Sa Traim Sanatos
C U P R I N S
INTRODUCERE 4
CAPITOLUL I – EDUCAȚIA PENTRU SĂNĂTATE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR. ORIENTĂRI CURRICULARE 6
1.1. O posibilă curriculă 7
CAPITOLUL II -ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE 19
2.1. Noțiuni elementare de anatomie și fiziologie 19
2.1.1. Corpul Uman 19
2.1.2. Organele de simț 20
2.1.2.1. Urechea – organul de simț pentru auz și echilibru 21
2.1.2.2. Nasul – organul de simț pentru miros 21
2.1.2.3. Limba – organul de simț pentru gust 22
2.1.2.4. Pielea – organ pentru simțul tactil, termic și dureros 22
2.2. Igiena personală 23
2.2.1. Igiena corporală 23
2.2.2. Igiena mâinilor și picioarelor 24
2.2.3. Igiena părului 25
2.2.4. Igiena ochilor 25
2.2.5. Igiena urechilor 26
2.2.6. Igiena digestiei 26
2.2.6.1. Igiena gurii și dinților 26
2.2.6.2. Igiena respirației 28
2.2.7. Igiena îmbrăcămintei 29
2.2.8. Igiena încălțămintei 30
2.3. Bolile infecto – contagioase 32
2.4. Boli transmise de la animale 34
2.5. Activitate și odihnă 36
2.5.1.Activitatea 36
Forme de activitate 37
2.5.1.2. Activitatea fizică 39
2.5.2. Efortul fizic 40
2.6. Sănătatea și mediul 42
2.7. Influența mediului asupra sănătății umane 43
2.8. Sănătatea alimentației 49
2.8.1. Pregătirea alimentelor 50
2.8.2. Termenul de valabilitate al alimentelor 55
2.8.3. Informațiile care trebuie să fie incluse pe etichetele alimentelor sunt 56
2.9. Consumul și abuzul de substanțe toxice 58
CAPITOLUL III – MATERIAL ȘI METODĂ 60
3.1. Locul desfășurării și perioada 60
3.2. Stabilirea eșantioanelor de subiecți 60
3.3. Ipoteza cercetării 60
3.4. Obiectivele cercetării 60
3.5. Etapele experimentului și evaluarea 61
CONCLUZII 75
BIBLIOGRAFIE 77
ANEXE 79
INTRODUCERE
România are o tradiție în domeniul educației pentru sănătate, iar începutul se poate plasa în 1948, când termenul era de educație sanitară. În anul 1948, când serviciul de educație sanitară s-a organizat în cadrul Ministerului Sănătății. Centrul de Educație Sanitară a fost creat câțiva ani mai târziu, în 1951. Consecutiv, s-a înființat o rețea de 40 de unități specializate în planificarea, coordonarea și controlul activității sanitare, ceea ce a făcut ca România să devină una dintre primele țări care a avut un sistem de educație sanitară de stat. De asemenea, s-au elaborat: planul de acțiune anti-epidemică, prioritățile de educație sanitară ale populației și programe de educație sanitară. În 1957 s-a înființat Forumul Științific și etodologic în cadrul Institutului de Igienă București. Prin urmare educația sanitară a fost un instrument de lucru pentru specialiști, formatorii de sănătate, neavând acces la acest tip de educație. Mai mult în occident populația nu permitea nimănui să impună reguli privind sănătatea individului. Experiența a dovedit tuturor, capitaliști și comuniști că boala nu alege, că este mai ușor să previi decât să tratezi, și prin urmare apare o formă nouă de educație. Aceasta este cunoscută în toată lumea ca educație pentru sănătate.
România abordează acest domeniu ca parte a Europei civilizate, care stipulează că scopul promovării sănătății este de a îmbunătăți standardele generale de sănătate în comunitate prin îmbunătățirea cunoștințelor despre factorii de risc și încurajarea populației să adopte comportamente și stiluri de viață sănătoase. Acestea se vor face prin măsuri de informare, educație și pregătire profesională, în domeniile: nutriție, consumul de alcool, tutun și droguri, exercițiul fizic, sănătate mintală, comportamentul sexual și folosirea medicamentelor.(Promovarea sănătății și educație pentru sănătate, Editura Public H Press, București, 2006,:4)
Ca atare, școala cu valențele sale educative este chemată să contribuie la acest tip de educație, plasată în rândul noilor educații. În fapt, însuși conceptul de educație pentru sănătate este unul multidisciplinar și nu poate fi lăsat doar la mâna practicienilor din domeniul sanitar.
Școlii îi revine misiunea de a face educație pentru sănătate pozitivă, respectiv dobândirea unor abilități de viață/ comportamente sănătoase în rândul tinerilor.
Deși se constată o degradare a stării de sănătate a populației României în ultimii ani, prea puțini sunt interesați de acest tip de educație. Totuși, este lăudabil faptul că Ministerul Educației, prin Consiliul Național Pentru Curriculum a întocmit și aprobat programa unui opțional pentru clasele I-XII, în anul 2004. Din nefericire, pentru starea de sănătate a viitorilor cetățeni ai României, puține cadre didactice se gândesc să introducă acest opțional.
Toate acestea au fost motive care m-au determinat să aleg această temă.
CAPITOLUL I
EDUCAȚIA PENTRU SĂNĂTATE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR. ORIENTĂRI CURRICULARE
Dreptul la sănătate este unul din drepturile fundamentale ale omului. Conform Organizației Mondiale a Sănătății, sănătatea individului este definită drept "o stare de bine fizică, mentală și socială și nu doar absența bolii sau a infirmității". Din perspectivă publică, sănătatea constituie, datorită imenselor sale implicații individuale, sociale și demografice, unul dintre obiectivele cele mai vizate de politicile și strategiile guvernamentale din întreaga lume.
Promovarea sănătății este procesul care oferă individului și colectivităților posibilitatea de a-și crește controlul asupra determinanților sănătății și, prin aceasta, de a-și îmbunătăți starea de sănătate. Reprezintă un concept unificator pentru cei care recunosc nevoia fundamentală de schimbare atât a stilului de viață, cât și a condițiilor de trai. Promovarea sănătății reprezintă o strategie de mediere între individ și mediu, combinând alegerea personală cu responsabilitatea socială și având drept scop asigurarea în viitor a unei mai bune stări de sănătate (WHO-EURO, Health Promotion Glossary, 1989).
Promovarea sănătății este un concept multidisciplinar, în care se regăsesc trei sfere de activitate distincte, dar care în același timp se suprapun:
educația pentru sănătate;
protejarea sănătății;
prevenirea îmbolnăvirilor.
Figura 1. Conceptul multidisciplinar al educației pentru sănătate
Sursa: Promovarea sănătății și educație pentru sănătate, Editura Public H Press, București, 2006, p.7.
O posibilă curriculă
Programa face parte integrantă din Programul Național "Educația pentru sănătate în școala românească" și este adresată în special cadrelor didactice care doresc să își asume roluri de formatori și facilitatori ai dezvoltării armonioase a copilului și adolescentului, a stării lui de bine și a unei calități superioare a vieții. Ea constituie un instrument util în realizarea la clasă a activităților de educație pentru sănătate. În același timp programul se adresează elevilor, părinților acestora și întregii comunități.
România este semnatară a numeroase convenții internaționale care reglementează obligativitatea respectării și promovări sănătății populației. Amintim dintre acestea:
Declarația universală a drepturilor omului, Convenția UNESCO privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului, Convenția privind reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituției semenilor, Convenția asupra substanțelor psihotrope, Convenția cu privire la drepturile copilului, Convenția europeană în materia adopției de copii, Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicini, Convenția privind drepturile omului și biomedicina.
Programa abordează domeniile educației pentru sănătate din perspectivă științifică, pedagogică și legislativă, în strânsă legătură cu principiile stabilite încă din 1974 de către specialiști: (Ashton, 1988:13)
1. Promovarea sănătății implică activ populația pentru stabilirea unui program de fiecare zi care favorizează sănătatea, în loc de a se orienta preponderent și exclusiv asupra indivizilor la risc, care au legături cu serviciile medicale. Acesta a fost numit și “paradox al prevenirii” (Enăchescu, 1994:45).
2. Promovarea sănătății este orientată asupra cauzelor care produc îmbolnăviri;
3. Promovarea sănătății folosește diferite abordări care contribuie la îmbunătățirea stării de sănătate. Acestea includ informarea și educarea, dezvoltarea comunității, organizarea, pledoaria pentru sănătate și legislația. Prin toate acestea, promovarea sănătății este multisectorială și implică mai multe discipline, nu numai sectorul de sănătate, în demersurile sale.
4. Promovarea sănătății depinde în mod special de participarea populației;
5. Specialiștii din sănătate, în special cei din asistența primară de sănătate, au un rol important în facilitarea acțiunilor de promovare a sănătății (Ashton, 1988:65).
În cadrul celei de-a 4 a Conferințe Internaționale de Promovare a Sănătății de la Jakarta s-au identificat prioritățile în acest domeniu pentru secolul XXI (OMS, 1997:76; Naidoo, 1998:56).:
1. Promovarea responsabilității sociale pentru sănătate
2. Creșterea investițiilor pentru îmbunătățirea stării de sănătate
3. Consolidarea și extinderea parteneriatelor pentru sănătate
4. Creșterea capacității comunitare și împuternicirea individului
5. Asigurarea unei infrastructuri de promovare a sănătății
Toate aceste principii legislative se regăsesc în întocmirea programei opționale pentru acest tip de educație.
Cadrul didactic poate utiliza și armoniza informația pe cicluri de dezvoltare, în funcție de nivelul clasei, de dezvoltarea psihosomatică a elevilor și de particularitățile locale. Programele școlare vin în întâmpinarea nevoilor fundamentale de educație ale oricărui copil și adolescent iar formarea unui stil de viață sănătos, integrarea sexualității în maturarea emoțională, controlul stresului, dobândirea de repere în orientarea școlară și profesională devin condiții esențiale pentru dezvoltarea armonioasă a personalității elevului.
Prin elaborarea unui oferte de curriculum școlar de "Educație pentru sănătate" ca disciplină opțională s-a urmărit promovarea cunoștințelor corecte privind diverse aspecte ale sănătății și formarea de atitudini și deprinderi indispensabile unui comportament responsabil și sănătos. Școala, prin autoritatea morală pe care o are, poate aduce o contribuție substanțială în transmiterea acestor cunoștințe de educație pentru sănătatea elevilor, și are abilitatea și capacitatea de a cuprinde și de a se adresa, în timp, unui procent ridicat de populație.
Obiectivele urmărite în cadrul Programului Național "Educația pentru sănătate în școala românească" vizează:
1. promovarea sănătății și a stării de bine a elevului, respectiv:
• funcționarea optimă din punct de vedere somatic, fiziologic, mintal,
emoțional, social și spiritual;
• formarea unui stil de viață sănătos.
2. dezvoltarea personală a elevului, respectiv:
• autocunoașterea și construirea unei imagini pozitive despre sine;
• comunicare și relaționare interpersonală;
• controlul stresului;
• dezvoltarea carierei personale.
3. prevenire, respectiv:
• prevenirea accidentelor și a comportamentelor cu risc pentru sănătate;
• prevenirea atitudinii negative față de sine și viață;
• prevenirea conflictelor interpersonale, a dezadaptării sociale și a situațiilor de criză.
Programul național și curriculum-ul de Educație pentru sănătate urmăresc:
• să asigure educarea populației școlare pentru un stil de viață sănătos;
• să faciliteze accesul la o informație corectă, avizată, atât în mediul urban cât și în mediul rural; • să realizeze, în mod indirect, educația adulților;
• să conducă la diminuarea numărului de îmbolnăviri și reducerea comportamentelor cu risc pentru sănătate;
• să contribuie la creșterea calității actului medical.
Programul național "Educația pentru sănătate în școala românească" oferă în ansamblul său, din perspectiva strategiei sale de realizare, dezvoltarea componentei de educație pentru sănătate atât în cadrul unui curriculum cât și ca activități extracurriculare și extrașcolare.
În procesul de elaborare a curriculum-ului de Educație pentru sănătate s-au avut în vedere trei repere fundamentale:
• raportarea la dinamica și la necesitățile actuale precum și la finalitățile de perspectivă ale sistemului românesc de învățământ, generate de evoluțiile sociale;
• raportarea la tendințele actuale și la criteriile internaționale general acceptate în domeniul reformelor curriculare;
• raportarea la acele tendințe ale sistemului românesc de învățământ care sunt pertinente din punctul de vedere al redimensionării valorilor educației.
Alături de reperele enunțate mai sus, s-a avut în vedere construirea programelor școlare pe baza următorilor indicatori:
• nivelul, varietatea și complexitatea intereselor educaționale ale elevilor pe probleme de sănătate;
• ritmul multiplicării permanente a domeniilor cunoașterii și a nevoilor de educație;
• exigențele formării personalității elevului într-o lume în schimbare.
Elaborarea curriculum-ului de Educație pentru sănătate a urmărit, totodată:
• adecvarea curriculum-ului, în ansamblul său, la contextul socio-cultural național;
• racordarea curriculum-ului la evoluțiile în domeniu înregistrate în plan internațional;
• coerența, manifestată atât la nivelul relației dintre curriculum și finalitățile sistemului de învățământ cât și la nivelul diferitelor componente intrinseci ale acestuia;
• pertinența curriculum-ului în raport cu obiectivele educaționale;
• transparența curriculum-ului în raport cu obiectivele educaționale;
• articularea optimă a fazelor procesului curricular în ansamblul său: proiectare, elaborare, aplicare, revizuire permanentă.
Curriculum-ul de Educație pentru sănătate a fost elaborat în variantă modulară.
Concepția organizării modulare a conținuturilor îi aparține lui L. D'Hainaut, conform căruia un modul didactic trebuie să satisfacă următoarele cerințe fundamentale:
a. să prezinte sau să definească un ansamblu de situații de învățare;
b. să posede o funcție proprie, specificată cu grijă și să vizeze obiective bine definite;
c. să propună probe în vederea orientării celui ce studiază și/sau a acelui ce predă și să le ofere un feed-back;
d. să poată să se integreze în itinerariile și logicile învățării.
Organizarea modulară urmărește să ofere utilizatorului o bază flexibilă pentru aplicarea programului național Educația pentru sănătate în școala românească, în cadrul orelor de Curriculum la Decizia Scolii (CDS).
Curriculum-ul de Educație pentru sănătate cuprinde următoarele module:
• Educația pentru sănătate, clasele I/a II-a;
• Educație pentru sănătate, clasele a III-a/a IV-a;
• Educație pentru sănătate, clasele a V-a/a VI-a;
• Educație pentru sănătate, clasele a VII-a/a VIII-a;
• Educație pentru sănătate, clasele a IX-a/a X-a;
• Educație pentru sănătate, clasele a XI-a/ a XII-a.
Modulele prezentate sunt în acord cu formatul programelor pentru învățământul obligatoriu și cel liceal. Ele sunt elaborate în coerență verticală precum și orizontală, prin raportare la achizițiile de trunchi comun stipulate pentru clasele respective.
Pentru învățământul primar programele conțin:
obiective cadru;
• obiective de referință și exemple de activități de învățare;
• lista orientativă de conținuturi;
• exemple de modalități de adaptare și selectare a obiectivelor de referință și a conținuturilor
la nivelul fiecărei clase;
• sugestii metodologice și de evaluare formativă.
În această structurare programele permit profesorilor și învățătorilor să-și selecteze și să-și adapteze conținuturile propuse în funcție de achizițiile elevilor (avem în vedere anticiparea/neparticiparea acestora în anul/anii anteriori la un curs de Educație pentru sănătate), dar și de alți factori, cum ar fi caracteristicile grupului de elevi (vârstă, mediu social și școlar), resursele didactice disponibile etc.
Modulele propuse pot fi folosite astfel:
• la nivelul unei clase, urmărind toate obiectivele de referință sau o selecție/adaptare a acestora, prin intermediul celor 9 domenii de conținuturi (in interiorul acestora învățătorul/profesorul putând stabili subtemele cele mai relevante grupului țintă);
• la nivelul a două clase, prin departajarea obiectivelor de referință (sau selectarea/adaptarea lor), prin multiplicarea activităților de învățare și prin parcurgerea, după nevoi, a tuturor temelor de sub cele 9 domenii obligatorii.
Programa de Educație pentru sănătate clasele I – a IV cuprinde:
Obiective cadru (aceleași pentru tot ciclul primar);
Obiective de referință (grupate sub obiectivele cadru) și exemple de activități de învățare corespunzătoare fiecăruia dintre acestea.
Lista de conținuturi.
