S-ar putea spune cã egoiștii tipici sunt concentrați numai asupra propriei persoane, [619714]

— 16 —
Egoismul
Kurt Baier
i. Introducere
S-ar putea spune cã egoiștii tipici sunt concentrați numai asupra propriei persoane,
sunt insensibili, nu au principii, cautã cu orice preț mãrirea, își urmãresc scopurile indiferent
de rãul pe care îl provoacã altora și, dacã se gândesc cumva la ceilalți, o fac numai pentru a-i
folosi ca instrumente ale scopurilor personale. E posibil ca aceastã caracterizare sã se
potriveascã numai egoiștilor cu adevãrat nemiloși, dar indiferent de grad, egoismul înseamnã
a pun e propriul bine sau interes înaintea a orice altceva. Bineînțeles, egoismul implicã mai
mult decât atât: nu sunt egoist doar pentru cã îmi pasã mai mult de sãnãtatea mea decât de a
celorlalți. De asemenea, egoismul meu nu crește și descrește proporțional c u numãrul
cazurilor în care interesul meu are prioritate. De fapt, esența egoismului ține mai mult de o
anumitã trãsãturã a situațiilor în care individul se comportã în mod egoist.
Aceastã trãsãturã apare atunci când luãm în calcul nuanțele morale ale „egoismului ”:
a eticheta pe cineva drept „egoist ” echivaleazã cu a -i atribui un defect moral, acela de a fi
capabil sã își urmãreascã interesele dincolo de ceea ce este permis din punct de vedere moral.
Comportamentul egoist apare atunci când urmãrirea intere sului propriu al unui individ intrã
în conflict cu scopurile altcuiva; morala cere abținerea de la o asemenea conduitã. Dacã
frecvența acestui comportament depãșește un anumit nivel, de obicei media, atunci este vorba
de egoism în sensul obișnuit al termen ului.
ii. Egoismul psihologic
Aceia care percep egoismul (precum și opusul sãu, altruismul) din aceastã perspectivã moralã
și cred cã egoismul excesiv sau altruismul insuficient sunt printre principalele cauze ale
majoritãții problemelor sociale vor fi sur prinși, contrariați și poate chiar șocați la citirea unor
lucrãri de eticã. În multe dintre acestea se susține cã toți indivizii sunt egoiști, iar egoismul
nu este întotdeauna valorizat negativ. Putem vorbi aici de douã abordãri majore. Prima dintre
ele, care face obiectul acestei secțiuni, este egoismul psihologic : o teorie care susține cã toți
indivizii sunt egoiști în sensul cã acțiunile lor sunt motivate întotdeauna de interesul și binele

proprii. Cea de -a doua abordare, care va fi di scutatã în urmãtoarele secțiuni, considerã
egoismul ca fiind un ideal ce dicteazã comportamentul egoist.
Adepții egoismului psihologic sunt de acord cu faptul cã oamenii nu acționeazã
întotdeauna în scopul promovãrii sau al protejãrii celui mai de preț bun al lor, iar aceasta
pentru cã ar putea sã se înșele asupra bunului respectiv, asupra mijloacelor de a -l obține sau
pentru cã voința lor este prea slabã pentru a face tot posibilul spre a -l avea. Egoismul
psihologic nu pretinde sã explice întregul comporta ment uman, ci doar acele aspecte
comportamentale justificabile în raport cu convingerile și dorințele individuale sau cu
criteriile și argumentele care au importanțã pentru agent.
Egoismul analizat din perspectivã psihologicã nu corespunde definiției care se
regãsește în prezentarea aferentã secțiunii anterioare. În cazul de fațã, noțiunea nu comportã
grade comparative și nu poate fi restrânsã doar la aspectele cãrora li se pot aduce obiecții de
naturã eticã. Egoismul desemneazã aici o schemã motivaționalã prin care oamenii își
elaboreazã un model comportamental motivat și în conformitate cu un anumit principiu –
acela de a face orice sau doar ceea ce apãrã și promoveazã propria bunãstare, interesele
personale, fericirea, prosperitatea sau valorile lor cele mai de preț – fie din cauzã cã sunt
indiferenți fațã de ceilalți, fie pentru cã interesele lor primeazã asupra intereselor celorlalți
atunci când cele douã pãrți sunt în litigiu. Încadrarea în aceastã tipologie particularã a
egoistului ” nu necesitã aplicar ea conștientã a principiului de mai sus în orice acțiune
întreprinsã; este suficient un comportament voluntar care sã urmãreascã patternul menționat
mai sus.
