Să ne cunoaștem trecutul și frumusețile localității natale. [309207]

UNIVERSİTATEA „OVİDİUS” CONSTANȚA

FACULTATEA DE İSTORİE Șİ ȘTİİNȚE POLİTİCE

Specializarea: [anonimizat] I

[anonimizat] A JUDEȚULUI BUZĂU: [anonimizat]. Univ. Dr. Marian Cojoc

Candidat: [anonimizat]. Georgel Opria

CONSTANȚA

2020

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………………………………………………. p. 3

CAPITOLUL I

Cadrul general de evoluție al județului Buzău ……………………………………………………………. p. 7

CAPITOLUL II

Repere monografice ale comunei Lopătari: generalități ………………………………………………. p 24

CAPITOLUL III

Aspecte metodice. Curriculum la decizia școlii …………………………………………………………. p. 50

CAPITOLUL IV

Curs opțional. Istoria localității Lopătari ………………………………………………………………….. p. 81

CAPITOLUL V

Aplicații ale proiectării didactice …………………………………………………………………………….. p. 99

CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………………… p. 130

ANEXE …………………………………………………………………………………………………………….. p. 133

LISTA FOTO …………………………………………………………………………………………………….. p. 143

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………… p. 149

[anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat] o parte, [anonimizat], [anonimizat]-geografică, [anonimizat] a Valahiei.

[anonimizat], [anonimizat] a acestui areal. [anonimizat] o serie de personalități fie trecute ([anonimizat] C. Giurescu, [anonimizat], Ionescu, Ion Nestor și Eugenia Zaharia) [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] o puternică simbolistică pentru creștinii din această zonă. Astfel, este descrisă martirizarea Sfântului Sava (334-372), unul dintre cei mai importanți martiri din vremea gotului Athanaric. Într-o [anonimizat] a refuzat să se lepede de credința creștină, a [anonimizat].

Documentul, cunoscut sub numele de „Scrisoarea către Vasile cel Mare din Cezareea” a fost emis în anul 374 și îi aparține lui Yunius Soranus, guvernatorul Cappadocciei. Concluzia pe care o extragem din descrierea acestui eveniment este aceea că în zonă pătrunsese deja creștinismul iar zona cu numele de Buzău era una locuită, fapt demonstrat și de o serie de descoperiri aeheologice. Trebuie subliniat că în acest spațiu al răului Buzău, au fost scoase la lumină, ca urmare a săpăturilor arheologice, o serie de așezări pe care cercetătorii le-au datat cronologic ca aparținând unor perioade din antichitate cum ar fi din Neolitic (cultura Gumelnița), Epoca bronzului (cultura Monteoru), Prima epocă a fierului (Halstatt), locuirea continuând neîntrerupt și după aceea, fapt demonstrat de așezări ce aparțin culturilor Ipotești-Cândești și Dridu.

Etimologia toponimului râului de la care și-a luat numele această așezare Buzău, a cunoscut diferite exprimări toponimice precum Mpuseus (Mbuseus), Mpusaios (Mbusaios), Buseus, Buzeu și apoi Buzaios, însă ceea ce trebuie reținut este faptul că numele așezării a provenit de la râul din vecinătate, așezarea evoluând de-alungul timpului, devenind târg și apoi oraș. Astfel, prima atestare documentară a acestei așezări cu statut de târg, centru vamal și de tranzit, se înregistrează pe data de 28 septembrie 1976, printr-un artificiu documentar acceptat de către istoricul Constantin C. Giurescu, când s-au sărbătorit 1600 de ani de la prima atestare documentară a râului Buzău.

Buzăul, devenit centru comercial și meștegăresc important, cu rădăcini străvechi, cu accente de-alungul timpului, de reședință de voievodat, reședință domnească și capitală de județ, este apoi atestat cu statutul de târg, cu atribuții comerciale în „privilegiul de comerț” dat negustorilor brașoveni, document emis pe data de 30 ianuarie 1431 de către domnitorul Țării Românești, Dan al II-lea. În anul 2019, s-au împlinit de la această recunoaștere, 588 de ani de atestare a Buzăului ca centru comercial cu statut de târg.

Lopătari este o comună a județului Buzău, formată în zilele noastre din mai multe sate precum Brebu, Fundata, Luncile, Pestrițu, Plaiul Nucului, Ploștina, Potecu, Săreni, Terca, Vârteju, având ca reședință satul Lopătari. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Lopătari făcea parte din plaiul Slănic al județului Buzău, și era formată din cătunele Brebu, Chiorăști, Clajna, Jurubești-Lopătari și Luncile (ultimul cu subdiviziunile Runcuri și Terca), având în total 1250 de locuitori ce trăiau în 309 case. În comună funcționau 22 de fierăstraie pe râul Slănic, o școală cu 37 de elevi și o biserică. În 1950, comuna a fost inclusă în raionul Cărpiniștea din regiunea Buzău și apoi (după 1952) în raionul Buzău din regiunea Ploiești pentru că ȋn anul 1968, comuna să capete componența actuală, fiind arondată județului Buzău. Trei obiective din comuna Lopătari sunt incluse pe lista monumentelor istorice din județul Buzău, toate ca monumente de arhitectură de interes local. Toate se află în satul Lopătari și datează de la începutul secolului al XX-lea: casa Constantin Roșioru, casa Gh. Crăciun și casa Ionică Stemate.

Aspectele metodice pe care le voi avea în vedere, strategiile de cercetare pe care le voi folosi în acest proiect de cercetare, vor permite elevilor să dobândească informații de bază care fac referire la paradigmele managementului școlar, la teoria și practica managementului școlar, la o serie de structuri, metodologii ale instituțiilor care promovează incluziunea, managementului clasei inclusive. Pe ansamblu, temele dezvoltate vor permite elevilor și colegilor mei, însușirea unor termeni specifici, a unor cuvinte cheie, vor percepe și vor înțelege o serie de parametri de eficiență ai activității manageriale, a nivelului interacțional al managementului clasei, contribuind în felul acesta și la dezvoltarea învățării prin cooperare. Nu în ultimul rând, voi preciza strategii de modificare comportamentală, prin care colegii profesori vor avea posibilitatea să înțeleagă consecințele unui management defectuos al clasei și de aici, necesitatea activităților de prevenție a comportamentelor indezirabile . Nivelul interpersonal, cel interacțional vor constitui aspectele cheie ce fac referire la rolul de manager al cadrului didactic. Eficiența mea la clasă, a colegilor mei, a elevilor noștri va putea lua o nouă turnură și se va putea ajunge astfel, la un control intern al comportamentelor și la o reală sintalitate a colectivului.

Lucrarea de față, va fi structurată pe șase capitole, dintre care primele trei capitole vor urmări evoluția generală a așezării Buzău și a localității Lopătari, de la începuturi și până astăzi, în timp ce, următoarele trei capitole vor aborda latura psiho – pedagogică, didactică și metodică a lucrării. Primul capitol, va face o descriere generală a cadrului istoric și geografic a județului Buzău. Al doilea capitol, va analiza evoluția generală a localității Lopătari, de la începuturile sale cu accent pe secolul al XX-lea, perioada când se cristalizează fizic și documentar, această așezare. Capitolul al III-lea, va reprezenta o aprofundare a analizei critice privind evoluția structurilor locale, precum Biserica Ortodoxă, Scoala românească, Primăria și Consiliul Local, Casa de Cultură și altor instituții (presa locală, rețeaua sanitară, etc.), evidențiind rolul personalităților locale în dezvoltarea acestei comunități. Capitolul al IV-lea, va aborda o serie de aspecte metodice menite să îmbunătățească activitatea metodică și oferta curriculară a Liceului Tehnologic din Lopătari, aspecte care se vor referi la „Curriculum-ul la decizia școlii – CDȘ” și la „proiectarea disciplinelor opționale”. Capitolul al V-lea, va completa acest tablou metodic al lucrării de față, cu o propunere de curs opțional intitulat „Istoria comunei Lopătari”, foarte necesar din punctul meu de vedere, deoarece poate contribui la dezvoltarea patriotismului local și a identității de sine ale elevilor dar și ale părinților. În final, Capitolul al VI-lea, va oferi exemple privind aplicații ale proiectării didactice din punct de vedere managerial cum ar fi cazul proiectării „excursiei în afara localității” sau a proictarii activității tip „vizită la muzeu”. De asemenea, am relevat în acest capitol importanța folosirii mijloacelor moderne în predarea – învățarea istoriei, cum ar fi predarea istoriei cu ajutorul calculatorului.

Lucrarea de față, va fi susținută la finalul ei, de un bogat material informativ, reprezentat de anexe și o listă foto și de asemenea, de un consistent material bibliografic.

CAPITOLUL I

Cadrul general de evoluție al județului Buzău

Informațiile despre această așezare, sunt variate și edificatoare în legătură cu importanța județului Buzău, din perspectiva contribuției sale în ansamblu la dezvoltarea social-economică, a țării noastre. Confruntarea de idei care reiese din analiza informațiilor aflate la dispoziția noastră, permite conturarea unui tablou cât mai real, bazat pe argumente veridice, capabile să demonstreze că județul Buzău, ca așezare istorică, a avut o deosebită importanță în evoluția de ansamblu a așezărilor situate la Curbura Carpaților.

De altfel, scopul principal al acestei lucrări este acela de a aduce în fata cititorului, toate punctele de vedere exprimate cu privire la trecutul și prezentul județului Buzău, cu aprofundarea localității Lopătari, argumentate solid prin numeroase și multiple dovezi, fie ele arheologice sau de arhivă, menite să creeze un tablou divers cu privire la oamenii și locurile acestui spațiu.

Informațiile ne sunt oferite de către arheologi sau cercetători, care au avut o bogată activitate profesională, unii dintre ei desfășurând și o intensă activitate didactică ca profesori la catedră, cum a fost cazul lui Basil Iorgulescu. Având o bogată activitate ca cercetător, în domeniul geografiei, istoriei și folclorului, el a scris numeroase lucrări dintre care amintim “Geografia județului Buzău”. La aceasta se adaugă și alte lucrări precum “Dicționarul geografic, statistic, economic și istoric”, o monografie a așezării la dimensiuni mai mici, care reușește în mare măsură să acopere principalele direcții de cercetare de ordin social, cultural, economic și în același timp, să contureze o imagine asupra datinilor și obiceiurilor românești din perioada în care a trăit. O serie de alți autori precum N. A. Constantinescu, C. Gh. Dumitrescu publică și ei la rândul lor micromonografii despre localitatea Buzău, adăugând și completând informațiile oferite de Basil Iorgulescu.

Un edificiu important pentru comunitatea locală a fost cea mai veche școală din oraș denumită “Kesarie Episcopul”, despre care ne oferă informații relevante atât Dimitrie Ionescu cât mai ales, I. Ionașcu, ambii reușind o amplă analiză a evoluției acestei instituții definitorii pentru orașul Buzău și credincioșii din această localitate.

Despre apariția și evoluția așezării Buzău, au scris de asemenea, numeroase sinteze o serie de autori consacrați precum Nicolae Iorga sau C. C. Giurescu , lucrări în care susțin fie că orașul Buzău a apărut ca urmare a migrației populației din Ardeal către zonele de sub Curbura Carpaților fie că, denumirile localităților buzoiene au un specific aparte, deoarece au o rezonanță pură românească. Mai aproape de adevăr, se pare că a fost cercetătorul P. P. Panaitescu, care susține că Buzăul este rezultatul evoluției structurilor prefeudale și feudale românești de secol XII, transformând această așezare într-un centru urban al Munteniei de o importanță deosebită, fapt care l-a făcut să devină apoi, foarte curând un “târg al văii Buzăului”, cu o influență deosebită asupra activității comerciale și meșteșugărești desfășurată de-alungul căilor comerciale care brăzdau Muntenia, legând-o de cele două drumuri principale care făceau la rândul lor legătura cu Moldova, Transilvania și porturile de la Dunăre și Marea Neagră.

Plecând de la observațiile și concluziile autorilor mai sus menționați dar, având în vedere și alte surse bibliografice, putem să descriem arealul istorico-geografic al așezării Buzău, încă de la începuturile sale. Așezarea a luat naștere la Curbura Carpaților, favorizată fiind de drumurile comerciale care străbăteau Țara Românească, Buzăul fiind situat la intersecția drumului care traversa Moldova de la nord către sud și a celui care traversa Carpații, legând Transilvania de porturile de la Dunăre. Trebuie subliniat, că primele așezări în această zonă, situate între râurile Călmățui și Siret, apar încă din perioada secolelelor X-XII, fiind menționate de către istoricul Ștefan Olteanu.

Dintre primele informații despre formarea noii așezări de la Curbura Carpaților, amintim pe cele oferite de către raguzanul Giacomo di Pietro Luccari, care aflat la curtea domnitorului Mihai Viteazul, amintește despre descălecatul lui Negru-Vodă din Făgăraș, afirmând că “Negru-Vodă, legendarul întemeietor al Țării Românești, a fondat orașul Câmpulung și a tras câteva întărituri de cărămidă arsă la: București, Târgoviște, Cetatea de Floci și Buzău”.

Documentul care amintește despre întemeierea așezării, considerat de fapt actul oficial de naștere al județului Buzău, este scrisoarea domnitorului Țării Românești, Dan al II-lea, din anul 1431, prin care le solicită locuitorilor din această regiune “rucăreni, câmpulungeni, argeșeni, târgovișteni…și buzoieni”, să permită “trecerea mărfurilor înspre și dinspre Brașov, cum a fost și în zilele lui Mircea Voievod”.

Trebuie amintit, de asemenea, un alt fenomen interesant pentru locuitorii acestei așezări, vizibil mai ales după anul 1500. Deși, până în acel moment, “Crângul așezării”, un element definitoriu pentru comunitatea locală, nu se afla în proprietatea nimănui, fapt care a permis tuturor locuitorilor să se aprovizioneze de aici cu lemne de foc sau pentru construcție sau să folosească zonele de pășune din cadrul acestuia, fără să plătească ceva în schimb, după anul 1500, mai ales din cauza lăcomiei unor episcopi, dornici de îmbogățire, zonele accesibile pentru comunitate său restrâns tot mai mult. Astfel, în 23 octombrie 1568, domnitorul Țării Românești, Alexandru Mircea, oferă Episcopiei printr-un document “Crângul târgului”.

Este important de subliniat faptul că, evoluția așezării preurbane de la cotul Carpaților, a fost favorizată de o serie de procese economice care au dus la consolidarea relațiilor interumane din regiune, plecând de la o accentuată diviziune socială a muncii, în condițiile unei creșteri demografice, care a făcut ca această așezare a Buzăului, să devină un punct strategic foarte important din perspectiva schimburilor economice derulate între spațiile istorico-geografice ale Brasovului și Buzăului și porturile de la Dunăre și Marea Neagră, cu ajutorul carelor brașovene și buzoiene, care transportau către galerele venite din Asia, mărfuri de tot felul, cum ar fi produse meșteșugărești tradiționale și produse agrigole.

Aceste evoluții, au transformat așezarea Buzăului, într-un punct important pe harta teritoriului cuprins între Dunăre și Marea Neagră, fapt care a contribuit la transformarea așezării într-un oraș, chiar și în condițiile în care, o lungă perioadă de timp, din nefericire, așezarea Buzăului precum și drumurile comerciale care urmau calea pe Valea Buzăului și Valea Teleajenului, către porturile de la Dunăre și Marea Neagră, au avut de suferit din cauza invaziilor tătare și otomane. Buzăul, a contribuit cu siguranță la definitivarea procesului de constituire a statului medieval Țara Românească, în ciuda pretențiilor de stăpânire emise, dincolo de Carpați, de către regele maghiar Ludovic cel Mare, care printr-un act din 1358, garanta comercianților din Brașov, trecerea liberă spre Dunăre, pe fâșia de teritoriu care traversa Carpații de Curbură, situată între Ialomița și Buzău.

Ceea ce trebuie reținut, este faptul că, Buzaul că așezare istorico-geografică, este una dintre cele mai vechi unități teritorial-administrative din România, apărută și dezvoltată în vecinătatea răului cu același nume, teritoriul său fiind acoprtit de numeroase unități de relief precum, câmpii, dealuri și munți, cu o populație care a cunoscut o evoluție variabilă, marcată fiind de evenimentele desfășurate în acest spațiu. Cu o suprafață de peste 6000 de km2 , județul Buzău deține 2,5 % din suprafața țării, învecinându-se în Nord, cu județele Brașov și Covasna, în Sud cu județele Ilfov și Ialomița, în Vest cu județul Prahova și în Est cu județele Brăila și Vrancea.

În ceea ce privește, dovezile care să ateste existența și evoluția acestei așezări, ele sunt numeroase și acoperă o perioadă foarte lungă de timp, începând din antichitate și până în zilele noastre. Astfel, au fost descoperite numeroase dovezi arheologice, datate că vechime aparținând epocii neolitice, mai exact Culturii Boian, reprezentate de vârfuri de săgeți din silex, topoare, căni și vase de provizii, descoperite în diferite areale precum Aldeni și Monteoru, ce arată că aceste zone au fost locuite cu peste 4000 de ani în urmă. Epoca Bronzului, este și ea reprezentată de o serie de dovezi, cele mai relevante fiind legate de așezarea geto-dacă de la Cârlomănești, unde dovezile arheologice scoase la suprafață, atestă o puternică dezvoltare a unor ocupații de tip sedentar precum, cultivarea plantelor și creșterea animalelor dar și a creșterii preocupării locuitorilor așezării amintite mai sus, pentru anumite meșteșuguri, în special al olăritului, cel mai cunoscut produs fiind “Ceașca de Cârlomănești”.

În perioada următoare, continuă să existe numeroase dovezi ale continuității locuirii acestui spațiu, atât în perioada ocupației romane în Dacia romană cât și după retragerea aureliană din anul 271-274 d. Hr. Astfel, prezența armatei romane în regiune, este atestată de descoperirea ruinelor castrului roman de la Comidava (Pietroasele), pentru ca în aceeași regiune, în vecinătatea localității Pietroasele, să fie descoperit un tezaur cu piese din aur, care a aparținut liderului vizigot Athanaric, care în timpul retragerii sale din fața invaziei hunilor, a îngropat acest tezaur, cu speranța că va reveni ulterior să-l recupereze după trecerea pericolului reprezentat de invazia hunilor. Tezaurul a fost descoperit în anul 1837, el având o greutate totală de 19 kg. Inițial, tezaurul era format din 22 de piese, fiind descoperite astăzi doar 12 piese formate din fibule de aur, reprezentând un vultur încrustat cu pietre prețioase, colane din aur și vase din aur. Tezaurul este cunoscut în literatura de specialitate sub numele de “Tezaurul de la Pietroasa”, el confirmând faptul că în perioada secolelor III-IV, spațiul carpato – danubiano – pontic, inclusiv zona aflată la Cotul Subcarpaților, a fost străbătută de numeroase popoare migratoare (avarii, hunii, goții cu ramura lor vestică vizigoții dar și estică reprezentată de ostrogoți).

La fel de importantă, este și atestarea documentară a așezării Buzăului, care apare într-un titlu emis de către domnitorul Țării Românești, Dan al II-lea, din anul 1431, unde se amintește despre existența mai multor localități, printre care și Buzăul, definit ca târg, unde comercianții de la nordul și de la sudul Carpaților, făceau schimburi de produse neîngrădit. De asemenea, într-un alt context, o altă așezare este amintită de către domnitorul Țării Românești, Radu cel Frumos, care amintește într-un document din anul 1594, existența așezării – târg cu numele de Râmnic. De altfel, secolul al XVI-lea, este unul benefic pentru apariția și dezvoltarea unor noi localități așezate de-alungul râului Slănic, precum Cislău, Chiojd, Vintilă – Vodă, Mânzălești și Lopătari. Tot în această perioadă, Mihai Viteazul, domnitorul Țării Românești, va ridica numeroase puncte fortificate de-alungul râurilor Nișcov, Slănic și Buzău, pentru a se opune înaintării turcilor în Muntenia și, în același timp, tot prin aceste zone, domnitorul muntean și-a condus trupele alături de frații Buzesti, către Transilvania, în dorința sa de a realiza idealul național secular al tuturor românilor, de o parte și de alta a Munților Carpați, anume unirea tuturor românilor într-un singur stat, sub același sceptru.

În secolele următoare, mai ales în secoele XVI-XVIII, Buzăul începe să apară și pe diferite documente externe. Amintim astfel, hărțile unor cartografi străini cum ar fi cea a lui N. Germanus din anul 1907, unde Buzăul apare pe hartă sub numele de “Boza” în timp ce, în atlasul lui Mercator, este menționat orașul Râmnic, sub denumirea de “Rebnik”. Dacă în anul 1595, este menționat “Pasul Buzăului”, ca loc de confruntare militară, relevantă este harta din anul 1700 care îi aparține stolnicului C.onstantin Cantacuzino, unde este prezentată pentru prima dată împărțirea Țării Românești în 17 județe, prilej cu care sunt amintite în acest context și județele Buzău, Râmnic și Săcuieni. În același document sunt prezentate date despre rezervele întâlnite în aceste trei așezări (sulf, sare) și despre Vulcanii Noroioși. Sunt amintite astfel, în acest document, un total de 72 de localități, Buzăul și Râmnicul fiind menționate cu statut de târg.

Menționarea documentară a județului Buzău, continuă și în secolul al XIX-lea, principalele documente fiind cele cartografice, care amintesc că cel puțin până în a doua jumătate a acestui secol, întinderea geografică a Buzăului, care cuprindea partea de munte dinspre Carpați, teritoriul de la Curbura Carpaților către Câmpia Gherghiței, până la râul Râmnic. În anul 1845, Buzăul se extinde, către Vest și către Nord, incluzând așezarea denumită Mizil. Această dispunere geografică a așezării, a rămas viabilă, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când în anul 1950, odată cu instaurarea regimului comunist în România, se reașează harta teritorial – adminsitrativă a României. Astfel, în conformitate cu noul plan de dezvoltare economică a țării, în perioada 1950-1952, Buzăul a fost una din cele 28 de regiuni economice ale țării, pentru ca din anul 1952, să fie încadrat în regiunea Ploiești. În anul 1968, noile realități economice, determină autoritățile comuniste să procedeze la o nouă împărțire administrativă a țării, context în care Buzăul devine unul din județele țării, potrivit noii împărțiri teritorial – administrative, el având și statut de municipiu.

Relieful, este unul variat și închegat, pornind din zona de munte, de la înaltele vârfuri ale Masivului Penteleu, trecând prin zonele mai joase ale Subcarpaților și întinzându-se apoi, către zona de câmpie a Bărăganului. Partea de munte, este alcătuită din punct de vedere geologic, din așa-numitele zone de “fliș” formate din benzi alternative de mai multe tipuri de rocă precum, marne, argile, șisturi cristaline, toate orientate pe direcția nord-est către sud-vest, acoperită de pădure în cea mai mare parte și locuită mai mult sau mai puțin, într-o distribuție neuniformă a populației. Ceea ce este important de semnalat, este faptul că aceasta distribuție a reliefului pe teritoriul județului Buzău, a influențat și modul cum s-au așezat comunitățile umane și de asemenea, ocupațiile acestora. Vecinătatea râului Buzău și a celorlalte râuri interioare (Râmnic, Slănic), au reprezentat de-alungul timpului, atât căi importante de acces pentru populație către așezarea centrală dar și o cale de legătură cu alte provincii situate dincolo de Munții Carpați, cum ar fi Transilvania.

Zona Subcarpatică, este una ce are altitudini situate între 200 și 800 de metri, ea coborând ușor către câmpie, printr-un culoar denivelat ce urmează traseul Sibiciu – Lopătari, această zonă fiind cunoscută de specialiști drept “fâșie de tranziție”, între cele două unități de relief, anume dealul și câmpia. Zona de câmpie, are altitudini cuprinse între 400-800 de metri, cuprinzând foarte multe aluviuni și nisipuri, ea fiind împărțită în patru zone de câmpie: Câmpia Gherghiței, Câmpia Bărăganului de Mijloc, Câmpia Buzău – Călmățui și Câmpia Râmnicului.

În ceea ce privește resursele subsolului, ale județului Buzău, ele sunt variate, în cantități apreciabile și distribuite neuniform, pe tot teritoriul județului. Amintim astfel, rezerve de hidrocarburi (petrol) și de gaze naturale situate în nord-estul județului, la care adăugăm, în zona Ojasca, importante zăcăminte de cărbune, din nefericire de slabă putere calorică, care a fost exploatat intens, mai ales de către populația locală. Calcarele, sunt o altă resursă care se găsește îndeosebi pe dealurile Subcarpaților, în zonele denumite Istrița și Măgura, intens folosite, fie la construcția drumurilor județene și comunale, fie pentru prepararea varului de către localnici. Argila, se găsește în zona sud-vestică a orașului Râmnicu Sărat și în nord-estul orașului Buzău, în zona denumită Simileasca, acest produs fiind adus și exploatat, fie pentru a asigura nevoile fabricilor de sticlă fie, pentru nevoile localnicilor legate de construcții în propria gospodărie.

Chihlimbarul, este o altă resursă a subsolului, care se găsește sub diferite forme și dimensiuni, în areale precum Mlăjet – Sibiciu – Colți – Bozioru – Ploștina – Terca. De asemenea, rezerve de sare întâlnim în zona Mânzălești – Bisoca – Brătilești, la care adăugăm numeroase ape sulfuroase, feruginoase și cloro-sodice, care au calități terapeutice deosebite și care ies la suprafață în zona localităților Siriu – Monteoru – Balta Albă – Nifon – Lopătari.

Din punct de vedere al climei, județul Buzău se încadrează pe același curs specific țării noastre de tip temperat – continental, cu forme specifice de manifestare, în funcție de tipul de relief, în care ne aflăm la un moment dat, în zonele de munte, deal sau câmpie. Este ușor de observat direcția de circulație a maselor de aer, care se deplasează dinspre zona de câmpie, prin văile râurilor interioare (Buzău, Slănic), către zona de munte, observând o creștere a temperaturii aerului treptat în zona montană, în condițiile în care masele de aer cald de la câmpie, urcă pe văile râurilor, către zona de munte. Iată de ce, specialiștii consideră că există trei tipuri de climat în județul Buzău, reprezentate de climatul de munte, climatul de deal și climatul de câmpie.

Având în vedere, cele expuse din perspectiva regimului termic și al precipitațiilor, la nivelul județului Buzău, se manifestă pe plan local, în mod neuniform, o serie de fenomene meteo precum burnița, bruma, chiciura și poleiul, îndeosebi în lunile de iarnă – primăvară și de toamnă – iarnă. Regimul circulației curenților de aer (vânturilor) este influențat de configurația reliefului, apărând două fenomene specifice județului Buzău, unul cunoscut în limbaj popular “Crivăț” iar celălalt, numit de către specialiști “Fohn”. Crivățul, este în fapt o rezultantă a circulației aerului rece provenit din Siberia, la baza Subcarpaților de Curbură din zona noastră iar Fohn-ul, este reprezentat de curenții de aer cald care vin din Transilvania și care, datorită configurației Munților Buzăului, aceștia traversează crestele munților către sud-est, coborând apoi pantele acestora și aducând cu ei un climat mai cald în aceste regiuni, ce permite dezvoltarea în aceste zone a unor plante vegetale termofile și xerofile, ușor de observat de exemplu în zona dealurilor Istrița și Ciolanu, unde se cultivă vița-de-vie pe scară largă, această plantă fiind una care iubește căldura.

Regimul hidrografic al județului Buzău, este unul variat, puternic influențat de structura reliefului, fiind caracterizat prin existența atât a apelor de suprafață cât și a apelor freatice și a celor subterane. Dacă în ceea ce privește, apele freatice și subterane, se cunoaște că ele sunt influențate de structura litologică a reliefului, apele de suprafață au reușit de-alungul timpului să-și sape cursuri, deplasându-se pe văile munților. Cel mai cunoscut curs de apă, este râul Buzău, care izvorând din Munții Ciucaș, traversează trei județe, Brașov, Covasna și Buzău, intrând în județul nostru pe la Întorsura Buzăului și Vama Buzăului, îndreptându-se apoi către râul Siret, unde se varsă. Pe teritoriul județului, trece prinț trei forme de relief, munte, deal și câmpie, primind înainte de vărsare, trei afluenți, Valea Neagră, Siriu și Nehoiu, fără debite de luat în seamă, în condiții normale de precipitații. Regimul hidrografic al județului Buzău, este completat de rețeaua de lacuri și limane, distribuite pe tot întinsul județului. Lacurile, au origini diferite în funcție de locația geografică în care au apărut, în timp ce limanele, se întind de obicei, paralel cu râul Buzău, cele mai cunoscute fiind cele din preajma localităților Balta Albă și Amara.

În ceea ce privește solurile, ele sunt în fapt o rezultantă a evoluției treptelor de relief, astfel că, în zona de munte, întâlnim în majoritate marne și argile, în zona de deal, soluri formate din pietrișuri și loess în timp ce, în zona de câmpie, predomină solurile brune de tip cernoziom, benefice pentru o agricultură performantă dar și aluviunile aduse de cursurile râurilor.

Vegetația și fauna județului Buzău, se caracterizează printr-o mare varietate a speciilor, distribuite și acestea pe teritoriul județului, în funcție de treptele de relief. Fauna este reprezentată de rozătoare, păsări și insecte. Din acest punct de vedere, Buzăul se remarcă, în mod deosebit, prin existența unor rezervații și monumente ale naturii, unice în sine, cunoscute atât pe plan local, regional și național. Amintim în acest context “Vulcanii Noroioși” și “Focurile vii”, întâlnite în apropierea localităților Berca și respectiv, Lopătari. Muntele Penteleu, are două rezervații, una situată în nordul acestuia numită Tisa – Penteleu și cealaltă în sudul muntelui, numită Viforâta. Cu privire la cele două fenomene unice în Europa, denumite “Vulcanii Noroioși” și “Focurile vii”, ele au o explicație științifică. Zona în care se dezvoltă “vulcanii noroioși”, se află în apropierea localităților Pâclele Mari și Pâclele Mici, acest areal geografic, fiind declarat de către Comisia națională pentru monumentele naturii, drept rezervații mixte geologice și botanice. Acest fenomen, crează în spațiul respectiv, un peisaj selenar ca urmare a cantităților de argilă și de sare împinse la suprafață de gazele eliberate către exterior de scoarța terestră, formând conuri de diferite dimensiuni, cele mai mari fiind aflate în zona Pâclele Mici. Un asemenea fenomen, a mai apărut, ce-i drept la o scară mai redusă, în apropierea localităților Berca și Arbănași. Salinitatea ridicată din spațiul dezvoltării “vulcanilor noroioși”, face că vegetația să fie foarte săracă, în regiune supraviețuind doar două tipuri de arbuști, dintre care unul este numit în limbajul popular local “gărdurărița”.

Populația spațiului situat la Curbura Carpaților, are o evoluție ale cărei rădăcini le găsim încă din anticitate, fapt demonstrat de numeroasele descoperiri arheologice, cum sunt cele din arealul localităților Sărata Monteoru și Cândești, ce constau în diferite obiecte din piatră, bronz, fier și ceramică. Perioada romană, este una care permite dezvoltarea în această zonă, a unor așezări mixte, în care locuiau daci și romani dar și familii daco-romane, în contextul general al impunerii procesului de romanizare. În continuare, perioada prestatală, din secolele IX-XIII, contribuie, în continuare, la popularea spațiului subcarpatic, în condițiile dezvoltării economice locale favorizate de trecerea prin această zonă a unor importante drumuri comerciale, care făceau legătura între spațiul intracarpatic (Transilvania) și zone precum Moldova și porturile de la Dunăre și de la Marea Neagră.

În secolele XIV – XVI, încep să fie precizate în numeroase documente istorice scrise, o serie de așezări cum sunt satele și târgurile, ce vor reprezenta importante centre meșteșugărești și comerciale, în jurul cărora se vor așeza numeroși locuitori, atrași de beneficiile oferite de o zonă, care se afla la intersecția drumurilor comerciale, pe care le-am amintit mai sus. Astfel, în secolul al XVII-lea, observăm o intensificare a locurii spațiilor situate de-alungul văilor râurilor Nișcov, Slănic și pe Valea Buzăului. În secolul al XVIII-lea, se înmulțesc izvoarele istorice scrise, în special, documentare și cartografice, care arată că, atât zona montană cât și celelalte zone de câmpie și de deal, încep să fie locuite de o populație tot mai numeroasă. Secolul al XIX-lea, permite o dezvoltare economică intensă bazată pe o serie de ocupații mai vechi sau mai noi, cum sunt exploatarea lemnului, agricultura, creșterea animalelor, dublată de o intensificare a schimburilor comerciale de o parte și de alta a Carpaților.

