S Ul din Brics

Capitolul III S-ul din BRICS

3.1. Continentul african – specificități și evoluție

Continentul African a stârnit de-a lungul timpului o serie de controverse datorită mozaicului de culturi care se află aici și totodată numărului mare de tradiții și obiceiuri care nu au dus, de cele mai multe ori la un climat armonios. Depășind cadrul pur teoretic al problemelor actuale care au survenit în urma dezvoltării, este imperios necesar să conștientizăm faptul că majoritatea problemelor nu sunt altceva decât consecințe, mai mult sau mai puțin amplificate, ale specificităților istorice care s-au manifestat de-a lungul timpului.

Interesul pentru istoria Africii este justificat în primul rând în raport cu necesitățile social-politice interne ale continentului, ale tinerelor state ce au pășit pe o cale de evoluție și organizare social-politică independentă. Împărțirea acestor teritorii între Marile Puteri fără să se țină cont de diferențele etnice, clturale și religioase existente au dus la apariția unor conflicte majore, unele dintre ele perpetuându-se până astăzi. Guvernele rămase la putere nefiind capabile să conducă și confruntându-se cu lipsa de legitimitate au dat naștere unor conflicte interne (unele chiar cu aspect de genocid) care au acționat pe baza principiului de spillover în întrega regiune. Stimulată de modernizare, politica globală se reconfigurează pe baze culturale. Popoarele și țările care au culturi diferite se îndepărtează. Alinierile definite de ideologie și de relațiile între puteri sunt înlocuite de alinieri definite de cultură și civilizație. Frontierele politice au fost puțin modificate pentru a coincide cu cele culturale – etntice, religioase și civilizaționale. Comunitățile culturale înlocuiesc blocurile din timpul Războiului Rece și liniile de falie dintre civilizații devin principalele linii de conflict în politica globală. Prin urmare, depășind cadrul unor preocupări exclusiv teoretice de specialitate, problemele istoriei devin pentru africani, pentru ideologiile naționale, parte componentă a elaborării modelului social de evoluție, parte componentă a politicii de consolidare a independenței.

După decolonizare, asistăm la o schimbare majoră a continentului african, atât din punct de vedere social cât și economic și politic. Putem vedea cum anumite umbre încă își pun amprenta asupra prezentului. Ieșite de sub tutela Marilor Puteri, noile state sunt acum aruncate într-o configurație anarhică, unde cele mai puternice idealuri sunt cele create de cultură, civilizație și religie. Dacă până atunci, influența Marilor Puteri încă forța existența unei unități (mai mult sau mai puțin reală), acum ele sunt antrenate într-un joc fără reguli în care fiecare stat își urmăreștre propriul interes și unde, de cele mai multe ori, rezultatele nu sunt cele aștepate. Pe fondul diferențelor culturale existente, iau amploare un număr mare de conflicte, multe dintre ele având la bază neînțelegerile existente încă din perioada colonialismului sau cele cauzate de diferențele de natură culturală dintre triburi.

Pentru a putea înțelege specificul acestei regiuni este foarte important să ținem cont de 3 aspecte generale care și-au pus amprenta asupra situației politice actuale a Africii. Unul din factorii esențiali ai continenetului african este dat de stăpânirea colonială. Astfel, granițele actuale ale celor 53 de state se află sub semnul moștenirii imperiale din secolele XVI-XX. Prin urmare, entitățile statale existente în ziua de astăzi sunt rezultatul partiționării autoritare realizate de puterile coloniale, fără a se ține cont de diferențele culturale, etnice și religioase. Prima partiție majoră a avut loc în urma conferințelor de la Berlin. După aceste evenimente, granițele statelor din această regiune au suferit schimbări minimale, un exemplu elocvent fiind cazul Sudanului, care în anul 2011 s-a impărțit în Sudan și Sudanul de Sud, în urma unui referendum.

Un alt factor specific și cu o mare influență asupra situației actuale a continentului african este dat de amprenta culturii și civilizației europene. Din cauza partiționării care s-a realizat având la baza premisele naționale ale statelor coloniale, în prezent se pot identifica trei tradiții majore: tradiția engleză (aceasta fiind caracterizată de guverarea indirectă, apariția unor trăsături ale modelului Westminster și un anumit grad de tolenrață față de diversitatea etnică și religioasă existent în zonă), tradiția franceză (bazată pe guvernarea indirectă, transfer cultural și birocratic și încercarea de emancipare și modernizare a structurilor de autoritate locale) și tradiția Africii de Sud (o tradiție lungă de un secol, atipică pentru regiunea în cauză, mai ales datorită faptului că respectivul teritoriu, din punctul de vedere al strategiei și economiei a devenit independent încă din secolul XX, în urma războiului burilor dus de coloniștii primelor generații). Rezultatul acestui metisaj s-a concretizat în faptul că Africa de Sud este primul stat independent al Africii, condus de către albi care se consideră băștinași; în timp ce apartheid-ul este considerat o construcție atipică, care se prelungește mai mult decât se aștepta – „o constructive medievală” extinsă până în modernitate.

Cel de al treilea factor catalizator asupra Africii este dat de dependeța economică a acesteia față de lumea europeană. Întotdeauna Africa a fost o piață de resurse pentru Europa, iar Europa reprezenta singura șansă de supraviețuire pentru unele state din Africa. Prin urmare, după decolonizare, în special statele din vest, nu au rupt legăturile comerciale cu statele care le-au colonizat, acestea fiind singura lor șansă de supraviețuire. Multe din aceste state nici până astăzi nu sunt capabile să se „întrețină” singure, unele dintre ele nici măcar nu colectează impozite.