Totuși, dovezile empirice existente par sã infirme pânã și acest egoism psihologic ce
însoțește un comportament motivat. Mulți oameni de rând par preocupați în mod frecvent de
obținerea unor lucruri despre care știu sau cred cã nu le sunt benefice, ignorându -le pe cele
cu adevãrat valoroase. Sã luãm ca exemplu un individ care face curte soției șefului sãu, deși
este conștient și are motive întemeiate sã creadã cã atingerea acestui scop poate avea
consecințe nefaste atât pentru el însuși (uciderea sa, ruinarea existenței proprii), cât și pentru
ceilalți (destrãmarea cãsniciei, îndepãrtarea de copii și de prieteni).
Pentru a combate aceste contraexemple aparente, egoismul psihologic ar trebui sã facã
plauzibil caracterul lor iluzoriu. Astfel, ar putea fi subliniat faptul cã numeroase explicații
lipsite de egoism cu privire la comportamentul cuiva sunt ades ea suspecte. Din moment ce

etica dezaprobã atitudinea egoistã, oamenii ar putea fi tentați sã -și ascundã adevãratele
scopuri egoiste, încercând sã îi convingã pe cei din jur de varianta contrarie. Nu de puține ori
aceste pretexte ale lipsei de egoism ies l a luminã, dezvãluind ipocrizia sau o decepție proprie
tãinuitã, fapt care nu justificã totuși o generalizare a tuturor contextelor deoarece nu orice
comportament nobil în aparențã poate fi demascat printr -o metodã universal valabilã și
pentru cã nu avem ni ci un motiv de a suspecta existența unor scopuri egoiste în orice
situație. Mulți dintre noi suntem familiarizați cu situații în care oamenii își pun sãnãtatea în
pericol în mod conștient, își riscã averea sau chiar viața sperând sã atingã anumite scopuri,
cum ar fi satisfacerea dorințelor uneori exagerate și a nevoilor persoanei iubite sau ale altei
persoane de care se simt legați într -un fel sau altul; sã ne imaginãm situația în care cineva își
doneazã un rinichi surorii sale cu care nu mai vorbește de câțiva ani sau simplul gest de a
dona sânge unui necunoscut.
Adepții egoismului psihologic nu ar trebui sã condamne la prima vedere aceste cazuri
de comportament altruist, susținând cã ele ar trebui în mod obligatoriu sã conținã un substrat
egoist. E posib il ca un egoist de acest gen sã inventeze adesea o explicație egoistã plauzibilã
pentru comportamentul altruist, la fel cum e posibil ca un egoist ipocrit sã aducã un fals și
aparent nobil pretext unui comportament cu adevãrat egoist. Însã a cãuta cu tot d inadinsul un
motiv egoist în orice (și chiar a inventa unul, dacã e imposibil) este o soluție inacceptabilã.
Unii oameni gãsesc justificãrile egoiste mai credibile decât cele lipsite de egoism,
deoarece trãiesc cu convingerea cã, în adâncul sãu, orice om e ste egoist. Dar, în ciuda
numeroaselor dovezi ce demascã acest tip de comportament (și cu care ne -au obișnuit Marx și
Freud), a crede cã argumentele egoiste sunt la fel de profunde, însã mai complete, mai
persuasive și deci mai satisfãcãtoare decât cele li psite de egoism – așadar a considera cã
explicațiile egoiste sunt mai plauzibile ar însemna practic a accepta ca adevãr gratuit ceva ce
trebuie demonstrat. Dacã egoismul psihologic pornește de la aceastã ipotezã, rezultã cã el nu
este cu adevãrat ceea ce p retinde cã este – o „descoperire ” surprinzãtoare și deziluzionantã cu
privire la natura umanã –, ci, în cel mai fericit caz, o teorie nefondatã, atașatã ideii potrivit
cãreia motivul real al comportamentului uman nu poate fi aflat pânã ce nu se descoperã
substratul egoist al acțiunii. Utilizarea acestei explicații „realiste ” pentru a susține o
afirmație generalã duce la formarea unui cerc vicios al argumentației.

