Sa Nu Minti De Ce Trebuie Sa Nu Mintim

=== SA NU MINTI – De ce trebuie să nu minţim ===

De ce trebuie să nu mințim?

Minciuna nu a existat dintotdeauna și nici nu va exista pentru totdeauna, pe când CEL CE ESTE („o` w;n”, Exod 3,14) Adevărul (Ioan 14, 6) a existat dintodeauna și va exista pentru totdeauna. La o concluzie asemănătoare a ajuns și filosoful Heidegger când a zis: „Ființa și adevărul «sunt» deopotrivă de originare”.

Minciuna a apărut atunci când Lucifer, cel mai strălucitor dintre îngerii creați de Domnul Dumnezeu, și-a imaginat că va fi ca Dumnezeu. De asemenea, ea va dispărea atunci când „va veni cer nou și pământ nou” (Apoc. 21, 1) și se va instaura Împărăția cea veșnică a Sfintei Treimi, unde „niciodată nimic întinat nu va intra, și nici cel ce meșterește minciuna” (v. 27).

A nu minți nu e doar „mai bine” ci este singura cale prin care noi putem avea părtășie cu Adevărul – Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul nostru.

Dacă vrem să fim din tatăl nostru (Cf. Ioan 8, 44) Hristos Dumnezeu Adevărul trebuie să spunem pururea adevărul, căci „din adevăr nu vine nici o minciună” (I Ioan 2, 21). „Așadar, toți cei care mint nu sunt încă din Hristos”.

I. Cazuri de minciună în Sfânta Scriptură

„Până la moarte te luptă pentru adevăr și

Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine”

Isus Sirah 4, 28

Diavolul căzuse din ceata sfinților îngeri atunci când amăgindu-se pe sine că poate fi ca Dumnezeu, a zis: „În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului îmi voi așeza tronul, pe muntele cel înalt voi ședea…deasupra norilor mă voi ridica, fi-voi asemenea Celui-Preaînalt” (Isaia 14, 13 J). Apoi, după facerea omului a început să-și împrăștie noua invenție – minciuna – și în lumea oamenilor, căci în lumea îngerilor deja adunase o armată de ucenici. Aflăm aceasta din Cartea Facerii, unde ne este relatată prima convorbire dintre om și satana, care bineînțeles că nu putea să nu cuprindă și o minciună, deoarece se știe că „adevăr nu este întru el” (Ioan 8, 44; J). Diavolul a mințit zicând omului că dacă mănâncă din pomul cunoștinței binelui și răului: „Nu, nu veți muri!” (Facerea 3, 4), ceea ce este exact contrariul a ce spusese Creatorul: „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (2, 17).

Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre acestea: „Diavolul a fost tatăl primei minciuni atunci când a zis: «În ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii» (3, 5) și el a fost cel care a folosit-o primul. Pentru că oamenii folosesc minciuna nu ca pe ceva propriu lor ci ca pe ceva străin naturii lor, pe când diavolul o folosește ca pe ceva propriu naturii lui”. Ceea ce a spus diavolul prin glasul șarpelui este exact o minciună, după tâlcuirea Fericitului Augustin, că minciuna este rostirea unui neadevăr, cu intenția de a amăgi pe cineva.

Toți știm tragicele și cosmicele consecințe ce au urmat acestei prime minciuni acceptată de om. Cum a ajuns Eva să accepte această minciună? A ajuns, cum ajung toți cei care mint: uitând să compare realitatea cu cuvântul Domnului care este adevărul („avrch. tw/n lo,gwn sou avlh,qeia”; „principium verborum tuorum veritas”, Ps. 118, 160). „Eva a uitat să cerceteze cu atenție cuvintele șarpelui și să vadă că ispititorul spusese exact contrariul a ceea ce fusese rostit de Dumnezeu”.

A doua minciună pomenită în Sfânta Scriptură este cea a lui Cain. Acesta, după ce l-a omorât pe fratele său, a fost întrebat de Domnul: „Unde este Abel, fratele tău?”, iar răspunsul a fost o mare minciună: „Nu știu!” (Facere 4, 9). Apoi vedem cum Domnul a arătat lui Cain că, dacă de oameni își poate ascunde crima, de ochiul cel atoatevăzător al Domnului, nu poate: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (4, 10). Dacă în primul caz, minciuna apare ca ispită adusă de diavol, în cel de-al doilea caz, ea deja a fost împropriată „cu succes” de om și este folosită fără rușine chiar înaintea Creatorului celui Atotștiutor. Aici se vede cât de tragică a fost căderea strămoșilor noștri: chiar fiul primului om creat de Dumnezeu, atât de mult s-a depărtat de Domnul său, încât deja a putut să-L mintă. „N-ai mințit oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapte 5, 4). În al doilea caz, ea a fost folosită pentru unul dintre cele mai comune motive ale minciunii: pentru a acoperi o greșeală. Deci se adaugă peste primul păcat – crima, un al doilea păcat – minciuna care, inevitabil va atrage după sine un lanț nesfârșit de urâte fapte, dacă omul nu se hotărăște să-și asume la un moment dat consecințele greșelilor sale și să le recunoască, pocăindu-se înaintea Domnului și înaintea oamenilor. Și din prima ca și din a doua minciună din Cartea Facerii ne putem însuși acest fel de viziune biblică, globală asupra minciunii: anume că atunci când mințim, (ferească-ne Domnul!) trebuie să ne gândim că vom avea de înfruntat nu numai judecata oamenilor ci și judecata lui Dumnezeu care ne va cere socoteală pentru aceste profanări ale darului vorbirii, care sunt minciunile.

În capitolul 12 din Cartea Facerii aflăm cum Domnul a dezvăluit din nou o altă minciună, datorită căreia faraonul Egiptului luase pentru sine pe soția lui Avram. După ce Avram o sfătuise pe soția sa să spună egiptenilor că e sora lui, (ceea ce era un adevăr trunchiat, ea fiind sora vitregă din partea tatălui) „Dumnezeu a certat pe faraon și casa lui cu certări mari și rele pentru Sara, femeia lui Avram” (v. 17; S) și, astfel s-a întors la Avram, neatinsă, păstrându-și întreagă curățenia. La fel s-a întâmplat și cu regele Abimelec căruia i-au spus aceași minciună. După ce a luat-o la palatul său pe Sara, Dumnezeu s-a arătat în vis regelui și i-a zis: „Eu am cunoscut că cu

inimă curată ai făcut aceasta, și eu m-am îndurat de tine, ca să nu păcătuiești tu împotriva mea, și pentru aceea nu te-am lăsat să te atingi de dânsa” (Facerea 20, 6; S).

Așadar se vede că Domnul ne păzește să nu păcătuim din neștiință, fiind înșelați de oameni vicleni și scoate la iveală adevărul unei situații înainte să fie prea târziu. În ziua de azi un lucru asemănător s-ar putea întâmpla cu o femeie care minte un bărbat că n-a fost căsătorită niciodată – când de fapt este – și astfel îl face pe acela să o ia de soție.

Apoi urmează o altă minciună, a aceleiași femei, Sarra: „Și a tăgăduit Sarra, zicând: n-am râs, pentru că s-a temut; și au zis către ea: ba, ci ai râs” (Facerea 18, 15; S). Aici a fost folosită minciuna tot pentru a acoperi o greșeală, anume aceea a necredinței în puterea lui Dumnezeu, care tocmai îi făgăduise că peste un an va avea un copil. Deci iar a fost acoperit un păcat, cu păcatul minciunii, numai că de data aceasta a fost datorită fricii. Dar „Celui de față, [Dumnezeu n.n.] nu i-au rămas tăinuite nici cele cugetate în mintea ei”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Domnul ne știe prea bine toate faptele și gândurile și acest fapt ar trebui să ne rușineze mereu: că avem ca privitori (și grabnici-ajutători la cele bune) la viața noastră mii de sfinți și îngeri, pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu și mai ales pe Domnul nostru Iisus Hristos care, cu milă și lacrimi, mă privește cum nu mă întorc spre El.

O întâmplare foarte pilduitoare despre minciună este cea descrisă în cartea despre Iosua – urmașul profetului Moise la conducerea poporului israelit. Acesta a fost înșelat de către locuitorii Ghibeonului care l-au mințit zicându-i că vin de foarte departe și că vor să facă legământ cu el pentru a locui laolaltă. Porunca Domnului dată mai înainte lui Moise, despre acele popoare era clară: „să nu faci cu ele legământ” (Deuteronom 7, 2). Ceea ce e foarte folositor pentru tema noastră de remarcat, sunt următoarele cuvinte: „Căpeteniile Israeliților au luat din merindele lor, dar n-au întrebat pe Domnul” (9, 14). Ce ne spune acest cuvânt? Anume că dacă ar fi întrebat pe Domnul, Acesta le-ar fi descoperit minciuna Ghibeoniților și nu ar mai fi ajuns să fie amăgiți și să facă jurământ. De aici aflăm o armă de nădejde pentru viața noastră: a întreba pe Domnul, prin rugăciune și duhovnic dacă fapta pe care urmează să o facem este bineplăcută Lui sau nu.

În Cartea Judecătorilor aflăm despre alte minciuni, adică cele zise de Samson către Dalila, femeia de care se îndrăgostise: „a iubit el [Samson n.n.] o femeie care trăia în valea Sorec și pe care o chema Dalila” (16, 4). Această femeie tot încerca să-i afle secretul puterii sale miraculoase, pentru că dacă îl afla, ar fi putut fi prins de filisteni și ea ar fi câștigat o mulțime de bani. Samson a mințit-o de trei ori trimițând-o pe piste false pe Dalila și reușind să scape mereu de filisteni. El, de fapt, ar fi trebuit să mărturisească de la început că nu poate să-i spună încă în ce sălășluiește puterea sa. Astfel ar fi evitat minciuna, și ea s-ar fi dat pe față până la urmă că nu îl iubește cu adevărat, ci trăia cu el doar pentru banii promiși de filisteni. Până la urmă, Samson din slăbiciune și patimă față de Dalila, i-a mărturisit că dacă îi va fi tăiat părul, Dumnezeu va lua de la el puterea pe care i-o dăruise, căci „puterile lui […] nu stăteau în părul său ci în relația sa specială, ce o avea ca nazarinean, cu Dumnezeu. Iar părul său netăiat era un semn al faptului că era nazireu și un legământ din partea Domnului că puterile sale supranaturale aveau să continue”. „Și atunci i-a descoperit el toată inima sa” (v. 17). Soluția la această minciună era să-și fi stăpânit patimile și să nu fi ajuns la asemenea mărturisiri pierzătoare ale adevărului. Căci se spune în Cartea Proverbelor: „Taina altuia să nu o dai pe față ca nu cumva cel ce o aude să nu te defaime și să nu dărâme faima ta pentru totdeauna” (25, 9-10; T). Este exact ce s-a întâmplat cu Samson care a uitat, robit fiind falsei iubiri (pentru că a pus mai presus de iubirea lui Dumnezeu, iubirea oamenilor), că „vreamea e a tăcea și vreame e a grăi” (Ecclesiastul 3, 7; Ș). Samson cu atât mai mult a dat dovadă de slăbiciune, cu cât, nu cu mult timp în urmă, mai avusese o relație cu o femeie din poporul filistenilor, care la fel, l-a făcut să-i mărturisească dezlegarea unei ghicitori, ca apoi să-l trădeze filistenilor.

În cartea întâi a Regilor, aflăm că și Saul a spus o minciună. El i-a zis lui Samuel: „Făcut-am toate câte au zis Domnul” (15, 13; Ș) deși el nu făcuse chiar toate, ci numai o parte. Porunca fusese: „vei bate pre Amalic și pre Ierim și toate ale lui, și nimic dintr-ale lui să nu cruți!” (v. 3; Ș) iar „Saul și tot poporul a ținut pre Agag viu, și cele bune din turme și din cirezi și din bucate și din vii și din toate bunătățile, n-au vrut să le piarză” (v. 9; Ș). Faptele lui au fost descoperite de Dumnezeu lui Samuel, chiar înainte ca Saul să vină și să-l mintă pe Samuel. În concluzie, după cum spune și proverbul „minciuna are picioare scurte” iar Sfânta Scriptură: „Buzele care spun adevărul vor dăinui totdeauna, iar limba grăitoare de minciună numai pentru o clipă” (Pilde 12, 19), așa s-a și întâmplat că minciuna lui Saul a fost descoperită – prin providența lui Dumnezeu – încă dinainte de a fi spusă. Și poate că și această minciună a contribuit la decizia Domnului de a-l alunga de la conducerea poporului iudeu.

Găsim și la profetul David folosirea minciunii ca apărare în fața preotului Ahimelec. El i-a spus preotului că „împăratul mi-a dat astăzi poruncă, și mi-a zis: nimenea să nu știe cuvântul, pentru care eu te trimit pre tine” (I Regi 21, 2; S). Aceasta a fost o minciună vădită, spusă din cauza fricii. Ceea ce a făcut, a fost un păcat și într-un psalm el recunoaște această slăbiciune și spune: „Remove from me the way of lying” („Depărtează calea minciunii de la mine” [trad. n.], Ps. 118, 29; KJV). Ce putem spune despre acestă minciună? A fost o mare greșeală și a avut consecințe grave, cauzând moartea a peste 80 de persoane, dintre care majoritatea erau preoți.

O altă minciună uneltită de om împotriva altui om, este descrisă în cartea a treia a Regilor. Un prooroc bătrân a mințit pe un om al lui Dumnezeu: „Și eu sunt prooroc ca și tine, și îngerul a grăit către mine cu cuvântul Domnului, zicând: întoarce-l pe el la tine în casa ta și să mănânce pâine și să bea apă, și i-a mințit lui” (13, 18; S). Deși în versiunile ebraică, greacă, latină, engleză, franceză, în Biblia română de la 1688 și 1914 și altele, se adaugă și propoziția „și i-a mințit lui”, în ediția din 1988 nu apare. Deși porunca Domnului era să nu se mai întoarcă în acel loc (v. 9), amăgit fiind de spusele bătrânului, care a îndrăznit să zică cum că Domnul i-a vorbit, s-a întors, și consecința a fost că „l-a aflat pre el un leu în cale, și l-a omorât” (v. 24; S). Acest episod este extrem de important pentru păcatul minciunii pe care îl tratăm în această lucrare. Sfântul Apostol Pavel zice: „Deci chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni 1, 8). Iar în întâmplarea din Vechiul Testament exact acest lucru s-a întâmplat: omul lui Dumnezeu primise porunca de la Dumnezeu „să nu mănânci pâine și să nu bei apă, și să nu te întorci pe calea care ai mers” (v. 9), iar proorocul mincinos i-a zis exact contrariul: „întoarce-l pe el la tine în casa ta, și să mănânce pâine și să bea apă” (v. 18), convingându-l cu minciuna: „și eu sunt proroc ca și tine, și îngerul a grăit către mine cu cuvântul Domnului” (v. 18). Așadar mincinosul încearcă să se facă credibil aducând argumente din cele mai înalte, dar creștinul, avertizat fiind și de apostol, va ști că Dumnezeu nu poate să se contrazică pe Sine. Una dintre afirmații trebuie să fie o minciună. Adevărul este unul singur: cel rostit de CEL CE ESTE („evgw, eivmi o` w;n”; „Je suis Celui qui est”, Exod 3, 14), Adevărul (Ioan 14, 6), chiar dacă în ziua de astăzi, gândirea politically correct nu mai admite acest lucru, zicând despre cuvântul adevăr că „il est politiquement incorrect et dangereux d'employer ce mot au singulier. Il y a DES vérités, à choisir”. Dacă Dumnezeu a vorbit o dată și a zis ceva, nu poate pretinde altcineva, oricine ar fi, că poate să fie adevărat și ce zice el (deși e altceva), deoarece va fi o minciună căci: „e cu neputință ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6, 18; J). Fiindcă Dumnezeu este Dumnezeul adevărului („qeo.n to.n avlhqino,n”; „Deo Amen”, Isaia 65, 16) care atunci când spune ceva este pecetluit ca adevărat, deoarece după cum spune și Talmudul, adevărul este pecetea lui Dumnezeu.

Care este folosul nostru din tot acest episod cu minciuni și lei? Anume că, nu trebuie să credem mai mult oamenilor decât lui Dumnezeu, deoarece știm că „tot omul este mincinos” (Ps. 115, 2; Ioan 8, 55) și numai „cuvântul Tău este adevărul” („o` lo,goj o` so.j avlh,qeia, evstin”, Ioan 17, 17).

Tot în cărțile Regilor ni se înfățișează un alt caz de minciună, de data aceasta datorat iubirii de arginți. Este vorba de Ghehazi, ucenicul profetului Elisei care a dorit să facă mai degrabă rost de ceva avere, decât să asculte de dascălul său, prin care grăia însuși Domnul – Cel ce putea să-i dăruiască toate bogățiile pământului. Se știe prea bine, mai ales din viața societăților contemporane, că lăcomia după bani este cauza celor mai multe dintre necazurile ce se întâmplă și această patimă este și rădăcina tuturor relelor, după cum s-a văzut și în cazul lui Iuda. Neeman Sirianul voise să-i fie recunoscător profetului Elisei pentru vindecarea sa miraculoasă de lepră și ar fi vrut să-i dăruiască daruri, dar profetul nu a acceptat. Ucenicul său Ghehazi, văzând așa ceva, a zis în gândul său, că nu se poate să nu profite de o asemenea ocazie și a cerut lui Neeman, mințind că fusese trimis de Elisei, arginți și haine. Acela, din neștiință, i-a dat cele cerute. Când a ajuns înapoi acasă și a fost întrebat unde a fost plecat, acesta i-a răspuns mințind: „n-a fost sluga ta nicăieri” (IV Regi 5, 25; S). Dar Duhul lui Dumnezeu, vorbind prin profet, i-a dat pe față imediat minciuna, zicându-i: „au n-a mers inima mea cu tine când s-a întors omul din carul său înaintea ta și acum ai luat argintul și hainele?” (v. 26; S). Apoi urmează pedeapsa spre îndreptare dată ucenicului: „Și lepra lui Neeman se va lipi de tine și de sămânța ta în veac. Și a ieșit de la fața lui lepros ca zăpada” (v. 26-27; S).

Dacă de fața unui om al lui Dumnezeu nu putem ascunde o minciună, d’apoi de fața Domnului cel ce pretutindenea este? Aici avem un exemplu foarte limpede de neînțelegere a relației duhovnic-ucenic. Dacă minți tocmai celui la care ucenicești, căruia te spovedești și de la care încerci să înveți „calea adevărului” (Ps. 118, 30), o astfel de „ucenicie” va fi zadarnică și nu va avea rod către veșnica fericire.

Taina spovedaniei este taina adevărului. Acolo este locul unde nu avem voie să spunem decât „the truth, the whole truth and nothing but the truth”. Dacă un partid poate să nu dea dovadă de „transparență”, înaintea lui Dumnezeu dacă nu te faci transparent, mărturisind tot, ajungi în acel loc unde scrie la intrare: „Lasciate ogne speranza voi ch’intrate”. De aceea noi trebuie să fim precum acea femeie care se atinsese de haina Domnului și se vindecase, iar apoi „înfricoșându-se și tremurând, știind ce i se făcuse, a venit și a căzut înaintea Lui și I-a mărturisit tot adevărul” primind din partea Domnului pentru sinceritatea ei acea minunată binecuvântare: „Fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace și fii sănătoasă de boala ta!” (Marcu 5, 33-34).

Noi, nu numai că trebuie să nu mințim, dar trebuie să ne ferim cu înțelepciune de cel care minte (diavolul) și de cei care mint (oamenii ce-i slujesc acestuia). O pildă despre cum se poate dezvălui o minciună avem în viața împăratului Solomon. Au fost aduse la el, pentru a li se face dreptate, două femei care se certau pentru un copil. Împăratul, înțelept fiind, și fără să mintă, a poruncit să se taie în două copilul respectiv, considerând că acea mamă dintre ele care va fi mai îndurerată, aceea e mama adevărată a copilului. Dezvăluind astfel minciuna „tot Israelul a început să se teamă de rege, căci vedeau că înțelepciunea lui Dumnezeu este în el, ca să facă judecată și dreptate” (III Regi 3, 28). Asemenea trebuie să ajungă și preotul Domnului: un om al lui Dumnezeu care să mustre cu asprime dar și cu dragoste toate fărădelegile din cetate.

O relatare despre o urâtă minciună cu final neașteptat pentru făptuitorii ei, găsim în Istoria Susanei. Este vorba de minciuna a doi bătrâni judecători care i-au zis soției unui om: „binevoiește și te culcă cu noi; iar de nu, vom mărturisi asupra ta că a fost cu tine un tânăr” (v. 20). Dacă nu ar fi acceptat propunerea bătrânilor „învechiți în zile rele” (v. 52), ei ar fi mințit soțului ei că s-a culcat cu un tânăr, fapt ce ar fi dus la omorârea ei. Dar ea nu a vrut să facă un asemenea păcat înaintea Domnului. Știa! Cu șantajiștii nu se discută și s-a lăsat în voia Domnului fugind de ei: „mai bine este mie să nu fac și să cad în mâinile voastre decât să păcătuiesc înaintea Domnului” (v. 23). Iată adevărata atitudine înaintea șantajului și minciunii de care orice creștin trebuie să dea dovadă!