Învățătorul are posibilitatea să selecteze și să adapteze obiectivele de referință și conținuturile în funcție de grupul de elevi. Lista de conținuturi prezentată este orientativă, dar este obligatoriu parcurgerea a cel puțin unei teme din fiecare domeniu al educației pentru sănătate. Programa poate fi parcursă fie în clasa I, fie în clasa a II-a sau poate fi parcursă în ambele clase, prin departajarea obiectivelor de referință și prin multiplicarea activităților de învățare (de exemplu OR 1.2. poate fi atins și prin activități de învățare de tipul: discuții cu elevii, vizita unui grup de adolescenți în clasă sau a unui bebeluș, pentru clasa I sau realizarea unui mini proiect "Trecutul meu" care să reflecte o viziune personală asupra schimbării, pentru clasa a II-a).
Recomandăm cadrelor didactice ca pentru clasa I accentul să fie pus, în special, pe domeniile Igienă personală și Sănătatea alimentației, iar la clasa a II-a pe Creștere și dezvoltare în perioada copilăriei, Boli cauzate de lipsa de igienă, Sănătate mintală.
Programa de educație pentru sănătate, clasele a III-a – a IV-a cuprinde 9 obiective de referință și exemple de activități de învățare pentru fiecare obiectiv.
Pentru clasa a III-a prioritare sunt domeniile Igienă personală, Sănătatea alimentației, Sănătate mintală, iar pentru clasa a IV-a Activitate și odihnă, Sănătatea mediului. Abordarea temei "Diferențe fizice dintre perioada copilăriei și pubertate" se poate realiza la nivelul clasei a IV-a.
Recomandăm învățătorilor ca această temă să se discute în grupuri mixte.
Modalități de evaluare: probe scrise, probe orale, probe practice, autoevaluare, mini proiecte, portofolii.
Toate materialele auxiliare destinate predării disciplinei "Educație pentru sănătate" utilizate în școli sunt/vor fi cele elaborate de Ministerul Educației și Cercetării (MEdC) și avizate de Ministerul Sănătății (MS)- pentru conformitatea termenilor de specialitate. Se pot utiliza și alte materiale auxiliare, cu condiția, ca acestea să fie aprobate de MEdC, care va facilita obținerea avizului din partea MS.• Ghidul informativ pentru cadrele didactice pentru domeniile: Elemente de anatomie, Igienă personală, Activitate și odihnă, Sănătatea alimentației, Sănătatea mediului, Sănătate mintală, Violența, Accidente.
OBIECTIVE DE REFERINȚĂ ȘI EXEMPLE DE ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE
Utilizarea limbajului specific educației pentru sănătate
Dezvoltarea unor comportamente de protejare a sănătății personale și a mediului
Conținuturi la clasa I-II
1. NOȚIUNI ELEMENTARE DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE
1.1 Corpul uman: părți componente, localizarea organelor interne
1.2. Organele de simț
1.3. Starea de sănătate și boala. Ce înseamnă să fii sănătos?
1.4. Creșterea și dezvoltarea în perioada copilăriei
1.5. Abilități personale cu rol protector pentru sănătate (autonomie în igienă și autoîngrijire la fete și băieți)
2. IGIENA PERSONALĂ
2.1. Igiena cavității bucale
2.2. Igiena mâinilor și a unghiilor
2.3. Igiena părului
2.4. Igiena corpului
2.5. Igiena îmbrăcămintei
2.6. Igiena încălțămintei
2.7. Boli cauzate de lipsa de igienă (diareile, hepatita, parazitozele etc.)
2.8. Gripa și virozele respiratorii
2.9. Importanța igienei pentru sănătate (în prevenirea îmbolnăvirilor: HIV/SIDA, TBC etc.)
3. ACTIVITATE ȘI ODIHNĂ
3.1. Regimul de activitate și odihnă în perioada copilăriei
3.2. Timpul liber: activități școlare și extrașcolare
4. SĂNĂTATEA MEDIULUI
4.1. Mediul înconjurător, mediu sănătos
4.2. Curățenia în clasa și școala mea
5. SĂNĂTATE MINTALĂ
5.1. Autocunoașterea
5.2. Eu și ceilalți, locul meu în colectiv
5.3. Diferiți și, totuși, la fel. Solidaritatea cu persoanele cu nevoi
5.4. Identificarea și controlul emoțiilor
6. SĂNĂTATEA ALIMENTAȚIEI
6.1. Tipuri de alimente
6.2. Termenul de valabilitate al alimentelor. Reguli de păstrare a acestora
6.3. Diversitatea alimentelor – condiție a sănătății (importanța vitaminelor, a iodului în alimentație etc.)
7. SĂNĂTATEA REPRODUCERII ȘI A FAMILIEI
7.1. Eu și familia mea. Roluri in familie
7.2. Diferențele între fată / băiat (relații sociale)
8. CONSUMUL ȘI ABUZUL DE SUBSTANȚE TOXICE
8.1. Substanțe dăunătoare sănătății
9. ACCIDENTE, VIOLENȚĂ, ABUZ FIZIC
9.1. Modalități de prevenire a accidentelor
9.2. Forme de agresivitate frecvente în mediul școlar
9.3. Drepturile mele / drepturile colegilor
La clasa a III și a IV obiectivele de referință și exemplele de activitățile de învățare sunt:
Utilizarea limbajului specific educației pentru sănătate
Dezvoltarea unor comportamente de protejare a sănătății personale și a mediului
CONȚINUTURI
1. NOȚIUNI ELEMENTARE DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE
1.1 Rolul organelor în corp
1.2. Organismul-un tot unitar
2. IGIENĂ PERSONALĂ
2.1. Vaccinările și importanța lor
2.2. Reguli de igienă intimă
2.3. Rolul igienei personale în prevenirea bolilor transmisibile
2.4. Parazitozele frecvente la copii. Bolile transmise de animale
2.5. Controlul stomatologic periodic
3. ACTIVITATE ȘI ODIHNĂ
3.1. Rolul educației fizice și sportive în dezvoltarea armonioasă a organismului
3.2. Refacerea după efort
3.3. Efort fizic / efort intelectual
3.4. Modalități de diminuare a oboselii
4. SĂNĂTATEA MEDIULUI
4.1. Poluarea aerului – ce este și cine o produce? Cum influențează poluarea sănătatea?
4.2. Pentru o planetă sănătoasă.
4.3. Obiectele noi devin deșeuri. Dar deșeurile, pot deveni obiecte noi?
5. SĂNĂTATE MINTALĂ
5.1. Recompense și satisfacție
5.2. Porecle și etichetări
5.3. Calități ale copiilor (Activități de tip "Pot și vreau!")
5.4. Reacții la teamă: față de învățător, părinți, note
6. SĂNĂTATEA ALIMENTAȚIEI
6.1. Influența alimentelor de origine vegetală și animală
6.2. Efectele alimentației unilaterale
6.3. Consecințele excesului de dulciuri
7. SĂNĂTATEA REPRODUCERII ȘI A FAMILIEI
7.1. Percepții reciproce ale băieților și fetelor
7.2. Modificări corporale la pubertate
7.3. Cum am apărut eu pe lume?
8. CONSUMUL ȘI ABUZUL DE SUBSTANȚE TOXICE
8.1. Uzul și abuzul de substanțe: medicamente etc.
8.2. Cum să spunem NU! îndemnului de a consuma
9. ACCIDENTE, VIOLENȚĂ, ABUZ, VALORI UMANITARE
9.1. Jocul – între dinamism și agresivitate
9.2. Răspunsul la agresivitatea celorlalți
9.3. Abuzul adulților asupra copiilor
CAPITOLUL II
ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE
Pornim de la ideea că nu multitudinea noțiunilor de biologie trebuie urmărite de către dascăl în acest demers al educației pentru sănătate, ci formarea unor noțiuni incipiente despre sănătatea copiilor. Totuși așa cum se poate observa și am prezentat in extenso programa educației pentru sănătate, tocmai din aceste considerente, cele 9 unități de învățare, conțin și elemente de anatomie sau biologie.
Prin urmare, vom prezenta pe scurt pornind de la capitolul precedent, respectiv programa școlară, câteva conținuturi pe care le considerăm noi necesare în educația pentru sănătate.
2.1. Noțiuni elementare de anatomie și fiziologie
Este prima unitate de învățare la clasele I-IV. Conținutul este unul diferențiat și se asigură continuitatea de pe I-II pe III-IV.
2.1.1. Corpul Uman
Organismul este alcătuit din sisteme adică din grupe de organe care contribuie la îndeplinirea aceleiași funcții.
Organele reprezintă structuri alcătuite din diferite țesuturi, cu o structură și funcții specifice. Organele care formează un sistem sunt grupate împreună nu doar pentru că sunt în legătură unul cu celălalt, ci pentru că au aceleași tipuri de țesuturi. Organele importante ale corpului sunt conținute în trei mari cavități:
cavitatea craniană (encefalul)
cavitatea toracică (inima, plămânii, esofagul, timusul)
cavitatea abdominală (stomac, intestin subțire, intestin gros, ficat, pancreas, splina, rinichi, organele sexuale interne etc.)
2.1.2. Organele de simț
2.1.2.1. Ochiul – organul de simț al văzului
Ochii au formă sferică și sunt așezați în orbite. Fiecare orbită este înconjurată de oasele craniului. Ea conține globul ocular și structurile legate de acesta (mușchii, glandele și pleoapele).
Pleoapele sunt mobile și protejează ochiul. Pleoapele sunt căptușite cu o membrană denumită conjunctivă, care se extinde peste o parte a zonei anterioare a ochiului. Conjunctiva produce mucus, un lichid clar, strălucitor, care lubrifiază globul ocular. Pleoapele apără ochiul de praful din aer, vânt, zgârieturi sau alte contacte. Ele contribuie și la reglarea cantității de lumină care pătrunde în ochi. De la marginea fiecărei pleoape cresc mici fire de păr. denumite gene, care opresc particulele de praf. Deasupra orbitelor se află sprâncenele. Acestea îndepărtează picăturile de ploaie sau de sudoare care se scurg de pe frunte, canalizându-le spre marginile feței, pentru a nu cădea în ochi.
2.1.2.1. Urechea – organul de simț pentru auz și echilibru
Urechea este adăpostită în stânca osului temporal. Este formată din:
Urechea externă – formată din pavilion și conductul auditiv extern; spre urechea medie se găsește timpanul.
Urechea medie – prezintă spre urechea internă două ferestre: ovală și rotundă; comunică cu faringele prin trompa lui Eustachio – are rolul de a egaliza presiunea aerului de o parte și de alta a timpanului; conține un lanț de trei oscioare (ciocanul, nicovala și scărița) articulate între ele și susținute de ligamente și mușchi; ele preiau vibrațiile de la timpan și le transmit spre urechea internă.
Urechea internă – este formată din mai multe cavități cunoscute sub numele de labirint. Principalele părți ale labirintului sunt 3 canale semicirculare și cohleea. în canalele semicirculare există receptori pentru simțul echilibrului iar în cohlee, receptori pentru simțul auzului. Celulele receptoare convertesc vibrațiile în impulsuri nervoase și le transmit de-a lungul nervului vestibulo-cohlear spre creier, unde iau naștere sunetele respectiv informații despre poziția corpului în spațiu.
2.1.2.2. Nasul – organul de simț pentru miros
Nasul este împărțit pe verticală de către un perete de cartilaj în două nări prin care trece aerul în timpul respirației. Nările conduc la două pasaje nazale (fiecare împărțit de trei oase cu aspectul unor rafturi denumite cornete nazale). Nările sunt căptușite cu o mucoasă nazală.
Mucusul și firele de păr opresc praful, microbii și picăturile de lichid, împiedicând pătrunderea lor în căile respiratorii.
Cornetele nazale și mucoasa nazală încălzesc și umezesc aerul inspirat înainte ca acesta să ajungă în plămâni. Numai o mică porțiune din mucoasa nazală, de circa l,5cm2, denumită mucoasă olfactivă, situată în partea superioară a foselor nazale, conține celule receptoare olfactive (celule nervoase). Celulele olfactive detectează substanțele volatile din aerul inspirat. Receptorii nervoși de aici conduc impulsurile nervoase spre o zonă denumită bulb olfactiv, aflat în spatele cavității nazale. De acolo, semnalele ajung în creier, unde sunt interpretate ca mirosuri pe care le putem recunoaște.
Oamenii pot recunoaște peste 3000 de substanțe chimice diferite; mirosurile pot fi atractive sau respingătoare; majoritatea substanțelor nutritive au miros plăcut, iar majoritatea otrăvurilor – miros neplăcut.
2.1.2.3. Limba – organul de simț pentru gust
Limba este un organ musculos și este acoperită cu o membrană mucoasă; suprafața limbii prezintă numeroase proeminențe mici, numite papile, având forme variată. Papilele conțin un număr mare de muguri gustativi – grupări de celule receptoare gustative prevăzute cu cili; acestea sunt stimulate de substanțe chimice care vin în contact direct cu ele.
Pe suprafața limbii sunt percepute patru simțuri considerate primare: dulce, sărat, acru și amar. Cele mai multe alimente produc senzații gustative complexe, provenite din combinațiile celor patru gusturi primare.
2.1.2.4. Pielea – organ pentru simțul tactil, termic și dureros
Pielea sau tegumentul este un imens câmp receptor care acoperă suprafața corpului; este un organ activ și elastic, rezistent la căldură și umiditate care protejează organismul de radiațiile dăunătoare din lumina solară; conservă căldura sau răcește corpul funcție de necesități; este alcătuită din trei straturi: epidermul, dermul, hipodermul.
2.2. Igiena personală
2.2.1. Igiena corporală
Igiena corporală sau individuală are drept scop curățenia și îngrijirea pielii și producțiilor sale (unghii, păr), a gurii și dinților, ochilor, nasului, urechilor precum și igiena diferitelor sisteme (digestiv, respirator, cardiovascular, renal, reproducător).
2.2.2. Igiena pielii
Corpul uman este separat de mediul extern în care trăiește de un strat izolator și totodată protector (antimicrobian. antitoxic). și anume de piele. Necesitatea de a asigura curățenia corporală rezultă din faptul că numai astfel pielea își poate îndeplini funcțiile sale multiple:
senzorial – de recepție a impulsurilor tactile și termice
respirator – de eliminare a bioxidului de carbon
excretor – de eliminare a cataboliților prin transpirație
de termoreglare – pentru menținerea temperaturii normale a corpului.
Pielea ocupă o suprafață mare, fiind locul pe care se depozitează cu mare ușurință impurități fizice, chimice sau numeroși și diverși microbi, aceștia din urmă prezentând în multe cazuri o permanentă amenințare pentru sănătatea organismului, pericolul fiind cu atât mai mare cu cât vârsta individului este mai mică.
Igiena deficitară poate determina, prin dezvoltarea unui proces infecțios local, formarea unor elemente de foliculită sau de piodermită (mici colecții purulente pe tegumente, situate mai ales la rădăcina firului de păr) sau chiar a unor leziuni mai întinse, adevărate furuncule, simple sau multiple (furunculoză generalizată).
Riscul infecțiilor cutanate este crescut, chiar cu respectarea riguroasă a măsurilor de igienă, deoarece în mod normal pe 1 cm" de suprafață corporală se găsesc în medie 40000 de microbi (existând unele regiuni, precum cea din jurul gurii, nasului, organelor genitale sau anusului, unde numărul de microbi este incomparabil mai mare); înmulțirea lor considerabilă învinge cu ușurință mijloacele de apărare locală, așa încât apar repede semnele bolii cutanate. Sub acțiunea germenilor, substanțele organice aflate pe pielea neîngrijită se degradează, ducând la apariția de compuși cu miros dezagreabil, unii dintre ei chiar iritanți pentru țesuturile cutanate. In mod normal, o piele curată, bine îngrijită și întreținută este capabilă să se apere împotriva germenilor infecțioși (în special microbieni), distrugându-i; dacă însă pielea nu este curată, capacitatea ei de apărare anti-microbiană este redusă sau chiar nulă.
Curățenia pielii se asigură cu ușurință prin spălarea ei cu apă. preferabil caldă (35-38°) și săpun. In afara efectului său de curățenie locală, spălarea asigură tegumentelor și o intensificare a circulației sângelui; are în plus și acțiune calmantă asupra sistemului nervos, creând, la scurt timp de la terminarea spălării, o stare de bună dispoziție.
Săpunul cu care se realizează spălarea exercită și el o acțiune multiplă: dizolvă grăsimile, elimină impuritățile de pe piele (în special din porii ei) odată cu clăbucul format și are un efect anti-microbian puternic.
Curățenia corporală prin băi generale, se efectuează cu apă caldă la temperaturi variabile (de la 30° la 38°), la nu mai mult de 6-7 zile.