Imediat după galopanta apariție a statelor africane independente, între anii 1957 și 1961, opinia lumii exterioare a început să se schimbe. Aproape peste noapte, africanii au început să fie înfățișați de mijloacele de informare ca diplomați, conducători ai mișcărilor de eliberare și ca oameni inteligenți. Americanii și europenii, simțind că după brusca ieșire din bezna ignorării Africa își va câștiga un loc în cadrul politicii mondiale, s-au grăbit să se implice din ce în ce mai mult. În Statele Unite ale Americii acest proces a fost stimulat și de dorința americanilor de culoare de a se indetifica într-o oarecare măsură și de a-și stabili propria identitate și istorie. Dacă până atunci Africa era percepută prin prisma viziunii hegeliene ca un „continent rămas închis contactului cu restul lumii, învăluit încă în negura întunecată a nemișcării și non-evoluției ”, iar modelul tipic al africanului era văzut ca „omul natural în întreaga sa primitivitate și lipsă de înfrângere”, din cauza gradului de implicare relativ mare și a vitezei cu care s-a încercat toată această emancipare, putem spune că aceasta nu era o istorie a africanilor ci o istoria a europenilor din Africa și despre Africa.

Cu toate acestea, în culmea imperialismului european de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Africa era un contient al clanurilor, al triburilor și al câtorva monarhii sacre.

3.2 Africa de Sud – aspecte geopolitice

Africa de Sud reprezintă unul din cele mai controversate subiecte ale istoricilor de pretutindeni. Fie că vorbim despre pozitionarea sa geografică sau despre cultura și tradiția specifică, acest continent a marcat toate erele globului pământesc. Cu toate că vorbim de un ritm mai lent de evoluție decât în cadrul celorlalte continente, Africa de Sud este una din puținele regiuni ale lumii unde oamenii au trăit încotinuu pentru aproximativ 2 milioane de ani și unde, de asemenea, datorită condițiilor de mediu s-au prezervat dovezi ale acestei existențe de lungă durată. Spre deosebire de Africa, în nordul Europei și Asia, existența oamenilor a fost întreruptă de lungile perioade de glaciațiune.

De la apariția primilor oameni și a uneltelor din piatră, o dată cu timpul, aceste preocupări au evoluat înspre vânătoare, păstorit și ulterior agricultură. Această evoluție a muncii a avut loc în urma metisajului apărut între triburi, un metisaj bazat doar pe schimburi de materiale și produse rezultate în urma muncii fiecăruia. Despre schimbări majore putem vorbi abia în urma cu 2000 de ani, în urma valurilor de deplasare a populației venită din vest și din regiunea centrală a Africii. Din cauza numărului mare al populației a crescut implicit și nevoia de pământ, atât pentru așezările umane cât și pentru creștere animalelor domesticite, apărute aici odată cu populația din regiunea centrală. După acest metisaj, Khoikhoi (noii păstori) au migrat către sud, spre zona Capului. Aproximativ în aceeași perioadă, populația Bantu (așezată inițial la sud de râul Limpopo), s-au mutat rapid în zona estică a țării, mișcarea fiind executată și pe fondul condițiilor climatice mult mai favorabile în această zonă pentru cultivarea cerealelor, în special a porumbului. Schimburile s-au întețit acum, odată cu apariția produselor aduse din China, în special sticla, ceramica și bumbacul. În urma acumulării acestor bogății, s-a format primul regat african, care avea la bază separarea dintre „amenii comuni” și liderii spirituali.

Descoperirea compasului și a celorlalte modalități de măsurare a distanțelor a dus cu timpul la o serie de aventuri pe mări și oceane. Așa cum literatura îi descrie pe aceștia „neînfricați căpitani”, explorarea lor contiuă a adus pe lângă bagaje de cunoștiințe și un important bagaj material. În urma schimburilor comerciale dintre China, India, Asia și numeroasele state din arhipelagul Indonezian, Europa nu a vrut să se lase mai prejos. Astfel în 1602 s-a format Compania Indiilor Olandezde (Vereenigde Oostrich Campagnie, VOC). În încercarea lor de a se impune, VOC au proclamat comerțul liber, urmărind de fapt evacuarea rivalilor europeni din est. De asemenea, compania avea dreptul de monopol asupra comerțului, de a bate monedă, de a construi fortărețe sau de a purta război.

Colonizarea olandeză în Africa de Sud a început odată cu formarea Coloniei Capului de către Jan van Riebeeck în 1652. Inițial acesta a înființat un port de reaprovizionare pentru corăbiile VOC și și-a extins controlul în zona Capului, extinderea ducând la o serie de confruntări cu populațiile indigene, precum xhosa.

Englezii eu ocupat temporar Capul între 1795 și 1803. Cu toate că reocuparea Capului din 1806 a fost decisivă, recunoașterea statului oficial al Capului s-a formalizat abia în 1814. Tot în acest an se adoptă un tratat de pace în urma războaielor care au succedat Revoluția Franceză. Conform acestui tratat, Marea Britanie retrocedează Țărilor de Jos toate coloniile luate în timpul războaielor napoleoniene cu excepția Capului și a ceea ce avea să devină Guiana Britanică. Prin urmare, Capul a rămas colonie britanică până în 1910, când a intrat în Uniunea Africii de Sud.