Așadar Susana s-a lăsat în voia Domnului refuzând să facă ea un păcat cu care să oprească un alt păcat: acela al omorârii ei, datorită minciunii bătrânilor. Aceia au mințit înaintea poporului și soțului ei, că au văzut-o cu un alt bărbat și deci, că trebuie condamnată: „și i-a crezut pe ei adunarea, ca pe niște bătrâni ai poporului și judecători, și au judecat-o spre moarte” (v. 41). Dar ea, prin rugăciune și nădejde neclintită în Dumnezeu „plângând, căuta la cer, că inima ei era nădăjduind spre Domnul” (v. 34) și se ruga astfel: „Dumnezeule cel veșnic, Cunoscătorul celor ascunse, Care știi toate mai înainte de a se face, Tu știi că minciuni au spus ei asupra mea. Și iată mor, nefăcând nimic din cele ce au viclenit aceștia asupra mea” (v. 42-43). Atunci când știm că cineva „ne-a lucrat pe la spate” și a dezinformat pe alții cu minciuni împotriva noastră, soluția nu este alta decât nădejdea spre Domnul și rugăciunea cu lacrimi de a ne scăpa de „cursa care ne-au pus nouă”. Este demn de admirat cât de multă credință și bărbăție avea această femeie încât nu a cârtit absolut deloc înaintea Domnului, ci chiar dacă ar fi murit datorită acestei uneltiri, ar fi murit cu conștiința împăcată că nu a greșit cu nimic înaintea Domnului. Și Domnul în care ea și-a pus nădejdea, nu i-a lăsat rugăciunea neascultată și printr-un prunc pe nume Daniel, a dat pe față întreaga viclenie a bătrânilor neînfrânați. Aceștia au fost chemați separat și neavând timp să vorbească între ei, au mințit diferit despre locul unde au văzut-o pe Susana și astfel au fost prinși. Un alt detaliu extraordinar din acest episod este faptul că înțelepciunea dată creștinului nu este dată de vârstă ci de curăția inimii: „căci omul se uită la față, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi 16, 7). Poporul s-a uitat la căruntețile bătrânilor judecători, iar Domnul s-a uitat la inima curată a Susanei. Aceleași vorbe se aplică și în cazul deosebirii dintre acei bătrâni, care se presupune că ar fi trebuit să fie înțelepți și cinstiți, drepți și nemincinoși – mai ales că erau și judecători – și pruncul Daniel, prin care a vorbit în mod minunat Domnul și despre care au recunoscut chiar și cei prezenți: „că ți-a dat Dumnezeu cinstea bătrâneților” (v. 50). Cei doi bătrâni au fost judecați după legea lui Moise și au fost omorâți „și a strigat toată adunarea cu glas mare și bine a cuvântat pre Dumnezeu, Cel ce mântuiește, pre cei ce nădăjduiesc întru El” (v. 61; S).

Dacă în episodul cu Susana am văzut cum o femeie a scăpat și de a fi necinstită și de minciunile aduse pe nedrept asupra ei, în Cartea Facerii este descris curajul unui bărbat – Iosif – care nedorind să împlinească poftele necuviincioase ale soției egipteanului Putifar, comandantul gărzii Faraonului, a scăpat de asemenea de minciunile spuse de aceea asupra lui. Dreptul Iosif i-a zis: „În casa aceasta nu-i nimeni mai mare decât mine și de la nimic nu sunt oprit decât numai de la tine, pentru că tu ești femeia lui. Cum dar să fac eu acest mare rău și să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu” (Facerea 39, 9). Așadar, acest creștin mai înainte de vreme, ținea foarte mult la a nu trăda încrederea pe care și-o pusese Putifar în el, dar mai mult decât frica de acela era frica de Acela: Domnul său. Și până la urmă, deși a trecut și prin închisoare datorită minciunilor acelei femei (căreia nu i se dă nici numele), Domnul în care își pusese nădejdea de la început nu numai că l-a scăpat de acolo dar l-a și ridicat într-un loc mult mai înalt: omul cel mai de încredere al Faraonului, regele întregului Egipt: „Apoi Faraon a zis lui Iosif: Iată, eu te pun astăzi peste tot pământul Egiptului” (Facerea 41, 41).

Un sfârșit la fel de tragic precum al bătrânilor mincinoși din istoria Susanei va avea și Izabela, soția regelui Ahab, care, pentru a-i face o plăcere soțului ei, a aranjat o judecată cu martori mincinoși prin care a fost omorât un om: „Aduceți doi oameni netrebnici să mărturisească împotriva lui și să spună: Ai hulit pe Dumnezeu și pe rege; și apoi să-l scoateți afară și să-l ucideți cu pietre și așa să moară” (III Regi 21, 10). Dar Domnul cel Atotștiutor a trimis la cei doi, pe profetul Său, Sfântul Ilie, care le-a dat în vileag minciuna și crima. Cuvântul Domnului este înfricoșător: „În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, [cel omorât prin Izabela n.n.] acolo vor linge câinii și sângele tău (v. 19). …Câinii vor mânca pe Izabela înaintea zidului lui Izreel. Căci n-a fost încă nimeni ca Ahab, care să se încumete a săvârși fapte urâte înaintea Domnului, la care l-a împins Izabela, soția sa” (v. 23-25). Cuvintele adevărului rostite de profet l-au făcut pe Ahab să se pocăiască, dar moartea sa a fost întocmai cum grăise Domnul, iar cea a Izabelei la fel: „Și s-au dus să o îngroape, dar n-au mai găsit nimic din ea, decât numai țeasta, picioarele și palmele mâinilor. Și s-au întors și i-au zis [lui Iehu n.n.]. Iar el a zis: ‹‹Așa a fost cuvântul Domnului, rostit prin robul său Ilie Tesviteanul, zicând: în țarina Izreel câini vor mânca trupul Izabelei; și va fi trupul Izabelei în țarina Izreel ca gunoiul pe ogor, încât nimeni nu va zice: Iată ea e Izabela!››” (IV Regi 9, 35-37).

Tot în Vechiul Testament mai aflăm și cum Iacov l-a mințit pe Isaac, dându-se drept fratele său Isav, ca să primească el binecuvântarea tatălui său (Facerea 27, 19) sau cum Micol, soția lui David, i-a mințit pe slujitorii lui Saul când aceștia veniseră să-l ia pe David pentru a fi omorât (I Regi 19, 14).

Toate aceste cazuri de minciună din Vechiul Testament sunt explicabile, pe de o parte prin slăbiciunea oamenilor, dar și prin faptul că legea Vechiului Testament nu era cea desăvârșită. „Legiurile Vechiului Testament erau legiuiri pe măsura slăbiciunilor celor ce primeau legile. Chiar cinstirea lui Dumnezeu, cu arderea de carne și de grăsime, era cu totul nevrednică de Dumnezeu, după cum gângăvitul este nevrednic de un filozof. Dar acum, când Hristos ne-a ridicat la o viețuire mai înaltă, lăsarea femeii este socotită adulter, iar jurământul, de la diavol […] Lucrarea legii vechi a fost de a-i aduce pe iudei la hrana cea tare a Noului Testament”. Crima, care în Vechiul Testament era aprobată în unele cazuri, în Noul Legâmănt nu mai este acceptată. Așa se explică și cazurile de minciună întâlnite în Vechiul Testament, spre deosebire de Noul Testament unde nu mai există nici o folosire vrednică de imitat a minciunii. Legea veche a fost pedagog către Hristos și către desăvârșirea vieții sfinte; adică acum putem ajunge dumnezei după har și putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. „Să ne sârguim, dar, de voim să avem parte de împărăția cerurilor, să facem mai mult decât cele poruncite de legea veche; altfel nu-i cu putință să dobândim cele cerești. Dacă ne mulțumim cu măsura legilor vechi, vom rămâne dincoace de pridvoarele darurilor. «Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți putea intra întru împărăția cerurilor» (Matei 5, 20)”.

În continuare ne vom opri asupra cazurilor de minciună din Noul Testament. Primul este cel al al lui Irod, regele ce domnea în vremea nașterii Domnului. El i-a mințit pe magii ce veniseră să se închine „regelui iudeilor, Cel ce S-a născut” (Mt. 2, 2) rugându-i să-l anunțe și pe el când găsesc pruncul, pentru că ar vrea și el să se închine Lui. Dar fiindcă Irod nu din evlavie și credință vroia să găsească Pruncul, ci pentru a-L omorî, considerându-L o amenințare la scaunul său, Dumnezeu a făcut în așa fel încât magii, „luând înștiințare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor” (Matei 2, 12). Iată minunata providență a Domnului care, atunci când vede că robul Său este mințit cu viclenie, El face ca cel ce a fost înșelat, să iasă întotdeauna în câștig, într-un fel sau altul.

De-a lungul călătoriei pământești a Domnului Iisus Hristos, oamenii I-au spus multe minciuni. Multe dintre acestea erau acele minciuni lingușitoare pe care I le ziceau oamenii vicleni pentru a-L ispitii și a-I găsi o aparentă vină, pentru a-L putea condamna. De exemplu, atunci când au spus: „Învățătorule, știm că ești omul adevărului și întru adevăr înveți calea lui Dumnezeu și nu-Ți pasă de nimeni, pentru că nu cauți la fața oamenilor” (Mt. 22, 16), ei au mințit, deoarece ei nu credeau despre Domnul așa ceva, deși ce au spus era adevărat. Ei au mințit spunând un adevăr, deoarece minciuna înseamnă a spune ceva ce tu ști că nu e adevărat.

De asemenea, căpeteniile poporului iudeu, vrând să-L omoare pe Domnul, căutau să născocească minciuni pentru a-L acuza, căci se știe că aceia erau cunoscuți ca „născocitori ai minciunii” („fabricatores mendacii”, Iov 13, 4): „Iar arhiereii, bătrânii și tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă (yeudomarturi,an) împotriva lui Iisus, ca să-L omoare. Și n-au găsit, deși veniseră mulți martori mincinoși. Mai pe urmă însă au venit doi…” (Matei 26, 59-60). Iată cum, chiar cei care nu primeau învățătura Domnului Iisus Hristos, fiindcă, lăudându-se fățarnic, se considerau fideli urmași ai lui Moise și ai Legii dăruite de Domnul prin el, iată că, chiar aceștia, încalcă una dintre cele mai elementare porunci biblice, aflată între cele zece primite pe muntele Sinai: „Să nu mărturisești strâmb asupra vecinului tău mărturie mincinoasă!” (Exod 20, 16; S) cu alte cuvinte, să nu minți! Și aici nu era vorba de orice vecin ci era vorba de Însuși Dumnezeu – Făcătorul cerului și al pământului, împotriva Căruia, ei, niște (oameni), s-au hotărât cu mare zel, să mintă.

O altă mare minciună nereușită din perioda descrisă de Noul Testament, este cea pusă la cale de iudei pentru a amăgi oamenii, spre a nu se răspândi cel mai mare eveniment din istoria omenirii: Învierea Domnului. Atunci când au venit la arhiereii iudei străjerii de la mormântul Domnului și le-au povestit despre Învierea Domnului, aceștia, „adunându-se împreună cu bătrânii și ținând sfat, au dat bani mulți ostașilor, zicând: spuneți că ucenicii Lui, venind noaptea L-au furat, pe când noi dormeam […] și pe voi fără grijă vă vom face. Iar ei, luând arginții, au făcut precum au fost învățați” (Matei 28, 12-15). Iată la ce fapte înjositoare duce iubirea de bani!!… Iată mita și corupția despre care se vorbește atât de mult în zilele noastre!!… De atunci și până azi, cei ce iubesc mai mult să-și asigure un trai „la căldurică”, decât să dea dovadă de dragoste de Dumnezeu și oameni, au făcut (și facem) toate aceste compromisuri pierzătoare, atât lor cât și copiilor din lumea întreagă, care nu mai găsesc modele sfinte de urmat și nici măcar modele de demnitate, de noblețe sau de „boierie sufletească”. Prin asemenea minciuni și fapte ne-omenești (ci diavolești), se lucrează încet-încet la zdrobirea speranței din omul, și mai ales copilul contemporan, care ne mai văzând nici un chip de OM (în care să recunoască chipul lui Dumnezeu) nu mai găsește sensul vieții, ajungându-se la depresie și alte tragice consecințe. Aceste consecințe ale minciunii și ale altor fărădelegi ce duc la păcatul deznădejdii (adică la depresie) au ajuns să fie probleme dezbătute la nivel global. Pe coperta cunoscutei reviste americane Newsweek, în numărul din iunie 2004, apărea o imagine a globului pământesc pe care era întipărit un chip trist și înspăimântat, iar alături scria: „Sad planet – Depression has become a global disease” („Planeta tristă – Depresia a devenit o boală globală” trad. n.). Tot în acest număr scria: „Un studiu recent al Organizației Mondiale de Sănătate a arătat că depresia constituie o criză globală în creștere a sănătății: afectează 150 de milioane de oameni și, după costurile economice și sociale pe care le implică, se află pe locul patru între celelalte boli. Lovește sate sărace, precum cel din Uganda, prezentat aici, unde 20% din populație prezintă simptome, precum și țări vestice, bogate. 10% din populația Statelor Unite, Germania și a altor țări este deprimată, spune psihiatrul Ronald Kessler de la Facultatea de Medicină a Universității Harvard”. Așadar acestea sunt consecințele unei vieți pline de minciuni, fie că vrem sau nu vrem să acceptăm această cauză: „ar merita să facem cândva o genealogie a negativului, arătând cum minciuna se află la obârșia fiecărui rău omenesc luat în parte”. De aceea dacă vrem ca omenirea să nu ajungă să fie poreclită „The Prozac Nation”, „cei pe care îi creștem trebuie făcuți să înțeleagă și, mai mult, să-și asimileze și să trăiască adevărul că, în rostirea adevărului rezidă valoarea lor ca oameni, în voința și puterea lor de a spune adevărul și de a sta martori pentru el, cu orice preț. Altfel, orice altceva ar izbuti să facă în lume, până la măriri, vor avea rangul cel mai de jos în ierarhia morală a omenirii. Și mai trebuie să știe că fiecare fals comis generează, în cercuri tot mai largi, urâțenia neîncrederii și a suspiciunii între oameni, până la răul istoric al falsului instituit ca normă de viață”. La aceași concluzie a ajuns și doctorul James Drane, Profesor la Universitatea din Pennsyvania – SUA, în ce privește consecințele minciunii folosite în relația doctor-pacient: „Minciunile în relația doctor/pacient vatămă atât pacienții, doctorii și profesia medicală, cât și întreaga societate care depinde de un sistem medical în care pacienții să poată avea încredere în autoritatea doctorului”.

Unul dintre cele mai cutremurătoare cazuri de minciună din întreaga Biblie, se află descris în Cartea Faptelor. După înălțarea la cer a Mântuitorului, se formase o comunitate de oameni care, avându-i drept dascăli pe Sfinții Apostoli, încerca să trăiască după cum îi învățase Domnul în călătoria Sa pe pământ. Și reușiseră să formeze o mare familie unde „inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut, era una; și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște” (Fapte 4, 32). Așa de minunată era această familie încât „nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute, și-l punea la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință” (v. 34-35). Dar ce s-a întâmplat? Un soț – Anania și cu a sa soție – Safira, s-au hotărât într-o „bună” zi, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, să mintă. Și cui s-au gândit ei să mintă? Nimănui altcuiva decât Sfântului Apostol Petru! Acești doi soți și-au vândut pământul, ca mulți alți creștini din vremea aceea, și au zis că e bine să se alăture și ei acelei comunități minunate conduse de apostolii „prin care multe minuni și semne se făceau” (2, 43; J). Dar fiind biruiți de iubirea de arginți, când s-au dus la apostol, i-au dat o parte din banii luați pe pământ spunând că acela e prețul cu care l-au vândut. Sfântul Petru, având Duhul lui Dumnezeu în sine, a știut că Anania minte și i-a zis: „Anania, pentru ce a umplut satana inima ta, să minți tu Duhului Sfânt și să ascunzi din prețul țarinei?” (5, 3; S). Aceasta nu a spus-o apostolul din dorința de a-l pedepsi pentru că nu le-a adus lor toți banii ci pentru a încerca să-i explice cât de grav este ce a făcut. De aceea sfântul apostol continuă spunându-i: „Oare nu ție-ți rămânea dacă o păstrai? [țarina n.n.] și, odată vândută, nu a ta era stăpânirea ei?” (v. 4; J) Aici îi explică mai pe larg absurditatea situației în care acceptase să intre. Aceasta este de fapt, absurditatea păcatului, a omului care vrea „să împace și capra și varza”, a omului care încearcă să slujească la doi domni, a omului care încearcă să-și păcălească conștiința, să se mintă pe sine. Anania a crezut că poate să-și satisfacă și dorința de laude din partea celorlalți care au văzut că-și dă întreaga avere Bisericii și că în același timp, ar putea să și păstreze pentru sine o parte din avere. Cu greu poate fi imaginată o situație mai tragică de mințire de sine și de absurd, ca să nu mai vorbim de păcatul imens pe care l-au făcut cei doi soți mințind nu „oamenilor ci lui Dumnezeu”, (v. 4) după cum le-a zis apostolul. Zic imens, deoarece mă uit la ce s-a întâmplat după ce a mințit: „Iar Anania, auzind cuvintele acestea, căzând, a murit”; („cecidit et exspiravit”; „fell down and breathed his last”; HB, v. 5; S). Același lucru s-a întâmplat și cu soția sa care a mințit la fel, fiind în nenorocită înțelegere cu soțul. Sfântul Petru i-a spus și ei: „De ce v-ați învoit voi să ispitiți Duhul Domnului?” (v. 9). Apostolul îi explică faptul că, ce au făcut a fost un păcat împotriva lui Dumnezeu Însuși pentru a cărui Biserică dăduseră banii, „căci ea crezuse că vorbește doar cu un om”. Și la fel ca și soțul ei, și ea a căzut și a murit. La multe ne îndeamnă Dumnezeu să medităm în legătură cu această întâmplare! Întâi și întâi mă înspăimântă cât de grave au fost consecințele minciunii! Apoi mă întristează această falsă iubire dintre cei doi soți: fapta lor este exact criteriul după care se poate recunoaște dacă doi oameni se iubesc cu adevărat sau nu: dacă acceptă să păcătuiască împreună, înseamnă că pun mai presus, dragostea dintre ei, decât dragostea de Creatorul și Milostivul lor Părinte ceresc, ceea ce nu duce decât la dezastre de tot felul, după cum se știe prea bine din marile tragedii trăite sau scrise de-a lungul veacurilor. Apoi mă minunez de marile daruri pe care Domnul le dă robilor săi: Sfântul Apostol Petru a știut prin Duhul Sfânt, mai înainte ca ei să spună, că mințeau. Apoi îmi dau seama cât de adevărate sunt cuvintele Mântuitorului care a zis: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona” (Matei 6, 24). Aceasta e minciuna cea mai mare cu care se luptă omul, fapt pe care l-am observat din proprie experiență. Omul se amăgește cu gândul că poate să trăiască și rău și în același timp să se și mântuiască. Că poate și să n-asculte de cuvintele Domnului, dar totuși să primească un loc întru slava Lui, în rai. Aceasta este una dintre marile minciuni pe care diavolul, acel personaj, aparent de Ev Mediu, dar care se mișcă foarte bine și în lumea de azi a bmw-urilor, a laptop-urilor, a bombei atomice și a boemilor de tot felul, vrea să ne facă să o acceptăm. Iar noi de bunăvoie, trebuie să alegem, căci pe amândouă chiar nu le putem avea:

Adevărul=Hristos sau minciuna cea fără de ființă = satana.

Sfântul Apostol Petru spune la un moment dat Domnului: „Și de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine” (Matei 26, 35). Aici el a făcut o promisiune, din mândrie și zel, pe care nu a putut să o țină, căci după cum știm, el s-a lepădat de Domnul cu prima ocazie când l-a luat frica. Dar, dacă e să ne gândim mai bine, Dumnezeu l-a călăuzit în așa fel încât să nu rămână nici măcar cu acest păcat și la sfârșitul vieții a reușit să-și țină promisiunea, murind pentru Domnul. Prin uneltirile unui mare vrăjitor din vremea aceea, apostolul a fost condamnat la moarte prin răstignire dar, amintindu-și de purtarea mincinoasă dinainte „văzând crucea înaintea sa, i-a implorat pe călăii săi să-l răstignească cu capul în jos, deoarece se considera nevrednic de a muri în același chip cu Domnul”.

În finalul acestui capitol, vom analiza o minciună în care a căzut chiar unul dintre ucenicii Domnului. Este vorba de întreita lepădare a Sfântului Apostol Petru de Mântuitorul Hristos.

Știm prea bine că în vremea când Domnul fusese prins de iudei, apostolii fugiseră și priveau înfricoșați la cele ce se întâmplau. Încă nu se pogorâse Duhul Sfânt peste ei, încă erau niște simpli pescari. Sfântul Petru fiind în oraș, oamenii l-au recunoscut că el era unul dintre ucenicii lui Hristos, dar acesta de trei ori la rând a mințit spunând: „Nu cunosc pe omul acesta. Și îndată a cântat cocoșul” (Matei 26, 74). Iar după această ultimă minciună s-a împlinit ceea ce îi profețise Domnul mai înainte: „Mai înainte de a cânta cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (26, 34). Este adevărat, a mințit… A spus cea mai gravă minciună posibilă unui creștin: s-a lepădat de Viață și de Adevăr. Dar a mai făcut ceva – cel mai important lucru pentru un creștin:

„ȘI IEȘIND AFARĂ, A PLÂNS CU AMAR”.

S-a pocăit și a fost mântuit. Aceasta este Calea. Amin.