Se recomandă utilizarea băii generale sub formă de duș; sub această formă, baia este mult mai igienică (deoarece se folosește în permanență apă curată) și mai sănătoasă, datorită efectului binefăcător al proiectării cu presiune a jetului de apă asupra terminațiilor nervoase din piele; în plus, se realizează mai ușor alternanța apă caldă – apă rece, cu care este indicat să se termine orice baie generală.
Baia (spălarea) parțială se adresează numai anumitor părți ale corpului, cele mai expuse la murdărie (mâini, față, gât, picioare, subsuori) și se practică zilnic sau chiar de mai multe ori in cursul aceleiași zile, în cazul în care copilul își desfășoară activitatea într-un mediu mai puțin curat.
2.2.2. Igiena mâinilor și picioarelor
Trebuie acordată atenție curățeniei mâinilor: tăierea scurtă a unghiilor, spălarea lor cu apă caldă, săpun și perie înainte de masă. după folosirea closetului și ori de câte ori s-au murdărit preîntâmpină apariția diferitelor boli cu poartă de intrare digestivă (bolile "mâinilor murdare", cum ar fi: dizenteria, hepatita virală acută tip A. parazitozele intestinale). Picioarele se spală în fiecare seară, unghiile se taie la 1 – 2 săptămâni pentru a preveni acumularea de murdării și încarnarea lor, fapt pentru care unghiile de la degetele picioarelor se taie drept, spre deosebire de cele ale mâinilor, care trebuie rotunjite. Transpirația picioarelor poate fi combătută prin spălarea picioarelor în fiecare seară cu apă caldă și săpun, schimbarea zilnică a ciorapilor.
Uneori, pe suprafața unghiei se observă mici pete albe denumite albugo sau noițe care nu sunt altceva decât mici bule de aer situate între straturile celulare cornoase care compun unghia, aer pătruns aici datorită scăderii aderenței dintre celule și substanțele organice care compun aceste straturi. Pete albicioase pot apărea la toate unghiile (foarte rar), dar mai frecvent numai la unele dintre ele, fie sub formă de linii, fie de puncte albe, repartizate neuniform. Dar în acest proces patologic este posibil să intervină și incapacitatea de a fixa calciul în celulele solzoase ale stratului cornos. Lipsa de calciu nu se poate incrimina în toate cazurile, deoarece în numeroase determinări ale calciului sanguin (total și ionizabil) la acești bolnavi, valorile obținute au fost normale.
2.2.3. Igiena părului
Se asigură prin pieptănatul și periatul zilnic și spălarea o dată pe săptămână sau de câte ori este nevoie cu apă caldă și șampon adaptat tipului de păr (uscat, normal, gras). Pielea capului produce mult sebum, transpiră mult. reține ușor pulberi (praf, funingine) din atmosferă și, din acest motiv, baia cu săpun sau cu șampon de păr se impune cel puțin o dată pe săptămână; mai mult chiar, în timpul caniculei spălarea capului este recomandată la 2-3 zile sau chiar zilnic. Datorită faptului că în păr se pot adună păduchii, iar la rădăcina firului de păr se cuibăresc numeroase ciuperci (fungi) care determină apariția unor micoze (tricofiție, microsporie, favus) nu se recomandă împrumutarea șepcilor sau căciulilor.
2.2.4. Igiena ochilor
Ochii trebuie feriți de praf și murdărie; trebuie evitat frecatul ochilor cu mâinile murdare. După spălarea lor zilnică cu pleoapele închise, se șterg cu prosoape proprii curate; trebuie interzisă utilizarea unui singur prosop de către mai mulți copii, deoarece astfel se pot transmite boli (conjunctivita). Ochiul trebuie ferit de lumina prea puternică (a nu se citi în lumină solară directă); se va evita cititul în autovehicule sau la lumină insuficientă (sub 100-150 lucși) deoarece obosește ochii și poate produce tulburări. în timpul cititului și scrisului, cartea și caietul trebuie să fie la o distanță de 30-35 cm de ochi, iar lumina să vină din partea stângă.
2.2.5. Igiena urechilor
Urechile se spală zilnic cu apă și săpun și se curăță cu bețișoare igienice speciale; se va spăla și regiunea retro-auriculară (din spatele urechii); se va evita introducerea obiectelor ascuțite sau de dimensiuni mici în ureche.
2.2.6. Igiena digestiei
2.2.6.1. Igiena gurii și dinților Presupune în primul rând curățarea lor după fiecare masă, pentru a îndepărta particulele alimentare rămase printre dinți. Dinții trebuie curățați cu periuța și pastă, deoarece resturile alimentare rămase printre dinți dezvoltă o floră bogată, printre care sunt și microorganismele patogene.
Perierea dinților se efectuează prin mișcări verticale pe ambele fețe ale dinților, pornindu-se de la gingie spre marginile dinților, prin mișcări circulare pentru spatele ultimilor molari, prin mișcări orizontale pentru fețele masticatorii, pe suprafața dinților, câte 10-12 mișcări pentru fiecare grupă de dinți. O periere corectă durează cam 2-3 minute și se efectuează numai cu periuța individuală.
Lipsa acestor măsuri de igienă duce la apariția cariilor dentare, diferitelor infecții ale cavității bucale și a stomacului, ceea ce afectează digestia. Cariile dentare, abcesele, infecțiile localizate la nivelul rădăcinii dinților (granuloamele) reprezintă focare de infecție ce pot produce la copii nefrite, reumatism. Descoperirea cariilor dentare trebuie să fie urmată imediat de îndrumarea copilului către medicul stomatolog. Cariile dentare trebuie depistate precoce și tratate prompt deoarece nu se vindecă niciodată fără tratament medical corespunzător, apoi pentru că o carie incipientă se vindecă ușor, în timp ce prin cronicizarea ei apar dureri dentare, uneori violente și, în sfârșit, pentru că dinții cu carii penetrante pot constitui focare de infecție pentru organismul tânărului și în consecință pot declanșa îmbolnăviri articulare, cardiace sau renale de multe ori severe.
Sistemul digestiv al copiilor prezintă o serie de particularități de care trebuie ținut seama pentru a preveni îmbolnăvirile:
are o capacitate funcțională mai mică față de adulți, dar în același timp acest aparat este foarte solicitat în perioada de creștere și dezvoltare pentru asigurarea necesarului de substanțe;
mucoasele segmentelor digestive sunt mai fine și se pot infecta mai ușor;
la nivelul esofagului pot apărea diferite traume determinate de alimente mai dure, nemestecate suficient și aceasta deoarece esofagul copiilor este mai îngust, iar mucoasa mai fină;
stomacul copiilor este mai mic, crește apoi mult mai ales până la vârsta de 10 ani; glandele gastrice sunt mai reduse la copii și aciditatea sucului gastric ca și acțiunea fermenților este mai scăzută, ceea ce îl predispune la gastrite.
motilitatea redusă a stomacului ca și cea a intestinului facilitează apariția mai frecventă a indigestiilor la copii ca și a constipației.
O alimentație corespunzătoare preîntâmpină tulburările ce pot apare la nivelul tubului digestiv și a altor organe, asigurând o dezvoltare și o funcționare bună a întregului organism.
Uneori organismul nu-și poate asigura necesarul de substanțe din alimentele pe care le consumă, ceea ce dăunează sănătății; lipsa unor factori nutritivi duce la îmbolnăviri, deși aparent se consumă alimente în cantitate suficientă: lipsa vitaminei D duce la rahitism; carnea, laptele conțin cantități mici de vitamina C deși au o valoare nutritivă ridicată; dacă în hrana copiilor nu este asigurată cantitatea necesară de proteine, creșterea lor este dereglată.
O alimentație ne corespunzătoare tulbură echilibrul metabolic, slăbește capacitatea de apărare a organismului, scade mult rezistența organismului la bolile infecțioase. O alimentație prea abundentă duce la obezitate; copiii nu trebuie forțați să mănânce mult. împotriva senzației de sațietate; în felul acesta copilul se obișnuiește să mănânce mult. apare o îngrășare patologică cu toate consecințele sale: îmbolnăviri cardio-vasculare, tulburări hepatice, pancreatice etc.
Regulile de igienă necesare pentru întreținerea unei stări bune de sănătate se referă la:
igiena mucoasei bucale și a dinților;
masticare suficientă a alimentelor;
calitatea alimentelor și a apei de băut;
evitarea toxiinfecțiilor alimentare, a fumatului, a alcoolului etc.; fumatul, alcoolul și condimentele inhibă sensibilitatea gastrică, irită mucoasele, produc o salivație abundentă, hiperaciditate gastrică, apariția ulcerului gastro-duodenal etc.
temperatura alimentelor (o temperatură prea mare sau prea mică diminuează sensibilitatea receptorilor gustativi)
ingerarea ne corespunzătoare a alimentelor determină indigestii și intoxicații alimentare;
consumarea unei ape nepotabile duce la apariția de tulburări grave digestive.
2.2.6.2. Igiena respirației
Datorită unor particularități pe care le are sistemul respirator la copii, aceștia sunt mai dispuși la îmbolnăviri decât adulții. Deoarece căile respiratorii au un diametru mai mic, aceasta favorizează stagnarea diferitelor secreții ale mucoasei și înmulțirea microbilor.
Cutia toracică, mușchii respiratori și plămânii sunt mai puțin dezvoltați la copii, dar intensitatea proceselor metabolice sunt mai crescute decât la adulți, și ca urmare, necesarul de oxigen din țesuturi este asigurat printr-o frecvență respiratorie mai mare.
Pentru stimularea creșterii volumului cutiei toracice și a elasticității sale, pentru o dezvoltare corespunzătoare a mușchilor respiratori, se folosește în primul rând gimnastica respiratorie, jocurile și plimbările în aer curat. Este absolut interzis ca gimnastica respiratorie să se facă într-o atmosferă poluată cu praf sau gaze, ori infectată cu microorganisme.
Exercițiile trebuie alese în așa fel încât să destindă la maximum cutia toracică, cu participarea tuturor grupelor musculare implicate. Mișcările ritmice rapide trebuie să alterneze cu cele lente, de destindere, astfel încât programul să nu obosească, ci să învioreze. In timpul exercițiilor trebuie asigurată o respirație corectă, nazală. Respirația pe gură poate duce la infecția căilor respiratorii, deoarece aerul intră nepurificat de praf și microbi, neîncălzit și cu umiditate mai mică.
Căile nazale trebuie să fie permeabile pentru aer; pentru a asigura o bună respirație, mucozitățile și praful se elimină prin suflarea ușoară a nasului în batistă, evacuându-se fiecare nară pe rând. Deoarece respirația normală se face pe nas, este necesară menținerea curățeniei acestuia folosind batiste curate. Nu este permisă curățarea nasului folosind degetele, deoarece în acest caz se asigură vehicularea microbilor și apariția unor boli: furunculul nazal, guturaiul, vegetații adenoide, deviații de sept etc.
2.2.7. Igiena îmbrăcămintei
Igiena îmbrăcămintei își are rolul său bine determinat în menținerea permanentă a stării de sănătate a organismului, presupunând în primul rând o îmbrăcăminte curată și în al doilea rând adecvată activităților ce urmează a fi desfășurate.
Scopul îmbrăcămintei este protecția de frig și soare. Pentru climatul obișnuit al țării noastre, îmbrăcămintea uzuală reprezintă între 5-10% din greutatea corpului la bărbați și între 3-5% la femei; ea acoperă aproximativ 60-80% din suprafața corporală (variațiile fiind în funcție de sex. regiune geografică, vârstă, sezon. modă).
Îmbrăcămintea joacă rolul unui strat izolator între corpul uman și temperatura ambiantă, creând un microclimat optim în care funcțiile organismului (circulația, respirația, activitatea locomotorie) să se desfășoare în condiții cât mai aproape de normal.
împotriva frigului, organismul se apără reducând pierderile de căldură, ajutat fiind însă și de o îmbrăcăminte adecvată acestui scop, confecționată din țesături de lână sau bumbac. O bună îmbrăcăminte permite păstrarea unei treimi din cantitatea totală de căldură pe care organismul o pierde continuu prin fenomene fizice de conducție sau de radiație. Hainele trebuie croite astfel încât să nu incomodeze dezvoltarea sau mișcările copilului; de asemenea, hainele nu trebuie să fie nici prea strâmte (caz în care favorizează pierderea de căldură) și nici prea largi (caz în care permit pătrunderea frigului în spațiul dintre ele și piele).
Iarna este de preferat o îmbrăcăminte din mai multe straturi de veșminte decât una formată dintr-un singur veșmânt, dar foarte gros; este cazul hainelor din stofă de lână, căptușite cu vatelină, în locul hainelor groase din blană, care încălzesc excesiv unele zone ale corpului, stânjenindu-i în mare măsură mișcările.
Împotriva căldurii externe excesive, organismul se apără prin creșterea transpirației, îmbrăcămintea adecvată în acest scop va fi confecționată din materiale subțiri (de preferat din mătase, in, bumbac, cânepă sau chiar din fibre artificiale), lejeră pe corp și în culori deschise (alb, bej, galben, roz).
Atât vara, cât și iarna, în spațiul sub-vestimentar se acumulează, ca rezultat al metabolismului țesutului cutanat, cantități apreciabile de bioxid de carbon (2-3 g / zi), precum și alte gaze cu efecte nocive asupra organismului.
Transpirația, în afara faptului că permite pierderea unei cantități de căldură, duce odată cu aceasta și la eliminarea unei cantități importante de apă și a unor diverse substanțe metabolice (prin spațiile dintre fibrele care compun îmbrăcămintea de corp), care sunt eliminate în exterior prin evaporare. Din acest motiv, primul strat al îmbrăcămintei trebuie confecționat dintr-un material absorbant – cel mai bun fiind bumbacul – care, după absorbție, elimină transpirația și păstrează apoi un mediu uscat în jurul corpului.
Pantalonii prea strâmți duc cu timpul, prin compresiunea continuă a coapselor și gambelor, la apariția unor tulburări circulatorii la nivelul membrelor inferioare. Insesizabile la început, ele devin sesizabile mult mai târziu, prin apariția de tulburări de sensibilitate și trolicitate cutanată locală (extremități reci, senzația de furnicături în membre).
Nu de puține ori, normele igienice intră în contradicție cu moda, aceasta din urmă neținând cont de particularitățile indivizilor sau de necesitățile igienice.
2.2.8. Igiena încălțămintei
Rolul încălțămintei este de a proteja piciorul de temperatura solului pe care calcă și de traumatismele mecanice (lovituri, tăieturi, arsuri etc.).
Încălțămintea trebuie să respecte configurația anatomică a piciorului și să fie lejeră; să permită mișcarea degetelor și să fie cât mai strânsă în spate, pentru a fixa bine piciorul în mers.
încălțămintea prea strâmtă, pe lângă faptul că produce mari neplăceri (uneori dureri violente) la mers. duce cu timpul la apariția de leziuni cutanate (rosături), degeraturi (în timpul iernii), șchiopătat, îngroșarea gleznei sau chiar la deformarea degetelor.
încălțămintea prea largă determină apariția de inflamații și apoi leziuni datorate frecării piciorului în timpul mersului, iar în cursul sezonului rece piciorul nu va fi niciodată cald, din cauza pătrunderii cu ușurință a aerului rece. eventual și a zăpezii, prin spațiul larg dintre pielea piciorului și pantof sau gheată.
La copii, datorită faptului că procesul osificării nu este încheiat. încălțămintea nepotrivită duce la deformări ale plantei sau ale degetelor și, cu timpul, și la tulburarea circulației periferice (picioare reci, vinete), cu transpirație abundentă și urât mirositoare sau chiar la apariția unor procese infecțioase interdigitale. de etiologie în special micotică (cauzate de ciuperci parazite).
Materialul ideal din care se recomandă confecționarea încălțămintei este pielea animală; aceasta este impermeabilă pentru apă. ferind astfel piciorul de umezeală, este maleabilă, mulându-se bine pe picior și. în plus. dă o notă estetică plăcută încălțămintei. Are însă dezavantajul că împiedică evaporarea transpirației: din acest motiv, vara se recomandă sandale sau pantofi cu fețe de pânză. Cea mai bună talpă de încălțăminte este cea din piele de bovine, fiind suficient de groasă pentru a proteja piciorul contra asperităților solului și neîmpiedicând, decât în mică măsură, transpirația piciorului.