Harta rusă din anul 1835, arată că în acest spațiu locuiau peste 72.000 de locuitori, așezați de-alungul principalelor vai ale râurilor care traversau teritoriul Buzăului și anume, Valea Buzăului, Valea Nișcovului, Valea Slănicului și Bâsca Chiojdului. Potrivit recensământului. desfășurat în anul 1912, au fost înregistrați pe teritoriul județului un număr de 227.122 locuitori, cu o densitate medie a populației de 37 de locuitori pe km2. Același recensământ, arată că s-au dezvoltat noi așezări cum sunt cele de la Varlaam și Brebu, în timp ce altele s-au extins atât din punct de vedere teritorial cât și al numărului populației, cum erau cele de la Nehoiu, Patarlagele, Pârscov, Unguriu, Pietroasele, Berca, unde densitatea populației se situa între 60-100 locuitori/km2. Următoarele numărători ale populației, din anii 1930, 1948, 1952 și 1966, demonstrează prin rezultatele obținute, o continuă creștere a populației județului Buzău, fenomen favorizat și întreținut de o accentuată dezvoltare economică a regiunii și de o diferențiere socială tot mai evidentă. Astfel, în anul 1969, erau înregistrați un număr de 499.120 de locuitori, în condițiile transformării Buzăului într-un important centru industrial, mai ales după instaurarea regimului comunist în România, după anul 1947, care potrivit politicii Partidului Comunist Român, a schimbat prioritățile economice ale țării, ce puneau accent pe dezvoltarea cu prioritate a industriei.

Populația, potrivit aceluiași document menționat mai sus, locuia în proporție majoritară la sate (81%), restul de 19% locuind în cele două orașe ale județului, Buzău și Râmnicu Sărat. În ceea ce privește repartiția populației pe sexe, același document arată că populația feminină era mai numeroasă decât cea masculină, în timp ce, referitor la distribuția populației pe grupe de vârstă, predominau grupele de 19-24 de ani și de 35-45 de ani. Așezările rurale, au apărut pe mai multe căi, fiind influențate atât de mediul geografic cât și de perspectiva unui acces facil către aceste căi, în condițiile preexistenței unor drumuri comerciale de acces, desfășurate de-alungul râurilor interioare ale județului. O primă cale, se referă la acele sate care au luat naștere pe vechi vetre dezvoltate încă din Antichitate, cum este cazul așezărilor – Chiojd, Pietroasele, Pătârlagele, Cislău, Vernești sau Cândești. O a doua cale, este generată de așa-numitul fenomen al “roirilor pastorale”, fenomen care face ca o serie de locuitori din vechile vetre rurale montane și din zonele deluroase ale județului, să se îndrepte către alte zone mai atrăgătoare din punct de vedere agricol, din zona de șes, cum a fost cazul așezărilor de la Lipia, Pietroasele sau Clondiru. O a treia cale de formare a satelor, a fost prin imigrarea unor locuitori, către diferite zone din județul Buzău. Astfel, o parte din populația din Transilvania, imigrată în județul nostru, s-a așezat pe Valea Buzăului, dând naștere unor așezări cum sunt cele de la Ojasca, Unguriu, Calvini. De asemenea, din sudul Munteniei, au imigrat un număr important de locuitori, dând naștere unor așezări pe Valea Slănicului, cum sunt cele de la Mărăcineni, Șarînga și Simileasca.

În județul Buzău, pe lângă așezările rurale, despre care am văzut în cele expuse mai sus, că reprezintă un procent majoritar de 81%, există și două orașe importante, Buzău și Râmnicu Sărat. Municipiul Buzău, are o istorie îndelungată, însuși denumirea orașului având o componentă veche de origine slavonă. Astfel, se spune că denumirea orașului, ar fi fost luată de la râul în vecinătatea căruia s-a format. Numele râului, ar veni potrivit unor istorici, de la termenul slavon “Boza” care înseamnă “tulbure”, în timp ce, alți cercetători consideră că denumirea orașului este, de fapt, rezultatul unei combinații a doi termeni de origine diferită, unul de origine tracă, radicalul “buz” și celălalt de origine latină, sufixul “aeus”. Istoricul A.D. Xenopol, arată că această contopire a celor doi termeni, apare încă din secolul al IV-lea, într-o lucrare în care se oferă informații despre martirizarea Sfântului Sava și uciderea acestuia, în anul 355 d. Hr., prin înecare în râul Museus. Cum în limba greacă, lipsea litera B, ea era înlocuită deseori, cu literele m sau mp. Așadar, toate acestea, arată că denumirea orașului este una foarte veche, unii cercetători fiind de părere că, ar data încă din perioada de dinainte de cucerirea Daciei, de către Imperiul roman.

Municipiul Buzău, a cunoscut o evoluție rapidă, favorizată fiind de așezarea istorico-geografică, situată la Cotul Subcarpaților, poziție care l-a transformat într-un nod de comunicații deosebit de important, aflat la întretăierea unor drumuri comerciale, care făceau legătura între provinciile românești, situate de o parte și de alta a Munților Carpați. Sporul demografic al județului, a fost unul rapid, fapt demonstrat de evoluția numerică a populației de la peste 37.000 de locuitori în anul 1930 la 68.703 locuitori în anul 1968.

Un aspect important, necesar conturării unei imagini de ansamblu cât mai complete asupra județului Buzău, îl constituie sectorul transporturilor și al comunicațiilor. Acest aspect, al vieții economice buzoiene este unul foarte important și foarte bine reprezentat în teren. În general, principalele drumuri de acces care asigură deplasarea populației și transportul mărfurilor, urmează principalele văi ale râurilor interioare ale județului precum, Valea Buzăului, Valea Slănicului, ele asigurând legătura cu celelalte drumuri care legau provinciile românești din zona intracarpatică, cu cele situate la Est și la Sud de Munții Carpați. O primă cale de acces importantă, atât rutieră cât și feroviară, se deplasează paralel cu albia râului Buzău, plecând din Buzău și ajungând până la Nehoiașu, făcând mai departe legătura, pe cale rutieră, cu Transilvania, drumul continuând până la Brașov. A doua arteră de circulație, la fel de importantă, este cea situată în sudul județului Buzău, care face legătura, pe cale rutieră și feroviară, între capitala țării București cu orasul Ploiești și județele din Moldova. Tot din sudul județului, pleacă o altă cale de comunicație rutieră, care face legătura cu orașul Urziceni. La toate acestea, trebuie adăugate, o întreagă “salbă” de drumuri județene și comunale, care brăzdează județul Buzău, asigurând legătura rutieră pentru toți locuitorii din satele și comunele situate de-alungul acestor drumuri, cu căile principale de acces, feroviare și rutiere.

Toate aceste căi de comunicații, au multiple funcții (economice, comerciale, social-culturale și politice), ele asigurând transportul de persoane și de mărfuri, atât în interiorul județului cât și în afara acestuia. Transportul de persoane, se realizează în interiorul județului, fie cu ajutorul microbuzelor care aparțin unor firme private fie, prin intermediul Bazei de Autobuze a Primăriei Buzău, care asigură legătura locuitorilor județului, cu satele și comunele de pe teritoriul său. De asemenea, există legătura feroviară, care face legătura dintre Buzău și Nehoiasu, care urmează albia râului Buzău. În ceea ce privește transportul persoanelor în afara județului, el se realizează pe cale feroviară. În acest sens, Gara Buzău a devenit un nod de circulație deosebit de important, deoarece ea face legătura, pe de o parte, cu capitala țării București, prin Ploiești iar pe de altă parte, asigură legătura, cu județele situate în jumătatea de nord a țării, din Moldova. În același timp, Gara Buzău asigură legătura prin Făurei, cu relațiile feroviare Brăila – Galați și Țandărei – Fetești – Cernavodă – Medgidia – Constanța – Mangalia. De asemenea, transportul persoanelor în afara județului Buzău, se poate realiza cu ajutorul firmelor județene specializate de transport persoane care dețin microbuze și autocare, firme care fac legătura între diferite reședințe de județ și principalele orașe ale țării, Buzăul fiind unul dintre principalele puncte de oprire, ale acestor mijloace de transport persoane. Transportul de mărfuri, este la fel de important, ca și cel de persoane, el asigurând atât transportul de mărfuri produse în județ către alte destinații ale țării (cereale, struguri, fructe, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, animale, produse chimice, sticlă, materiale de construcții, lemn) cât și aducerea de mărfuri din afara județului ce nu pot fi produse în județ dar sunt absolut necesare populației cum ar fi: mașini, utilaje agricole sau industriale și carburanți.

O altă latură interesantă, care trebuie avută în vedere, în conturarea completă a imaginii de ansamblu asupra județului Buzău, este cea care se referă la componenta turistică pe care o oferă județul nostru, ea fiind una deosebit de relevanță și, în același timp, de consistentă din punct de vedere al obiectivelor turistice, care sunt prezente pe tot întinsul județului. Din această perspectivă, obiectivele turistice sunt distribuite oarecum uniform, pe cele trei trepte de relief – montan, deal și câmpie. Zona de munte, este foarte bine reprezentată de două regiuni, principalele obiective fiind Masivele Siriu – Monteoru și Masivul Penteleu. În prima regiune (Masivele Siriu – Monteoru), natura a creat peisaje deosebite ușor de observat, pe culmile domoale ale celor două masive, cu pajiști întinse care se îndreaptă către Ciucaș, Întorsura Buzăului, Podu Calului și Penteleu, străbătute de numeroase trasee turistice care duc către numeroase obiective turistice sau istorico – culturale. Un asemenea obiectiv, este Lacul Vulturilor, recent populat cu păstrăv, unde mai ales în perioada de vară – toamnă, numeroși turiști merg pentru pescuit și pentru relaxare, având în vedere că în această locație a fost ridicată și o pensiune pe malul lacului, unde deseori turiștii pot merge în week-end pentru relaxare dar și pentru concursuri ad-hoc de off-road, pentru tinerii pasionați de mașini cu motoare puternice.

Valea Buzăului, este o cale de acces cunoscută încă din vechime, deoarece prin acest spațiu, comercianții desfășurau numeroase schimburi de mărfuri, deplasându-se către Transilvania și către celelalte zone intracarpatice, în spiritul obiceiului tranhumanței, specific populației românești situate de o parte și de alta a Munților Carpați. Această cale de acces, oferă peisaje deosebite, pe măsură ce turistul se deplasează către Transilvania, trecând prin Pătârlagele, Nehoiu, “Cheile Buzăului” și Întorsura Buzăului. Spațiul cunoscut sub numele de Nehoiu – Nehoiașu, este un centru forestier care are numeroase obiective turistice. Amintim, două biserici vechi, una situată pe Valea Nehoiașului și cealaltă situată la ieșirea din orașul Nehoiu, către Brașov, pe șoseaua județeană care leagă această localitate de Transilvania, prin Siriu – Întorsura Buzăului. Barajul ridicat la Siriu, ridicat în partea superioară a râului Buzău, atrage numeroși turiști din împrejurimi, fie dinspre Brașov, fie dinspre Buzău și localitățile învecinate Siriului. Din acesta zonă, turiștii se pot deplasa către o serie de alte obiective turistice precum Cașoca (zona Nehoiu), Bîsca Rozilei, Podul Calului, Penteleu și Ivănețul, pe cărări de munte sau pe drumuri forestiere, binecunoscute de către locuitorii din această zonă geografică. Amintim astfel, traseul Gura Teghii – Varlaam, care permite drumeții către Podu Calului, Lopătari sau Colți.

Cea de a doua regiune montană, amintită de noi mai sus, ca fiind una dintre principalele căi montane de avut în vedere, într-o eventuală drumeție, este Masivul Penteleu, care este încadrat de două râuri, numite Bîsca Mică și Bîsca Mare. Această regiune, este favorabilă practicării drumețiilor deoarece, numeroase cărări de munte permit accesul către numeroase așezări turistice, precum sunt cele de la Valea Cernatului, Milea, Șapte Izvoare, Brebu și Bălescu. Pe culmea situată pe Valea Cernatului, se află numeroase stâni, unde turiștii pot fi cazați și cărora li se pot oferi posibilitatea de a participa la diferite obiceiuri, precum mulsul oilor sau prepararea produselor de brânză. De aici, turiștii pot avea acces, mai departe, către Culmea Viforâta sau către rezervația de conifere din acest spațiu. De asemenea, tot în zona montană, este important de reținut și spațiul de vânătoare situat aflat în imediata vecinătate a localităților Brebu – Lacul Negru.

Zona Subcarpatică, este de asemenea, una bogată în oferta turistică. Astfel, putem observa, atât peisaje naturale de o rară frumusețe cât și numeroase așezăminte social – culturale și etnografice, toate întinse de-alungul unor văi interioare ale râurilor precum Valea Buzăului, Bîsca Chiojdului, Valea Nișcovului sau Valea Slănicului. Deosebite însă, sunt alte trei obiective, denumite în folclorul local și nu numai, “Vulcanii noroioși”, “Focurile vii” sau “Sarea lui Buzău”. Primul obiectiv, denumit “vulcanii noroioși”, are o valoare deosebită deoarece este un fenomen unic în Europa, fapt recunoscut de specialiști pe plan internațional. Manifestându-se în aria localităților Berca – Pîclele – Beciu, fenomenul se caracterizează prin acumulări de gaze care ies la suprafață, împingând astfel, cu forța din adâncurile pământului către suprafață, cantități mari de apă, care în deplasarea acestora către suprafață, întâlnesc un strat argilos și unul de sare, care din amestecul cu acesta, face ca la suprafață, să iasă cantități mari de “noroi sărat (sulfuros)”, care face imposibilă creșterea plantelor și viețuirea în acest spațiu. În ieșirea lor către suprafață, fiind aruncate cu putere în exterior de gazele încinse, se formează conuri de diferite dimensiuni și “revărsări” de noroi către baza conului, pe suprafețe întinse în jurul acestuia, creând astfel un peisaj “selenar”, extrem de interesant pentru turiștii care vin să își fac poze în preajma acestui spațiu. De asemenea, pe Valea Slănicului, în apropiere de Lopătari, este cunoscut un alt fenomen natural numit “focurile vii” sau “focurile nestinse”, numit în felul acesta de la gazele aprinse, ieșite prin crăpături, care ard la suprafața solului, oferind privitorului aspectul de “pământ pârjolit”. Următorul obiectiv turistic este dat de “Sarea lui Buzău”, situat în apropierea localității Bădila, considerat drept monument al naturii, de către Comisia națională a monumentelor naturii. La toate acestea, putem adăuga numeroasele izvoare minerale prezente în dreptul localităților Bozioru, Fișici, Nifon, Sărata – Monteoru sau lacurile apărute ca urmare a alunecărilor de teren, cum este cel de la Mociaru sau create în dolinele de sare, cum sunt cele din apropierea localității Lopătari.

La fel de interesante, sunt însă și obiectivele istorice aflate în număr foarte mare, pe tot cuprinsul județului. Amintim astfel, numeroasele biserici și mănăstiri cum sunt cele datate din punct de vedere al vechimii, ca aparținând secolelor XIV – XVI, din localitățile Ciolanu și Cislău. La Ciolanu, a fost ridicată, în anul 1568, Mânăstirea Ciolanu, din inițiativa Doamnei Neaga, pentru ca în 1828, să fie ridicată și biserica mânăstirii cu același nume. Ansamblul architectonic de la Ciolanu, a fost completat apoi, de-alungul timpului, cu noi edificii. Astfel, în poiana din apropiere, pe Dealul Măgura, au fost ridicate și așezate în acest spațiu, cu prilejul taberei de sculptură organizată în anul 1970, un număr de 16 sculpturi, foarte căutate de vizitatori. Mai trebuie amintite, tot în această zonă, a Mănăstirii Ciolanu, obiective mai puțin cunoscute precum sunt “Cetățuia doamnei Neaga” (ruinele clădirii), Schitul Nifon și de asemenea, “Hruba” – clădirea unde Alexandu Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, a stat pentru puțin timp, în calitate de oaspete (“prizonier”) al călugărilor din această mănăstire. Mai amintim, Biserica de la Vintila Vodă (1532), Biserica din Cislău (1569), schiturile Cîrnul (prima jumătate a secolului al XVI-lea), Biserica Barbu (1668), Schitul Bradu (1619) și Schitul Grăjdana sau Schitul Rătești, săpat în stâncă, din apropierea satului Aluniș, situat pe Valea Sibiciului.

Trebuie amintit de asemenea, că în numeroase localități buzoiene, s-au născut sau au trăit o importantă perioadă din viața lor, creând numeroase capodopere literare, o serie de prozatori români precum Vasile Cârlova, în localitatea Cârlomănești, Alexandru Vlahuță – Barbu Ștefănescu Delavrancea și Nicolae Grigorescu, care au trăit și au creat o perioadă în localitatea Cândești sau pe Vasile Voiculescu, cel după care a fost denumită Biblioteca Județeană Buzău, originar din localitatea buzoiană Pârscov.

Din punct de vedere istoric, județul oferă la fel de multe obiective turiștilor, atât celor de pe plaiurile buzoiene cât și celor care vin din afara județului, să ne cunoască valorile și tradițiile locale. Amintim, atât așezările descoperite în zona Monteoru, pe care specialiștii le-au datat ca vechime, aparținând epocii bronzului și a fierului cât și pe cele din arealul Năieni – Pietroasele – Aldeni – Pruneni, care aparțin perioadei de locuire în acest spațiu a geto – dacilor și de cristalizare a poporului român. Este binecunoscută, descoperirea făcută în apropierea localității Pietroasele, denumită “Cloșca cu puii de aur”, un tezaur din mai multe obiecte din aur care au aparținut regelui vizigot Athanaric, care le-a îngropat sub presiunea popoarelor migratoare, cu gândul de a se reîntoarce pentru a-l recupera.

Obiceiule, tradițiile populare și costumele purtate reprezintă un alt aspect ce ține de etnografie și etnologie, aspect care este foarte bine reprezentat la nivelul județului nostru. Astfel, există pe tot întinsul județului areale etnografice variate, cum sunt cele din localitățile Chiojd, Lopătari, Bisoca, Vintilă Vodă, Gura Teghii, Buda, unde s-a păstrat originalitatea și frumusețea obiceiurilor locurilor, care definesc fiecare comunitate în parte.

Amintim, de asemenea, centrul religios ortodox din orașul Buzău, unde domnitorul Țării Românești, Radu cel Frumos, a ridicat, în secolul al XVI-lea (1508), Episcopia Buzăului refăcută apoi, de către domnitorul Matei Basarab, în anul 1641. În această locație, au funcționat câteva școli în limba slavonă și o tipografie (1661 – 1703) iar, în prezent, în curtea Episcopiei funcționează un muzeu, interesant din punct de vedere al mărturiilor afișate, privind istoricul județului Buzău. Tot în partea centrală a orașului, se află Biserica Banului, ridicată în secolul al XVIII-lea (1722), de către Doamna Adriana, soția domnitorului Țării Românești, Șerban Cantacuzino.

În aceeași zonă centrală, este ridicat între anii 1896 – 1904, un alt edificiu impunător, care are un turn înalt de 24 de metri, numit “Palatul Municipal”, clădire caracterizată printr-o îmbinare de stiluri arhitectonice, ce cuprinde stâlpi de susținere, arcade și balcoane. Construcția, este completată cu ridicarea în fața “Palatului Municipal”, a unui monument închinat, țăranilor împușcați la Podul Buzăului, în răscoala țărănească din anul 1907, obiectiv realizat de sculptorul Constantin Medrea.

Așadar, în întreaga prezentare din acest capitol, am încercat și sper că și am reușit, să conturez o imagine de ansamblu asupra județului Buzău, un cadru general de evoluție, care să ne ajute să înțelegem, rolul acestei unități administrativ – teritoriale în evoluția statului român. În același timp, prin elementele particulare sociale, economice, politice, culturale și religioase pe care le-am abordat, am dorit să creez punctele de reper necesare, pentru a trece la capitolul al II-lea, al lucrării, unde vom analiza cazul particular al localității Lopătari, tema centrală a lucrării, temă care o voi dezvolta în continuare, bazându-mă pe aceleași coordonate științifice și metodice, pe care le-am folosit în capitolul I al lucrării de față.

CAPITOLUL II

Repere monografice ale comunei Lopătari: generalități

Plecând de la rolul general al județului Buzău, pe plan național, descris pe larg în capitolul anterior, este important de observat și de analizat și caracteristicile particulare istorico-geografice și nu numai, ale localității Lopătari, precum și evoluția acestei așezări de-alungul timpului, a factorilor care au contribuit la apariția și dezvoltarea acestei așezări din zona de munte a județului Buzău.

Înainte de toate, este important de știut cum au apărut aceste așezări de munte, Lopătari fiind o așezare, care a apărut și a evoluat în mod asemănător cu toate celelalte așezări de munte, apariția și dezvoltarea lor fiind influențată și determinată de o serie de factori, precum sunt cei demografici, economici și geografici. Din perspectiva geografică, trebuie avute în vedere condițiile de mediu (Anexe – fig. 1, 2, 3, 4), pe care această zonă le-a oferit locuitorilor acestei așezări, care s-a format de-alungul râului Slănic (Anexe – fig. 5), pe valea acestuia denumită Valea Slănicului, o zonă care “curge” pe sub munte, oferind un adăpost binevenit locuitorilor față de intemperii și oferind în același timp, o resursă importantă – lemnul, abosolut necesar populației atât pentru construcția de case cât și pentru încălzire sau producția de mobilă și de cherestea.

De asemenea, factorii economici, au avut o influență importantă asupra deciziei locuitorilor de a se așeza în această regiune montană, fiind legați de o motivație comercială dată de prezența unei resurse economice importante și anume sarea. Această resursă, era foarte importantă în momentul constituirii așezării, fapt demonstrat de existența în satul Lunci, în apropiere de intrarea în comuna Lopătari, a unui obiectiv denumit “Malul cu sare”, importanța rezultând din faptul că, încă din antichitate, sarea era considerată o importanță monedă de schimb între comunități și deci, o importantă sursă de venituri pentru comunitatea care o deținea, căci în felul acesta, din exploatarea și vânzarea sării, se puteau obține venituri care contribuiau la progresul și dezvoltarea comunității.

Nu în ultimul rând, amintim factorii cu potențial demografic (Anexe – fig. 6,7,8), care au jucat și ei un rol important. Astfel că, după formarea vetrei satului Lopătari, procesul de înrădăcinare în această regiune a continuat după un profil specific satelor de munte. Într-o primă fază, are loc o răspândire neuniformă a caselor potrivit profilului “case risipite”, caracterizat prin răspândirea la poalele muntelui a locuitorilor, în funcție de ocupațiile acestora sau de caracterul favorabil al terenului pentru locuire. Treptat, distanța dintre case și dintre sate, se micșorează și apoi dispare cu totul deoarece, regiunea devenind una atractivă pentru locuitori, tot mai mulți cetățeni din alte zone ale țării, la care s-au adăugat familiile tinere, au preferat să rămână în regiune. Acest fapt, a dus astăzi la un fenomen foarte interesant al dispunerii așezărilor din imediata vecinătate a comunei Lopătari, dispunere care este una aproape liniară, ce urmează cursul râului Slănic, până aproape de izvoarele acestuia.

Istoricul comunei Lopătari, este unul oarecum incert ca vechime. Cele mai vechi informații, despre locuirea acestui spațiu, sunt de pe vremea romanilor, fiind illustrate de numeroase dovezi arheologice care amintesc despre drumurile de legătură dintre Transilvania și Muntenia, care traversau acest areal istorico-geografic, reprezentate de unelte, arme, obiecte de uz casnic și gospodăresc de factură romană, ceea ce demonstrează trecerea soldaților romani, prin această zonă. La fel de relevante sunt și observațiile scriitorilor români, cu privire la un fenomen unic în România, specific acestei zone, cunoscut sub numele de “Focurile vii” sau “Focurile nestinse”, prezente în punctul geografic numit Smoleanu, din satul Terca, comuna Lopătari. Despre acest fenomen, se afirmă că “scriitorii români menționează focurile nestinse de la Lopătari, ținut situat în nordul județului Buzău, pe apa Slănicului, la poalele unor dealuri înalte, unde emanații de gaze străbăteau printre fisuri și se aprindeau în anumite condiții, explicate de știința geologiei”. Mergând pe același raționament al originii comunei Lopătari legată de acest fenomen al “focurilor nestinse”, ziaristul Corneliu Ștefan, a publicat un articol interesant numit “Lopătari sau Focurile vii”, în ziarul local “Viața Buzăului”, în care autorul, plecând de la studiile lingvistului român I. I. Rusu, care afirma că radicalul “Lap” de origine geto-dacică înseamnă “a arde” sau “a lumina”, consideră că denumirea localității Lopătari, este de origine geto-dacică, ea făcând în fond trimitere la locuitorii care s-au așezat în apropierea unui foc care luminează continuu, fapt care a fost apoi, transmis urmașilor pe cale orală până astăzi.

În același timp, despre originea denumirii comunei Lopătari, mai vorbesc alte două legende. Prima dintre ele, îi aparține scriitorului Basil Iorgulescu, care descrie cum “în timpuri vechi locuiau aici tătarii. Negru – Vodă cu trei căpitani – Beșliu, Goidea și Lopătarea, i-a alungat și a împărțit pământul luat de la ei, astfel: Căpitanului Beșliu i-a dat teritoriul comunelor Mânzălești și Mănești, lui Goidea, teritoriul comunei Goidești, iar lui Lopătarea teritoriul comunei Lopătari. De la numele căpitanului Lopătarea se zice astfel, că ar proveni denumirea de Lopătari”. Cea de a doua legendă, arată că denumirea localității Lopătari, ar veni de la ocupația meșteșugarilor originari din Cetatea Vintilă – Vodă, care aflându-se în acest spațiu ar fi confecționat un număr mare de lopeți, din lemnul aflat în împrejurimi, necesare locuitorilor curții domnești și ai mânăstirii aflate în apropiere, ce fusese ridicată încă din anul 1532. Așadar, numele ar fi provenit în acest caz, de la ocupația acestor locuitori, legată de confecționarea lopeților pentru nevoile personale ale cetățenilor.

Este important de subliniat, din punctul nostru de vedere, că toate celelalte așezări care s-au format în apropierea așezării Lopătari și care astăzi alcătuiesc comuna cu același nume, au avut același profil de formare și evoluție, plecând de la condițiile de mediu favorabile, oferite de Valea Slănicului (anexe – fig. 6). Aceste comune, sunt înșirate de-alungul văii și amintim aici satele Fundata, Pestrițu, Plaiul Nucului, Ploștina, Potecu, Săreni, Terca și Vîrteju. La acestea, se adaugă o serie de cătune precum, Popari, Jurubești sau Drăgănești (Chirani).

Este interesant de observat rolul jucat de anumite aspecte precum mediul, tipul de relief, forma și natura acestuia, în stabilirea denumirii așezărilor, ceea ce în limbajul de specialitate, este cunoscută ca o disciplină separată numită toponomastica, în fond, o ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul numelor proprii de locuri, așezări, ape sau munți. În spiritul acesta, au existat numeroși specialiști toponomastici, care au identificat și analizat originea toponimică a așezărilor, pe care au legat-o de caracteristicile reliefului. Astfel, Iorgu Iordan, un cunoscut specialist în acest domeniu de activitate al lingvisticii românești, a identificat numeroase denumiri care țin de aspecte ce privesc terenul, inclusiv în ceea ce privește comuna Lopătari și așezările din jurul acesteia. Dintre numeroasele toponime identificate, observăm pe cele care exprimă caracteristici locale ale comunei Lopătari precum “Jariște” (teren cu pădure ars de curând), Păltiniș (teren cu paltini), Cărpiniș (teren cu carpeni), Frasinu (teren cu frasini), Luncile (de la Lunca Slănicului, care merge paralel cu o parte din comună), Focul Viu (teren cu emanații de gaze care se reaprind mereu), Slănic (care provine de termenul slav “slatină” care se traduce apă sărată). Unele așezări, își au originea denumirii într-o serie de legende precum este cazul localității Malul Roșu.

Legenda spune că, denumirea localității ar veni de la sacrificiul a două fete tinere, care urmărite de tătarii care se aflau în zonă, pentru a le duce în sclavie, fetele ar fi preferat să se arunce de pe malul înalt, înroșind cu sângele lor peretele stâncii, fapt care ar fi determinat pe localnici ca din acel moment, să numească acel perete de stâncă “Malul Roșu”.

Prima atestare documentare a comunei Lopătari, apare încă din secolul al XVI-lea, ea fiind prezentă într-o serie de documente, cum sunt actele de proprietate oferite de domnitorii Țării Românești, care fac referire la repunerea în drepturi a unor cetățeni ai localității. Astfel, domnitorul Radu de la Afumați, emite o poruncă la 3 februarie 1523, prin care sunt pomenite așezări vecine comunei Lopătari precum Cheia, Podul Brebului, Clașna și Breazăul, porunca fiind formulată în felul următor: “… Radu voievod … dă … această poruncă lui Neagu cu frații săi și cu fii săi, ca să-i fie plaiul Pecenegăi, până la Peceneaga și până la podul de la “săvârșirea” Bogdanei, oricât loc se va alege domnesc …. și la poduri împrejur până la Onișor și până la drumul Bisocei, la săvârșirea văii Boului și de la Meledic în sus la Cheia și până la drumul Breazăului …și la Podul Brebului și Clașna și Breazăul să fie de ocină și de ohabă”.

Satul și apoi, comuna Lopătari, a avut o evoluție sinuoasă și îndelungată, cu numeroase creșteri și descreșteri, marcate de diferitele evenimente prin care trece așezarea, de-alungul secolelor XVI – XX. Astfel, primele sate ale așezării au fost Brebu și Popari, primul întemeiat de “moșul” Lăbescu, ce făcea parte din vechea familie a Cîrligeștilor, în timp ce al doilea sat Popari, a fost înființat de frații Popa – Popa cel Mare și Popa cel Mic, urmași ai lui Popa Paraschiv. În cursul secolului al XVII-lea, așezarea Lopătari, cunoaște o evoluție rapidă, în ceea ce privește numărul populației și al diversificării ocupațiilor (Anexe – fig. 9), centrate în principal, pe prelucrarea lemnului și pe creșterea animalelor (oi, capre, boi, vaci). Astfel, localitatea va deveni în scurt timp, un centru comercial important, în care moșnenii (țăranii liberi), își desfășurau activitatea specializată pe diferite meserii aducătoare de venit.

Menționarea scrisă a localității Lopătari, apare înscrisă pe diferite documente, dintre care amintim harta Țării Românești, alcătuită de către stolnicul Constantin Cantacuzino, publicată de către autor la Padova, în anul 1750, unde este amintita localitatea si tot aici, amintim, harta militară austriacă din anul 1790, unde este menționată așezarea Lopătari, cu numele de Lapadar. Trasarea hotarelor așezării, a cunoscut de-alungul timpului, mai multe încercări. Prima dintre acestea, îi aparține lui Caragea – Vodă, care în 1816, a dat poruncă să se traseze hotărnicia satului Lopătari (Anexe – fig. 10, 11, 12) și fiecare locuitor să primească proprietate, potrivit hrisovului emis de către fostul domnitor Mihnea Voievod, în secolul al XVI-lea. Această acțiune, era absolut necesară, în condițiile în care până atunci, locuitorii folosiseră pământul în devălmășie, în funcție de nevoi, foarte puține fiind proprietățile înregistrate, în special, ele fiind legate de proprietățile cu statut de fînețe. Cel care a reușit să refacă hotărnicia așezării Lopătari, a fost inginerul Ioniță Lambru, care în anul 1844, la solicitarea locuitorilor comunei, a dat fiecărui locuitor, dreptul de proprietate, reușind să împartă acest drept pe categorii de posesiune (teren arabil, fînețe, pădure, ape). Este important de menționat, că numeroși moșneni lopătăreni, au participat cu entuziasm la revoluția pașoptistă (1848-1849), fie ei oameni simpli sau educați, precum a fost învățătorul Niță Solea, de la Școala din Lopătari, ce fusese înființată în decembrie 1842, pentru ca mai apoi, școala să fie închisă o lungă perioadă de timp, până în anul 1858, când a fost redeschisă, de autoritățile locale . Participarea populației locale, la principalele momente ale istoriei naționale românești, a continuat apoi, prin susținerea unirii Moldovei cu Muntenia, în anul 1859, urmată apoi de reforma agrară adoptată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza în anul 1864, în urma căreia, au fost împroprietăriți un mare număr de locuitori, fapt care a făcut ca populația locală să participe cu entuziam la războiul de independență desfășurat între anii 1877-1878, ca soldați în Regimentul de dorobanți numărul 8 (opt) Buzău, cu prilejul operațiunilor militare desfășurate în punctele Grivița și Plevna.