II. Cuvântul Domnului despre minciună

„Cuvântul Tău este adevărul”! (Ioan 17, 17)

Având acest punct de reper: „Cuvintele lui Dumnezeu sunt pure, curățite de orice minciună”, omul trebuie să facă puțină curățenie în vorbirea sa pentru a-i da iarăși putere și sens. Eugene Ionesco, obosit fiind de atâta vorbărie goală, s-a apucat de pictat. Dar înainte de aceasta, el a analizat în piesele sale tocmai absurdul acestei „comunicări” dintre oamenii veacului său: „Logosul era totodată și acțiune. A devenit paralizie. Toată lumea a putut observa cât de mult vorbesc despre limbaj tinerii sorbonarzi, normaliști, eseiști, distinși gazetari, retori și alți intelectuali progresiști și cu stare. A devenit o obsesie și un tic. Dacă atât de mult se vorbește despre limbaj, e pentru că ești obsedat de ceea ce îți lipsește. Și pe vremea turnului Babel trebuie că se vorbea mult despre limbaj. […] Cuvântul nu mai arată. Cuvântul trăncănește”. Iar minciuna este cea mai gravă boală a limbajului, care ne face să nu ne mai înțelegem între noi și prin care se depreciază valoarea atât de mare a cuvântului (să ne amintim că însuși Iisus Hristos este numit: Cuvântul, Logosul). „Din nou suntem la ‹‹Turnul Babel››,/ Căci iarăși ne-am amestecat/ Și iarăși nu ne înțelegem,/ Pe drumul care-am apucat”.

De aceea, știind că „orice cuvânt al lui Dumnezeu nu e vorbă multă, nici vorbărie” vom stărui acum asupra acelor cuvinte ale Domnului din Biblie care se referă la acest păcat al minciunii, atât cele spuse prin profeții sau sfinții Săi, cât și cele rostite de Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, în perioada cât S-a folosit și El de limba dăruită neamului omenesc tot de El.

Dumnezeiescul Apostol și Evanghelist Ioan, cel numit „fiul tunetului”, ne spune că minciuna cea mai mare din lume este aceea care tăgăduiește că Iisus este Hristos: „Cine este mincinosul dacă nu cel ce tăgăduiește că Iisus este Hristosul?” (I Ioan 2, 22).

Iisus este numele pământesc al Fiului lui Dumnezeu cel întrupat, iar Hristos este traducerea greacă (Cristo,j) a ebraicului Mesia (x;yvim') care se traduce prin uns. Ce vrea să zică sfântul apostol aici este faptul că cel ce nu recunoaște că este Iisus este Mântuitorul lumii, Cel așteptat de evrei, Cel ce avea „să ridice păcatul lumii”, Cel proorocit încă de la căderea lui Adam, Cel ce a zis încă din Vechiul Testament: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns (e;crise,n me) să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiți slobozire și orbilor vedere, […] să mângâi pe toți cei ce plâng; celor ce jelesc Sionul, să le pun pe cap cunună în loc de cenușă, untdelemn de bucurie celor întristați, slavă în loc de deznădejde” („do,xhj avnti. pneu,matoj avkhdi,aj”) (Isaia 61, 1-3); Cel care pentru iudeii care nu L-au primit drept Mesia, era „disprețuit și nebăgat în seamă” dar „El a luat asupră-și păcatele noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. […] El fusese străpuns pentru păcatele noastre și pentru fărădelegile noastre a pătimit. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat. Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră, și Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor” (Isaia 53, 4-6); cel care nu acceptă acest adevăr fundamental al vieții noastre, acela este mincinosul prin excelență și trăiește în minciună. Tăgăduind pe Fiul, acela tăgăduiește de fapt și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt și deci trăiește în iadul singurătății și al auto-exilării din Împărăția Cerurilor: „Cine este mincinosul dacă nu cel ce tăgăduiește că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduiește pe Tatăl și pe Fiul. Oricine tăgăduiește pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturisește pe Fiul are și pe Tatăl” (I Ioan 2, 22-23).

„În ce stă minciuna de căpătâi? În a tăgădui pe Dumnezeu-omul, pe Hristos, în a spune că Iisus nu-i Dumnezeu, că nu-i Mesia, adică Hristos, că nu-i Mântuitor – iar aceasta e tocmai lucrarea antihristului. Principalul mincinos din lume este diavolul și, cu el, antihristul. Trebuie știut că oricine, prin orice mijloc, ar face aceasta, tăgăduiește că Iisus este Dumnezeu, Mesia și Mântuitor, omul acela e un mincinos. Aceasta este minciuna de căpătâi din lume; toate celelalte minciuni ori se trag din aceasta, ori sunt pe cale să se tragă. Dacă toate minciunile s-ar strânge într-una singură, într-o atotminciună, aceasta ar fi: Iisus din Nazaret nu este Dumnezeu, nu este Mesia, nu este Mântuitorul”.

Oare de ce este aceasta cea mai mare minciună? Deoarece adevărul că Iisus din Nazaret este Dumnezeu, este Mesia, este Mântuitorul, este cel mai important lucru pe care un om trebuie să-l știe în această lume, iar cel care tăgăduiește această realitate acela spune cea mai mare minciună. Cineva poate să nege unele adevăruri, dar aceasta nu înseamnă că minte ci păcătuiește datorită neștiinței. Și acesta este un păcat după cum arată marele dascăl al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare când răspunde la întrebarea:

„ – Se condamnă numai cel care a mințit în mod deliberat sau și cel care spune (deci nu minte n.n.) ceva complet neadevărat din neștiință?

– Domnul a condamnat în mod clar și pe cei care păcătuiesc din neștiință, când a spus că «cel care n-a știut, dar a făcut (fapte) vrednice de loviri, se va bate puțin» (Luca 12, 48)”. Despre așa-zisa minciună din neștiință vorbește și Umberto Eco într-un eseu unde enumeră mai multe feluri de minciună: „Se minte pentru a sintetiza o idee și a o face mai simplă, se minte din grabă, se minte din convingere (e cazul cel mai tragic, cine minte de fapt nu minte, spune doar un neadevăr din lipsă de informație), se minte din viciu”. De asemenea Jacques Derrida spune că „cineva se poate înșela și poate greși fără să încerce să amăgească pe altcineva și deci fără să mintă”. Dar chiar dacă neștiința nu e același lucru cu păcatul minciunii, am văzut că învățătura Bisericii consideră păcat chiar și neștiința sau „lipsa de informație”. De ce? Unul din motive credem că este acela că, până nu ești sigur că spui adevărul, trebuie să taci („De știi, răspunde aproapelui tău, iar de nu, pune-ți mâna peste gură”, Sirah 5, 14); iar cel care „minte” din neștiință o face fie din mândrie, fie din lenea de a cerceta adevărul despre lucruri, fie din alte motive neîntemeiate. Iată cum tâlcuiește Sfântul Teofilact acest cuvânt (Luca 12, 48) al Domnului: „Dar poate întreba cineva: Fie, bine, se pedepsește cel ce a știut voia stăpânului și n-a făcut-o. Dar cel ce n-a știut, pentru ce se pedepsește? – Pentru că putând a o cunoaște el n-a voit, ci din lenevie, însuși luiși pricinuitor de a nu cunoaște s-a făcut. Deci pentru aceasta i se cade a se pedepsi, pentru că de bunăvoie n-a cunoscut. Să ne înfricoșăm, fraților, că dacă cel ce nicidecum n-a știut, este vrednic de bătăi, care cuvânt va izbăvi pe cei ce întru știință greșesc?”. Asemenea, Sfântul Marcu Ascetul mărturisește: „Nu zice: nu știu ce se cuvine și deci sunt nevinovat dacă fac aceea. Dacă le-ai face pe toate câte le știi că sunt bune, ți s-ar descoperi pe urmă și celelalte, cunoscându-se una din cealaltă”. Pedepsirea păcatului din neștiință nu este ceva nou ci e o realitate prezentă încă din Vechiul Testament unde se zice: „Apoi a grăit Domnul către Moise zicând: Tot cel ce din uitare și fără de voie a păcătuit cu privire la cele sfințite (afierosite) Domnului, acela, pentru vina sa, să ia din turma de oi și să aducă Domnului jertfă pentru vină, un berbec fără meteahnă, prețuit la doi sicli de argint…Și ce a greșit împotriva lucrului sfânt, va plăti și se va mai adăuga peste prețul lui a cincea parte din preț și va da aceasta preotului și preotul îl va curăța prin berbecul jertfei pentru vină și i se va ierta. Și oricine va păcătui și va călca vreuna din poruncile Domnului, ce nu se cade a face, greșind din neștiință („peccaverit per ignorantiam”), va avea păcat. Va aduce la preot un berbec curat din oi în preț de un argint pentru greșeală, și se va ruga preotul pentru el, pentru neștiința lui („peri. th/j avgnoi,aj auvtou”/), că n-a știut și n-a cunoscut („he ignorantly trespassed”), și se va ierta lui. Pentru că a greșit înaintea Domnului” (Levitic 5, 14-19). Aceasta se înțelege și din ce spune Sfântul Pavel: „mai înainte huleam, prigoneam și batjocoream [creștinii n.n.]. Totuși am fost miluit, căci în necredința mea, am lucrat din neștiință” („avgnow/n”; „parce que j'agissais par ignorance”) (I Tim., 1, 13). Consecința acestei învățături despre păcatul prin neștiință este aceea că omul este obligat să știe, să cunoască, pentru a nu mai păcătui din neștiință. Deoarece neștiința este cea mai mare dintre rele: „Tuturor relelor le premerge neștiința” și „iad este neștiința”. „Nu poate deveni cineva sfânt dacă nu a dobândit cunoștința lucrurilor și nu s-a purificat de neștiință” spune Sfântul Grigorie Palama. Iar aici nu e vorba de cunoașterea științelor profane căci „adevărul din acelea e pururea contestabil și amestecat cu minciuna, pe când cel din inspirația dumnezeiască (Sfânta Scriptură și adevărul creștin) e clar, nezdruncinabil și neamestecat cu minciuna”.

Considerăm mare păcat neștiința, deoarece ne gândim la cât rău fac aceia care din ignoranță, mărturisesc în scrieri și în public cuvinte contrare adevărului: de ex. cei care mărturisesc că nu există Dumnezeu. Aceste afirmații ce nu mărturisesc adevărul, ci sunt pure imaginații ale oamenilor pătimași, au consecințe inimaginabile care se vor vedea în toată grozăvia lor numai la Judecata cea din urmă: „Unul spune o minciună în marginea asta de sat și du-te și o ascultă în cealaltă margine cât îi de mare, cât au mai mărit-o oamenii. Aici s-a întâmplat mică, acolo-i mare. A spus unul o minciună, celălalt a mărit-o, celălalt a făurit-o, celălalt a creat altele dintr-însa, și se vatămă atâta lume de la o minciună a unuia, atâtea auzuri și atâtea suflete”. Și Kant arată că atunci când spunem o minciună trebuie să ne gândim mai bine la consecințele pe care le poate avea: „Cel care spune o minciună, indiferent de cât de bune i-ar fi intențiile, va trebui să răspundă de consecințele ce vor rezulta, indiferent de cât de neașteptate vor fi acestea” (trad. n.).

Deci „a spune adevărul” înseamnă nu numai ceea ce credem noi de obicei. „A spune adevărul” te obligă a-l afla tu mai întâi; deci a nu sta într-un relativism leneș, care nu se interesează prea mult de adevăr și care lasă totul să se scurgă „uitând” de aflarea sensului al vieții. Și apoi vine moartea și ce urmează…

Cel care tăgăduiește că Iisus este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, nu este numai un om păcătos ci este chiar mai rău decât diavolul care-L recunoaște pe Iisus ca Dumnezeu, cu toate că nu-L iubește. În Noul Testament este descrisă întâlnirea dintre un demonizat și Domnul: „văzându-L de departe pe Iisus, a alergat și s-a închinat Lui. Și strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preînalt?” (Marcu 5, 6-7). Iar Sfântul Luca ne spune că „din mulți ieșeau demoni, care strigau și ziceau: Tu ești Fiul lui Dumnezeu […] că știau că El este Hristosul” (Luca 4, 41).

Deci, omul care nu recunoște ca Dumnezeu, pe Cel care a spus: „să nu minți”, e sigur că nu va avea în viață un temei suficient pentru a se îndepărta de acest păcat al minciunii și va fi cădea în el mereu.

Dacă vrem să spunem ceva adevărat despre minciună trebuie să vorbim despre inventatorul ei: diavolul. Căci „acea morală care nu are pe prima pagină chipul diavolului nu este o morală, ci numai o estetică mincinoasă pentru suflet. Deoarece aceasta nu prezintă viața ca pe o tragedie creată de conflictul dintre bine și rău, ci ca o plăcută cântare pentru ceaiuri și petreceri. Deoarece nu vede prăpastia întunecoasă deasupra căreia atârnă omenirea. […] Diavolul este tatăl păcatului, iar păcatul, tatăl morții. Aceasta este unica genealogie adevărată a răului din lume; el corespunde dureroasei tragedii a omului și a întregii naturi din jurul lui. Iar lumea este singura scenă îndeajuns de spațioasă pe care să se poată juca această sângeroasă tragedie”, pe care o descrie și Eugène Ionesco în ultima sa carte-mărturisire: „O Mare Bătălie se dă, în întregul Cosmos, pe pământ, pe țarini și în Ceruri. Se dă o Mare Bătălie. Ea se dă de asemenea – pe Terra noastră, și pe pământul nostru va avea loc, are loc Bătălia decisivă – între Marile Puteri Cerești și cele Infernale. Sunt în miezul Bătăliei. […] Pământul, lumea aceasta nu este deci, cum gândeam, așa cum eram ispitit să cred, o iluzie, a irealului – ci locul Bătăliei…”.

Că diavolul este inventatorul minciunii, ne-a spus chiar Domnul Iisus Hristos:

„Acela [diavolul n.n.] ucigător de oameni a fost din început („ab initio”), și întru adevăr n-a stat, că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, dintru ale sale grăiește, căci mincinos este și tatăl ei” („evkei/noj avnqrwpokto,noj h=n avpV avrch/j kai. evn th/| avlhqei,a| ouvk e;sthken( o[ti ouvk e;stin avlh,qeia evn auvtw/|Å o[tan lalh/| to. yeu/doj( evk tw/n ivdi,wn lalei/( o[ti yeu,sthj evsti.n kai. o` path.r auvtou”, Ioan 8, 44).

„El a zămislit singur propria-și minciună; nu a auzit-o de la nimeni. Precum Dumnezeu Tatăl a născut ca Fiu al Său Adevărul, asemenea diavolul, căzând, a născut minciuna ca odraslă a sa”. De aceea când cuvântul nostru se întrupează prin vorba grăită el trebuie să se întrupeze ca adevăr, după chipul Domnului nostru Iisus Hristos care este Adevărul întrupat. „Precum cuvântul nostru pornind după fire din minte, este vestitorul (îngerul) mișcărilor ascunse ale minții, la fel Cuvântul lui Dumnezeu, care cunoaște după ființă pe Tatăl – așa cum cunoaște Cuvântul Minte care l-a născut -, pe care nu-L poate cunoaște nici una dintre făpturi fără de El, descoperă pe Tatăl pe care L-a cunoscut, ca Cel ce este cuvântul Lui după fire; de aceea i se zice ‹‹înger – vestitor – al marelui sfat›› (Isaia 9, 5)”.

„De la început” ne aduce aminte de omorârea sufletească a primilor oameni, Adam și Eva de către diavol, precum și de instigarea la omor a lui Cain. „Întru adevăr n-a stat” („and abode not in the truth”; KJV) înseamnă că la crearea lui, el era în adevăr, adică întru Dumnezeu-Adevărul și în dreapta viețuire, dar apoi nu a mai stat întru adevăr ci s-a răzvrătit și a fost alungat: „Deci el era întru adevăr, și a căzut nerămânând întru el. Și de ce „n-a stat întru adevăr?” „Căci nu este adevăr întru el”; nu precum în Hristos. Adevărul este [în El n.n.] într-un asemenea chip, încât Hristos Însuși este Adevărul. Deci, dacă ar fi stat întru adevăr, ar fi stat întru Hristos; dar „el nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el”. Căzând din adevăr el a încetat să-l mai dețină”. Este minciuna un efect al păcatului adamic? Credem că a fost posibilă datorită inteligenței extraordinare a îngerilor creați de Dumnezeu care, odată căzuți, au început să-și folosească toate aceste capacități formidabile în slujba răului. Cu alte cuvinte prima minciună omenească a fost preluată prin consimțirea lui Adam la ispitirea diavolului. Ca să ști să minți îți trebuie totuși un grad destul de mare de inteligență, după cum încearcă să-i demonstreze și Hippias lui Socrate: „Cei mincinoși sunt capabili, inteligenți, conștienți și pricepuți la treaba lor de mincinoși”. Un psihiatru francez spune că „Minciuna este fără îndoială o virtuozitate intelectuală umană. Pentru aceasta nu trebuie să fiu numai foarte inteligent ci și respectuos față de celălalt”. Apoi arată că tocmai prin acest respect se deosebește minciuna lui de cea a unui psihotic sau a unui pervers. Dar ne întrebăm: odată deschisă poarta minciunii cine mai poate trasa vreo limită între respect și înșelarea pură a celuilalt datorită patimilor noastre?

Domnul îi acuză pe iudei: „voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru” (Ioan 8, 44). Sfântul Chiril, comentând aceste cuvinte, propune o genealogie a răului anume: ei nu sunt fii ai lui Avraam cum se considerau, deoarece faptele lor arată că au un alt tată, pe Cain: „observă cum, cei proveniți din Avraam, nearătându-se în nici un fel apropiați și asemenea lui, ci având cu adevărat chipul tatălui lor propriu și cuvenit (Cain și deci Satana al cărui fiu prin fapte s-a dovedit n.n.) ca unii ce sunt bolnavi prostește de răutatea înrudită și asemănătoare aceluia”. Aceste cuvinte ale Domnului și tâlcuiri ne arată cine este de fapt cel ce minte: el nu poate fi fiu al lui Dumnezeu, deoarece singur se îndepărtează de Adevărul-Dumnezeu, nespunând adevărul și nerecunoscând Adevărul. Iată verdictul înfricoșător al Sfântului Chiril: „Deci se mint în zadar pe ei înșiși când numesc pe Dumnezeu tatăl lor, ca să aibă un tată. Căci Dumnezeu, zice (Hristos), fiind întregul adevăr, Se bucură de adevăr și voiește ca cei ce I se închină Lui să I se închine în Duh și adevăr (Ioan 4, 24). Iar fiii adevărului primesc cu toată inima ceea ce le este înrudit, adică adevărul. Dar voi nu credeți Mie, Care vă grăiesc adevărul, pentru că nu sunteți fiii Adevărului”. La fel mărturisește și Sfântul Tihon din Zadonsk: „Înșelăciunea, minciuna, viclenia sunt păcate înrudite, și de asemenea caracteristice diavolului. Cu acestea îi deprinde și pe oamenii care îi sujesc, care își întipăresc în ei voia și obiceiurile lui cele rele. Aceste păcate stăpânesc pe oamenii care, una grăiesc cu limba și alta au în inimă. Prin asta ei urmează părintelui lor diavolul, care se preface câteodată în înger de lumină, pentru a putea astfel să înșele și să piardă mai bine pe oameni”. Iar soluția la această purtare neomenească este ca omul „să aibă inimă curată față de aproapele și ceea ce grăiește cu limba să aibă și în inimă, deprinzându-se să își adeverească vorbele prin fapte”.

Fiindcă tot am vorbit mai devreme de acei îndrăciți, putem aduce acum și câteva mărturii ale unui psihiatru, Dr. Scott Peck, care a participat la câteva exorcisme. El confirmă (dacă mai era nevoie!), prin observațiile de la aceste acțiuni de alungare a demonilor din câteva persoane, cuvintele Domnului despre faptul că diavolul este mincinos: „Nu cunosc nici un epitet mai potrivit pentru satan decât cel de tată al minciunilor. De-a lungul celor două exorcizări, el a mințit continuu. […] Lista minciunilor pe care le-a spus este nesfârșită – uneori aproape o litanie plicitisitoare. […] Singura putere pe care o are satan stă în faptul că oamenii îi cred minciunile”. După cum reiese și din afirmația Sfântului Petru: „De ce a umplut satana inima ta, ca să minți tu Duhului Sfânt?” (Fapte 5, 3) minciuna este ceva care vine de la diavol și este acceptată de omul care nu știe sau nu vrea să lupte pentru a nu cădea pradă tuturor capcanelor dușmanului omenirii. În aceasta stă lupta noastră: a nu accepta minciunile care ni le spune diavolul – precum Evei – și a nu accepta minciunile pe care ne sugereză să le spunem altora. Căci „nici un mincinos nu e în afara stăpânirii duhului rău” („omnis mendax sine maligno spiritu esse non possit”, Cf. III Regi 22, 22) (trad. n.). Din învățătura marilor maeștrii – sfinții – ai războiului duhovnicesc pe care-l duce creștinul, știm că există mai multe etape ale luptei. Iată cum descrie Sfântul Ioan Damaschin pătrunderea păcatului în mintea noastră și deci și a minciunii: „Altceva este momeala (atacul), altceva însoțirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea (consimțirea), care e aproape de faptă și se aseamănă ei, altceva lucrarea și altceva robirea. Momeala este gândul simplu adus în minte de vrăjmașul. Aceasta nu atârnă de la noi. Însoțirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaș, preocuparea cu el și convorbirea plăcută a voii noastre cu el. Patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaș și învârtirea necontenită a cugetării și închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea cugetării fie la stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaș, fie prin învoire. Luarea în robie este ducerea silnică și fără voie a inimii, stăpânită de prejudecată și de o îndelungată obișnuință. Învoirea este consimțirea cu patima din gând. Iar lucrarea însăși împlinirea cu fapta a gândului pătimaș încuviințat. Deci cel ce cugetă nepătimaș de la început sau respinge prin împotrivire și certare momeala, a tăiat dintr-o dată toate cele ce urmează”. Deci acesta este modul în care omul ajunge să mintă. Aceasta a fost despre gândurile care vin de la diavol, căci gândurile pot veni fie de la Dumnezeu, fie de la diavol sau se pot naște în suflet din patimi ori din nepătimirea pe care o poate avea cineva. Câteodată, fiind noi atât de obișnuiți cu minciuna, nici nu mai este nevoie de intervenția diavolului, deoarece cel care minte și-a însușit deja cu pricepere meșteșugul mințitului și nu mai are nevoie de impuls, aceasta intrându-i în reflex.