La acest punct, adepții egoismului psihologic ar putea obiecta cã orice comportament
presupus a ltruist este în realitate unul egoist deoarece, la urma urmei, în exemplele anterioare
individul a fãcut exact ceea ce a dorit sã facã (și -a urmat voința proprie). Aceastã obiecție
afecteazã egoismul psihologic, care, în loc sã constituie o teorie empiricã surprinzãtoare prin
însãși concluzia cã suntem întotdeauna motivați de egoism (în accepțiunea obișnuitã a
cuvântului), nu face decât sã atribuie „motivației egoiste ” un sens nou și chiar derutant. În
aceastã nouã interpretare, acțiunea are o motivație nu atunci și numai atunci când individul
este motivat sã facã orice considerã el cã este spre binele sãu, chiar dacã astfel face rãu
celorlalți, ci atunci când individul face ceea ce își dorește cel mai mult, indiferent dacã acest
lucru este sau nu spre binel e sãu ori este în avantajul altora și în detrimentul personal. În
general, egoist este cel care dorește cu tot dinadinsul ceva mult mai precis, cum ar fi binele
propriu, promovarea intereselor personale și satisfacerea exclusivã a dorințelor sale. Un om
altruist (lipsit de egoism) nu urmãrește asemenea scopuri, mai ales cunoscând faptul cã etica
însãși le condamnã. De aceea egoistul este caracterizat prin importanța exageratã acordatã
eului propriu, în timp ce altruistul manifestã o orientare adecvatã (moderatã) în raport cu
ceilalți sub aspectul motivațiilor și dorințelor proprii.
Versiunea prezentã a egoismului psihologic este, prin urmare, lipsitã de conținut, din
moment ce dorința supremã a individului ar trebui sã fie, de exemplu, realizarea unei
contribuții substanțiale la fondul Oxfam (indiferent care este motivația finalã stabilitã în
urma analizãrii tuturor aspectelor implicate), chiar dacã cea mai puternicã tentație a
individului este mai degrabã de a -și aproviziona pivnița cu vin. Astfel, în v irtutea acestui
ultim argument, egoismul psihologic susține ideea cã toți oamenii sunt egoiști prin simplul
fapt cã sunt motivați de propria lor motivație, și nu a altora; în acest sens, este de neconceput
ca motivația sã aparținã altcuiva: vorbesc despre motivația mea, și nu a surorii mele atunci
când aprind o lumânare la mormântul tatãlui nostru numai pentru cã îmi cere ea acest lucru,
pe care eu îl detest de altfel.
iii. Egoismul drept cale spre binele comun
Adam Smith, în lucrarea sa intitulatã Avuția n ațiunilor (1776), aduce argumente în
favoarea egoismului înțeles ca ideal practic, cel puțin în domeniul economiei. A invocat
libertatea întreprinzãtorilor de a -și promova propriile interese (obținerea de profit) prin
mijloace adecvate de producție, prin u tilizarea forței de muncã, prin vânzãri etc.; în opinia

economistului englez, o astfel de organizare avea sã promoveze bunãstarea întregii
comunitãți, tocmai pentru cã întreprinzãtorul se bucura de o deplinã libertate de acțiune,
nefiind constrâns de restr icții legale sau morale în favoarea celorlalți. În concepția lui
Smith, acest sistem funcționa dupã principiul „mâinii invizibile ” (efectele ample ale
sistemului liberei întreprinderi), care coordona ansamblul activitãților economice
individuale.
Ideea pot rivit cãreia înlãturarea constrângerilor legale și morale (autoimpuse) din
calea realizãrii propriilor interese este, în general, beneficã a fost adesea extrapolatã dincolo
de sfera economicã. Ulterior a apãrut teoria conform cãreia interesul colectiv este promovat
prin urmãrirea de cãtre fiecare individ a intereselor proprii, dupã cum crede de cuviințã. În
lipsa principiului „mâinii invizibile ”, aceastã teorie devine un sofism adesea atribuit lui John
Stuart Mill. Promovarea propriilor interese nu înseamnã întotdeauna și promovarea
interesului colectiv, deoarece interesele indivizilor sau grupurilor se pot afla în conflict în
anumite condiții (cea mai evidentã fiind raritatea resurselor necesare), ceea ce înseamnã cã
satisfacerea interesului unei persoane v a fi în detrimentul altei persoane.
Aceste teorii pot fi percepute ca exponentele unui egoism panegiric, ce nu contravine
moralei, ci, dimpotrivã, reprezintã cea mai bunã cale spre finalitatea legitimã a acesteia:
binele universal. Este îndoielnic, pânã la urmã, dacã vorbim, de fapt, despre egoism, din
moment ce acțiunea nu folosește egoismul decât în mãsura în care acesta constituie o
strategie de atingere a binelui universal.