Talpa din cauciuc, din crep sau din alte materiale sintetice, deși mai rezistentă și mai elastică, favorizează transpirația excesivă a piciorului și, în plus, pe vreme ploioasă face priză slabă la sol, provocând dese alunecări și căderi ale copiilor. Talpa din azbest, contraindicată în sezonul rece și umed, este foarte bună vara, deoarece, prin efectul său izolator, ocrotește piciorul de căldura mare a pavajului. Dar azbestul a început să fie puternic contestat de industria încălțămintei datorită unor radiații nocive pe care le elimină în timp.
De multe ori există o contradicție între utilitatea încălțămintei și modă. Actuala încălțăminte de damă, prin talpa foarte groasă, prin tocul prea înalt sau tocul cui, vine în contradicție cu legile staticii, creând suferințe nu numai piciorului, dar și coloanei vertebrale.
O altă linie a modei încălțămintei, destul de nefiziologică, este cea care recomandă atât fetelor, cât și băieților pantofi ascuțiți la vârf. Această încălțăminte ține degetele înghesuite, încetinindu-le circulația și alterând troficitatea locală.
Trecerea de la o încălțăminte ușoară la alta groasă, confecționată din piele de vită sau din material sintetic gros, cu tălpi groase și grele din cauciuc sintetic, care prin greutate face ca piciorul să suporte un efort continuu, atâta timp cât este încălțat, a fost impusă tot de modă.
O încălțăminte confortabilă ușurează mersul, munca și viața cotidiană. Dacă este incomodă și imperfectă, chiar dacă este modernă, încălțămintea nefiziologică creează o patologie dureroasă și uneori chiar infirmizantă. încălțămintea variază cu vârsta, cu moda și cu tipul de activitate pe care o desfășoară; încălțămintea sport va fi cât mai lejeră, ușoară și adaptabilă sportului practicat (tenis, ciclism, alergări, lupte, fotbal). încălțămintea de casă va trebui să fie mai ușoară decât cea de stradă, mai lejeră, mai comodă, călduroasă și cu tocul cât mai jos, încât să permită relaxarea musculaturii piciorului, după ce ore în șir a stat încorsetat într-o încălțăminte mai rigidă (cea de stradă).
Este recomandabil pentru adolescente să poarte pantof cu tocuri late și joase și numai în împrejurări deosebite, la ocazii, să poarte pantof înalt, deoarece un astfel de toc purtat intempestiv duce la deformarea piciorului, a bazinului și chiar a coloanei vertebrale.
încălțămintea va fi purtată de regulă peste o șosetă sau ciorap tricotat, confecționat, pe cât posibil, din bumbac sau amestec cu fibre sintetice; vara se va purta o sanda ușoară, din pânză sau piele fină, direct pe piciorul gol. Rolul ciorapului este de a atenua frecarea pielii piciorului de pantof, de a absorbi transpirația, iar în sezonul rece de a menține căldura și a împiedica apariția degeraturilor. Ciorapii vor trebui schimbați cât de des, preferabil zilnic în timpul călduros; baia zilnică a picioarelor trebuie să fie urmată obligatoriu de schimbarea ciorapilor.
2.3. Bolile infecto – contagiose
Sunt denumite boli infecțioase, deoarece agenții lor cauzali sunt microorganismele patogene (virusuri, bacterii, ricketsii etc.) și contagioase, putându-se transmite cu ușurință de la o persoană bolnavă la alta sănătoasă, fie prin contact direct, fie prin contact indirect (lenjerie, veselă etc.)
rujeola sau pojarul prezintă următoarele simptome: febră, guturai, tuse, voce ușor răgușită, ochi roșii iar după 24 – 48 ore, și o erupție roșiatică, ușor proeminentă, localizată la început după urechi, apoi la față, gât, torace și abdomen pentru a se extinde apoi la rădăcina membrelor superioare și inferioare. După 3-4 zile. erupția „se stinge" iar in 10-12 zile copilul se vindecă complet, dacă nu survine vreo complicație pulmonară, otică sau neurologică; rujeola este din ce în ce mai rară, majoritatea copiilor fiind vaccinați.
rubeola sau pojărel prezintă aceeași simptomatologie ca și rujeola dar de o intensitate redusă sau incompletă; în plus se constată și inflamarea ganglionilor limfatici, în special în regiunea occipitală.
scarlatina prezintă următoarele simptome: febră însoțită de vărsături, dureri la deglutiție, limbă încărcată, roșie – zmeurie, amigdale mari și roșii acoperite de un depozit albicios. purulent, urmată la scurt timp de apariția unei erupții roșii catifelate, începând de la obraji și gât, întinzându-se apoi pe torace, abdomen și la rădăcina membrelor.
varicela sau vărsat de vânt se manifestă prin: pete mici, rotunde, răspândite neuniform pe tot corpul și care, la scurt timp. se transformă în vezicule mici (ca „picăturile de rouă"); veziculele se ulcerează și se usucă după 10-20 zile, lăsând pe piele niște cicatrice de un alb sidefiu.
tușea convulsivă („tuse măgărească"): accese de tuse spastică, chinuitoare, care duc la crize severe de asfixie, cu învinețirea feței și „ieșirea ochilor din orbite", întrerupte de o inspirație profundă șuierătoare după care bolnavul elimină o spută mucoasă abundentă sau are chiar o vărsătură.
oreionul (parotidita epidemică) se manifestă clinic prin inflamarea zonelor submandibulare și preauricuiare (aspectul capului copilului sugerând „un cap de pară"), uni – sau bilateral; inflamația zonei este nedureroasă, iar tegumentele capătă o culoare albă – rozată.
hepatita virală acută (HVA) este o boală infecțioasă provocată de pătrunderea și înmulțirea în ficat a unor virusuri. Se cunosc mai multe tipuri de hepatite, fiecare provocată de către un virus:
hepatita A denumită și endemică – este provocată de virusul A care pătrunde în organism pe cale digestivă;
• hepatitele B, C și D – sunt provocate de virusurile B,C, D, care pătrund in organism pe cale extradigestivă, odată cu sângele transfuzat sau cu injectare în condiții nesterile.
Ajunse în corp, virusurile hepatice pătrund în sânge și de aici în ficat, unde se înmulțesc rapid și produc degradarea celulelor hepatice, alterarea metabolismului pigmenților biliari și creșterea lor considerabilă în sânge, determinând apariția icterului (colorația galben-verzuie a tegumentelor și mucoaselor oculare și sublinguale), precum și modificarea colorației urinei, care devine de nuanță brună, asemănătoare berii.
Primele semne ale bolii sunt nespecifice: dispariția poftei de mâncare, stare de oboseală, febră, astenie, dureri de cap, irascibilitate, grețuri, dureri abdominale, constipație și stare febrilă (37,5 – 38 °). Alteori, bolnavul se plânge de dureri musculare sau articulare (generalizate sau localizate la unele articulații).
Această perioadă nespecifică de debut a hepatitei virale acute se numește „perioada preicterică", deoarece icterul nu apare în această fază a bolii; ea durează 5-7 zile. In această perioadă, bolnavii prezintă contagiozitate maximă existând riscul contaminării celor din jur.
Perioada icterică se instalează după 5-7 zile; icterul apare progresiv, bolnavul acuzând și dureri hepatice cauzate de mărirea volumului ficatului. Urmează perioada de declin a bolii și apoi convalescența, stadiu în care dispar majoritatea semnelor caracteristice. Vindecarea leziunilor hepatice se produce după 4-6 luni de la debutul bolii.
2.4. Boli transmise de la animale
Animalele pot pune în pericol sănătatea omului. Și nu ne gândim numai la câine și pisică, ci și la păsările de casă sau la diverse specii de pești decorativi, crescuți în acvarii.
Animalele din preajma omului sunt adesea purtătoare ale unor bacterii, virusuri, ciuperci sau paraziți, care-i pot provoca o varietate de boli (denumite sub termenul generic de "zoonoze"). Așa este cazul bolilor care provin de la pisică și de la câine (turbare, salmoneloze, rickettsioze, febră butonoasă, numeroase boli parazitare), de la păsările de apartament (salmoneloze, omitoze, chlamidioze, encefalite virotice, boli dermatologice).
Cele mai multe boli produse omului de către germenii patogeni proveniți de la animalele din preajma lui sunt, în general, lipsite de gravitate și se vindecă în câteva zile, cu sau fără tratament specific. Altele, de gravitate mare, duc fie la o evoluție severă, fie chiar la deces, așa cum este cazul ciumei, turbării, tetanosului, antraxului (cărbunelui). Dar mai sunt și altele, lipsite de gravitate (parazitozele, micozele), care determină numeroase îmbolnăviri cu evoluție îndelungată și care nu dispar decât tratând cauza și efectul (deci, și animalul și omul).
Unele dintre îmbolnăvirile animalelor, posibil transmisibile și la om, pot fi împiedicate prin realizarea unor vaccinări eficiente, exact ca în patologia umană (vaccinarea împotriva turbării, a tetanosului).
Prezența permanentă a animalelor în preajma omului este responsabilă și de bolile alergice, pe care i le pot produce. Alergenii proveniți de la animalele din casă, de la acarieni, din părul mamiferelor și fulgii păsărilor, sunt responsabili. într-o bună măsură, de frecventele alergii respiratorii (criza spasmodică, bronșită astmatiformă sau chiar astm bronșic) ale adulților, dar mai ales ale copiilor.
Inocularea de la pisică la om a unui virus, prin zgârieturi ale pielii acute cu ghearele, duce la boala cunoscută și sub denumirea de "boala ghearelor de pisică", denumire sugestivă pentru posibilitatea transmiterii ei de la animal la om. în urma zgârieturilor de pisică (dar, posibil, și prin înțepături sau mușcături de insecte), apare la locul traumatizat o leziune cutanată, febră și, fapt important, inflamația ganglionilor de vecinătate (în axilă, dacă zgârietura a fost la mâini, sau inghinal, dacă zgârietura s-a produs la picioare); transmiterea la om se face nu numai prin zgârieturi, ci și prin aplicarea de salivă animală pe o posibilă leziune deschisă a tegumentelor umane.
Din fericire, boala are o evoluție ușoară, iar vindecarea survine de regulă după 2-3 săptămâni, complicațiile posibile (pneumonii, meningite) fiind excepționale. Fiind o boală cauzată de un virus, tratamentul este limitat numai la combaterea febrei și a durerilor locale.
Relația privilegiată a câinelui cu omul, contactul permanent dintre aceștia, poziția în scara animală, explică în bună măsură faptul că organismul câinelui este receptiv la numeroși germeni, inclusiv: virusuri, bacterii, fungi, protozoare, viermi (trematode, cestode, nematode), arahnide și insecte ce au rol de agenți etiologici ai unor boli.
Câteva dintre bolile ce se pot transmite de la câine la om și animale și invers:
viroze: turbarea, jigodia (boala lui Carre), boala lui Aujeszky;
bacterioze: antraxul, tuberculoza, leptospiroza, bruceloza;
micoze: trichofiția (pecingine), microsporoza, histoplasmoza, favusul
boli parazitare: criptosporidioza, giardioza, toxoplasmoza, echinococoza, trichineloza
2.5. Activitate și odihnă
ACTIVITATEA reprezintă:
ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în vederea obținerii unui rezultat;
manifestare a unei energii, a unei forțe; muncă; ocupație;
activitate a etajelor superioare ale sistemului nervos prin care se realizează adaptarea la mediu a organismului uman și animal (V. Breban – Dicționar General al Limbii Române).
ODIHNA reprezintă:
întrerupere temporară a activității în scopul refacerii energiei, a forțelor;
stare sau timp de repaus; pauză;
somn.
2.5.1.Activitatea
Activitatea reprezintă modul specific de existență al psihicului uman, ca expresie evoluată a vieții de relație, datorită recepționării și prelucrării informațiilor despre lumea externă și a comparării lor cu stările de necesitate , în vederea elaborării răspunsurilor cu sens adaptiv.
Din însăși accepțiunea conceptului de învățare, activitatea psihică apare în dublă ipostază: de produs și de condiție a procesului de învățare. Crescând progresiv solicitările, copilul își construiește prin asimilare și acomodare structurile intelectului ca și pattern-urile reacționai motorii prin care reușește să se adapteze solicitărilor la nivele treptat mai înalte.
Activitatea, ca sistem ierarhic superior, se definește prin următoarele atribute: « este conștientă;
se desfășoară după un program deliberat, intenționat, conform unui scop dinainte stabilit, ca rezultat al anticipării rezultatului și susținerii cu o motivație proprie conștientizată;
are caracter voluntar;
se compune din numeroase acțiuni.
Acțiunea are un scop propriu (exprimat ca scop intermediar sau de etapă), dar nu se caracterizează printr-o motivație proprie conștientizată. Acțiunile, la rândul lor, cuprind o serie de operații ca mijloace de realizare a scopului acțiunii (operația de a lua notițe în timpul predării), iar operațiile, atunci când se desfășoară în plan extern, se compun din mișcări sau gesturi motrice.
Forme de activitate
Omul poate desfășura forme diverse de activitate. Apreciind caracteristicile motivelor și scopurilor, ca elemente definitorii, putem distinge trei forme fundamentale de activitate:
activitatea de învățare este una din activitățile de bază ale elevului. Ea decurge din nevoia achiziționării experienței necesare adaptării. Deși învățarea este mai intensă și mai ușor de realizat în perioadele de creștere, îmbrăcând chiar forma unei desfășurări organizate și instituționalizate în perioada școlară, învățarea rămâne pentru om o necesitate a întregii vieți.
activitatea de muncă rezultă din satisfacerea nevoilor biologice și spirituale ale individului și are ca obiectiv major obținerea bunurilor necesare satisfacerii acestor nevoi prin angajare voluntară într-un efort fizic și /sau mintal.
Privită din alte unghiuri, activitatea poate fi clasificată în:
■ după caracteristica produsului:
preponderent fizică;
preponderent spirituală
■ după ponderea și locul în preocupările persoanei:
principală
secundară
• activitatea de joc, activitate motivată prin ea însăși, pe baza satisfacerii nevoii de mișcare, distracție sau relaxare. Ca activitate predominantă, este caracteristică până la 6-7 ani, vârsta intrării în școală, fiind pentru copil un „important exercițiu preparatoriu", în oricare din formele sale de exprimare: joc de explorare, joc de manipulare, simbolic, cu reguli. In perioada la care ne referim și în special la vârsta 0-3 ani, dezvoltarea comportamentului motor prin joc se impune demersului formativ, în vederea pregătirii bagajului instrumental necesar construcției operaționale la nivelul celorlalte comportamente: cognitiv, verbal, socio-afectiv. Până la această vârstă, cum se arată în Declarația drepturilor copilului la joc a Asociației Internaționale a Locurilor de Joc din l977: „Jocul este viața. Este instructiv. Este voluntar. Este spontan. Este natural. Este explorator. Este comunicare. Este exprimare. Combină acțiunea cu gândul. Oferă satisfacția și sentimentul realizării." Jocul continuă să se manifeste și după etapa preșcolară, până la senescență, îndeplinind funcții compensatorii, de relaxare, de distracție etc.
Jocul este pentru copil principala formă de activitate, mijlocul prin care copilul învață, își dobândește ansamblul abilităților specifice comportamentului cognitiv, verbal, motor și socio-afectiv. Trebuie să înțelegem că secvența motorie a finalității este pregătită cu ajutorul a numeroase comportamente intelectuale ce țin de organizare perceptivă, dirijare prin limbaj sau rezolvare algoritmică și euristică a problemelor.
2.5.1.2. Activitatea fizică
Există un număr din ce în ce mai mare de dovezi și argumente care sprijină ideea că activitatea fizică prestată organizat în cadru formal și nonformal și în timpul liber, dar numai după anumite criterii, ajută la menținerea, promovarea și/ sau recâștigarea sănătății. Beneficiile activității fizice asupra sănătății au fost examinate și recunoscute de mai multe organisme internaționale, cum ar fi Organizația Mondială a Sănătății, Federația Internațională de Medicină Sportivă, Colegiul American de Medicină Sportivă și Comitetul Internațional Olimpic.
Activitatea fizică regulată poate să mențină sau să îmbunătățească structura diverselor țesuturi și organe (mușchi, tendoane, inimă, vase etc), să le amelioreze funcțiile și să contracareze deteriorările care tind inerent să apară datorită inactivității (sedentarismului) și înaintării în vârstă.
Când este vorba de efectele sanogenetice ale sportului, ne referim atât la modificările pozitive din sfera psihică, cât și la influențele evidente și pozitive asupra unor categorii de boli dintre cele mai redutabile: suferințele lombare (lombopatiile), o serie de afecțiuni endocrine, cancerul și. mai ales, bolile cardiovasculare.