Când Lordul Charles Somerset a preluat guvernarea Coloniei Capului în 1814, nu existau mari așteptări de schimbare a societății sau a stilului de viață, însă viitorul le va oferi altceva. Din cauza problemelor financiare existente în urma Războaielor Napoleoniene, Marea Britanie a lansat teoria „suprapopulării” pentru a justifica într-un fel rata mare a șomajului. Pentru rezolvarea acestei situații, s-a hotărât acordarea unui ajutor financiar de 50000 lire, oricărei persoane dispusă să emigreze în Colonia Capului. Din cauza situației interne a Marii Britanii, decidenții nu au luat în considerare consecințele acestor imigranți asupra Coloniei Capului și a societății de acolo, ci doar a consecințelor benefice asupra economiei Marii Britanii. În urma acestei hotărâri și din cauza situației economice nefaste, peste 80 000 de persoane au aplicat, iar între aprilie și iunie 40 000 de persoane vorbitoare de limbă engleză au debarcat în regiunea Capului. Din păcate diferendele au început să apară imediat după debarcarea acestora, în special pe criterii economice și ideologice (englezii sosiți în Colonia Capului se așteptau să primească aceleași drepturi democratice de care se bucurau pe pământ englez).

După crearea Uniuni Africi de Sud în 1910, a existat o presiune constantă din partea burilor pentru a obține o influență mai mare în cadrul guvernului. Mobilizați de puternice sentimente antibritanice, aceștia s-au mobilizat în 1914 formând Partidul Național. Chiar dacă inițial acesta a fost recunoscut ca reprezentativ pentru susținerea intereselor albilor, la scurt timp a început să promoveze și să susțină legi din ce în ce mai discriminatorii, ducând discrimnarea rasială la un alt nivel prin instituționalizarea acesteia – apartheid. Sistemul de apartheid avea rolul de a separa, prin intermediul normelor aflate în vigoare, populația albă de cea de culoare, aceștia din urmă având o serie de restricții precum accesul în anumite zone, instituții sau evenimente și chiar restricționarea dreptului la vot. Din cauza numeroaselor sancțiuni impuse de la nivel internațional, Africa de Sud a trebuit să își regândească politica bazată pe segregarea rasială. În consecință, guvernul de la Pretoria a derulat o serie de negocieri cu ANC, acestea finalizându-se cu adoptarea hotărârii de organizare a alegerilor democratice în 1994, cu toate că politicienii care promovau apartheidul erau conștienți că nu mai există nicio posbilitate de revenire la putere. Chiar și așa, după pierderea puterii în urma alegerilor din 1994, au existat grupuri restrânse ale vechiului guvern care promovau o agendă radicală a segregării rasiale, având așteptări precum formarea, pe teritoriul Africii de Sud, a unui stat exclusiv pentru albi.

În ceea ce privște amenințările externe, acestea s-au rezumat la discomfortul creat de posbilitatea expansiunii coloniilor germane din Tanzania și Namibia sau a celor portugheze din Mozambique si Angola.

Analizând consecințele acțiunilor politice și socio-economice derulate de Africa de Sud în secolele XIX-XX și corelând aceste informații cu așezarea geografică a țării, putem identifica o serie de caracteristici care dau linile de acțiune ale Africii de Sud, pentru următoarele 2 decenii, cel puțin. Astfel, vorbim despre îmbunătățirea relațiilor cu statele vecine și cu cele cu care a avut anumite clivaje în perioada colonială, securizarea granițelor, faclitarea accesului la resursele necesare pentru îmbunătățirea nivelului de trai, mărirea gradului de legitimitate politică pentru a stopa orice fel de restricții, atât de ordin politic cât și economic, stabilirea unei strategii clare și de lungă durată în ceea ce privește exploatarea resurselor minerale din regiunile Kimberley și Johannesburg, modificarea legilor de imigrare și, de asemenea, schimbarea politicilor economice astfel încât să favorizeze stabilirea de relații de cooperare, pe termen lung, cu alte state importante din sistemul internațional.

În ceea ce privește linile de acțiune urmate de Africa de Sud, aceastea au fost ușor schimbate în ultimul deceniu. Dacă în perioada lui Nelson Mandela, politica externă s-a axat în special pe promovarea drepturilor fundamentale ale omului și pe nondiscriminare (în special cea rasială), începând cu anul 1999 (venirea la putere a succesorului lui Mandela – Mbeki), direcțiile de acțiune externă s-au modificat punând mai mult accent pe urmărirea intereselor naționale (realpolitik), această politică fiind continuată și de actualul președinte al Africii de Sud – Jacob Zuma. Unul din factorii care susțin promovarea intereselor naționale se poate vedea și în numeroase implicări ale Africii de Sud în calitate de mediator, în conflictele din zonă. Prin urmare, Angola, Burundi, Kenya, Congo, Zimbabwe sunt cele care se numără printre beneficiarele ajutorului acesteia. Astfel, se poate observa foarte clar importanța acesteia în zonă și „capacitatea” de care a dat dovadă, împotriva trecutul tumultos de care a avut parte. Un factor care întărește această afirmație este și faptul că Africa de Sud a fost de două ori membru în Consiliul de Securitate al ONU, atât în perioada 2007-2008, cât și în perioada 2011-2012.