Tot despre cum putem face față minciunilor spuse de diavol aflăm din „convorbirea” Domnului Iisus Hristos cu diavolul în pustiul Carantaniei (Matei 4). Aici diavolul minte din nou. „După cum la început când s-a apropiat de Adam se servește de o minciună ca să afle adevărul, tot așa și acum, pentru că nu cunoștea bine taina negrăită a întrupării Fiului lui Dumnezeu și cine este Cel din fața lui, încearcă să împletească alte curse cu ajutorul cărora socotea că va afla ce-i era ascuns și nelămurit” și-I zice Domnului lingușindu-L mincinos: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini!”. (Matei 4, 3). Apoi minte, tâlcuind greșit un verset biblic care nu se referea la Domnul. Este vorba de versetele 11 și 12 din Psalmul 90: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul tău”, despre care diavolul spune că s-ar referi la Domnul dar, după cum arată și Sfântul Ioan Gură de Aur, aceste cuvinte nu se refereau la Domnul. Iar la cea de-a treia ispitire, diavolul nu poate face altceva decât să mintă: „Acestea toate [împărățiile lumii și slava lor] Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie” (v. 9) deși el nu are nimic ci toate sunt ale lui Dumnezeu. De aici putem înțelege cum că nu trebuie să credem nimic din ce ne șoptește diavolul sau oamenii înrudiți cu el, chiar dacă aceștia au un discurs plin de citate biblice spus într-o cameră plină de icoane. Nu trebuie să credem nimic, dacă nu e în acord cu cuvântul Domnului, deoarece vom cădea în irealitate, în iluzie. Pentru aceasta trebuie să cunoaștem cuvântul adevărului spus de Domnul în Cartea și în Biserica Sa. Iar după ce l-am cunoscut, să-l punem în practică, deoarece altfel putem ajunge ca acel „teolog” italian, Catalano dei Malavolti, pe care Dante l-a întâlnit în Infern (deoarece știa și nu a făcut) și care i-a mărturisit cu părere de rău:

„Vezi bine! La Bologna nu o dată/ aflai că dracul, celălalt grăi,/

e cap de rele și-i minciunii tată!”

Continuând să vorbim despre cuvântul Domnului despre minciună nu putem să nu ne oprim la cel mai cunoscut loc din Sfânta Scriptură unde Dumnezeu ne spune că minciuna este interzisă. Este vorba de porunca a 9-a, din cele zece date lui Moise pe muntele Sinai: „Să nu mărturisești strâmb (yeudomarturh,seij) asupra aproapelui tău mărturie mincinoasă” („marturi,an yeudh/”; „falsum testimonium”). Este exact porunca pe care rabinii și cărturarii nu au respectat-o atunci când au folosit martori mincinoși (laolaltă cu încălcarea profețiilor și poruncilor pe care sinedriul evreiesc le cunoștea foarte bine) pentru a-L acuza și condamna pe Domnul nostru Iisus Hristos și pe primul martir al creștinismului, Ștefan: „atunci au pus pe niște bărbați să zică…[…] și au pus martori mincinoși, care ziceau…” (Fapte 6, 12, 13). Dar după cum vedem în Evanghelia după Marcu, mincinoșii descriind o realitate imaginată, spusele lor nu se potrivesc niciodată între ele (după cum s-a întâmplat și în istoria Suzanei): „mulți mărturiseau mincinos împotriva Lui, dar mărturiile nu se potriveau” (14, 56). Aceasta este una dintre poruncile care trebuie respectate pentru ca omul să intre în viață adică în rânduiala unui om creștin: „iar de vrei să intri în viață păzește poruncile:…să nu mărturisești strâmb…” (Matei 19, 18) căci altfel ne vom „situa comod în regnul animal” după cum zicea Petre Țuțea despre filosofii atei.

Această poruncă se referă în general la a nu minți, dar se referă și la a nu da mărturie mincinoasă atunci când ești chemat să depui o mărturie sub jurământ. Jurământul „este practicat pentru a asigura adevărul sau veridicitatea unor afirmații, în relațiile obișnuite dintre oameni sau în cazuri de anchete juridice”. Însăși existența jurământului este o dovadă că există acele lucruri numite minciuni. Despre martori mincinoși și jurăminte false aflăm destule și din viața societății românești, dar un singur lucru trebuie să reținem: „Martorul mincinos nu va rămâne nepedepsit și cel ce spune lucruri neadevărate va pieri” (Prov. 19, 9). Dar ce se întâmplă cu acești martori mincinoși? Ei nu vatămă numai pe cei despre care mint, ci și pe ei înșiși și de asemenea ei nu scapă nepedepsiți, decât aparent: „ – Care sunt urmările unei mărturii mincinoase? – Paguba materială și morală a persoanei care este invinuită pe nedrept, dar paguba mai mare este a celui care dă mărturie falsă. Căci, spunând minciuni propriul suflet i se întunecă, se otrăvește și se distruge. – Este cu putință ca un martor fals să nu fie descoperit și să rămână nepedepsit? – Nu. Zălog pentu aceasta este Însuși Dumnezeu, Care spune: «nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns („krupto.n”; „occultum”) care să nu ajungă cunoscut» (Mt. 10, 26)”. De aceea toate minciunile – care sunt niște „fapte” ascunse de oameni – vor ieși odată din acestă stare de ascundere și se va da pe față adevărul sau starea de neascundere (aj-lhvqeia), după cum a tradus și M. Heidegger acest cuvânt. Dacă nu se vor afla minciunile în lumea aceasta, ele cu siguranță vor ieși din „starea de ascundere” „în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse („ta. krupta”.; „les pensées secrètes”) ale oamenilor” (Romani 2, 16).

Ca să ne dăm seama de ce consecințe grave are pentru mântuirea noastră încălcarea celei de-a noua porunci, adică jurământul strâmb, să ascultăm pe cel cu gura de aur, Ioan: „Dacă jurământul este de la diavol, ce pedeapsă merită jurământul strâmb? Dacă voi vedea că nu puneți capăt jurământului, vă voi opri de a mai călca aceste sfinte praguri și de a vă mai împărtăși cu nemuritoarele taine, cum îi opresc pe desfrânați, pe cei ce fac adulter și pe cei învinuiți de crime”. Acestea le spune sfântul deoarece cuvântul creștinului trebuie să fie atât de sincer, de curat și demn de încredere încât fiecare afirmație să fie ca un legământ, după cum spune Fericitul Ieronim. Pentru că și Domnul a zis: „Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da și ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea de la cel rău este” (Mt. 5, 37). Tâlcuind acest verset Sfântul Teofilact răspunde unui posibil nemulțumit care se întreba: „ – Dar cum voi mai fi crezut? – De vei grăi totdeauna adevărul nu va fi nevoie să te juri, căci nimeni nu e mai puțin crezut, precum acela care lesne se jură”. Varianta duhovnicească a „jurământului” permis creștinului este AMIN. Acest cuvânt, ce s-a păstrat în limbajul creștin în forma sa ebraică (!mea'), exprimă o întărire a celor spuse. A spune Amin înseamnă a făgădui, a pecetlui că cele spuse sunt adevărate. El se poate traduce cu: Așa să fie, sau cu adevărat (verily) sau chiar cu da. Însuși Dumnezeu este numit în Sfânta Scriptură „Deo Amen”, „Dumnezeul adevărului” cel care „se ține de cuvânt”, Cel care este credincios făgăduințelor făcute oamenilor (Isaia 65, 16) sau „Cel care este Amin („o` avmh,n”), martorul cel credincios și adevărat” (Apoc. 3, 14). Sfântul Pavel arată că și el urmează pilda Domnului: „N-a fost cuvântul nostru către voi da și nu. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă – prin noi – nu a fost da și nu, ci da a fost în El. Căci toate făgăduințele lui Dumnezeu, în EL sunt da; și prin El amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi” (I Cor. 1, 19). Asemenea Lui, și omul trebuie să fie om de cuvânt, omul de încredere, care nu minte, la care toate sunt da.

În Vechiul Testament porunca de a nu minți nu se afla numai în decalog ci și în multe alte locuri. În Levitic se spune: „Să nu furați, să nu mințiți („you shall not lie”), și nimeni să nu înșele pe aproapele” (19, 11). Un cuvânt înfricoșător despre minciună se află scris în Cartea Proverbelor lui Solomon: „Buzele cele grăitoare de minciună sunt urâciune înaintea Domnului („Lying lips are abomination to the LORD”), iar cei ce făptuiesc după adevăr” („ceux qui pratiquent la vérité”), sunt plăcerea Lui („are His delight”) (12, 22). Biblia românească de la 1688 spune:

„Scârbă-s Domnului buzele mincinoase”.

Două, ba chiar trei, dintre cele șapte lucruri despre care ne spune Solomon că le urăște Domnul, se referă la minciună: „Șase sunt lucrurile pe care le urăște Domnul, ba chiar șapte de care se scârbește cugetul Său: Ochii mândri, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care plănuiește gânduri viclene, picioare grabnice să alerge spre rău, martorul mincinos care spune minciuni și cel care seamănă vrajbă între frați” (6, 16-19). Iată porunca Domnului: „De orice cuvânt mincinos să te ferești” („mendacium fugies”) (Exod 23, 7).

Creștinul, despre minciună trebuie să zică precum proorocul David: „Doamne, izbăvește sufletul meu de buzele mincinoase și de limba vicleană” (Ps. 119, 2) și „Să nu îndepărtezi din gura mea cuvântul adevărului („verbum veritatis”), până în sfârșit” (Ps. 118, 43). Să-l rugăm pe același sfânt profet să ne dăruiască și nouă cugetul pe care l-a avut sufletul său atunci când a zis:

„Calea adevărului am ales” (Psalmul 118, 30).

Iar Adevărul și Calea nu e nimeni altcineva decât Domnul nostru Iisus Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Cuvintele noastre trebuie să fie nemincinoase după cum au fost ale tuturor sfinților. Iată „crezul” dreptului Iov: „Câtă vreme duhul meu va fi întreg în mine și suflarea lui Dumnezeu în pieptul meu buzele mele nu vor rosti nici un neadevăr și limba mea nu va grăi nici o minciună”(27, 3-4). „Legea adevărului („lex veritatis”; „no,moj avlhqei,aj”) era în gura lui și pe buzele lui nu s-a aflat nedreptate” (Maleahi 2, 6). „Gura mea adevărul îl va vesti, fiindcă urâte-mi sunt mie buzele mincinoase” („cei,lh yeudh/”) (Prov. 8, 7). „Dreptul urăște cuvintele mincinoase” („Verbum mendax iustus detestabitur”) (Prov. 13, 5).

Iată consecința minciunii: „Gura care minte ucide sufletul” (Înț. Sol. 1, 11). O consecință tragică a minciunilor o găsim și în cartea profetului Amos prin care Domnul spune: „ei au aruncat legea Domnului și au nesocotit rânduielile Lui și au rătăcit în minciunile lor în care și părinții lor alunecaseră. Pentru aceasta voi trimite foc în Iuda și palatele cele din Ierusalim le va mistui” (2, 4-5) și „Vai de cetatea …plină de minciună…” (Naum 3, 1). Viitorul celui care minte nu va fi prea bun deoarece Domnul zice: „Pierde-vei pe toți cei ce grăiesc minciuna” (Ps. 5,6).

Și chipul celui care minte: „Omul de nimic, omul necinstit și viclean umblă cu minciuna pe buze” (Prov. 6, 12). Iată ce crede cel ce trăiește în minciună: „Făcut-am legământ cu iadul și o înțelegere cu moartea: furtună năprasnică de va trece, ea nu va veni peste noi; din minciună ne-am făcut nădejde și de minciună vom fi ocrotiți” (Isaia 28,15).

Minciuna spurcă pe om chiar dacă el nu-și dă seama: „Cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: mărturii mincinoase…” (Matei 15, 19). De accea sfântul Pavel ne îndeamnă „Să ne apropiem cu adevărată inimă („avlhqinh/j kardi,aj”; „vero corde”), întru plinătatea credinței, curățindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău” (Evrei 10, 22).

Plângea profetul Ieremia văzând tragedia societății în care trăia: „Fiecare înșală pe prietenul său și nu spune adevărul; și-au deprins limba la minciună și viclenesc până obosesc” (Ieremia 9, 5). Deci limita păcatului nu mai era demult porunca lui Dumnezeu sau glasul conștiinței ci pur și simplu oboseala.

„Lepădând minciuna, grăiți adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare” (Ef. 4, 25) spune Sfântul Pavel, iar prin profetul Zaharia, Domnul a grăit zicând: „Iată rânduielile pe care trebuie să le păziți: Rostiți adevărul, fiecare către aproapele său!” (8, 16) Această rostire a adevărului nu înseamnă numai a nu minți pe fratele nostru, ci și a-i spune adevărul despre legea vieții din poruncile Domnului, pentru a nu-l lăsa pradă dușmanului omenirii. A nu mustra cu multă dragoste și compătimire pe aproapele nostru când greșește, dovedește o mare lipsă a dragostei din sufletele noastre. Iată ce se spune în cartea de canoane, Îndreptarea Legii de la 1652: „De va ști cineva pe altcineva făcând păcate și va putea să-l oprească din păcate să nu mai meargă la dânsele, și nu-l va opri, sau de-l va fi întrebat arhiereul sau duhovnicul și n-a spus, acela să se canonească ca și acela ce face păcatul”. Iată o responsabilitate creștină pe care o evităm cu mult sârg. De ce? Pentru că ne considerăm „prieteni” cu cineva și nu vrem să ne stricăm „prietenia” cu acela spunându-i că păcătuiește, ci suntem „prieteni” buni și-l lăsăm să meargă liniștit în iad. Regulile monahale sunt pline de astfel de rânduieli în care se cere ca, cel care vede pe vreun frate monah păcătuind în vreun fel să-l îndrepte el, sau dacă nu poate, să-i spună starețului, ca acela să aibă grijă de sufletul bolnav. Această faptă se bazează pe realitatea duhovnicească că toți creștinii sunt un singur trup și dacă un mădular e bolnav, tot trupul e bolnav și deci tot trupul trebuie să lucreze cu o unică voință la însănătoșirea proprie. „Căci păcatul acoperit este ca o bubă aducătoare de moarte în inimă. După cum noi nu-l numin binefăcător pe cel care, acoperind rana, lasă răul în corp, ci pe cel care, cu mijloace dureroase, azvârle afară tot ce-i rău, sau arătând boala, o face cunoscută și înlesnește vindecarea; tot așa a ascunde boala este a pregăti moartea bolnavului, căci este zis: boldul morții este păcatul (I Cor. 15, 56), mai mult prețuiește o dojană pe față decât o dragoste ascunsă (Pilde 27, 5). Pentru aceasta, nu acoperi păcatele altora, ca nu cumva din iubitor de frați să ajungi omorâtor de frați”. În cel mai „bun” caz, nu spunem omului că păcătuiește pentru că nu vrem să ne stricăm relația cu respectivul. De cele mai multe ori suntem atât de neprieteni și de necreștini încât ne este indiferent dacă cel de lângă noi păcătuiește. Dar să nu uităm aspectul cel mai important: cum mustrăm!?

„Ținând adevărul în iubire” („speaking the truth in love”; KJV) Ef. 4, 15

Nu din ură, nici din răzbunare sau altă patimă ci numai în duhul dragostei frățești și cu multă compătimire având în cuget cuvintele apostolului: „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (I Cor. 11, 29). Toți oamenii suntem un trup și trebuie să avem același cuget și voință spre bine precum este în Sfânta Treime. Ar fi de dorit ca între noi oamenii (ca și între noi și Dumnezeu) să avem acea „mother/child oneness” (unimea mamă/copil) care se pierde atunci când copilul spune prima minciună și își dă seama că „mintea sa și cea a mamei sale nu sunt una”. Această fractură tragică între noi oamenii și mai ales între noi și Tatăl, este una ce trebuie refăcută prin luarea acestui medicament dăruit nouă prin porunca Domnului de a spune adevărul și a fi sinceri unul cu celălalt. Iată cum încearcă să explice fericitul părinte Sofronie această taină a unității noastre: „În Sfânta Treime fiecare Ipostas poartă în Sine întreaga absolută plinătate a Celorlalți doi, fără a-I desființa, fără a-I reduce doar la „conținutul” vieții Sale, ci și Însuși pătrunde întreg în Ființa Lor, întărind prin aceasta ipostaticitatea Lor. Tot așa și ființa multi-ipostatică a omului: fiecare persoană este chemată a purta în sine ființa a-toată-omenirea, fără a înlătura nicidecum celelalte persoane, ci pătrunzând în viața lor ca și conținut esențial al ei, și prin aceasta întărind personalitatea lor. Astfel se zidește o singură ființă, exprimată în dogma Unei Esențe în Trei Ipostasuri. Omenirea trebuie să devină o singură esență într-o mulțime de ipostasuri: iată ideea creatoare a lui Dumnezeu, Cela ce a făcut Omul după chipul Său și după asemănare”.

Revenind la afirmația apostolică cum că „unul altuia suntem mădulare” (Ef. 4, 25) Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că dacă un om minte altui om, este ca și cum o parte a trupului ar minți altei părți a trupului. Aduce ca exemplu funcționarea normală a trupului nostru, arătând că ar fi un dezastru ca, de exemplu, ochiul, atunci când vede un șarpe să nu transmită piciorului să nu mai continue drumul; sau dacă mirosul ar minții gurii când simte o otravă. De ce ar fi rău? Deoarece dacă gura minte stomacul se distruge și pe sine odată cu stomacul și totul ia sfârșit. Dacă acestea s-ar fi întâmplat ar fi fost o tragedie și o moarte continuă pe lume și lumea ar fi dispărut de mult timp. De aceea „Nu vă mințiți unul pe altul” (Col. 3, 9).

A ne spune adevărul unul altuia este ceva foarte important pentru mântuirea noastră a tuturor, precum și pentru sănătatea unei societăți. Despre aceasta a mărturisit Sfântul Pavel arătându-ne că suntem una, nu suntem doar niște străini îngrămădiți pe o planetă într-o încercare de supraviețuire și, de asemenea au mărturisit și toți cei care de-a lungul timpului au luptat pentru alungarea minciunii. De exemplu, G. Orwell, autorul romanului 1984, spunea într-un eseu din anul 1946 că unul dintre motivele pentru care scrie este pentru că vrea să demaște o minciună. Dizidenți precum Soljenițîn, toată viața s-au luptat pentru demascarea minciunii. Într-un articol din Washington Post acesta mărturisește: „Soluția cea mai simplă și mai accesibilă spre eliberarea noastră până acum ignorată, stă în aceasta: Neparticiparea mea la minciuni. Deși minciunile ascund totul, deși minciunile îmbrățișează totul, dar aceasta se va întâmpla fără nici un ajutor de la mine”, arătând apoi alegerea pe care fiecare om trebuie să o facă (nu numai în comunism): „Fiecare dintre noi să alegem: fie, a rămâne în mod conștient slujitor al înșelăciunii – bineînțeles, nu fiindcă ar exista o asemenea înclinație în noi, ci pentru a hrăni familia, crescând copiii în duhul minicunilor – fie a lăsa deoparte minciunile și a deveni un om onest, demn atât de rspectul copiilor săi, cât și de cel al contemporanilor” și, mai ales al lui Dumnezeu, am adăuga. Dacă celebrul lingvist Noam Chomsky a mărturisit că „este responsabilitatea intelectualilor să spună adevărul și să demaște minciunile”, cu cât mai mult este responsabilitatea creștinului și a preotului să demaște minciunile diavolului și ale servitorilor săi omenești, mai ales când are asigurarea Domnului: „ca o armă te va înconjura adevărul Lui” (Psalmul 90, 4) și făgăduința că „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10, 32). Chiar dacă această mărturisire ne va aduce nobilele titluri de nerealiști, naivi sau nebuni, acest lucru nu e ceva nou, ci ne va înfrăți în duh cu Sfântul Pavel căruia un guvernator roman i-a zis: „Pavele, ești nebun! Învățătura ta cea multă te duce la nebunie. Iar Pavel i-a zis: Nu sunt nebun prea puternice Festus, ci grăiesc cuvintele adevărului și ale înțelepciunii” (Fapte 26, 24-25). Așa și noi, fără nici o îndoială și cu mare

credință „mărturisind la mic și la mare” (Fapte 26, 22) adevărul Domnului, ne vom învrednici de împreună-șederea cu cei din împărăția cerurilor: „și-n gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt fără prihană” (Apoc. 14, 5). Este demn de remarcat ca exemplu de mărturisire, curajul creștin al Arhiepiscopului Pimen al Sucevei, care a mustrat pe „cei mari” atunci când aceștia au păcătuit călcând în picioare iubirea de oameni de care trebuiau să dea dovadă, conducători fiind. „Uneltele celui mișel sunt ticăloase, el plăsmuiește uneltiri să piardă pe cei smeriți prin cuvinte mincinoase, pe cel sărac care-și caută dreptate” (Isaia 32, 7). El este un model de parrhesiastes (παρρησιαστής), de grăitor al adevărului, cum erau numiți în antichitate acei oameni speciali (un fel de profeți greci) care criticau faptele rele ale celor „mari”. Aceștia, spune Foucault, considerau drept datoria lor să spună adevărul și să nu se mulțumească cu o tăcere comodă. Minciuna prin tăcere o critica și Mark Twain și spunea că este mult mai gravă decât minciuna spusă cu vorba: „Acea tăcută, colosală și națională minciună care este sprijinul și aliatul tuturor tiraniilor și înșelătoriilor, inegalităților și nedreptăților care vatămă pe oameni – în aceasta trebuie să aruncăm cu pietre și predici” (trad. n.). De aceea considerăm că fapta Arhiepiscopului este o mare realizare pentru clima duhovnicească a țării noastre, unde trebuie să ne rugăm să aibă loc o renaștere precum cea din Rusia și să nu se întâmple precum în acea poezie a lui Vlahuță:

„- Măria-ta, e un străin afară,

Cam trențăros, dar pare-un om de seamă,

Și… Adevărul parc-a zis că-l cheamă…

De unde-o fi… că nu-i de-aici din țară. […]

– Nu ți-ai iubit poporul, maiestate!
Sau nu l-ai înțeles, și e totuna.
De sus și până jos s-a-ntins Minciuna –
Ea leagă și dezleagă-n țară toate. […]

C-acestea nu l-au deșteptat pe rege,
Că Adevărul a fost dat afară
Și slugile l-au îmbrâncit pe scară, Firește, de la sine se-nțelege”.