în practică însă, datorită frecvenței deosebite, tendinței de apariție la vârste din ce în ce mai tinere și faptului că dintre toate afecțiunile ea răspunde cel mai bine la acțiunea efortului fizic, cardiopatia ischemică trebuie să constituie obiectivul principal al oricărui program de mișcare, indiferent de vârsta și sexul persoanei, și indiferent dacă activitatea fizică respectivă este realizată individual sau într-un cadru organizat și sub o supraveghere specializată. Identificarea riscului de apariție a acestui "inamic numărul unu" al sănătății și lupta împotriva lui prin practicarea regulată a sportului sunt absolut necesare, deoarece în momentul de față această categorie de boli reprezintă cauza principală de deces (cu tendința de a acționa în acest mod la vârste din ce în ce mai tinere), iar pe de altă parte se știe clar că procesul arterosclerotic debutează de la 3 ani în aortă și poate prinde deja coronarele (arterele care hrănesc inima cu sânge și a căror îngustare cauzează cardiopatia ischemică și, ulterior, infarctul miocardic) începând cu vârsta de 10 ani. Prin procesul arterosclerotic se înțelege depunerea de grăsimi în pereții vaselor, ceea ce face ca lumenul să se îngusteze, totul conducând la perturbarea iremediabilă a circulației sangvine și a aprovizionării țesuturilor cu oxigen.
2.5.2. Efortul fizic
Mersul / jogging-ul / alergarea, între mers, jogging și alergare există o serie de asemănări evidente, dar și anumite diferențe: este vorba în primul rând de deosebirile ce țin de viteza de înaintare sau de biomecanica deplasării corpului în spațiu. Indiferent de forma de mișcare, o mare importanță o are încălțămintea pentru prevenirea unor suferințe specifice ale membrelor inferioare (și chiar ale coloanei lombare).
O mare atenție trebuie acordată și pregătirii organismului pentru efort, adică încălzirii. Există tendința de a considera că aceste eforturi (mersul, jogging-ul, alergarea) constituie ele însele mijloace de încălzire și, drept urmare, nu ar mai fi nevoie de așa ceva.
Este o mare greșeală; în orice condiții încălzirea nu trebuie să lipsească. îndeosebi atunci când temperatura ambiantă este mai mică de 15-16°C această încălzire trebuie executată foarte minuțios, cu multe elemente de stretching (întinderi musculare lente, prelungite), eventual cu o pregătire prealabilă printr-un automasaj al tendoanelor ahiliene și al mușchilor gambei și coapsei. în caz contrar, contractura (reflexă, datorată frigului) mușchilor gambei va face ca, la fiecare pas, tensiunea la care este supus tendonul ahilian și tracțiunea de la nivelul inserției sale pe osul calcaneu să fie mult mai mari decât normal. Iar dacă acest lucru se întâmplă câteva zile la rând, cu siguranță va duce la tendinită ahiliană, suferință, nu numai greu de tratat, dar și foarte periculoasă, deoarece prin cronicizare ea poate cauza ruperea acestui tendon.
Pedalarea pe o bicicletă obișnuită sau pe una staționară (ergometrică) reprezintă o formă de activitate fizică foarte utilă în sportul pentru sănătate. Ea poate constitui alternativa ideală pentru persoanele care nu pot apela la mers, jogging sau alergare, sau la alte forme de activitate fizică.
Pedalarea, mai ales pedalarea pe bicicleta ergometrică, elimină riscul leziunilor de suprasolicitare microtraumatică a membrelor inferioare și a coloanei lombare, ceea ce reprezintă un lucru foarte important pentru persoanele cu o greutate excesivă sau pentru femei după menopauză.
Jocurile – un program de sport trebuie să includă și activități care-și propun să-i facă pe participanți să descopere plăcerile și satisfacțiile jocului.
Jocurile trebuie să îndeplinească o serie de cerințe:
să producă deconectare și plăcere, cultivând în rândul participanților atât spiritul de cooperare cât și pe cel de competiție. Competiția nu trebuie evitată deci, dar se va da importanță mică succesului și câștigătorului, iar jocul nu va fi utilizat pentru a-i descuraja și a-i exclude de la participare pe cei mai puțin abili;
să-i angreneze pe toți participanții în continuu pe parcursul desfășurării lor și să ofere fiecăruia (deci nu numai celor care au anumite calități specifice) șansa de a deveni câștigător;
solicitarea fizică la care îi supune pe participați să fie viguroasă (deci suficient de intensă) și continuă. în acest scop regulile pot fi modificate încât fiecare să participe la joc în orice moment, nu numai în anumite momente. Spre exemplu, în jocuri precum fotbalul și baschetul, unde în mod normal câțiva dintre participanți au tendința de a domina, iar ceilalți de a deveni spectatori în teren, prin introducerea a două sau chiar trei mingi în loc de una crește participarea fiecăruia. Sau în volei, fiecare echipă primește o minge și încearcă să o mențină cât mai mult în aer.
Activități desfășurate în apă – înotul. Activitățile sportive desfășurate în apă pot reprezenta o parte majoră a programului de mișcare sau pot constitui modalități alternative de efort în cazul unor accidentări.
Trebuie însă avut în vedere faptul că din punct de vedere energetic înotul este de patru ori mai solicitant decât alergarea. Numărul de calorii consumate alergând 1 km se cheltuie prin parcurgerea doar 250m în înot. Aceste activități mai au și un alt avantaj de mare importanță în sportul pentru sănătate. Este vorba de faptul că la același efort (lucru mecanic) în valoare absolută cheltuiala totală de energie este mai mare, datorită faptului că în apă se consumă mai multe calorii pentru termoreglare, deci pentru menținerea constantă a temperaturii corpului.
Efortul prestat pe muzică. Acest tip de efort, cunoscut la noi sub numele de „aerobic", prezintă avantajul că se constituie într-o activitate foarte plăcută și eficientă, care se poate executa fie singur fie în grup. Aerobicul este foarte răspândit și căutat mai ales de către femei, cel puțin până la o anumită vârstă, dar, din păcate, extrem de rar se lucrează rațional și științific.
2.6. Sănătatea și mediul
Mediul înconjurător este constituit din totalitatea factorilor biotici (relațiile care se stabilesc în cadrul populației (speciei) sau între specii diferite) și abiotici (factorii geografici -poziția geografică exprimată prin latitudine, longitudine, altitudine, expoziție; factorii fizici -lumina, temperatura, umiditatea; factorii chimici – substanțele chimice din aer, apă, sol).
Starea mediului înconjurător este pe an ce trece tot mai îngrijorătoare: spațiile împădurite se reduc, deșertul se extinde, solurile agricole se degradează, stratul de ozon este mai subțire, numeroase specii de plante și animale au dispărut, efectul de seră se accentuează. In general se poate afirma că țările cele mai dezvoltate produc cele mai mari cantități de deșeuri și poluanți, consumă cantități mari de energie și resurse naturale. Impactul pe care aceste țări îl au cu mediul natural este puternic distructiv. Se remarcă astfel existența unei proporționalități inverse între nivelul de industrializare și starea mediului înconjurător.
Întreaga lume este în interrelație – fiecare acțiune va produce o reacție care în complexul sistemelor vii este de multe ori imprevizibilă. Atunci când resursele naturale sunt epuizate pe scară largă și mediul ambiant este poluat datorită activității umane, nu numai mediul este acela care are de suferit. Sănătatea oamenilor este de asemenea afectată: starea de sănătate nu poate fi menținută respirând aer poluat, consumând alimente și apă contaminate cu pesticide sau alte substanțe chimice. De regulă, ceea ce este bun pentru natură, pentru mediul ambiant este sănătos și pentru viețuitoare.
Plecând de la importanța protejării și conservării mediului, oamenii de știință au elaborat o serie de legi ecologice:
legea „toate sunt legate de toate" – în natură, sistemele biologice nu sunt izolate ci integrate în mediu;
legea „totul trebuie să ducă undeva" – din punct de vedere ecologic, în natură, nimic nu e de prisos; nu există deșeuri ci ele folosesc altor organisme;
legea „natura se pricepe cel mai bine" – orice intervenție majoră a omului în ecosisteme este nocivă;
legea „nimic nu se poate obține pe degeaba" enunțată de Mitscherlich, 1930 -exploatarea ecosferei duce la dezorganizarea sistemului Iară restituirea componentelor extrase pentru că totul este închegat;
legea „interacțiunii om – ecosferă" emisă de Dansereau 1957 – orice modificare serioasă în ecosferă are consecințe asupra vieții sociale; tăierea masivă a pădurilor din Mesopotamia a influențat negativ, în lanț, clima, agricultura, economia, societatea.
Fiecare om trebuie să realizeze și să accepte să-și asume responsabilitatea privind impactul pe care viața lui o are asupra vieții planetei.
2.7. Influența mediului asupra sănătății umane
Mediul ambiant exercită asupra omului influențe multiple, dintre care una din cele mai importante este acțiunea asupra sănătății. Acțiunea mediului poluant asupra organismului este foarte variată și complexă; ea poate merge de la simple incomodități în activitatea omului, așa-zisul disconfort, până la perturbări puternice ale stării de sănătate.
Acțiunea aerului poluant asupra organismului și sănătății este în funcție de o serie de factori care în mare pot fi împărțiți în factori care țin de poluanți și factori care țin de organismul uman.
Factorii care țin de poluanți sunt reprezentați de:
natura poluanților – sub acest aspect se știe că prin structura lor chimică sunt poluanți mai nocivi, mai activi în acțiunea lor asupra organismului și poluanți mai puțin nocivi.
concentrația în care se găsește poluantul: în general cu cât concentrația poluantului este mai mare cu atât și acțiunea sa este mai puternică și bineînțeles invers.
timpul de acțiune, cu cât acest timp este mai îndelungat cu atât acțiunea nociva a poluantului este mai puternică.
numărul poluanților prezenți concomitent în atmosferă reprezintă un alt factor care trebuie luat în considerare; foarte rar găsim un singur poluant, de cele mai multe ori chiar aceiași sursă produce un număr mai mare de poluanți iar numărul acestora crește în cazul prezenței mai multor surse de poluare. In condițiile prezenței mai multor poluanți se pot produce două fenomene și anume: ca poluanții respectivi să aibă o acțiune antagonică și să se anihileze unii pe alții, fapt mai rar întâlnit sau din contra să acționeze sinergie asupra organismului și să se potențeze reciproc, situație mai frecvent întâlnită.
Factori care țin de organismul uman:
vârsta persoanelor expuse – este mai ales cazul copiilor, care sunt mult mai sensibili decât organismele adulte.
sexul persoanelor expuse – femeile sunt mai sensibile la poluarea atmosferică mai ales în anumite momente fiziologice ca: graviditatea, alăptarea și chiai în timpul menstruație!
starea de sănătate – o sensibilitate mai mare față de poluare atmosferică o reprezintă și persoanele suferinde mai ales de insuficiențe renale insuficiențe hepatice, insuficiențe respiratorii etc.
activitatea fizică intensă poate constitui și ea un factor de creștere a sensibilității organismului datorită faptului că în timpul desfășurării acestor activități ceste frecvența respirației, crește frecvența circulației sângelui ceea ce duce implicit la creșterea cantității de poluanți care pătrund în organism în aceiași perioadă de timp.
Organizația Mondială a Sănătății clasifică poluanții atmosferici după acțiunea lor în:
• poluanți iritanți ca pulberile., oxizii sulfului, oxizii azotului, substanțele oxidanta, etc; Bioxidul de sulf, ca și pulberile exercită efecte iritante asupra căilor respiratorii mai ales asupra căilor superioare, Intr-o anumită măsură poate produce leziuni și asupra căilor respiratorii inferioare și chiar la nivelul alveolelor pulmonare dacă sc găsește adsorbit pe pulberi, pătrunderea sa fiind de fapt determinată de mărimea pulberii care îl vehiculează. In aceste condiții acțiunea sa este mai puternică iar consecințele sunt mult mai grave.
Bioxidul de sulf produce o serie de manifestări iricative ca salivație abundentă, expectorație, tuse, spasme ale căilor respiratorii cu dificultate în respirație. Concomitent acestor manifestări sub acțiunea bioxidului de sulf se constată și pierderea mirosului și a gustului, apariția unui oarecare grad de leucopenie și inactivarea unor enzime cu rol în metabolismul glucidic.
Dioxidul de azot este de 4 ori mai iritant decât monoxidul de azot. Acțiunea iritantă asupra căilor respiratorii este asemănătoare cu a bioxidului de sulf dar fiind mai puțin solubil dioxidul de azot pătrunde mai adânc în căile respiratorii, uneori chiar până la alveole unde în concentrație mare poate produce edemul pulmonar acut. în general însă principalele simptome constau în hipersecreții, dificultate în respirație până la dispnee, încetarea mișcărilor cililor vibratili și creșterea agresivității germenilor. Chiar concentrații mici de dioxid de azot poate duce la infecții îndelungate.
În schimb, monoxidul de azot, deși mai puțin iritant, are o acțiune toxică în sensul combinării cu hemoglobina și formării methemoglobinei cu influențe asupra transportului de oxigen și determinând fenomene asfixice mai ales la copii.
poluanți fibrozanți sunt reprezentanți în primul rând de pulberi și sunt întâlniți mai ales în mediul industrial unde determină fibroze, scleroze pulmonare denumite pneumoconioze, afecțiuni care au fost considerate multă vreme ca boli profesionale.
poluanți alergizanți mai ales organici ca: polenul, puful, părul dar și anorganici; Poluanții cu acțiune alergizantă pot fi încadrați în pulberi și gaze.
Pulberile alergizante se împart în pulberi minerale și pulberi organice. Pulberile minerale cu rol alergic cele mai cunoscute sunt cuarțul și silicații care provoacă pneumoconioze pe un fond de sensibilizare a organismului.
Pulberile organice sunt considerate pe drept ca principalii factori alergizanți din atmosferă poluată. Aici putem încadra în primul rând pulberile vegetale ca cele de ceai, cacao, turnesol, muștar, cafea, etc. Tot ca alergizanți organici sunt încadrate unele ciuperci ca Aspergilus, Penicilinium, Cladosporhim și alții care se dezvoltă pe pereții igrasiosi din locuințe producând frecvent alergii respiratorii sau cutanate mai ales la copii. Polenul unor flori, arbori sau graminee este binecunoscut în declanșarea sezonieră a unor crize de astm.
Gazele alergizante sunt mai puțin bine cunoscute, totuși diverși autori consideră că însăși bioxidul de sulf, oxizii de azot sau hidrogenul sulfurat pot produce manifestări alergice.
De asemenea se consideră ca alergeni substanțele volatile care intră în componența unor insecticide, detergenți, medicamente sau mase plastice care pot constitui poluanți atmosferici.
Cele mai frecvente manifestări patologice determinate de poluanții alegizanți sunt cele respiratorii ca rinita acută și cronică, traheita spasmodică, astmul bronho-pulmonar, alveolita alergică. Tot aici putem încadra și unele manifestări oculare ca blefarita și conjunctivita alergică sau cutanată (exeme, urticarie, prurit).
• poluanți asfixianți ca oxidul de carbon, acidul cianhidric, amoniacul; ca acțiune asupra organismului, oxidul de carbon se combină cu hemoglobina dând naștere carboxihemoglobinei. Importanța fenomenului constă în faptul că afinitatea hemoglobinei pentru oxid de carbon este de 210-240 de ori mai mare decât pentru oxigen. Aceasta arată că chiar la concentrații mici de oxid de carbon în aerul poluat, aceasta pătrunde în pulmon și apoi în sânge se combină rapid cu hemoglobina sustrăgând-o combinării sale normale cu oxigenul. Ca urmare apar fenomene de asfixie caracterizată prin tulburări respiratorii, cardio-vasculare, digestive și mai ales nervoase.
Gravitatea intoxicației depinde de cantitatea de oxid de carbon fixată. în acest sens trebuie știut că chiar în mod normal în sângele tuturor oamenilor se găsește o oarecare cantitate de carboxihemoglobină provenită din degradarea bilirubinei și biliverdinei dar ea nu depășește niciodată 1% din cantitatea totală de hemoglobina.
La fumători această cantitate poate ajunge la 5-8%. Primele simptome apar de la concentrații mai mari de 10%. Ele constau din:
simptome respiratorii ca: creșterea frecvenței și amplitudinei respiratorii și chiar dificultate în respirație;
simptome cardio-vasculare ca: creșterea frecvenței pulsului, palpitații, aritmii;
simptome digestive ca: greață, vomă, inapetență și mai ales
simptome nervoase ca: cefalee. vertije, adinamie. somnolență, lipotimie până la deces.
Intoxicația acută cu oxid de carbon este relativ rară, ea se întâlnește mai ales în anumite medii de muncă (industrii) și numai accidental sau intenționat (sinucideri) în mediul de viață.
