virtuți nu este Dumnezeu, ci păcatul pe care trebuie să-l repare. Ea nu este o virtute teologală,ci o virtute morală de ordinul dreptăți care, dată fiind dispoziția între ofensă și ofensat nu poate fi absolută, ci doar relativă.

„Penitența înseamnă renunțarea de către penitent la păcatul său considerat ca o ofensă adusă lui Dumnezeu și propunerea de al repara. Ori repararea unei ofense se face nunumai prin încetarea ofensei; ea cere o oarecare conpensație. Această existență este o materie a dreptății, deoarece include un schimb. Este deci clar ca penitența este o parte a dreptății''.

IV- SACRAMENTUL POCĂINȚEI

1. Elementele Sacramentului Pocăinței

Pentru a înțelege mai bine importanța Sacramentului Pocăinței, ca și a dispozițiilor ce se cer în vederea obținerii efectelor mântuitoare pentru suflet, este necesar să cercetăm elementele sale constitutive adică actele penitentului pe de o parte, și intervenția preotului ca ministru al bisericii care acordă iertarea pe de altă parte. În termeni teologici vom vorbi despre materia și forma Sacramentului Pocăinței.

Înainte de a trata despre aceste probleme trebuie să avem în vedere că pentru a face o bună mărturisire a păcatelor, se cere din partea penitentului să aibă o conștiință dreaptă. Omul nu înaintează spre o pocăință adevarată până nu înțelege că păcatul se împotrivește normei morale scrise înlăuntrul conștiinței sale.

Semnul sacramental al acestei recunoașteri a conștiinței, este actul ce se numește tradițional, examinarea conștiinței, act care trebuie să fie întotdeauna o confruntare sinceră cu legea morală, cu normele evanghelice propuse de Biserică, cu Isus Cristos însuși, care ne este Învățător și Model de viață, precum și Tatăl Ceresc care ne îndeamnă la bine și la perfecțiune creștină.Cea mai apropiată normă a moralității este conștința morală deoarece ea lucrează în interiorul nostru, aplicând principiile morale cazurilor practice ale vieții. Cultivarea conștinței este un aspect important atât pentru individ cât și pentru societate.

Nu poate exista deci pocăință dacă nu există conștiința morală care, înseamnă "o judecată a rațiunii prin care o persoană umană recunoaște calitatea morală a unui act concret pe care intenționează să îl facă și este pe cale să-l ducă la îndeplinire sau l-a îndeplinit". Prin tot ceea ce face, omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce știe că este moral. În acest sens, conștiința este o facultate fundamentală a omului care-i permite să-și determine și să-și experimenteze într-o formă dinamică obligațiile sale față de Dumnezeu, de a înțelege chemarea lui Dumnezeu și de a-I răspunde. Acest apel se face auzit prin mijlocirea învățăturii Bisericii, prin nevoile aproapelui nostru și prin darurile pe care Dumnezeu ni le-a dăruit. Același autor, în lucrarea citată ne arată cum termenul de conștiință este văzut diferit de către tomiști față de școala Sfântului Augustin. În timp ce primii insistă cu prioritate asupra rolului pe care îl are inteligența în lucrarea conștiinței, augustinienii pun accent pe rolul voinței. Cu toate acestea, nici tomiștii nu neagă că judecata emisă de conștiință comportă o mișcare a inimii și a voinței, după cum augustinienii la rândul lor admit că, în conștiință nu intervine doar voința și inima, dar că și inteligența joacă aici un rol. Ambele școli văd în conștiință un act al omului întreg.

Conștiința în științele teologice are mai multe înțelesuri.

-ca și habit;

-ca și act.

Ca și habit conștiința este o calitate, o proprietate stabilă,permanentă a sufletului omenesc, cu ajutorul căreia omul cunoaște ușor și evident cele mai generale principii morale sau principiile supreme ale legii naturale. În acest sens conștiința se mai numește și sintereză,care nu e altceva, decât facultatea, habitul, îndemânarea de-a cunoaște cu ușurință supremele principii morale și de a deduce din aceste principii generale ale moralei naturale unele principii morale mai apropiate. Când însă adevărurile moralei, se aplică la o lucrare omenească concretă,în anumite împrejurări concrete,și îmi formez o judecată clară despre onestitatea sau neostetitatea morală a acelei lucrări, atunci judecata nu mai e teoretică-speculativă, ci e practică. Conștiința în acest înțeles practic e conștiința ca act, conștiința ca judecată practică a minții,ca un act practic al minții. Deci conștiința în înțeles mai strâns este o judecată imediat practică a minții despre moralitatea și, deci, despre liceitatea sau iliceitatea unei lucrări omenești.

Deosebim mai multe feluri de conștiință morală:

1.Din punct de vedere al lucrării:

-antecedentă

-subsecventă.

Conștiința antecedentă premerge lucrării spunândune deci ce e bine și trebuie să facem și ce e rău și trebuie să întrelăsăm. Ea este conducătoarea, farul, resortul vieții noastre morale. Glasul ei, judecata ei, trebuie să o urmăm, chiar dacă e greșită din punct de vedere obiectiv.

Conștiința subsecventă lucrează după ce am săvârșit lucrarea, lăudându-ne dacă ea a fost bună și îngăduită, ori mustrându-ne dacă lucrarea a fost rea și oprită. Glasul conștiinței bune se numește răsplata conștiinței, al celei rele se numește remușcare.

2.Din punct de vedere al obligațiunii ce ni-o impune deosebim conștiința: poruncitoare, opritoare și permitatoare, după cum poruncește,oprește ori permite ceva.

3.Din punct de vedere al consimțământului avem conștiința sigură și conștiința dubie. Sigură e conștiința aceia prin care mintea judecă cu toată tăria, fără teama de a greși, că lucrarea ce vrea s-o facă și deci licita, ori rea, deci ilicita. Iar dubie e acea conștiință, în care mintea nu știe să spună sigur, fără teama de-a greși, dacă lucrarea e bună ori rea.

4.Din punct de vedere al conformității cu adevărul deosebim coștiința dreaptă sau adevarată și conștiința falsă sau greșită. Dreaptă e dacă judecata minții e în conformitate cu adevărul obiectiv; greșita dacă judecata minții nu este în conformitate cu adevărul obiectiv, ci mintea, din anumite cauze, judecă greșit moralitatea unei lucrări. Conștiința greșită poate fi invincibilă greșită,deci inculpabilă, când greșeala nu poate fi învinsă cu o stăruință morală; și vincibilă greșită prin urmare culpabilă, când greșeala ar putea fi înlăturată, dar din lene ori nepăsare nu se înlătură.

Luând în considerare felul cum ne judecă, conștiința poate fi delicată, atunci când este foarte exigentă față de tot ceea ce am făcut sau largă (laxă) atunci când judecata faptei se face cu prea mare îngăduință și fără motive serioase. Mai putem distinge conștiința scrupuloasă, când se judecă dreptilicită o faptă fără motive suficiente, când se vede răul acolo unde de fapt acesta nu există sau este mult exagerat. În sfârșit, amintim conștiința perplexă, atunci când se vede păcat în orice s-ar face, fie că săvârsește fapta, fie că aceasta este omisă.

„Omul este creat după chipul și asemanarea lui Dumnezeu, în spirit, voința și puterea sa de a iubi. Dar omul reflectă această imagine în mod mai perfect atunci când dorința pătrunzătoare a conștiinței unește inteligența, voința și puterea de iubire, depunând efortul pentru a păstra unitatea acestor facultăți în descoperirea de fiecare zi a binelui." De aceea, educația conștiinței impune formarea întregii personalități prin care unitatea sa interioară ne aduce aminte de misterul unității lui Dumnezeu în sine însuși. Catehismul Catolic ne învață în art.1783: "conștiința trebuie să fie informată și judecata morală să fie luminată. O conștiință bine formată este dreaptă. Ea își formează judecățile urmând rațiunea conform adevărului bine voit de înțelepciunea Creatorului. Educația conștiinței este indispensabilă unor oameni supuși influențelor negative și cu înclinare spre păcat de a-și prefera judecata proprie și de a respinge învățăturile autorizate."

Pusă în fața unei alegeri morale, conștiința poate să emită fie o judecată dreaptă, fie una eronată. În asemenea situații, catehismul ne propune două reguli de urmat:

" Niciodată nu este permis să se facă rău ca să urmeze un bine" (cf. Mt. 7,12): "Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi lor" și

" Caritatea trece totdeauna prin respectul față de aproapele și conștiința lui, conform I Cor. 8,12: "Păcătuind împotriva fraților lor și lovind conștiința lor (…) păcătuiți față de Cristos ".

De aici rezultă necesitatea și importanța formării unei conștiințe adevărate și drepte care să ne îndrume în conformitate cu adevărul relevat și după normele Bisericii. În formarea unei asemenea conștiințe, confesorul joacă un rol însemnat, atunci când gasește în penitent dorința sinceră de îndreptare și virtutea smereniei.

Putem spune, cu privire la cele de mai sus că, acela care are o conștiința creștină matură nu se va mulțumi cu aplicarea în mod mecanic a acestor principii. Din contră, el va încerca să înțeleagă mereu voința lui Dumnezeu asupra sa, și în raporturile sale cu Biserica, cu familia, cu societatea și în relațiile sale cu cei din jurul său. Omul care are o conștiință creștină matură, experimentează libertatea copiilor lui Dumnezeu. Această experiență îl întărește împotriva mediocrității și egocentrismului și îi permite să aibă mai puține șanse de a fi victima mecanismelor lansate de societate.