Rãmâne cert faptul cã acest ideal pragmatic, fie el egoist sau nu, este fondat, în
realitate, pe o afirmație dubioasã, iar aceasta pentru cã înlãturarea constrângerilor legale sau
etice (autoimpuse) menite sã -l împiedice pe individ în urmarea propriilor sale interese este
capabilã sã asigure binele colectiv numai în condițiile în care interesele individuale sunt în
deplinã armonie sau dacã locul acestor constrângeri este luat de un principiu similar „mâinii
invizibile ”. Dacã, de exemplu, toatã lumea se îmbulzește sã iasã din sala unui teatru din cauza
unui incendiu, mulți ar putea rãmâ ne blocați sau chiar ar putea muri în flãcãri. De aceea,
pentru a evita sau minimaliza interacțiunea reciprocã, este necesarã o coordonare a
acțiunilor individuale. Desigur, acest lucru nu este de ajuns. Chiar dacã se vor forma șiruri,
deși nimeni nu va rã mâne blocat, cei de la urmã ar putea fi surprinși de flãcãri. Astfel,
sistemul de coordonare elaborat s -ar putea sã nu facã fațã tuturor pericolelor, iar acest lucru

pune probleme cu privire la abordarea pericolelor imi nente. Dacã luãm în considerare
egois mul ca mijloc de realizare a binelui comun, putem afirma cã urmãrirea binelui
individual nu asigurã promovarea binelui colectiv, ci, dimpotrivã, ar putea avea consecințe
dezastruoase asupra celui din urmã.
iv. Egoismul raționalist și egoismul etic
În încheiere mã voi opri la douã forme ale egoismului ca ideal pragmatic: egoismul
raționalist și egoismul etic. Spre deosebire de teoria precedentã care definește egoismul ca pe
o modalitate de realizare a binelui colectiv, noua teorie nu este întemeiatã pe afirmații reale
asupra consecințelor socioeconomice ale promovãrii propriilor interese de cãtre fiecare
individ; ea susține cã promovarea intereselor individuale se realizeazã pe temeiul rațiunii și
al moralei, individul procedând dupã cum considerã de cuv iințã. Cele douã modele prezintã
o laturã mai puternicã și o alta mai slabã. Potrivit celei dintâi, urmãrirea binelui personal este
un fapt rațional (înțelept, întemeiat, justificat) și cinstit (mora l, virtuos, lãudabil), iar a nu
proceda în felul acesta e ste irațional și necinstit întotdeauna. Cea de -a doua formã este
interesatã doar de prima parte a afirmației anterioare și nu considerã cã neurmãrirea
propriilor interese trebuie sã fie catalogatã întotdeauna drept iraționalã și nedreaptã.
Egoismul raționa list se caracterizeazã printr -un înalt grad de credibilitate. Existã
tendința de a crede cã o acțiune contrarã intereselor personale necesitã justificare, iar aceastã
justificare este obținutã tocmai dovedind cã acțiunea corespunde, la urma urmei, propriil or
interese. Într -o cunoscutã remarcã, episcopul Butler afirma urmãtoarele: „Atunci când ne
acordãm o orã de liniște și odihnã, nu putem gãsi o explicație acestui fapt pânã ce nu vom fi
convinși cã el este spre fericirea noastrã sau cel puțin nu împotriva ei” (1726, predica 11,
paragraful 20). ” Deși Butler folosește cuvântul „fericire ” în locul binelui (absolut) ”, cele
douã exprimând același lucru, de vreme ce fericirea constituie, într-adevãr, binele absolut.
Alãturi de o altã premisã la fel de clarã, egoismul raționalist naște ideea de egoism
etic. Aceastã premisã este reprezentatã de raționalismul etic, care afirmã cã, dacã o cerințã
sau o recomandare se vrea a fi justificatã și acceptabilã, atunci îndeplinir ea ei trebuie sã fie în
concordanțã cu rațiunea. Un splendid pasaj din Leviatanul lui Hobbes face referire atât la
egoismul raționalist, cât și la cel etic: „Împãrãția lui Dumnezeu se dobândește prin luptã, dar
dacã ar fi o luptã nedreaptã? Ar fi oare împo triva rațiunii faptul de a dobândi în acest fel
Împãrãția, de vreme ce nimeni nu este rãnit în luptã? Iar dacã lupta nu se împotrivește

rațiunii, ea nu se împotrivește nici dreptãții, cãci, altfel, dreptatea nu ar mai fi expresia
binelui ” (Hobbes, 1651, ca pitolul 15). Astfel, dacã acceptãm versiunea mai liberalã a
raționalismului etic – potrivit cãreia cerințele morale sunt justificate și pot fi acceptate numai
dacã îndeplinirea lor nu încalcã principiile rațiunii – și versiunea similarã (ponderatã) a
egois mului raționalist – conform cãreia un anumit comportament este rațional dacã va duce
la îndeplinirea țelului individual care este binele absolut – trebuie, prin urmare, sã acceptãm
și versiunea ponderatã a egoismului etic – cerințele morale sunt justificat e și acceptabile doar
dacã prin îndeplinirea lor individul urmãrește binele sãu absolut. Aceeași interpretare poate fi
adusã și în cazu formelor radicale de egoism.