III.Tratate despre minciună

„Minciuna trebuie evitată prin adevăr,

prinsă prin adevăr și ucisă prin adevăr”

Sfinții Părinți, atât cei apuseni (Fericitul Augustin) cât și cei răsăriteni (Sfântul Ioan Casian, Avva Dorotei, Sfântul Ioan Scărarul), au câteva scrieri în care tratează păcatul minciunii.

„Cel ce în grădină s-a arătat Mariei, și de la ea tânguirea și lacrimile a alungat, Același și ție în grădină s-a arătat, și ție a deschide Scriptura și a citi ți-a poruncit, și prin citire minunată cale a vieții s-a arătat ție. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca și noi pre aceasta urmând, către împărăția cerurilor să ne călăuzim”.

În două tratate, Fericitului Augustin (354-430), înțelegând esența învățăturii Mântuitorului, demonstrează că minciuna e păcat în toate formele ei. Primul tratat se numește De mendacio (Despre minciună) și este scris în anul 395, iar al doilea se numește Contra Mendacium. Ad Consentium (Împotriva minciunii. Către Consentium) și a fost scris în anul 420.

În Despre minciună este definită minciuna: a spune un neadevăr cu intenția de a amăgi. Cel care spune neadevăruri cu sinceritate greșește. Ne-o spune și sfântul în continuare: „Nu că ar fi fără de greșeală, deși nu minte, fie dacă ar crede ceva ce nu ar trebui să creadă, sau crede că știe ceea ce nu știe, chiar dacă acestea sunt adevărate: deoarece consideră un lucru neștiut ca fiind știut” (3).

Minciuna ia naștere atunci când cineva „ceva are în minte și altceva rostește cu cuvintele, prin semne sau altfel” (3). Apoi ne spune ce se întâmplă de fapt cu mincinosul. Acesta are o inimă dublă („duplex cor”) precum și o gândire duplicitară („duplex cogitatio”): Un gând pe care știe sau crede că este adevărat și nu-l spune și celălalt pe care îl spune („de la chose qu'il lui substitue”) știind sau crezând că este fals („sciens falsam esse”) (3).

Criteriul după care un om poate fi acuzat de minciună este atitudinea sufletului său, iar nu adevărul sau falsitatea lucrului despre care vorbește („Ex animi enim sui sententia”; „For from the sense of his own mind, not from the verity or falsity of the things themselves, is he to be judged to lie or not to lie”). Cel care spune o minciună din convingere, deci fără o inimă dublă, nu înșală pe ceilalți ci este înșelat (3). Deci păcatul celui care minte este dorința, din mintea sa, de a amăgi pe celălalt; și nu vom fi curați de minciună decât atunci când vom grăi numai ceea ce știm sau credem noi că este adevărat, când conștiința este curată știind că a spus ceea ce știa și când nu are nici o intenție de a face crezut altceva decât ceea ce spune (4). A spune adevărul, cu dorința de a înșela pe cineva, este în mod clar o minciună (5). Fericitul Augustin respinge ideea cum că ar fi vreodată folositor să spunem minciuni. El arată argumentele biblice (Sara, Rahab, Iacov) ale celor pro-minciună și ale celor contra. Contra minciunii, sfântul aduce acel atât de limpede cuvânt al Domnului: „Să nu mărturisești mărturie mincinoasă” (Exod 20, 16), care este un „termen general ce cuprinde în sine toată minciuna, deoarece cel care mărturisește ceva poartă mărturia propriei sale cugetări” (6). Apoi aduce alte două mărturii ale Scripturii: „Gura care minte ucide sufletul” (Înț. Sol. 1, 11) și, dacă cineva ar crede că această sentință are și excepții: „Pierde-vei pe toți cei ce grăiesc minciuna” (Ps. 5,6). În ce privește acele exemple din Vechiul Testament, sfântul refuză folosirea lor ca argumente în favoarea minciunii, deoarece pot fi interpretate în mod figurat, deși ele au avut loc. Și „când un lucru este făcut sau spus în mod figurat, nu este minciună” („quidquid autem figurate fit aut dicitur, non est mendacium”) (7).

Altfel se vorbește în Noul Testament, unde ceea ce era acoperit a trecut, și s-a descoperit ceea ce era ascuns în profețiile Vechiului Legământ. În Noul Testament, după am arătat în capitolul precedent, dacă privim la viețile, faptele și cuvintele sfinților nu vom găsi nici un caz din care să rezulte că putem și noi minți, imitându-i pe aceia („trebuie să imităm lacrimile Sfântului Petru, nu tăgăduirea sa” (9).

Sfântul demonstrează ceva ce pentru omul contemporan pare un lucru nebunesc. Aduce în față, celebrul caz al omului care, fiind căutat să fie omorât, vrea să se adăpostească în casa ta, cerându-ți să-l protejezi, mințind pentru pentru el. Dar sfântul ne aduce aminte că, moartea de care trebuie să ne temem este cea a sufletului, după cum ne-a zis Domnul: „Nu vă temeți de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28). Și această moarte a sufletului are loc atunci când mințim, deoarece: „Gura care minte ucide sufletul” (Înț. Sol. 1, 11). Nu se poate ca un om să-și piardă viața veșnică (mințind) pentru ca altul (cel adăpostit) să o câștige pe cea temporară (9) deoarece iubirea de aproapele își are limita în iubirea cea bună de sine, cea poruncită de Domnul, când a zis: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 39). A-și da cineva viața pentru ca fratele său să o câștige pe cea veșnică, este datoria creștinului pe care nu trebuie să ezite să o împlinească, după cum și Domnul ne-a dat exemplu prin moartea Sa și ne-a și spus: „Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). „Deci fiindcă prin minciună se pierde viața veșnică, niciodată, pentru viața temporară a nici unui om nu trebuie spusă o minciună” (9). Deci dacă cineva (de ex. securiștii de pe vremea comunismului) te întreabă dacă un om e ascuns acolo sau nu, tu trebuie să-i răspunzi, dacă nu vrei să fii nici mincinos nici trădător: „Știu unde este, dar nu vă voi arăta niciodată” (24). Și aici dă și exemplul real al unui fost episcop de Tagaste, „Firmus pe nume, care s-a arătat și mai ferm în voința sa” (23) care a fost foarte rău torturat pentru că nu a vrut nici să spună minciună dar nici să trădeze pe un om care se ascunsese la el. Iar în final acel om a fost iertat datorită vitejiei celui care n-a vrut să-l trădeze. În legătură cu aceste cazuri de situații extreme, care oricum sunt foarte rare (mai ales că nu mai suntem în perioada comunistă și nici în cea a catacombelor), Fericitul Augustin spune că omul, dacă nu e încă atât de puternic încât să sufere toate de dragul adevărului, poate alege (nu fără să fie păcat) minciuna din necesitate, dorind în același timp, să fie izbăvit cu timpul și de aceasta, fiind întărit de darul Duhului Sfânt. La fel „dă soluția” și în cazul desfrânatei Rahab care a mințit pentru a ascunde iscoadele din poporul evreu: „ar fi putut să le spună că ‹‹Știu unde sunt, dar am frică de Dumnezeu și nu îi voi trăda›› și chiar dacă ar fi fost omorâtă, și-ar fi sfârșit viața, care oricum are un sfârșit, printr-o moarte scumpă înaintea lui Dumnezeu. Ar fi murit ajungând în veșnica fericire (in aeterna felicitate), după ce ar fi îndurat moarte pentru cel mai inocent adevăr” (Contra Mendacium 34).

Sfântul demonstrează în continuare cu alte argumente duhovnicești că „omul într-atât se îndepărtează de veșnicie cât se îndepărtează de adevăr” (10) („Sed cum tanto quisque ab aeternitate discedat, quanto a veritate discedit”) și, de aceea nimeni nu poate spune că, îndepărtându-te de adevăr și spunând minciuni, poți ajunge la un bine mai mare decât dacă nu spui minciuni.

O altă consecință gravă a minciunii, spusă cu gândul că va face bine, este aceea a învățătorului creștin care vrea să transmită oamenilor învățătura creștină. Cum va mai fi el crezut vreodată, dacă le spune oamenilor că este admisă minciuna binentenționată în unele cazuri? Ce vor mai crede acei oameni? Ei vor crede că, chiar atunci când le spui lucruri adevărate poate că te folosești de minciuna bineintenționată („officiosi mendacii”; „well-meant lie”) ca să-i aduci spre adevăr și astfel se creează o mare confuzie și necredință în rândul oamenilor. Iar cei care vor fi convertiți cu ajutorul minciunii, la rândul lor se vor folosi de aceasta în viața lor fiindcă așa au văzut la învățătorii lor (42). Iar dacă este lăsată o mică portiță pentru intrarea minciunii, fie ea și bine intenționată, doctrina adevărului („doctrina veritatis”) dispare lăsând loc erorii. Deci „oamenii buni nu trebuie să spună minciuni niciodată”, („good men should never tell lies”) (11).

În ce privește șantajele la care erau supuși unii creștini în acele vremuri, sfântul este și de data aceasta foarte clar, spunând că nu trebuie nimeni să mintă, renunțând la mărturisirea Domnului Iisus Hristos, pentru ca alții să trăiască. Căci șantajul persecutorilor ar fi fost următorul: „Fă tu rău pentru ca noi să nu facem” (13). Adică leapădă-te tu de credința ta pentru ca noi să nu facem rău rudelor tale! „Deși omorul este un păcat mai mare decât furtul, este mai grav să furi, decât să fii omorât. De aceea dacă s-ar spune unui om: ‹‹dacă nu furi vei fi omorât››, trebuie să aleagă să fie omorât mai degrabă decât să fure; având în vedere că nu le putea evita pe ambele, preferă să evite ceea ce ar fi propriul său păcat (furtul), mai degrabă decât ceea ce ar fi păcatul celuilalt” (14). Nu trebuie să considerăm acestea drept lucruri nemaiauzite și imposibil de realizat, deoarece ele au fost deja puse în practică de milioanele de martiri care și-au dat viața în cele mai groaznice chinuri, numai pentru că au dorit să mărturisească Adevărul, adică pe Domnul Iisus Hristos, până la capăt. Căci murind pentru una din poruncile Domnului, mori de fapt pentru Domnul care a dat acea poruncă și pe El îl mărturisești dăruindu-I ce ai mai de preț: viața, care oricum era de la El („Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”). Și trebuie să mai știm că toate aceste fapte sunt perfect acceptabile și valabile, deoarece creștinul crede că viața veșnică este și de aceea el nu admite să se lepede de Viață = Iisus Hristos pentru a-și păstra viața: „Căci cine va voi să-și scape sufletul [viața n.n.] îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Dăruind vei dobândi.

În materie de învățătură de credință nu este permis niciodată să minți, aceasta fiind cea mai gravă formă a minciunii, aici fiind inclusă și tăgăduirea Domnului Iisus Hristos de care vorbește Sfântul Ioan Apostolul. (I Ioan 2, 22) „Căci odată ce va fi diminuată, fie și cu puțin autoritatea adevărului, toate lucrurile vor deveni incerte. Se poate ca la vremea potrivită să fie ascuns ce pare potrivit de ascuns, dar să spui o minciună nu e ’legal’ niciodată, și deci nici să ascunzi ceva spunând o minciună” (17).

Fericitul Augustin împarte minciunile în opt categorii. Prima și cea mai gravă care trebuie evitată cu toată puterea, este cea care privește învățătura de credință („doctrina religionis”). A doua este cea care vatămă pe cineva în mod nedrept și care nici nu salvează pe nimeni. Aceasta nu e admisă deoarece nici unui om nu trebuie să i se facă vreun rău (42). A treia, cea de care se folosește cineva pentru a vătăma pe altcineva. A patra: cea spusă de cineva doar din pofta de mințit și amăgit, ceea ce este o minciună pură. A cincea este cea grăită de cineva din dorința de a se face mai plăcut în conversație. Aceasta nu e admisă deoarece nici măcar adevărul nu trebuie spus din dorința de a plăcea oamenilor, cu atât mai puțin o minciună. Toate acestea sunt de respins și evitat. Apoi urmează al șaselea tip de minciună: cea care nu vatămă pe nimeni, dar ajută pe cineva (atunci când cuiva i se pot fura banii în mod nedrept, dar dacă spui că nu ști unde sunt, poate fi scăpat acela). Dar nu trebuie stricat adevărul unei mărturisiri pentru binele temporar al niciunui om (42). A șaptea: atunci când nu este vătămat nimeni și cineva are folos. Este cazul minciunii pentru netrădarea celui care este căutat pentru a fi omorât (fie el vinovat sau nu), care nu trebuie acceptată pentru același motiv ca la precedentul caz. Judecata sfântului este că: „Bărbați și femei cu vitejie și credință și iubitori de adevăr (amis de la vérité; fortibus et fidelibus et veracibus viris ac feminis), asumându-și consecințele, cu onoare și curaj, trebuie să evite și aceste minciuni” (25). Iar a opta este cea prin care nu este vătămat nici un om și face bine, ajutând la păstrarea curăției trupești a altuia. Și aceasta trebuie evitată deoarece fecioria minții este mai importantă decât curăția trupului și răul ne este socotit ca păcat atunci când îl facem noi, nu când ne este făcut nouă de altcineva. „Fecioria minții întru adevăr trebuie preferată mai mult decât trupul propriu” (10). În nici un caz mintea nu trebuie coruptă prin minciună de dragul trupului. Sfântul spune apoi că omul păcătuiește din ce în ce mai puțin de la primul fel spre al optulea fel de minciună, deși toate sunt păcate.

Toate minciunile au fost universal excluse prin cuvântul care zice despre Domnul: „Nici s-a aflat în gura Lui vicleșug” (I Petru 2, 22). Fericitul părinte îi combate apoi pe cei care caută argumente pentru a strecura minciuna chiar în cuvintele Domnului din Sfânta Scriptură și spune că nu există nici un exemplu sau cuvânt în Scripturi care să arate cum că minciuna ar fi ceva ce trebuie iubit și nu urât. Despre cei care caută justificări pentru minciună, părintele spune că iubesc mai mult viața temporară decât cea veșnică și de aceea construiesc tot felul de teorii prin care să-și justifice această iubire greșită și deci minciunile folosite pentru păstrarea ei (în tihnă și comoditate). Și socotesc păcate doar acele fapte care vatămă această viață trecătoare, negândindu-se la cea veșnică. Ei nu dau atâta importanță acelor păcate care vatămă doar pe săvârșitorul lor, ci mai mult acelora care vatămă și pe alții, deși ambele duc la pierderea vieții veșnic fericite.

„Dacă un om fiind iubitor de adevăr și-ar propune să iubească adevărul și să spună numai lucruri adevărate, adică numai pe acelea pe care le are în mintea sa, și dacă ar pune frumusețea grăirii adevărului mai presus nu numai de aur, argint, bogății și pământuri, dar și mai presus de această viață temporară laolaltă cu toate cele bune ale trupului, nu cred că ar putea spune cineva, înțelept fiind, că acela greșește” (41).

„Cel care crede că există vreo minciună care nu este păcat, se amăgește prostește pe sine, crezându-se un cinstit înșelător al altora” („while he deems himself honest as a deceiver of other men”; „en se figurant qu'on peut honnêtement tromper les autres”) (42).

Cel de-al doilea tratat al Fericitului Augustin despre minciună Contra Mendacium. Ad Consentius este o scriere ce combate practica din cadrul ereziei priscilianiste care socotea că se poate minți pentru a aduce la credință pe cineva. Încă de la început sfântul se întreabă „Cum aș putea combate minciuna printr-o minciună? Oare hoții prin furt pot fi combătuți, sau cei ce fac adulter, prin adulter pot fi întorși? Căci ce altceva înseamnă aceasta: ‹‹Lasă să mințim noi ca să aducem la adevăr pe ereticii mincinoși›› decât ‹‹De ce n-am face cele rele ca să vină cele bune?›› (Rom. 3, 8)” (1). Ei spun că în inimă trebuie păstrat ce e adevărat, iar dacă rostești cu gura ceva străin adevărului nu e nici un păcat, luându-se după cuvântul psalmistului care zice

„cel ce are adevărul în inima sa” (Psalmul 14, 2). Ei fiind amăgiți, gândeau exact opusul mărturisirii creștine a adevărului. Adică, atunci când se aflau în fața persecutorilor socoteau că e mai bine să-i mintă pe aceia, (zicându-le că nu sunt ce cred ei) și astfel să nu-i facă să comită păcatul uciderii. Dar sfântul dă pe față înșelarea lor arătând exemplul martirilor care au știut să interpreteze corect Scripturile mai ales că știau: „cu inima se crede spre dreptate iar cu gura se mărturisește spre mântuire” (Rom. 10, 10) și, astfel „în gura lor nu s-a aflat minciună fiindcă sunt fără prihană” (Apoc. 14, 5). Apoi aduce mărturie și cuvântul Domnului: „De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu” (Mt. 10, 33). „Iar Domnul n-a zis ’după minciunile lor îi veți cunoaște’ ci «După roadele lor îi veți cunoaște» (Mt. 7, 16). Minciuna trebuie evitată prin adevăr, prinsă prin adevăr și ucisă prin adevăr” („Veritate sunt cavenda, veritate capienda, veritate occidenda mendacia”; „Le mensonge doit être évité par la vérité, gagné par la vérité, tué par la vérité”) (12).

Apoi este adus exemplul lepădării Sfântului Petru care a ținut adevărul în inima sa și nu L-a mărturisit și cu gura. Atunci de ce – se întreabă fericitul Augustin, – și-a spălat cu lacrimi tăgăduirea spusă cu gura, dacă credința din inimă a fost suficientă pentru mântuire, după cum mărturisesc ereticii?

Fericitul părinte ne arată că, atunci când situația o cere, putem ascunde un adevăr, dar în nici un caz spunând o minciună. „Nu este același lucru a ascunde adevărul cu a spune o minciună. Căci deși toți cei care mint doresc să ascundă adevărul, totuși nu toți cei care ascund adevărul mint. Căci în general noi ascundem adevărul nu spunând o minciună ci păstrând tăcerea. Căci nici Domnul nu a mințit atunci când a zis: «Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați» (Ioan 16, 12), ci doar a păstrat tăcerea despre unele adevăruri, dar nu a spus minciuni” (23).

„De ce cred acești oameni că pot imita minciuna Tamarei și nu cred că poate fi imitată și desfrânarea lui Iuda?” (Geneza 38) (30) se întreabă sfântul retoric, arătând absurditatea celor care încearcă să-și găsească argumente biblice pentru minciunile pe care le spun. Odată ce se găsește vreo „scuză” care permite săvârșirea vreunui păcat, atunci nu va exista răutate sau păcat sau faptă necinstită căreia să nu i se găsească vreun motiv „întemeiat” pentru a fi săvârșită în unele cazuri. Și astfel toate fundamentele societății vor fi subminate prin acea opinie. „Cel care spune că unele minciunii sunt juste, trebuie judecat ca și cum n-ar spune altceva decât că unele păcate sunt juste” (31). Cei care susțin minciuna și zic că sunt unele cazuri când ea trebuie folosită, de fapt, susțin fărădelegea pe care vor să continue să o facă și – prin minciună – să continue să o ascundă. Vor să-și păstreze această confortabilă soluție (numai pentru viața de aici) de a minți. De fapt, oamenilor nu le e frică să nu mai mintă, ci le e frică de faptul că pentru a nu mai minți, trebuie să nici nu mai păcătuiești. Deci fapta celui care vrea să scape de minciună este: să ne oprim de la faptele rele care ne fac să mințim!