Primul Război Mondial, a adus numeroase pierderi în rândul populației lopătărene, numeroși ostași căzând pe câmpurile de luptă de la Jiu, Olt, Mărăști, Mărășești și Oituz (Anexe – fig. 35, 36, 37, 38, 39, 40). Potrivit promisiunii regelui Ferdinand adresată soldaților pe front în anul 1917, reforma agrară din anul 1921, va duce la împroprietărirea a numeroși locuitori din Lopătari, în primul rând a soldaților eroi, reîntorși acasă, a văduvelor și a orfanilor de război, care au primit teren în zona de câmpie din jurul Buzăului, în dreptul localităților Zărnești, Boboc, Lipia, Merei și Săgeata, creând mari probleme proprietarilor, căci aceștia trebuiau de trei ori pe an, să “coboare” de la munte cu toată familia pentru a lucra terenul, pentru arat, însămânțare, prășit și recoltare, de fiecare dată întorcându-se în locurile de baștină, drumul fiind epuizant și consumator de multe și variate resurse. Deși, perioada interbelică a fost una de îmbunătățire a situației economico – financiare a locuitorilor lopătăreni, al doilea război mondial, a adus pe lângă numeroase pierderi de vieți omenești și o înrăutățire a situației generale a moșnenilor, mai ales după instaurarea comunismului în România, când în urma reformelor teritorial-administrative desfășurate în anii 1950, 1956 și 1968, are loc o redistribuire a satelor din jur, multe dintre acestea fiind înglobate comunei Lopătari, precum au fost Ploștina, Vîrteju, Săreni, Fundata, Pestrițu, Plaiul Nucului și Potecu. Ca exemplu, satul Plaiul Nucului, s-a format la începutul secolului al XVIII-lea, de-alungul traseului de deplasare a stânilor de oi, dinspre câmpie, către munte și apoi, invers către câmpie, zona fiind denumită de localnici – Vadu Oii.

Una dintre componentele importante ale comunei Lopătari, o reprezintă hidrografia (Anexe – figura 5). Fiind așezată într-o zonă de munte, comuna este brăzdată de o numeroasă rețea de ape, sub forma, fie a apelor curgătoare, fie a lacurilor. Cel mai cunoscut pârâu, este Slănicul care izvorăște din sudul Munților Vrancei, de sub Vârful Furu. Astfel, din acest punct, se strecoară două izvoare – Izvorul Furului și Izvorul Oprei, care unindu-se apoi, în punctul Huduboaia, dau naștere Slănicului. Acesta, de la izvoare și până la ieșirea din comuna Lopătari, în satul Bâsceni (comuna Mânzălești), se deplasează pe direcția est, având o lungime de 25 km, continund apoi până în dreptul comunei Vintilă -Vodă, de unde direcția sa se schimbă către sud, deplasându-se în aval și ajungând în dreptul comunei Săpoca, unde se unește cu Buzăul, după o lungime totală de la izvoare și până la unirea cu Buzăul, de 65 km.

Pârâul Slănic, are câteva caracteristici interesante. Prima dintre ele se referă la regimul precipitațiilor care diferă în funcție de anotimp, astfel că, în timpul primăverii și în perioada de vară – toamnă, debitul pârâului este crescut, ca urmare fie a topirii zăpezilor din munți și a scurgerii apei de pe versanți, cu ajutorul numeroșilor afluenți ai pârâului Slănic, fie ca urmare a ploilor abundente din perioada de toamnă. De asemenea, lipsa de precipitații din perioadele de secetă înregistrate în unele veri, duce la scăderea debitului ducând la adâncimi ale apei, de 20 de centimetri. În același timp, o altă caracteristică, este legată de compoziția apei, care este de asemenea diferită, în sensul că de la izvoare, trecând prin punctul Huduboaia și apoi, până în satul Luncile, apele sunt dulci pentru ca apoi, ajungând în dreptul localităților Lunci și mai ales Săreni, apele Slănicului să se săreze, ca urmare a malului de sare pe care îl traversează.

În același context, pe lângă apele curgătoare, trecem în revistă și apele stătătoare, numite îndeobște lacuri, care au apărut ca urmare a unor alunecări de terenuri, care au blocat curgerea firească a izvoarelor. Dintre numeroasele lacuri din zona Lopătari, amintim “Lacul Limpede”, “Lacul Moceanu” și “Lacul Meledic”. Primul dintre ele, s-a format în regiunea muntoasă, între culmile Măceșu și Smoleanu, al doilea a apărut în zona deluroasă, în partea de sud-vest a comunei Lopătari, în timp ce al treilea lac – Lacul Meledic, s-a format pe un platou înalt, deasupra Malului cu Sare, la o înălțime de 617 metri. În această zonă, de un pitoresc deosebit, se desfășoară anual un festival folcloric și de asemenea, “Târgul Sfânta Maria Mare”, devenind în scurt timp, o regiune turistică foarte căutată, mai ales după ce, în anul 2001, a fost ridicată aici, o expoziție de scultură în aer liber, care îi aparține doamnei Cornelia – Ionescu Ciurumelea, originară din Lipia, care după căsătoria cu medicul Ciurumelea, s-a mutat la Râmnicu Sărat.

Fauna este una bogată, creșterea ei fiind favorizată de așezarea comunei Lopătari și a împrejurimilor sale, într-o zonă adăpostită, sub culmile montane, fiind astfel ferită de curenții reci și de vijeliile care se manifestă pe crestele munților. Principala bogăție, o reprezintă pășunile, fânețele și mai ales pădurile, situate pe întinse suprafețe, astfel încât majoritatea locuitorilor comunei, au devenit proprietari de păduri cu suprafețe mai mici de 2-3 ha sau mai mari, de 20-30 de ha sau chiar de 100 de ha. Acest fapt, a făcut ca fiecare proprietar de pădure, să dețină câte un fierăstrău, pe care îl foloseau la prelucrarea buștenilor aduși de pe culmi (brad, stejar sau fag), obținând astfel, cherestea pe care o coborau apoi din pădure cu carele pentru a o depozita în propria gospodărie, fie pentru a se usca și a o folosi apoi la necesitățile casei, fie pentru a o vinde altora, care se aflau în căutare de cherestea, în special celor care locuiau la câmpie.

Din categoria florei spontane, alături de pădure, amintim și pășunile alături de fânețe, care se aflau în zone ferite, situate între culmile Măceșu și Smoleanu, continuând apoi, pe dealurile Breazăului, unde erau aduse numeroase animale la păscut iar vara, pe crestele munților, sunt aduse stânele de oi, pentru a paște pe întinsul bogatelor pășuni alpine. Adăugăm, de asemenea, o vegetație variată, reprezentată de plante cu efect tămăduitor, pe care localnicii le-au folosit deseori pentru tratarea diferitelor boli, plante precum ciuboțica-cucului, cătina, pătlagina, măceșul.

Alături de flora spontană, amintim câteva exemple ale florei cultivate, această ultimă categorie fiind rezultatul acțiunii omului asupra naturii. Astfel, oamenii locului cultivă, din nevoia clară de supraviețuire, fie în grădinile din jurul caselor fie în poienițe, la adăpostul pădurilor – cereale (porumb, in și cânepă), legume și zarzavaturi (cartofi, varză, bostani, ceapă, usturoi, fasole, salată, pătrunjel, mărar, leuștean, ștevie, lobodă), pomi fructiferi (meri, peri, gutui, caiși, piersici, duzi, cireși, nuci și pruni), absolut necesare traiului familiei.

Fauna comunei Lopătari, este una deosebită și variată, apariția și evoluția ei, fiind în mod evident influențată de mediul geografic, care este unul benefic pentru fauna locală. Amintim astfel, prezența în acest spațiu al comunei Lopătari și în împrejurimile sale, a numeroase specii de animale și viețuitoare. În gospodărie, fiecare locuitor și-a crescut animale (boi, oi, capre, miei, porci, cai, vaci de lapte) și păsări (gâște, rațe, curci, găini) necesare traiului familiei. În perioada de vară, localnicii părăseau casa și se îndreptau către “odăi”, un spațiu de locuit situat la 8-10 km de casă, dotat cu 1-2 camere de locuit fiecare cu 1-2 paturi, cămara pentru depozitarea alimentelor (faină, mălai, ouă), ogor pentru cultivarea porumbului și a cartofului, protejate de lopătăreni, cu garduri înalte de țambre, pentru a împiedica accesul animalelor sălbatice. În perioada cât stăteau în aceste “odăi”, își luau animalele casei cu ei și le construiau, pe perioada cât stăteau acolo (primăvara – toamna), grajduri și cotețe, pentru a feri animalele și păsările de animalele sălbatice, care coborau din pădure după mâncare. În acest sens, dăm ca exemple râsul, ursul, lupul, vulpea și porcul mistreț, viezuri, veverițe, iepuri, specii sălbatice, care atunci când nu găseau de mâncare în pădure din cauza vremii rele (ierni geroase și bogate în zăpadă), coborau către zonele locuite, în căutare de hrană în gospodăriile localnicilor. De asemenea, amintim numeroase specii de păsări care locuiesc în pădure (rândunele, cuci, privighetori, lăstuni, grauri, mierle, pițigoi, vrăbii, coțofene, porumbei, ciocănitori, pupeze, bufnițe și cocoși de munte). În același timp, trebuie remarcată una dintre ocupațiile străvechi ale lopătărenilor, cu privire la “stupărit”, mulți dintre locutori având și astăzi câte o stupină formată din 8-10 familii de albine, pentru a obține miere și ceară.

În ceea ce privește, populația (Anexe – fig. 13, 14, 15), din punct de vedere al evoluției și stratificării sale pe categorii sociale, ea are câteva caracteristici specifice. Prima dintre ele, este legată de faptul că apariția este determinată de existența moșnenilor, ei fiind aceia care au pus bazele localității, potrivit hrisovului emis de către domnitorul Mihnea – voievod în secolul al XVI-lea, unde îi numește pe întemeietorii localității prin actul de împroprietărire, ca fiind cei doi moși Ilie Dragomir, poreclit Cârlig (de aici și numele localității Cîrligești) și Popa Paraschiv (de unde vine numele localității de astăzi, Popești). Ambii moși, se trag din întemeietorul localității Lopătari, pe nume Dragomir, zis Bulican. Din cei doi moși, Ilie și Popa, potrivit genealogiei (scara – neam, cum i se mai spune), au descins alți 7 moși, trei din Ilie Cârlig și 4 din Popa Paraschiv.

Ulterior, evoluția a crescut și s-a amplificat așa că, demografia comunei va deveni una pozitivă, crescând într-o perioadă de timp relativ scurtă, numărul locuitorilor ajungând în preajma secolului al XIX-lea, la peste 1200 de locuitori. Din perspectiva, stratificării sociale a populației, s-au diferențiat în rândul comunității lopătărene, diferite categorii sociale, în funcție de ocupația (meseria) practicată, cunoscând astfel, categorii sociale precum lemnari (prelucrarea lemnului), meșteșugari și negustori. Diferențierea se observă și în ceea ce privește categoriile de vârstă, observându-se cu ușurință, o deplasare a populației tinere către orașele Buzău și Brașov, după ce absolviseră școala generală din localitate, în căutarea unui loc de muncă bine plătit. Către zilele noastre, tinerii lopătăreni, urmează cursurile Liceului Tehnologic din Lopătari, mulți dintre elevii capabili, îndreptându-se către liceele bune și foarte bune din Buzău, cum sunt Colegiul Național “Mihai Eminescu”, Liceul de Arte “Margareta Sterian” sau Liceul Pedagogic “Spiru Haret”. Speranța de viață, ca urmare a condițiilor de viață sănătoase pe care le aveau locuitorii, se ridică deseori la 75-80 de ani.

Locuințele sătenilor au cunoscut și ele o evoluție, în funcție de condițiile pe care locatarii le găseau în mediul înconjurător. Primele locuințe, vechi încă de pe vremea ocupației militare turce și tătare, erau bordeiele semiîngropate, săpate în pământ jumătate de către locuitori, în malurile dealurilor, pentru a se ascunde de prigoana turcilor și tătarilor. În partea săpată în pământ, se afla beciul (pivnița) iar peste el, se așezau grinzi de lemn (stejar) acoperite cu scânduri groase (dulapuri), peste care deasupra, se construia o cameră sau două, prima pentru locuit iar cea de a doua cu rol de chiler (cămară). Pereții camerelor, erau construiți din stâlpi de stejar sau de fag, uniți între ei prin nuiele, acoperiți cu un amestec de lut gros, balegă de la boi sau de la vaci și pământ galben, pentru ca după uscare, pereții să fie tencuiți și vopsiți cu var. Camerele erau legate între ele printr-un antreu, iar în fața casei la intrare, se afla un cerdac (pridvor), unde era așezat un pat în care stăpânul casei se odihnea sănătos în aer liber, curat, pe timpul verii. Casele, aveau rareori un etaj, fiind dotate cu două ieșiri, iar tocurile ușilor și geamurilor împreună cu ușile și giurgiuvelele ferestrelor erau comandate spre a fi făcute, de către meșteri specializați în arta lemnului.

Iluminatul în comunitatea lopătăreană, este un alt aspect care merită atenția noastră, deoarece el reprezintă un aspect al civilizației care a pătruns în comunitate cu greutate, având în vedere depărtarea localității față de orașul Buzău și accesul dificil către așezare, o bună perioadă de timp, din cauza lipsei drumurilor de acces către comuna Lopătari. În perioada interbelică, iluminatul locuințelor se făcea cu opaițe de lut, în care ardeau feștile înmuiate în seu de animale, pentru ca mai apoi, să apară lumânările fabricate din ceară de albine sau din parafină. Rafinarea petrolului, a permis fabricarea gazului lampant, așezat în lămpi de diferite dimensiuni, fie agățate pe perete fie așezate pe masă, situație în care lămpile erau de dimensiuni mai mici, cu fitil îmbibat în gaz lampant și acoperite cu sticlă de lampă subțire, pentru a proteja flacăra. De asemenea, felinarele erau o altă modalitate de a asigura iluminatul, mai ales în zonele aflate în exteriorul locuințelor, când gospodarii erau nevoiți să iasă afară din locuință pentru a-și rezolva treburi pe timp de noapte, cum ar fi verificarea animalelor din grajduri sau a oilor care stăteau să fete, ori la diferite treburi ce trebuiau făcute în curte. Situația privind achiziționarea combustibului, s-a îmbunătățit apoi, ca urmare a faptului că apar locuitori numiți de localnici “găzari”, care mergeau cu căruțele și aduceau lopătărenilor păcură și gaz, pentru aprovizionarea acestora. Descoperirea unor resurse de petrol în zona Lopătari, a antrenat o vie activitate de prospecțiuni geologice, fiind înființate 7 sonde de la intrarea în sat până în dreptul localității Măceșu. Având în vedere că, pentru a putea funcționa, ele foloseau un generator de curent electric adus în zonă de către angajații “Întreprinderii de prospecțiuni geologice”, autoritățile locale, în frunte cu Primăria Lopătari, au purtat negocieri după anul 1960, cu reprezentanții instituției, reușind să obțină acceptul acestora, ca generatorul să asigure iluminatul electric pentru principalele instituții locale, Primărie și pentru Școala din comuna Lopătari. După ce numărul caselor din comunitate s-au înmulțit și generatorul nu a mai putut face față, Primăria a găsit o soluție provizorie, construind un mic baraj pentru a bloca apa Slănicului și rădicând aici o microhidrocentrală în punctul numit Săritoare, problema s-a rezolvat pentru o scurtă perioadă de timp insă, soluția a fost valabilă până când, curentul electric transportat la consumator așa cum îl știm acum, a ajuns și la locuitorii din comuna Lopătari.

Un aspect interesant al lucrării noastre îl reprezintă gastronomia, căci femeile lopătărene au fost și sunt bune cunoscătoare ale secretelor bucătăriei, transmise de părinți și purtate mai departe de proprii copii, care beneficiază din partea părinților de o bună educație, în spiritul religiei creștin – ortodocse. Gospodinele lopătărene, erau în majoritatea timpului, preocupate de cele necesare casei, pentru familie și pentru întreținerea locuințelor. În primul rând, aveau grijă tot timpul ca să fie curate casele, principala activitate fiind aceea, mai ales în preajma marilor sărbători religioase (Crăciunul și Paștele), spălatul covoarelor, preșurilor, a hainelor, fețelor de masă și a perdelelor sau a șervetelor de pe perete. De asemenea, această activitate, era însoțită de spălatul ușilor, geamurilor și a dușumelelor, totul pentru a aerisi și mirosi frumos camerele, în perspectiva vizitatorilor care ar fi călcat pragul casei cu prilejul sărbătorilor menționate. De asemenea, o altă ocupație a femeilor, era aceea de a asigura cele necesare gurii, gătind diferite bucate. Hrana necesară supraviețuirii era asigurată de gospodari, care cultivau ogoarele pe care le aveau în posesiune cu diferite legume și zarzavaturi necesare în gospodărie (cartofi, fasole, varză, ceapă, usturoi, ștevie, lobodă). În curte, construiau grajduri pentru a crește animale (boi de tracțiune, vaci de lapte, oi – pe care le duceau la stâni pe culmile munților unde erau pășuni bogate, porci – fiecare gospodar crescând câte 2-3 porci, în funcție de numărul persoanelor din familie) și cotețe (unde țineau numeroase păsări de curte – găini, rațe, gâște, curci), toate find hrănite cu porumbul obținut pe ogoarele proprii și cu iarba sau fânul aduse în gospodărie și depozitate în locuri special amenajate. Este interesant de observat faptul că, gospodarii asigurau creșterea calității pământului cultivat, folosind îngrășăminte naturale, pe care le obțineau de la animalele din gospodărie. Astfel, gunoiul proaspăt era folosit în grădinile din jurul casei iar cel vechi, era transportat pe câmp cu căruțele, pentru a îngrășa ogoarele și a obține astfel recolte bogate, un obicei care datează încă din vechime în comuna Lopătari.

Având toate aceste preocupări casnice, putem spune că locuitorii comunei Lopătari, trăiau într-un mediu sănătos, susținut de o alimentație ecologică, cu produse obținute în propria gospodărie, fapt ce a făcut ca speranța de viață să fie una ridicată în comunitate. Pe masa locuitorilor, se aflau întotdeauna, produse proaspete (ecologice), precum ouă, brânză, caș, carne de vacă și de pui. Produsele, erau fie preparate în mâncăruri gustoase, fie puse la păstrare prin conservare și ținute în beciuri și chilere, în oale de lut ars, precum untura topită, pusă peste bucățelele de carne de porc, gemuri și dulcețuri făcute de gospodine din pomii fructiferi îngrijiți în grădinile proprii (gutui, cireși, vișini, caiși, piersici, pruni) sau murături din bureți, ghebe, hribi și roșcove. Merele și perele, erau puse la uscat în beci pe rafturi sau în capițele de fân, fiind apoi consumate de locuitori ca și prunele de altfel, care erau puse la uscat și afumate, fiind consumate cu pilaf, în zilele de post.

Prepararea mâncării și păstrarea acesteia se făcea în oale de lut de pământ ars, cumpărate de localnici de la meșteri olari, care le vindeau cu prilejul diferitelor târguri care se desfășurau în localitate cu diferite prilejuri. Ceremonialul servirii mesei era unul specific. Astfel, membrii familiei se așezau în jurul unui mese de lemn rotunde, cu picioare scurte, care era așezată de obicei pe pat. Copiii, se așezau în genunchi în jurul acesteia și mâncau apoi din străchini de lut, cu ajutorul unor linguri de lemn, ce le punea mama în strachină sau în farfuria de lemn. Dimineața, se mânca un ou fiert, cu brânză, caș sau lapte bătut (prins) în oale de lut iar la prânz, se consuma un borș de zarzavat urmat apoi, dacă era sărbătoare, de o friptură de porc sau de miel, drob și cozonac, care începând cu secolul al XIX-lea, devine nelipsit de pe masa românilor.

Ocupațiile locuitorilor comunei (Anexe – fig. 16), au fost de-alungul timpului diverse, plecând de la domenii de bază precum agricultura, creșterea animalelor și prelucrarea lemnului și până la ocupații specializate, determinate de nevoile interne ale familiilor, cum au fost dulgheria, dogăria sau cojocăria. Agricultura, este o ocupație îndeobște, foarte larg răspândită printre locuitori, având în vedere că fiecare cap de familie deținea o suprafață de pământ de 2-3 ha, reprezentând teren arabil, la care se adăugau pășuni, fânețe și păduri, în apropierea cărora locuitorii riducau așa-numitele “odăi’, unde vara se mutau cu familiile acolo, pentru a crește animalele și a cultiva în special porumb, in, cânepă și cartofi.

Cultivau de asemenea, în grădinile de pe lângă casele de locuit, legume și zarzavaturi, precum am amintit mai sus și se ocupau cu creșterea animalelor, despre care de asemenea, am amintit mai sus. Fiecare gospodar având în folosință pădure, dispunea de câte un fierăstrău pentru a tăia buștenii și ai transforma în lemn de construcție pentru case și în cherestea, pe care o vindeau în târguri, unde era cumpărată de săteni veniți din așezările situate în zona de câmpie. Este important de subliniat în opinia noastră, momentul începerii colectivizării în comuna Lopătari, la 1 martie 1962, care a dus la înființarea C.A.P. – urilor (Cooperativelor Agricole de Producție), care au avut un impact nefavorabil asupra locuitorilor comunei, care au rămas fără agoniseala de o viață, când autoritățile comuniste le-au confiscat animalele (pentru a fi înființate apoi, fermele zootehnice de stat) și atelajele din curte (care au stat la baza formării I.A.S. – urilor – Întreprinderilor Agricole de Stat), fapt care a dus la pauperizarea (sărăcirea) locuitorilor. Treptat, agricultura, a fost mecanizată și tehnologizată, începând să se facă cu mijloace tehnice specializate (combine, tractoare, semănătoare), care au înlocuit vechile tehnici de lucru folosite în agricultura locală. După revoluția din anul 1989, s-a petrecut un fenomen legat de migrația tinerilor către orașe, unde fie se angajau că muncitori în întreprinderile din Buzău și Brașov, fie, după ce terminau 8 clase obligatorii, se îndreptau către școli superioare (liceale și universitare), devenind “fii ai satului”, specialiști în diferite domenii de activitate.

Meșteșugurile și comerțul au fost alte două domenii de activitate care s-au dezvoltat, bazate fiind pe cererea tot mai mare a locuitorilor comunei și a celor din localitățile învecinate, apărând specializări diferite în interiorul meseriei de meșteșugar. Prima specializare, este una practicată încă din vechime de către femeile lopătărene și se referă la arta țesutului, care beneficiază în această perioadă a secolului al XX-lea, de apariția unor utilaje menite să ușureze munca, cum sunt daracele de lână și războaiele de țesut, fapt care le-a permis țesătoarelor, să lucreze pulovere, fulare, fuste și alte produse căutate de locuitori. Țesutul și torsul, era practicate numai de femei, meseria fiind transmisă de la mama la fiică, de-alungul timpului, folosindu-se ca materiale de lucru inul, cânepa și lâna.

Morăritul este o altă meserie care prinde foarte repede, mai ales după construirea a numeroase mori care foloseau forța apei pentru a pune în mișcare o roată mare de lemn, care învârtindu-se pe un ax, antrena la rândul ei, printr-un sistem de rotițe, două pietre suprapuse, care sfărâmau boabele de grâu și de porumb, pentru a obține mălai și făină. Prima “moară de apă” din Lopătari, a fost cea a fostului primar Ion Beșliu iar mai târziu, a apărut prima “moară de foc” din localitate care îi aprținea localnicului Ion Dobre, moară care folosea drept combustibil petrol, fapt care o făcea să fie mai eficientă, căci într-o zi moara reușea să macine cât 2-3 mori de apă la un loc.

Un alt meșteșug, era legat de prelucrarea lemnului, aflat din abundență in zonă, având în vedere că pădurea era aproape și lemnul era din belșug. Astfel, gospodarii au învățat să prelucreze lemnul cu ajutorul fierăstraielor, care erau puse în funcțiune de forța apei Slănicului, fiind demn de subliniat că proprietarii de păduri aveau o grijă deosebită la tăierea pădurilor, fiind tăiați doar copacii bătrâni sau copacii din zonele unde trebuiau răriți căci crescuseră prea des și nu se puteau dezvolta în mod sănătos.

Alte meșteșuguri cunoscute despre care se știe că au fost practicate în această regiune de munte, au fost dulgheria (tâmplăria), croitoria, cojocăria, cizmăria, fierăria, dogăria, brutăria și măcelăria. Dulgherii alături de tâmplari, ridicau case, poduri și construiau porți de lemn, care erau frumos ornamentate cu motive florale specifice locului, cel mai cunoscut fiind Nicolae Teșcan. Dogăria, o meserie foarte căutată dar din ce în ce mai rar practicată, cerea abilități deosebite de prelucrare a lemnului, căci folosind o tehnică specială, doagele de lemn erau scobite, îndoite și în așa fel îmbinate, încât să nu permită scurgerea lichidului din ele. Astfel, se construiau tocitori pentru fierberea prunelor și a strugurilor și transformarea acestora în țuică și vin și butoaie de diferite dimensiuni pentru păstrarea vinului și țuicii de prune, pentru tocitori și butoaie de vin, fiind folosit lemn de stejar iar pentru butoaiele necesare păstrării țuicii, era folosit lemn de dud. Alte produse care ieșeau din mâinile dogarilor, erau botelele (folosite pentru a transporta țuica și vinul), cofelele și cofițele (vase pentru adus și păstrat apă proaspătă de la fântână), cenacele (vase pentru muls vacile și caprele), putineiul (vas folosit pentru bătut laptele prins, în scopul de a obține untul), hârdaiele (folosite pentru spălatul rufelor, fiind asemănătoare cu o copaie) și linul (vas folosit de localnici pentru stoarcerea strugurilor și obținerea mustului). Tot dogarii, mai fabricau țambre pentru garduri, grajduri, saiele și de asemenea șindrilă de lemn, pentru acoperișurile caselor, cei mai cunoscuți dogari din Lopătari, fiind Ion Dogaru, Ion Grama și Constantin Moise. O prelungire a dogăriei cs meserie, este rudăria, deoarece meșterii rudari se ocupau cu fabricarea unor produse din lemn moale, ușor de prelucrat cum sunt plopul și salcia, obținând produse precum copaia (folosită la spălatul rufelor), fuse necesare pentru torsul fuiorului de in și de cânepă, linguri, linguroaie (polonicele de astăzi) și blide (farfurii, străchini, oale).

Fierăria, cerea și ea o pregătire specializată, ei confecționând în special potcoave, cu care erau potcoviți cel mai adesea boii și mai puțin caii, la care se mai adăugau piesele de fier ale căruțelor sau produse necesare la casa omului precum balamale, zăvoare și belciuge.

Cojocăria, era o altă meserie extrem de respectată și de căutată printre locuitori, cel mai cunoscut cojocar al comunei fiind Neculai Negulescu, poreclit “Cojocaru”. Ei foloseau ca material de lucru piei de la animale precum miei, oi și capre, tehnica folosită făcând necesare cunoștințe diferite de tăbăcărie, curățare și croitorie, obținându-se astfel, produse precum cojoace, bundițe și căciuli de iarnă.

Croitoria și cizmăria, sunt alte două meserii, practicate pe plan local. Croitoria, este legată de un obicei local, ca în preajma sărbătorilor religioase precum Paștele și Crăciunul, locuitorii să se înnoiască înainte de a merge la slujba religioasă, în timp ce cizmăria, se referă la nevoile localnicilor, observând, mai ales o diferențiere în ceea ce privește încălțămintea purtată, astfel că, dacă boierii sunt singurii care purtau încălțări din piele, marea majoritate a locuitorilor, fiind mai săraci, purtau iarna în picioare o pereche de ciorapi groși de lână, peste care așezau o pereche de obiele (bucăți de postav sau de pânză cu care erau înfășurate picioarele), pentru ca mai apoi, să fie încălțate opincile din piele de animal mare (boi, vaci), uscate și tăbăcite, pentru a se putea prelucra mai ușor.

Brutăria și măcelăria, erau și ele meserii adoptate de unii locuitori, mai puțin ca număr, primul brutar al comunei fiind Dumitru Popescu, în timp ce, măcelarii se ocupau cu tranșarea cărnii obținută după tăierea vitelor și vinderea acesteia apoi, către diferiți cumpărători.

Cârciumăria, a devenit o meserie pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când au fost înființate primele cârciumi din sat, cum au fost cele deținute de Ioan Cristescu, Teșcan și Stoica Crețu, ele fiind așezate în centrul satului, lângă gospodăria proprie, în apropierea beciului, unde era cosntruită o sală de mese, dotată cu mese și scaune pentru client și o tejghea de unde erau servite de către cârciumar sau de către soția acestuia, ori o altă angajată, băuturile și mâncărurile comandate de client, cârciumarul având grijă mereu ca să fie aprovizionat cu carne și cârnați condimentați, ca să “tragă pofta” la băutură a clienților.

Băcăniile și prăvăliile, erau o altă posibilitate de a face bani, aflată la dispoziția locuitorilor comunei, mai greoaie ce-i drept din cauza drumurilor de legătură cu Buzăul, greu accesibile, însă de 2-3 ori pe lună, erau aduse produse precum stofe, pânzeturi, încălțăminte, caiete și creioane, primul locuitor care și-a deschis o prăvălie în Lopătari, la începutul secolului al XX-lea, fiind un locuitor lopătărean pe nume Radu Leu.

Învățământul românesc a fost reprezentat foarte bine și în comuna Lopătari, plecând de la o serie de reformatori care au pus bazele unui învățământ modern, fapt pentru care este bine să ne reamintim despre activitatea unor personalități precum Mihail Kogălniceanu, Spiru Haret, și Petru Poni. Mihail Kogălniceanu, a propus o nouă lege a învățământului, aprobată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza la data de 17 decembrie 1864, denumită “Legea instrucțiunii publice”, prin care învățământul primar a devenit gratuit și obligatoriu, scopul urmărit fiind în primul rând alfabetizarea populației, care în cea mai mare parte nu știa să scrie și nici să citească. Prin aceeași lege, au fost înființate două universități, prima la Iași, pe 26 octombrie 1860 și cea de a doua la București, în iulie 1864. Modernizarea învățământului românesc, a continuat apoi, cu opera reformatoare a lui Spiru Haret, poreclit “omul școalei”, care în anul 1898, a propus un proiect de reformă care își propunea drept obiectiv principal definirea unei identități unice a poporului român, în raport cu celelalte națiuni vecine, afirmând că “cea dintâi datorie a școlii, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetățeni și cea dintâi condiție pentru a fi cineva bun cetățean este de a-și iubi țara fără rezerve, de a avea încredere nemărginită în viitorul ei” fapt pentru care, Spiru Haret considera că rolul învățământului primar românesc era în primul rând, acela de a răspunde “trebuințelor de pregătire pentru viața țărănească sub toate manifestările ei, cea mai însemnată fiind activitatea agricolă”. După doi ani, pe data de 12 mai 1896, aste adoptată “Legea Poni”, prin care a luat ființă “Casa Școalelor”, organism care avea drept obiectiv principal construirea de noi localuri cu destinația de folosi copiilor pentru a învăța și pentru dotarea acestora cu toate cele folositoare desfășurării în bune condiții, a activității didactice.

Plecând de la activitatea reformatoare începută la nivel național, pe plan local, în comuna Lopătari, autoritățile au depus o activitate susținută pentru a sprijini copiii comunei, dornici de a învăța carte și de a-și face o carieră în viață. Prima școală se înființează în satul Lopătari în anul 1838, prima mențiune scrisă (Anexe – fig. 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23) a acestei școli, care a funcționat la începuturile sale într-o casă a bătrânei Ileana Popa, apărând într-un document din anul 1843, când este amintit ca învățător Ion Solea. În anii 1893-1894, școala avea un total de 93 de elevi iar, ulterior, au început să se înființeze școli primare și în satele din jurul comunei Lopătari, punându-se bazele unei rețele școlare locale, dotată cu toate cele necesare unei activități didactice eficiente.

În perioada pașoptistă, învățătorii și profesorii, au avut de suferit din cauză că au susținut activitatea revoluționară pașoptistă, secolul al XIX-lea, mai ales cea de a doua jumătate a acestuia, fiind o perioadă de așezare a învățământului local, beneficiind de o serie de personalități locale care s-au dedicat meseriei, precum au fost Petre Carapetru, Costache Răducanu, Dumitru Mușoiu, Niță Șolea și Radu Rădulescu, cu toții absolvenți ai Școlii preparandiste din Buzău, devenită ulterior Școala normală din Buzău, astăzi cunoscută sub numele de Liceul Pedagogic “Spiru Haret”, din Buzău.