În ceea ce privește intoxicația cronică, aceasta a fost descrisă în literatura de specialitate în anumite cazuri de la unele gospodine care folosesc în diferite scopuri (pregătirea alimentelor, încălzirea apei sau chiar a locuințelor) flacăra liberă (aragaz), la unii agenți de circulație în zone cu trafic intens sau chiar la persoanele care aparent nu au venit în contact evident cu surse de oxid de carbon.
Dar, importanța poluării aerului cu oxid de carbon constă tocmai în influența pe care acesta o exercită asupra organismului expus la concentrații reduse, sub 10% carboxihemoglobină. Astfel, oxidul de carbon are efecte asupra sistemului nervos fără a produce leziuni propriu-zise. Aceste efecte au fost evidențiate prin modificări ale electroencefalogramei întovărășite de tulburări ale memoriei, dificultate în calcule matematice, modificări ale vederii și altele.
O influență importantă o constituie acțiunea oxidului de carbon în concentrații mici dar prelungite asupra cordului. Acest lucru se datorește afinității oxidului de carbon pentru mioglobină cu producere de tulburări de ritm cardiac evidențiate pe electrocardiogramă datorate unor tulburări de irigare cu sânge al mușchiului cardiac care pot merge până la favorizarea cardiopatiei ischemice și bineînțeles de miocard, mai frecvent la fumători.
Oxidul de carbon exercită unele efecte și asupra unor enzime îndeosebi asupra acelora care intervin în metabolismul lipidic cu creșterea cantității de colesterol și producerea aterosclerozei.
O acțiune deosebit de gravă a oxidului de carbon este cea teratogenă asupra latului, oxidul de carbon străbate placenta și produce o serie de manifestări caracteristice ca malformații congenitale îndeosebi cardiace. Ele au fost observate la copiii unor mame fumătoare la care se constată uneori și nașteri premature sau insuficientă dezvoltare a copiilor în lungime sau greutate sub normal chiar în cazul unor nașteri fiziologice. Nu este exclus nici avortul spontan.
• poluanți toxici mai ales sistemici ca plumbul, lluorul. cadiniul; Suspensiile ca și vaporii de plumb prezenți în atmosferă pătrund în organism pe cale respiratorie. Plumbul, ca poluant, poate pătrunde și pe cale digestivă odată cu apa și/sau alimentele care conțin plumb. Cea mai mare parte a plumbului, pătrunde în organism și se elimină prin urină de aceea determinarea plumburinei constituie un indicator foarte bun de încărcare a organismului cu plumb. Odată pătruns în organism plumbul se fixează în cea mai mare parte (până la 90%) în oase de unde se poate și remobiliza.
Din studii efectuate asupra unor persoane sănătoase s-a ajuns la concluzia că plumbul trebuie acceptat ca un element prezent chiar și în zone nepoluate. în general femeile au o cantitate mai mică decât bărbații, de asemenea persoanele din mediul rural au mai puțin piurnb în organism decât cele din mediul urban. în tine, fumătorii conțin mai mult plumb decât nefumătorii.
Acceptându-se ca normală prezența plumbului în organism s-a ajuns chiar la stabilirea unor concentrații de plumb în sânge (plumbemie) ea normală (sub 40 micrograme la 100 ml sânge). Creșteri peste aceste limite sunt considerate ca încărcări cu plumb a organismului și cu semnificația unor expuneri ce reprezintă riscuri pentru sănătate. 1 ot ca un semn al încărcării cu plumb în afara creșterii concentrației plumbului în sânge îl reprezintă și prezența sa in păr și/sau unghii constatate la persoanele din zonele cu plumb.
Ca urmare a încărcării organismului cu plumb pot să apară unele manifestări necaracteristice intoxicației cu plumb ca anorexie, slăbire în greutate, insomnie, iritabilitate, reducerea libidoului mai ales la bărbați, numai o anchetă bine condusă și mai ales dozarea în asemenea cazuri a plumbului în sânge și urină poate să ne îndrepte către un diagnostic corect.
Alături de aceste semne necaracteristice pot să apară și unele semne mai apropiate de intoxicația cu plumb. Altfel, plumbul acționează asupra sintezei hemoglobinei. O influență deosebită o are plumbul asupra sistemului nervos, observată mai ales de cercetătorii americani la copii și descrisă ca unele rămâneri în urmă a dezvoltării intelectuale sau arierație mintală. De altfel, influența asupra sistemului nervos este cunoscută în intoxicațiile profesionale cu plumb care pot merge până la encefalită saturnină.
În afara plumbului mai pot fi prezenți ca poluanți toxici în aer și fluorul, care manifestă și o acțiune iritantă și se fixează în țesuturile dure (oase, dinți) și cadmiul prezent în fumul de țigară și care se fixează mai ales în rinichi și ficat.
• poluanți cancerigeni ca hidrocarburile policiclice aromatice, nitrozaminele, cromul, nichelul, cadmiul; sunt incriminați în producerea mai ales a cancerului bronho-pulmonar, cea mai frecventă formă de cancer și care se găsește pe primul loc în ceea ce privește mortalitatea neoplazică. Această localizare apare mai ales în mediul urban decât în cel rural, mai frecvent la bărbați decât la femei și în mod deosebit la fumători, fumul de tutun putând fi considerat ca un poluant.
2.8. Sănătatea alimentației
Alimentația este bine a fi cât mai variată.
Prelucrarea alimentelor va fi igienică și corectă
Un meniu echilibrat va conține toate grupele de alimente:
carne/ou/proteine vegetale de înaltă valoare biologică
lapte și derivate
fructe și legume
cereale, paste făinoase, alte zaharuri
ulei, unt, margarina
apa va fi băută după masă, între mese și în nici un caz în timpul mesei, între două feluri de mâncare (diluează sucurile digestive).Se va prefera apa, ceaiurile de plante neîndulcite, apă minerală cu conținut mic de săruri minerale; atenție la sodiu!
amestecul legume-cereale/făinoase crește valoarea nutrițională (orez-dovlecel; linte-morcov; orez-boabe de fasole; mazăre-morcov)
legumele/ fructele nu trebuie să lipsească de la nici o masă. In prezent, se preconizează ca la fiecare masă și gustare să existe fructe/legume,
pentru formarea unui comportament alimentar sănătos, se recomandă ca rația zilnică să fie acoperită de alimente conform unei piramide la baza căreia stau cartofii, orezul, cerealele, urmate de legume, fructe, lapte, produse lactate, carne, ou, pește, leguminoase și la vârf grăsimi, zahăr.
Regimul exclusiv vegetarian nu acoperă nevoile nutriționale și poate fi nociv pentru copil. Se poate admite cel lacto-ovo-vegetarian, dar foarte bine structurat și supravegheat.
Conservele vor fi evitate, ca și alimentația rapidă („fast-food"); sunt de preferat mâncărurile pregătite în casă decât alimentele industriale. Produsele congelate, mai ales când sunt incorect prelucrate, au un conținut scăzut în vitamine.
2.8.1. Pregătirea alimentelor
Este necesară prelucrarea igienică și corectă a alimentelor:
• Fierberea: (carne, legume, fructe) este mai avantajoasă dacă se face într-un vas sub presiune. Dacă se face într-un vas obișnuit, acesta va fi acoperit cu un capac, iar focul va fi potrivit. Fierberea înăbușită evită pierderea de săruri și vitamine.
Legumele vor fi introduse direct în apă clocotită (se distrug mai puțin vitaminele).
Lichidul de fierbere se poate folosi la prepararea sosului.
Se va evita reîncălzirea repetată sau menținerea la cald.
Carnea proaspătă va fi pusă la fiert în apă rece. iar carnea luată din congelator, în apă clocotită (atenție. în acest caz timpul de fierbere este mai lung).
în cazul în care carnea nu s-a „frăgezit" prin fierbere, va fi pusă în cuptor împreună cu o parte din lichidul de fierbere.
în lichidul de fierbere al cărnii, se vor adăuga multe legume, o ceapă întreagă și la sfârșit, verdețuri, condimente nepicante.
Orezul se pune la fiert în multă apă rece. iar pastele făinoase în apă (multă) clocotindă și apoi se strecoară.
Grăsimile (uleiul, untul) se vor adăuga în apa de fierbere de la început sau la sfârșitul fierberii ( uleiul de măsline, margarina)
• Pentru copii mici, sub 8-10 ani, se va evita pregătirea alimentelor cu grăsimi prăjite. In mod excepțional, se pot da unele alimente prăjite, cu condiția ca să se folosească vase de teflon.
Să fie folosit uleiul și în nici un caz slănină, untură, seu, mai ales pentru cei mici.
Alimentul să fie pus într-o cantitate mai mare de grăsime.
Bucățile să fie mai mici pentru ca timpul de prăjire să fie scurtat și să fie uscate de apa de spălare, prin ștergere.
Grăsimea folosită nu va mai 11 utilizată.
• Ca alternativă mai „sănătoasă" de rumenire se recomandă punerea alimentului în untdelemnul rece: rumenirea este treptată și alimentul nu se mai îmbibă de grăsime.
Frigerca este de preferat prăjirii. Ea se poate face:
pe grătar: carnea tăiată în bucăți nu prea groase (lcm), unsă cu puțin ulei, fără a se pune sare (se usucă și este "sărăcită" de sucurile nutritive)
pe tigaie de teflon , bine încinsă, fără a fi unsă cu grăsime!
în cuptor, unsă cu untdelemn și cu puțină apă: la 15 -20 minute se poate stropi cu apă. Poate fi pusă la fript în folie de aluminiu sau în hârtie de pergament.
Atenție! cuptorul cu microunde folosește la încălzirea alimentelor, nu la prepararea lor.
Sosurile și mâncărurile se vor prepara fără grăsimi prăjite, rântașuri și fără ceapă prăjită. Aceasta din urmă este un excelent condiment și atunci când este numai fiartă.
Sarea se va adăuga la sfârșitul preparării mâncării și numai în cantitate mică Este de preferat ca mâncarea să fie fără sare și la masă să se adauge, de către fiecare, în
funcție de preferințe, dar – oricum – tară exces.
Sarea adăugată în apa de fierbere prelungește timpul de pregătire și întârzie înmuierea legumelor dar le păstrează culoarea.
Bicarbonatul de sodiu adăugat în apa de fierbere – obicei folosit pentru scurtarea timpului de pregătire – distruge vitaminele.
Există unele excepții: pastele făinoase fierb mai bine când în apa de preparare se adaugă puțină sare.
Pentru îmbogățirea supelor cu substanțe minerale, nu uitați să adăugați, în fiecare zi, un pumn de „boabe" (linte, fasole, grâu, orez, mazăre). Se va evita adăugarea lor la copilul cu vârsta sub un an și jumătate.
Regimul trebuie să fie echilibrat, pentru copilul mic și preșcolar, nevoile energetice fiind asigurate aproximativ în proporție de 15-20% dimineața, 35-40% la prânz, 15-20% seara și câte 10-15% la gustările de la ora 10 și 17. Pe măsură ce copilul crește, ponderea mesei de dimineață va crește, scăzându-se din cea a gustărilor și apoi a mesei de prânz.
Meniul va fi cât mai diversificat de la o masă la alta și mai ales de la o zi la alta. Cantitatea de lapte va fi de 500-600 ml pe zi. Trebuie evitat excesul de lapte întrucât consumarea unei cantități mai mari se face în dauna altor alimente mai bogate în vitamine, săruri minerale, proteine vegetale etc. Nu se va încuraja obiceiul de a se da între mese lapte în loc de apă. Se recomandă ca laptele să fie dat dimineața simplu sau cu cicoare, malț, eventual cu cacao și după amiaza sau seara sub formă de iaurt, budinci, brânză de vaci, făinos cu lapte.
Dimineața, copilul nu se satură numai cu lapte ci trebuie să mai primească cereale, pâine, unt sau margarina, gem, miere, eventual ou.
La ora 10, este bine să se dea fructe. încă de la cea mai mică vârstă trebuie stimulată deprinderea de a nu mânca în exces dulciuri și făinoase care creează premisele instalării obezității. In lipsa fructelor crude, se pot da fructe din compot.
Masa de prânz este cea principală întrucât copilul își desfășoară maximum de activitate în cursul dimineții. De obicei, primul fel este constituit dintr-o supă. de preferință un bulion de carne sau ciorbă acrită cu borș sau lămâie pentru a excita secreția gastrică; se va da în cantitate mică pentru a nu crea senzația de sațietate.
Este de dorit ca de 2-3 ori pe săptămână, în locul supelor să se ofere salate de crudități, mămăligă cu brânză, omletă cu legume. Felul doi va avea o bază de zarzavaturi cu came și în lipsa lor, făinoase cu brânză și ou. Este recomandat ca zilnic copilul să primească cel puțin 2-3 feluri de zarzavaturi și 2-3 legume diferite.
Legumele sunt necesare copilului pentru că aduc vitamine, minerale și fibre. In afară de morcovi, cartofi, păstârnac, spanac, urzici, dovlecei, conopidă, roșii, ardei gras, gulii; după vârsta de un an și jumătate se pot da: fasole verde, mazăre fină pasată, iar după 2 ani: fasole albă, linte. Legumele se dau modificate prin fierbere, cu excepția morcovului, a roșiei și a țelinei care se pot da și crude. Datorită faptului că legumele au o valoare calorică mai mică. ele vor fi preparate cu unt, ulei, margarina, smântână (fiartă, înainte de a se da copiilor mai mici de 2-3 ani, întrucât se prepară din lapte nefiert). Se va evita ca felul doi să fie constituit din paste făinoase, recomandabil a fi rezervate mesei de seară.
Se va da carne de 4-6 ori pe săptămână, preparată sub formă de rasol, friptură la cuptor, pe grătar sau mâncăruri cu carne și legume. Tocăturile se vor prepara corect, fără ceapă prăjită, de preferință sub formă de perișoare; până la 1 an și jumătate, chiftelele se vor prăji la grătar sau în tigaie de teflon. Este primită cu plăcere carnea tocată sub formă de umplutură pentru dovlecei, roșii, ardei. Carnea slabă de porc este bine să fie dată numai cu excepție până la 2 ani. In loc de carne, se poate da (chiar este preferat) rasol de pește de apă dulce. Masa de prânz se încheie cu un desert, de preferință fructe, compot.
Se vor evita formule de mâncare care includ caloriile necesare într-un volum mare al porției, pentru a evita senzația neplăcută de prea mare plenitudine și pentru a nu învăța copilul să fie lacom. Pentru același motiv, porțiile nu trebuie să fie mari, încât copilul să poată mânca fără insistențe ceea ce i se pune în farfurie.
După amiaza se poate oferi o prăjitură de casă sau gustarea va fi compusă din fructe, iaurt sau o tartină cu cașcaval, caș, urdă, brânză telemea (nu foarte sărată!);
Seara, masa va fi constituită din budinci, soteuri, papanași, mămăligă, mezeluri de bună calitate, sandvișuri cu unt și brânză. Masa se va încheia cu o cană cu lapte sau făinos cu lapte. Nu se dau dulciuri la masa de seară (favorizează cariile) și nici alimente ce pot agita copilul (ciocolată, cacao). Bomboanele ce se oferă „la culcare", ca și cele oferite între mese au multiple consecințe negative deci sunt total inoportune.
Apa se dă la sfârșitul meselor, cel mult între două feluri „solide" de mâncare. Volumul alimentelor date la o masă nu trebuie să depășească 250 g la vârsta de 1 an și 300-350g la 2-3 ani.
Educația are un rol hotărâtor în formarea deprinderilor. De aceea se va insista pe modul corect de a mânca, se va imprima obiceiul spălării mâinilor înainte și după masă, grija de a nu se murdări în timpul mesei, de a nu vorbi, de a nu se juca, toate acestea prin exemplul personal și nu prin constrângere.
Nu trebuie să obișnuim copilul mic care refuză să mănânce, cu distracții, cu glume, cu jocuri în timpul mesei și nici nu trebuie sa-1 sancționăm că nu a mâncat Nu este deloc indicat să-i încurajăm preferințele și să ajungem la rații dezechilibrate (unilaterale), care pot compromite starea de sănătate și pot genera un comportament alimentar necorespunzător.
Orarul meselor se adaptează treptat celui al adulților. De aceea se recomandă ca masa să fie luată în comun (pentru copilul care frecventează grădinița, școala, cel puțin masa de seară). Dacă regimul alimentar al adulților este rațional (în ce privește compoziția și modul de preparare), el este adecvat preșcolarului și școlarului mic, simplificând munca, orarul și viața familiei.