Însușindu-și prin credință și rugăciune învățătura Domnului, creștinul își formează o conștiință morală și, abia după aceea va putea face pasul următor pe calea eliberării de păcat și spre împăcarea cu Dumnezeu și Biserica prin primirea Sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii.

2. Materia si forma Sacramentului Pocaintei

După învățătura Sfântului Toma, omul care săvârșeste păcate după primirea Botezului, în dorința de a se reconcilia cu Dumnezeu, va realiza convertirea sa prin anumite acte care vor forma materia Sacramentului Pocăinței. Aceste acte sunt ca un substrat, principiul material (sicut materia) a realității sacramentale. " În acest sacrament, faptele penitentului țin loc de materie iar cele ale preotului acționând ca ministru al lui Cristos, au rol de principiu formal, desăvârșind sacramentul (ut fommae et completivum sacramenti)".

Se distinge materia apropiată constituită din părerea de rău, mărturisirea păcatelor și canonul și materia îndepartată, reprezentată de păcatele acuzate. În ce privește forma Sacramentului, aceasta constă, din intervenția preotului prin dezlegarea păcatelor.

Având în vedere că existau unele deosebiri cu privire la materia apropiată între diferitele școli teologice ale epocii, Conciliul Tridentin stabilește următoarea doctrină: Sfântul Conciliu învață că forma Sacramentului Pocăinței constă în cuvintele ministrului: "eu te dezleg, și… cuvinte la care Sfânta Biserică a adăugat câteva rugăciuni care nu aparțin în nici un chip de esența acestei forme și care nici nu sunt necesare pentru ca Sacramentul să fie administrat."

Cât privește materia îndepărtată se pot deosebi două aspecte: necesară, ce cuprinde toate păcatele mortale săvârșite după Botez, și care nu au fost mărturisite și iertate și materia suficientă, ce cuprinde "păcatele săvârșite după Botez, mortale, și iertate direct, fie păcatele veniale".

Așadar sacramentul pocăinței are drept elemente esențiale:

-căința sau mâhnirea;

– mărturisirea păcatelor;

-dezlegarea dată de preot;

-operele de reparare.

Despre fiecare parte a Sacramentului Pocăinței ce formează materia și forma sa, vom trata în cele ce urmează.

3. Căința și mărturisirea păcatelor

Între actele penitentului căința este elementul cheie. În sacramentul pocăinței acțiunea decisivă aparține lui Cristos prin puterea Spiritului Sfânt. După examinarea conștiinței, primul act al penitentului în primirea Sacramentului Pocăinței este părerea de rău care, conform Conciliului Tridentin, constă în o durere a sufletului și o detestare a păcatului săvârșit, cu hotărârea de a nu mai păcătui în viitor ( Ps.50, 3; In 5, 14; Lc.15, 17-24), și aceasta "din iubire față de Dumnezeu, iubire ce renaște odată cu părerea de rău." Astfel înțeleasă, căința (contritio) este așadar principiul și sufletul convertirii, al acelei schimbări numită în Evanghelie metanoia, care îl readuce pe om la Dumnezeu, asemeni fiului risipitor ce se întoarce la tatăl său. Metanoia își are în Sacramentul Pocăinței semnul vizibil ce desăvârșeste regretul pentru păcat (attritio) "(Ioan Paul al II-lea Reconcilio et Poenitentiae").

O căință autentică,trebuie să fie:

-sinceră,adică fără ambiguitate și fără compromisuri,cu curajul de a privi în față de propria situație.

-riguroasă;

-hotărâtă, adică gata de-a împlini alegeri precise, concrete,proporționale situaților care trebuie schimbate sau reparate.

Căința este o schimbare intimă și radicală, este o intrare în sine însuși pentru a se pune în criză și pentru a urca din nou spre un mod de trăire mai curat și mai demn. O adevărată căință duce în mod necesar la dorința și la angajarea de reparare.În mod natural trebuie să fie o reparare adecvată. Repararea trebuie să reconstruiască ceea ce a fost distrus, făcând tot ceea ce este posibil.

O convertire este "întoarcerea cu spatele la păcat pentru a reconstitui adevărul și iubirea". A se converti presupune trecerea de la eroare la adevăr, de la nesinceritate la claritatea în cuvinte și în comportamente. Este trecerea de la unsistem de viață dominant, de egoism, de invidie, de răzbunare, de calomnie, de echivoc, la un sistem susținut de iubire, de generozitate, de iertare, de dăruirea se sine ganeroasă și dezinteresată.

Adevărata căință nu-și face iluzii. Nu se sforțează de a nega trecutul sau de-al schimba cu puterea imaginației căutând de-a atenua gravitatea păcatului. Adevărata căință acceptă repararea în toate formele sale,dar face să tacă profunda insatisfacție pe care păcătosul o simte făță de sine însuși pentru că știe că Domnul a venit tocmai pentru a salva pe păcătoși. Păcătosul căit și iertat nu visează o eliberare imediată, pentru că știe că ea cere o luptă constată, cu ajutorul harului împotriva înclinaților spre rău.

Elementele esențiale ale adevăratei căințe sunt deci:

-umilința de-a recunoaște propiul păcat și deci propria mizerie și slăbiciune;

-speranța celui care știe că Dumnezeu nu se obosește în a ierta și nu abandonează pe cel care I se încredințează.

Părerea de rău este întotdeauna un act de voința. Durerea stârnită de căință are la bază iubirea recunoscătoare pentru îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, o adevărată părere de rău și detestare a păcatului, cuprinde dorința de a se supune voinței lui Dumnezeu așa cum se manifestă ea în Cristos și în Biserică. Ea include supunerea la pocăință prin mărturisire și îndeplinirea canonului.

Când părerea de rău izvoraște din dragostea față de Dumnezeu iubit mai presus de toate, căința este numită "desăvârșită" sau căință "din iubire". O astfel de căință dobândește iertarea păcatelor lesne iertătoare; dacă ea cuprinde și hotărârea fermă de a recurge îndată ce este posibil la dovada sacramentală, dobândește și iertarea păcatelor de moarte. Părerea de rău este perfectă, deci prin ea însăși eficace, căci ea se realizează sub influența harului. În această căință, păcatele sunt iertate prin milostivirea care-l unește pe om cu Dumnezeu. Dumnezeu vrea întoarcerea păcatosului și să fie viu (Is. 58, 1-7; Ier. 7, 1-16; Ezech. 18, 30-31). "Numai într-o inimă căită, într-o inimă nouă poate intra harul divin și această căință a inimii este momentul central al pocăinței, condiție a îndreptării."

Părerea de rău imperfectă se naște „din considerarea urâțeniei păcatului sau din teama de osânda veșnică și de celelalte pedepse ce îl amenință pe cel păcătos. Această părere de rău se numește căință de frică. Această zguduire a conștiinței poate să determine o evoluție interioară ce va desăvârși, sub acțiunea harului, prin dezlegarea sacramentală. Cu toate acestea, căința nedesăvârșită, nu obține prin ea însăși iertarea păcatelor grave, dar dispune la primirea ei în Sacramentul Pocăinței.".

Rezumând cele arătate până acum, putem afirma odată cu Biserica că actul căinței nu se poate realiza în Sacramentul Pocăinței fără a avea clară noțiunea și simțul păcatului considerat ca cel mai mare rău și ofensa pe care omul o poate aduce iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui. Acest act se realizează / se naște în urma unei serioase examinări a conștiinței care va aduce în sufletul penitentului acea durere adâncă și hotărâre de îndreptare, nu atât pentru frica pedepsei, ci în primul rând pentru că l-a supărat pe Dumnezeu cel preabun și preamilostiv.

Odată ce credinciosul are căință pentru păcatele sale urmează mărturisirea acestora în fața preotului. Mărturisirea păcatelor din Sacramentul Pocăințelor este cerută în primul rând de necesitatea ca păcătosul să fie cunoscut de acela care, în cadrul sacramentului, exercită rolul judecătorului care trebuie să cântărească atât gravitatea păcatelor cât și părerea de rău a penitentului asemeni medicului care trebuie să cunoască starea bolnavului pentru a-l putea îngriji și vindeca. "Dar spovada individuală are și o valoare de semn: semn al întâlnirii păcătosului cu biserica mijlocitoare în persoana preotului; semn prin care omul, în fața lui Dumnezeu și a Bisericii arată că este păcătos, semn prin care el se limpezește sub privirea lui Dumnezeu".

Mărturisirea nu poate fi redusă la o banală încercare de eliberare psihologică, oricât ar corespunde aceasta unei necesități legitime și firești de a-și deschide sufletul, necesitate sădită în inima omului: ea este un act liturgic, solemn, umil și sobru în măreția semnificației lui. Este gestul fiului risipitor care se întoarce la Tatăl și este primit de el cu sărutarea păcii; gest de fidelitate și curaj; gest de încredințare dincolo de păcat în îndurarea care iartă.