Este importantă de subliniat, activitatea marilor personalități locale ale învățământului lopătărean, care și-au pus amprenta asupra imaginii sale prin activitatea depusă și mai ales prin numeroșii elevi care le-au trecut prin mână și care au ajuns oameni, ce au făcut cinstei comunei Lopătari, prin pozițiile de conducere importante în care au ajuns și prin activitatea profesională deosebită pe care au depus-o. Îi amintim astfel, pe Dumitru Șerbescu, Petre Carapetru (Director de Coordonare al Școlii Lopătari și al tuturor celorlalte școli din comună), Văduva Eugen (preot), Văduva Constantin (învățător), Lefter D. Ion (învățător), Traian N. Stănescu (magistrat), Clemența Stănescu Beșchea (scrtiitoare), Iulian Dumitru Șerbescu (profesori), Ion Ghițun (inginer hotarnic), Vasile Jurubescu (profesor universitar), Ovidiu Beșliu (profesor), Valerian Stănescu (contabil), Valerian Grama (preot) și Radu Moise (doctor în sociologie).

Petre Carapetru, a fost o lungă perioadă de timp (1951-1980), director de coordonare al celor șapte școli primare (Anexe – fig. 24, 25) din comuna Lopătari, cu clasele I-IV, a celor două școli gimnaziale cu clasele V-VIII și a școlii de centru cu clasele I-X, perioadă în care, așezămintele școlare au fost dotate cu toate cele necesare pentru a desfășura o bună activitate didactică și ne referim aici, atât la materiale didactice (hărți, planșe, retroproiectoare), la mobilier nou dar și la personal calificat (învățători și profesori), foști fii ai satului, care au plecat să se școlarizeze, după ce au terminat cele 8 clase obligatorii, la școli superioare buzoiene sau în centrele universitare, după care s-au întors în localitate pentru a pune umărul la ridicarea comunității. Dintre acești fii ai satului care s-au întors și au contribuit la educarea tinerilor îi amintim pe Constantin Văduva, Aurelia Văduva, Margareta Dan Șerbescu, Ion Lefter, Ovidiu Beșliu, Titus Dobrotă, Dragna Anghel (Dobrotă), Viorica Văduva (Macău), Mircea Albu, Florica Moldoveanu Albu, Elena Teșcan (Moroianu), Gică Dragomir Șolea. La toți aceștia, adăugăm, o serie de alte personalități, care nu au fost de origine din Lopătari dar, au activat ca învățători și profesori în această școală, astfel că, îi amintim pe Ovidiu Gheorghe Ionescu din Scorțoasa, Silvia Musceleanu din Suceava, Constantin Pușcaragiu din Buzău, Alexandrina Radu din Galați, care a fost în perioada 2002-2006, inspector de limbi străine la Inspectoratul Județean Buzău, Ilie Florica din Buzău sau Gheorghe Popovici, născut în localitatea Hârja, din județul Buzău.

Potrivit Plăcii comemorative, dezvelite în anul 2019, cu prilejul aniversării anului omagial al satului românesc, directorii Liceului Tehnologic Lopătari, care au avut în același timp și statut de coordonatori ai școlilor arondate instituției de centru, sunt enumerati, în ordinea mandatelor avute si putem observa că în totalitate, cei enumerați, au avut contribuții deosebite, la dezvoltarea învățământului local. Amintim astfel, pe învățătorul Serbescu Dumitru cu mandate de director între anii 1902 – 1903 și 1907 – 1921, urmat apoi de profesorii Văduva Constantin (1938 – 1941; 1941 – 1945 și 1949 – 1950), Pițul Vasile (1950 – 1951), Carapetru Petre (1952 – 1980), Teodorescu Sorin (1982 – 1987), Albu Mircea (1987 – 1989), Brebeanu Vasilica (1989 – 1995), Lefter Vasile (1995 – 1998), Apostu Anca (1998 – 2002), Lefter Vasile (2002 – 2008), pentru ca, începând cu anul 2008, în funcția de director coordonator al Liceului Tehmologic Lopătari, să fie numit profesorul de istorie, Albu Florinel.

Așadar, astăzi, în funcția de Director de Coordonare al Liceului Tehnologic Lopătari, fosta Școală de meserii, este profesorul de istorie Albu Florinel, numit în funcție, după ce în anul 2008, fostul director Vasile Lefter, a fost ales Primar al comunei Lopătari, acesta fiind de fapt, un urmaș, alături de fratele său Alexandru Lefter, al învățătorului Ion D. Lefter, la rândul său director de coordonare mult timp, al școlii din Lopătari. Este interesant de arătat, că biroul directorului este o veritabilă expoziție, unde poți vedea numeroasele trofee obținute de elevii școlii din Lopătari, ceea ce demonstrează preocuparea elevilor pentru rezultate deosebite și a directorului susținut de comunitatea locală, pentru a asigura toate cele necesare școlii, în scopul de a obține performanțe școlare, la disciplinele studiate.

Cultura, este o altă componentă reprezentativă pentru comunitatea locală exprimată prin obiceiurile și tradițiile locale (Anexe – fig. 51, 52, 53, 54, 55), moștenite de-alungul timpului de la moșii și strămoșii comunității. Astfel, calitățile deosebite ale locuitorilor lopătăreni, se pot observa nu numai în ceea ce privește arhitectura caselor construite (Anexe – fig. 26, 27, 28, 29, 30, 31), care arată un gust deosebit pentru frumos și eleganță, dar și prin tradițiile transmise urmașilor. Astfel, femeile, își învață fiicele secretele tehnicii de cusut și de țesut pentru a le duce mai departe și pentru a-și crea o zestre în perspectiva întemeierii unei viitoare familii iar, bărbații au grijă ca după o săptămână de muncă, să organizeze serbări și hore, unde locuitorii satelor se întâlnesc pentru a juca și pentru a socializa.

Sistemul sanitar, a cunoscut o evoluție lentă dar sigură, către aducerea în comună a unui peronal sanitar – medici și asistente, bine pregătiți și cu un cabinet medical, dotat de către autoritățile locale cu toate cele necesare desfășurării unei bune activități medicale (Anexe – fig. 32, 33), în sprijinul comunității locale. Astfel, la început, cele care se ocupau de vindecarea diferitelor boli care apăreau erau “doftoroaiele satului” care foloseau diferite tehnici de vindecare precum “trasul locului”, adică masaje făcute cu diferite uleiuri pe locurile inflamate sau în anumite cazuri, acestea aplicau pe locul vătămat cataplasme cu diferite buruieni, în timp ce rosteau anumite descântece pentru vindecarea rapidă a pacientului. Începând cu anul 1960, Primăria și Consiliul Local, au decis să construiască un dispensar local, cu etaj unde locuiau medicii și asistentele, pentru a putea oferi o asitenta rapidă celor în nevoie, cabinet dotat corespunzător cu instrumente medicale moderne, atât pentru medicul de familie cât și pentru medicul stomatolog. La începutul anului școlar, medicul face triajul epidemiologic iar cazurile de pacienți cu probleme mai complicate, erau trimise la Spitalul de la Vintilă – Vodă sau la cabinetele de specialitate din Buzău.

Instituțiile locale de conducere ale comunei Lopătari, au fost și sunt bine definite potrivit legislației în vigoare. Primăria și Consiliul Local (Anexe – fig. 34), au jucat de-alungul timpului un important rol în conducerea și dezvoltarea comunei Lopătari, mai ales că în fruntea acestora au fost aleși întotdeauna oameni gospodari care erau exemple de comportament pentru ceilalți membri ai comunității. Încă din perioada medievală, pârcălabii (conducătorii comunei) și apoi primarii, au fost întotdeauna preocupați de binele comunității, contribuind la transformarea în bine a așezării, fapr remarcat și în diferitele scrieri ale vremii care afirmau despre comuna Lopătari că, “la poalele Munților Buzăului, ca într-o cochilie, o mână de oameni harnici și voinici și-au durat obcina. Dumnezeu le-a menit să fie pururi apărători ai credinței străbune dar, i-a așezat cu spatele la munte. Fără putință de scăpare. Au trecut peste ei, valuri și veacuri de păgâni, fără țară și credință. La fel de tari ca stânca muntelui cu care s-au înfrățit, acești oameni au rămas și au slujit, cu credința, Domnia și Biserica. Au învățat că nu întotdeauna le sunt răsplătite strădaniile. Și au mai învățat să-și facă viața frumoasă. În mâinile meștere lemnul a prins viață, iar femeile cu migală au țesut un mândru port. La limita de țară și de tărâm, acolo unde “Focul Gheenei” izbucnește și le amintește oamenilor că toate sunt trecătoare, muntenii din Lopătari și-au transformat viața grea, în binecuvântare.

În spiritul celor descrise, este important de subliniat, că toți “capii” comunei, indiferent de perioada în care au activat ei (medievală, comunistă sau contemporan – democratică) sau de denumirea pe care o aveau (pârcălabi, președinți de Comitet Executiv sau de Președinți ai Sfatului Popular în perioada comunistă sau de Primari), aceștia au urmărit cu prisosință, în principal, binele comunei și al locuitorilor săi. Amintim astfel, câteva nume de primari, care și-au lăsat amprenta prin realizările lor (construcția de așezăminte educative – scolare, sanitare, culturale – Cămine culturale, Biblioteci) precum au fost Ion Beșliu (1945-1946), învățătorul Ion D. Lefter (1946-1949), Ion Ștefan Moise (1949-1950), Ion Crețu (1950-1954), Victor David (1954-1959), Ion Mutu (1974) și alții, care în perioada comunistă au avut o misiune grea, aceea de a gestiona treburile comunei în condițiile în care drumurile de acces erau aproape inaccesibile, fapt demonstrat și de mijloacele de deplasare către reședința de județ – Buzău, care se făcea de către autorități cu ajutorul unor mașini ARO, achiziționate special în acest scop, pentru a menține legătura între centru și autoritățile locale, în condițiile în care peste Slănic nu erau poduri construite și trecerea de la Vintilă – Vodă către Lopătari, se făcea prin câteva locuri din vadul Pârâului Slănic, știute doar de localnici. După anul 1989 și victoria revoluției anticomuniste din anul 1989, la conducerea comunei în calitate de primari, au fost aleși învățătorul Ion Zota, contabilul Gheorghe Brebeanu și Nicolae Tulin, pentru ca, între anii 2004 – 2008, la conducerea autorității locale, să fie aleși în funcția de primar – Dascălu Viorel și viceprimar – Danuț Brebeanu. În urma alegerilor locale din anul 2008, în funcția de primar al comunei Lopătari, a fost ales directorul Liceului Tehnologic Lopătari – Vasile Lefter, care și-a menținut funcția până în prezent.

Poliția și Jamdarmeria, reprezintă alte două instituții, cu rol în menținerea ordinii sociale și în acordarea de ajutor locuitorilor a căror viață se poate afla la un moment dat, în pericol. Istoricul acestor două instituții, își are originile încă în perioada medievală, când inițial, cei care se ocupau cu activități destinate menținerii ordinii sociale purtau denumirea de “vătaf de vânători”, numindu-se apoi Agă, acesta fiind șeful trupelor, care la rândul lor erau cunoscute sub numele de Poteră, trupe care aveau ca principal obiectiv prinderea cetelor de haiduci, a căror obiectiv era acela de a fura de la bogați pentru a-i ajuta pe săraci, cu cele luate de la bogați. Regulamentele Organice din 1831 din Țara Românească și 1832 din Moldova, dau legalitate acestor trupe, care vor fi denumite cu titlul de Poliție, un termen vechi încă de pe vremea regimului fanariot, care avea înțelesul de “activitate de stat”. După anul 1949, denumirea acestei instituții se schimbă în Miliție, atribuțiile sale crescând ca număr, în funcție de cerințele noului regim politic instaurat, sediul instituției fiind așezat în sediul fostului C.A.P., azi instituția fiind dotată cu mașină proprie, având trei angajați care au grijă de menținerea ordinii sociale în comună.

Religia creștină – ortodoxă, a fost o componentă esențială a spațiului românesc în general și a arealului lopătărean în special, fiind una dintre rădăcinile puternice ale poporului român, care au adus stabilitate și echilibru, în comunitățile locale. Alături de specificul etno-folcloric, de tradițiile și de obiceiurile locale, biserica a contribuit la crearea unei identități locale, unice în ceea ce privește exprimarea specificului local, subliniat deseori de cărturarii vremii în scrierile lor. Viața comunităților rurale, se desfășura potrivit unei ordini ancestrale care avea legătură cu natura și mai ales cu Dumnezeu, în jurul unor evenimente definitorii cum erau ziua Sfântului Crăciun, Anul Nou și Paștele, care de fiecare dată reprezentau un nou început pentru locuitorii satelor.

Exemplele de sacrificiu pentru religia creștină – ortodoxă, sunt numeroase în spațiul montan și de deal al Țării Românești, deoarece în condițiile persecuției creștinilor, mulți creștini au ales să se retragă în zonele de munte, pentru a se feri de prigoniri și a continua să locuiască în peșteri sau grote săpate în stânci, unde se rugau pentru lumea pe care o părăsiseră de bună voie. Un asemenea martir, foarte cunoscut de altfel, a fost Sfântul Sava de la Buzău (334 – 372), care trăia în acea perioadă în satele aflate la adăpostul munților, cântând psalmi în biserica unde slujea preotul Sarsala, el fiind amintit și în lucrarea “Dicționarul Sfinților”, apărută la Oxford, prilej cu care este descris sacrificiul sau, Sfântul Sava ținând strâns în mână Crucea, atunci când ostașii goți i-au legat de piept o bârnă de lemn, scufundându-l în a treia zi de Paști, în apa râului Buzău, cu scopul de a-l îneca, deoarece refuzase să se lepede de credința sa creștin – ortodoxă. Alte asemenea exemple, mai pot continua, amintind în acest context pe Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului (Bisoca), canonizat în anul 2003 și trecut în rândul sfinților și pe Sfântul Ierarh Teodosie de la Mânăstirea Brazi și el canonizat în prezența Prea Sfințitului Episcop Cassian al Dunării de Jos, acesta fiind de origine din Lopătari.

Dovezi ale credinței puternice, creștine, a comunității lopătărene, sunt și numeroasele schituri, biserici și mânăstiri construite pe plan local. Amintim astfel, Schiturile de la Găvanu și de la Poiana Mărului, transformate ulterior în mănăstiri și Mănăstirea Menedic de la Vintilă – Vodă, ridicată de către Vintilă – Vodă, fiul domnitorului Țării Românești – Radu cel Mare (1532 – 1535), ucis de către boieri la o partidă de vânătoare.

Așadar, Biserica este o altă o altă instituție definitorie pentru comunitatea locală, ea reușind să contribuie la unitatea locuitorilor comunei (Anexe – fig. 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41), prin intermediul activității desfășurate de preoții Parohiei din comuna Lopătari, în amintirea cărora, în semn de recunoștință față de contribuția adusă la dezvoltarea comunității locale și față de activitatea misionară depusă, autoritățile locale, în anul omagial al satului românesc, proclamat de Biserica Ortodoxă Română în anul 2019, au dezvelit o placă comemorativă (Anexe – fig. 42, 43), în care sunt enunerați preoții care au slujit în parohie. Îi amintim astfel pe, preot Stoica Matei (1855 – 1904), preot Nicolae Stănescu (1904 – 1946), preot Gheorghe (Puiu) Dragomirescu (1946 – 1959), preot Alexandru Spânu (1960 – 1971), preot Ioan Baicu (1971 – 1996) și pe cel care conduce Parohia în prezent, numit în anul 1996, Preot Alexandu Dieaconu. Prima inițiativă a Preotului Dieaconu, a fost aceea de a propune noilor autorități, construirea unui nou lăcaș religios, astfel că, primind ajutorul autorităților locale, a fost identificat un nou așezământ pe care urma să ridice construcția, noul spațiu fiind situat între clădirile Poliției și a Dispensarului medical, pe locul vechilor magazii ale C.A.P. – ului. Piatra de temelie a noului lăcaș religios, a fost Sfințită în ziua de 27 octombrie 2002, în prezența Prea Sfinției Sale Epifanie – Episcopul Buzăului și Vrancei și a Prea Sfinției Sale Cassian Galățeanu – Episcopul Dunării de Jos, care în calitate de fiu al satului, a contribuit substanțial financiar, la ridicarea lăcașului de cult.

Pentru a avea un tablou cât mai complet în ceea ce privește importanța și rolul comunei Lopătari, în arealul județului Buzău, abordăm în prezentarea noastră și câteva personalități lopătărene (Anexe – fig. 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50), care au avut o contribuție deosebită la creșterea valorii culturale a așezării pe plan cultural și, în același timp, la dezvoltarea învățământului local și la consolidarea credinței creștine, mai ales în perioada comunistă, când punctele de reper sociale erau în cea mai mare parte denaturate și înlocuite cu filosofii sociale care erau străine de tradițiile și obiceiurile românești și locale. În acest context, aceste personalități le întâlnim pe diferite planuri (domenii) de activitate, având specializări diferite, precum învățătorii, profesorii sau preoții.

Prima personalitate pe care dorim să o aducem în atenția noastră, este Dumitru Serbescu – Lopătari, care s-a născut în anul 1883 în comuna Mânzălești, mutându-se apoi în comuna Lopătari, după ce tatăl său primise post de pădurar, în această comună. După absolvirea Școlii Normale din Galați, în anul 1902, a primit post de învățător la școala din Lopătari, devenind apoi director. Este demn de subliniat faptul că, în anul 1916, în momentul stabilizării frontului pe linia Focșani – Nămoloasa – Galați, Dumitru Serbescu a desfășurat în condițiile ocupației germane, asemenea multor locuitori din comună, o vie activitate clandestină (secretă), de adăpostire a soldaților români care se refugiaseră din fața armatelor germane și de sprijinire a acestora, în drumul lor prin Lopătari și Bisoca, cu scopul de a ajunge la unitățile lor, ce fuseseră distribuite pe frontul din Moldova, în dreptul localităților Mărăști, Mărășești și Oituz.

Trebuie subliniată, de asemenea, activitatea didactică deosebită și de variată, în urma căreia publică numeroase lucrări de specialitate precum – “Proprietatea moșnenească în indiviziune” (1906), “Mușele păpușele” (1931), “Penteleu” (1944 – culegere de povestiri), “Legende” (1944), la care adăugăm, în cei 33 de ani de activitate literară, desfășurată între anii 1911 – 1943, scrierea și editarea a numeroase manuale școlare pentru ciclul primar, dintre care îl amintim pe cel intitulat “Deprinderi gradate de scriere caligrafică”.

Următoarea personalitate locală, a fost învățătorul Nicolae Stănescu (care și-a schimbat numele de Stan în Stănescu), născut tot în localitatea Mânzălești ca și predecesorul său. A urmat Seminarul “Veniamin Costache” din Iași, unde l-a avut ca profesor, pe scriitorul Calistrat Hogaș. După ce a slujit la Parohia Beciu, căsătorindu-se cu fiica preotului paroh de aici, a fost transferat apoi, în Parohia Lopătari, la Biserica cu Hramul “Sfinții Voievozi”, unde a colaborat cu Dumitru Serbescu – Lopătari, pentru construirea a diferite așezăminte școlare și culturale, cum a fost înființarea Căminului Cultural Sătesc, în anul 1908.

Eugeniu Văduva, a fost o altă personalitate locală, care s-a născut de această dată în comuna Lopătari, rămas orfan la 12 ani, motiv pentru care a trecut în grija fratelui mamei sale Dumitru Serbescu – Lopătari. Drumul sau a fost unul sinuos dar, plin de dăruire. După ce termină Seminarul Teologic din Buzău, lucrează timp de 7 ani, ca profesor suplinitor în zona numită Cadrilater, în școlile situate în localitățile Balcic și Bazargic, cu scopul de a strânge banii necesari pentru a urma Seminarul Teologic din Cernăuți. După absolvirea acestuia, este numit preot în localitatea Săcele din Constanța, unde își desfășoară activitatea, timp de 4 ani, până în anul 1960, când este transferat la Biserica Eroilor din Buzău, unde va rămâne slujitor, timp de 50 de ani, până la ieșirea la pensie, perioadă în care, lansează numeroase lucrări de restaurare atât a structurii de rezistență a bisericii, grav afectată de cutremurele din anii 1946 și 1977, dar și lucrări de restaurare a cupolei bisericii, afectată de gloanțele trase la revoluția din anul 1989.

Preotul Costel Gheorghe Vînătoru, s-a născut în anul 1967, în satul Ploștina, din comuna Lopătari. Studiile școlii primare, le-a făcut în satul în care s-a născut, urmate apoi, de cursurile Școlii Gimnaziale din localitatea Malul Roșu și la Școala din Lopătari. Liceul, l-a urmat, în cadrul Liceului Agroindustrial din Beceni, după care a fost înrolat în armată, la specializarea “Grăniceri”, în perioada 1986 – 1988. Devenit technician la Stațiunea de cercetare legumicolă din Buzău, urmează între anii 1992 – 1996, cursurile Facultății de Inginerie Managerială, din cadrul Universității din Craiova. În perioada, 1996 – 2006, și-a continuat activitatea de perfecționare, urmând cursurile a două instituții, Facultatea de Teologie Pastorală, din cadrul Universității “Valahia”, din Târgoviște și respectiv, cursurile de doctorat, ale Facultății de Horticultură, ale U.Ș.A.M.V., specializarea “genetică și ameliorare”, fiind unul dintre cei mai buni specialiști, recunoscuți pe plan local, regional și național.

Ștefan Macovei Stănescu, s-a născut, în satul Vadu Sorești, din comuna Zarnești, poate fi numit fiu al comunei Lopătari, ca urmare a faptului că este nepotul preotului Nicolae Stănescu, astfel că, după absolvirea școlii primare din Lopătari și a celei gimnaziale din localitatea Blăjani, a urmat Seminarul Teologic din Buzău. Urmează apoi, cursurile Institutului Teologic din București și deși are calități deosebite moștenite de la bunicul său, nu urmează cariera acestuia, dintr-un motiv evident, acela legat de atitudinea regimului comunist ateu, care respingea din start rolul bisericii în societate. Își completează astfel cursurile, cu Școala Populară de Artă din Buzău, urmând apoi, Conservatorul din București iar după absolvirea acestuia, începând cu anul 1970, începe să predea la Liceul Pedagogic “Spiru Haret” din Buzău, aducându-și, până la pensionare, o contribuție deosebită la formarea cadrelor didactice aflate la formare în această instituție reprezentativă, a învățământului buzoian.

Clemența Beșchea – Stănescu, fiica preotului Nicolae Stănescu, născută în comuna Lopătari în anul 1905, a urmat la început cursurile primare la școala din comună, avându-l ca învățător pe Dumitru Serbescu – Lopătari, pentru ca, începând cu anul 1920, să urmeze simultan, Școala Normala din Buzău și Școala secundară de fete, devenită ulterior, Liceul “Mihai Eminescu”, de astăzi. Devenită învățătoare începând cu anul 1926, la Școala din Mărăcineni, se căsătorește cu Preotul din această localitate Gheorghe Beșchea, cu care a avut doi copii. A desfășurat o bogată activitate literară, publicând diferite lucrări precum “Voinicii pământului” și “Condica mea de prezență”, fiind colaborator, în același timp, la diferite organizații literare cum au fost “Sfatul sătenilor” și “Tribuna învățătorimii”.

Aurelia A. Teșcan, născută în anul 1949, în comuna Lopătari, a urmat cursurile școlilor primare și gimnaziale din localitate, după care, și-a continuat studiile la Buzău, în cadrul Liceului “Mihai Eminescu” și apoi, în cadrul Facultății de Comerț, a Academiei de Studii Economice din București. După un an petrecut ca profesoară la Școală Tehnică de Cooperație din Buzău, s-a transferat, tot pentru un an, la Liceul “Virgil Madgearu”, din București. Până la ieșirea la pensie, a activat în Ministerul Învățământului, publicând numeroase manuale, în perioada 1982 – 1989, pentru clasele IX-XII, în domeniul statisticii comerciale, fiindu-i recunoscută valoarea de către toți dascălii buzoieni, pe plan local.

Prea Sfinția Sa, Episcopul Dunării de jos, Profesor Doctor – Cassian Gălățeanul, este de departe, cea mai cunoscută personalitate, atât pe plan local dar și pe plan regional și național, ca având origini lopătărene, contribuind prin întreaga sa activitate misionară și financiară, la cunoașterea plaiurilor lopătărene și dezvoltarea localității pe plan social și religios. Născut pe data de 18 martie 1955, în comuna Lopătari, într-o familie de moșneni, cu numele de Crăciun, numele său (Costică V. Crăciun) și cariera sa, au fost puternic influențate de bunicul său Ștefan Crăciun, preot la Biserica din comuna Lopătari, unde mergea mereu pentru a participa la Liturghie și pentru a cânta Psalmii, alături de dascălul bisericii.

Într-o vreme în care, în condițiile stricte impuse de regimul comunist ateu, preoții erau prigoniți și marginalizați, Preotul Cassian, nu s-a descurajat, ci a continuat cariera sa teologică, urmând între anii 1970 – 1975, cursurile de la Seminarul Teologic ortodox din Buzău, completate apoi, la Facultatea de Teologie din București. După absolvire, revine la Buzău, fiind numit profesor la Seminarul Teologic din localitate, fiind apoi, transferat la Seminarul Teologic ortodox din Sibiu, unde desfășoară o vie activitate misionară.

În anul 1980, se reîntoarce la Buzău, fiind hirotonosit diacon, la Mănăstirea Ciolanu, unde ca urmare a activității sale misionare, primește o bursă de studii la Strassbourg și dreptul de a sluji ca diacon în capela română din localitatea germană Baden – Baden, punând bazele Parohiei “Sfântul Ioan Botezătorul”, din localitatea Strassbourg. Din anul 1990, primește în semn de recunoaștere, din partea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, titlul de Episcop al Dunării de Jos, moment în care își schimbă numele în Cassian Gălățeanul. De asemenea, din aceeași perspectivă, a recunoașterii valorii sale, primește însărcinarea de a fi reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române, în discuțiile purtate cu înalții prelați ai Bisericii Catolice, legate de problema unificării celor două biserici surori, fiind numit traducătorul oficial din partea română, a discuțiilor dintre Papă și Prea Fericitul Părinte Teoctist, desfășurate la București, cu prilejul vizitei făcute de Papă, în capitala României.

Așadar, îmi exprin încrederea și speranța că, descrierea principalelor coordonate ale localității Lopătari, în lucrarea de față și mai ales în acest capitol, pot reprezenta oricând un punct de plecare în alcătuirea unei monografii consistente, capabile să adune la un loc, elemente definitorii, care să ne ajute să înțelegem specificul social – economic, politic si religios, dar și coordonatele psiho – emoționale ale locuitorilor, legate de vechi tradiții și obiceiuri, așa cum îi stă bine unei așezări, cu rădăcini istorice bine definite.

Capitolul III

Aspecte metodice. Curriculum la decizia școlii

Reforma și curriculumul…

Înainte de analiza raporturile dintre reformă și curriculum, trebuie înțeleasă semnificația exactă a termenului „curriculum”. În limba latină, termenul se traduce „scurta alegere”. ”Curriculum”, este un substantiv neutru de declinarea a II-a. De aceea, el se pronunță la nominativ, acuzativ și vocativ. La genitiv singular se scrie și se pronunță „curriculi”, dar la plural ia forma „curricula” la nominativ, acuzativ și vocativ. Genitivul plural corect este „curriculorum” și nu „curriculumuri”.

Ce înseamnă „curriculum”? Latinii îi acordau două sensuri:

1. Sensul denotativ – care însemna „cursă” sau „întrecere”. Este vorba de o „cursă de cai cu care de luptă desfășurată în Circus Maximus”. Cu alte cuvinte,” cursă circulară” desfășurată între cai și mai puțin între oameni. Această întrecere între care cu cai era percepută ca o distracție, fiind întreceri organizate cu 2 – 4 – 6 cai dintre care cele mai apreciate erau cursele organizate cu patru cai numite „curricula cu quadriga”. Concluzia directă este aceea ca sensul denotativ nu are legătură cu educația și cu învățământul ci, doar cu hipodromul și cu circul.

2. Sensul conotativ – prin expresii precum „curriculum solis”, „curriculum lunae” și „curriculum vitae”, acest ultim termen tradus ca „mersul circular al astrului zilei pe boltă, de la răsărit și până la apus” sau drept „cursa (circulară) a Selenei de-a lungul nopții” sau „cursa circulară a vieții de la naștere și până la moarte”. Cu alte cuvinte termenul de „curriculum vitae” nu înseamnă cum cred mulți astăzi un „memoriu de activitate” ci dimpotrivă, prin acest termen latinii vorbeau despre „circularitatea vieții”, despre cursa omului între naștere și moarte.

Apoi, în era creștină primele școli au fost ecleziastice și mânăstirești. Misiunea lor era aceea de a forma slujitori ai altarului a căror principală preocupare era aceea de convertire la creștinism a unor noi adepți și de a răspândi morala creștină în rândul barbarilor. Planul de învățământ al școlilor ecleziastice, se axa pe „septem artes liberales” – „cele 7 discipline de învățământ”, structurate pe două niveluri:

1. Trivium – cuprindea trei „artes sermacinales” (discipline pentru slujbă și predică) și anume: gramatica (latină), retorica și dialectica;

2. Quadrivium – cuprindea patru „artes reales” (patru discipline necesare socotirii calendarului și interpretării numerelor din Biblie): aritmetica, geometria, astronomia și muzica.

În literatura pedagogică contemporană putem identifica două definiții ale termenului de „curriculum educațional”. Prima dintre ele, prin curriculum face trimitere la cunoștințele prevăzute în planurile și programele de învățământ pe care profesorii sunt obligați să le predea în activitatea instructiv – educativă. A doua definiție se referă la toate componentele procesului de învățământ: finalitățile și obiectivele procesului de învățământ, conținuturile învățării, metodologia de predare – învățare, evaluarea performanțelor școlare, norme pedagogige, etc.

În cadrul actualei Reforme a învățământului din România, Comisia de elaborare a Planului de învățământ, numită prin Ordinul Ministrului, a finalizat în 1998 un proiect reformator, care are la bază finalitățile învățământului preuniversitar și două categorii de principii:

1. Principii de politică educațională:

a) principiul descentralizării și al flexibilizării (școlile vor avea libertatea de a-și construi scheme orare proprii, cu “plaje orare” pentru disciplinele obligatorii și opționale – exemplu: între 1 – 2 ore sau între 3 – 4 ore);

b) principiul descongestionării programului de studiu al elevilor, vizându-se un mai mare randament al învățării pe fondul unui consum psihic normal, fără forțări și presiuni;

c) principiul eficienței (valorizarea înaltă a tuturor resurselor umane și materiale din școli; evitarea șomajului prin predarea în echipă, redimensionarea normei de predare, cursuri opționale, activități de consiliere și orientare);

d) principiul compatibilizării sistemului românesc de învățământ cu standardele europene.

2. Principii de generare a noului plan de învățământ:

a) principiul selecției și al ierarhizării culturale – se referă la stabilirea disciplinelor școlare și gruparea sau ierarhizarea lor pe categorii de discipline);

b) principiul funcționalității (racordarea experienței de învățare pe arii curriculare, la caracteristicile etapelor ontogenetice ale elevilor și la evoluțiile din domeniile cunoașterii);

c) principiul coerenței (integrarea verticală și orizontală a ariilor curriculare în interiorul sistemului și în cadrul ariilor curriculare, integrarea obiectelor de studiu);

d) principiul egalității șanselor (asigurarea dreptului fiecărui elev de a se exprima deplin, în acord cu nivelurile sale aptitudinale);

e) principiul flexibilității și al parcursului individual (principiu care postulează un curriculum diferențiat și personalizat sau, cu alte cuvinte, trecerea de la o școală unică pentru toți, la o școală pentru fiecare);

f) principiul racordării la social;

În virtutea aplicării principiului selecției și al ierarhizării culturale, noul plan – cadru de învățământ propune gruparea obiectelor de studiu pe șapte arii curriculare, pentru tot învățământul preuniversitar (clasele I – XII):

Pentru a găsi explicația necesitații reformării învățământului românesc, trebuie să cunoaștem în primul rând, factorii care determină conținutul unui program școlar și, de asemenea, factorii care influențează deciziile privind proiectarea, adoptarea sau schimbarea lui. Diagrama din figura de mai jos, reprezintă modelul de structurare a acestor factori.

Figura 1.