Chiar dacă la nivelul continentului african, aceasta are un statut aproape hegemonic (nu mă refer aici la influența în zona Africii de Nord și, de asemenea, trebuie să avem în vedere ascensiunea Nigeriei), Africa de Sud își schimbă radical poziția atunci când este comparată cu alte state precum cele din cadrul BRICS. Fie că ne referim la o comparație a puterii militare sau a celei hegemonice, se poate observa foarte clar că sunt mai multe discrepanțe care ne fac să ne întrebăm de ce Africa de Sud a fost invitată să ia parte în această formațiune și, de asemenea, cine este adevăratul benefiar al acestei ecuații. Însă, mai multe detalii pe marginea acestui subiect vor fi prezentate în ceea ce urmează.

3.3 Statul de membru BRICS al Africii de Sud. O relație win-win?

Africa de Sud este unul dintre membrii BRICS care nu respectă patternul creat de ceilalți. Acesta nu corespunde nici criteriilor economice, a celor date de suprafața teritoriului sau a capacității armate de aparărare. Cu toate acestea, în anul 2011, Africa de Sud a devenit membru BRICS cu drepturi depline. Acest moment a generat o serie de discuții în rândul speciliștilor. Prin urmare, aceștia și-au pus întrebarea de ce a fost invitată Africa de Sud să ia parte în cadrul acestei uniuni și care sunt adevărate interese față de acest stat. Pe langă aceasta, întrebarea noastră legată de realul beneficiar al acestei ecuații și, în special, dacă accederea Africii de Sud în BRICS este o relație de tip win-win.

În ciuda ascendenței relativ rapide a Nigeriei, Africa de Sud nu are o dependență atât de mare de exporturi și de petrol preum Nigeria, fapt ce o îi conferă acesteia o economie mult mai stabilă, manufactura fiind, în cazul Africii de Sud, cea care dă ritmul de creștere economică. De asemenea, un alt element important în cazul Africii de Sud, este dat de infrastructură. Pe langă faptul ca orașul Johannesburg este un important nod de comunicații și nu numai, Africa de Sud este situată pe una dintre cele trei rute esențiale de navigație dinspre est spre vest. Ruta de navigație ce trece prin Capul Agulhas a devenit extrem de importantă pentru statele din BRICS, mai ales dacă privim acest lucru din punctul de vedere al instabilității militare a Canalului de Suez și a imposibilității de navigație a rutelor din nord-estul Rusiei, rute impracticabile aproximativ 6 luni/an, din cauza sloiurilor de gheață de dimensiuni prea mari. De asemenea, infrastructura existentă este una foarte modernă care permite realizarea eficientă atât a transportului rutier/feroviar cât și a celui informațional, însă până în prezent acest fapt nu este exploatat la maxim din cauza unor clivaje interne care încă există la nivelul societății. Tot aici trebuie să menționăm importanța Băncii de Dezvoltare a Africii de Sud (DBSA), organism care finanțează, pe baza împrumutului, construirea infrastructurii necesare în diferite state de pe continentul african. Unul din împrumuturile cu adevarat mari a fost acordat Zambiei (260 milioane de dolari american), acesta urmărind îmbunătățirea rutelor de transport din Zambia, chiar daca până la momentul investiției activitatea economică a acesteia era relativ redusă.

Interesul sporit al BRIC-ului față de Africa de Sud s-a datorat, în primul rând, poziției strategice a acesteia. Mai exact, Africa de Sud este o poartă către continentul african. Chiar dacă la rândul ei, Africa de Sud exploatează resursele altor state din imediata sa apropiere, tot ea este care le furnizează acestora produse prefabricate sau finite, fiind un adevărat hegemon comercial, mai ales daca ne referim la Africa australă. Având în vedere această situație, trebuie neaparat să menționam situația incertă dintre Africa de Sud și China. Cu toate că ambele state sunt memebre BRICS, diferențele (oricum le-am lua) sunt foarte mari. Prin urmare, la nivelul continentului african, China este concurentul Africii de Sud, iar o lupta pentru supremația economică în zonă se dă de fapt între acestea două. Totodată trebuie să amintim de politica comercială duală dusă de Africa de Sud: în timp ce exportă spre China și India, materii prime, Africa de Sud exportă semifacbricate către statele UE. Aici se poate vedea foarte clar promovarea politicii naționale, mai exact încurajarea manufacturii. Însă, este recunoscut la nivel mondial, faptul că prin numeroasele sale politici promovate, China nu numai că a avut o mare influența în ceea ce privește produsele exportate spre consum, dar prin acestea a distrus o mare parte a industriilor manufacturiere, Africa de Sud nefiind o excepție în acest caz. Întrebarea care se pune în acest caz este referitoare la situația de facto exsitentă în prezent. Mai exact, de ce Africa de Sud acceptă poziția Chinei de a importa materii prime, cu toate că acest lucru este în contradicție cu politica sa internă. Din păcate, acest subiect este unul destul de sensibil pentru guvernul aflat la putere și nu avem alte surse, decât niște speculații: fie este vorba despre dorinta de a-și menține relațiile destul de bune cu partenerul său din BRICS și anume, China; cu toate că acceptarea unei politice care contravine interesului național nu este tocmai un lucru comun în domeniul relațiilor internaționale; fie este vorba de urmărirea alteor interese, pe pelan extern. Prin urmare, cei mai mulți specialiști în domeniu vorbesc despre dorința de a-și păstra relațiile bune cu China doar pentru a putea fi, în viitorul apropiat, benefiaciara unor fonduri de investiții pentru infrastructură, așa cum multe state au mai benefiaciat. Pe lângă acestea, Africa de Sud este o țară puternic ancorată în lanțurile de producție și distribuție, fiind producător de Mercedes, BMS si Wolksvagen, Cu toate acestea, în ultima perioadă au început să apară tot mai multe companii chineze sau indiene, dar acest lucru nu este văzut ca o amenințare, din contră se poate interpreta ca un factor al concretizării instituționalizării BRICS, India și China fiind ambele state membre în cadrul BRICS.