Mărturisindu-și păcatele în fața preotului, penitentul le dezaprobă în același timp și se rupe de ele. Mărturisirea păcatelor favorizează umilința și atrage harul lui Dumnezeu "prin spovadă omul privește în față păcatele de care s-a făcut vinovat; își asumă responsabilitatea pentru ele și prin aceasta se deschide din nou lui Dumnezeu și comuniunii Bisericii pentru a face posibil un nou viitor".

Mărturisirea este deci o întâlnire a păcatosului căit cu iubirea răscumpărătoare a Tatălui prin Cristos în Spiritul Sfânt. Aceasta se realizează și își găsește împlinirea prin mijlocirea Bisericii în Sacramentul Pocăinței. Mărturisirea trebuie să fie sinceră, să conțină o detestare a păcatului cu voința reală de lepadare de el și o hotarâre de a nu-l mai face. Mărturisirea trebuie apoi să fie un act de credință exprimată în fața ministrului bisericii. Păcatele grave trebuie mărturisite integral indicând limitele esențiale care îl determină din punct de vedere moral (spațiu, număr, circumstanță etc.).

În principiu deci, este obligatorie mărturisirea tuturor păcatelor mortale făcute după botez și care nu au fost încă iertare. Trebuie menționat numărul acestora, specia și circumstanțele care schimbă specia așa cum se rețin după un examen de conștiință atent.

Există totuși motive care scuză de la integritatea materială a mărturisirii tuturor păcatelor mortale după numărul și specia lor. Este vorba despre imposibilitatea fizică și morală. Așa se poate întâmpla în cazul muribunzilor care nu se pot exprima integral și a persoanelor inconștiente din cauza bolilor, persoane care pot obține dezlegarea cel puțin sub condiția dacă se presupune că bolnavul are părere de rău pentru păcatele sale.

Un alt caz aparte este cel în care un străin ce nu găsește un preot care să-i cunoască limba, poate primi dezlegarea chiar dacă nu-și poate exprima decât prin semne dorința de a se mărturisi. Imposibilitatea morală scuză de asemenea de la obligația integrității materiale în vederea păstrării secretului sacramental, cum ar fi cazul mărturisirii bolnavilor în saloane de spital unde bolnavii stau în paturi foarte apropiate.

În toate timpurile biserica a învățat și a încurajat pe preoți, călugări și credincioși să se mărturisească frecvent. Prin mărturisirea frecventă făcută totdeauna cu multă umilință și dorința de a-i plăcea cât mai mult lui Dumnezeu, creștinul crește în iubire, devine mai conștient asupra păcatului și încearcă cu mai mult curaj să-l îndepărteze definitiv din viața sa. Creștinii care se mărturisesc des au întotdeauna ce acuza. Aceia ce se mărturisesc rar sau odată într-un an nu au niciodată nimic de spus.

Iată câteva recomandări pentru a se evita rutina și pentru ca examinarea conștiinței să fie un mijloc eficace în înaintarea spirituală:

Înainte de a începe examinarea conștiinței se va face o rugăciune către Spiritul Sfânt însoțită de contemplarea îndelungată a iubirii lui Dumnezeu care-l așteaptă pe păcătos. Maria Magdalena este iertată nu pentru că a făcut o mărturisire perfectă, ci pentru că a "iubit mult" (Lc. 7, 47).

Examinarea conștiinței să se facă cu ajutorul unui ghid special pentru acest scop sau pe baza unui text biblic raportat la viața personală. Pentru mulți penitenți scrierea păcatelor este recomandabilă pentru a realiza integritatea mărturisirii.

În ce privește conștiința numai dacă ea este dreaptă, adică luminată de principiile sănătoase ale moralei naturale și pozitive poate să constituie un criteriu obiectiv și sigur de verificare a acțiunilor.În conștiințele multora a devenit obscur sensul de Dumnezeu și al prezenței păcatului,așa cum de altfel am detaliat în capitolul despre dimensiunea păcatului.Dumnezeu este, o realitate confuză, abstractă, impersonală. Este o figură de evocat numai în anumite momente dificile,când este nevoie de o intervenție importantă,de un''har''care depășeste posibilitatile muritorilor de rând.

Conștiința dreaptă are,ca structură susținătoare, cele zece porunci și, pentru noi, Cuvântul lui Dumnezeu, și anti-conștiința, sau mai bine inconștiința, are poruncile sale. Iată câteva dintre care reglementează viața multor creștini falși:

-Cu toți fac așa!Este morala marii mulțimi păgâne care atacă toate aspectele vieții, dar adevărul binelui și al răului nu este dat de "majoritatea". Fiecare persoană este responsabilă de sine însăși, atât în bine cât și în rău.

-Ce rău este? Când inconștiința ajunge în culmea sa, se exprimă cu acest slogan,care șterge totul, ca un detergent puternic.

-Cine mă face să fac? Sigur, dacă Dumnezeu nu există, nu au sens cele Zece Porunci, care sunt în schimb baza moralei omului.

-Cine mă vede? Cine poate ști? Omul poate camufla totul și să se ascunde în toate, dar cu Dumnezeu nu este posibil: este ca și cum ne-am ascunde în spatele propiului deget.

-Mie îmi place așa! Când se raționează în acest mod, totul este terminat și conștiința nu mai are nimic de spus.

-Este omenesc a acționa așa? Dar noi știm că este uman ceea ce este după Dumnezeu, nu ceea ce este contrar lui Dumnezeu. Cine îl aruncă pe Dumnezeu aruncă omul!

Conștiința nu este un izvor autonom și exclusiv pentru a decide ceea ce este bun și ceea ce este rău. Norma conștiinței trebuie să fie Dumnezeu și primul rod al conștiinței drepte este o clară distincție între noțiunea binelui și cea a răului.

Se cere încredere nețărmurită în Dumnezeu, Cel pe care îl interesează nu atât de mult păcatele noastre, cât iubirea ce ne stăpânește inimile. Tot ceea ce am dorit să ni se ierte, chiar dacă am uitat ceva, greșeala în mărturisire, este iertat. Dumnezeu nu iartă numai ceea ce s-a mărturisit în mod voluntar, ci tot ceea ce am avut în intenție să mărturisim și poate dintr-un motiv sau altul am uitat.

Hotărârea ce se ia la mărturisire să aibă un obiectiv precis asupra căruia se va reveni în următoarea mărturisire și numai după aceea se vor aminti celelalte greșeli.

Penitentul să nu uite să se roage pentru preotul mărturisitor care, în clipa în care iartă, participă la paternitatea lui Dumnezeu și este un instrument în serviciul Spiritului Sfânt pentru el.

Indiferent în ce măsură se iau în considerare cele mai de sus, aspectul cel mai important este credința cu care ne apropiem de milostivirea Tatălui și dorința sinceră de a ne îndrepta. Atunci mărturisirea frecventă nu va mai fi o rutină, ci un mijloc fără îndoială totdeauna dificil dar eficace, de a ne face să creștem în sfințenie, în pace și bucurie.

4. Canonul și dezlegarea

Canonul impus de preot în practica actuală a Bisericii constă dintr-o operă de devoțiune, un act de caritate. În cazul unui păcat grav preotul va impune o adevărată pocăință, adaptată posibilităților penitentului. Canonul impus înseamnă rugăciune, act de credință în Cristos și Biserică. Prin canonul stabilit, penitentul, ridicat acum din păcat, trebuie să-și redobândească deplina sănătate spirituală. Într-un anumit sens, practica actuală a canonului a luat o formă mai indulgentă. În loc de a impune un canon special sub forma unei "pedepse temporare" sau a "unui timp de pocăință mai mult sau mai puțin lung", Biserica, prin preot, prescrie o rugăciune, o devoțiune, o faptă de caritate. Această iertare a pedepselor temporare va fi primită după gradul și intensitatea credinței și a dragostei, după sinceritatea în detestarea păcatului. Urmările păcatului sunt obstacole în calea dăruirii față de Dumnezeu și față de aproape. Pentru a distruge aceste urmări, Biserica impune acte de pocăință, în locul unui timp de pocăință. Evoluția practicii penitențiale în Biserică, a făcut, așa cum am mai arătat, ca principala pocăință să fie "mărturisirea" păcatelor.

"Pocăința impusă de confesor trebuie să țină seama de situația personală a penitentului și să caute binele lui spiritual. Trebuie să corespundă pe cât posibil gravității și naturii păcatelor săvârșite. Ea poate consta din rugăciuni, fapte de milostivenie, slujirea aproapelui, în renunțări de bunăvoie, jertfe și mai ales acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat. Astfel de pocăințe ne ajută să devenim asemeni chipului lui Cristos, singurul care a ispășit, odată pentru totdeauna, păcatele noastre. Ele ne îngăduie să devenim împreună moștenitori cu Cristos cel Înviat, "fiindcă luăm parte la suferințele Lui (Rom. 8 8,17)".

Ispășirea pe care o aducem pentru păcatele noastre prin canon, își are valoare numai prin Isus Cristos. Dacă prin noi înșine nu suntem în stare de nimic, "putem totul prin cel care ne întărește (Fil. 4,13)". Eficui consta deci, în aceea ca este "sacramental", adică atunci când ispășim suntem uniți cu Patima lui Cristos.

Iertarea păcatelor aduce împăcarea cu Dumnezeu dar și cu Biserica. Evoluția practicii Sacramentului Pocăinței arată că intervenția Bisericii a luat forme diferite. La început ministeriul sacramentului era rezervat episcopilor, succesori ai apostolilor. Încetul cu încetul, și de-a lungul timpului au fost prevăzute tot mai multe cazuri în care preotul putea de asemenea impune pocăința și împăca pe penitent cu Dumnezeu, aceasta însă în dependență de episcop.