Factorii care determină curriculum-ul școlar după A. I. Olivier, 1965:

Acești factori, sunt următorii:

I. Factorii legislativi – aceștia acționează la nivel național asupra întregului sistem de învățământ. Exemplul cel mai sugestiv îl reprezintă Legea învățământului. Astfel, Ministerul Educației, a impus un curriculum național bazat prin imitarea invățământului din unele țări ale Comunității Europene, fără a-l supune dezbaterii publice și fără a-l experimenta. Ca urmare, această atitudine a autorităților de imitare fără o analiză serioasă a impactului pe care l-ar putea avea asupra sistemului, a fost supusă unor critici publice prin intermediul mass – media în timp ce, profesorii au reacționat critic la adresa autorității experților prin reviste de specialitate cum este Tribuna învățământului. Din păcate, autonomia instituțiilor școlare nu este recunoscută în România decât învățământului superior, care are libertatea de a-și elabora curriculum-ul la nivelul fiecărei facultăți. La nivel județean și local, în învățământul preuniversitar public, nu sunt acceptate inițiative de schimbare curriculară decât în ceea ce privește disciplinele opționale.

II. Factorii cvasi – legali, care se referă la sistemele de acreditare a diplomelor de absolvire și la sistemele de admitere (în învățământul secundar și superior, ca niveluri ce nu sunt obligatorii ale sistemului de învățământ). Diploma de bacalaureat este acreditată prin curriculum stabilit la nivel național, admiterea în licee și facultăți, se realizează pe bază de curriculum stabilit autonom iar admiterea în învățământul superior privat se desfășoară, de obicei, pe baza unui curriculum sumar și complet autonom, existând tendința chiar a eliminării sale totale.

III. Factorii extrașcolari, care influențează curricuum-ul, pot fi:

1. Sănătatea mintală – influențează curriculum-ul pentru cei cu dizabilități;

2. Structura socială – în România, nu a influențat niciodată curriculum-ul. În alte țări însă, pot apare deosebiri determinate de categorii sociale cum ar fi "școlile pentru săraci" sau deosebiri generate de diferențe rasiale cum ar fi "școlile pentru albi" cu un curriculum diferit față de "școlile pentru negri", situație care a persistat o vreme îndelungată în S.U.A.

Deși, toate aceste diferențe referitoare la categorii sociale sau la diferențe rasiale, au fost timp de un secol și jumătate criticate ducând la diminuarea influentei lor în alcătuirea curriculum-ului, ele totuși mai persistă și astăzi mai ales în învățământul privat. Astfel, prin taxele impuse de instituțiile școlare, se menține un instrument prin care "învățământul de clasă" se perpetuează și odată cu el "curriculum-ul diferențiat";

3. Schimbările populaționale – creșterea numerică a unei comunități sau descreșterea ei, mobilitatea populațională, pot influența conținutul pregătirii, sistemul de intrare sau de ieșire practicat în școlile comunității respective; în România, această situație se înregistrează mai ales, în mediul rural, noul curriculum educațional național impus de Ministerul educației Naționale în 1998, încurajând aceste tendințe, în primul rând, cu privire la parcurgerea disciplinelor opționale de către elevii din mediul rural;

4. Schimbările în viața de familie – familiei îi revin responsabilități pedagogice importante: asigurarea standardelor de viață ale copilului, crearea climatului necesar unei bune formări, dezvoltarea educației morale și civice, a educației sexuale, orientarea profesională. Urbanizarea și industrializarea, din secolul al XX-lea, au modificat esențial viața de familie ducând în prezent, la ceea ce se numește a fi "noul stil de viață" diferit de "vechiul stil de viață" – caracteristic perioadei din preajma celui de al II-lea război mondial. În ritmul deosebit de alert al "noului stil de viață", apare o tendință îngrijorătoare și anume aceea, de a transfera o parte din atribuțiile educative ale familiei, către școală. Ca urmare, curriculum-ul trebuie modificat esențial, mai ales în ceea ce privește învățământul primar și secundar. Acest lucru, se observă tot mai pregnant și în România, odată cu schimbul de generații, din primele decenii ale secolului al XXI-lea.

5. Impactul valorilor asupra curriculum-ului– este o realitate pedagogică ce s-a manifestat pregnant de-alungul istoriei. În prezent, societatea se află sub influența unor transformări profunde ale curriculum-ului educațional. "Noile valori", de multe ori "prefabricate" împrumutate din afară, tind să înlocuiască în viața publică "valorile tradiționale” promovate de învățământul românesc, provocând schimbări majore în comportamentul elevilor fără ca școala românească să dețină pârghiile necesare pentru a putea contracara aceste "noi agresiuni educative". Putem spune că revine în actualitate așa numita teorie "a formelor fără fond", exprimată de către Titu Maiorescu, cu mult timp înainte.

6. Grupurile special interesate – ele pot influența prin intervenții mai mult sau mai puțin pertinente, curriculum-ul educațional.

7. Crizele sociale, economice și politice – duc la schimbări curriculare, prin faptul că școala nu poate sta deoparte când societatea suferă asemenea schimbări. De exemplu, în învățământul românesc, în 1990, după Revoluția din decembrie 1989, din dorința de a elimina tendința "profesionalizării" excesive a învățământului liceal manifestată sub regimul comunist, au fost eliminate numeroase discipline vocaționale. În anumite cazuri s-au făcut exagerări iraționale cum a fost cazul chimiei, unde s-a redus numărul de ore la aceasta disciplină pe motivul că reprezenta profesia unui membru al cuplului dictatorial.

8. Noile tehmologii – sunt introduse în curriculum, la toate nivelurile învățământului românesc contemporan studiul informaticii și al computerului. Motivul pentru care se pune accentul pe studiul acestei discipline îl reprezintă perspectiva informatizării societății fapt ce creează o anumită anticipare a necesitaților viitoare de către noul curriculum. Reforma curriculară generează "produsele curriculare" și anume, toate documentele normative ce rezultă în urma demersurilor curriculare: planul de învățământ, programele analitice, manualele școlare, planificările calendaristice, proiectele pedagogice, ș.a.În privința definiției acestei variabile a procesului de învățământ (conținuturile procesului de învățământ) există o varietate terminologică, fiind autori care utilizează fie termenul de conținut, fie pe cel de curriculum. De exemplu, R. Rasseck și G. Văideanu (1984) utilizează în definire termenul de conținuturi afirmând că „toate conținuturile învățământului constituie un ansamblu de cunoștințe, de priceperi, de valori și comportamente concretizate sub forma planurilor de studiu (orare și programe școlare) și concepute în funcție de finalitățile și obiectivele atribuite școlii de către fiecare societate; aceste conținuturi organizate pe nivel sau tip de instituție școlară, pe clase și pe discipline sunt rezultatul unei elaborări într-un scop pedagogic și fac obiectul unui proces specific: învățarea”.

Autorul termenului de curriculum, a fost R. W. Tyler, termen pe care îl folosește pentru prima dată în anul 1949. Abordând această problemă, a curricumului școlar, în perimetrul psihopedagogiei romanești, D. Potolea, propunea în anul 2002, două modele de abordare a curriculum-ului și anume:

a) Modelul triunghiular;

b) Modelul pentagonal;

Modelul triunghiular, include ca variabile curricularefinalitățile educaționale, conținuturile instruirii și tipul de instruire – învățare. Aceste variabile sunt foarte importante și trebuie să se regăsească obligatoriu, în orice tip de curriculum.

Modelul pentagonal, adăugă la variabilele specifice modelului triunghiular încă două variabile și anume strategiile de instruire și strategiile de evaluare.

Abordând problema tipologiei curriculum-ului, o serie de autori precum C. Cucoș (2002) sau E. Păun (2002), enumeră mai multe tipuri de curriculum. Astfel, C. Cucoș (2002, pp. 183 – 184), enumeră mai multe tipuri de curriculum-uri și anume:

1. Core – curriculum (curriculum general)

2. Curriculum specializat (de profil)

3. Curriculum ascuns (subliminal)

4. Curriculum informal

5. Curriculum recomandat

6. Curriculum scris (prescris)

7. Curriculum predat

8. Curriculum învățat (realizat)

9. Curriculum suport

10. Curriculum testat

11. Curriculum zonal (local)

12. Curriculum exclus

E. Păun (2002, pp. 21-24), enumeră patru tipuri de curriculum-uri și anume:

1. Curriculum formal sau prescris

2. Curriculum real

3. Curriculum realizat

4. Curriculum ascuns

Uneori, toate produsele curriculare sunt numite „Curriculum formal (precis)”. El reprezintă valorile, cunoștințele și informațiile care se concretizează în documentele curriculare. Cunoaștem trei categorii de obiectivări ale demersurilor curriculare:

1. Obiectivări primare: planul de învățământ și programele analitice;

2. Obiectivări secundare: manualele (pentru elevi) și metodicile (manualele profesorilor);

3. Obiectivări terțiare: programe (orare) școlare, planificări calendaristice ale materiei (trimestriale sau semestriale), proiecte pedagogice.

Normele cuprinse în aceste documente au caracter oficial și obligatoriu (planul de învățământ și programele analitice), altele au caracter oficial dar nu sunt și obligatorii (manualele școlare), altele au caracter de sugestie și îndrumare (metodicile disciplinelor, planificările calendaristice, proiectele pedagogice).

Planul de învățământ poate fi considerat cel mai important produs al demersului curricular. După ce este experimentat, evaluat, corectat și validat, planul de învățământ devine un document normativ obligatoriu și instrumentul fundamental de conducere și desfășurare a procesului de învățământ în instituția de învățământ. Responsabilitatea validării planului de învățământ revine Ministerului Educației Naționale. Excepție, face învățământul superior care beneficiază de autonomie universitară prevăzută în Constituție și Legea învățământului. De asemenea, acesta este valabil numai teoretic și pentru învățământul privat. Selecția acestor documente curriculare este făcută de către experți sau specialiști în curriculum pe baza unor criterii validate. Fiind produsul unor specialiști în curriculum, este posibil ca tipul de curriculum selectat să aibă drept reper elevul ideal, dorit de către profesor, care poate face față diferitelor sarcini școlare fără nicio dificultate. De cele mai multe ori însă, practica educațională demonstrează contrariul arătând o serie de incompatibilități între acest tip de curriculum și elevii cărora li se adresează (sau pe care îi vizează), producând dificultăți în învățare, în asimilarea selectivă a conținuturilor, în transpunerea cunoștințelor în practică sau în a realiza conexiuni logice între diferitele categorii de conținuturi.

Planul de învățământ stabilește:

1. Finalitățile și obiectivele generale ale pregătirii;

2. Competențele finale și standardele pregătirii;

3. Structura conținuturilor pregătirii, grupate modular, sub formă de discipline, inter sau transdisciplinar;

4. Eșalonarea în timp a pregătirii cu precizarea:

a) succesiunii „experiențelor de învățări” (parcurgerii disciplinelor);

b) numărului săptămânal și anual de ore afectate fiecărui obiect („disciplină”, „experiență de învățare”);

c) limitelor minime și maxime ale pregătirii (numărul de ani de studiu, posibilitățile de accelerare a studiului);

d) structurii anilor școlari, cu precizarea susccesiunii intervalelor de timp afectate studiilor, vacantelor, examenelor;

e) sistemului de acces și a sistemului de finalizare a pregătirii;

f) modalităților de evaluare a competențelor și standardelor pregătirii pe parcurs și finale;

În structura unui plan de învățământ se regăsesc:

1.Un Core – curriculum, considerat obligatoriu și alcătuit din discipline precum limba maternă, matematica, fizica, științele socio – umane;

2. Un curriculum secundar,alcătuit din discipline opționale și discipline facultative (curriculum centrat pe cel care învață);

Programa școlară, este al doilea document ca importanță oficială și are drept obiect de activitate organizarea și desfășurarea procesului instructiv – educativ. Numită deseori și „programă analitică”, detaliază elementele obligatorii de parcurs la o anumită disciplină (modul), având rol de ghid principal în activitatea didactică. Programa școlară are la bază modelul pedagogic al disciplinei studiate din care sunt extrase și înscrise ca obligatorii de înfăptuit, următoarele elemente:

1. obiectivele generale ale domeniului descrise în termeni de competențe și capacități finale;

2. standardele de performanță prin care pot fi atestate (evaluate) competențele și capacitățile finale;

3. Obiectivele specifice ale capitolelor (unităților de învățare) și modalitățile de testare ale acestora;

4. unitățile de conținut, descrise în succesiunea în care trebuie parcurse, însoțite dacă este nevoie, de sugestii privind organizarea experiențelor de învățare pentru atingerea obiectivelor fiecărei unități sau secvențe.

Programa școlară, este un „macroproiect pedagogic” al disciplinei, structurată pe ani de studiu care precizează limitele de timp în care trebuie parcursă materia prevăzută. De multe ori, ea este însoțită de sugestii privind proiectarea, desfășurarea și evaluarea unor experiențe de învățare (lecții, explicații).

Manualul școlar, este instrumentul de lucru cel mai important, pentru elevi. El urmează programa analitică, detaliind în limbaj inteligibil, tot ceea ce este necesar pentru că elevii să poată atinge obiectivele pedagogice stabilite prin programa școlară. Manualul este și un document pedagogic, deoarece trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, la fiecare temă pe care o detaliază, următoarele elemente:

1. obiectivele pedagogice urmărite, enunțate pe înțelesul elevului;

2. sarcinile de lucru (de învățare) conexe obiectivelor;

3. informații pentru realizarea sarcinilor de învățare cât mai clare și sugestive (însoțite de ilustrații, scheme);

4. sarcini de lucru suplimentare pentru aprofundarea studiului;

5. surse suplimentare pentru completarea cunoștințelor (audio, video);

6. exerciții de autoevaluare, liste alcătuite de elevi.

Metodicile sunt „manuale ale profesorilor” fiind adevărate „didactici de specialitate” pe care profesorii să se poată sprijini în activitatea desfășurată la clasă. Ele trebuie să conțină, în mod obligatoriu:

1. modulul pedagogic al disciplinei;

2. tabloul complet al finalităților și obiectivelor disciplinei;

3. standardele de performanță pe ani de studiu, semestre, capitole (unități de conținut, module);

4. proiecte pedagogice model pentru toate activitățile didactice esențiale;

5. Grupuri de teste docimologice (predictive, formative și sumative);

6. Observații teoretico – pedagogice privind specificul disciplinei (domeniului);

7. Recomandări bibliografice pentru aprofundarea pedagogică și de specialitate a domeniului.

Planificările calendaristice sunt „proiecte inițiale” de transpunere semestrială a programelor, alcătuite de cadrele didactice (educatori) pe baza metodicii de specialitate și a principiilor didactice. O bună planificare semestrială conține:

1. evaluarea corectă a activităților didactice;

2. date calendaristice precise de susținere a fiecărei activități;

3. obiectivele fiecărei unități de conținut și activități didactice;

4. forma de desfășurare a fiecărei activități și mijloacele de organizare a activităților (experiențelor) de învățare;

5. instrumentele de evaluare a fiecărei activități didactice (teste docimologice, probe de cunoștințe);

6. modalitățile de stimulare a studiului independent al elevilor;

7. perioadele, formele, metodele și instrumentele de organizare a „activităților de îmbogățire” pentru elevii capabili de performanțe superioare („consultații”);

8. perioadele, formele, metodele și instrumentele de organizare a „activităților de ratrapare” a elevilor cu ritm lent de învățare („meditații”);

9. programul propriu al profesorului de autoperfecționare pedagogică și de specialitate.

Proiectarea pedagogică este împreună cu activitatea în clasă cu elevii, cea mai importantă obligație a profesorului. Problemele Curriculum-ului educațional, sunt practic inepuizabile. De aceea, cu atât mai mult, raporturile dintre reformă și curriculum sunt extrem de complexe fiind obligatoriu necesar, a fi integrate într-o strategie națională educațională menită să asigure stabilitatea sistemului și în același timp, pregătirea tinerilor în raport cu noile standarde educaționale și de asemenea, cu nevoile societății.

Curriculum la decizia școlii (CDȘ)…

Definirea finalităților liceului implică o nouă abordare a proiectării curriculare dezvoltată în următoarele direcții esențiale:

A) prioritatea acordată procesului de învățare și intereselor elevului;

B) orientarea demersului didactic pe formarea și dezvoltarea competențelor funcționale de bază;

C) multiplicarea ofertei de servicii educaționale pe care liceul o propune spre alegere elevului.

Din această perspectivă, școala nu mai este doar „un loc unde cei tineri privesc cum muncesc adulții”, ci devine un spațiu care oferă un mediu favorabil învățării, motivează și creează încredere. Orientarea demersului didactic asupra elevului este susținută de mai multe elemente prezente în programele școlare. Concepția care a stat la baza elaborării programelor acordă roluri – cheie obiectivelor/competențelor și activităților de învățare. Acestea contribuie la transformarea elevului din obiect și/sau subiect al demersului didactic în actor principal al acestuia. Pornind de la caracteristicile generale ale demersului didactic centrat pe activități de învățare, în activitatea curentă a profesorului de istorie pot fi identificate mai multe roluri. Dintre acestea (creator de curriculum, consilier, moderator, partener, evaluator și model), cel mai important este acela de creator de curriculum, deoarece el crează situații de învățare pornind de la programele școlare (curriculum intenționat), dezvoltă programa școlară, mediază relația elevului cu sursele de învățare specifice istoriei și nu în cele din urmă, proiectează CDȘ.

Curriculum-ul la decizia școlii trebuie văzut ca parte a întregului curriculum și nu ca lipsit de relevanță în legătură cu cel național în vigoare sau fiind în contradicție cu acesta. Elevul are nevoie de a experimenta un curriculum coerent, și nu unul fragmentat, incoerent. Astfel, curriculum-ul la decizia școlii trebuie să fie planificat împreună cu cel național și integrat acestuia. Deoarece, până în momentul de față, curriculum-ul tradițional pe discipline a pus accentul pe cunoștințe și înțelegere, unul dintre rolurile curriculum-ului la decizia școlii este de a se adresa acelor competențe dorite care sunt într-o prea mică măsură dezvoltate specific sau explicit de disciplinele academice. Exemple de astfel de competențe pot include dezvoltarea personală, pregătirea pentru viața de adult și cea economică, încurajarea responsabilității de cetățean, etc.

Curriculum-ul la decizia școlii se focalizează în primul rând pe elevii de liceu, cei care se îndreaptă spre viața adultă, fie în calitate de angajați, fie de persoane care-și continuă studiile.

Totuși, guvernul, ca reprezentant al societății și ca principal finanțator al sistemului de învățământ, se așteaptă ca tinerii să fie eficient pregătiți în școală pentru a aduce contribuții semnificative țării lor ca cetățeni, antreprenori și angajați. Aceste aspecte sunt la fel de importante pentru elevi, părinți, comunități locale și angajatori.

Liceele folosesc libertatea pe care o au în ceea ce privește curriculum-ul la decizia școlii într-o varietate de moduri și s-au dezvoltat trei abordări cuprinzătoare:

elevilor li se oferă o extindere a curriculum-ului existent, ca răspuns la capacități de învățare deosebite ale anumitor elevi/grupuri de elevi;

aprofundarea curriculum-ului pe discipline, focalizată pe nevoile identificate ale acelor elevi care au dificultăți la una sau mai multe discipline studiate;

școlile dezvoltă opționale care introduc noi discipline de studiu, în afara celor prevăzute în trunchiul comun. În unele școli, elevii au o anumită libertate de alegere privind modul în care să-și petreacă timpul alocat curriculum-ului la decizia școlii.

Argumentul principal al necesitații introducerii Curriculum-ului la decizia școlii este acela ca, el trebuie să eficientizeze întregul curriculum școlar prin completarea și extinderea curriculum-ului național academic. Această suplimentare nu trebuie numai planificată la nivel de conținut al curriculumului, dar trebuie să sprijine și procesele prin care elevii învață.

Pentru a motiva o persoană care învață, curriculum-ul trebuie să fie:

relevant pentru nevoile persoanei respective, așa cum și le identifică aceasta și să o angajeze activ în propriile alegeri privind învățarea;

variat în ceea ce privește metodologia de implementare, dar cu accent pe nevoia de a folosi metode de învățare activă și experiențială;

motivant, prin oferirea constantă de feed-back pozitiv.

Toți acești factori pot fi încorporați într-un curriculum la decizia școlii bine proiectat ca parte a întregului curriculum. Aplicarea planurilor – cadru în școli și trasformarea acestora în scheme orare concrete, specifice, presupune o succesiune de operații manageriale care vizează interacțiunea și cooperarea între școli, elevi, părinți, autorități locale, rezultatul acestui complex de acțiuni fiind curriculumul la decizia școlii. Conform legislației în vigoare fiecare școală elaborează în acest scop un proiect curricular al școlii, în care stabilește și filiera profilurilor și specializările pe care dorește să le ofere sau să le dezvolte. Acest proiect se menține în limitele referențialității și orientărilor de principiu ale școlii, stabilite în proiectul de dezvoltare instituțională. Proiectul curricular al școlii se conturează treptat în urma consultărilor și dezbaterilor cu întregul personal didactic al școlii și fiind o problemă de specialitate este elaborat de Consiliu pentru Curriculum, care cuprinde șefii comisiilor metodice de specialitate și este un organism decizional coordonat de consiliul de administrație al școlii și de directorul unității având atribuții ulterioare în ceea ce se cheamă dezvoltare și diversificare curriculară la nivel de școală în anul următor.

Proiectul curricular al școlii rezultat, trebuie să fie realist, să cuprindă rezultatul negocierilor cu autoritățile locale care cunosc situația socio – economică a județului, orașului, comunei au o imagine asupra dezvoltării ulterioare a zonei și pot estima care vor fi nevoile pieței de muncă, interesele agenților economici astfel încât să se poată realiza integrarea optimă a tinerilor în societatea adulților. Dacă autoritatea locală are interese și nevoi vizând sprijinirea unui domeniu al activității socio – economice (exemplu -Agroturism pentru zonele montane, protecția mediului înconjurător pentru zonele intens industrializate și cu surse majore de poluare, tradiții populare pentru zonele rurale izolate) atunci aceasta poate solicita școlilor de pe aria sa de gestiunare administrativă cuprinderea unei/unor discipline cu un conținut științific. Această ofertă specifică unei arii teritorial –administrative și care este cuprinsă în oferta tuturor unităților de învățământ cu aceeași propunere reprezintă curriculum local. Prin proiectul curricular al școlii, elaborat de Comisia pentru Curriculum, școala își poate construi propria identitate și poate informa comunitatea căreia i se adresează, care este tipul de formare și educare pe care îl oferă și care sunt avantajele frecventării școlii respective. Există în acest sens, trei direcții de acțiune:

1. decizia asupra modului de administrare și gestionare a Planului – cadru de învățământ la nivel de școală: stabilește dimensiunea procentuală a curriculum-ului de bază (trunchi comun și curriculum-ul opțional fără a depăși în jos limitele fixate în privința trunchiului comun;

2. opțiunea pentru recurgerea la „benzile de toleranță” ale curriculum-ului nucleu: curriculum – nucleu extins și curriculum – nucleu aprofundat;

3. construirea și conceperea efectivă a curriculum-ului, propunerea temelor de opțional și luarea deciziilor asupra disciplinelor opționale originale în virtutea culturii organizaționale a resurselor proprii, a intereselor educabililor și părinților, a specificului zonei și chiar prin prisma specificului școlii, însăși în zonă și comunitate.

Curriculum-ul la decizia școlii se poate realiza în următoarele moduri:

a) curriculum extins – școala urmează sugestiile oferite de autoritatea centrală;

b) curriculum aprofundat – școala aprofundează zona curriculum-ului de bază, contribuie la dezvoltarea unor teme,capitole din conținuturile prevăzute de programele școlare, dacă această dezvoltare răspunde nevoilor reale ale elevilor;

c) curriculum elaborat de școală – școala proiectează și construiește în zona trans- și interdisciplinară.

Consiliul de administrație va prezenta oferta curriculară a școlii care va cuprinde curriculum de bază, pachetele de opțional local și/sau la decizia școlii. Oferta curriculară va cuprinde:

1. enunțarea finalităților și obiectivelor școlii;

2. tematica oferită, însoțită de obiectivele specifice;

3. sistemul de evaluare internă al școlii particularizat ofertei;

4. metodologia de opțional (pentru părinți și elevi) și selecție a elevilor.

Pentru faza inițială a procesului (an școlar 1998 – 1999) pachetele de opțional au preluat și o parte din cele cuprinse de M.E.N., dar în multe școli s-a optat și pentru pachete specifice școlii. De asemenea, este necesar ca oferta globală de opțiune realizată de școală să reprezinte cel puțin dublul numărului de ore față de posibilitatea de opțiune a elevilor.

Opționalul deschide noi perspective creativității la nivelul practicii școlare învățătorilor, profesorilor devenind astfel „un conceptor al curriculum-ului”, el orientându-și proiectarea pornind de la obiective clar definite pe care le va urmări pe toată durata desfășurării opționalului, sprijinindu-se pe vehicularea unor conținuturi accsesibile elevului, conținuturi construite de către elev prin aplicarea unor strategii didactice centrate pe nevoile, interesele, deprinderile și abilitățile existente/așteptate. Opționalul poate fi:

1.Opțional la nivelul disciplinei. El cuprinde, următoarele aspecte:

a) activități, module, teme care nu fac parte din programele școlare propuse de autoritatea centrală;

b) disciplină care nu este prevăzută pentru o anumită clasă sau ciclu curricular;

2.Opțional la nivelul ariei curriculare. Acesta,cuprinde urmatoarele elemente:

a) o temă interdisciplinară care explică cel puțin două discipline dintr-o arie; obiectivele de referință ale noii teme vor respecta obiectivele cadru ale fiecărei discipline componente;

3.Opțional la nivelul mai multor arii curriculare. Cuprinde,ca element fundamental:

a) o temă proiectată pornind de la un obiectiv transdisciplinar sau interdisciplinar.

Conținuturile opționale rezultă din intersectarea unor segmente de discipline care aparțin ariilor curriculare diferite. Aplicarea planurilor – cadru pentru toate nivelurile de școlarizare permite decongestionarea și flexibilizarea programului școlar prin:

a) creșterea progresivă în funcție de vârstă a predării disciplinelor și activităților cuprinse în curriculum la decizia școlii, care permite elevilor să-și dezvolte abilități și deprinderi pe acele arii curriculare care reprezintă interesul lor major;

b) renunțarea la caracterul excesiv teoretizant al programelor și manualelor simultan cu creșterea caracterului aplicativ al cunoștințelor și activităților;

c) atingerea obiectivelor în și prin activitățile desfășurate în clasă;

d) stimularea motivației elevilor pentru învățare;

e) creșterea responsabilității elevilor și a școlii pentru calitatea și finalitățile procesului de educație în școală.

Diferențierea curriculară vizează adaptarea procesului de predare – învățare la „posibilitățile aptitudinale, la nivelul intereselor cognitive, la ritmul și stilul de învățare al elevului”. Această strategie diferențiată, redă trecerea de la „o școală pentru toți” la „o școală pentru fiecare”, trecere care poate fi realizată tocmai prin posibilitățile oferite de proiectarea și aplicarea onestă a curriculum-ului la decizia școlii și în condițiile în care au loc într-adevăr trecerea de la centrarea pe conținuturi la centrarea pe nevoile și interesele elevului.

Programa de opțional poate avea o structură diferită în funcție de ciclurile curriculare, finalitățile învățământului, particularitățile unității școlare. Pentru elaborarea programelor de opțional cea mai simplă și eficientă este cea propusă de Ligia Sarivan în lucrarea „Repere pentru proiectarea opționalelor” și în documentele difuzate de atelierele de formare organizate de Minister și de Consiliul Național pentru Curriculum. Educația nu exclude existența unor procese în care se pot aplica anumite principii generale acumulându-se experiență și furnizându-se astfel modele care au funcționat în alte cazuri similare. „În educație, a face înseamnă nu atât a ști să faci, cât mai ales a căuta să faci, iar a continua nu include a reface pentru a aspira la un nou și ulterior a face.” Toate acestea explică rațiunea de a fi a curriculum-ului în educație, care în teorie își caută mai ales forma, iar în practică își caută în mod special conținutul.

Curriculum elaborat în școală (CEȘ)…

Curriculum-ul elaborat în școală implică diverse tipuri de activități opționale pe care le propune școala (sau, dimpotrivă, le alege din lista avansată la nivelul central. Proiectarea curriculum-ului elaborat în școală va avea ca repere: resursele umane și materiale ale școlii, interesele elevilor, situațiile specifice școlii, necesitățile comunității locale. Modelele de proiectare propuse mai jos țin seama de structura curriculum-ului nucleu, centrat pe obiective.

Cum se elaborează programa de opțional? Aceasta se elaborează respectând următoarele etape:

I. PAGINA DE IDENTIFICARE – trebuie să cuprindă următoarele: titlul disciplinei propuse; tipul de opțional, clasa, perioada, anul școlar, școala, autorul;

II. ARGUMENT – Se redactează ½ – 1 pagină care motivează cursul propus: nevoi ale elevilor, ale comunității locale, formarea unor competențe de transfer etc.

III. TIPURI DE OPȚIONALE

A. Opționalul la nivelul disciplinei (se menționează, disciplina implicată) – constă în activități, proiecte, module care reprezintă o ofertă diferită de cea propusă de autoritatea centrală. Aceasta presupune formularea unor obiective de referință care nu apar în programă. În acest caz, propunem următorul format de proiectare:

B. Opționalul la nivelul ariei curriculare – presupune alegerea unei teme care implică cel puțin două discipline dintr-o arie (se menționează, disciplinele implicate). În acest caz, pornind de la obiectivele cadrul ale disciplinelor, vor fi formulate obiectivele de referință din perspectiva temei pentru care s-a optat.Redactarea curriculum-ului pentru un asemenea tip de opțional se va face pe baza următorului tabel:

C. Opționalul la nivelul mai multor arii curriculare – poate fi proiectat pornind de la un obiectiv complex transdisciplinar sau interdisciplinar prin intersectarea unor segmente de discipline aparținând mai multor arii. În acest caz, obiectivele de referință apar ca specificări ale obiectivelor cadru:

IV. LISTĂ DE CONȚINUTURI – fiecare tabel va fi urmat de o LISTĂ DE CONȚINUTURI corelate cu obiectivele propuse, altele decât cele din programa de trunchi comun (lista lecturilor nu este același lucru cu lista conținuturilor).

În continuare, voi prezenta două tipuri de curriculum, proiectate conform regulilor de alcătuire a unui curriculum elaborat în școală. Primul exemplu, se referă la un curriculum aprofundat, elaborat pentru clasa a IX-a, cu tema “Cum s-a scris istoria?”.

I. Argument

Este necesară o trecere în revistă cât mai amplă a modurilor cum a fost scrisă istoria și cum s-a trecut de la a nara evenimente de tot felul, la o știință instituționalizată. Istoriografia, ca istorie a istoriei, a modului cum au fost percepute evenimentele și redate în scris, poate să ofere o largă perspectivă asupra evoluției gândirii istorice de-a lungul secolelor. De asemenea, ea mai impune și o serie de reflecții de actualitate: Cum se folosește istoria?; Care sunt posibilitățile sale reale, obiective, de a oferi un plus de cunoaștere? Prin acest cursurmăresc dezvoltarea la elevi a unor atitudini și valori care să permită o mai bună percepție a patrimoniului cultural comun în spațiul geografic și istoric european, crearea unei mai mari toleranțe față de popoarele cu origini etnice și culturale diferite.Opționalul propus poate deveni curriculum aprofundat pentru fiecare an de studiu, ceea ce înseamnă că se abordează scrierea istorică pentru epocile istorice studiate. Specializarea Științe Sociale ar avea de câștigat dintr-o astfel de abordare. Acest curs opțional, încearcă să răspundă exigentelor specifice etapei de școlaritate în care se afla elevii. “Oferta de cunoaștere” propusă de curriculum (experiențele de învățare aflate în legătură cu elementele de conținut) și structura acestuia sunt raportate la nevoia școlii de aprofundare a domeniului respectiv. Această ofertă de învățare urmărește:

a) prezentarea directă și explicită a sursei istorice, așa cum a fost ea concepută la momentul respectiv;

b) identificarea și compararea proceselor istorice similare din diferite spații geografico – istorice

II.Obiective de referință din programă

1.1,1.2,2.1-2.3,3.1-3.3

III. Conținuturi

1. Nașterea istoriei:

1.1. Conținuturi:

a) Istoria cuvântului “istorie”;

b) Logografii;

2. Istoriografia greco – romană:

2.1. Conținuturi:

a) Herodot sau imaginea celuilalt;

b) Tucidide: definirea metodei și a scrierii istorice;

c) Polybios: metoda reconstrucției logice a trecutului;

d) Definirea “adevăratei naturi” a istoriografiei romane: Caesar, Titus Livius, Tacitus;

e) Moștenirea istoriografiei greco – romane

3. Istoria creștină a Evului Mediu:

3.1. Conținuturi:

a) Filosofia istoriei la Sfântul Augustin, bază a istoriei creștine;

b) Gregorie de Tours – istoric al Galliei france;

c) Paul Diaconu și istoria națională a longobarzilor;

d) Istorie și erudiție în Imperiul Bizantin;

4. Cronicarii Evului Mediu:

4.1. Conținuturi:

a) Varietatea producției istoriografice în perioada feudală;

b) Portretul tip al cronicarului medieval;

c) Slăbiciunile genului istoric;

d) Cronicile – documente fundamentale ale epocii feudale

Un al doilea curs de opțional, integrat în curriculum-ul la dispoziția școlii, pe care îl supun atenției, este cel pe care l-am numit “Integrare europeană”, opțional propus, de data aceasta, la nivelul ariei curriculare “Om și societate” ce urmează a fi prezentat ca oferta educațională, elevilor din clasele a XI-a.