Chiar dacă în timpul președinției lui Mandela, noțiuni precum non-discriminarea, egalitatea în drepturi și libertatea erau valori la ordinea zilei, asumate într-o măsură mai mare sau mai mică de toți locuitorii Africii de Sud, în prezent situația nu este foarte îmbucurătoare. „Curcubeul națiunilor” nu mai este de mult un ideal al Africii de Sud, iar situația de facto din teritoriu nu face altceva decât să alimenteze o serie de clivaje etnice sau rasiale. Astfel, în cazul Africii de Sud avem de-a face cu un stat deloc omogen. Prin urmare, există zone cosmopolite, care reflectă foarte fidel imaginea unui oraș occidental (Pretoria, Johanneesburg), dar avem și zonele periferice, destul de enclavizate și care au o rată de criminalitate foarte mare și încă în creștere. Mai îngrijorător este faptul că nici în viitorul apropiat nu se preconizează o situație farte bună. Deși conform datelor statistice, rata șomajului este de 25%, în realitate vorbim de o rată a șomajului reală de 30%, aceasta ajungând, în rândul tinerilor, pănă la 50%. Aceste cifre sunt valabile doar daca ne referim la populația care încă își caută de lucru, nefiind socotiți cei care desfășoară diferite activități de economie subterană sau care au renunțat să mai încerce să intre pe piața muncii.

În 20 de ani de democrație, Africa de Sud a avut o dezvoltare chiar benefică, comparativ cu alte state care au avut situații asemănătore. Cu toate acestea este adevărat că perioada apartheidului și-a pus amprenta asupra trecutului și, de asemenea, și a viitorului acestui stat. Fiind puternic marginalizat, la nivel internațional, în acea perioadă, chiar și în prezent mai există reminiscențe care i-au scăzut cota de încredere la nivel internațional, mai ales atunci când vine vorba de implementarea unor politici sociale sau programe umanitare. Tocmai pentru rezolvarea acestui tip de probleme, Africa de Sud colaborează, pe aceste teme, cu numeroase organizații internaționale și ONG-uri, urmărind aplicarea de programe sociale dintre cele mai diverse. În ultimii ani, cele mai multe fonduri au fost direcționate către programele educaționale și către cele de sprijinire a pieței muncii. Spre exemplu, în ultimii 5 ani s-au construit 4 milioane de case prin programul de dezvoltare socială, iat 17 milioane de persoane beneficiază de el.

La nivelul societății sud africane, ultimele două decenii au fost caracterizate de existența a două facțiuni majore și cu o importanță relativ mare, atât în viața socio-economică cât și politică. Practic, exista o clasă a îmbogățiților care dețin o putere de cumpărare foarte mare și o clasă de mijloc, neagră, care menținea cât de cât un echilibru al socității. În prezent, asistăm la o răsturnare a acestei ierarhizări adica, clasa de mijloc, începe să o depășească pe cea a clasei albe care, tradițional, are și o plajă importantă la nivel economic. Pe lângă fracționarea aceasta economică de care am amintit mai sus, o altă caracteristică a societății sud africane este dată de numărul mare al triburilor și a componentelor etnice. Mai exact, avem de-a face cu multe entități tribale care se afirmă puternic, în special în zonele de periferie, și o importantă comunitate „colours” (mulatrii) în vestul țării, comunitatea albă, o mare comunitate indiană și numeroase mici comunități de imigranți. Dacă acum două decenii, se vehicula realizarea „curcubeului națiunilor”, astăzi se pune problema dispariției clasei de mijloc, fapt care nu va face altceva decât să accentueze discrepanțele din cadrul societății și, prin urmare, va duce la amplificarea clivajelor deja existente. Dispariția clasei de mijloc va duce, în mod direct, și la o nefuncționalitate a sistemului, prezentul sistem fiind organizat să funcționeze pentru aceasta. În literatura de specialitate s-a vehiculat tot mai mult ideea apariției unei primăveri africane, pe modul privmăverii arabe, însă aceasta nu s-a înfăptuit în primul rând din cauza faptului că aici, nu există un liant atât de puternic precum în spațiul arab. De asemenea, Africa de Sud este o societate democratică, constituțională, cu instituții asemănătoare celei din Europa.

Una din problemele sensibile ale Africii de Sud este dată de situația tinerilor din țară. În interviul realizat cu domnul ambasador Radu Safta, am adus în discuție această problemă, iar rapsunul primit a fost mai mult decât suprinzător:

„Am intalnit tineri studenti, la Universitatea Pretoria, din păcate extradordinari de radicalizați. Rămâneai efectiv uimit că la nivelul anului 2010 încă mai sunt asemenea vizuni radicale, mai ales în rândul tinerilor. Era, mă rog, contextul crizei libiene. Totuși am rămas uimit să constat că studenți de la inceputl sec XXI, pot să adopte aceeași retorică care probabil, eu nu am prins-o dar am citit despre ea, era caracteristică anilor 50, aceasta perioadă fiind considerată cea mai neagră perioadă a comunismului din această zonă. Din păcate acest lucru se întâmplă și la nivelul multor politicieni, nu numai din Africa de Sud, mulți miniștri, priminiștri și parlamentari își afirmă în mod constant retorica antioccidentală, anti capitalistă. Aci e o paranteza la care eu țin foarte mult. Poate ca există multe state cu un trecut colonial mai sensibili și este de datoria lor să își rezolve direct situația și raporturile cu țările africane, inclusiv aspecetele economice. În orice caz însă UE nu poate susține o țară care are o retorică antioccidentală”.

