Să fii creativ este o idee atât de veche încât ne putem întreba dacă a mai rămas ceva nou. Până la urmă, aceasta este și premisa post-modernă: totul… [608080]

CREATIVITATEA CA REMIX
Să fii creativ este o idee atât de veche încât ne putem întreba dacă a mai rămas ceva nou.
Până la urmă, aceasta este și premisa post-modernă: totul este un remix. Într-o lume în care am
rămas fără “ce” ne mai rămân doar “cum” sau “în ce mod?”.
Felul în care ne gândim astăzi la creativitate este oarecum corupt; ține de cum am construit
această noțiune de-a lungul timpului. Conștiința noastră colectivă a înregistrat creativitatea ca un
proces istoric în sine, de la expresie simplă în Preistorie la un meștesug mai elaborat în Antichitate,
talent și perfecționare în Italia Renascentistă și doar mai apoi bijuteria coroanei a Epocii Romantice:
mitul artistului de geniu. Acum, cuvântul creativ funcționează aproape ca un compliment perfect
sub forma sa de adjectiv; implică un gen de inspirație distinctă și distinsă, dacă nu chiar ‘divină’.
Dar poate tocmai aceasta este și problema: de ce am ajuns să mitologizăm singuri un proces relativ
simplu în primul rând? Ce înseamnă, de fapt, această colecție de idei pentru epoca digitală? Și cum
este experiența transformată de media?
Ar fi naiv încă să mai vedem actul de creație ca pe ceva celest. De fapt, genul acesta de
părere se trage din tradiții ideologice care pot fi urmarite înapoi până la școlile de gând franceze și
nemțești de secol 19, unde arta era văzută ca o extensie a burgheziei. Undeva la jumătatea secolului
trecut, în schimb, arta ca formă de elitism a decedat odată cu dizolvarea gradată a aristocrației și
înlocuirea acesteia de catre un alt gen de public consumator: clasa mijlocie.
Un nou tip de public a schimbat aproape instantaneu defini ția obiectului de artă, care a
devenit mai accessibil și mai reprezentativ pentru cultura populară. Istoria a introdus deci o nouă
narativă: din 1945 și până în prezent mai mult ca niciodată, publicul are ceva considerabil de zis în
procesul de creație. Felul în care producem artă depinde tot mai mult de felul în care o consumăm:
sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial în America și creșterea spontană a nevoi de divertisment
ușor a însemnat că, în America, pentru fiecare muzeu public de artă există statistic 25 de săli de
cinema.
Internetul oferă o platformă oricărui consumator și posibilitatea de a se autointitula creator.
Orice poate face ceva; cu toate acestea, când audiența are peste 8 miliarde de participanți și în
creștere, noțiunea de originalitate își caută sensul diferit față de cum am fost educați să o înțelegem.
Dincolo de ideea principală, stilul în care un produs este asamblat poate conta substanțial mai mult.
De fapt, majoritatea contribuțiilor artistice au debutat secolul trecut mai mult sub forma unei
extensii sau reinterpretări. Actuala producție de muzică se bazează puternic pe noțiunea de

‘sample’ și ‘resampling’, unde părți din melodii vechi sunt cosmeticizate și reintroduse în noua
muzică de așa natură încât să facă plăcere urechii noastre contemporane; adică ceva deja folosit în
trecut este reciclat în prezent — procesul de producție este afectat și el. Contează mai mult cum
tratezi un sample decât sample-ul în sine.
Când declara că ‘mediumul este mesajul’ în 1964, Marshal McLuhan nu făcea decât să
anticipeze o eră în care procesul de producție devine în sine mesajul obiectului de artă. Între timp, la
New York, Andy Warhol spărgea bariera dintre artă și cultură populară fotocopiind portretele lui
Marlyn Monroe în serie (fig. 1). Warhol tocmai atinsese începutul post-modernismului, caracterizat
printre altele de industrializarea bruscă, urbanizarea zonelor metropolitane și consumerismul în
masă. Cu alte cuvinte, toate lucrurile se întâmplau rapid și toate începeau să semene între ele.
Portretele în serie ale lui Warhol în formă de pătrat erau o oglindă a suburbiei americane, a
consumatorilor lipsiți de personalitate închinați unui pop-icon, unde mediumul și procesul de
asamblare ad literam alcătuia comentariul în sine.
Dar poate ‘network’-ul lui Warhol voia să spună mai mult; doar dincolo de ocean, școala
franceză de critică Structuralistă își propunea să înțeleagă întreaga societate ca o rețea complexă de
elemente intricat legate între ele. Dacă fiecare element din cultura noastră populară sau artistică
(filme, romane, reviste, ba chiar și o reclamă) deține un gen de informație menită spre consum de
către receptor atunci acesta poate fi considerat un ‘text cultural’ deoarece deține un mesaj încifrat
printr-un cod. Critica structuralistă dezvoltă un model al societății ca structură în care vede absolut
toate textele culturale ca influențându-se reciproc în feluri indirecte, formând o arhitectură vastă de
informație invizibilă.
Am stabilit ca și un film poate să fie un text cultural; în acest sens, intertextualitatea se
referă la cum recepționăm un text prin prisma altora — anume relația de structură dintre texte.
Producem doar ca rezultat distilat a lucrurilor la care am fost expuși. Aceeași afirmație se aplică și
la nivelul de consum: înțelegem tot ceea ce vedem prin prisma lucrurilor pe care le-am văzut deja
mai demult. În viața de zi cu zi, felul în care comunicăm prin limbă și interacționăm cu cei din jur
poate fi gândit ca o inerție continuuă a ceea ce am invățat din copilărie.
Structuralismul mai implic ă un gen de patrimoniu cultural universal, cum sunt de pildă
anumite basme Europene (precum cele ale fraților Grimm sau ale lui Hans Christian Andersen).
Studiourile Disney și-au bazat majoritatea scenariilor de succes pe diverse povești care fac mai mult
sau mai puțin parte din domeniul public, precum Albă ca Zăpada, Cenușăreasa sau Frumoasa din
Pădurea Adormită, remixând elemente din folclorul universal pentru a apela la atenția unui public
proporțional de răspândit. Prințesele Disney sunt acum peste tot: din 2016, au fost corporatizate
inclusiv de către Netflix și alți giganți de online streaming (fig. 2). Tot Netflix este responsabil și
pentru Stranger Things, un serial de science fiction-horror care a performat excelent la nivel de cifre