I.Argument

Obiectul de studiu “Integrare europeană”, face parte din pachetul de discipline opționale pentru aria curriculară om și societate. Acest obiect de studiu își propune să contribuie la:

1. cunoașterea valorilor și a normelor fundamentale, a perspectivelor și a criteriilor de organizare și de performanță practicate de Uniunea Europeană;

2. cunoașterea abordărilor europene ale problemelor tehnologice, economice, administrative, politice, educaționale și culturale;

3. asumarea conștientă și exercitarea competentă a drepturilor și a responsabilităților individuale în realizarea proceselor de integrare europeană. Elementele componente ale programei sunt:

1. Competențele specifice;

2. Conținuturile;

3. Valorile și atitudinile;

4. Sugestiile metodologice;

Unitățile de conținut sunt structurate în trei arii de conținut (domenii):

1. Evoluția ideii de “Europa”;

2. Principii, valori și mecanisme ale construcției europene;

3. Școala – factor de integrare în Uniunea Europeană.

Organizarea tematică permite dimensionarea diferită a resurselor de timp alocate fiecărei teme, accentuarea unora sau a altora dintre elementele de conținut în funcție de interesele specifice ale elevilor și de dominanță ale profilului/specializării.

Componenta “Valori și atitudini”, propune cunoașterea seturilor de valori specifice Europei contemporane. Conceperea acestei componente pleacă de la premisa că procesul de integrare în structurile europene presupune, la nivel individual, mai ales, interiorizarea unor modele comportamentale specifice, bazate, la rândul lor, pe un set de valori – “Principii, valori și mecanisme ale construcției europene”.

II. Valori și atitudini

a) respectul pentru moduri diferite de viață, pentru credințele, opiniile și interesele legitime ale celuilalt;

b) preocuparea pentru respectarea drepturilor omului;

c) preocupare pentru calitate și excelență în orice domeniu;

d) independență în gândire, respectul pentru argumentul rațional;

e) toleranță și atitudine deschisă, constructivă;

f) flexibilitate și adaptabilitate la schimbare;

g) simțul responsabilității față de realizarea personală și față de interesele comunității;

h) încrederea în sine și cooperarea activă.

După alcătuirea programei de opțional, ea este supusă aprobării în catedră și în comisia de aprobare pe liceu, condusă de directorul unității școlare. Aceasta comisie, eliberează o „Fișă de avizare a proiectului de programă pentru opțional”, cu care profesorul propunător va merge la inspectorul școlar de specialitate, pentru avizare. Aceasta fișă de avizare, are următoarele elemente de identificare:

*Avizul școlii:

Denumirea opționalului…………………………………………………………………………………………….

Tipul………………………………………………………………………………………………

Clasa……………………………………………………………………………………………..

Durata……………………………………………………………………………………………

Număr de ore pe săptămână……………………………………………………………..

Autorul.……………………………. Abilitarea pentru susținerea cursului ………………..

Instituția de învățământ……………………………………………………………………………………………..

Avizul conducerii școlii:……………………….DA DA, cu recomandări NU

Pentru a fi acceptat, proiectul de programa trebuie să întrunească „DA” la punctele I și II și cel puțin 5 „DA” sau „DA, cu recomandări” la punctul III.Trebuie menționat că această fișă de avizare este specifică pentru proiectul de opțional, de la clasa a IX-a.

Fișa de avizare a proiectului de programă, pentru opționalul propus la clasele X – XII, are următoarele elemente de identificare:

*Avizul școlii:

Denumirea opționalului………………………………………………………………………………………….

Tipul…………………………………………………………..

Clasa………………………………………………………….

Durata………………………………………………………..

Număr de ore pe săptămână……………………………

Autorul………………………………. Abilitarea pentru susținerea cursului…………………

Instituția de învățământ………………………………………………………………………………………….

Avizul conducerii școlii:………………………….. DA DA, cu recomandări NU

Pentru a fi acceptat, proiectul de programă, trebuie să întrunească „DA” la punctele I și II și cel puțin 5 „DA” sau „DA, cu recomandări” la punctul III.

Proiectarea disciplinelor opționale…

Proiectarea disciplinelor educaționale, este una din sarcinile cele mai importante ale procesului instructiv – educativ, din cadrul Curriculum-ului Elaborat în Școală (CEȘ). Această activitate pedagogică, are la bază principalele principii de politică educațională:

a) Descentralizarea (disciplinelor opționale)

b) Flexibilizarea (programelor școlare)

c) Descongestionarea

d) Eficiența

Procesul de reformă a educației urmărește:

1.Reforma de sistem – are ca obiective prelungirea durateișcolarității, generalizarea grupei pregătitoare din învățământul preșcolar și permisivitatea sistemului pe ani de studiu.

2. Reforma de structură curriculară – are ca obiective reformarea pe verticală, astfel:

a) reforma curriculară – privitoare la modificarea următoarelor aspecte:

– Planul – cadru de învățământ;

– Programa analitică – curriculum școlar;

– Manualele școlare – manuale alternative;

– Ciclurile curriculare, etc

b) reforma evaluării și examinării – referitoare la diferitele forme de evaluare (evaluarea sumativă; evaluarea formativă, testele naționale, admiterea la liceu, bacalaureat);

3. Reforma de structură a anului școlar – privitoare la modul de desfășurare a anului școlar (trimestre – semestre) sau la durata anului școlar.

4. Reforma de mentalitate – s-a realizat pe mai multe căi:

a) Descentralizarea sistemului de învățământ prin introducerea disciplinelor opționale, prin alcătuirea unui sistem de discipline integrate sau prin pluridisciplinaritate.

b) Descongestionarea programelor școlare prin alcătuirea unor programe școlare bazate pe obiective și limitarea numărului de ore săptămânal;

c) Flexibilizarea programului prin acordarea de egalitate a șanselor de afirmare tuturor elevilor dar și prin diferențieri individuale.

Descentralizarea curriculară, a fost realizată prin introducerea în Planul – cadru a disciplinelor opționale. Astfel, s-au realizat o serie de oportunități precum realizarea caracterului transdisciplinar, pluridisciplinar, trans și crosscurricular, pe arii curriculare. De asemenea, s-a obținut posibilitatea realizării curriculum-ului la decizia școlii, potrivit resurselor umane de care dispune această și cerințelor sociale, potrivit principiului flexibilității și al parcursului individual.

Reforma curriculară, este parte componentă a reformei de structură a invățământului românesc și vizează o schimbare radicală privind descongestionarea programelor și a planurilor de învățământ, readucerea învățării în sala de clasă, eliminarea învățământului paralel, promovarea unei reforme de conținut și nu în ultimul rând, repoziționarea raportului dintre cadrul didactic și elev.

Un rol important în cadrul reformei, îl deține Curriculum-ul oficial denumit uneori și cu termenul de curriculum național sau cadru de referință. Acest Curriculum oficial (național), conține următoarele elemente:

1. Planurile cadru de învățământ pentru clasele I-XII/XIII: structurate pe arii curriculare și obiecte de studiu;

2. Programele școlare ce sunt structurate pe obiective cadru, obiective de referință, activități de învățare, conținuturi ale învățării și standarde curriculare de performanță;

3. Ghiduri, norme metodologice și materiale suport – pentru profesori și elevi;

4. manuale alternative și materiale auxiliare pentru elevi.

După curriculum-ul oficial, pe locul următor ca importanță îl deține Curriculum-ul ascuns. El se referă la valorile și competențele pe care le dobândesc elevii, ca rezultat al frecventării cursurilor.

Valorile și competențele dobândite de elevi, depind de o serie de factori precum selectarea elevilor și a obiectelor de studiu, modul în care se predă materia, relația profesor – elev, modul de organizare al școlii. Curriculum-ul național, prin planul cadru fixează raportul dintre curriculum-ul nucleu (CN) și curriculum-ul la decizia școlii (CDȘ).

Curriculum-ul nucleu (trunchiul comun, obligatoriu – CN), asigură egalitatea șanselor pentru toți elevii din învățământul public fiind unicul sistem de referință pentru realizarea standardelor curriculare de performanță, pentru evaluări și examinări interne și internaționale.

Curriculum-ul la decizia școlii (CDȘ), pune în aplicare principiul reformei, care vizează descentralizarea curiculară și conferă școlii putere de decizie, în alegerea Planului – cadru pentru fiecare an școlar, respectiv a unui segment al Curriculumu-ului național, căci dă posibilitatea definirii unor trasee particulare de învățare ale elevilor;

Curriculum la decizia școlii (CDȘ) cuprinde:

1. Curriculum nucleu aprofundat (CNA – aprofundarea) – este adresat pentru elevii cu interese neorientate spre disciplina respectivă și/sau aria curriculară sau pentru elevii cu parcursuri individuale de învățare mai lente pentru care numărul de ore alocat trunchiului comun nu este suficient pentru însușirea acestuia;

2. Curriculum extins (CE – extinderea), este adresat elevilor ce manifestă interese deosebite pentru anumite discipline sau arii curriculare și parcurg în întregime programa și manualul (textele marcate cu asterisc).

3. Curriculum elaborat în școală (CEȘ), cuprinde oferta de discipline opționale și diverse tipuri de activități opționale pe care le propune școala sau la alegere, din lista Ministerului Educației, Sportului și Cercetării. Opționalul ales la nivelul școlii poate fi:

a) la nivelul disciplinei;

b) la nivelul ariei curriculare;

c) la nivelul mai multor arii curriculare.

Important de subliniat, este faptul că aprofundarea și extinderea nu sunt discipline opționale. Reforma curriculară, are ca bază legislativă și metodologică, numeroase legi și metodologii dintre care le selectăm pe cele mai cunoscute:

1. O.M.nr. 4150/1307. 1998, referitor la curriculum-ul national, cu privire la aplicarea noului Plan – cadru de învățământ pentru învățământul primar și gimnazial, începând cu anul școlar 1998 – 1999;

2. O.M. nr. 4224/22.07.1998, referitor la Metodologia privind regimul disciplinelor opționale, în perspectiva aplicării Planului – cadru de învățământ pentru învățământul primar și gimnazial;

3. O.M .nr. 4323 din 13.08.1998, cu privire la aplicarea noului Plan – cadru de învățământ pentru învățământul primar și gimnazial, începând cu anul școlar 1998 – 1999;

4. O.M.nr. 3449/15.03.1999, cu privire la regimul disciplinelor opționale în perspectiva noilor planuri cadru de învățământ, începând cu anul școlar 1999 – 2000 (liceu).

5. O.M. nr. 3638/1104,cu privire la aplicarea Planului – cadru de învățământ pentru clasele I – VIII, în anul școlar 2001 – 2002. Art 6 (1) în învățământul gimnazial se pot organiza grupe de predare intensive a limbii moderne. În acest caz, schema orară va cuprinde, pe lângă cele două ore afectate limbii moderne 1, încă două ore pe săptămână: o oră de extindere și o oră de opțional.

6. O.M.nr.3670/17.04.2001, cu privire la aplicarea Planurilor – cadru de învățământ pentru liceu.

7. O.M.NR. 5723/23.02.2003, cu privire la aplicarea planurilor – cadru de învățământ pentru cls. a IX-a și a X-a – document reglator esențial – componentă a curriculum-ului național – și, prin aceasta un instrument de bază în promovarea politicii educaționale la nivel național.

8. Legea 268/2003 pentru modificarea Legii învățământului nr.84/1995 (clasele a IX-a și a X-a – ciclul inferior al liceului – sunt, în același timp, parte a învățământului obligatoriu și a învățământului liceal.

Componentele planului – cadru, pentru ciclul inferior al liceului, sunt următoarele:

1. Trunchiul comun, ce reprezintă oferta educațională constând din aceleași discipline, cu același număr de ore pentru toate filierele, profilurile și specializările din cadrul învățământului liceal. El urmărește realizarea competențelor cheie privitoare la comunicarea în limba maternă, comunicarea în limbi străine, matematică, științe și tehnologii, TIC, competențe interpersonale, sociale și civice, cultură antreprenorială, sensibilizare la cultură. Trunchiul comun poate fi văzut că modalitatea care te ajută „să înveți a învăța”. Trunchiul comun va fi parcurs obligatoriu de către toți elevii.

2. Curriculum-ul diferențiat, privește oferta educațională stabilită la nivel central, constând dintr-un pachet de discipline cu alocările orare asociate acestora, diferențiată pe profiluri (în cazul filierelor teoretică și tehnologică) și pe specializări (în cazul filierei vocaționale). Orele din curriculum-ul diferențiat vor fi efectuate obligatoriu de elevii din profilul său specializarea respectivă.

3. Curriculum la decizia școlii, se referă la numărul de ore alocate în scopul dezvoltării unor oferte curriculare proprii fiecărei unități de învățământ. Aprofundarea și extinderea sunt alocate din trunchiul – comun numai pentru disciplinele care au plajă orară. Discplinele opționale sunt ore alocate separat din Curriculumul elaborat în școală.

Disciplina opțională, este un obiect/materie de sine stătătoare care face parte din Curriculum-ul la decizia școlii (CDȘ), reprezentând Curriculum elaborat în școală. Programele școlare, după aprobare, devin documente oficiale și sunt obligatorii. Proiectele pentru disciplinele opționale sunt avizate, în ordine, de colectivele de catedră, consiliile profesorale, consiliile de administrație fiind obligatorii, cel puțin două discipline opționale la clasele V – XII și una la clasele I – IV.

În continuare, vă prezint un exemplu de proiectare a disciplinelor opționale:

Potrivit prevederilor legale (metodologii) în vigoare și anume – O.M. nr. 4224/2207/1998 pentru clasele I – VIII și O.M. nr. 3449/15.O3.1999, pentru clasele I – XII, s-au stabilit principalele tipuri de opționale pentru gimnaziu și respectiv pentru liceu, după cum urmează:

1. Pentru clasele I – VIII, s-au stabilit următoarele categorii de opționale:

a) opționalul la nivelul disciplinei derivat dintr-o disciplină studiată ca adâncire a acesteia, dincolo de maximul admis că număr de ore și obiective/conținuturi stabilite prin programa școlară pentru disciplina respectivă în cadrul ariei curriculare;

b) opționalul, ca teme sau capitole ale unei discipline care nu sunt incluse, ca atare, în programele disciplinelor;

c) opționalul, ca altă disciplină, decât cele menționate în cadrul ariei.

d) opționalul, la nivelul ariei curriculare;

e) opționalul, ca temă integratoare pentru o anumită arie curriculară (exemplu – Strategii de comunicare în spațiul public) ce presupune alegerea unei teme care implică cel puțin două discipline dintr-o arie. În acest caz, pornind de la obiectivele cadru ale disciplinelor, vor fi formulate obiectivele de referință din perspectiva temei pentru care s-a optat; un alt exemplu de opțional s-ar intitula „Natura din perspectiva științelor și artelor”, care implică cel puțin două discipline aparținând unor arii curriculare diferite. El permite dobândirea unor achiziții cognitive de ordin înalt, de tipul generalizării, transferului, etc.).

2. Pentru clasele I – XII, s-au stabilit următoarele categorii opționale. Tipurile de discipline opționale sunt aceleasi ca și în învățământul primar și gimnazial:

a) Opțional la nivelul disciplinei derivat dintr-o disciplină studiată, reprezentând aprofundări ale conținuturilor din programa școlară;

b) Opționalul, ca teme sau capitole ale unei discipline, care nu sunt incluse, ca atare în programa de trunchi comun (curriculum extins);

c) Opționalul, ca disciplină ce apare în trunchiul comun la alte specializări (exemplu – Sociologie la specialitatea Matematică – Informatică);

d) Opționalul, la nivelul ariei curriculare;

e) Opționalul, ca altă disciplină decât cele menționate în cadrul ariei (exemplu – Astronomie în cadrul ariei Matematică și Științe ale naturii);

Dintre opționalele stabilite la nivelul mai multor arii curriculare, amintim:

1. opționalul, că temă integratoare pentru o anumită arie curriculară (Terminologie științifică);

2. opționalul, ca temă integratoare pentru mai multe arii curriculare (exemplu – „Romantismul în literatură și arte”); aprofundarea conținuturilor din programa școlară, nu înseamnă Curriculum extins (aprofundare), ci disciplină opțională nouă, care derivă dintr-o disciplină studiată.

Proiectarea disciplinelor opționale este un proces important și complex care presupune urmarea unor etape obligatorii. Etapele proiectării disciplinelor opționale constau în realizarea documentării și a pachetului educațional. Proiectarea trebuie să conțină următoarele elemente:

1. Pentru clasele I – VIII:

a) Nota de prezentare/Argument

b) Programa – ea trebuie la rândul ei să cuprindă:

– Obiective cadru (generale)

– Obiective de referință

– Exemple de activități de învățare

– Conținuturi

– Evaluarea

c) Planificarea

d) Suportul de curs/manual.

e) Bibliografie

2. Pentru clasele I – XIII:

a) Nota de prezentare/Argument

b) Programa

c) Competențe generale

d) Competențe specifice

e) Conținuturi

f) Valori și atitudini

g) Sugestii metodologice

h) Modalități de evaluare

i) Bibliografie

j) Suport de curs/manual

CAPITOLUL IV

Curs opțional. Istoria localității Lopătari

Elaborarea programei de opțional…

Proiectarea curriculum-ului elaborat în școală are ca repere resursele umane și materiale ale școlii, interesele elevilor, situațiile specifice școlilor sau necesitățile comunității locale. Curriculum-ul Național pentru învățământul preuniversitar propune următoarele modele de proiectare, care țin seama de structura curriculum-ului nucleu, centrat pe obiective:

1. opționalul la nivelul disciplinei constă în activități de proiecte, module care reprezintă o ofertă diferită față de cea propusă de autoritatea centrală. Aceasta este elaborată în școală la nivelul catedrei sau de cadrul propunător și presupune formularea unor obiective de referință care nu apar în programa disciplinei (în curriculum-ul nucleu/trunchiul comun, obligatoriu).

2. opționalul la nivelul ariei curriculare, presupune alegerea unei teme care implică cel puțin două discipline dintr-o arie curriculară. Acest tip de opțional se realizează între disciplinele din aceeași arie curriculară. Opționalele la nivelul ariei curriculare se notează cu (**). Și pentru aceste opționale se redactează proiecte de programă cu teme și conținuturi care vor fi avizate în școală și aprobate de inspectorate. Acest tip de opțional se poate realiza și în echipă de către mai mulți profesori, care prezintă tema sau cursul comun. Programa va fi redactată după analiza conținuturilor, iar redactarea ei, ca și predarea, vor fi realizate în echipă, pe baza colaborării celor doi sau a mai multor profesori. Se vor acomoda stilurile de predare ale conținuturilor, iar cursul nu va putea fi predat decât după armonizarea conținuturilor, dozarea și stabilirea intervenției fiecăruia. Predarea acestui opțional nu va fi o improvizație în funcție de aspirație, ci o colaborare continuă a propunătorilor și a realizatorilor. Programa va cuprinde obiective pe arie curriculară și obiective cadru ale disciplinei implicate.

3. opționalul la nivelul mai multor arii curriculare, poate fi realizat la nivelul disciplinelor din cel puțin două arii curriculare și are un caracter transdisciplinar sau interdisciplinar, prin intersectarea unor segmente de discipline aparținând mai multor arii. Opționalul ca temă integratoare pentru mai multe arii curriculare este notat (***). Acest opțional, are un caracter mai complex, iar realizarea lui implică multă preocupare și experiență din partea propunătorilor. Programa va cuprinde obiective transdisciplinare și obiective cadru ale disciplinelor implicate. Se poate realiza și în echipă, la fel ca tipul de opțional precedent. Temele conținuturilor programelor sunt la nivelul mai multor arii curriculare. Este oferta opțională cea mai generoasă, dar care impune și o pregătire profesională și documentară deosebită din partea propunătorilor. De asemenea, ea necesită o bază materială care să dispună de dotările necesare, fără de care, în mod practic, este imposibil de realizat, modul de realizare, în perspectivă, devenind neatractiv pentru elevi. Dotarea minimă pentru toate disciplinele opționale înseamnă:

a) sală de clasă, amenajată pentru proiecții;

b) video;

c) televizor color;

d) radiocasetofon;

e) casete audioși video;

f) un calculator performant (rețea);

g) dischete;

h) xerox;

i) material didactic.

Odată ales tipul de opțional (titlul selectat din oferta Ministerului sau proiectul propriu), se întocmește o documentație, pe baza căreia se va susține proiectul de opțional la nivel de catedră, consiliu de administrație al școlii, pentru avizare. Această documentație, trebuie să cuprindă următoarele elemente:

1. Denumirea opționalului;

2. Aria curricularăși tipul de opțional (*, **, ***);

3. Durată (semestrial, anual, pe ciclu curricular);

4. Modul de desfășurare:

a) pe grupe – număr grupe;

b) număr de elevi;

c)pe clasă

5. Propunător/i:

a) nume, prenume;

b) specialitatea;

c) gradul didactic;

6. Școala și localitatea;

7. Locul desf ășurării (ziua, ora, locul desfășurării activităților);

8. Tabelul elevilor participanți (nr. crt., nume și prenume, clasa);

9. Proiect de programă (teme/conținuturi).

Programa se realizează în funcție de:

1. teme/conținuturi;

2. arie și ciclu curricular;

3. tipul de opțional;

4. durată de timp.

Este preferabil să se propună titluri sau teme de discipline care să intereseze, să corespundă unor cerințe individuale și locale, specifice elevilor din școală, dar mai ales să creeze capacități și deprinderi, abilități practice de integrare reală a elevului sau să-i folosească pentru a-i motiva învățarea, formarea sa intelectuală, prin asumarea unui sistem de atitudini și valori. Planificarea/proiectarea didactică a opționalelor, poate să cuprindă următoarele rubrici pentru:

A. Opționalul la nivelul disciplinei (*):

B. Opționalul la nivelul ariei curriculare (**):

C. Opționalul la nivelul mai multor arii curriculare:

Tabelul este urmat de o listă de conținuturi.

Obiectivele cadru (generale) vor viza domeniile:

1. cunoașterii (conceptelor și cunoștințelor);

2. deprinderilor și capacităților;

3. sistemului de atitudini și valori.

Acestea sunt obiective majore specifice („câmpuri cognitive integrate”), termeni operaționali, cuantificabili și evaluabili. Obiectivele de referință (specifice, operaționale), sunt specifice ariei curriculare, disciplinelor din cadrul acesteia și fiecărei discipline în parte. Obiectivele de referință trebuie adaptate tipului de opțional ales. Activitățile de învățare trebuie concentrate pe noi practici didactice de tip interactiv. Organizarea și desfășurarea activităților va fi reglată prin feed-back.

Evaluarea se realizează prin folosirea preponderentă a metodelor alternative de evaluare cum ar fi observarea sistematică a comportamentului elevului prin:

1. fișa de clasificare;

2. scara de clasificare;

3. lista de control/verificare;

4. proiectul;

5. portofoliul;

6. autoevaluarea;

Evaluarea trebuie să fie corectă, dar stimulativă, bazată pe interesul și participarea efectivă la realizarea activităților de învățare. Temele/conținuturile sunt alese pe baza bibliografiei studiate. În dreptul ei în planificare, va trebui specificată data prezentării, grupa/clasa și numărul de ore afectat. Vor cuprinde texte, rezumate, proiecte didactice și trimiteri la adresele bibliografice sau material suport (realizate de profesori).

Bibliografia trebuie să însoțească lista conținuturilor. Pe baza ei trebuie să fie realizate programa, temele (conținuturile) disciplinelor opționale. Fiecare profesor redactează suportul de curs al disciplinei opționale.

Metodologia aplicării programei de opțional…

În cadrul acestui capitol, vom prezenta două modele de aplicare a programei de opțional, venind în sprijinul părții teoretice expuse până acum.

La clasa a IX-a

Pentru Argument, se va redacta 1/2 – 1 pagină care motivează cursul propus: nevoi ale elevilor, ale comunității locale, formarea unor competențe de transfer, etc.

Obiectivele de referință vor fi:

1. preluări ale unor/tuturor obiective (lor) din programa națională, în cazul opționalului de aprofundare;

2. formulate după modelul obiectivelor de referință din trunchiul comun, dar nu vor fi reluări ale acestora, în cazul opționalelor de extindere, disciplină nouă sau integrat.

Dacă opționalul ar repeta obiectivele de referință din curriculum-ul nucleu, atunci opționalul respectiv nu ar aduce nimic nou din punctul de vedere al formării și dezvoltării unor capacități ale gândirii (ar aprofunda eventual, prin adăugarea unor conținuturi, realizarea obiectivelor din programa națională).

Un obiectiv de referință este corect formulat dacă prin enunțul său se răspunde la întrebarea “ce poate să facă elevul?”. Dacă răspunsul la această întrebare nu este clar (ceea ce poate face elevul nu poate fi demonstrat și evaluat) atunci obiectivul este prea general definit.

Pentru un opțional de o oră pe săptămână este rezonabil să fie definite 5 – 6 obiective de referință. Lista de conținuturi cuprinde informațiile pe care opționalul le propune ca bază de operare pentru formarea capacităților vizate de obiective. Ca și în cazul informațiilor prevăzute în programele disciplinelor de trunchi comun, conținuturile propuse în opțional nu vor fi considerate ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru formarea intelectuală. Ca modalități de evaluare, vor fi trecute tipurile de probe care se potrivesc opționalului propus (de exemplu – probe scrise, probe orale, probe practice, referat, proiect, etc.). NU vor fi incluse probele ca atare.

În cazul în care opționalul este prevăzut pentru un nivel de școlaritate sau un ciclu curricular se vor defini și obiective cadru din care se vor deduce obiectivele de referință pentru fiecare an de studiu, adăugându-se și listele de conținuturi aferente.

La clasele X – XII

Pentru Argument, se va redacta 1/2 – 1 pagină care motivează cursul propus: nevoi ale elevilor, ale comunității locale, formarea unor competențe de transfer etc. În cazul competențelor și al conținuturilor, proiectarea curriculară variază în funcție de tipul de opțional propus, astfel:

1. Opțional de aprofundare: pentru anumite competențe menționate în programa de trunchi comun se pot proiecta conținuturi noi care vor conduce la aprofundarea competențelor respective. În programa de opțional se vor trece deci competențele existente în programa de trunchi comun și se vor adăuga noi conținuturi care contribuie la formarea competenței/competențelor respective;

2. Opțional de extindere: pornind de la competențele generale ale disciplinei (definite în programa de trunchi comun) se vor deriva noi competențe specifice care vor fi realizate prin operarea cu noi conținuturi vizând teme, capitole, care nu sunt cuprinse în programa de trunchi comun. În programa de opțional se vor trece deci noi competențe specifice, în corelare cu acelea deja existente în programa de trunchi comun, precum și conținuturi cu ajutorul cărora se pot construi aceste competențe;

3. Opțional ca disciplină nouă: se vor izola teme, capitole, unități de informație cu care operează respectiva disciplină și ne vom pune apoi întrebarea „de ce dorim parcurse aceste conținuturi?”. Răspunsul la întrebare trebuie dat în termeni de competențe pe care le dorim formate la elevi (de exemplu, „pentruidentificarea fenomenului x în scopul de a… sau pentru evaluarea procesului y în vederea optimizării…”);

4. Opționalul ca temă integratoare: se proiectează asemănător celui de mai sus (tipul 3), cu diferența că unitățile de conținut vor cuprinde informații din mai multe discipline/domenii, iar competențele vizate vor fi în genere competențe de integrare și transfer.

Pentru un opțional de o oră pe săptămână este rezonabil să fie definite și urmărite 6 – 8 competențe specifice care vor fi formulate după modelul celor din programa de trunchi comun, dar nu vor fi reluări ale acestora. O competență specifică este corect formulată dacă ea definește un rezultat așteptat al instruirii care poate fi performant și verificat. Ca și în cazul informațiilor prevăzute în programele de trunchi comun, informațiile incluse în programa de opțional nu vor fi considerate un scop în sine ci mijloace pentru formarea intelectuală.

Sugestiile metodologice vor include tipuri de activități de învățare (care sunt recomandate pentru formarea competențelor) precum și modalități de evaluare. Din această perspectivă, vor fi trecute tipurile de probe care se potrivesc opționalului propus (de exemplu – probe scrise, probe orale, probe practice, referat, proiect etc.). NU vor fi incluse probele ca atare.

Va fi inclusă, de asemenea, o listă cu valori și atitudini preconizate a fi formate în cadrul cursului opțional. În cazul în care opționalul este prevăzut pentru întreg liceul, se vor defini și competențe generale din care se vor deriva competențe specifice pentru fiecare an de studiu.In continuare,voi prezenta un model de opțional, pe care l-aș putea propune spre aprobare comisiei liceului, la care imi desfășor activitatea didactică:

Programa CDȘ – Liceul Tehnologic Lopătari, Buzău

Titlul cursului: Istoria localității Lopătari

Tipul: Disciplină / ISTORIE

Aria curriculară: Om și societate

Durata: 1 an – 1 ora/săptămână

Profil: Uman

Specializarea: Științe sociale – Istorie

Clasa: a XI-a G

Unitatea de învățământ: Liceul Tehnologic Lopătari, Buzău

Autor: Opria Georgel, prof. Gradul I, Specializarea Istorie

I. Argument

Profilul de formare al fiecărui elev reprezintă o preocupare permanentă a liceului nostru. Chiar dacă este un ideal greu de atins, profesorii pot da viață acestui țel prin dezvoltarea unor atitudini optimiste ale elevilor față de ei înșiși și față de semenii lor.

Disciplina opțională intitulată „Istoria localității Lopătari”, este oferită elevilor clasei a XI-a de liceu, specializarea Științe sociale – istorie, la nivelul ariei curriculare „Om și societate”.

Prin conținuturile și activitățile propuse, acest curs opțional, are drept scop:

1. sprijinirea integrării conștiente a elevilor în mediul natural, social și cultural local;

2. dezvoltarea creativității elevilor;

3. cultivarea disponibilității pentru munca în echipă.

Cursul își propune să cultive atitudinea responsabilă a elevilor față de valorile locale, formarea competențelor de promovare și de valorificare a ofertelor din zonă. Prin parcurgerea acestuia, elevii vor contribui la promovarea imaginii localității în comunitatea lărgită. Vom încerca să satisfacem nevoia fiecărui elev de a se simți competent în a deține și utiliza informația, deschis spre schimbare, deoarece omul de mâine trebuie să fie un om bine educat.