Preotul trebuie să fie considerat de credincioșii care i se adresează ca "duhovnic, confesor", ca ministru al Bisericii și al lui Cristos, care în numele lor trebuie să le primească actul de căință și mărturisirea păcatelor și să-i conducă la mântuire. Preotul exercită funcția de ministru al sacramantelor în calitate de reprezentant al lui Cristos, întemeiată și garantată prin hirotonirea sa și prin puterea jurisdicțională. Pentru validitatea acestei funcții sacramentale este suficient ca cel care este confesor să fie preot cu jurisdicție asupra penitentului și să respecte prescripțiile liturgice cu intenția de a face ceea ce dorește Biserica.

Preotul acționează și dezleagă în persoana lui Cristos, ca și reprezentantul și intermediarul Său. Cristos este cel care iartă, care vine și acționează prin medierea Bisericii. Sacramentul este un gest personal al lui Cristos Mântuitorul care se încununează într-un gest eclezial. Acest gest actualizează acum și aici un moment din istoria Crucii care realizează mântuirea tuturor.

Mărturisirea păcatelor făcută în fața preotului Bisericii, are la baza voința lui Cristos, așa cum rezultă din Noul Testament și a cărui intervenție este necesară în fiecare sacrament. Intervenția ministrului Bisericii este deci, necesară căci nici un alt sacrament administrat de preot nu face atâta loc acțiunii personale ca Sacramentul Pocăinței. Fără îndoială că eficacitatea acestui sacrament, ca de altfel și a celorlalte, nu este condiționată de meritele preotului sau de starea conștiintei sale. Cu toate acestea, spre deosebire de alte sacramente, aici avem un act propriu voinței care aduce păcătosului recuperarea sau sporirea harului. Ca și în celelalte sacramente, depind de el și de intenția lui ca să fie sacrament, iar expresia voinței sale de a ierta, este aceea care cauzează iertarea păcatelor. El dorește să ierte și îi arată și penitentului că Dumnezeu, din partea sa i-a iertat păcatele. Puterea astfel exercitată, este de natură divină și de aceea face ca preotul să fie în momentele respective pătruns de un profund sentiment de umilința. În acest sacrament preotul trebuie să-și ia propria responsabilitate, rolul său fiind de a judeca și de a se pronunța asupra cazului care i se supune și face aceasta în locul lui Dumnezeu.

Dezlegarea sacramentală nu este numai o invocare făcută lui Dumnezeu pentru a ierta păcatele penitentului cu ocazia întoarcerii sale în comunitatea creștină: cuvintele preotului sunt instrumentul prin care se obțin iertarea lui Dumnezeu, adică eliberarea de păcat și o nouă stare de har sfințitor; împăcarea cu Biserica, realizează împăcarea cu Dumnezeu.

Rolul de judecator al confesorului trebuie interpretat doar în sensul în care îndeplinește judecata lui Cristos. Întrucât ține locul lui Dumnezeu, sentința preotului nu are valoare decât în măsura în care este conformă voinței lui Dumnezeu. De aceea preotul trebuie să-l trateze pe penitent așa cum l-ar trata însuși Dumnezeu.

Pentru a-l ajuta pe confesor în sensul celei mai bune orientări, B. Haring, propune principiile călăuzitoare:

Există o prezumție (părere) în favoarea penitentului, adică în general, confesorul, poate, cu conștiința împăcată presupune că penitenții care vin la mărturisire sunt persoane oneste și sincere. Ei trebuie deci primiți cu un profund respect și cu convingerea că merită să li se acorde dezlegarea.

Dacă există motive de îndoială asupra intențiilor reale ale penitentului, trebuie să i se dea o șansă pentru a dovedi. Penitentul trebuie să simtă că preotul este reprezentantul lui Dumnezeu, că în spovadă el se întâlnește cu Cristos, fapt care impune un angajament foarte serios din partea sa. Este vorba în aceste cazuri de persoane pe care teologia morală îi denumește "ocazionari" – aceia care trăiesc în ocazie de păcat, "recidivi" sunt aceia care au răul obicei de a păcătui și care recad mereu în același păcat și în sfârșit, " ocazionari recidivi" care în mod deliberat trăiesc în ocazie apropiată de păcat fără a face nici un efort pentru a-l evita. Această stare a lucrurilor arată că ei nu au voința de a se corecta și deci că nu sunt pregătiți pentru a primi dezlegarea. Cu toată această situație, preotul trebuie să le arate dorința sinceră de a-i ajuta să iasă definitiv din păcat.

Să-l avertizeze pe penitent că dezlegarea este condiționată, dăcă așa este cazul. Atât în mărturisire, cât și în predici, confesorul trebuie să-i ajute pe creștini să înțeleagă ce înseamnă dezlegarea, adică cum prin aceasta omul primește în el pacea lui Cristos, aceasta este doar cu condiția că este de bună voință, făcând tot ce îi stă în putere și rugându-se să poată face chiar ceea ce i se pare că depășeste puterile lui pentru ca cuvântul care a fost pronunțat asupra lui să-i aducă bucuria lui Cristos. Bucuria este nota care trebuie să domine în primirea absoluțiunii: bucuria prin pace. El trebuie să se angajeze că în viitor își va regla problemele care stau la baza îndoielii preotului.

Să se asigure că penitentul înțelege bine ce înseamnă dezlegarea condițională. Dacă confesorul cugetă că o persoană este bine intenționată, că are bunăvoința, fără a fi sigur de aceasta, îl poate dezlega condițional. În acest caz, trebuie să-i dea câteva explicații. Îi poate spune, de exemplu, că se pregătește să-i dea dezlegarea în măsura în care îi este posibil să o facă ca și în măsura în care el este dispus să o primească. Se poate întâmpla că o persoană dovedește repulsie în îndeplinirea condițiilor cerute pentru a fi dezlegat. Ar fi însă nedrept să i se refuze aceasta fără a se asigura în prealabil că nu există nici un mijloc pentru aranjarea lucrurilor. Dar dacă eforturile confesorului se dovedesc a fi inutile, el va trebui să-l avertizeze pe penitent că dacă, în viitor, el decide să îndeplinească aceste condiții asupra cărora a și fost instruit, prezentându-se din nou în confesional, el nu va mai trebui să mai mărturisească păcatele ce au fost mărturisite data trecută. Este suficient să se prezinte la același preot și să-i spună : "Părinte, doresc să spun în această marturisire ceea ce am mărturisit data trecută acceptând acum să fac ceea ce este necesar spre a primi dezlegarea."

Să nu se refuze niciodată dezlegarea, ci să fie doar amânată. Chiar dacă este vorba doar de o chestiune de terminologie, din punct de vedere psihologic, va fi mult mai înțelept pentru confesor să nu spună că "refuză" dezlegarea. Este foarte important pentru penitent să audă că dezlegarea este "amânată" deoarece acest ultim termen este bogat în speranță. Un refuz categoric al dezlegării ar putea fi atât de tulburator pentru o persoană încât s-ar putea ca aceasta să nu se mai prezinte niciodată pentru primirea sacramentelor. Dacă confesorul este obligat să amâne dezlegarea, el trebuie să îi spună penitentului, adăugând că el va fi foarte fericit dacă va reveni cât mai curând la mărturisire, având dispozițiile necesare pentru a-l putea dezlega.

Confesorul trebuie să-l ajute pe penitent să înțeleagă însemnătatea dezlegării, cum aceasta îl eliberează de păcate și îl introduce în pacea lui Dumnezeu. De aceea, preotul trebuie să pronunțe cuvintele dezlegării foarte clar și în cazul în care descoperă în penitent un progres prea mic, deși depune eforturi reale și multă bunăvoință pentru îndreptare, ar trebui să se îndrepte pe sine, nu atât dacă poate sau nu dezlegă, cât mai ales cum l-ar putea ajuta pentru a reuși să se elibereze de relele sale obiceiuri.

Dacă prin mărturisire și dezlegare "trecutul nostru" îi aparține lui Isus Cristos, prin hotărârea de îndreptare acum inclusă în căință și canon "viitorul nostru este și el oferit lui Cristos, conform învățăturii Conciliului Tridentin care arată că "ispășind, noi devenim asemenea lui Isus Cristos, care a ispășit pentru păcatele noastre, scrie în continuare autorul citat mai sus.

CAPITOLUL V – ASPECTE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

1. Sacramentul Pocăinței în Dreptul canonic pentru Bisericile Orientale și în Catehismul Bisericii Catolice

Dreptul canonic al Bisericilor Orientale, promulgat de Papa Ioan al II-lea la 18 octombrie 1990 se referă la Sacramentul Penitenței în 18 canoane (718-736). Aceste canoane vorbesc despre condițiile de desfașurare a Sacramentului Pocăinței, despre persoana celui care administrează acest sacrament, despre situații speciale ale administrării acestuia, despre validitatea și liceitatea sacramentului, gravitatea păcatelor, secretul sacramental, dezlegările etc. Nu ne vom mai opri acum asupra acestor aspecte întrucât ele au fost tratate pe larg în capitolul precedent referitor la uzul sacramentului pocăinței.