„Când refuzăm să mințim și oamenii, ținând de un adevăr mor, atunci adevărul e numit criminal. Dar dacă o femeie desfrânată cere de la tine împlinirea poftei sale și tu nu te învoiești, iar ea tulburată fiind de pasiunea sa necumpătată moare, oare fecioria este și ea criminală?” (36).

„Deci fie evităm minciuna printr-un comportament bun, fie o mărturisim în duh de pocăință; dar să nu o înmulțim, răspândind-o chiar prin învățătura publică” (41).

„Crima minciunii”

Cel de-al doilea autor patristic la care ne vom opri, referitor la păcatul minciunii este Sfântul Ioan Casian (360-435). Acesta a avut o serie de convorbiri cu părinți duhovnicești din pustie pe care le-a pus în scris, lăsându-ne astfel și o scriere ce tratează problema minciunii. Este vorba de convorbirea a XVII-a, care se numește Despre hotarele cuvântului dat și care s-a ținut între călugărul Ghermanus și Părintele din pustie, Iosif.

Niște călugări, plecând într-un pelerinaj duhovnicesc să viziteze pe alți călugări îmbunătățiți din pustie, se hotărăsc să rămână cu aceia, dar se temeau să nu se facă vinovați de minciună și jurământ strâmb, fiindcă făgăduiseră că rămân în locul de unde plecaseră.

Acești călugări ca niște buni ucenici ai Domnului căruia îi dăruiseră viața, știau bine Scripturile și se temeau ca nu cumva exemplul lor să se facă motiv de a minți și pentru alții, ei știind din Scriptură: „Îi vei pierde pe toți cei ce grăiesc minciuna” (Ps. 5, 6) și „Gura care minte ucide sufletul” (Înț. Sol. 1, 11).

Părintele Iosif începe apoi să le vorbească de „crima minciunii”. (XVI): „așa trebuie să gândim despre minciună și așa să ne folosim de ea, ca și cum prin firea ei ar fi un spânz. Acesta, dacă este luat sub amenințarea unei boli de moarte, însănătoșește, dar dacă se folosește fără să fie cerut de o mare primejdie, aduce pe dată moartea” (XVII).

Pentru a înțelege bine aceste afirmații trebuie să înțelegem contextul în care au fost spuse. Ele au fost spuse unor monahi încă tineri, cărora părintele a socotit că, încă nu li cade să primească hrana cea tare a bărbaților desăvârșiți: adică aceea de a-și da și viața pentru adevăr, după cum spunea Fericitul Augustin. Pentru aceasta, ca și pentru faptul că părintele nu vroia să-i ducă în deznădejde dacă și-ar fi călcat făgăduințele făcute față de bătrânii de la cealaltă mănăstire, el le arată o cale mai ușoară. Această cale este exact cea despre care vorbește Fericitul Augustin atunci când spune că omul poate folosi minciuna din necesitate pentru faptul că încă nu e îndeajuns de curajos. Dar aceasta nu înseamnă că nu e păcat și că nu trebuie să se lupte ca, în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, să scape și de acest fel de minciuni: „Când ne amenință o primejdie gravă prin mărturisirea adevărului, atunci va trebui să ne căutăm scăpare în minciună, simțind însă în conștiința noastră remușcare și umilință” (XVII). Deci părintele accentuează faptul că minciuna nu poate și nu trebuie în nici un caz folosită în orice împrejurare, ci numai de cei care nu au altă soluție și numai după ce au încercat toate posibilitățile și au văzut că nu vor fi în stare să suporte consecințele spunerii adevărului fără să cadă în păcate și primejdii și mai mari.

În ce privește problema călugărilor care se temeau să-și calce cuvântul dat, părintele le spune: „Nu trebuie să ne ținem cu încăpățânare de făgăduințele noastre, ci să le rânduim cu judecată și chibzuință, alegându-le mereu pe cele bune și trecând fără șovăială la aceea pe care o socotim mai folositoare. Cei care țin cu încăpățânare la hotărârile lor sunt fără judecată și fără dreaptă chibzuință” (XXV). Aici avem o pildă de dreaptă socoteală. Această soluție nu înseamnă deloc vreo îngăduință în ce privește minciuna, deoarece la momentul făgăduinței, acei călugări nu au spus o minciună, ci erau sinceri în ce spuneau, chiar dacă după aceea și-au călcat făgăduința, ceea ce e altceva. Ar fi fost minciună dacă, deja în momentul făgăduinței știau că nu o vor respecta, după cum se întâmplă și în viața de zi cu zi, când oamenii fac promisiuni pe care știu prea bine că nu le vor respecta.

„Nici unul nu s-a unit cu Dumnezeu mințind”

Ava Dorotei a trăit în secolul VI și a fost ucenicul marilor Sfinți monahi, Varsanufie și Ioan. Acesta ne-a lăsat câteva mici scrieri ce tratează diverse probleme duhovnicești, printre care se află și una despre minciună.

Mai întâi spune că minciuna este străină lui Dumnezeu, El fiind adevărul, iar diavolul tatăl minciunii și ne îndeamnă să avem grijă de cine ne despărțim și de cine ne alipim: „De voim deci cu adevărat să ne mântuim, trebuie să iubim cu toată puterea și cu toată sârguința adevărul și să ne păzim de orice minciună, ca să nu ne despartă pe noi de Cel ce este adevărul și viața” (1). Apoi Sfântul face o împărțire a minciunilor în trei categorii. „Este cel ce minte în cuget, este cel ce minte în cuvânt și mai este cel ce minte cu însăși viața lui” (2).

În prima categorie intră cel care bănuie. Acest om socotește că toate câte le fac cei din jurul lui, le fac gândindu-se la el, și de aceea „el nu cugetă nimic adevărat ci toate din bănuială” (2). Pe lângă faptul că bănuiala este păcat, ea este și o pierdere de timp și energie. Nu trebuie să judecăm ceva decât atunci când avem niște fapte concrete pe care să ne bazăm și paradoxul este că, și atunci când avem, trebuie să avem milă de cel care a greșit și să ne gândim că și noi avem păcate. În textul de mai sus se vede că acel om suferă de patima slavei deșarte care îl face să se pună pe sine în centrul universului și crede imaginându-și că toate se învârt în juru-i. Cred că aici se află cheia multora dintre tulburările mintale ale oamenilor, despre care vorbesc mai nou și psihiatrii și cei asemenea lor. Adică lăsând frâu liber imaginației îmi făuresc o lume ireală care, întâlnindu-se cu cea reală, va duce la mari conflicte interioare și exterioare. Psihiatrul Scott Peck definește sănătatea mintală astfel: „un proces neîntrerupt de devotament față de realitate, cu orice preț, iar satan este devotat acțiunii care se opune acestui proces. Cea mai bună definiție pe care o am pentru satan e aceea că el este un spirit real al irealității”. Există o mare legătură între imaginație și minciună, ambele fiind apărute după căderea omului în păcat. Imaginația a apărut atunci când diavolul a crezut că poate fi ca Dumnezeu: „acesta a fost zidit mai întâi de Dumnezeu, simplu și neformăluit, nenălucit ca și ceilalți dumnezeiești îngeri, însă pe urmă el a iubit formăluirile și nălucirea. Și nălucindu-se a-și pune scaunul său mai presus de Ceruri și a se face asemenea Celui Preaînalt, din înger luminos s-a făcut diavol întunecat”. După cum spune și Sfântul Maxim Mărturisitorul, Adam, înainte de cădere, ca și Domnul nostru Iisus Hristos, nu avea această facultate a imaginației. Adam înțelegea și cunoștea rațiunile lucrurilor în mod direct fără să aibă nevoie de acest zid, (imaginația, care stă între minte și cele înțelese) care s-a adăugat odată cu căderea și care-l oprește a înțelege deplin și exact natura și sensul lucrurilor: „Când mintea se va scutura de multele păreri despre lucruri ce s-au așezat asupra ei, i se va descoperi limpede Cuvântul adevărului [Domnul Iisus Hristos, Logosul cel ce cuprinde în sine rațiunile tuturor lucrurilor n.n.], dându-i temeiurile cunoștinței adevărate și depărtând prejudecățile ei de mai-nainte, ca pe niște solzi de pe puterile văzătoare, cum s-a întâmplat cu dumnezeiescul și marele Apostol Pavel. Căci părerile care se nasc din atenția îndreptată numai la litera Scripturii și socotințele pătimașe ce se ivesc din privirea celor văzute numai cu simțurile sunt cu adevărat solzi așezați pe puterea văzătoare a sufletului, care împiedică străbaterea la Cuvântul neștirbit al adevărului”. Acum să vedem mai clar legătura strânsă ce există între imaginație și minciună. Ava Dorotei spune „totul a început de la minciună întrucât neștiind a bănuit ceea ce nu știa” (2), deci o completă alunecare în irealitate, ceea ce duce la acele cazuri pe care le știm cu toții – ale „nebunilor” care au o „realitate” a lor despre care ne avertizează sfântul: „Nimic nu e mai primejdios decât bănuielile. Ele sunt cu atât mai vătămătoare când, prelungindu-se în noi, încep să ne convingă să socotim că vedem lămurit lucruri care nu sunt și nici nu se întâmplă” (3). De aceea, minciuna bănuielii ne scoate din real și ne duce într-o lume falsă unde ne rătăcim și de unde cu greu mai reușim să ne întoarcem. Pentru aceasta meșteșugul ortodox de tămăduire a omului a păstrat cu sfințenie acea mare taină care este trezvia sau paza minții care, prin unirea cu Cel Ce ESTE Adevărat, nu-l lasă pe om să alunece în ceea ce nu este: „O propoziție adevărată spune ceea ce este, iar o propoziție falsă spune ceea ce nu este”. Cu alte cuvinte, a spune adevărul înseamnă a rămâne în cele ce sunt, a ființa.

„Mincinosul nu relatează realitatea, ci inventează ceva de la sine, sau strâmbă realitatea. El se face pe sine realitatea sau normă a ei. Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, relatează o realitate identică cu Sine. Dar El este de fapt realitatea și ceea ce spune El împreună cu Tatăl. Fiindcă cei mincinoși inventează o realitate de la ei, de aceea le vorbește Hristos, căci prin aceasta vrea să le arate Adevărul. Cei aserviți minciunii, care identifică cu eu-ul lor izolat realitatea întreagă sau adevărul, nu cred Celui ce grăiește acest adevăr. Numai recunoscându-se cu smerenie ca parte a adevărului sau a realității întregi și ca depinzând de ea, spun și aceia ceva din realitate sau din adevăr. Iar atunci nu mai sunt mincinoși”.

Bănuiala are mare legătură și cu curiozitatea, ne spune îndumnezeitul părinte. Căci, cei care cred bănuielilor lor, mereu caută cu curiozitate să vadă ce spune și ce face unul și altul, bănuindu-i că vorbesc despre el: „Căci totdeauna pândea și-și ciulea urechile”(4). Curiozitatea este și ea un păcat de care trebuie să se ferească omul lui Dumnezeu. Știm că Dumnezeu ne călăuzește și prin faptul că unele lucruri ne lasă să le aflăm și altele ni le ia din calea noastră ca să nu le auzim sau să le vedem. Această pronie este importantă și în privința mințitului pentru că, uneori ne face să nu aflăm un lucru pentru a nu fi nevoiți să mințim apoi neavând curajul de a-l mărturisi sau de a tăcea. Așadar, știind că așa ne călăuzește Domnul, înseamnă că și noi trebuie să ne păzim de păcatul curiozității și al iscodirii și al ascultării bârfelor, pentru a avea acces numai la acele știri și fapte pe care Domnul le va scoate în cale. Chiar și filosoful Ludwig Wittgenstein zicea că „pentru cel ce știe prea mult este greu să nu mintă”. Deci să nu ispitim pe Dumnezeu cerându-I să ne scoată din situații în care singuri ne-am băgat iscodind tot felul de deșertăciuni. „Minciunile, ca și muștele apar în tot locul. Și se așază acolo unde simt mireasma curiozității”.

În legătură cu bănuiala ne mai spune ava Dorotei că aceasta este în strânsă legătură cu judecarea celuilalt. Adică atunci când văd pe cineva că face o faptă și cred bănuielilor (imaginației) mele cum că acela ar face ceva rău, deși nu sunt sigur, atunci cad în păcatul judecării care trebuie alungat prin luarea aminte la sine și la păcatele proprii și prin întoarcerea gândurilor rele în gânduri bune. Căci nu poate nimeni afla starea interioară a altcuiva fie și văzând vreo faptă a lui. Mai există o legătură între judecarea celuilalt și minciună. Unii oameni spun despre alții că nu sunt vrednici să li se spună adevărul. Dar cine sunt eu să-i judec și să hotărăsc dacă sunt vrednici sau nu? Aceasta o poate face doar Domnul, iar mie nu-mi rămâne decât să spun adevărul, chiar dacă celălalt mă minte pe mine, deoarece am trecut de mult timp de perioada Vechiului Testament unde se aplica legea: „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Oamenii au dreptul de a primi adevărul și numai adevărul și, deoarece se știe prea bine că evenimentele care se întâmplă, de ex. o suferință a cuiva, se dă unui om nu numai pentru îndreptarea sau mântuirea aceluia ci și pentru trezirea celor din jurul lui. Și a răspunde cu o minciună la întrebarea unui om, înseamnă a interveni eu, nenorocitul de om, în planul lui Dumnezeu care face să se întâmple anumite lucruri, în anumite locuri, în anumite vremuri. Înseamnă a îngrădi libertatea celuilalt nespunându-i adevărul și nelăsându-l astfel să aibă acces la „marea taină a realității” ce este pururea proniată de Domnul Dumnezeul și milostivul nostru Creator și Mântuitor.

De asemenea pentru a evita producerea bănuielilor în ceilalți noi trebuie să vorbim mereu clar, fără ambiguități și echivocuri sau cuvinte cu două înțelesuri. Eu nu trebuie să-l bănui pe celălalt pentru că aceasta înseamnă că mă bizui pe puterea mea de „detectiv” în a descoperi dacă cineva vrea să mă păcălească în vreun fel. Pe când, eu de fapt, creștin considerându-mă, ar trebui să mă încred în Domnul și să am privirea țintă la Domnul Iisus Hristos. Aceasta e mult mai practic fie și numai pentru un singur motiv: EL vede și în spatele zidurilor și în inimile oamenilor și, de aceea în EL mă voi încrede să mă scape de „cursa care mi-au pus mie”.

Trecând la cel de-al doilea fel de minciună, cea prin cuvânt, sfântul ne dă câteva exemple. Este vorba de acele cazuri în care cineva greșește cu ceva și din mândrie nu vrea să se smerească, să recunoască și să-și ceară iertare, ci se învăluie într-o mulțime de minciuni încercând să scape de vină. Sau atunci când un om dorește ceva și îi e rușine să spună că vrea acel lucru și spune câteva minciuni motivându-și pofta prin ele. Și Ava Dorotei ca și Sfântul Ioan Casian și Fericitul Augustin spune că poate fi folosită minciuna, dacă nu este omul încă îndeajuns de curajos, pentru acele cazuri extrem de rare în care este o mare primejdie. „Dar chiar când se ivește o mare nevoie, să nu o facă nici atunci fără frică, ci să se pocăiască și să plângă înaintea lui Dumnezeu și să socotească aceasta un prilej de încercare” (7). De ce a spus Fericitul Augustin că trebuie să ne luptăm și să ne rugăm Domnului să ne dea puterea, ca nici măcar în aceste cazuri extreme, să nu mai folosim minciuna? Pentru că, s-ar putea să nu mai avem timp să ne pocăim pentru ea! Iar dacă o folosim des, nici nu ne vom mai da seama că e păcat, cu atât mai puțin ne vom gândi să ne pocăim pentru ea. Cel care alunecă de multe ori în acest păcat al minciunii, deși poate considera că spune doar minciuni nevinovate, minciuni albe (white lies), își va vătăma întregul său comportament și caracter și își va înnegri sufletul deoarece toate minciunile sunt negre. Iar atunci când va cădea în minciună „să dezvăluie cu frică și cu cutremur lui Dumnezeu scopul și trebuința pentru care a făcut-o, ca să fie acoperit. Căci și prin aceasta se vatămă” (7). Această atitudine trebuie să ne-o însușim de vrem să fim bineplăcuți Domnului.

În al treilea fel de minciună, „cel ce minte cu viața sa însăși” (8) este vorba de cel fățarnic, despre care a vorbit și Mântuitorul atunci când i-a mustrat pe rabinii din vremea Sa: „Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurăția” (Mt. 23, 27). Este cel care se ascunde în spatele unei aparente vieți evlavioase și spirituale când de fapt el nu urmărește acest fel de viață ci încearcă doar să amăgească oamenii: „Mincinosul, fie pentru că se teme de rușinea de a fi umilit, fie pentru că voiește să farmece și să amăgească pe cineva, grăiește despre virtuți, le laudă și le admiră, ca unul care și le-a însușit și le-a cercat. Acesta nu este om simplu ci îndoit; altul este înlăuntru și altul în afară. El are deci și viața îndoită și întreagă vrednică de râs” (8). Acest fel de oameni sunt cei care se complac în viața rea pe care o duc și mai mult se luptă să o ascundă decât să o îndrepte. Soluția acestei „vieți” este cunoașterea de sine, recunoașterea păcatului propriu, a stării de degradare omenească la care am ajuns și cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, începerea unei noi vieți. Când nu ne vom mai chinui să ascundem, mai întâi în ochii noștri și apoi și în cei ai celor de lângă noi, faptul că avem unele slăbiciuni, atunci inima ni se va despietri și vom reuși să scăpăm măcar de minciuna cu viața.

Concluzia este, după cum a zis și Ava Dorotei, că minciuna, ca de altfel toate păcatele, se săvârșește din trei motive: din iubirea de plăcere (mint ca să-mi împlinesc poftele josnice fără ca ceilalți, dar nu și Celălalt să-și dea seama), fie pentru iubirea de arginți, fie pentru iubirea de slavă de la oameni („Acest păcat prin care ‹‹cerșim›› complimentele oamenilor, prin care ‹‹murim›› după a fi ‹‹apreciați›› de ei și prin care ne ‹‹gudurăm›› cu plăcere la auzul laudelor lor – adesea gratuite și nesincere – se numește păcatul slavei deșarte”).

„Dumnezeu să ne învrednicească de adevărul LUI!” (8)

„Minciuna înseamnă pierirea dragostei”

Un alt sfânt ce a scris despre minciună este autorul uneia dintre cele mai cunoscute cărți „urcătoare la cer” din spiritualitatea ortodoxă răsăriteană. Este vorba de „Scara Raiului” în care, la treapta a XII-a către despătimire, se vorbește despre minciună.

Una dintre afirmațiile cele mai importante din acest text este următoarea:

„Nimeni dintre cei sănătoși la minte

să nu-și închipuie că păcatul minciunii este unul mic” (2).

Deci este clar: chiar dacă înaintea oamenilor acest păcat poate părea o nimica toată, ba chiar nici să nu-l considere păcat, înaintea lui Dumnezeu, așa cum ne spune prin Sfinții și Cuvântul Său, el este unul mare. Importanța covârșitoare a cuvântului nostru ne-a descoperit-o Apostolul Iacov: „Dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare să înfrâneze și tot trupul” (3, 2). Sfântul numește câteva dintre cauzele minciunii: vorba multă, gluma prostească și fățărnicia care „nu e altceva decât plănuirea și născocirea de minciuni” (5). Fățarnicul cu greu mai are timp și de altceva decât de acoperirea propriei fățărnicii, dar „cel ce are frica Domnului e străin de minciună, avându-și conștiința ca judecător nemitarnic”(5). După cum au arătat și canoanele Sfinților Părinți „minciuna din frica de chinurile stăpânitorilor, se șterge” (7), deci este cea care se iartă cel mai ușor dacă omul se pocăiește de ea! Deci dacă Sfinții au făcut acest pogorământ pentru neputința omenească, l-au făcut pentru cei care ar fi urmat să fie chinuiți sau omorâți! Aceasta ne face să ne dăm seama ce se se întâmplă cu cel care minte în mod gratuit de atâtea ori în cazuri în care nu e nici o primejdie mare.

Sfântul spune un cuvânt extraordinar: „minciuna înseamnă pieirea dragostei” (1). Deci dacă prin minciună se pierde cel mai de preț „lucru” din această lume și din cea viitoare, dragostea, care este însuși numele lui Dumnezeu („Dumnezeu este iubire”, I Ioan 4,8), cât de mult nu trebuie să ne luptăm noi pentru a nu minți? Acest fapt tragic l-au constatat și filozofii. Kant spunea că cel care minte „violează principiul umanității din alți oameni deoarece îi folosește pe aceia ca pe niște mijloace” în atingerea scopului său. Iar Georg Simmel, un alt mare filozof neamț arăta că minciuna nu reflectă decât o obiect-ificare a celuilalt deci o reducere a aproapelui la un obiect pe care-l exploatez cum vreau eu, negândind-mă că și el are chipul lui Dumnezeu în sine și deci că merită același respect și dragoste ca și mine.