Conform realității din teren, în general, atunci când sunt probleme economice grave sau cel puțin îngrijorătoare, sentimentul naționalist ia amploare. Acest lucru este perfect normal, până la un punct, devenind periculos atunci când forma lui de manifestare primește accente radicale. În cazul Africii de Sud, pe lângă faptul că acest naționalism radical se manifestă, pe scară largă, în rândul tinerilor, acesta a apărut și se manifesta si în rândul elitelor politice. Mai exact există riscul adoptării unor decizii radicale, ultra naționaliste și care, pe baza situației economice existente, să fie tocmai legitimate de către populație. Mai exact, să asistăm la o schimbare de ideologie, dintre liberalism spre autoritarism, fapt care nu doar ar îngrijora sistemul internațional, dar i-ar aduce și o serie de probleme majore atât de ordin economic cât și politic. În momentul de față, prin conștientinzarea acestei probleme, s-au demarat o serie de programe care pun accent pe îmbunătățirea calității învățământului. Mai exact, în fiecare an, 5% din PIB este direcționat spre educație, numai ca dincolo de câteva universități recunoscute de mediul internațional, calitatea învățământului este extem de redusă. Acest lucru duce la dezvoltarea unui tineret care are cunoștințe practice foarte reduse, fapt care duce implicit la scăderea drastică a oportunităților de angajare. Marea majoritate a firmelor africane se plâng de faptul că nu găsesc persoane calificate. Conform statisticilor, Africa de Sud are una dintre cele mai rigide piețe de muncă, ceea ce conduce automat la o radicalizare mărită. Prin urmare, firmele caută să aibă un număr de resurse umane cât mai mic și astfel, numărul locurilor de muncă devine din ce în ce mai mic. Pentru ași menține eficiența, companiile implementează tot mai mult munca mecanizată, ceea ce iarași duce la reducerea numărului locurilor de muncă. Activitatea sindicală, de asemenea, nu este una foarte practică. Având o reprezentativitate redusă, aceasta nu a reușit să maximizeze beneficiile angajațiilor. Tot aici trebuie să menționăm că la nivelul unui stat în care există o creșteremai mică a productivității decât cea a inflației, condițiile specifice atât pentru muncitor cât și pentru angajator sunt foarte puternic periclitate. Mai exact, din cauza costurilor foarte mari, atât pentru angajarea cât și pentru demiterea unui angajat, locurile de muncă sunt în continuă scădere. Astfel, atât din partea anagajatorului cât și a anagajatului, pentru „ocolirea” birocratiei și a taxelor prea mari care sunt perceptue pentru demararea actiunilor legale, lucurile se fac la „mica intelegere”, fapt care nu face altceva decât să amplifice economia subterană și corupția, acestea fiind strâns legate de activitățile criminale organizate.

Analizând cele spuse mai sus, avem de-a face cu un stat care are o poziție geostrategică optimă, ce ii permite să fie un adevarat pivot între est și vest, văzut, de cele mai multe ori ca o alternativă la rutele comerciale nordice, greu practicabile. Cu un regim democratic și o evoluție uimitoare în ultimele două decenii, Africa de Sud a dat dovadă de a fi un stat emergent în adevăratul sens al cuvântului. Dacă ne referim strict la ritmul de creștere pe care aceasta l-a manifestat în ultimii ani, chiar și in timpul crizei care a izbuncit în anul 2008, întradevăr emergența sa nu poate fi contestată. Cu toate acestea, comparativ cu ceilalți memebri BRICS, ratele sale de creștere sunt mult mai mici, iar cifrele nu sunt deloc îmbucuratoare. Analizând discrepanțele existene, ne-am pus problema unei exploatări a Africii de Sud din partea celorlalte state memebre BRICS sau chiar a BRIC-ului, după finalizarea procesului de insituționalizare, aflat în momentul actual în derulare. Resursele de care dispune, rolul hegemonic pe care îl are la nivelul continentului african, numărul mare al politicilor de dezvoltare implementate și, de asemenea, rolul ca negociator de pace pe care l-a jucat în cadrul conflictelor din imediata sa vecinătate, au recomandat acest stat pentru statutul sau de membru BRICS. Chiar si asa, trebuie avut în vedere faptul că statutul de membru BRICS aduce cu sine nu doar o paleta de beneificii ci și noi indatoriri. Astfel, o contribuție de 10 miliarde de dolari pentru Banca BRICS, raportată la economia Chinei poate fi nimic, dar la cea a Africii de Sud este o suma destul de mare. Problemele economice, rata mare a șomajului, puterea de cumpărare aflata în scadere și dispariția treaptată a clasei de mijloc nu fac altceva decât să aducă Africa de Sud în pragul colapsului. Prin urmare, dacă situatția continuă în acest demers și nu se aduc o serie de schimbări la starea din momentul de față, în următorii 20 de ani, putem preconiza un colaps al societății sud-africane. Din păcate, BRICS-ul nu va acționa ca o plasă de siguranță, în ciuda tuturor planurilor de întrajutorare. Niciodată BRICS, ca de asemenea nicio altă organizație internatioanlă, nu va oferi un suport fianaciar fără să ceară nimic în schimb. Fie că vorbim despre „recunoașterea supremației” specifică Chinei sau o exploatare latentă a resurselor pe care le deține, Arica de Sud trebuie să își construiască, în primul rând, un sistem propriu de pârghii și contra pârghii care să îi ofere o anumită mobilitate în acest spațiu. Nicioidată un stat cu grave porbleme interne, cu clivaje intertnice și interrasiale nu va putea conuduce, în exterior, o politica externa unitară. Atât timp cât interesul național este încălcat de cel extern, această vulnerabilitate de la nivel intern se tranforma deja intr-o amenințare, care poate fi foarte ușor exploatată.