Masa luată în comun are pentru copil importante implicații de ordin educativ și social. Pe lângă perfecționarea deprinderii de a mânca singur, de a se servi corect de tacâmuri, de a bea frumos din ceașcă, va învăța să stea liniștit la masă. să vorbească politicos (și nu cu gura plină). Exemplul părinților în această privință este covârșitor deoarece, și la această vârstă, continuă să imite gesturile și limbajul adulților. Bunele maniere nu se învață prin sfaturi, discursuri sau observații, ci numai prin exemple.
În timpul mesei, va domni o atmosferă calmă, destinsă, evitându-se factorii de perturbare din afară (televizorul, jocurile) sau stările de tensiune. Astfel desfășurate, orele de masă în familie constituie prilejuri de schimburi de impresii, de descoperire reciprocă și de strângere a legăturilor sufletești; de asemenea, contribuie la consolidarea bunelor deprinderi.
Unele greșeli comise în desfășurarea „ceremonialului" mesei pot sta la baza lipsei poftei de mâncare a copilului. Dintre acestea, mai frecvent se întâlnesc:
starea de tensiune nervoasă;
graba cu care se servește masa;
oferirea unui alt meniu decât cel al familiei;
forțarea copilului să mănânce mai mult decât dorește (golirea farfuriei prea încărcate);
comentarea nefavorabilă a meniului de către adult;
lipsa de confort (scaun prea scund sau prea înalt) sau prelungirea excesivă a duratei mesei;
excluderea copilului din conversația generală;
maltratarea copilului în timpul mesei pentru „greșeli" comise în timpul zilei
Regimul de viață al copilului trebuie astfel alcătuit încât alimentația să nu devină o preocupare centrală nici pentru copil și nici pentru familie.
Numai printr-o atitudine plină de afecțiune dar în același timp fermă, adultul va învăța copilul să mănânce ce și cum trebuie.
Drepturile nutriționale, dreptul la sănătate al copiilor nu trebuie să fie prejudiciate de inerție, trebuie susținute de profesioniști competenți, de mame, de părinți informați în problemele de alimentație.
Particularități ale adolescenților:
organismul are nevoie de o cantitate suficientă de lichide în fiecare zi, în medie 2,5 litri (în jur de 1 1 este adus de alimente, 1,5 1 prin apă). După circumstanțele (temperatura ambiantă crescută, febră, exercițiu fizic) acest aport trebuie crescut.
în alegerea grăsimilor, se va ține seama, în mod special la această vârstă, de cunoștințele din domeniul prevederii bolilor cardio-vasculare și a unor cancere, recurgându-se în special la alimentele bogate în acizi grași nesaturați. Ele vor fi, în tot cazul, limitate, dat fiind conținutul lor energetic crescut;
contrar unei idei mult răspândite, nu există un motiv temeinic pentru restrângerea hidraților de carbon (a glucidelor) cu „ardere" lentă, deoarece cerealele aduc nu numai energie, ci și alte substanțe nutritive (de exemplu vitamine) de care organismul are nevoi.
se va crește cât mai mult posibil rația zilnică de legume bogate în fibre vegetale. Fără să elibereze multă energie, aceste alimente liniștesc foamea, prin volumul lor, contribuie la realizarea unui tranzit intestinal normal și, în general, la fiziologia colonului.
In anexe sunt menționate alimentele bogate în diferite vitamine, respectiv macro și oligoelemente.
2.8.2. Termenul de valabilitate al alimentelor
Eticheta reprezintă orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat care conține elementele de identificare a produsului și care însoțește produsul sau este aderent la acesta.
Conform art. 3 al normelor metodologice privind etichetarea alimentelor (din HG 784 din 1996 modificata prin HG 953 din 1999) scopul etichetării alimentelor este de a furniza consumatorilor toate informațiile necesare, verificabile și ușor de comparat, pentru ca aceștia să poată efectua în cunoștință de cauză o alegere corectă, alegând acel produs care corespunde cel mai bine cu nevoia lor, cu exigența lor, cu posibilitatea lor financiară, sau cu interesul lor de moment. De asemenea, eticheta trebuie să informeze consumatorii asupra riscurilor la care aceștia ar putea fi expuși.
Astfel, normele de etichetare a alimentelor vin în sprijinul literei b) din art 3 al O.G. 21/1992 (ordonanța-cadru privind protecția consumatorilor) completată și modificată prin O.G. 58/2000 care definește, în cadrul drepturilor de bază ale consumatorilor, dreptul de a fi informat înainte de a cumpăra: „de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor…"
2.8.3. Informațiile care trebuie să fie incluse pe etichetele alimentelor sunt:
• Denumirea produsului – se referă la natura, genul, sortul și starea alimentului
Numele și adresa producătorului, a importatorului sau a distribuitorului înregistrat în România.
Data de expirare – pentru data de expirare se folosesc 2 termeni:
termenul de valabilitate, pentru alimentele foarte perisabile cum ar fi produsele lactate și cele din carne, și care reprezintă data limita de consum. După aceasta data producătorul nu mai garantează sănătatea consumatorului, chiar dacă produsul a fost păstrat în condiții corespunzătoare
data durabilității minimale, pentru produsele mai puțin perisabile, cum ar fi produsele de panificație, conservele, produsele din ciocolată, băuturile răcoritoare etc, și care reprezintă data limită de comercializare. Produsele mai pot fi consumate o vreme, neafectând sănătatea, dar nu mai pot fi comercializate, întrucât producătorul nu mai garantează calitățile fizico-chimice și pe cele gustative (dioxidul de carbon din băuturile răcoritoare se pierde, pâinea se usucă etc).
Termenul de valabilitate se compune din formularea clară a zilei, lunii și anului (în aceasta ordine, folosind sistemul ZZLLAA) și într-o forma necodificată. Data este precedată de mențiunea clară „Expira la data de…". După caz, se poate indica doar ziua și luna sau ziua, luna și anul.
Data de durabilitate minimală se marchează în aceeași formulă. Data este precedată de mențiunea clară „A se consuma de preferință înainte de / până la sfârșitul…". Se pot menționa doar ziua și luna, luna și anul sau doar anul, în funcție de durabilitate.
În ambele situații, mențiunile cu privire la indicarea datei sunt urmate de condițiile de păstrare și conservare, dacă este cazul.
Alimentele scutite de indicarea datei durabilității minimale:
Fructele și legumele proaspete (inclusiv tuberculii de cartof) neprocesate. Aceasta excepție nu se aplică și semințelor de germinație.
Băuturile conținând 10% sau mai mult în volume alcool.
Pâinea, produsele de panificație, patiserie și cofetărie care se consumă în 24 ore.
Oțetul de fermentație.
Sarea de bucătărie, cu excepția celei iodate.
Zahărul și mierea de albine.
Produsele zaharoase alcătuite aproape în totalitate din zahăr aromatizat sau colorat.
Guma de mestecat.
Porțiile individuale de înghețată nepreambalată.
Vinuri, vinuri spumoase, spumante, licoroase, aromat izate și produse similare obținute din fructe, altele decât strugurii.
Băuturi nealcoolice, sucuri de fructe, nectaruri din fructe și băuturi alcoolice în recipiente mai mari de 5 litri, destinate consumului colectiv.
• Cantitatea netă – înscrierea cantității nete se face în unități de volum, pentru produsele lichide, și în unități de masă, pentru celelalte produse; se utilizează după caz litrul, centilitrul, mililitrul și gramul sau kilogramul.
Condițiile de depozitare și de folosire (dacă este cazul)
Lotul de origine (dacă este cazul) – toate alimentele trebuie să poarte o indicație care să permită identificarea lotului din care fac parte.
Concentrația alcoolică pentru băuturile la care aceasta este mai mare de 1,2%
Lista ingredientelor folosite – toate ingredientele trebuie să fie menționate pe etichetă în ordinea descrescătoare a cantității lor. Aditivii alimentari, vitaminele și mineralele adăugate trebuie de asemenea să fie incluse în lista ingredientelor.
Alimentele scutite de specificarea ingredientelor sunt următoarele:
Apele carbogazoase, a căror denumire face să apară această caracteristică.
Fructele și legumele proaspete (inclusiv tuberculii de cartof neprocesate.
Oțetul de fermentație care provine în mod exclusiv dintr-un singur produs de bază și care nu a suferit adăugarea nici unui alt ingredient.
Brânza, untul, laptele și smântână fermentată, în măsura în care nu au suferit decât adăugări de produse lactate, enzime și culturi de microorganisme necesare fabricării, sau de sare în cazul brânzeturilor, altele decât cea proaspătă sau topită.
Cantitatea ingredientelor evidențiate pe eticheta prin desene sau cuvinte (dacă este cazul; există și excepții) – legislația obligă specificarea cantității, exprimate în procente, a acelor ingrediente accentuate la etichetare prin desene, cuvinte sau care sunt incluse în denumirea produselor.
Instrucțiunile de utilizare
Mențiunile suplimentare pe grupe de produse (ex. lapte, iaurt, smântână -procentul de grăsime; băuturile alcoolice – sunt absolut interzise mențiunile precum: reconfortant, energizant, tonic, fortifiant etc.
2.9. Consumul și abuzul de substanțe toxice
Drogurile sunt folosite pe scara largă. De la început este bine să se pună în evidență folosirea lor. S-a spus că „dacă ai putea să zbori deasupra tuturor zonelor de pe glob, ai toate șansele să nu treacă mult timp până să vezi că dedesubt are loc o activitate legată de cultivarea drogurilor." (M.Edwards, 1998). Podgoriile, plantațiile de cafea, culturile de tutun, câmpurile de mac și cânepă indiană, plantațiile de cacao și cactus mexican, fabricile care produc tranchilizante, energizante, analgezice și antidepresive – toate acestea fac parte din procesul de cultivare / fabricare a drogurilor.
„Drogurile încep să fie consumate de la vârste din ce în ce mai mici și din ce în ce mai multe persoane consumă droguri care conduc la dependență" (WHO, Technical Report Series,Nr.516 ).
Există multe definiții pentru droguri dar cea mai des folosită este: Drogul este orice substanță chimică care atunci când este introdusă în organism modifică modul în care funcționează acesta sau modul în care o persoană se comportă, gândește și se simte".
Educația împotriva consumului de droguri a fost definită în general ca "o serie de activități și experiențe adresate tinerilor înainte ca aceștia să se implice în consumul de droguri, care vor duce la reducerea consecințelor negative asupra persoanei respective." Această definiție se referă la prevenirea primară. Prevenirea secundară are ca scop minimalizarea consecințelor negative asupra celor care au început deja să consume droguri.
Drogurile au fost folosite legal sau ilegal de mii de ani și ar trebui să luăm în considerare de ce, cum și când sunt folosite. De la o etapă la alta a evoluției societății legalitatea s-a transferat de la un drog la altul. Dar dincolo de acceptarea socială sau respingerea drogurilor de către societate, efectele lor negative asupra stării de sănătate a individului și asupra relațiilor lui sociale sunt incontestabile.
Consumul de droguri afectează organele interne și funcțiile lor. Consumul de droguri injectabile favorizează infecțiile tegumentului și transmiterea bolilor infecțioase. Spre deosebire de alcool care este solubil în apă, drogurile ilegale sunt solubile în substanțe grase și în consecință afectează în special creierul și organele sexuale.
Tulburările proceselor și funcțiilor psihice au consecințe directe la nivelul conduitei de prevenire care este anihilată. Consumul de droguri are consecințe economice (nevoia de bani pentru procurarea substanțelor), sociale (preocuparea pentru procurarea substanței și efectele psihice îi îndepărtează de familie și de prieteni) și juridice prin sancționarea de către lege a deținerii de droguri și a faptelor anti-sociale legate de procurarea drogurilor sau efectele lor. Consecințele consumului de droguri asupra sănătății merg până la deces cauzat de o supradoză (subaprecierea cantității de drog consumate) sau de bolile provocate.
Riscurile cauzate de abuzul de tutun sunt demonstrate de un număr mare de dovezi care arată că fumătorii sunt expuși unor boli cardio-vasculare, ulcer și alte boli ale sistemului digestiv; fumatul este considerat cauza principală a cancerului pulmonar, al cancerului bucal (al gurii) și al sistemului respirator. El scade de asemenea rezistența naturală a organismului la îmbolnăvire.
Consumul excesiv de alcool este considerat un factor de risc pentru îmbolnăvirea de cancer la ficat și alte tipuri de cancer, precum și boli cardio-vasculare. Alcoolul este asociat cu accidente și violența în special în rândul tinerilor. Abuzul de alcool afectează voința și măsuri de prevenire care se iau în mod normal sunt neglijate în aceste situații. O educație eficientă în domeniul tutunului și alcoolului ajută la îmbunătățirea stării de sănătate a tinerilor și, în consecință, a societății în general.
CAPITOLUL III
CERCETARE – MATERIAL ȘI METODĂ
3.1. Locul desfășurării și perioada
Am desfășurat această activitatea de cercetare la Școala Gimnazială Nicolae Bogdan , în perioada 2014-2015.
3.2. Stabilirea eșantioanelor de subiecți
In cercetarea realizată, am folosit un eșantion unic de elevi, format din 15 copii, clasa a IV a.
3.3. Ipoteza cercetării: la vârsta școlară formarea comportamentelor de educație pentru sănătate este posibilă în condițiile în care:
au fost stabiliți factorii ce concură la formarea acestor comportamente;
educația pentru sănătate presupune angajarea acțiunilor de definire a obiectivelor și conținuturilor specifice;
se identifică contribuția familiei în educația pentru sănătate;
se evaluează comportamentele specifice acestui tip de educație.
3.4. Obiectivele cercetării:
-valorificarea conceptelor de educație pentru sănătate;
-precizarea dimensiunilor atinse de educația pentru sănătate la nivel primar;
-inventarierea comportamentelor educației pentru sănătate care se pot explora și dezvolta în ciclul primar;
-găsirea modalităților practice de infuzare a disciplinelor clasice cu conținuturi specifice educației pentru sănătate;
-elaborarea concluziilor în vederea valorificării cercetării.
3.5. Etapele experimentului și evaluarea:
Etapa de constatare, perioadă în care am determinat la copii nivelul comportamentelor specifice educației pentru sănătate reprezentative pentru categoriile:cunoașterea principalelor părți ale comportamentului uman, igienă și sănătatea alimentației.
Etapa de formare a fost dedicată selectării și valorificării activităților și acțiunilor prin care s-au format și dezvoltat comportamentele specifice educației pentru sănătate.
Etapa de control a fost rezervată evaluării comportamentelor specifice educației pentru sănătate, formate în etapa precedentă.
În etapa de constatare, am aplicat un chestionar sub forma unui pretest copiilor pentru a sonda nivelul cunoștințelor despre educație pentru sănătate. Rezultatele au fost următoarele:
Am constatat că exista un nivel al achizițiilor în domeniul educației pentru sănătate scăzut. Am trecut la etapa de formare, însă am avut destul de puțin timp la dispoziție, deoarece clasa nu avea un opțional specific acestor teme de educație pentru sănătate. Prin urmare în câteva ore de educație civică, am introdus activități din sfera educației pentru sănătate, la unități de învățare a educației civice care permit acest lucru. (Unitatea – Raporturile noastre cu ceilalți oameni)
Dintre activitățile desfășurate menționăm: stabilirea de măsuri de prevenire a îmbolnăvirilor; alcătuirea de enunțuri; formulări de concluzii; completarea de fișe; discuții de grup asupra conceptelor ”sănătate”/”boală”; comentarii de imagini; identificarea alimentelor sănătoase; exemple de observare și evaluare a valabilității produselor alimentare.
În această etapă de formare am folosit o serie de metode moderne.
Metoda cadranelor
Metodă a gândirii critice, presupune trasarea pe mijlocul foii a două drepte perpendiculare, astfel încât să se formeze cele patru ,,cadrane” și în care elevii vor nota informațiile solicitate. Se poate lucra individual sau cu clasa împărțită pe grupe și atunci fiecare grupa va primi câte o fișă.
Se pot propune diferite cerințe în cadrul metodei cadranelor pentru a realiza obiectivele propuse în lecția respectivă.
Propun spre exemplificare o varianta a cadranelor: Cadranul I: Precizează personajele textului citit. Cadranul II: Stabilește și scrie ideile principale ale textului citit. Cadranul III: Scrie morala/ învățătura care se desprinde din text. Cadranul IV: Reprezintă printr-un desen al doilea fragment din text.
Brainstormingul este una din cele mai răspândite metode în formarea elevilor în educație, în stimularea creativității, în domeniul afacerilor, al publicității, etc.
Etimologic, brainstorming provine din engleză, din cuvintele „brain”= creier și „storm”= furtună, plus desinența „-ing” specifică limbii engleze, ceea ce înseamnă „furtună în creier”- efervescență,o stare de intensă activitate imaginativă, un asalt de idei. Este „ metoda inteligenței în asalt.”