Conciliul Bisericii Catolice vorbește despre Sacramentul Pocăinței în cadrul sacramentelor de vindecare acordându-i 69 de articole. Isus ne invită la pocăință, chemare care este o parte esențiala a vestirii Împărăției. În practica Bisericii Sacramentul pocăinței este o exprimare a raspunsului fiecărui creștin la această chemare. Reîntoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu pierdută prin păcat este o acțiune născută din harul lui Dumnezeu cel plin de îndurare. Drumul de întoarcere implică și o părere de rău făță de păcatele comise precum și hotărârea de a nu mai păcătui.

Cel care cere ministrului Bisericii acest sacrament este o persoană botezată membră a grupului lui Cristos. Acest sacrament îi este conferit în interiorul comunitații ecleziale deoarece, pocăința nu are numai o dimensiune purificatoare întoarsă spre trecut. Ea este în primul rând o celebrare a fidelității lui Dumnezeu și a revenirii păcătosului în sânul Bisericii pentru a putea exprima cu bucurie și încredere această iubire a lui Dumnezeu. Păcătosul recunoaște iubirea infinită a Tatălui care l-a dat pe Fiul Său pentru noi: "Cristos m-a iubit și s-a dat pentru mine" (Gal. 2, 20).

Persoana care a primit Sacramentul Pocăinței poate afirma cu tărie acțiunea Spiritului Sfânt care-i permite în fiecare zi să vestească în lume bunătățile Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina sa cea minunată ( 1 Pt. 2 ,9 ).

Sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii apare astfel ca un loc privilegiat de manifestare a credinței, cel care l-a primit putând anunța lumii mesajul celui "a cărui jug este bun și povara ușoară" ( Mt. 11, 30 ).

2. Sacramentul Pocăinței din perspectivă morală

Marea noutate adusă de Evanghelie este că moartea spirituală cauzată de păcatul grav nu este definitivă, căci prin iertarea păcatului de către Dumnezeu putem ajunge la viață. În aceasta constă speranța creștină ce marchează cel mai bine ceea ce înțelegem prin greșeala morală și păcat.

Iertarea păcatelor, îndurarea lui Dumnezeu, precum și jertfa lui Cristos mort și Înviat sunt factori esențiali ai creșterii omului în credință. Posibilitatea de a primi iertarea este afirmată adesea în textele Evangheliei. "Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor" (Mt. 12, 13) dar mântuirea adusă de Isus Cristos se poate lovi de un refuz total. Căci Dumnezeu l-a creat pe om liber ( și prin această libertate omul se aseamănă cel mai bine imaginii lui Dumnezeu ) dar nu-l poate mântui fără el, fără un răspuns iubitor și liber la chemarea sa și dacă a păcătuit fără părere de rău, fără întoarcere plină de dragoste către Dumnezeu nu poate fi iertat" .

Din această perspectivă evanghelică, cea a revelației îndurării divine sacramentul pocăinței este înțeles și ca sacrament al reconcilierii. Problema existenței păcatului aduce cu sine într-un mod imediat cea a eliminării lui pentru a regăsi adevărata viață, viața morală în Dumnezeu. Pentru creștini această îndepartare a păcatului se face prin mijlocirea Bisericii, căci păcatul este nu numai o jignire adusă lui Dumnezeu ci și o ruptură cu Biserica. Tocmai de aceea pentru a integra acest punct de vedere trebuie amintit aspectul comunitar al păcatului. Astfel, păcatul contra lui Dumnezeu este în același timp și refuz al dragostei pentru ceilalți, refuz al comunității, pentru că Dumnezeu este și un Dumnezeu comunitar, sursă a vieții comunitare. Iată de ce orice păcat al unui creștin este în același timp păcat contra Bisericii pentru că ea este în mod normal locul prin care ni se oferă mântuirea.

Iertarea păcatelor implică pocăință, adică părerea de rău pentru greșeala comisă. Prin sacramentul Pocăinței preotul în numele puterii Bisericii, iartă păcatele pentru care există părere de rău și fermă propunere de îndreptare. Îndreptarea păcatului este deci, o întoarcere spre Dumnezeu, o dorință a inimii, o conștientizare a dezordinii instaurate de păcat. Aceasta cere un regret sincer al faptei comise, regret ce trebuie să fie însoțit de o decizie fermă de a lupta împotriva viciilor și de a face totul (pe măsura forțelor și a harului) de a nu mai cădea. Această întoarcere spre Dumnezeu presupune desigur un act de credință, încredere în dragostea și îndurarea divină, încrederea într-o dragoste pe care dorim să o regăsim. Este vorba de o rugăminte adresată lui Dumnezeu pentru a-i cere iertarea, pentru că El a fost jignit, deci el trebuie să acorde iertarea.

CAPITOLUL VI SACRAMENTUL POCĂINȚEI – UN DAR AL MILOSTIVIRII DIVINE

1. Virtuțiile morale și virtutea penitenței

Virtutea,în general,este un habit,o calitate inerentă sufletului omenesc, prin carel perfecționează în săvârșirea binelui.

Trei lucrări sunt ce se consideră la ficare virtute:

a)cauza eficientă;

b)subiectul;

c)obiectul ei.

Cauza eficientă a virtuții este principiul care produce virtutea .Conform principiului de la care emană,deosebim virtuți naturale și supranaturale. Subiectul proxim al virtuții este acea facultate a sufletului, în care rezidă virtutea și care produce actul virtuții.

Obiectul material al virtuții este materia la care se referă actul virtuții;obiectul material al credinței sunt adevărurile descoperite de Dumnezeu; iar obiectul formal al credinței este fidemnitatea lui Dumnezeu.

Atunci când vorbim despre Sacramentul Pocăinței, adesea neglijăm aspectul moral al problemei, cel care ține de ordinea virtuților și anume de virtutea penitenței. Tocmai de aceea chiar dacă în capitolul III am amintit despre ea, dorim să ne ocupam în mod special de virtutea penitenței. În literatura de specialitate, Sf. Toma este cel care s-a ocupat de virtutea penitenței de aceea în cele ce urmează vom încerca să rezumăm doctrina acestuia despre această virtute.

Așa cum fiecărui fapt al unei ființe vii îi corespunde o anumită facultate considerată ca un centru de activitate într-un sens anume (de exemplu inteligența pentru ceea ce ține de faptele cunoștinței raționale) în același mod fiecărei fapte bune trebuie să-i corespundă un habitus, o virtute specială.

Dacă anumiți autori (dintre care-l amintim pe Duns Scott) au refuzat existența unei virtuți a penitenței invocând varietatea motivelor părerii de rău, Sf. Toma a arătat că virtutea constituie o faptă de tip particular, care are drept scop repararea dezordinii create și îndepărtarea păcatului. Sigur că virtutea penitenței poate fi inspirată de diverse alte virtuți (a speranței, dragostei, dreptății etc.) dar în sine ea este inspirată de o virtute specială pe care o putem defini astfel: "un habitus supranatural prin care omul îndepărtează păcatul comis, considerat ca o jignire adusă lui Dumnezeu, cu hotărârea de a se îndrepta".

Materia acestei virtuți nu este Dumnezeu, ci păcatul care trebuie îndepărtat. Ea nu este deci o virtute teologală (avându-L pe Dumnezeu ca obiect), ci este doar o virtute morală de ordinul dreptății.

"Penitența este actul prin care penitentul îndepărtează de la sine păcatul, propunându-si să repare jignirea adusă lui Dumnezeu. Or, reperarea repararea unei jigniri nu se face numai prin simpla încetare a acesteia; ea cere, printre altele, o oarecare compensare. Această exigență ține de dreptate pentru că ea presupune un schimb. Este deci clar că penitența este o parte a dreptății". Totuși, datorita disproporției între Cel jignit și cel care jignește, această dreptate nu poate fi absolută ci, doar relativă.

2. Roadele Sacramentului Pocăinței

Din cele arătate în capitolele precedente, se poate vedea cum Sacramentul Pocăinței se revarsă asupra sufletului omului păcătos ca un balsam mântuitor, ajutându-l să crească în virtuțile smereniei și ale pocăinței, să obțină iertarea păcatelor și împăcându-l cu Dumnezeu, să-și recapete forțele pierdute.

Încrederea în iubirea milostivă a lui Dumnezeu pare a-i face pe mulți să creadă că aceia care o au și se comportă ca atare sunt inapți în a-și purta singuri de grijă. Cu toate că opusul încearcă să se îndepărteze de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu fidel iubirii sale și nu se îndepărtează de om,nu-și înoarce fața, ci își manifestă iubirea,așteptând ca omul să se întoarcă.

Prin dezlegare, harul sfințitor se reinstalează în sufletul păcătosului și va putea fi păstrat și sporit prin acte de virtute și sacramentale, căci dacă Sacramentul Pocăinței este opera lui Dumnezeu, virtuțile sunt opera Bisericii și a noastră. Tot urmare a dezlegării de păcate, creștinul va recâștiga meritele pierdute, deoarece, așa cum spune Sf. Toma, "ele rămân în gândirea divină care le agreează, chiar după ce au încetat să existe în fapt(…). Dacă acestea nu mai au eficacitatea de a-l conduce la viața veșnică pe cel care le-a avut, aceasta se datorează păcatului care a survenit și care-l face pe om nevrednic de viața veșnică".