În ciuda investițiilor economice și a infrastrucurii existente, Africa de Sud are nevoie acum, mai mult decât oricând, de un nou liant în rândul societății care să permită dezoltarea unor baze pe care ulterior să se construiască ceva durabil. Nicidecum, nu putem aduce în discuție trecerea la o moneda unică BRICS sau alte modifcari majore. Într-un stat cu o rata a asomajului de 30% per anasamblu și de 50% în rândul tinerilor, cu o criminalitate aflată în creștere și cu zone periferice care înclină spre enclavizare, este nevoie de adoptarea unor politici comunitare, dar care, în același timp, să fie legitimate de către populație. Mai exact, în momentul actual, Africa de Sud nu este altceva decât un instrument al BRICS pentru a acoperi și zona de sud a globului și, cel mai important, de a-și deschide o ușă către nesecatele resurse ale statelor africane. În cele din urmă, rămâne de văzut dacă, în ideea exploatării resurselor de pe continentul african, statele din BRICS nu se vor lovi de supremația crescandă a nordului Africii și mai ales a Nigeriei. Cu toate acestea, trebuie să menționăm că statutul de membru BRICS, i-a adus Africii de Sud atât un fond de investiții, deschizându-i calea spre o serie de cooperări în domenii precum agricultură sau servicii, dar în același timp i-a solicitat urmarea unor directive unanim acceptate la nivelul BRICS.

Existența problemelor de oridin economic și de asmenea a celor politico-sociale este o caracteristică a Africii de Sud, atât în perioada de dinaintea accederii acesteia în BRICS, cât și după acest moment. Întradevăr, daca Banca BRICS va lua formă, atunci și Africa de Sud, ca toate celelealte state memebre, va beneficia de un fond de suport, dar rămâne de văzut care vor fi caracteristicile pe baza cărora se va putea utiliza fondul respectiv.

Referitor la interogarea din incipitul lucrării, având în vedere caracterisiticile prezentate mai sus, comparativ cu cele ale Braziliei, Rusiei, Indiei și Chinei, există o discrepanță majoră. De asemenea, mai trebuie menționat faptul că după primirea statului de memebru BRICS, la nivelul societății sud africane nu s-au văzut schimbări majore. Deși au existat o serie de investiții, legislația în vigoare și gradul mare de corupție, dacă nu falimentează afacerea respectivă, cu siguranță îi va determina pe angajatori să facă tot felul de mici ilegalități pentru evitarea birocrației și a taxelor exagerate la care sunt supuși. Nici în rândul populației nu există un spirit civic foarte dezvoltat, numărul celor care plătesc taxe și impozite către stat fiind unul foarte mic. Prin urmare, avem de-a face cu o piramidă foarte îngustă, susținută de o minoritate din ce în ce mai restrânsă.

Clivajele puternice dintre minoritatea albă și populația de culoare alimentează tot soiul de conflicte și confruntări între diferite grupuri. În ultima perioadă, aceste tensiuni au început să se resimtă tot mai clar la nivel instituțional, prin numeroasele încercari de enclavizare statală a populației albe, încercări contrabalansate de politicile agresive ale comunității de culoare.

Analizând caracteristicile problematice ale acestui stat și având în vedere discrepanțele majore pe care acesta le înregistrează față de ceialți membrii BRICS, putem spune că interesul dobândirii statului de membru a fost manifestat din ambele părți, dar cu o precădere din cea a Braziliei, Rusiei, Indiei și Chinei. Era de așteptat ca Africa de Sud să nu refuzeze accederea ei într-o asemenea structură, mai ales dacă ne gândim la puterea economică pe care această o promite, pe baza statisticilor. Totuți, interesul major a venit din exterior. Cu Africa de Sud în cadrul BRICS, ceilalți membrii și-au asiguat în primul rând intrarea pe continentul african prin atragerea principalului actor hegemonic din zonă și totodată influența în zona australă. În continuare, rămâne de văzut care va fi capacitatea Africii de Sud de a atrage fonduri de investiții și cum va gestiona această sitație în așa fel încât să nu piardă nici investițiile venite din vest. Concomitent cu acestea, Africa de Sud, ar trebui să ia o serie de măsuri, legitimate de populație, care să ii permită rezolvarea conflictelor interne de la nivelul societății și a problemelor majore precum corupția, șomajul sau sistemul defectos de învățământ. Printre principalele propuneri pe care le facem se află dezvoltarea unor porgramte de antreprenoriat, aplicate pe carateristicile societății, modificarea sistemului de invtătământ pentru a se orienta către partea practică, acest lucru având consecințe benefice și în câmpul muncii, deci implicit asupra scăderii șomajului și, de asemenea, la creșterea gradului de încredre a populației în instituțiile statlului.