IV. PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare: Factorii naturali

Nr. de ore alocat: 7

2. Unitatea de învățare: Istoricul localității Lopătari

A. Însemnări despre vechimea localității Lopătari

Nr. de ore alocat: 4

2. Unitatea de învățare: Istoricul localității Lopătari

B. Evoluția teritorială a localității Lopătari

Nr. de ore alocat: 2

2. Unitatea de învățare: Istoricul localității Lopătari

C. Personalități și evenimente în istoria localității Lopătari

Nr. de ore alocat: 14

3. Unitatea de învățare: Lopătari, în prezent

Nr. de ore alocat: 5

Bibliografie

1. I., Badea, Ghe., Niculescu, Harta morfostructurală a Subcarpaților dintre Slănicul Buzăului și Cricovul Sărat. Seria geografică, 1964, t. 11, nr. 1;

2. D., Chiriță, I. Mehedinți, Sofia Zanelle, Raionarea pedologică a zonei de curbură a Carpaților, Studiu tehnologic econom., com. geologic., 1964, seria R;

3. Gh., Dihoru, Vegetația munților din jurul Văii Buzăului, Revista Natura, 1967, nr. 4;

4. Al., Ghenovici, Schimbări în structura funcțională a orașului Buzău, Studiu geografic, 1968, t. 15, nr. 2;

5. M., Ielenicz, Probleme de geomorfologie în Munții Buzăului, în Geografia Județului Buzău și a împrejurimilor, SSG, 1971;

6. B., Iorgulescu, Dicționar geografic statistic economic și istoric al județului Buzău, 1892, București;

7. S., Pașcovschi, Donița N.. Vegetația lemnoasă din silvostepa României, Editura Academiei, București, 1967;

8. C., Popescu, Aspecte ale geografiei populației în zona subcarpatică cuprinsă între Teleajen și Buzău, Anuar Universitatea București, Seria geologie-geografie, nr. 1, 1967;

9. Dida, Popescu, Geomorfologia depresiunii Nișcov, în Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, SSG, 1971;

10. Gr., Posea, Evoluția Văii Buzăului în Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, SSG, 1971;

11. Gr., Posea, Anuarul statistic al Republicii Socialiste România, București, 1970;

12. Gr., Posea, Atlasul climatologic al Republicii Socialiste România, Comitetul de Stat al Apelor, București, 1966;

13. Gr., Posea, Congresul al X-lea al P.C.R., Editura Politică, București, 1969;

14. Gr., Posea, Enciclopedia României, Vol. ÎI, București, 1938;

15. Gr., Posea, Harta solurilor Republicii Socialiste România, scara 1: 1 000 000, Comitetul de Stat al Geologiei, București, 1970;

16. Gr., Posea, Hărțile geologice, scara 1: 200 000, Comitetul de Stat al Geologiei, București, 1970;

17. Istoria României, Vol I, Editura Academiei R.P.R., București, 1960;

18. Viața Buzăului, organ al Comitetului județean Buzău al P.C.R. și al Consiliului județean, anii 1968-1971;

CAPITOLUL V

Aplicații ale proiectării didactice

Proiectarea didactică…

Motto: „Socrate spunea că acei care știu ce este fiecare lucru sunt în stare să explice și celorlalți pe când cei care nu știu este firesc să se înșele și pe ei și să înșele și pe alții.”

(Xenofon)

Se știe că un lucru bine făcut are la bază o etapă premergătoare. Proiectarea didactică este etapă premergătoare a actului didactic. În învățământ există cadre didactice care consideră proiectarea o etapă necesară, dar și altele, care apreciază că aceasta ar putea lipsi. Cea de-a doua poziție este determinată de numărul mare de documente care se elaborează obligatoriu de cadrele didactice, uneori nejustificat.

Proiectarea didactică nu poate să lipsească din preocupările învățătorilor și profesorilor, pentru că o lecție bună este întotdeauna rezultatul unei proiectări corespunzătoare. Documentul de proiectare trebuie să fie un instrument necesar de lucru pentru cadrul didactic. În mod tradițional, prin proiectare pedagogică se înțelege programarea materiei de studiu pe unități de timp și de activitate, a planului calendaristic, a sistemului de lecții, elaborarea planului de lecții, etc. Astăzi, conceptul de proiectare este mai amplu, fiind exprimat și caracterizat de alte concepte corelate, ca de pildă: design instrucțional (R. Gagne, 1976) sau taxonomia cunoștințelor (Romiszowski, 1981). În efortul actual de modernizare și optimizare a școlii românești, menit să asigure creșterea calitativă a activității didactice, proiectarea, organizarea, pregătirea și desfășurarea lecției, ca microsistem ce produce la scară redusă sistemul instrucțional, ocupă un loc central.

Proiectarea este acțiunea de anticipare și pregătire a activităților didactice și educative pe baza unui sistem de operații, concretizat în programe de instruire diferențiate prin creșterea performanțelor. Proiectarea pedagogică a procesului de învățământ, reprezintă ansamblul acțiunilor și operațiilor angajate în cadrul activităților de educație/instrucție conform finalităților asumate la nivel de sistem și de proces în vederea asigurării funcționalității sociale a acestuia în sens managerial/global, optim, strategic. Activitatea de proiectare pedagogică valorifică acțiunile și „operațiile de definire anticipativă a obiectivelor, conținuturilor, strategiilor învățării, probelor de evaluare și mai ales, ale relațiilor dintre acestea în condițiile unui mod de organizare al procesului de învățământ.” Specificul activității de proiectare pedagogică evidențiază importanța acțiunilor de planificare – programare – concretizare a instruirii/educației care vizează valorificarea optimă a unei resurse materiale esențiale: timpul real destinat învățării, în mediul școlar și extrașcolar.

Din această perspectivă proiectarea pedagogică intervine în calitate de:

1. Proiectare globală, care acoperă perioada unui nivel, treaptă, ciclu de învățământ, urmărind, în mod special, elaborarea planului de învățământ și a criteriilor generale de elaborare a programelor de instruire;

2. Proiectare eșalonată, care acoperă perioada unui an de învățământ, semestru sau a unei activități didactice/educative concrete, urmărind, în mod special, elaborarea programelor de instruire/educație și a criteriilor de operaționalizare a obiectivelor generale și specifice ale programelor de instruire/educație.

Eficiența lecției trebuie orientată nu numai de modul de interacțiune complexă a componentelor ei, ci și de felul cum ea este integrată în procesul de învățământ, ca sistem și funcționalitate, pentru că în lecție se obiectivează elementele acestuia (obiective, resurse, conținut, strategii și evaluarea rezultatelor). Activitatea de proiectare pedagogică implică două operații care intervin în mod global și în mod eșalonat:

I. Operația de definire a criteriului de optimalitate a planului sau a programelor de instruire/educație, realizată:

1. în termeni absoluți prin raportare la standardele de competență și de performanță instituționalizate ca obiective informativ – formative, de nivel maxim, mediu, minim;

2. în termeni relativi, prin raportare la standardele definitivate, ca obiective concrete, la nivelul școlii și al clasei de elevi, în diferite momente ale evoluției acestora.

II. Operația de analiză a componentelor planului sau a programelor de instruire/educație, realizabilă prin stabilirea unor corespondențe între:

1. obiectivele pedagogice asumate;

2. conținuturile pedagogice adecvate la nivel de plan – programe – activitate didactică;

3. strategiile de predare – învățare – evaluare, adaptabile la diferite condiții de învățare interne și externe.

Un cadru didactic bine intenționat trebuie să-și pună următoarea întrebare: cum aș putea face astfel încât întotdeauna activitățile didactice pe care le desfășor să fie eficiente? Pentru efiencitizare este nevoie de o metodă rațională de pregătire a activităților didactice care să preîntâmpine sau să anuleze alunecarea pe panta hazardului total și a improvizației. Dacă „harul didactic” nu este suficient (și nu este!), atunci apelul la o cale rațională, premeditată este justificat.

A devenit o judecată de bun simț aserțiunea după care un „lucru bine făcut” este rezultatul unui „proiect bine gândit”. Unii autori (Jinga, Negreț, 1994) avansează un algoritm procedural ce corelează patru întrebări esențiale, în următoarea ordine:

1. Ce voi face?

2. Cu ce voi face?

3. Cum voi face?

4. Cum voi ști dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?

Răspunsurile la cele patru întrebări vor contura etapele proiectării didactice. Prima întrebare, vizează obiectivele educaționale care trebuie fixate și realizate. A doua întrebare, trimite către resursele educaționale de care dispune sau trebuie să dispună educatorul. A treia întrebare, cere un răspuns concret privind stabilirea unei strategii educaționale, coerente și pertinente, pentru atingerea scopurilor. Răspunsul la a patra întrebare, pune problema conturării unei metodologii de evaluare a eficienței activității desfășurate.

Elementul central în realizarea proiectării didactice este programa școlară. Ea reprezintă un document normativ în sensul că stabilește obiective, adică țintele ce urmează a fi atinse prin intermediul actului didactic. Chiar dacă în proiectare sunt obligatorii obiectivele, remarcăm faptul că, adesea, același obiectiv se realizează prin mai multe conținuturi și resurse, după cum mai multe obiective pot fi realizate cu același conținut și aceleași resurse. Aprecierea acestora este la latitudinea profesorului.

Proiectarea activității didactice presupune:

I. Lectura programei;

II. Planificarea calendaristică;

III. Proiectarea secvențială (a unităților de învățare).

I. Fiecărui obiectiv cadru îi sunt asociate două sau mai multe obiective de referință. Pentru realizarea obiectivelor de referință, profesorul poate organiza diferite tipuri de activități de învățare. Unele activități posibile sunt recomandate prin programă. Profesorul, poate opta pentru folosirea unora dintre aceste activități sau poate construi activități proprii.

Atingerea obiectivelor de referință se realizează cu ajutorul unităților de conținut. Profesorul, va selecta din lista cu „conținuturile învățării” acele unități de conținut care mijlocesc atingerea obiectivelor.

II. În contextul noului curriculum, planificarea calendaristică se transformă într-un document administrativ formal care repetă modul de gestionare a timpului propus de programa analitică, într-un document de interpretare personală a programei, care asigură un demers didactic concordant cu situația concretă din clasă.

Planificarea activității didactice presupune o lectură atentă și permanentă a programei școlare cu scopul de a analiza obiectivele și de a inventaria tipurile de activități și resursele necesare.

În elaborarea planificării procedăm astfel:

1. Citim atent programa;

2. Stabilim succesiunea de parcurgere a conținuturilor;

3. Corelăm fiecare conținut în parte cu obiectivele de referință vizate;

4. Verificăm concordanța dintre traseul educațional propus și oferta de resurse didactice (manuale, ghiduri, caiete);

5. Alocăm timpul necesar pentru fiecare conținut, în concordanță cu obiectivele de referință vizate.

III. O unitate de învățare poate să acopere una sau mai multe ore de curs. Alocarea timpului afectat unei unități de învățare se face prin planificare anuală.

O unitate de învățare este:

1. Coerentă, din punct de vedere al obiectivelor vizate;

2. Unitară, din punct de vedere tematic (adică al conținutului);

3. Desfășurată, în mod continuu, pe o perioadă de timp;

4. Finalizată, prin evaluare.

Realizarea unei unități de învățare presupune un demers didactic proiectat de fiecare profesor în parte.

Metodologia de proiectare a unei unități de învățare constă într-o succesiune de etape, înlănțuite logic, ce contribuie la detalierea conținuturilor, în vederea atingerii obiectivelor de referință. Etapele proiectării sunt aceleași, oricare ar fi unitatea de proiectare vizată.

Proiectarea unei unități de învățare se recomandă a fi făcută ținând seama de următoarele elemente:

1. Centrarea demersului didactic pe obiective (nu pe conținuturi);

2. Implicarea în proiectare a următorilor factori:

a) Obiective de referință;

b) Activități de învățare;

c) Resurse;

d) Evaluare.

Iată, în continuare, un model de proiect didactic, alcătuit pe baza unei teme desfășurate la clasa a XII-a, profil uman:

Proiect didactic

Disciplina: Istoria românilor

Dată: 10.02.2020

Clasa: a XII-a (profil umanist)

Profesor: Opria Georgel

Instituția: Liceul Tehnologic Lopătari, Buzău;

Subiectul lecției: „Pactul Molotov – Ribbentrop și consecințele semnării lui”

Tipul lecției: lecție – sinteză

Timp: 45 minute

Competențe specifice:

– Determinarea relațiilor de cauzalitate și schimbare în istorie;

– Aprecierea critică și obiectivă a situațiilor, faptelor și proceselor istorice.

Competențe (obiective) operaționale – la sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

C1 – să identifice premisele (cel puțin 4) ale semnării Pactului Molotov – Ribbentrop utilizând materialul informativ din manual și capitolul studiat;

C2 – să analizeze conținutul Tratatului sovieto – nazist, studiind documentul și materialul distribuit;

C3 – să demonstreze caracterul tratatului invocând 2 – 3 argumente concrete;

C4 – să aprecieze critic consecințele imediate și de durată ale Pactului sovieto – german, analizând documentul din manual.

Metode și procedee:

MP1 – Discuția dirijată;

MP2 – Problematizarea;

MP3 – Analiza;

MP4 – Lectura critică;

MP5 – Dezbaterea/abordarea de tip pro/contra;

MP6 – Clustering;

MP7 – G.P.P.

Modalități de integrare:

F1 – activitate frontală a clasei întregi:

F1 – activitate individuală;

F1 – activitate în grupe cooperante;

Mijloace de învățământ:

MI1 – Manualul;

MI2 – Harta: „Europa în perioada interbelică (1918 – 1939)”;

MI3 – Harta: România în anul 1940 (hărțile de contur realizate);

MI4 – DEX;

MI5 – Laborator multimedia mobil;

MI6 – Fișe de lucru pentru elevi;

MI7 – Schema, „Consecințele Pactului Molotov – Ribbentrop”

Tehnici (mijloace) de evaluare:

ME1 – Chestionare oral;

ME2 – Analiza și interpretarea documentului;

ME3 – PREȘ;

ME4 – Autoevaluare

ME5 – Probă scrisă (text argumentativ).

ME6 – Comentarea caricaturii.

Bibliografie

1.A., Petrenco, “Istoria universală. Epoca contemporană”, manual pentru clasa a XII-a;

2. A., Petrenco, “Istoria universală. Epoca contemporană”, manual pentru clasa a IX-a;

3. S., Nazaria, “Istoria universală. Epoca contemporană”, manual pentru clasa a XII-a;

4. W., Churchill , “Al doilea război mondial”, Vol. I, București, 1988;

5. R., Stradling, “Să înțelegem istoria sec. XX”, București, 2002.

Scenariul lecției

Glosar de termeni

Protocol – înțelegere internațională încheiată în diferite domenii;

Pact – convenție solemnă semnată între 2 sau mai multe state;

Pact de neagresiune – înțelegere între două state sau grupuri politice pe bază de reciprocitate, prin care semnatarii se angajează să se abțină de la atacuri politice și militare.

Anexa nr.1

I. Citiți textul tratatului de neagresiune dintre Germania și URSS, apoi răspundeți următoarelor cerințe:

„Art. 1. Ambele părți contractante se obligă a se abține de la orice violență, de la orice acțiune agresivă și orice atac una împotriva alteia atât izolat, cât și în comun cu alte puteri.

Art. 2. În caz dacă una dintre Părțile Contractante devine obiect al acțiunilor militare din partea unei terțe puteri, cealaltă Parte Contractantă nu va susține sub nici o formă această putere. (…)

Art. 4. Nici una dintre Părțile Contractante nu va participa la careva grupare de puteri ce direct sau indirect este îndreptată împotriva altei părți.

Art. 5. În caz de izbucnire a litigiilor sau conflictelor dintre Părțile Contractante într-un fel sau altul de chestiuni, ambele părți vor rezolva aceste litigii și conflicte, exclusiv pe cale pașnică, făcând schimb prietenesc de opinii sau în cazuri necesare – pe calea unor comisii pentru aplanarea conflictului. (…)”

Anexa nr. 2

Protocolul adițional secret:

„Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul german și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste plenipotențiarii semnatari din partea celor două părți au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidențiale problema delimitării sferelor lor de interes în Europa Răsăriteană. Aceste convorbiri au dus la următorul rezultat:

În cazul unor transformări teritoriale și politice a teritoriilor aparținând Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât și ale URSS (…).În cazul unor transformări teritoriale și politice a teritoriilor aparținând statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât și ale URSS, vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narew, Vistula și San (…). În privința Europei sud – estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii. Acest protocol va fi considerat de ambele părți ca strict secret.”

1. Ce înseamnă un tratat de neagresiune?

2. Care a fost motivația lui Hitler pentru semnarea acestui tratat de neagresiune?

3. Care a fost motivația lui Stalin pentru semnarea acestui tratat de neagresiune? Porniți de la afirmația lui Stalin: „Am obținut pacea pentru țara noastră pentru 18 luni, ceea ce ne permite să ne pregătim militar”.

4. Care sunt prevederile anexei secrete a tratatului de neagresiune?

5. Care au fost consecințele semnării acestui tratat de neagresiune?

6. Istoricii au numit tratatul de neagresiune dintre URSS și Germania „cea mai mare bombă diplomatică a secolului”. Cum explicați acest lucru?

Anexa nr.3

Chestionar de autoevaluare

1. Prin rezolvarea sarcinilor de astăzi am învățat:

____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2. Am întâlnit următoarele dificultăți:

____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3. Pentru a-mi îmbunătăți performanțele mai am nevoie de: ____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

4. Cred că activitatea mea ar putea fi apreciată ca fiind…

________________________________________________________________________________________________________________________________________

Anexa nr. 4

Evaluarea competenței de argumentare

I.Tehnica de evaluare: probă scrisă.

II. Instrument de măsurare a competenței: producerea unui text argumentativ.

III. Sarcină de lucru:

Selectați o idee din lista de mai jos și dezvoltați-o într-un text argumentativ de

8 – 10 rânduri.

Atenție! Textul elaborat va conține obligatoriu o teză, trei argumente în susținerea acesteia, al treilea argument urmează a fi confirmat printr-un exemplu, iar concluzia trebuie să reiasă logic din argumente.

a) Politica conciliatorismului englez și francez a contribuit la declanșarea celui de-al doilea război mondial.

b) În anul 1939, mai era posibil de a evita războiul.

c) Pactul Molotov – Ribbentrop avea caracter criminal.

d) Pactul sovieto – german a avut consecințe foarte grave pentru umanitate.

IV. Timp de lucru: 8 – 10 min.

Anexa nr.5

Comentați următoarele caricaturi:

Caricatura A: caricatură engleză din septembrie 1939

1. Ce elemente indică că Stalin și Hitler sunt aliați?

2. Ce elemente indică că alianța nu va dura mult timp?

3. Ce reprezintă persoana moartă dintre Stalin și Hitler?

Caricatura B: caricatură engleză din septembrie 1939

1. Ce elemente indică că Stalin și Hitler sunt aliați?

2. Ce elemente indică că alianța dintre cei doi nu va dura?

Caricatura C: caricatură engleză din septembrie 1939

1. Pe cine reprezintă maimuța din imagine?

2. Pe cine reprezintă ursul din imagine?

3. Ce idee sugerează caricatura?

Excursia în oraș, proiectată managerial…

Proiect de excursie…

Activitățile turistice sunt activități organizate de profesori, îndeosebi de profesorul de istorie, cu caracter polivalent, cu o durată limitată. Elevul, pe parcursul activității, îndeplinește rolul de turist, iar profesorul de istorie, de ghid. Pluridisciplinaritatea acestei acțiuni este reflectată de modul direct, activ și conștient, prin care elevii dobândesc cunoștințe. Turismul școlar dezvoltă gândirea creativă, respectul față de obiectivele vizate, patriotismul, formarea spiritului de echipă. Turismul (excursia), poate fi:

1. După scopul turismului, există turism de recreere, turism cultural, pentru vizitarea unui obiectiv sau grupuri de obiective istorice, turism de circumstanță în timpul olimpiadelor de istorie, sesiunilor de comunicări pe teme de istorie, turism de informare, pentru documentare în vederea elaborării unei lucrări de istorie, pentru completarea unor informații, turism mixt, etc.

2. După forma de organizare, există categorii distincte: vizită (cel mult o zi), drumeția (cu caracter de recreere), excursia (o zi sau mai multe) în afara localităților.

3. Cu scopul de documentare, recreere: expediția școlară cu o durată de 10 – 14 zile sau mai puțin, organizată cu elevii preocupați de domeniul istoric, tabără școlară de istorie cu instruirea elevilor pe teme de istorie, etc.

În continuarea expunerii, prezint, mai jos, un proiect didactic privind organizarea unei excursii tematice cu tema: „ Să ne cunoaștem trecutul și frumusețile localității natale”.

Excursie tematică

I. Titlul proiectului: „ Să ne cunoaștem trecutul și frumusețile localității natale”

II. Scopul: Cunoașterea, înțelegerea și aprecierea valorilor culturale, istorice și naturale ale localității Lopătari și ale împrejurimilor acestuia;

III. Motivația: stimularea și dezvoltarea pe multiple planuri a personalității copilului, prin activități extra – curriculare;

IV. Obiective:

1. să descopere și să exploreze mediul geografic;

2. să cunoască localitatea din punct de vedere istoric, cultural și geografic;

3. să interpreteze imagini și documente;

4. să observe schimbările survenite de-a lungul timpului în spațiul istoric și geografic studiat;

5. să adune material ilustrativ și informativ.

V. Resurse:

1. Umane:

– Elevii claselor: a XI-a E și a XI-a G

– Profesori

– Ghizi

– Părinți

– Șofer

2. Temporale: 8 iunie 2020, de la ora 7 până la ora 21.

3. Spațiale: traseul Lopătari – Vintileasca – Bisoca – Sărulești – Buzău – Mânzălești – Lopătari

VI. Activități propuse:

– Întâlnirea cu părinții;

– Stabilirea traseului și a costului excursiei;

– Modalitatea de a lua masa;

– Discuții despre echipamentul necesar in excursie;

– Măsuri de protecție;

VII. Modul de desfășurare:

– Prezentarea itinerarului și a obiectivelor;

– Harta cu traseul;

– Caracterizarea sumară a obiectivelor;

– Instructajul privind securitatea deplasării.

– Formarea grupelor și stabilirea sarcinilor de cercetare:

– Grupa istoricilor: colecționarea materialelor ilustrative și informative

– Grupa geografilor: observații asupra formelor de relief, colecționarea de roci, plante, ilustrații, fotografii etc.

– Grupa condeierilor: culegerea de informații și transformarea lor în articole pentru revista clasei;

– Grupa actorilor: prezentarea unor momente literar – muzicale;

– Grupa sanitară: acordarea de prim ajutor în caz de necesitate.

VIII. Evaluare:

1. Completarea portofoliilor personale și pe discipline;

2. Compuneri, versuri;

3. Desene: În excursie, La munte;

4. Completarea unui rebus având ca temă traseul parcurs;

5. Alcătuirea unui rebus: verticală – Munții Buzăului;

6. Chestionar.

IX. Impactul proiectului asupra elevilor:

1.Vor realiza colecții, portofolii, albume, jurnale;

2. Vor dobândi noi cunoștințe prin perceperea directă a obiectivelor și fenomenelor, realizând calea dialectică a cunoașterii;

3. Vor conștientiza valoarea inestimabilă a frumuseților și bogățiilor naturale și culturale ale Moldovei;

4. Vor prețui și mai mult natura.

X. Diseminare.

Activitatea proiectului va fi cunoscută prin prezentarea în activitățile metodice și prin publicarea unor articole în revista liceului, „Pastile pentru suflet. Rezultatele vor fi prezentate părinților în cadru festiv.

XI. Instructaj

Elevii care merg în excursie vor respecta următoarele reguli:

1. Prezența în fața școlii la ora 6, 45min.

2. În autobuz, nu se mănâncă și nici în instituțiile vizitate;

3. Se păstrează curățenia în autobuz și la locul unde se servește masa;

4. Nu părăsești grupul și nu te depărtezi de el;

5. Asculți explicațiile ghizilor și ale profesorilor, nu vorbești în timpul explicațiilor;

6. Nu vorbești urât cu colegii;

7. Atenție la traversarea străzilor, urcarea și coborârea din autobuz;

8. Observă cu atenție toate obiectivele vizitate, natura și culege informații;

9. Nu atinge exponatele din muzee;

10. Ascultă explicațiile profesorului și cere explicații.

Am luat la cunoștință:

Profesor organizator,

Opria Georgel

Predarea istoriei cu ajutorul calculatorului…

Proiect didactic…

Noile tehnologii ale informării și comunicării (N.T.I.C), cu largi aplicații în toate domeniile, au pătruns – este adevărat, destul de greu – și în învățământ. Studii internaționale de profil menționează că aplicațiile N.T.I.C „au fost experimentate în toate etapele procesului educativ: motivare, diagnoză, prezentarea informațiilor, pregătire, memorare, rezolvare de probleme, verificare, notare” (O. I. D. I., 1990)

Învățământul asistat de calculator – marea „minune” a tehnicii actuale care zdruncină din temelii învățământul tradițional fundamentat de Comenius în celebra sa lucrare Didactica Magna, acum mai bine de trei secole – își propune obiective ambițioase, cum sunt: „dezvoltarea raționamentului, imaginației și creativității, precum și a capacității de a emite o apreciere critică asupra rezultatului dialogului om – mașină” (O.I.D.I, 1990).

Experții remarcă, pe bună dreptate, că „Informatica are un potențial educativ foarte mare față de ceea ce ar putea oferi alte tehnologii. Informatica permite adaptarea învățământului la cerințele fiecărui elev, la ritmul de muncă, la aptitudinile intelectuale și la nivelul său de cunoștințe, deci, diversificarea modalităților pedagogice și personalizarea învățământului”. Utilizat în evaluare, calculatorul le oferă, atât profesorilor cât și elevilor, o mare diversitate de modalități. Spre deosebire de metodele de evaluare tradiționale, evaluarea cu ajutorul calculatorului este debarasată de orice elemente de subiectivism, ca și de emoțiile care îi însoțesc pe cei mai mulți dintre elevi la verificările curente și la examene. Ea economisește timpul și efortul evaluatorilor care, astfel, pot fi utilizate în alte domenii. Se schimbă, deci, însuși raportul profesor – elev, prin creșterea încrederii elevilor în obiectivitatea profesorilor. Mai mult, elevii înșiși se pot autoevalua pe parcursul muncii independente pe care o depun zilnic, beneficiind de feed-back-ul atât de necesar unei învățări eficiente și performante.

Deși metoda de evaluare cu ajutorul calculatorului este folosită, încă prea puțin, în școala românească de toate gradele, începuturile sunt promițătoare iar numărul adepților utilizării ei în evaluarea curentă și la examene crește. Integrată procesului de instruire, evaluarea asistată de calculator ar trebui să capete o mai mare extindere în rezolvarea de probleme (mai dificile pentru elevi). După Nisbet și Sbucksmith (1986), citați de A. K. Jalaluddin (1990), „procesul de rezolvare a problemelor poate fi redus la următoarele operații: examinarea problemei model, prelucrarea modelului în vederea efectuării necesare și exprimării problemei în funcție de aceste condiții”. Acest proces permite studiul pe bază de experiență (diferit de cel static) care, asociat cu utilizarea materialului imprimat pe calculator, îi oferă elevului un mod interactiv de construire și asimilare a noilor cunoștințe, concomitent cu posibilitatea de a verifica dacă ceea ce a învățat este corect sau nu. Accesarea rapidă a informației prin calculator, oferă elevilor preocupați de istorie și în egală măsură profesorilor, o cunoaștere a evoluțiilor în domeniu la nivel global. Posibilitățile de comunicare, de analiză și sinteză, sunt multiple cu ajutorul calculatorului conectat la internet sau prin intermediul discurilor optice compacte.

Internetul permite accesul în peste 30 de arhive din Europa prin proiectul Eurhistar –Automation History iar, prin proiectul Gabriel, în unele biblioteci naționale din Europa. Există în acest moment peste 1.100 de centre, instituții, departamente, universități care dețin pagini WEB (300 în S.U.A.). Sunt, de aemenea, 200 de grupuri de istorici sau interesați de istorie care cuprind 80.000 de persoane din toată lumea, cu pagină WEB.

În situația de creator de situații de învățare, profesorul trebuie să fie un mediator între elev, informație, tehnici, metode și calculator. Folosirea calculatorului ca mijloc de învățământ, duce în final la instruirea asistată de calculator, prin folosirea acestuia în:

1. predarea unor lecții de istorie;

2. verificarea unei lecții sau secvențe de lecție;

3. folosirea ca sursă de documentare.

În raport cu instruirea clasică, instruirea asistată de calculator, are o serie de avantaje dar și dezavantaje.

Dintre avantaje, amintim:

1. Independență temporală;

2. Modularitate;

3. Feed-back imediat;

4. Fxibilitatea planificării în instruire;

5. Posibilitatea de standardizare a cursurilor;

6. Ușurință în utilizare;

7. Instruirea la distanță pe baza aplicațiilor WEB;

8. Independență geografică;

9. Creșterea interacțiunii prin posibilitatea existenței unui instructor on-line în mod sincron cu elevii;

10. Creșterea interacțiunii prin posibilitatea comunicării on-line între studenți;

11. Posibilitatea profesorilor de a actualiza cu ușurință cursurile on-line

12. Independență față de platformele hardware și software.

Dintre dezavantaje, enumerăm:

1. Lipsa profesorului;

2. Nu există posibilitatea controlului imediat;

3. Necesită accesul la un calculator;

4. Este dependent de anumite platforme hardware și software;

5. Nu există interacțiune cu profesorul;

6. Nu există interacțiune între studenți;

7. Necesită accesul la un calculator cu conexiune la Internet;

8. Necesită asigurarea serviciilor Internet de către un ISP (Internet Service Provider)

9. Viteză scăzută de rulare a aplicațiilor prin Dial-up;

10. Posibilitatea atacului unor viruși existenți în Internet;

11. Securitate scăzută;

12. Solicită existența unei infrastructuri adecvate;

13. Necesită costuri mari de întreținere (server, rețea, software);

14. Necesită costuri mari de implementare;

15. Poate duce la „pierderea” elevului în spațiul WEB (Lost în WEB).

Evident că, fiecare tip de instruire are avantajele și dezavantajele sale care îl recomandă sau nu, în anumite situații. Proiectarea asistată de calculator generează și posibilitatea reducerii duratei timpului consumat de elevi pentru pregătire, comparativ cu învățarea dirijată direct de către profesori. Instruirea asistată de calculator (IAC) reprezintă o metodă didactică sau o metodă de învățământ, care valorifică principiile de modelare și analiză cibernetică a activității de instruire în contextul noilor tehnologii informatice și de comunicații, caracteristice societății contemporane. Sinteza dintre resursele pedagogice ale instruirii programate și disponibilitățile tehnologice ale calculatorului (sistemului de procesare a informației) conferă acestei metode didactice (Instruirea asistată de calculator) calități privind:

1. informatizarea activității de predare – învățare – evaluare;

2. îmbunătățirea IAC prin intermediul unor acțiuni de: gestionare, documentare, interogare;

3. simulare automatizată interactivă a cunoștințelor și capacităților angajate în procesul de învățământ conform documentelor oficiale de planificare a educației.

Metoda I.A.C. valorifică următoarele operații didactice integrate la nivelul unei acțiuni de dirijare euristică și individualizată a activităților de predare – învățare – evaluare:

1. organizarea informației conform cerințelor programei adaptabile la capacitățile fiecărui elev;

2. provocarea cognitivă a elevului prin secvențe didactice și întrebări care vizează depistarea unor lacune, probleme, situații problemă;

3. rezolvarea sarcinilor didactice prezentate anterior prin reactivarea sau obținerea informațiilor necesare de la resursele informatice apelate prin intermediul calculatorului;

4. realizarea unor sinteze recapitulative după parcurgerea unor teme, module de studiu, lecții, grupuri de lecții, subcapitole, capitole, discipline școlare;

5. asigurarea unor exerciții suplimentare de stimulare a creativității studentului.

Proiectarea instruirii implică organizarea și ordonarea materialului care urmează să fie predat – învățat – evaluat la nivelul corelației funcțional – structurale dintre profesor și student.

Profesorul sau instructorul proiectează o acțiune bazată pe patru operații concrete:

1. definirea obiectivelor pedagogice;

2. stabilirea conținutului;

3. aplicarea metodologiei;

4. asigurarea evaluării activității didactice, educative, respective.

Proiectarea instruirii asistate de calculator (IAC) poate fi definită ca fiind dezvoltarea sistematică specificațiilor procesului de instruire utilizând teoriile învățării și instruirii pentru a asigura realizarea calității procesului de instruire.

Proiectarea instruirii este definită de un întreg proces:

1. de analiză a necesarului de deprinderi și cunoștinte și a obiectivelor învățării;

2. de concepere a unui sistem de transfer și de livrare care să asigure satisfacerea acestor necesități.

Proiectarea instruirii include:

1. dezvoltarea unor activități și materiale de instruire;

2. testarea și evaluarea tuturor activităților de instruire și învățare (caracteristice elevului).

Proiectarea Instruirii este considerată o disciplină. Proiectarea Instruirii este acea ramură a cunoașterii științifice care se ocupă cu cercetarea și teoretizarea strategiilor de instruire, cât și a proceselor de concepere și implementare a strategiilor de instruire.

Proiectarea Instruirii este considerată o știință. Proiectarea instruirii este știința creării metodelor precise pentru conceperea, dezvoltarea, implementarea, evaluarea, și exploatarea (menținerea) structurilor funcționale care facilitează învățarea pentru unități mici sau mari de subiecte științifice indiferent de complexitatea structurii acestor unități. Proiectarea Instruirii este privită ca o realitate obiectivă. Proiectarea instruirii poate începe în orice etapă a procesului de proiectare. Cel mai adesea pornind de la o idee, proiectantul creează fundamentele situației de instruire. În timp se conturează alcătuirea întregului proces de instruire iar profesorul verifică ce considerente științifice au fundamentat procesul sistematizând munca de concepție realizată.