Atât Vechiul cât și în Noul Testament, abundă în relatări în care Dumnezeu își arată mila față de oameni. De fapt iertarea este opera în care El se complace atât de mult: "eu nu doresc moartea păcătosului, zice Domnul, ci să se întoarcă și să fie viu". Și mai departe, " Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți voi, casa lui Israel?"(Ezech. 33, 11). Dumnezeu cel milostiv, prin gura aceluiași profet, spune în alt loc (Ezech. 18, 21-23): "Dar dacă cel rău se întoarce la păcatele pe care le-a săvârșit, și păzește toate legile Mele și face ce este drept și plăcut, va trăi negreșit, nu va muri. Toate fărădelegile care le-a făcut, I se vor uita! El va trăi din pricina neprihănirii în care a trăit."

Prin Isaia Domnul ne încurajează: "Eu sunt acela care îți sterg fărădelegile și nu-mi voi mai aduce aminte de "păcatele tale" (Is 43, 25). Iar autorul Înțelepciunii declară: "Doamne, Tu ai milă de toți oamenii deoarece Tu toate le poți. Tu închizi ochii în fața păcatelor pentru ca ei să se pocăiască"(Int. 11,13). Psalmul 102 exaltă milostivenia plină de dragoste a lui Dumnezeu față de cel păcătos: "Pe Cel ce-ți iartă toate păcatele tale și-ți alină toate durerile tale …. Mult milostiv e Domnul și plin de duioșie, încet la mânie și nespus de bun. Mustrarea Lui nu-i fără sfârșit și nici mânia Lui nu dăinuiește în veci. El nu se poarta cu noi după jignirile noastre și nici nu ne pedepsește după măsura vinovăției noastre…. Căci pe cât este de sus cerul de pământ, pe atât de mare-i îndurarea Sa spre cei ce se tem de Dânsul. Pe cât e de departe de răsărit apusul, pe atât păcatele noastre de noi le îndepărtează. Așa cum mila are un tată de ai săi fii, Domnul are mila de cei cu frica lui" (Ps 102,).

Odată cu Isus, milostivirea divină se descoperă în toată splendoarea sa. El însuși se numește Bunul Samaritean care vine în ajutorul călătorului acoperit de răni. El a venit să-I ierte pe cei păcătoși, El mănâncă cu păcătoșii și se lasă numit prietenul lor. El aduce pacea conștiinței căci voința lui Dumnezeu este ca toți să se mântuiască. Parabola Fiului rătăcitor (Lc. 15, 11-32) ne descoperă întru-un mod admirabil iubirea duioasă a lui Dumnezeu pentru păcătosul care se pocăiește. El se folosește de toate mijloacele pentru a-l întoarce. Îl atrage, îl cheamă , îi înduplecă voința, spiritul și inima, dar niciodată nu-l constrânge. El stă la ușa lui cu răbdare nemărginită (Ap. 3,20). El așteaptă să se ivească un regret, se mulțumește cu un mic semn de atenție, de cel mai mic pas spre îndreptare, pentru a-i veni în ajutor omului care se află în păcat și vrea să se mântuiască.

Isus este preocupat în permanență de vindecarea nu numai trupească dar și sufletească a oamenilor prin împăcarea lor cu Dumnezeu. Înainte de a-i aduce vindecarea trupească paraliticului, Isus îl iartă de păcatele care îi paralizaseră sufletul și îi spune: "Îndrăznește fiule, pacatele tale îți sunt iertate" (Mt. 9, 2)

Așa după cum Domnul iartă, și noi datori suntem a ne ierta unul pe altul, din toată inima.(Lc.17, 344) Fiți milostivi, zice Isus, precum Tatăl vostru din cer este milostiv(Lc. 6, 36), și "Fericiți cei milostivi, căci ei milă vor afla"(Mt. 5-7).

Într-o pagină minunată, Sfânta Tereza a Pruncului Isus, dă de înțeles că încrederea totală îi inspiră milostivenia divină și lucrarea admirabilă pe care o realizează. Sfânta ne spune: "nu pentru că am fost ferită de păcatul de moarte mă ridic spre Domnul prin încredere și iubire. Ah, eu o simt, chiar dacă aș avea pe conștiință toate crimele ce se pot comite, nu aș pierde nimic din încrederea mea. Aș merge cu inima zdrobită de căința să mă arunc în brațele Mântuitorului meu. Eu știu cât de mult îl iubește pe fiul rătăcitor, eu am auzit cuvintele pe care i le-a spus Mariei Magdalena, femeii adultere, samaritencei. Nu, nimeni nu mă va putea speria, eu știu la ce mă pot aștepta de la iubirea Sa milostivă. Eu știu că toată această mulțime de ofense se va cufunda într-o clipită, ca o picatură de apă aruncată într-un foc".

Dacă am încerca să punctăm concluziv, am vedea că roadele sacramentului pocăinței sunt reîmpăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica, redobândirea harului sfințitor, creșterea în forța spirituală pentru a păși spre perfecțiune, pacea și seninătatea conștiinței cu o consolare vie a spiritului.

Dacă valoarea pocăinței este reprimirea harului lui Dumnezeu și unirea noastră cu El într-o mare și intimă prietenie. Sacramentul pocăinței aduce cu sine o adevărată "înviere spirituală", redă demnitatea și frumusețile vieții de fii ai lui Dumnezeu (Lc. 15, 32). Păcătosul întors este făcut acum părtaș la toate bunurile spirituale din madularele vii ale Trupului lui Cristos. Întorcându-se la Cristos prin pocăință și credință, păcătosul trece de la moarte la viață. Totodată pocăința ne ajută să progresăm în viața de perfecțiune. Astfel pe lânga faptul că ne ofera harul specific sacramentului, ea ne va face să putem exercita virtuțile fundamentale ale vieții noastre creștine. Mai întâi umilința care este baza întregului nostru edificiu spiritual, apoi credința în Mântuitorul și în meritele Sale infinite. O altă virtute este cea a speranței iertării și vieții veșnice, a iubirii față de Dumnezeu, față de aproapele, precum și deschiderea inimii noastre la reîmpăcarea cu cei cu care suntem certați. În sfârșit, pocăința ne deschide spre sinceritate, desprindere de păcat și dorința sinceră de a progresa spiritual.

Tuturor, Isus le oferă prietenia și iertarea Sa în schimbul unui sincer elan de iubire. Isus ne-a demonstrat până unde ne-a iubit, până la moartea pe Cruce. Jertfa lui Cristos pentru ispășirea păcatelor lumii și pentru mântuire este cea mai elocventă dovadă a iubirii și a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu.

3.Sacramentul pocăinței un sacrament care eliberează

Participarea la sacramentul penitenței trebuie să contribuie la libertatea spirituală a creștinului.Nimeni nu poate participa mai apoi la euharistie,nu poate primi Corpul celui care a trăit ca un om liber ,acelui care a murit spunând:''nimeni nu mi-a luat viața, ci eu sunt cel care o dă'' fără a pimi înainte o forță eliberatoare. Cei care se află încă de la botez pe drumul spre calea eliberării primesc astfel în acest sacrament, Însă-și Libertatea lui Dumnezeu. Este vorba de libertatea spirituală a lui Isus care primește în sufletul oamenilor pentru a comunica apoi propria libertate spirituală având forța Spiritului Sfânt. Dacă omul merge la sacrament cu dorința sinceră de a-l întâlni pe Cristos,dacă acesta se ancorează cu o voință fermă de a fi transformat prin intermediul lui Cristos, prin intermediul a ceea ce acesta dorește să trăiască mai apoi atunci, așa cum afirmă Sfântul Augustin, ''vom deveni ceea ce am vrut''.

Cel care a trăit liber, Cel care a învins moartea cu o libertate spirituală totală este prezent pentru a ne oferi și nouă această eliberare a sufletului și pentru a ne face să participăm la drumul său. El ne oferă ceea ce noi îi cerem și actionează în intimitatea inimii noastre, Înviat, El cunoaște limitele unei existențe temporare, restrânse și în mare parte necomunicată. El ne ofera forța lui Dumnezeu.

Iar atunci când libertatea spirituală este dificilă, când apare îndoiala, teama de -a recădea în sclavia egoismului, încrederea în forțele lui Cristos ne ajută deoarece El a spus: „Fără Mine voi nu puteți face nimic" In.15,5 iar Sfântul Paul adaugă: "Eu pot totul în cel care este forța mea".

4. Perspective pastorale

Disciplina actuală de promovare a pocăinței și împăcării ne arată că Biserica are la îndemână două mijloace, care i-au fost încredințate de însuși Întemeietorul ei: cateheza și sacramentele. Folosirea lor a fost considerată de Biserica în totală concordanță cu necesitațile ei mântuitoare, dar în același timp Biserica o socotește corespunzătoare cerințelor și nevoilor spirituale ale oamenilor din orice epocă. Iar metoda cea mai eficace folosită de Biserică este cea a dialogului.

Cateheza pocăinței trebuie să izvorască din bogația mesajului biblic. Acest mesaj subliniază valoarea vie de convertire, de metanoia cea care înseamna o "transformare a inimii și a comportamentului, ceea ce cerea Ioan Botezătorul celor ce așteptau Împărăția Cerurilor". Metanoia mai este înțeleasă și ca o "revenire la Dumnezeu după o viață de ratăcire" aceasta fiind și sensul genuin al pocăinței.