Concluzii

Chiar dacă imediat după emiterea acronimului BRICS, în anul 2001, nu se credea că aceste state se vor întâlni vreodată să discute, cu atât mai puțin să demareze un proces de instituționalizare bazat pe o agendă comună, putem vedea că 8 ani mai târziu, în 16 iunie 2009, are loc primul summit BRIC, desfășurat în Rusia.

În ciuda faptului că inițial, BRICS-ul a fost instituit sub forma unui pilon economic, în urma summiturilor se poate observa clar o orientare strategică și, mai ales, una militară (în ciuda tutror scepticilor care prevedeau în anul 2001 imposibilitatea ca liderii acestor state să se întâlnească vreodată să discute pe o temă comună). Prin urmare, grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) este format din 5 state localizate pe întreg globul, mai exact avem Brzilia în sud-vest, Rusia în est, India în sud-est, China în nord-est și Africa de Sud în sud. Cu excepția grupului celor trei din zona estică, India, China și Rusia, putem observa o dispunere care nu urmărește un anumit model. Chiar și așa, fiecare dintre aceste state sunt, în mod clar, un lider regional în zona din imediata lor vecinătate. Drept consecință, avem de-a face cu trei federații (Brazilia, Rusia, India) și două republici (China și Africa de Sud) care, în momentul de față, reprezintă 43% din populația lumii și 18% din PIB-ul global. De asemenea, se poate observa cum formarea unei asemenea cooperări, mai mult sau mai puțin instituționalizată (trebuie să avem în vedere că primul summit BRIC a avut loc în anul 2009), nu ține neaparat cont de diferențele politice, culturale sau religioase, acestea neducând la așa-numita „ciocnire a civilizațiilor”.

Prin urmare, avem de-a face cu emergența unei structuri hibride, dar care, cel puțin pe plan economic, se arată a fi destul de solidă. De asemenea, trebuie menționat faptul că, pe parcursul celor șase summituri BRIC/BRICS, care au avut loc până în prezent, se poate observa evoluția prezentei formațiuni, chiar și printr-o simplă analiză comparativă a problemelor abordate pe parcursul întâlnirilor. Dacă în cadrul primului summit s-au abordat probleme generale și s-a hotărât colaborarea viitoare în probleme precum reforma insituțiilor financiare, ajutarea și susținerea statelor sărace, combaterea tuturor formelor de terorism și sprijinirea diplomației multilaterale. În documetele elaborate în urma celorlalte întâlniri care au avut loc, se vede clar o evoluție care pune bazele unei instituționalizări, în viitorul apropiat. Chiar dacă până în prezent, singura instituție comună menționată este Banca de Dezvoltare, cu siguranță acest proces va funcționa pe baza principiului de spillover și va crea o interdependeță productivă, în primul rînd între statele memebre și ulterior între BRICS și ceilalți actori ai relațiilor internaționale.

Discrepanțele majore existente între Brazilia, Rusia, India, China si Africa de Sud ne-au dus de multe ori cu gândul la o alta încercare eșuata de a instituționaliza un asemena hibrid. Cu toate acestea summiturile anuale au arătat o serie de pași, deși mici, facuți spre urmarea unor linii clare de acțiune. Singura care face notă discordantă în acest peisaj este Africa de Sud. În cazul ei, ratele de crestere si cifrele, în general nu sunt foarte încurajatoare. Prin urmare, vehiculăm ideea unui interes sporit față de acest stat văzut prin prisma utilizării lui ca un pol de putere în regiune, mai exact, afirmarea BRICS-ului și la nivelul continentului african.

Cazul Africii de Sud, în acest context, este unul aparte. Tocmai din această cauză, spre sfârșitul lucrănii ne-am concentrat atenția spre acest aspecte. Identificarea principalelor elemente caracteristice precum clivajele interne, aspectele economice și politice, orientarea pe plan extern sau acțiunile din ultimele două decenii, au creat Africii de Sud un profil care nu se potrivește neaparat cu cele ale statelor memembre BRICS. Nici în ceea ce privește capacitatea armată nu este neaparat o concordanță, dar, cu toate acestea, Africa de Sud a fost invitată de ceilalți membrii să ia parte în cadrul acestei structuri. Trebuie să menționăm aici niciun statut de membru, indiferent de organizația despre care vorbim, nu vine singur, ci însoțit de o serie de responsabilități și uneori chiar obligații.

Concluzia la care am ajuns în urma analizei realizate a fost dată de faptul că interesul pentru acordarea statului de membru BRICS, Africii de Sud a fost mult mai mare pe plan extern, decât intern. Prin urmare, aspectul geostrategic a fost unul din factorii dominanți în ceea ce privește această acțiune. Chiar dacă nu ne referim la o situație de exploatare propriu-zisă, trebuie să admite faptul că, dacă Africa de Sud ar fi fost situată în orice altă parte a lumii, probabil nu ar fi primit acest statut de membru, în urma creșterilor economice pe care le-a înregistrat. De asemenea, trebuie să admitem faptul că investițiile din partea BRICS vor veni atât timp cât se vor accespta anumite compromisuri impuse de această structură.