și răspuns al publicului și descris mai apoi ca unul dintre cele mai vizionate emisiuni ale platformei
vreodată. O mare parte din conversația publică în jurul show-ului se centrează pe ideea ca Stranger
Things este o emisiune de ‘clișee nostalgice’, adică un show scris să acomodeze prin acțiune, haine,
coloană sonoră și alte genuri de elemente motive și tematici retro. Întradevăr, intriga ia loc într-un
oarecare oraș american undeva la începutul anilor ’80 — același setting folosit de Steven Spielberg
în majoritatea blockbusterurilor lui SF optzeciste. În cazul acesta, Stranger Things este genul de
produs care seduce spectatorii prin activarea memoriei lor culturale. Cu alte cuvinte, frații Duffer
(producători și co-scenariști) apelează la capacitatea publicului de a devenii nostalgic pentru un
clișeu foarte ușor de recunoscut, cum sunt, în cazul de față, anii ’80: cu tot ce înseamnă tehnologie
de plastic, stiluri de păr caracterizante, culori excentrice, muzică de synth și foarte mult denim. Deși
majoritatea publicului tânăr nici măcar nu a trăit prin experiența vintage propriu-zisă, faptul ca
genul acesta de estetică este atât de adânc brodată în memoria noastra colectivă ca oameni o
etalează ca ceva ușor de consumat și foarte atractiv. Ca oameni, avem tendința de a recunoaște
pattern-uri și de a completa modele de la sine; frații Duffer au remixat clișee vechi nu doar pentru a
aduce ceva nou propriu zis, dar pentru a aduce un nou gen de experiență — unul în care consumăm
produsul cu un bagaj cultural atașat invizibil în subconștient. În timp ce urmărim ceva pasiv ne
reimaginăm în subconștient ceva activ.
Felul în care creativitatea s-a descusut de-a lungul istoriei este o noțiune care se schimbă
continuu; la fel și întelegerea noastră vizavi de proces. Ipotetic, o concluzie validă într-un moment
este schimbată aproape imediat de urmatorul. Dar poate scopul dincolo de a înțelege ce înseamnă
creativitatea se află mai mult în explorarea felului în care noi ne uităm la lucrurile din jurul nostru și
deci, cumva, la noi înșine. Momentul de față ne prezintă ca o societate de consum avansat, cu
producători diversificați și consumatori sceptici. Mecanismele artistice au fost deja stabilite de către
trecerea timpului până la punctul de limbă în care consumatoii au devenit deja fluenți — cum vom
putea ieși din acestă gaură? Poate ca rămâne la convingerea noastră să rupem aceste tipare uitându-
ne mai mult la cum în loc de ce: cu alte cuvinte, remixând.
Listă de Ilustrații

fig. 1
Andy Warhol,
‘Dipticul lui
Marilyn’ — 1962
(acrilic pe pânză,
2054 x 1448 mm)
Muzeul Tate,
Londra
fig. 2
‘Sleeping and Chill’,
(ilustrație cu Frumoasa din
Pădurea Adormită abonată
la Netflix), sursă: Tumblr

fig. 3
Poster comparativ între’ Stranger Things’ și ‘The Goonies’
— un film optzecist authentic și reimaginarea acestuia culturală.
(sursă: Pinterest)