Nu poate exista împăcare fără aceste atitudini primordiale de convertire, pe care cateheza trebuie să le explice în noțiuni și termeni adaptați diferitelor vârste și condiții culturale, morale și sociale. Dar pocăința mai înseamnă și părere de rău, căință, aspecte care în final duc la o totală schimbare a sufletului. A face pocăință înseamnă a restabili echilibrul și armonia tulburată de păcat, înseamnă a-ți schimba calea, chiar cu prețul renunțării la sine. Așadar, o cateheză a pocăinței cât mai completă și adecvată este foarte necesară în timpuri ca ale noastre pentru a restabili și pune în evidență aceste valori enunțate mai sus. Este limpede că pocăința creștină devine autentică dacă izvoraște din iubire. Ea constă într-un efort serios de a-l răstigni pe omul cel vechi, pentru ca cel nou să renască prin puterea lui Cristos.

Celalalt mijloc instituit de Dumnezeu și oferit de Biserica acțiunii pastorale a pocăinței și împăcării îl constituie sacramentele. Fiecare sacrament este un semn de pocăință, de împăcare și, în fiecare pot fi retrăite aceste procese sufletești.

Domnul nostru Isus Cristos, tămăduitorul sufletelor noastre, Cel care a iertat păcatele paraliticului și i-a redat sănătatea trupului, a vrut ca Biserica Sa să-i continue, prin puterea Spiritului Sfânt, lucrarea de mântuire chiar printre proprii ei membri. Acesta este scopul primordial al sacramentului Pocăinței, de a ne face să recunoaștem că "în aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a ținut pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre"(1 In. 4,10).

Din această perspectivă, ceea ce se impune este o pastorală a sacramentului pocăinței în sensul revalorificării lui în Biserica de azi. Astfel, credincioșii ar trebui făcuți atenți la câteva aspecte esențiale ale acestui sacrament. Sacramentul Pocăinței este cel care conduce păcătosul înapoi spre frații săi cei de la care s-a desprins în momentul păcatului. Viața creștina nu este o mică plimbare solitară în care fiecare se preocupă să trăiască în regulă cu propria conștiință. Ea este în primul rând o viață comunitară în care comuniunea cu frații este o expresie a comuniunii cu Dumnezeu. În această comuniune preotul simbolizează unitatea care nu este doar rezultatul bunăvoinței oamenilor, ci mai ales oferta Spiritului Sfânt.

Dacă păcatul este cel care ne pune într-o situație de ruptură, de închistare în noi înșine, primirea sacramentului pocăinței ne oferă posibilitatea de a ne deschide spre alții. Este vorba despre dimensiunea relațională a sacramentului pocăinței. Tocmai de aceea în acest sacrament Dumnezeu ne dă iertarea sa prin gura unui semen de-al nostru, în viața de toate zilele. Astfel a merge să ne spovedim preotului nu trebuie să fie o corvoadă sau un act umilitor, chiar dacă e nevoie de efort pentru a o face. Întâlnirea cu preotul este o șansă oferită fiecăruia dintre noi și o invitație de a nu mai rămâne muți și întemnițați în propria închisoare. În Biserică, păcătosul are deci șansa de a întâlni preotul căruia îi poate mărturisi răul ce-l roade și pe care nu-l poate spune nimănui altcuiva. Preotul este cel care ne propune un prim pas în calea unei noi vieți.

Această argumentare vine și în întâmpinarea celor care adesea se întreabă de ce e necesară spovada la preot afirmând că este suficient să fie în intimitate cu Dumnezeu ca să te mărturisești direct în fața Lui fără nici un intermediar. Acestora le mai putem răspunde că maniera în care Dumnezeu se oferă omului este întotdeauna "sacramentală", adică El ni se comunică prin intermediul semnelor. Sacramentul Pocăinței este unul dintre aceste semne prin care iertarea ne este oferită într-o maniera cât se poate de umană prin intermediul preotului cel care este instrumentul acestui sacrament. Sigur că a merge la mărturisire este un lucru nu tocmai facil. "A-ți căuta prietenul pentru a-i cere iertare nu e un lucru ușor". Dar ce bucurie îți cuprinde sufletul atunci când ai făcut pasul.

În același timp trebuie să precizăm că Dumnezeu nu așteaptă mărturisirea noastră pentru a ne ierta. El este Iertare așa cum este Iubire. Mărturisirea nu este un mod de a ne cumpăra harurile, iar preotul nu este funcționarul cererii noastre. Mărturisirea este momentul în care cel păcătos primește iertarea oferită de Dumnezeu dintotdeauna la fel ca și "păcătoasa căreia Isus i-a spus: Păcatele tale au fost iertate." Această femeie nu a venit la Isus pentru a-i fi iertate păcatele, ci pentru că a înțeles că era deja iertată și de aceea vine să-și sărbătorească renașterea cu cel care este Iertare.

O altă problemă întâlnită în pastorala Sacramentului Pocăinței este cea a celor care spun că nu au păcate grave, deci spovada nu este necesară. Sigur că acest sacrament a fost la început gândit pentru "păcatele grave". Vechile catehisme menționează că nu trebuie să te spovedești decât pentru păcatele de moarte. Totuși este important să le fie prezentată credincioșilor o imagine pozitivă a mărturisirii pentru a-i obișnui cu aceasta. Pentru că, într-un cuplu spre exemplu nu este necesar să aștepți adulterul pentru a trăi o experiență a iertării. Pentru o inima îndrăgostită chiar și un mic refuz este suficient să creeze un gol între cei doi care se iubesc. Când devii conștient îți dai seama că l-ai rănit pe cel iubit și numai iertarea din partea lui ar putea să te consoleze. La fel este și cu păcatul față de Dumnezeu care ne iubește chiar dacă vom păcătui din nou, și chiar dacă o mărturisire nu ne schimbă cât ai clipi din ochi caracterul, importantă este refacerea legăturii cu Dumnezeu și cu Biserica.

Așadar "fericit cel căruia I s-au iertat fărădelegile și căruia i s-au acoperit păcatele. Fericit omul căruia Dumnezeu nu-i socotește greșeala"(Ps. 32, 1-2). Aceste cuvinte ale psalmistului sunt cuvinte care ar trebui să anime orice creștin ce se apropie de scaunul de mărturisire. Tot aceste cuvinte ar trebui să fie punctul de plecare pentru orice perspectivă pastorală care-și propune drept scop o revalorificare a Sacramentului Pocăinței. Din acest punct de vedere, așa cum am încercat să sugerăm, important este nu de a lua în considerare numai existența păcatului sau delimitarea a ceea ce este permis sau interzis ci, în primul rând de a regăsi sensul progresului moral.

Reînnoirea și calea spre calea sacramentul penitenței presupune regăsirea sensului profund al virtuții penitenței ca atitudine permanentă a convertirii. În loculunei pastorale bazată doar pe delimitarea continuă dintre ceea ce este permis și ceea ce este interzis este importantă regăsirea sensului progresului moral,al unei continuității pe drumul spre convertire. Pocăința înainte de-a fi un act izolat și un sacrament este o virtute, adică o dispoziție permanentă a Spiritului și a inimii. Noua pastorală trebuie să fie orientată spre a redeschide''gustul''credincioșilor pentru a merge la mărturisire și reconciliere.Preotul va veghea să-i facă pe enoriași să dorească primirea acestui sacrament explicându-le mereu că păcatul este indisolubil legat de negarea lui Dumnezeu și negarea omului.

Această reînnoire a pastoralei sacramentului penitenței trebuie înserată în reînoirea învățăturei morale. Viața morală va fi prezentată ca o viață eliberatoare ce permite împlinirea omului în calitatea sa de ființă spirituală, viață în care Cristos Mântuitorul ocupă un loc esențial:acela de-a fi unicul mijloc, singura cale de a-l întâlni pe Dumnezeu. Renunțarea la pacat presupune o detașarea de acesta și un efort permanent de-a fi împreună cu Cristos.

Iată așadar, numai câteva elemente ale unei pastorale a Sacramentului Pocăinței, sacrament ce trebuie înțeles de cei care formează Biserica de azi în toată plenitudinea lui și toata bogăția de haruri pe care o revarsă asupra celui care beneficiază de el.

CAPITOLUL VII – CONCLUZII

Încă din primele timpuri ale Bisericii aspectul moral făcea parte integrantă a vieții creștinului. Mărturisirea pacatelor era un pas esențial în drumul spre convertirea spirituală și a cunoscut diferite forme de-a lungul timpului. Pregătirea morală în vederea abandonării păcatelor își avea punctul de plecare chiar în scrierile Sfintei Scripturi și mai ca incidență grafică a adevărurilor învățate. Familiar unui limbaj imaginar și popular,Isus îndeamnă oamenii să-și mărturisească păcatele, utilizând simbolul tradițional al celor două căi. Acesta scoate în relief libertatea esențială a omului, subliniind importanța alegeri fundamentale atât pentru viața morală cât și pentru cea religioasă. Urmându-L pe Isus vestitorii Evangheliei vorbesc despre''calea cea nouă pe care El a deschis-o pentru noi'' Evr.10,19. Pe de o parte calea răului și a păcatului la care trebuie să renunțe cei care doresc să se convertească cu adevărat, pe de alta parte, calea binelui, calea lui Dumnezeu, pe care trebuie să meargă, urmându-L pe Isus cei care doresc să fie părtași ai vieții externe. Ideea alegerii libere subliniază încaodată acceptarea definitivă a lui Cristos în viața creștinului.