Procesul de proiectare a instruirii se mai numește și sistem de instruire. Un sistem de instruire este o combinație de mijloace (instrumente) și proceduri care să ajute (deservească) desfășurarea procesului de învățare. Proiectarea Instruirii este procesul sistematic de concepere și realizare a sistemelor de Instruire. Dezvoltarea (elaborarea) Instruirii este procesul de implementare a sistemului sau planului de instruire. Tehnologiile de Instruire constituie aplicații sistemice și sistematice ale strategiilor derivate din teoriile comportamentale, cognitive și constructiviste în vederea soluționării problemelor care apar în procesele de instruire. Tehnologiile de instruire sunt reprezentate de suma dintre proiectarea instruirii și realizarea procesului de instruire. Tehnologiile de instruire sunt de fapt aplicarea sistematică a teoriilor și altor cunoștințe sistematizate la conceperea, proiectarea și realizarea unui proces de instruire. Prin dezvoltarea instruirii se definește întreg procesul de implementare a planurilor de proiectare a instruirii.

Proiectarea sistematică și metodică a procesului de instruire este avantajoasă deoarece:

1. Susține instruirea centrată pe învățare;

2. Menține o instruire efectivă, eficientă, și atractivă;

3. Susține comunicarea și colaborarea dintre proiectanți, profesori, specialiști în informatică aplicată (rețele informatice) și utilizatori;

4. Facilitează difuzia și diseminarea cunoștințelor pedagogice de către educatorii profesioniști;

5. Oferă soluții practice, posibile, și acceptabile pentru problemele de instruire;

6. Faza de analiză susține de asemenea elaborarea ulterioară a unor alte tipuri de materiale didactice;

7. Asigură că ceea ce se predă este necesar pentru realizarea obiectivelor de învățare ale studenților;

8. Facilitează o evaluare corectă și precisă a procesului de instruire.

Pentru a înțelege deosebirea dintre sistemele tradiționale și instruirea sistemică în tabelul de mai jos, sunt analizate în antiteză componentele instruirii tradiționale și respectiv sistemice și anume:

1.stabilirea obiectivelor țintă;

2. cunoașterea obiectivelor instruirii de către elevi;

3. stabilirea condițiilor de admitere care reflectă capacitatea studentului de a absolvi cursul;

4. rezultatul propus (estimat);

5. înțelegerea și controlul subiectelor;

6. notarea și promovarea;

7. remedierea;

8. utilizarea testelor;

9. timpul afectat studiului în raport cu înțelegerea subiectului;

10. interpretarea nivelului de stăpânire a subiectelor;

11. dezvoltarea cursului;

12.secvența (secvențierea cursului);

13. strategii de instruire;

14. evaluarea;

15. revizuirea procesului de instruire și a materialelor didactice de curs.

Pentru a putea proiecta instruirea, profesorul proiectant trebuie să posede o idee clară asupra a ceea ce elevul va învăța și apoi va aplica în practică după finalizarea instruirii. Prezentăm în tabelul de mai jos, obiectivele pe care profesorul le va urmări în procesul de instruire:

Etapele procesului de instruire sunt următoarele:

Gagné, propune nouă etape ale procesului de instruire:

Vizita la muzeu

Proiectul vizitei la muzeu…

Muzeul este o instituție de mare valoare și se bucură de mare prețuire în toată lumea, deoarece joacă un rol important în educarea tineretului în spiritul respectului față de valorile materiale și spirituale create de-a lungul istoriei. De aceea se impune ca școala să ofere tinerilor posibilitatea de a cunoaște în mod organizat muzeul în tot ceea ce înseamnă el pentru societate. Muzeul este depozitar principal al valorilor materiale și spirituale, factor de educație care ar trebui să aibă un impact hotărâtor în formarea unei atitudini de respect față de valorile naționale. Din păcate, din diverse motive interesul populației pentru cunoaștere prin vizitarea muzeelor a scăzut în mod considerabil în ultimii ani, iar tineretul nu face abatere de la această tendință. De aceea, acest program educativ extra-curricular își propune să trezească interesul tinerilor pentru această instituție care este muzeul, de orice tip ar fi el și să-i învețe să prețuiască la adevărata valoare tot ceea ce oferă el.

Programul își propune să familiarizeze tânărul elev de liceu sau de gimnaziu cu muzeul, să-l cunoască în toată complexitatea activității lui, să cunoască fața văzută și nevăzută a muzeului și a activității muzeologilor, de la ghizi și cercetători, la restauratori.

Tema poate fi abordată cu toți elevii, de la clasele mici până la ultima clasă de liceu și poate fi de ajutor în înțelegerea mai clară a multor fenomene și evenimente istorice sau de altă natură. Programul își propune să-l familiarizeze cu toate tipurile de muzee și cu activitatea specifică din fiecare tip de muzeu.

Obiectivele specifice pe care și le propune acest proiect didactic, sunt:

1. să facă deosebire între colecție, sit și muzeu;

2. să cunoască diferite tipuri de muzee existente;

3. să recunoască un obiect original, de o replică sau un obiect contrafăcut;

4. să recunoască frumosul și să-l deosebească de kitch;

5. să cunoască modul de vizitare a muzeului, a unei săli de muzee;

6. să respecte munca lucrătorilor din muzee: muzeografi, ghizi, custozi, supraveghetori de sală, etc.;

7. elevii vor putea folosi în mod corect și conștient termeni precum: naturalizare, conservare, restaurare, patrimoniu, diorama, depozit, replică mediu ambient, etc.;

8. elevii vor putea participa la activitățile muzeelor cu diferite ocazii (ziua porților deschise, zilele muzeelor, sesiuni de referate și comunicări științifice).

Resursele folosite pentru a pune în aplicare acest proiect didactic, sunt diverse:

I. În primul rând, amintesc resursele umane. La punerea în aplicare a acestui program sunt chemați să participe toți oamenii școlii, profesori de istorie, profesori diriginți, care vor coordona activitatea elevilor pentru realizarea obiectivelor amintite, precum și muzeografi, ghizi și personalul muzeelor. Acțiunile ce pot fi organizate în cadrul acestui program sunt la îndemâna tuturor celor care doresc să se implice și să participe la realizarea lui.

Vizitarea muzeelor se va face în mod organizat sub conducerea profesorilor coordonatori. Un alt mod de creștere a interesului elevilor pentru muzee, se poate face prin constituirea în școli a unor cercuri ale elevilor sub denumirea de “Prietenii Muzeului”. De asemenea, pot fi încheiate protocoale între școli și muzee prin care să se realizeze participarea tinerilor la unele acțiuni educative organizate de muzee.

Organizarea de excursii tematice care să urmărească și cunoașterea unor obiective muzeale din alte orașe, poate fi o altă modalitate de creștere a interesului elevilor pentru muzee. În acest scop se poate realiza cooperarea dintre cercurile “Prietenii Muzeului” din localități diferite, prin care să se diminueze costul excursiilor. Fiecare vizită la muzeu trebuie să fie precedată de dezbateri pe marginea acțiunii care să conștientizeze importanța acțiunii. O altă modalitate o constituie sprijinirea elevilor în realizarea unor colecții, prin instruirea lor cu privire la acțiunea de colecționare de monezi, timbre, imagini foto, etc. De asemenea, fiecare coordonator de grup de elevi va putea alege și iniția acțiuni specifice, proprii pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

II. În al doilea rând, amintesc resursele de ordin financiar. Pentru realizarea programului propus resursele sunt minime și ele pot fi suportate de elevi, ținând cont de faptul că pentru grupuri organizate taxele de intrare sunt reduse la jumătate.

III. În al treilea rând, amintesc resursele materiale și anume CD (compact disc) cu tema “Muzee din România”, elaborat de I. C. I.

CONCLUZII

Lucrarea intitulată „ Aspecte privind evoluția socio-politică și administrativă a județului Buzău: Monografia comunei Lopătari”, urmărește așadar, din punctul meu de vedere să devină un reper important pe plan local din punct de vedere științific și cultural.

Lucrarea a început cu o prezentare generală a cadrului teritorial – geografic și istoric al localității Lopătari, o așezare situată la Curbura Carpaților, pe cursul superior al răului Slănic, în apropierea graniței de nord și de nord-vest a județului Buzău, cu județele Covasna și Brașov. Accesul în localitate, se face pe drumul județean DJ 203 K, comuna Lopătari fiind în apropiere de satul Mânzălești și Gura Teghii. Așadar, în întreaga prezentare din acest capitol, am încercat și sper că și am reușit, să conturez o imagine de ansamblu asupra județului Buzău, un cadru general de evoluție, care să ne ajute să înțelegem, rolul acestei unități administrativ – teritoriale în evoluția statului român. În același timp, prin elementele particulare sociale, economice, politice, culturale și religioase pe care le-am abordat în capitolul I, am dorit să creez punctele de reper necesare, pentru a trece la capitolul al II-lea, al lucrării, unde am analizat cazul particular al localității Lopătari, tema centrală a lucrării, bazându-mă pe aceleași coordonate științifice și metodice, pe care le-am folosit în capitolul I al lucrării de față. După un scurt răgaz istoric și geografic care ne permite nouă cititorilor, să ne integrăm în acest spațiu dăruit de Dumnezeu cu o zonă turistică deosebit de încântătoare, a urmat apoi, o analiză într-un cadru general, al evoluției așezării Lopătari de-alungul secolului al XX-lea și până în zilele noastre.

Lucrarea a continuat apoi, cu o înșiruire de repere monografice ale comunei Lopătari, care mi-au permis o analiză secvențială pe domenii de abordare privind evoluția structurilor locale și a personalităților remarcabile ale așezării. Au fost analizate și prezentate în lucrare, instituții precum Biserica Ortodoxă, Școala românească, Primăria și Consiliul local, Casa de Cultură, Presa locală, Rețeaua sanitară și alte instituții, care au jucat de-alungul timpului un rol deosebit în dezvoltarea așezării. De asemenea, am dorir să scot în evidență rolul personalităților locale, politice sau din orice alt domeniu ar fi activat ele, în evoluția pozitivă a localității precum și contribuția adusă de acestea, la promovarea imaginii așezării pe întreg cuprinsul țării. Astfel, prin cele expuse în Capitolul al II-lea, îmi exprin încrederea și speranța că, descrierea principalelor coordonate ale localității Lopătari, în acest capitol, pot reprezenta oricând un punct de plecare în alcătuirea unei monografii mult mai consistente, capabile să adune la un loc, elemente definitorii, care să ne ajute să înțelegem specificul social – economic, politic și religios, dar și coordonatele psiho – emoționale ale locuitorilor, legate de vechi tradiții și obiceiuri, așa cum îi stă bine unei așezări, cu rădăcini istorice bine definite.

În partea a doua a lucrării, în Capitolul al III-lea, am abordat problematica reformei și a curriculumului în învățământul românesc și de asemenea, tehnica de alcătuire a unor programe de opționale, menite să completeze oferta de cunoaștere adresată atât elevilor cât și celor care ar putea fi interesați de acest subiect, atât pe pe plan local cât și județean.

Curriculum-ul este ceea ce li se întâmplă copiilor în școală ca rezultat a ceea ce fac profesorii. Acesta, include toate experiențele copiilor, pentru care școala ar trebui să-și accepte responsabilitatea. După prezentarea diverselor categorii de curriculum, trebuie făcută precizarea ca acestea nu funcționează ca entități separate, ci ca variante de curriculum care presupun variate interdependențe. De aceea, atunci când specialiștii în curriculum le proiectează trebuie să le configureze într-o asemenea manieră încât respectivele forme să se susțină reciproc și să nu fie în relație de disonanță.

În același timp, curriculum-ul reprezintă o entitate dinamică, sensibilă, care reacționează imediat la mutațiile înregistrate în diferitele domenii ale cunoașterii sau la schimbările caracteristice societății în care se realizează activitatea instructiv – educativă. Având origine latină (curriculum – cursă, alegere), folosit pe scară largă în literatura anglo – saxonă, acest termen a cunoscut diferite definiții. În învățământul românesc, curriculum-ul, face trimitere la conținutul activităților instructiv – educative, aflat în strânsă interdependență cu obiectivele educaționale, metodele didactice sau formele de realizare a activităților. Curriculum-ul, se referă la conținutul procesului de învățământ, care în condițiile tendințelor de globalizare a conținuturilor, de obținere a unor „certificate de competențe europene”, capăta noi sensuri, particularizate în funcție de specificul regiunilor sau de elementele culturale și geografice locale. Deși, a apărut pe neașteptate în școala românească în anul 1990, astăzi este un termen acceptat și folosit ca element de modernitate al învățământului românesc. Faptul i se datorează profesorului clujean Andrei Marga care, a impus termenul de curriculum în perioada în care se afla în fruntea Ministerului Educației și Învățământului. Atunci, s-a înființat Consiliul Național pentru Curriculum, o instituție absolut necesară pentru viitorul școlii românești. Consiliul Național pentru Curriculum a trecut imediat la implementarea unor reforme hotărâte pentru a schimba în bine, la față, învățământul românesc în acord cu noile cerințe educative europene. A fost alcătuit un Curriculum Național pentru învățământul preuniversitar care cuprinde noi planuri și programe de învățământ, pe baza cărora au fost concepute „manuale alternative” pentru elevi și „manuale ale profesorilor”, care au înlocuit vechile metodici de specialitate. Toate aceste schimbări au contribuit la schimbarea imaginii învățământului românesc, chiar dacă unii dintre profesori cu îndelungată experiență la catedră, consideră că reformarea „curriculum-ului educațional”, nu și-a atins obiectivele inițiale de modernizare radicală a sistemului de învățământ autohton. Iată de ce, în lucrarea de față, în Capitolul al IV-lea, am propus o disciplină opțională cu tema „Istoria comunei Lopătari”, scopul principal fiind acela de a contribui astfel, la crearea unui punct de reper capabil să contribuie la interiorizarea sentimentului local de patriotism, al identității și stimei de sine a celor care locuiesc în această localitate.

Lucrarea se încheie, în Capitolul al V-lea, cu o abordare metodologică privind aplicații ale proiectării didactice la clasele de elevi, aplicații precum „excursia în oraș”, „predarea istoriei cu ajutorul calculatorului” sau „proiectul didactic al unei vizite la muzeu”.

Așadar, din punctul meu de vedere, bazându-mă pe cele expuse în motivația (argumentul) menționată la începutul lucrării și pe analiza S.W.O.T. derulată, consider că lucrarea este una oportună atât pentru comunitatea științifică cât și pe plan local, pentru cei care locuiesc în comuna Lopătari.

ANEXE

Fig. 1 Fig. 2

Fig. 3 Fig. 4

Fig. 5 Fig. 6

Fig. 6.1 Fig. 7

Fig. 8 Fig. 9

Fig. 10 Fig. 11

Fig. 12 Fig. 13

Fig. 14 Fig. 15

Fig. 16 Fig. 17

Fig. 18 Fig. 19

Fig. 20 Fig. 21

Fig. 22 Fig. 23

Fig. 24 Fig. 25

Fig. 26 Fig. 27

Fig. 28 Fig. 29

Fig. 30 Fig. 31

Fig. 32 Fig. 33

Fig. 34 Fig. 35

Fig. 36 Fig. 37

Fig. 38 Fig. 39

Fig. 40 Fig. 41

Fig. 42 Fig. 43

Fig. 44 Fig. 45

Fig. 46 Fig. 47

Fig. 48 Fig. 49

Fig. 50 Fig. 51

Fig. 52 Fig. 53

Fig. 54 Fig. 55

Fig. 56 Fig. 57

LISTĂ FOTO

1 2

3 4

5 6

7 8

9 10

11 12

13 14

15 16

17 18

19 20

21 22

23 24

25 26

27 28

29 30

31 32

33

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

1. ARHIVE

1. ARHIVE – Arhivele Naționale – Direcția Județeană Buzău, fondurile:

– Prefectura Buzău;

– Primăria Comunei Lopătari;

– Biblioteca Județeană “Vasile Voiculescu” – Buzău;

– Biblioteca Comunei Lopătari;

– Athiva personală – privind fondul de poze adăugat la lucrare;

2. DOCUMENTE PLUBLICATE

– „Documente privind istoria României. Războiul pentru independență”, Vol. II-IV, București, 1952-1954;

– „Documente privind anul revoluționar 1848 în Țara Românească", București, 1962;

– „Documenta Romaniae Historica”, Vol. I, p. 131;

– „Acte și monumente buzoiene”, N. A. Constantinescu, Buzău, 1941;

3. PERIODICE / CRESTOMAȚII

– ‚Analele economice privitoare la partea Munteniei”, 1859-1864, București, 1864;

– „Anuarul statistic al României”, 1870 – 1912, București, 1871 – 1913;

– Vasile, Surcel, „Jurnalul Național”, revista Zoom – supliment, Buzău, 24 aprilie 2008;

– Corneliu, Ștefan, Articol intitulat “Lopătari sau Focurile vii”, în “Viața Buzăului”, Editura “Viața Buzăului, Buzău, 1983;

– Pavel, Chihaia, Cine a fost Negru-Voda: întemeietor de cetăți și ctitor de biserici?, în “Pagini de veche arta românească”, București, 1971;

– Dihoru, Gh., Vegetația munților din jurul Văii Buzăului, „Revista Natura”, 1967, nr. 4;

– C., Popescu, Aspecte ale geografiei populației în zona subcarpatică cuprinsă între Teleajen și Buzău, „Anuar Universitatea București”, Seria geologie-geografie, nr. 1, 1967;

– Grigore, Posea, „Anuarul statistic al Republicii Socialiste România”, București, 1970;

– „Viața Buzăului”, organ al Comitetului județean Buzău al P.C.R. și al Consiliului județean”, anii 1968-1971;

– Ioan, Bolovan, Politică și demografie în România în timpul regimului ceaușist, „Tribuna”, 2004, 3, nr. 49, p. 15-16,

4. MEMORII, JURNALE, ÎNSEMNĂRI ZILNICE

– Nicolae, Iorga, Jurnalul ultimilor ani, 1938-1940. Inedit, Editura Humanitas, Editia I, Bucuresti, 2019;

– Eugeniu, Bucheru, Istorii nescrise, infamii neprescrise. Amintiri despre razboi, captivitatea in URSS si viata in comunism, Editura Humanitas, Editia I, Bucuresti, 2020;

– Tatiana, Niculescu, Mihai I, ultimul rege al romanilor, Editura Humanitas, Editia a II – a, Bucuresti, 2020;

– Mihail, Sebastian, Jurnal, 1935-1944, Editura Humanitas, Bucuresti, mai 2016;

II. DICȚIONARE, CRONOLOGII, ENCICLOPEDII

1. Dan, Ghinea, „Enciclopedia geografică a României”, Vol. II, Editura Enciclopedică, București, 1966;

2. Cornel, Diaconovici, „Literatura română” în „Enciclopedia” lui, Editura Transilvania, 2004, 33, nr. 9-10, p. 63-68;

3. Petru, Demetru, Popescu, „Dicționar de personalități istorice. Voievozi, principi, domnitori, regi”, București, Editura Niculescu, 2005, p. 288;

4. Basil, Iorgulescu, „Dicționarul geografic, statistic, economic și istoric al județului Buzău”, București, 1892;

5. Valeriu, Nicolescu, „Buzău – Mica encicloperie istorică”, Buzău, 2000;

6. Ioan, Lahovari, Ioan, George, „Lopătari, com. rur.” (PDF). Marele Dicționar Geografic al României”, Vol. 4, București. 1901;

7. Sorin, Cristea, „Dicționar de pedagogie”, Grupul Editorial Chișinău – București, 2000;

8. Basil, Iorgulescu, „Dicționar geografic, statistic economic și istoric al județului Buzău”, 1892, București;

9. Grigore, Posea, „Enciclopedia României”, Vol. II, București, 1938;

10. Elena, Macavei, „Școala și pedagogia din teritoriile românești în Enciclopedia Asociațiunii, Transilvania”, 2004, 33, nr. 9-10, p.74-80;

III. LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE

1. Bogdan, Crăciun, Ioan, Bolovan, Cercetările de istoria populației române (1945-2005), Bibliografie selectivă, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară clujeană, 2006, p.124;

2. Valeriu, Nicolescu, Buzău 575 – File de monografie, Editura MAD&Linotype, SRL, Buzău, 2006;

3. Valeriu, Nicolescu, Sfântul Sava de la Buzău, în “Buzău – Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi”, Vol. 2, Editura Evenimentul Românesc S.A., Buzău, 2001;

4. Nicolae, Iorga, Istoria comerțului românesc, Vol. I, București, 1925;

5. Dimitrie, Gh., Ionescu, Istoria orașului Buzău, Buzău, 2006;

6. C., Gh., Dumitrescu, Orașul Buzău, studiu monografic, Buzău, 1925;

7. Dimitrie, Gh., Ionescu, Seminarul din Buzău, Buzău, 2006;

8. Nicolae, Iorga, Istoria poporului românesc, Vol. I, București, 1922;

9. Constantin, C., Giurescu, Contribuțiuni la studiul originii și dezvoltării burgheziei române, București, 1972;

10. Petre, P., Panaitescu, Interpretări românești. Studii de istorie economică și socială, București, 1947;

11. Petre, P., Panaitescu, Viața feudală în Țara Românească și Moldova – secolele XIX-XVII, București, 1957;

12. Paul, Simionescu, Paul, Cernovodeanu, Cetatea de scaun a Bucureștilor, București, 1976;

13. Nicolae, Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane, Craiova, 1921, p. 233;

14. Alexandru, D., Xenopol, Istoria românilor, vol. I, București, 1892;

15. Nicolae, Iorga, Istoria României, 1960;

16. Conf. Dr. Petrescu, Burloiu, Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, Buzău, 1969;

17. Iorgu, Iordan, Topinimie românească, București, Editura Academiei, 1963;

18. Relu, Stoica, Eugenia, Stoica, Dascăli buzoieni. Autori de manuale și auxiliare didactice, Editura Omega, Buzău, 2007;

19. Dumitru, Serbescu – Lopătari, Proprietatea moșnenească în indiviziune, Studiu economico – social, Buzău, 1906;

20. Dumitru, Serbescu, Lopătari, Mușele păpușele, Buzău, 1931;

21. Dumitru, Serbescu, Lopătari, Penteleu, Buzău, 1944;

22. Dumitru, Serbescu, Lopătari, Legende, Buzău, 1944;

23. I., Badea., Gheorghe, Niculescu, Harta morfostructurală a Subcarpaților dintre Slănicul Buzăului și Cricovul Sărat. Seria geografică, 1964, t. 11, nr. 1;

24. D., Chiriță, Ion, Mehedinți, Sofia, Zanelle, Raionarea pedologică a zonei de curbură a Carpaților, Studiu tehnologic econom., com. geologic., 1964, seria R;

25. Alexandru, Ghenovici, Schimbări în structura funcțională a orașului Buzău, Studiu geografic, 1968, t. 15, nr. 2;

26. Mihai, Ielenicz, Probleme de geomorfologie în Munții Buzăului, în Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, SSG, 1971;

27. S., Pașcovschi, Nicolae, Doniță, Vegetația lemnoasă din silvostepa României, Editura Academiei, București, 1967;

28. Dida, Popescu, Geomorfologia depresiunii Nișcov, în Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, SSG, 1971;

29. Grigore, Posea, Evoluția Văii Buzăului în Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, SSG, 1971;

30. Grigore, Posea, Atlasul climatologic al Republicii Socialiste România, Comitetul de Stat al Apelor, București, 1966;

31. Grigore, Posea, Harta solurilor Republicii Socialiste România, scara 1: 1 000 000, Comitetul de Stat al Geologiei, București, 1970;

32. Grigore, Posea, Hărțile geologice, scara 1: 200 000, Comitetul de Stat al Geologiei, București, 1970;

33. Conf. Dr. Constantin, Petrescu, Burloiu, Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, Editura București, 1969;

34. Alexandru, Vlahuță, România Pitorească, București, 1901;

35. Ion Nagâț, Radu Calcan, Pe cărări buzoiene, Buzău, 1970;

36. Comitetul de Cultură și Artă al județului Buzău, Geografia județului Buzău, București, 1971;

37. Valeriu, Nicolescu, Oameni de ieri și de azi, Vol. II, Buzău, 2001;

38. Ion, Sultănescu, De la cronica poliției la Curbura Carpaților;

39. Episcopia Buzăului, Glasul Adevărului, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 2006;

40. Preot Horia, Cosntantinescu, Biserici din lemn din Eparhia Buzăului;

41. Preot Ioan, Boboc, Hristofilia, Editura Parohiei Valea Plopului, 1997;

42. Ion, Dedu, Mănăstirea Cetate de la Vintilă Vodă și vechiul Plai al Slănicului, subcapitolul – Satul Medieval – Lopătari;

43. Nicolae, Peneș, Dr. C. Angelescu – povestea unei vieți, București, 1998;

44. Nicolae, Peneș, Colecția personală de articole, fotografii, diplome – despre activitatea culturală din Lopătari;

45. Leonida, Colescu, Analiza rezultatelor recensământului general al populației României, București, 1900;

46. Ion, Horațiu. Crișan, Ceramica geto – dacică, București, 1968;

47. Vasile, Cucu, Geografia populațiilor și așezărilor omenești, Editura Enciclopedică, București, 1977;

48. Nicolae, Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România, Vol. I, Craiova, 1970;

49. Ion, Bianu, Nerva, Hodoș, Bibliografia română veche, Ed. Academiei Române, București, 1910;

50. Gherasim, Cristea, Istoria Eparhiei Râmnicului, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea, 2009;

51. Neagu, Djuvara, Între Orient și Occident, Ed. Humanitas, București, 1995;

52. Alexandru, Duțu, Coordonate ale culturii românești în secolul al XVIII-lea, Editura „Pentru literatură”, București, 1968;

53. Pompiliu,, Eliade, Influența franceză asupra spiritului public în România, Editura Univers, București, 1982;

54. Nicolae, Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I, II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969;

55. Petru, Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, Vol. I, Editura Albatros, București, 1971;

56. Alexandru, Piru, Literatura română veche, Editura Pentru literatură, București, 1962;

57. Corina, Niculescu, Muzeologie Generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;

58. Radu, Florescu, Bazele Muzeologiei, Ediția a II-a, București, 1998;

59. Ion, Diaconescu, Amintiri din temniță, Editura Memoria, 2006, nr. 55 – 56, p. 9-29;

60. Coșuleț, Stelian, Date de geografie istorică oferite de „Harta Moldovei și a Țării Românești” tipărită la Nurenberg în anul 1785, Editura Cumidava, 1998-2000, 22-24, p. 287-304;

61. Gheorghe, Buzatu, Considerații privind continuitatea autohtonă în spațiul carpato – dunărean în mileniul I d. Hr., București, Editura Mica Valahie, 2006;

62. Dorin, Teodorescu, Evoluția social – politică a Țării Românești (1701-1830), Slatina, Editura Fundației „Universitatea pentru toți”, 2004;

63. Nicolae, Ciobanu, Aurel, Matei, Principalele acțiuni militare desfășurate de armata română în campania din est (22 iunie 1941 – 23 august 1944), Râmnicu Vâlcea, Editura Almarom, 2005;

64. Steliana, Bălescu, File de istorie buzoiană. Studiu monografic 1915 – 1947, Buzău, Editura Vega, 2006;

65. Dimitrie, Ionescu, Istoria orașului Buzău; Buzău; 1971;

66. Grigore, Posea, Mihai, Ielenicz, Județele patriei, București, 1971;

67. Elena, C., Buzea-Abagiu, Lopătari. Ținut de legendă, Studiu monografic, Editura Editgraph, Buzău, 2009;

68. Winston, Churchill, Al doilea război mondial, Vol. I, București, 1988;

69. Robert, Stradling, Să înțelegem istoria sec. XX, București, 2002;

70. I., Ionașcu, Material documentar cu privire la istoria Seminarului din Buzău (1836-1936), București, 1937, Vol. XXII;

71. D., Gh., Ionescu, Lupta orășenilor din Buzău cu Episcopia (1550-1880), în “ Studii și articole de istorie”, Vol. VIII, 1966, pp. 83-103;

72. Ștefan, Olteanu, Evoluția procesului de organizare statală la est și sud de Carpați, în secolele IX-XIV, în “Studii”, 1971, 4, p. 473;

73. Ștefan, Olteanu, Premisele majore ale procesului de constituire a orașelor medievale, la Est și Sud de Carpați, în “Studii”, XXV, 1972, p. 933;

74. M., D., Matei, La ville medieval et l’archeologie roumaine: etat actule des recherchés, în “Dacia”, VIII, p. 286;

75. Constantin, M., Boncu, Contribuții la istoria petrolului românesc, Biblioteca istorică, XXXI, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971;

76. Andreea, Drăgoescu, Ctitoriile lui Ștefan cel Mare în documente, Transilvania, 2004, 33, nr. 11, p. 15-17;

77. Ion, Roșca, Învățământul statistic în cei 145 de ani de statistică oficială în România, RRS, 2004, nr. 3, p. 29-32;

78. Ela, Cosma, Revoluția de la 1848. Un catalog de documente și regeste, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2005, pp. 279-318;

79. Claudia,, Doroftei, Scrierile lui Ștefan cel Mare, FR, 2004, 6, nr. 3-4, p. 7-10;

80. Gheorghe, Buzatu , 22 iunie 1941: „Agresiunea” României împotriva U.R.S.S. (după unele probe epistolare), OXXI, 2006, 1, nr. 2, p. 5-13;

81. Grigore, Posea, „Congresul al X-lea al P.C.R”., Editura Politică, București, 1969;

82. „Istoria României, Vol I, Editura Academiei R.P.R., București, 1960;

83. Anca, Dragu, Sorin, Cristea, Psihologie și Pedagogie școlară, Ediția a II-a, Constanța, 2003;

84. Virgil, Frunză, Teoria și metodologia Curriculum-ului, Editura Muntenia, Constanța, 2003;

85. Virgil, Frunză, Elemente de metodologie a instruirii, Editura Muntenia, Constanța, 2004;

86. Ioan, Cerghit, Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași, 2006;

87. Ion, Negreț – Dobridor, Didactica nova, Editura Aramis, București, 2005;

88. Ioan, Jinga, Elena, Istrate, Manual de pedagogie, Editura All, București, 2006;

89. Ion, Negreț – Dobridor, Ion – Ovidiu, Pânișoară, Știința învățării. De la teorie la practică, Editura Polirom, București, 2005;

90. Ion – Ovidiu, Pânișoară, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iași, 2008;

91. Anca, Dragu, Sorin, Cristea, Psihologie și Pedagogie școlară, Ediția a II-a, Constanța, 2003;

92. Virgil, Frunză, Teoria și metodologia Curriculum-ului, Editura Muntenia, Constanța, 2003;

93. Virgil, Frunză, Elemente de metodologie a instruirii, Editura Muntenia, Constanța, 2004;

94. Elena, Macavei, Școala și pedagogia din teritoriile românești în Enciclopedia Asociațiunii, Transilvania, 2004;

95. Vlăsceanu, Lazăr în „Curs de pedagogie”, coordonatori: Ioan Cerghit, Vlăsceanu, Lazăr, 1988;

IV. SURSE ONLINE

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Lop%C4%83tari,_Buz%C4%83u, accesat, 06.07.2020;

2. http://www.scoalalopatari.ro/sait%20folclor/index.html, accesat, 06.07.2020;

3. https://sites.google.com/site/lopataritinutdepoveste/, accesat, 06.07.2020;

4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Lop%C4%83tari,_Buz%C4%83u, accesat 03.02.2020;

5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Lop%C4%83tari,_Buz%C4%83u, accesat 03.02.2020;

6. https://www.monitoruljuridic.ro/Legea nr. 2/1968, accesat în 02.02.2020;

7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Lop%C4%83tari,_Buz%C4%83u, accesat 03.02.2020;

8. https://www.comunalopatari.ro/, accesat 03.02.2020;

9. https://www.facebook.com/pg/ComunaLopataridinBuzau/posts/, accesat 03.02.2020;

10. https://www.facebook.com/ComunaLopataridinBuzau/, accesat 03.02.2020;

11. https://oamenidelatara.ro/la-tara-lopatari-buzau, accesat 03.02.2020;

12. http://www.scoalalopatari.ro/sait%20folclor/index.html, accesat 03.02.2020;

13. https://www.comunalopatari.ro/obiective-turistice-din-comuna-lopatari/, accesat 03.02.2020;

14. http://floriphotogallery.blogspot.com/2013/10/localitatea-plostina-lopatari-de-buzau.html, accesat 03.02.2020;

15. https://opiniabuzau.ro/foto-muzeul-din-lopatari-locul-in-care-afli-povestile-celor-sapte-locuri-de-poveste-din-judetul-buzau/, accesat 03.02.2020;

16.https://www.google.com/search?q=Primaria+lopatari&sa=X&ved=2ahUKEwi9l4HozIPrAhVhlYsKHQPWCNgQ1QIoAnoECBYQAw&biw=1280&bih=881, accesat 03.02.2020;