Etapele brainstormingului:-se desfășoară în grupuri de 5-20 copii
1. Etapa pregătitoare- cu cele 3 faze (de selecționare a membrilor grupului de organizare și de familiarizare cu tehnica, faza de pregătire a ședințelor)
2. Etapa productivă a grupulu I (stabilirea temei, rezolvarea problemelor,culegerea ideilor)
3. Etapa trierii și selecționării ideilor-evaluarea (analiza ideilor emise, se optează pentru soluția finală)
Cadrul didactic nu are voie să comenteze
Se intervine atunci când nu se respectă regulile
Se acceptă toate soluțiile, dar se preiau doar cele valoroase
Eliminați factorii care blochează manifestarea creativă a elevilor
Cubul este metoda folosită în condițiile în care se urmărește să se afle cât mai multe informații în legătură cu un subiect. Pe cele șase fețe ale cubului, colorate diferit, se notează câte un verb:
Albastru- Descrie: Descrie cum arată personajul X.
Mov- Compară: Compară personajul X cu personajul Y.
Roșu- Asociază: Asociază numele personajului X cu un nume cunoscut de tine.
Verde- Analizează: Spune ce crezi despre faptele personajului X.
Galben- Argumentează: Argumentează pro sau contra de ce s-a întâmplat…
Portocaliu- Aplică: Povestește despre personajul principal.
Are avantajul că se poate desfășura individual, în perechi sau în grup.
Explozia stelară este o metoda de stimulare a creativitatii, o modalitate de relaxare a copiilor și se bazează pe formularea de întrebări pentru rezolvarea de noi probleme și noi descoperiri.
Obiective –formularea de întrebări și realizarea de conexiuni între ideile descoperite de copii în grup prin interacțiune și individual pentru rezolvarea unei probleme.
Descrierea metodei – copiii așezați în semicerc propun problema de rezolvat. Pe steaua mare se scrie sau desenează ideea centrală
-pe 5 steluțe se scrie câte o întrebare de tipul CE, CINE, UNDE, DE CE. CÂND, iar 5 copii din grupă extrag câte o întrebare.
Fiecare copil din cei 5 își alege 3-4 colegi, organizându-se în cinci grupuri.
Grupurile cooperează în elaborara întrebărilor. La expirarea timpului, copiii revin în cerc în jurul steluței mari și spun întrebările elaborate fie individual, fie un reprezentant al grupului. Copiii celorlalte grupuri răspund la întrebări sau formulează întrebări la întrebări.
Se apreciază întrebările copiilor, efortul acestora de a elabora întrebări corect, precum și modul de cooperare, interacțiune.
Pălăriuțele gânditoare
Pălăria albastră – este liderul, conduce activitatea. Este pălăria responsabilă cu controlul discuțiilor, extrage concluzii – clarifică/alege soluția corectă.
Pălăria albă – deține informații despre tema pusă în discuție, face conexiuni, oferă informația brută așa cum a primit-o – informează.
Pălăria roșie – își exprimă emoțiile, sentimentele, supărarea, față de personajele întâlnite, nu se justifică – spune ce simte
Pălăria neagră – este criticul, prezintă posibile riscuri, pericole, greșeli la soluțiile propuse, exprimă doar judecăți negative – identifică greșelile.
Pălăria verde – oferă soluții alternative, idei noi, inovatoare, caută alternative {Ce trebuie făcut?} – generează idei noi.
Pălăria galbenă – este creatorul, simbolul gândirii pozitive și constructive, explorează optimist posibilitățile, creează finalul. – efortul aduce beneficii.
Tehnica Lotus
Este o modalitate interactivă de lucru în grup, care oferă posibilitatea stabilirii de relații între noțiuni pe baza unei teme principale din care derivă alte opt teme.
Obiective – stimularea inteligențelor multiple și a potențialului creativ în activități individuale și în grupe teme din domenii diferite.
Etape
1. construirea schemei/ diagramei tehnicii de lucru;
2. plasarea temei principale în mijlocul schemei grafice;
3. grupul de copii se gândește la conținuturile/ideile/cunoștințelor legate de tema principală
4. abordarea celor opt teme principale pentru cadranele libere
5. stabilirea în grupuri mici de noi legături/relații/conexiuni pentru aceste opt teme și trecerea lor în diagramă
6. prezentarea rezultatelor muncii în grup, analiza produselor, aprecierea în mod evaluativ, sublinierea ideilor noi
SINELG
Este o modalitate interactivă de lucru în grup, care oferă posibilitatea stabilirii de relații între noțiuni pe baza unei teme principale din care derivă alte opt teme.
Obiective – stimularea inteligențelor multiple și a potențialului creativ în activități individuale și în grup pe teme din domenii diferite.
Etape:
1. construirea schemei/ diagramei tehnicii de lucru;
2. plasarea temei principale în mijlocul schemei grafice;
3. grupul de copii se gândește la conținuturile/ideile/cunoștintelor legate de tema principală
4. abordarea celor opt teme principale pentru cadranele libere
5. stabilirea în grupuri mici de noi legături/relații/conexiuni pentru aceste opt teme și trecerea lor în diagramă
6. prezentarea rezultatelor muncii în grup, analiza produselor, aprecierea în mod evaluativ, sublinierea ideilor noi
Etapele aplicării metodei:
în timpul lecturii – ascultării elevii marchează în text sau notează pe hârtie:
cunoștințele confirmate de text
cunoștințele infirmate sau contrazise de text
cunoștințele noi, neîntâlnite până acum
cunoștințele incerte, confuze, care merită să fie cercetate ?
după lectură informațiile se trec într-un tabel:
informațiile obținute individual se discută în perechi sau grupuri, apoi se comunică de către perechi profesorului care le centralizează într-un tabel similar pe tablă.
cunoștințele incerte pot rămâne ca temă de cercetare pentru lecțiile următoare.
Metoda mozaic presupune învățarea prin cooperare, prin interdependența grupurilor și exercitarea statutului de expert în realizarea unei sarcini de învățare.
Obiectiv: documentarea si prezentarea rezultatelor studiului independent celorlalti, devenind expert pntru tematica studiata
Etape:
1. Stabilirea temei și împărțirea în 4-5 subteme
2. Organizarea grupelor de învațare
3. Constituirea grupelor de expert
4. Activități în echipa inițială de învațare
5. Evaluare
Ciorchinele stimulează realizarea unor asociații noi de idei și permite cunoașterea propriului mod de a înțelege, o anumită temă.
Etape:
Se scrie un cuvânt sau se desenează un obiect în mijlocul sau în partea de sus a tablei/foaie de hârtie;
Copiii, individual sau în grupuri mici, emit idei prin cuvinte sau desene legate de tema dată
Se fac conexiuni, de la titlu la lucrările copiilor, acestea se pot face cu linii trasate de la nucleu la contribuțiile copiilor sau a grupurilor
Este bine ca tema propusă să fie cunoscută copiilor, mai ales când se realizează individual
Metoda ciorchinelui dezvoltă la elevi:
-capacitățile cognitive ( identificarea, examinarea, definirea, interpretarea, corelarea, clasificarea, formularea, construirea ) – capacități de evaluare și autoevaluare;
-abilități de munca în echipă;
-atitudini.
Etapa de control
După activitățile susținute am reaplicat chestionarul pentru a vedea dacă noțiunile s-au format, dacă elevii au dobândit cunoștințe de educație pentru sănătate.
1.Incercuiește litera care arată corect părțile principale ale corpului:
cap ,gât,palme
cap, trunchi, degete
c) cap, trunchi, picioare
La această întrebare răspunsurile au fost:
2. Baia generală se face:
a) o dată pe săptămână b) de două ori pe zi c) o dată pe lună
3. Adevărat sau fals:
– pentru a avea dinți sănătoși nu trebuie consumate dulciuri ; A F
– schimb periuța de dinți la 1-2 luni ; A F
– dinții se periază de la dreapta la stânga ; A F
– periem dinții pe fiecare parte de sus în jos și clătim gura ; A F
4. Subliniază cuvintele care denumesc obiectele care te ajută să îți păstrezi mâinile curate:
prosop, săpun, pastă de dinți, șampon, perie de unghii, oglindă, forfecuță, piepten, apă
5. Unghiile se taie :
a) zilnic b) o data pe săptămână c) de doua ori pe săptămână.
6. Spălarea părului se face:
a) o data pe zi cu apă și săpun b) o data pe săptămână cu apă caldă și șampon
7. Notează cu ‘’ X ‘’ afirmațiile cu care ești de acord:
8. Cuvintele din doua proverbe s-au amestecat. Colorează cu aceeași culoare cuvintele care provin de la același proverb, apoi scrie-le pe câte o linie;
unde mama doctorul pe fereastră soarele curățenia
nu intră sănătății este intră pe ușă
Unde nu intră soarele pe fereastră intră doctorul pe ușă.
Curățenia este mama sănătății.
Aceste răspunsuri au fost date în urma parcurgerii etapei de formare, respectiv în etapa de control, de către un număr de 12 copii.
Rezultatele cercetării
Cercetarea a evidențiat faptul că la vârsta școlară formarea comportamentelor de educație pentru sănătate este posibilă în anumite condiții dintre care amintim:
– stabilirea obiectivelor,
– alegerea unor strategii adecvate,
– implicarea familiei și în acest tip de educație.
CONCLUZII
Activitatea de educație pentru sănătate reprezintă un ansamblu complex de acțiuni instructiv-educative, organizate rațional și sistemic integrale, orientate spre atingerea unui scop comun, profund uman. Implicit sau explicit, unui ansamblu structurat de acțiuni instructiv-educative îi corespunde, cu necesitate, un ansamblu de metode didactice, ca moduri adecvate de a acționa în vederea atingerii scopului urmărit în activitatea școlară. Acțiunea didactică trebuie să înceapă cu sfârșitul ei, în sensul că înainte de a trece la efectuarea propriu-zisă a acesteia, cadrul didactic își proiectează în plan mintal ceea ce urmează să fie, rezultatele (performanțele) finale, la care intenționează să ajungă cei pe care-i instruiește. Stabilind în prealabil ceea ce există deja, el analizează cu grijă și gândește la ceea ce are de făcut, anticipează natura și nivelul modificărilor ce trebuie produse în comportamentul elevilor săi pe plan cognitiv, afectiv și psihomotor. Precizarea obiectivelor este o condiție esențială a unei instruiri eficiente.
Acest tip de educație nu este o noutate pentru învățământul românesc. Înainte de 1989 se numea educația sanitară. După 1990, abordarea este făcută într-o manieră nouă, pe domenii: Elemente de anatomie și fiziologie, Igienă personală, Activitate și odihnă, Sănătatea mediului, Sănătatea mintală, Sănătatea alimentației, Sănătatea reproducerii și a familiei, Consumul și abuzul de substanțe toxice, Accidente, violență, abuz, valori umanitare.
Educația pentru sănătate trebuie să înceapă de la vârste mici, pentru că în această etapă se dobândesc obiceiuri care sunt relevante pentru activitățile ulterioare. Ea trebuie să urmărească:
Informarea tinerilor din perspectiva dreptului la educație, la sănătate și respectarea valorilor umanitare
Studierea consecințelor fizice, sociale, mintale, pe care le are un stil de viață irațional.
Dezvoltarea capacității de luare a unei decizii corecte în ceea ce privește propria sănătate și a celor din jur.
Formarea deprinderilor de a rezista tentației și presiunii, și a unor abilități de viață sănătoasă.
Familia, școala, comunitatea, biserica reprezintă locul în care copilul crește, se dezvoltă, se inițiază și se educă pentru a se forma ca om și a se integra în societate.
Cercetarea de față dovedește că prin autoritatea sa morală, școala îi învață pe copii cum să se poarte în natură și în societate, cum să se raporteze la ceilalți semeni, cum să trăiască frumos, demn și sănătos.
BIBLIOGRAFIE
ATHANASIU A. – Tratat de psihologie medicala, Ed. Oscar Prinț, București 1998
BRÂNZĂ IOAN, „Igiena personală a elevului", Direcția de Sănătate Publică Iași
BUCUR GHEORGHE EUGENIU, OCTAVIAN POPESCU, „Educație pentru sănătate in școală" , Editura „Fiat Lux", București, 1999
BURUNDEL CORNELIU "Manual de medicină internă " Ed. „AII", București, 1998
COSMAN D- Sinuciderea studio în perspective biopsihosocială Ed. Risoprint Cluj-Napoca 1999
DUMITRU G. „Sănătatea prin sport pe înțelesul tuturor', Federația Română Sportul pentru Toți, București, 1997
DEMETER A. – „Bazele fiziologice ale refacerii organismului sportivilor"', Educație fizică și sport, nr. 10, București, 1973
DRĂGAN I. – „Refacerea organismului după efort'' – Editura Sport Turism, București, 1978
DRÂGAN I. – „Fractica medicinei sportive" – Editura Medicală, București, 1989.
EURYDICE – Rețea de informare despre educație în Comunitatea Europeană. Combaterea eșecului școlar: o provocare pentru construcția europeană.
FREUD S. – Introducere în psihanaliza. Prelegeri de psihanaliza. Psihopatologia vieții cotidiene. Ed.Did.Ped. R.A., București, 1992
GATH D., CELDER M„ MAYOU R. – Tratat de psihiatrie Oxford, ed. a ÎI – a „ Asociația Psihiatrilor Liberi din România, Geneva Inițiative Publishers, București, 1994
HAYES N., ORRELL S. – Introducere în psihologie, Ed. AII, 1997
HOLDEVICI IRINA – Elemente de psihoterapie, Ed. AII. 1998
HEFCO VASILE „Fiziologia animalelor și a omului'', Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997
HOLLMAN W., HETTINGER T. – „Sportmedizin Arbeits und Trainingsgrundlagen", Stuttgart – New York, F.K. Schattmer Verlag, 1976
IAMANDESCU I.B. – Psihologie medicala, Ed. Infomedica, 1997
IONESCU G. (COORD.), BEJ AN M„ PAVELCU V. – Psihologie clinica – Ed. Academiei, R.S.R., 1985
IONESCU G. – Psihoterapia – Ed. St. Enciclopedica, București, 1990
KAPLAN H.B., SADOCK B.J., SADOCK V.A, Manual de buzunar de psihiatrie clinica, Ed. Medicala, 2001
KAPLAN H.B. – Psychosocial stress, Acad. Press, New York, London, 1983
LAZĂR MIHAI T., „Curs de anatomia și fiziologia omului, igiena școlară", Universitatea „Al. I. Cuza", Iași, 1985
Programe școlare revizuite pentru disciplina opțională educație pentru sănătate clasele I – a XII-a (variantă modulară) aprobat cu ordin al ministrului nr.4496 / 11.08.2004
www. anpc.ro
www. siguranța alimentară.ro
www. apc-românia.ro
XXX Institutul Național de Statistică
XXX Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei
ANEXE
CHESTIONAR
1.Incercuiește litera care arată corect părțile principale ale corpului:
a) cap ,gât,palme b) cap, trunchi, degete c) cap, trunchi, picioare
2. Baia generală se face:
a) o dată pe săptămână b) de două ori pe zi c) o dată pe lună
3. Adevărat sau fals:
– pentru a avea dinți sănătoși nu trebuie consumate dulciuri ; A F
– schimb periuța de dinți la 1-2 luni ; A F
– dinții se periază de la dreapta la stânga ; A F
– periem dinții pe fiecare parte de sus în jos și clătim gura ; A F
4. Subliniază cuvintele care denumesc obiectele care te ajută să îți păstrezi mâinile curate:
prosop, săpun, pastă de dinți, șampon, perie de unghii, oglindă, forfecuță, piepten, apă
5. Unghiile se taie :
a) zilnic b) o data pe săptămână c) de doua ori pe săptămână.
6. Spălarea părului se face:
a) o data pe zi cu apă și săpun b) o data pe săptămână cu apă caldă și șampon
7. Notează cu ‘’ X ‘’ afirmațiile cu care ești de acord:
… Spăl fructele înainte să le mănânc;
… Mănânc cu mâinile murdare.
… Mă joc sau mă uit la televizor în timp ce mănânc.
… Mestec bine alimentele fără să mă grăbesc.
… Zilnic mănânc fructe și legume.
8. Cuvintele din doua proverbe s-au amestecat. Colorează cu aceeași culoare cuvintele care provin de la același proverb, apoi scrie-le pe câte o linie;
unde mama doctorul pe fereastră soarele curățenia
nu intră sănătății este intră pe ușă
1……………………………………………………………………………………………………
2……………………………………………………………………………………………………
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sa Traim Sanatos (ID: 157961)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.