Sacramentul Pocăinței este taina vindecării după Botez, sacrament prin care Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră pentru a ne mântui și elibera de păcat. Însă El nu ne constrânge cu forța pentru a ne întoarce la dânsul, El respectă libertatea și demnitatea noastră, ne vrea colaboratorii săi în drumul nostru de purificare și de întoarcere la El. În acest sens se înțelege apelul continuu la pocăință, apel care e considert aspectul esențial al predicării profeților și care se află în centrul mesajului evanghelic.

Isus își începe și termină capodopera într-un cadru al iertării, astfel înainte de a muri El spune "Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac" (Lc. 23, 34) și apoi imediat după Înviere își trimite apostolii cu cuvintele: "Luați Spirit Sfânt; cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora la veți ține, vor fi ținute"(In. 20, 22-23)

Sacramentul Pocăinței oferă membrilor Bisericii Sale o nouă posibilitate de a se converti și a redobândi harul. Prin Sfânta Taină a Pocăinței, Isus Cristos transmite oamenilor de azi mesajul mereu actual al biruinței Sale asupra păcatului și a morții, pentru ca ei să-și recapete speranța în certitudinea că existența lor nu este absurdă.

Ceea ce aduce nou prezenta lucrare este faptul că în abordarea Sacramentului Pocăinței am avut în vedere dimensiunea sa spirituală și necesitatea revalorificării acestui sacrament în practica Bisericii de azi. Acest sacrament nu se poate concepe făcând abstracție de viața spirituală pe care o presupune și o generează.

Am putea spune că această revalorificare a Sacramentului Pocăinței trebuie inclusă în munca mai vastă de revalorificare a învățământului moral. Astfel, viața morală trebuie prezentată ca adevărata viață eliberatoare și împlinire a omului ca ființă spirituală cea care îi oferă Mântuitorului un loc esențial, considerându-l calea unică de a-L întâlni pe Dumnezeu.

Prin intermediul Sacramentul Pocăinței, înclinației spre păcat asupra omului îi vine în întâmpinare victoria lui Cristos asupra păcatului și invitația Lui permanentă de a putea să ne "bucurăm cu Domnul și să ne veselim, să strigăm de bucurie, toți cei curați cu inima"(Ps. 32).

CAPITOLUL VIII – ANEXE

BIBLIOGRAFIA

Izvoare scripturistice

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

***, Concordance de la Bible, Nouveau Testament, Cerf-Desclèe de Brouwer, 1970.

***, Psalmi, ARC, București, 1993.

Izvoare post-conciliare

***, Code des Canons des Eglise Orientales, Libraire Editrice Vaticane, 1997.

***, Catehismul Bisericii Catolice, ARC, București, 1993.

***, Conciliul Vatican II, ARC, București, 1990.

Ioan Paul II, Reconciliatio et Poenitentia – Îndemn Apostolic adresat în urma Sinodului episcopilor, episcopatului catolic, clerului și credincioșilor, privind împăcarea și pocăința în misiunea Bisericii de azi

Izvoare patristice

Didache, coll. Sources chretiennesCerf, Paris, 1963.

Toma d'Aquino, Summa Theologica III/84

Dicționare

Langa Tertulian, Dicționar Teologic Creștin din perspectiva ecumenismului catolic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

Lucrări generale

Aubert Jean-Marie, Abrégé de la morale catholique, Desclée, 1987.

Costa M. -Giordano R., Credința mea, Ed. Paoline, București, 2003.

Ferlay Philippe, Abrégé de la foi catholique, Desclée, 1986.

Hamman A., Naissance des lettres chretiennes, Editions du Paris, 1957.

Mitrofan Ioan, Sinteza moralei catolice prin întrebări și răspunsuri, Institutul Teologic Greco-Catolic, Blaj.

Tautu Aloisie, Compendiu de Teologie Morala, vol. I si II, Oradea, 1931.

Spidlik Tomas s.j., Izvoarele luminii (Pocăința), Ed. Ars-Longa, Iasi, 1995.

Lucrări speciale

Alexiev S., Sfânta taină a spovedaniei,

Bisoc A., Sacramentele vieții creștine, Ed. Sapientia, Iași, 2002.

Daneels Godfried, Pardonner effort de l'homme – don de Dieu, Service de Presse de l'Archevêché, Wollemarkt, Mechelen, 1998.

Delhez Charles s.j., Aller à confesse, în rev. Lumen Vitae, vol XLV, 1990, nr. 4, pp. 405-418

Haring Bernard, Noi perspective asupra Sacramentului Pocainței, Apostolat des Editions, Paris, 1971

Pederzini Don Novello, Sacramentul iertării, Ed. Serafica, Roman, 2003.

Lista abrevierilor

Abrevieri biblice

Ap – Apocalipsa

Col – Epistola către Coloseni

1Cor – Prima Epistolă către Corinteni

2Cor – A doua Epistolă către Corinteni

Efes – Epistola către Efeseni

Ezech – Ezechiel

Evr – Epistola către Evrei

Fil – Epistola către Filipeni

Gen – Geneza

Iacob – Epistola lui Iacob

Ier – Ieremia

Int – Cartea Ințelepciunii

In – Evanghelia după Ioan

Is – Isaia

Gal – Epistola către Galateni

Lc – Evanghelia după Luca

Mc – Evanghelia după Marcu

Mt – Evanghelia după Matei

Ps – Psalmi

1Pt – Prima Epistolă după Petru

2Pt – A doua Epistolă după Petru

Rom – Epistola către Romani

1Tes – Prima epistolă către tesaloniceni

1Tim – Prima Epistolă către Timotei

2Tim – A doua Epistolă către Timotei

1In Prima epistolă a lui Ioan

Abrevieri tehnice

art. – articol

cap. – capitol

cf. – conform

ed. – editura

Ibidem – în același loc

nr. – număr

op. cit. – opera citată

p./pp. – pagina

rev. – revista

vol. – volum

Abrevieri bibliografice

CV II – Conciliul Vatican II

CBC – Catehismul Bisericii Catolice

ARC – Arhiepiscopia Romano-Catolică

Summa Theol – Summa Theologica

Abrevieri personale

ex. – exemplu

Sec. – secol

Sf. – sfânt

NT – Noul Testament

VT – VechiulTestament

Cons. Trid. – Conciliul Tridentin

Oct. – octombrie

Indice selectiv

Augustin 7, 13, 34.

Ioan Gura de Aur 7.

Ioan Paul al II-lea 5, 8, 38, 48.

Iustin Martirul 7.

Conciliul Latran 8, 18.

Conciliul Tridentin 8, 17, 18, 37, 38.

Conciliul Vatican II 7, 8, 18, 19, 22.

Toma d'Aquino 8, 13, 18, 37, 51, 52, 53.

BIBLIOGRAFIA

Izvoare scripturistice

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

***, Concordance de la Bible, Nouveau Testament, Cerf-Desclèe de Brouwer, 1970.

***, Psalmi, ARC, București, 1993.

Izvoare post-conciliare

***, Code des Canons des Eglise Orientales, Libraire Editrice Vaticane, 1997.

***, Catehismul Bisericii Catolice, ARC, București, 1993.

***, Conciliul Vatican II, ARC, București, 1990.

Ioan Paul II, Reconciliatio et Poenitentia – Îndemn Apostolic adresat în urma Sinodului episcopilor, episcopatului catolic, clerului și credincioșilor, privind împăcarea și pocăința în misiunea Bisericii de azi

Izvoare patristice

Didache, coll. Sources chretiennesCerf, Paris, 1963.

Toma d'Aquino, Summa Theologica III/84

Dicționare

Langa Tertulian, Dicționar Teologic Creștin din perspectiva ecumenismului catolic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

Lucrări generale

Aubert Jean-Marie, Abrégé de la morale catholique, Desclée, 1987.

Costa M. -Giordano R., Credința mea, Ed. Paoline, București, 2003.

Ferlay Philippe, Abrégé de la foi catholique, Desclée, 1986.

Hamman A., Naissance des lettres chretiennes, Editions du Paris, 1957.

Mitrofan Ioan, Sinteza moralei catolice prin întrebări și răspunsuri, Institutul Teologic Greco-Catolic, Blaj.

Tautu Aloisie, Compendiu de Teologie Morala, vol. I si II, Oradea, 1931.

Spidlik Tomas s.j., Izvoarele luminii (Pocăința), Ed. Ars-Longa, Iasi, 1995.

Lucrări speciale

Alexiev S., Sfânta taină a spovedaniei,

Bisoc A., Sacramentele vieții creștine, Ed. Sapientia, Iași, 2002.

Daneels Godfried, Pardonner effort de l'homme – don de Dieu, Service de Presse de l'Archevêché, Wollemarkt, Mechelen, 1998.

Delhez Charles s.j., Aller à confesse, în rev. Lumen Vitae, vol XLV, 1990, nr. 4, pp. 405-418

Haring Bernard, Noi perspective asupra Sacramentului Pocainței, Apostolat des Editions, Paris, 1971

Pederzini Don Novello, Sacramentul iertării, Ed. Serafica, Roman, 2003.