Într-un alt cuvânt, sfântul combate (ca și Fer. Augustin) cu ironie pe cei care se socotesc atât de buni (când de fapt sunt neștiutori și fățarnici) încât cred că se pot duce ei în iad mințind, pentru ca altora să le fie bine pe pământ: „Mincinosul care întinde curse socotește adeseori chiar pierderea sufletului ca dreptate. Bărbatul născocitor de minciuni se dă pe sine ca urmând pilda lui Rahab și spune că prin pierderea sa urmărește scăparea altora” (7). Sunt aceia care nu au știut, ca și mine, cât de grav este păcatul minciunii și sunt gata să spună o droaie de minciuni, gândindu-se că nu e așa grav și că îi vor fi iertate… Dacă va mai avea timp să ceară iertare! Sau le spun chiar negândindu-se la nici una din cele de mai sus!

„Cel veselit de vin spune, fără să vrea, adevărul în toate. Și cel beat de străpungerea inimii nu poate minții” (8). Cel beat de vin, revenind la starea lui naturală, nemaiavând controlul asupra cenzurii fățarnice prin care își păzea secretele vieții sale interioare devine un om sincer. Pentru amatorii de motive pentru plăceri bachice, trebuie să amintim că aceasta nu înseamnă că pentru a scăpa de minciună trebuie să ne apucăm de băut, pentru că bețivii nu spun numai adevărul ci lasă să iasă la suprafață toate patimile din ei fără nici o limită. Mai folositor pentru noi e să vedem cine e cel „beat de străpungerea inimii” care nu poate minți? „În inima odihnită și neînfrântă, dacă apare gândul trimis de diavol, este primit de inimă fără întârziere și se întipărește adânc în aceasta, în timp ce în inima înfrântă și zdrobită nu are loc nici un fel de amăgire”. Așadar, cel care care își zdrobește inima cu rugăciunea și cu lacrimile de pocăință, fiind cu totul dăruit lucrării de a bineplăcea Domnului nu va mai dori să primească nici un gând rău și deci nici să mintă.

„Cel ce a pășit pe această treaptă a câștigat rădăcina bunătăților” (8).

IV. Alte mărturii împotriva minciunii

Vom mai adăuga la cele ce am spus pâna acum și alte câteva cuvinte ale altor sfinți pentru a avea fiecare de unde alege argumente, atunci când se va hotărî să nu mai mintă.

Constituțiile Apostolice, lucrare folosită în primele secole creștine, ce conține norme bisericești, arată creștinilor cele două căi pe care pot merge: „Una duce la viață, alta la pieire. Drumul pieirii îl umblă cel ce dă mărturie mincinoasă: Să nu depui jurământ strâmb și mărturie mincinoasă, căci ‹‹cine batjocorește pe cel sărac, mânie pe Cel ce l-a creat pe el›› (Prov. 14, 31)” Aici probabil sunt vizați cei care mint la judecăți și, astfel nedreptățesc pe cei săraci. Drumul pieirii îl umblă mincinosul: „Nu minți, căci ‹‹toți mincinoșii vor fi nimiciți››” (p. 234). Iar titlul capitolului 3 din cartea a II este: „Episcopul să nu fie mincinos și cheltuitor, ci dimpotrivă amabil și plăcut către toți oamenii” (p. 33). „Episcopul să nu depue mărturie mincinoasă” (p. 36). Se condamnă acea faptă abominabilă de a socoti minciuna drept adevăr pentru bani: „Dacă voi, păstorilor, primiți de adevărată o mărturie falsă și defăimătoare, având în vedere vaza persoanei sau făgăduința de daruri, pentru a face pe placul defăimătorilor, atunci voi sprijiniți minciuna, ca fiind adevărată și pe nedrept excomunicați din biserică pe cel acuzat, cu toate că el e străin de fărădelegea ce i se impută. Pentru aceasta veți da socoteală la ziua Domnului” (p. 89). Se dă și un portret al mincinosului: „Dacă judecați fără a căuta la fața persoanei, atunci îndată veți cunoaște pe acuzatorul ce dă mărturie mincinoasă contra aproapelui său, și-l veți declara de născocitor, flecar și ucigaș [ucide faima altuia n. n.], care prin contraziceri pricinuiește numai rău, șovăie în mărturiile lui, se contrazice pe sine și se prinde în chiar vorbele lui; buzele lui proprii îi întind o puternică cursă. Pe un asemenea om dovedit cu mărturie mincinoasă, judecă-l cu toată asprimea” (p. 89). Sunt avertizați judecătorii „că foarte adeseori se întâmplă, ca doi sau trei, să mărturisească din dorința de a face rău și în înțelegere, să sprijinească minciuna, cum au mărturisit în Babilon cei doi bătrâni, în contra Suzanei, și după cum în Samaria, fii răutății, în contra lui Nabot, și după cum în Ierusalim, poporul Iudeilor, în contra Domnului și a celui întâi martir al Său, Ștefan” (p. 96). „Dacă ați imitat pe acei bătrâni din Babilon, care pe baza unor mărturii mincinoase, au condamnat pe Suzana la moarte nedreaptă, atunci și voi veți cădea sub sentința ce a fost dată în contra lor” (p. 98).

Episcopul de asemenea nu trebuie să lingușească, ceea ce e tot o formă de minciună: „Episcopul se cade să fie nepărtinitor față de persoane: nici pe bogat să-l cinstească mai mult decât cere bunacuviință sau să-l lingușească, nici pe sărac să-l apese” (p. 35). Ca mărturisitori ai adevărului, episcopii risipesc în același timp păcatul minciunii din neștiință: „Dacă nu predicați poporului și să-i dovediți, atunci păcatul celor ce nu știu, va cădea asupra voastră” (p. 38).

Apoi se spune cum trebuie să facă față creștinul minciunilor ce se spun despre el: „De e calomniat cineva prin minciună, unul ca acela e fericit, căci Scriptura zice: ‹‹Fericiți veți fi, când vă vor ocărî și vă vor goni pe voi oamenii și vor zice împotriva voastră tot cuvântul rău, mințind pentru Mine; bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri›› (Mt. 5, 11)” (p. 40).

–

În Păstorul lui Herma, scriere ce la începutul creștinismului era considerată chiar ca făcând parte din Noul Testament, se vorbește cu putere împotriva minciunii:

„- Iubește adevărul și tot adevărul să iasă din gura ta, pentru ca duhul, pe care l-a sălășluit Dumnezeu în trupul acesta să fie găsit adevărat de toți oamenii și astfel să fie slăvit Domnul, care locuiește în tine; că Domnul este adevărat în orice cuvânt și nu este în El minciună. Mincinoșii tăgăduiesc pe Domnul și jefuiesc pe Domnul, pentru că nu-I dau înapoi averea pe care au primit-o în păstrare. Că au primit de la El duh nemincinos; dacă îl dau înapoi mincinos, au pângărit porunca Domnului și au ajuns jefuitori”. Iar Herma îi spune Păstorului:

„ – Niciodată n-am grăit în viața mea cuvântul adevărat, ci totdeauna am grăit cu vicleșug față de toți; și minciuna am arătat-o adevăr înaintea tuturor oamenilor; nimeni niciodată nu mi-a stat împotrivă, ci au crezut cuvântul meu. Cum pot, Domnule, i-am spus, să fiu viu, când am făcut acestea?

Trebuie ca tu, rob al lui Dumnezeu, să umbli în adevăr și nu trebuie să locuiască o conștiință rea împreună cu duhul adevărului și nici să faci supărare Duhului celui Sfânt și adevărat.

Niciodată n-am auzit răspicat niște cuvinte ca acestea, i-am spus eu.

Dar acum le auzi. Păzește cuvintele acestea pentru ca minciunile, pe care le-ai grăit mai înainte în afacerile tale, să fie crezute, găsindu-se adevărate cuvintele tale cele de acum; așa pot fi crezute și acelea. Dacă vei păzi acestea și de acum înante vei spune numai adevărul, vei putea să-ți agonisești viață. Cel care va auzi porunca aceasta și se va abține de la minciună, de la această faptă foarte rea, va trăi în Dumnezeu”. O altă soluție la minciunile spuse mai înainte, este și aceea de a le mărturisi celor cărora au fost spuse și de a cere iertare pentru ele.

Păstorul îl mai sfătuiește pe Herma să cerceteze Sfânta Scriptură, unde va găsi adevărul pe care trebuie să-l spună celorlalți (p. 284). Acesta a fost și îndemnul Domnului: „Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică. Și acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39). Scripturile spun adevărul fiindcă mărturisesc despre Adevăr, despre Cel care a zis „Eu sunt adevărul” (Ioan 14, 6). Cuvântul folosit aici, h` avlh,qeia, este traducerea lui tm,aÔ (emet) din ebraică, limba pe care a folosit-o Domnul când a rostit aceste cuvinte. Tâlcuirile rabinice spun că emet este pecetea lui Dumnezeu și este format din inițialele cuvintelor dymiT; Jl,m și µyhil¿aÔ care se traduc prin „Dumnezeu, Împăratul cel Veșnic”. Înseamnă că Domnul când a spus că El este adevărul, pe de o parte a mărturisit că adevărul nu este ceva ci este Cineva, și pe de altă parte a mărturisit dumnezeirea Sa (I Ioan 2, 22), că El este Dumnezeu, Împăratul cel Veșnic. Adevărul este viu și mântuitor. Un alt comentariu al învățaților evrei spune că emet „este compus din prima literă a alfabetului ebraic, din cea de la mijlocul său și din cea care încheie alfabetul. În acest fel, de la început până la sfârșit, toate valorile personale și sociale se bazează pe adevăr”. Această tâlcuire este de fapt, o profeție despre Mesia împlinită în Domnul Iisus Hristos: „Eu sunt Alfa și Omega, cel dintâi și cel de pe urmă, începutul și sfârșitul” („εgw. to. a;lfa kai. to. w=( o` prw/toj kai. o` e;scatoj( h` avrch. kai. to. te,loj”, Apoc. 22,13).

–

Și Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, cartea ce explică în detaliu tot ce trebuie să creadă un creștin ortodox, enumeră mai multe chipuri ale minciunii:

„1. Mărturia mincinoasă, jurământul strâmb și pâra nedreaptă împotriva aproapelui;

2. Năravul de a adăuga câte ceva la adevărul lucrurilor, adică de a înflori mereu lucrurile, încât nu se mai poate ști care este adevărul. De asemenea, năravul de a te lăuda cu lucruri pe care nu le ai, sau de a tăinui cele avute, spre a înșela pe alții;

3. Viclenia sau vorba cu două înțelesuri, din care nu se poate deosebi adevărul și prin care se urmărește înșelarea cuiva;

4. Prefăcătoria, adică ascunderea sub minciunii sub chipul prieteniei, dragostei și binefacerii, spre a înșela și păgubi pe alții;

5. Lingușirea, care înseamnă lăudarea cuiva pentru însușiri pe care nu le are, în scopul câștigării unor foloase nemeritate; [„Și vă îndemn fraților, să vă păziți de cei ce fac dezbinări și sminteli împotriva învățăturii pe care a-ți primit-o. Depărtați-vă de la ei. Căci unii ca aceștia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, și prin vorbele lor frumoase („dulces sermones”) și măgulitoare („flattering speech”; HB), înșeală inimile celor fără de răutate” (Romani 16, 18) n. n.].

6. Fățărnicia (ipocrizia), adică primirea fără gând curat a părerilor și spuselor altuia, pentru a câștiga foloase deosebite de pe urma acestui lucru. [a crede din răutate minciunile altora și a acționa în consecință, deși ști că sunt minciuni, înseamnă a te face părtaș la minciuna aceluia n. n.] De păcatul fățărniciei se fac vinovați și cei care se arată că țin rânduielile bisericești, pe când de fapt, nu le țin.

7. Grăirea de rău, clevetirea sau calomnia, prin care se pun pe seama cuiva cuvinte rele pe care acela nu le-a spus, sau fapte rele pe care nu le-a făcut, cu gândul de a-i face rău. Tot aici se numără și răspândirea celor născocite pe seama cuiva”. „Din orice motiv s-ar spune și în orice chip s-ar săvârși, minciuna este păcat mare” (p. 378).

–

De asemenea Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă scrisă în latină în jurul anului 1640, spune că prin porunca a noua „se interzice să fie rostită vreo minciună (prohibetur omne mendacium) împotriva aproapelui sau să fie ponegrită faima cea bună a cuiva prin răutate sau răzbunare [cum se întâmplă în campaniile de denigrare a cuiva din mass-media n. n.]. Această poruncă trebuie să fie păstrată mai cu seamă de cei care sunt judecători, ca să nu încalce dreptatea prin mărturii false sau prin înscrisuri sau prin martori; altfel vor deveni fii ai diavolului și fii ai gheenei veșnice (alias fierint filii daemonis et filii gehennae aeternae)”. Nu cred că mai este necesar vreun comentariu în legătură cu actualitatea acestei porunci în contemporaneitate.

–

Arhim. Gherontie Ghenoiu în cartea Îndrumătorul Bunului creștin, este foarte radical (așa cum trebuie să fim când e vorba de păcate) în ce privește păcatul minciunii: „Prin porunca a noua se poruncește spunerea adevărului cu orice preț și în orice împrejurare. Minciuna nu este iertată niciodată și în nici o împrejurare, pentru că este nedemnă de om și pedepsită de Dumnezeu și pentru că cel care spune la început minciuni care nu pot pricinui mult rău, se va deprinde cu vremea să spună minciuni care pot pricinui nespus de mare rău”.

–

În Pateric, o altă carte fundamentală a spiritualității ortodoxe, unde se află scrise cuvintele marilor părinți sfinți ce au trăit în pustia Egiptului în primele secole creștine, ni se dau numeroase exemple de virtute. Iată ce se spune despre un părinte pe nume Or:

„Se spunea despre avva Or că nici n-a mințit vreodată, nici s-a jurat, nici a blestemat pe vreun om, nici a grăit fără de nevoie”.

–

Iată un fragment din viața Sfântului Maxim Kavsokalivitul (1280-1395), care avea și darul vederii gândurilor oamenilor și deci al descoperirii minciunilor:

„Un alt monah cu numele Cassian făcând plăcintă a zis: ‹‹Vino Arzătorule de colibe să mănânci plăcintă››. Și după puțin timp a venit acela zicând: ‹‹Mi-ai spus și am venit. Adu și vinul să bem››. Și deoarece Cassian nu vroia să arate și vinul i-a zis sfântul: ‹‹Zici: Nu am. Scoală-te și vino după mine››. Și s-au dus într-un loc unde erau lemne, și i-a zis părintele: ‹‹Deschide aici și adu vinul, ca să bem și nu spune minciună, pentru că toți cei care iubesc minciuna vor pieri››. Văzând acestea, Cassian s-a rușinat ieșind cu totul din sine și punând metanie a zis: ‹‹Iartă-mă, sfinte, pe mine mincinosul!››”

„Altă dată, un monah cu numele Marcu și un alt monah s-au dus la el și monahul i-a zis: ‹‹Am treizeci de ducați››. – ‹‹Da, ai treizeci și încă alți treizeci››. Iar Marcu i-a zis: ‹‹Dar eu nu am nimic››. Bătrânul a zis: ‹‹Spui: Nu am. Dar ai douăzeci de hyperperi și în scurtă vreme se vor duce de la tine››. Și s-a întâmplat așa. Iar el a făcut pocăință în mănăstire și i-a dat”.

Iată cum cei care trăiesc întru Dumnezeu-Adevărul pot dezvălui, datorită Celui adevărat ce se află în ei, toate minciunile.

–

Un mare stareț sfânt de la celebra mănăstire rusă Optina, spunea:

„Nu era de acord cu cei care nu vorbeau sincer, chiar dacă doar glumeau. ‹‹Întotdeauna să spui absolut numai adevărul. Cel căruia îi place să vorbească mult, să vorbească deșertăciuni și să glumească, spre sfârșitul vieții, Domnul îi va lua graiul››. (Aceasta chiar s-a observat în numeroase cazuri. n. ed.)”. Această constatare credem că este cu atât mai mult valabilă pentru cei care mint.

–

Părintele Porfirie, marele făcător de minuni și văzător cu duhul, ce ne ocrotește din ceruri din anul 1991, ne-a arătat și el cât de grav este păcatul minciunii, mai ales la preoți. Un martor relatează ce atitudine a avut părintele atunci când a observat la un cleric minciuni: „Atunci, pentru prima oară – și doar îl cunoșteam pe Părintele Porfirie de atâția ani și-l vizitasem zile de-a rândul în fiecare lună, petrecându-mi ceasuri întregi lângă el, din zori și până-n seară – l-am văzut pe Bunicuțul supărându-se foarte tare și vorbindu-i clericului pe un ton foarte aspru:

‹‹- Nu-ți este îngăduit, cleric fiind, să spui minciuni. Fii cu mare băgare de seamă! Să nu se mai repete ce ai făcut. Eu te iert acum, dar să nu mai faci niciodată așa ceva››.

‹‹Bagă de seamă să nu exagerezi niciodată, ci să spui lucrurile întocmai cum sunt!››”.

–

În Proloage, colecția de vieți și cuvinte de învățătură ale Sfinților, se află la ziua Sfinților Trei Ierarhi, un cuvânt al unuia dintre aceștia despre minciună:

„Rogu-vă pe voi fraților, părăsiți-vă de vătămarea cea pierzătoare, adică de clevetire și de minciună și lepădați de la voi această tiranie. Că minciuna este întâiul păcat și meșteșug al diavolului, că prin ea întâi a amăgit pe Adam și pe tot neamul nostru l-a băgat în pierzare. Că, deși unii socotesc că minciuna este un mic păcat și din obicei mint unii altora, alte păcate le mărturisesc și le părăsesc pe ele, iar minciuna nici n-o mărturisesc , nici nu o părăsesc. Și nu aud pe Proorocul care zice: ‹‹Pierde-voi pe toți cei ce grăiesc minciună›› (Psalmul 5, 6)”.

–

Cuviosul Isaia Pustnicul, contemporanul Sfântului Macarie din pustia Egiptului a secolului IV, ne-a lăsat și el câteva cuvinte ocrotitoare de păcatul minciunii. El ne spune că una dintre modalitățile de a ne păzi de minciună este să ne deprindem să vorbim în cuvintele Domnului („Vorbiți între voi în psalmi” Ef. 5. 19) care, fiind adevărate ne vor obișnui să trăim întru adevăr și deci să nu mințim: „Învață limba ta în cuvintele lui Dumnezeu întru cunoștință și minciuna va fugi de la tine”.

„Să învățăm limba noastră să exprime meditația la Dumnezeu, să grăiască dreptatea și rugăciunea, ca să ne păzească de minciună, când aceasta va ieși în întâmpinarea noastră”. (p. 118)

Minciuna este un păcat și, vrem sau nu vrem, atunci când vom ieși din trup va trebui să răspundem pentru ea și vom descoperi că prin ea ne-am înrudit mai mult cu diavolul decât cu Domnul Adevărului și de aceea nu vom putea să ne sălășluim în preajma lui Dumnezeu, fiindcă „oricine face fapte rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui că în Dumnezeu sunt săvârșite” (Ioan 3, 20).

„Minciuna practicată de noi ne va întâmpina însoțindu-ne când sufletul nostru va ieși din trup”.

Arta tămăduirii ființei omenești păstrată de Biserica Ortodoxă arată că scopul omului este să revină la o stare firească. Această stare firească este acea în care intelectul este unit cu inima: „În urma căderii omului, mintea, în loc să se afle în inimă, se răspândește în lucrurile din afară și devina sclava lucrurilor create”. Așadar trebuie ca prin rugăciunea cea din inimă săvârșită întru pocăința inimii, să ne întorcem mintea la locul cel firesc al ei, adică în inimă: „Intelectul a fost creat absolut simplu, pur, fără forme, ca să poată conține Arhetipul după Care a fost modelat”. Această revenire la condiția originară a intelectului „înseamnă a trece de la o lucrare rațională a minții prin deducții și raționamente, la însăși esența acelei ‹‹raționalități››, în exercițiul său nemijlocit și pur, care constituie ființa omului în capacitatea sa de ființă asemănată Logosului întrupat. E vorba, întâi de toate, de o întoarcere la ceea ce a fost lucrarea originară a intelectului potrivit intenției creatoare a lui Dumnezeu, pe care am indicat-o drept aducere-aminte de Dumnezeu în lumina Duhului Sfânt. Acum însă e vorba de o întoarcere la strălucirea harului baptismal, care ne-a recreat în omul nostru lăuntric, asemănându-ne cu Hristos, noul Adam, în participarea la viața Sa dumnezeiască”. Sfântul Vasile cel Mare a arătat acest drum pe care trebuie să-l parcurgă tot creștinul, încă din primele secole ale creștinismului: „Mintea, neîmprăștiindu-se spre cele din afară, nici prin organele simțurilor spre lume revărsându-se, se întoarce spre sine, iar prin sine către înțelegerea lui Dumnezeu se suie”.

De ce am vorbit despre toate acestea acum când noi tratăm păcatul minciunii? Deoarece întoarcerea minții în inimă nu este altceva decât întoarcerea la sinceritatea primordială. Atunci când mintea se reunește cu inima, nu mai poate exista acea „schizo-frenie” adică scindare (σχíζο) a cugetului (φρενóς) în două, acea inimă dublă de care vorbește Fericitul Augustin. Căci cel nesincer nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu: „Cel ce grăiește ceva și are în inima lui prin viclenie altceva, își face toată slujirea făcută lui Dumnezeu deșartă. Să nu te lipești de unul ca acesta, ca să nu te spurci de otrava lui întinată” (Cuv. Isaia, p. 77) și „pune toată puterea ta în a nu grăi, având altele în gură și altele în inima ta” (p. 225).

Unul dintre medicamenetele duhovnicești împotriva minciunii este a ne cere iertare atunci când greșim, în loc să spunem o minciună care în mod sigur va trebui acoperită cu o altă minciună și aceea cu o alta și…: „De greșești ceva, nu minți din rușine, ci fă metanie zicând: iartă-mă. Și greșeala trece” (p. 46). Domnul Iisus Hristos ne-a poruncit să spunem mereu adevărul dar în același timp ne-a poruncit și să ne iertăm unii pe alții atunci când greșim: „Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare ce șapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte” (Mt. 18, 21). De aceea dacă noi cerem de la oameni să ne spună adevărul trebuie să cerem și de la noi să iertăm atunci când acest adevăr nu ne place: „Dacă cineva minte față de tine, nu te mânia, ci zi: ‹‹Iartă-mă; nu voi reveni››” (p. 258).

„De păcătuiești în ceva, nu te rușina să o mărturisești, nici să cauți să te aperi printr-o minciună, ci pleacă-ți genunchii și mărturisește păcatul tău și cere iertare și ți se va ierta” (p. 258). Prin urmare, a nu acoperi un păcat printr-o minciună este valabil și în relația cu Dumnezeu nu numai în cea cu oamenii. Căci Cain ce a făcut altceva decât să mintă pe Domnul după ce a greșit? A ne recunoaște păcatul este primul pas spre mântuire și primul pas spre ne-mințire: căci pentru a nu minți pe alții mai întâi trebuie să nu ne mințim pe noi înșine, socotindu-ne mai buni sau mai răi decât suntem.

În același duh curajos al Fericitului Augustin, Cuviosul Isaia Pusnicul ne îndeamnă la mărturisirea fără de frică a adevărului mântuitor al Mântuitorului: „De-ți cere cineva să-l înveți ceva, să-i spui adevărul, dându-ți sufletul morții, afirmând libertatea” (p. 90). Acest cuvânt a fost comentat (atât în nota de subsol cât și cu viața – fiind închis de săracii comuniști) de Părintele Stăniloaie: „De-ți cere cineva să-l înveți, spune-i adevărul, cu prețul de a suferi moartea pentru aceasta. Așa trebuiau să facă slujitorii Bisericii în vremea comunismului. Așa se arată omul liber pentru Dumnezeu” (n. 141).

Așadar, avem pe de o parte „Ministerul Adevărului” comunist care încerca să impună numai minciuna cea fără de Dumnezeu și pe de altă parte „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (I Tim. 3, 19), Biserica – Trupul lui Hristos, ai cărei slujitori trebuie să fie neînfricați în mărturisirea adevărului celui revelat de însuși Adevărul-Hristos, spunând ca acel personaj scoțian: „They may take our lives, but they’ll never take our freedom!”

De aceea lupta slujitorilor Adevărului-Hristos nu e să fie în bune relații cu oamenii importanți pentru a primi sponsorizări și alte beneficii și astfel aceia să-și piardă sufletele, ci mai presus de toate e străduința de a-l ajuta pe conducător și pe omul de afaceri să-și sfințească viața pentru a se mântui. Nu mai vorbim de faptul că dacă acel om află pe Dumnezeu își va pune toată averea „la picioarele apostolilor” (Fapte 4, 35).

Cauza minciunii este slava deșartă: „iubirea slavei de la oameni naște minciuna” (p. 26) iar efectul ei este alungarea fricii lui Dumnezeu din inimă: „Păzește-te de minciună, căci ea a lungă frica de Dumnezeu de la tine” (p. 96).

–

„Sunt și creștini mincinoși care fură, mint, își strică proprii copii! Un băiat, de doisprezece ani, minte întodeauna – iar când i se spune că e urât să minți, el răspunde: ‹‹dar totdeauna mi se zice că trebuie să iau exemplu de la cei mari, iar eu aud în fiecare zi cum mama îi minte pe tata și pe mătușa și îi înșală. Înseamnă că așa trebuie››”. Din acest cuvânt al Sfântului Luca, vedem cum minciuna afectează nu numai pe cel care minte și pe cel care este mințit ci și pe cei care asistă la această înșelare.

–

„Din primele mele zile, de când am devenit conștient, mi-am dorit să slujesc dreptatea și adevărul. Părinții mei au aprins în mine râvna de a lupta neabătut pentru dreptate și sufletul meu a fost cucerit de pilda celor care și-au dat viața pentru ea”.

–

„Bucură-te că pentru mărturisirea adevărului multe primejdii și scârbe ai răbdat!”

„Bucură-te mărturisitor fără de frică al adevărului!”

–

„Nimic nu este mai strălucit, nimic nu este mai tare și mai puternic decât adevărul, precum nimic nu este mai jos, nimic nu este mai slab decât minciuna; îi place să se ascundă, ușor se demască, ușor se risipește. Adevărul, dimpotrivă, se arată gol tuturor celor ce vor să-l privească; el nu caută să se ascundă, el nu se teme nici de pericole nici de piedici, el nu se ambiționează după laudele mulțimii. Nimic omenesc nu stăpânește asupra lui; ci, superior tuturor curselor care i se întind, el le vede fără să se tulbure; cei ce se refugiază la sânul lui găsesc o scăpare sigură, ei sunt păziți aici ca într-o fortăreață sigură și de nepătruns; aceea este măreția puterii lui; loviturile ascunse care i se dau el le răstoarnă; iar faptele sale le arată ochilor lumii întregi; aceasta i-o spune Iisus Hristos lui Pilat când zice: ‹‹Eu am vorbit pe față lumii și nimic n-am vorbit în ascuns›› (Ioan 18, 20)”.

„Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; Și veți cunoaște adevărul iar adevărul vă va face liberi” Ioan 8, 32

„Ținând adevărul în iubire, să creștem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” Ef. 4, 15

Cuvântul luminătorului lumii,

Sfântul Vasile cel Mare

Întrebare

Dacă se cuvine ca, așa zicând, prin iconomie, să mințim pentru ceva ce s-ar părea folositor.

Răspuns

Hotărârea Domnului nu îngăduie aceasta, spunând odată că minciuna este de la diavol (Ioan 8, 44), și nearătând nici o deosebire a minciunii. Și Apostolul mărturisește scriind: ‹‹chiar dacă cineva luptă, nu se încununează, dacă nu se va lupta după lege›› (II Tim. 2, 5).

Bibliografie selectivă

I. Sfânta Scriptură

Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Legii vechi și a celui Nouă, Ediția Sfântului Sinod, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1914.

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Teoctist, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1988.

Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură ale cei vechi și ale cei noao leage, tipărită întâia oară la 1688, retipărită după 300 de ani în facsimil și transcriere cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura IBMBOR, București, 1997.

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Editura IBMBOR, București, 2001.

Septuaginta, id est Vetus Testamentum graece iuxta LXX interpretes edidit Alfred Rahlfs, Duo volumina in uno, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart.

Septuaginta, vol. 1, coord. Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Dan Slușanschi, Colegiul Noua Europă, Polirom 2004.

Holy Bible, authorized version, 1769 Blayney Edition of the 1611 King James Version of the English Bible.

Holy Bible, New Kings James Version, Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, 1983.

La Bible de Jérusalem, Les Éditions du Cerf, Paris, 1973.

Biblia Hebraica Stuttgartensia, edited by K. Elliger and W. Rudoph Fourth Corrected Edition, Deutsche Bibelgesellschaft (German Bible Society), Stuttgart, 1990.

Biblia Sacra Iuxta Vulgatam Versionem, edited by R. Weber, B. Fischer, J. Gribomont, H.F.D. Sparks, and W. Thiele, by Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1983.

Novum testamentum graece, Ed. XXVII, Kurt Aland, Matthew Black, Carlo M. Martini, Bruce M. Metzger, Allen Wikgren, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1998.

II. Surse patristice

Fer. AUGUSTIN, Despre iubirea absolută, Comentariu la Prima Epistolă a lui Ioan, Ediție bilingvă, trad. Roxana Matei, Editura Polirom, Iași, 2003.

IDEM, To Consentius, Against lying, (Contra mendacium), translated by Rev. H. Browne, în Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, Series I, vol. III, edited by Philip Schaff, T&T Clark, Edinburgh, WM. B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, la www.ccel.org.

IDEM, On lying (De mendacio), translated by Rev. H. Browne, în Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, Series I, vol. III, edited by Philip Schaff, T&T Clark, Edinburgh, WM. B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, la www.ccel.org.

IDEM, Sur le mensonge și A Consentius, Contre le mensonge în Œuvres completès de Saint Augustin, Tome Vingt-Deuxième, traduites en français par H. Barreau, Éditeur Librairie de Louis Vivès, Paris, 1870. Tot aici este și textul latin al celor două tratate.

IDEM, Tractates on John, translated by Rev. James Innes, în Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, Series I, vol. VII, edited by Philip Schaff, T&T Clark, Edinburgh, 1873, WM. B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, la www.ccel.org.

Sf. CHIRIL al ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în Scrieri, Partea a patra, din Colecția „PSB”, 41, trad. Pr. Prof. D. Stăniloaie, Editura IBMBOR, București, 2000.

*** Constituțiile Sfinților Apostoli, trad. de Pr. Gh. N. Nițu, București, 1907.

Avva DOROTEI, Despre minciună, în Filocalia, vol. IX, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Editura IBMBOR, București, 1980.

St. EPHREM the Syrian, The Commentary on Genesis (Section II), în Hymns on Paradise, translated by Sebastian Brock, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1998.

St. PHOTIOS, On the mystagogy of the Holy Spirit, Studion Publishers, translated by Ronald Wertz, 1983.

Sf. GRIGORIE de Nyssa, Omilii la Ecclesiast în Scrieri, Partea a doua, în Colecția „PSB”, 30, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, București, 1998.

HERMA, Păstorul, în Scrierile Părinților Apostolici, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, București, 1995.

Sf. IOAN CASIAN, Despre hotarele cuvântului dat, în Convorbiri duhovnicești, trad. de Prof. David Popescu, Editura IBMBOR, București, 2004.

Sf. IOAN DAMASCHIN, Cuvânt minunat și de suflet folositor, în Filocalia IV, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Editura Harisma, București, 1994.

Sf. IOAN GURĂ de AUR, Explicarea Epistolei II către Corinteni, trad. de Arhiererul Theodosie A. Ploeșteanu, București, 1910.

IDEM, Homilies on the Gospel according to St. John, la www.ccel.org.

IDEM, Homily XII din Homilies on the Acts of the Apostles, translated by Rev. J. Walker; Rev. J. Sheppard and Rev. H. Browne, Oxford, 1851 la www.ccel.org

IDEM, Omilii la Facere II, în Scrieri, Partea a doua, Coleția „PSB”, 22, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura IBMBOR, București, 1989.

IDEM, Omilii la Matei, în Scrieri, Partea a treia, Colecția „PSB”, 23, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura IBMBOR, București, 1994.

Sf. IOAN SCĂRARUL, Cuvântul XII: Despre minciună, din Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, vol. IX, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Editura IBMBOR, București, 1980.

Sf. ISAIA Pusnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, în Filocalia XII, trad. de pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Editura Harisma, București, 1991.

*** Patericul, Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1990.

*** Rânduielile Vieții Monahale, culegere alcătuită de Sf. Teofan Zăvorâtul, Editura Sofia, București, 2002.

Sf. VASILE cel MARE, Asceticele, în Scrieri, Partea a doua, Colecția „PSB”, 18, trad. de Prof. Iorgu D. Ivan, Editura IBMBOR, București, 1989.

III. Sfinți și Părinți

CLEOPA, Ilie Arhim., Îndreptar de Spovedanie, Editura Eikon, Cluj- Napoca, 2003.

Sf. IGNATIE BRIANCIANINOV, Adevăr și duh în Experiențe ascetice, trad. de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2000.

Sf. LUCA al Crimeei, La porțile Postului Mare, trad. de Adrian și Xenia Tănăsescu –Vlas, Editura Sofia, București, 2004.

*** Sfântul MAXIM Arzătorul de colibe isihast și văzător cu Duhul din Sfântul Munte, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2004

Sf. NICOLAE VELIMIROVICI, Învățături despre bine și rău, trad. de Pr. Teofil Petrescu, Editura Sofia, București, 1999.

IDEM, Credința sfinților. Catehismul Bisericii Ortodoxe, trad. de Petre- Valentin Lică, Editura Sofia, 2004.

IDEM, The Prologue of Ohrid, vol. I: January to June, translated by Fr. Janko Tepsić, Serbian Orthodox Diocese of Western America, 2002.

POPOVICI, Arhim. Justin, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, trad. de Sabin Preda, Cornel Coman, Editura Bizantină, București, 1998.

*** Proloagele, vol. I, Diortosite și îmbogățite de Arhim. Dr. Benedict Ghiuș, Editura Bunavestire, Bacău, 1999.

ROSE, Seraphim Ierom., Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă, trad. de Constantin Făgețan, Editura Sofia, București, 2002.

IDEM, Nihilismul și revelația lui Dumnezeu în inima omului, trad. de Irina Dogaru, Editura Anastasia, București, 1997.

*** Elder SEBASTIAN of Optina, translated by David Koubek, Saint Herman of Alaska Brotherhood, 1999.

SOFRONIE, Arhim., Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. de Ierom. Rafail Noica, Editura Sofia, București, 2005.

Sf. TEOFILACT – Arhiepiscopul Ohridei și Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, ediție îngrijită de R.P. Sineanu și L.S. Desartovici, Editura Sofia, București, 2002.

IDEM, Cele patrusprăzece epistolii adecă trimiteri ale dumnezeeescului și slăvitului Apostol Pavel, tomul III, trad. de Veniamin Costachi, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1904.

Sf. TIHON din Zadonsk, Despre minciună, înșelare și viclenie în Despre Păcate, trad. de Adrian și Xenia Tănpsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2000.

TZAVARAS, Anastasios, Amintiri despre Bătrânul Porfirie, trad. de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 1999.

IV. Dicționare și enciclopedii

BROWN, Francis; DRIVER S.R.; BRIGGS, C.A., A Hebrew and English Lexicon of the Old Testament, Oxford at the Clarendon Press, 1955.

*** Dictionnaire de la Bible, publié par F. Vigouroux, Tome Quatrième, Librairie Letouzey et Ané, Paris, 1908.

*** Dicționar biblic, coord. J. D. Douglas, trad. de Liviu Pup, John Tipei, Editura „Cartea Creștină”, Oradea, 1995.

*** Dicționar Enciclopedic de Iudaism, coord. Viviane Prager, trad. Viviane Prager, C. Litman, Țicu Goldstein, Editura Hasefer, București, 2000.

KITTEL, Gerhard; FRIEDRICH, Gerhard, The Theological Dictionary of the New Testament, B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 2000.

LAMPE, G.W.H., A Patristic Greek Lexicon, Oxford at the Clarendon Press, 1961.

LIDDELL, H.G.; SCOTT, Robert, A Greek-English Lexicon, with a revised supplement-1996, Clarendon Press, Oxford.

MIRCEA, Ioan Pr., Dicționar al Noului Testament, Editura IBMBOR, București, 1995.

STRONG, James, The New Strong’s Exhaustive Concordance of the Bible, Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tenessee, 1990.

V. Alte surse

ALIGHERI, Dante, Divina Comedie, trad. de Eta Boeriu, Editura Casa Școalelor, București, 1994.

ANTOINE, Gérald, De la «langue de bois» au «politiquement correct», la www.asmp.fr – Académie des Sciences morales et politique.

BERDIAEV, Nikolai, Despre minciună și adevăr, în Despre menirea omului, trad. de Daniel Hobba, Editura Aion, 2004.

CĂRTĂRESCU, Mircea, Pragmatii, în „Jurnalul Național”, 30 martie 2004.

*** Ceaslov, Editura IBMBOR, București, 2001.

CHILEA, Pr. Prof. Sebastian, Paradoxul mincinosului și ambiguitatea minciunii, în „Studii Teologice”, an XXVI (1974), nr. 3-4, p. 190-201.

CHOMSKY, Noam The Responsibility of Intellectuals, în „The New York Review of Books”, February 23, 1967 la http://www.chomsky.info/articles/19670223.htm

CREȚIA, Petru, Adevărul în Eseuri morale, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2003.

DAMASCENE, Hieromonk, Patience, Patience, vigilance and healing in the Church, în „The Orthodox Word”, 2000, vol. 36, no. 5 (214), p. 217-241.

DERRIDA, Jacques, “History of the Lie: Prolegomena”, ed. Richard Rand, Futures of Jacques Derrida, Stanford Univ. Press, California, 2001.

DOSTOYEVSKY, Fiodor, The dream of a ridiculous man, translated by Olga Shartse în Stories, Raduga Publishers, Moscow, 1990.

DRANE, Dr. James F., Honesty in Medicine: Should doctors tell the truth? la http://www.uchile.cl/bioetica/doc/honesty.htm

ECO, Umberto, Adevărul, numai adevărul în Pliculețul Minervei trad. de Mihaela Șchiopu, Editura Humanitas, București, 2004.

FIAT, Eric, Le mensonge du point du vue de l’éthique, article paru dans la revue „Soins Pédiatrie-Puériculture”, n° 201 – août 2001.

FOUCAULT, Michel, Fearless Speech – Discourse and Truth: The Problematization of Parrhesia, Six lectures given by Michel Foucault at Berkeley, Oct-Nov. 1983, 66 p., la www.foucault.info

FRIEDMANN, H. H. Ph.D.; WEISEL, Abraham C., Should Moral Individuals Ever Lie? Insight from the Jewish Law, 2003 la http://www.jlaw.com/Articles/hf_LyingPermissible.html

GRIFFITHS, Paul J., Lying – An Augustinian Theology of Duplicity, Brazos Press, Grand Rapids, Michigan, 2004.

HANTOOT, Mark S., Lying in Psychotherapy Supervision, în rev. „Academic Psychiatry”, 2000, no. 24, p. 179-187.

HEIDEGGER, Martin, Despre esența adevărului, în Repere pe drumul gândirii, trad. de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, Editura Politică, București, 1988.

Idem, Ființă și timp, trad. de Dorin Tilinca, Editura Jurnalul Literar, București, 1994.

IONESCO, Eugène, Căutarea intermitentă, (1987) trad. de Barbu Cioculescu, Editura Humanitas, București, 2004.

*** Îndreptarea Legii, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002.

*** Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Editura IBMBOR, București, 2000.

KANT, Immanuel, Fundamental Principles of Methaphisyc of Morals, (1785) translated by Thomas Kingsmill Abbott la http://eserver.org/philosophy/kant/metaphys-of-morals.txt

IDEM, On the Supposed Right to Lie because of Philanthropic Concerns, Translated by James W. Ellington, Hackett Publishing Company, Cambridge, 1993.

LECCA, Paulin Arhim., Adevăr și pace – Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003.

LOBB, Theophilus, A dialogue on the sin of lying, The second edition corrected and a little enlarged, Printed for James Buckland at the Buck in Pater-Noster-Row, London, MDCCL (1750).

MĂNDIȚĂ, Protos. Nicodim, Calea sufletelor în veșnicie: vămile văzduhului, vol. I, Editura Buna Vestire, Bacău, 2001.

NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Este jurâmântul act de cult? în Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996.

NOICA, Rafail, Ierom., Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.

IDEM, Postfață la Arhim. Sofronie, Nașterea întru Împărăția cea Neclătită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.

PECK, Dr. M. Scott, Psihologia minciunii, trad. de Lucian Popescu, Curtea Veche Publishing, București, 2003.

PEPPER, Tara, CUNNINGHAM, Jaime, Depression: The Talking Cure în rev. „Newsweek”, vol. CXLIII, no. 25, June 21, 2004, p. 54-59.

PEREZ, Zagorin, The historical significance of lying and dissimulation,  în rev. „Social Research”, Fall 1996, Vol. 63, Issue 3, p. 863-913.

PLATON, Hippias Minor sau Despre minciună, trad. de Petru Creția, în Platon, Opere II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

RAWLINS, Thomas L.L.B., Sermon against lying, Printed for R. Gosling at the Mitre and Crown, against St. Dunstan’s Church in Fleetstreet, London, 1713.

RORTY, Richard, The Decline of Redemptive Truth and the Rise of Literary Culture, November, 2000, la www.stanford.edu/~rrorty/decline.htm

ROSSI, Pio, Dictionnaire du mensonge, (1639) traduit de l’italien par Muriel Gallot, Éditions Allia, Paris, 1996.

†SEBASTIAN Pașcanu, „Vedeți nimeni să nu afle acestea” sau Despre slava deșartă, mns. aflat în biblioteca autorului.

SOLZHENZTSYN, Alexander, Live not by lies, în „Washington Post”, Monday, February 18, 1974, p. 26.

TRAN, Vasile., VASILESCU Alfred, Tratat despre minciună, Editura comunicare.ro, București, 2003.

TWAIN, Mark, My first lie and how I got out of it, la www.mtwain.com /My_First_Lie,_And_How_I_Got_Out_Of_It/0.html

VAN DONGEN, Els, Theatres of the lie: ‘crazy’ deception and lying as drama, în rev. „Anthropology & Medicine”, 2002, Vol. 9, No. 2, p. 135-151.

VOLKOFF, Vladimir, Manuel du politiquement correct, Éditions Du Rocher, Paris, 2001.

WELTY, Gordon, Simmel on „The Lie”, în „European Journal for Semiotic Studies”, 1996, vol. 7, no. 2, p. 273-298.

WITTGENSTEIN, Ludwig, Însemnări postume (1914-1951), trad. de Mircea Flonta și Adrian-Paul Iliescu, Editura Humanitas, București, 1995.