Din nefericire, egoismul etic se aflã în conflict direct cu o idee cât se poate de
plauzibi lã: aceea cã cerințele morale trebuie sã fie capabile sã soluționeze în mod autoritar
conflictele interpersonale de interese; este ceea ce se cheamã „doctrina reglementãrii
conflictelor etice ”; aceasta presupune existența unui element de imparțialitate sau de
universalitate în domeniul eticii, iar argumentele în acest sens sunt prezentate în capitolul 14,
„ Etica lui Kant ” și în capitolul 40, „Prescriptivismul universal ”. Sã urmãrim un
exemplu: poate fi greșit în ceea ce mã privește, din punct de vedere moral, ca eu sã îmi ucid
bunicul pentru ca astfel sã nu se poatã rãzgândi și sã mã dezmoșteneascã? Presupunând cã
aceastã crimã va servi interesului meu personal, dar va fi în detrimentu l bunicului și cã, pe de
altã parte, abținerea de la comiterea ei va fi în dezavantajul meu, dar spre binele bunicului,
potrivit teoriei reglemetãrii conflictelor etice trebuie sã existe un criteriu etic solid care sã
asigure soluționarea conflictului (cum ar fi interdicția de a ucide). Însã, în acest caz, nu
funcționeazã principiile egoismului etic, întrucât este exclusã modalitatea de soluționare
autoritarã a conflictelor interpersonale de interese, din moment ce o asemenea reglementare
presupune, în anum ite situații, a acționa contrar intereselor proprii (din considerente de
naturã eticã), iar în alte situații presupune interdicția de a acționa în sco pul binelui personal.
În acest sens, egoismul etic este incompatibil cu doctrina reglementãrii conflictel or etice,
deoarece acceptã doar principii sau precepte aferente autoritãții personale; aceste principii
mã pot îndreptãți sã îmi ucid bunicul, iar pe de altã parte îl pot determina pe bunicul meu sã
nu se lase ucis (el putând sã mã ucidã sub motivul autoap ãrãrii), însã ele nu pot preciza cu
fermitate interesul cãreia dintre pãrți trebuie trecut în plan secund. Specificã principiilor
morale este tocmai aceastã funcție de reglementare interpersonalã.

Prin urmare, ar trebui sã acceptãm egoismul etic și sã resp ingem doctrina
reglementãrii conflictelor etice, sau sã respingem egoismul etic și, împreunã cu acesta, cel
puțin una dintre cele douã teorii – fie raționalismul etic, fie egoismul raționalist. Mulți
filosofi au considerat cã nu este dificil sã alegi între egoismul etic și doctrina reglementãrii
conflictelor etice de vreme ce majoritatea au respins egoismul etic din alte motive. În mod
similar, puțini au fost dispuși sã renunțe la doctrina reglementãrii etice. Cu toate acestea, am
observat cã renunțarea la egoismul etic implicã renunțarea fie la raționalismul etic, fie la
egoismul raționalist, lucru care a constituit pentru mulți o alegere dificilã. Unii utilitariști
care i -au urmat lui Henry Sidgwick (vezi ultimul capitol al lucrãrii sale, The Methods of
Ethics) au ales doctrina reglementãrii conflictelor etice, raționalismul etic și egoismul
raționalist. (Însã este vorba despre versiunea ponderatã a egoismului raționalist, deoarece
doctrina conflictelor etice și raționalismul etic sunt incompatibile cu egoi smul raționalist în
forma sa radicalã. În caz contrar, asocierea celor trei teorii în forma descrisã mai sus ar sugera
ideea cã uneori este lipsit de rațiune atât faptul de a urma propriile interese, cât și acela de a
nu proceda astfel.) Utilitariștii pãstreazã urmãtoarea idee: nu este niciodatã lipsit de rațiune
sã urmezi binele propriu și nici sã înfãptuiești ceea ce este obligatoriu sau de așteptat din
punct de vedere moral și cã atunci când acestea douã se aflã în opoziție, este bine sã
acționezi po trivit rațiunii. Sidgwick a fost nemulțumi t (pe bunã dreptate) de aceastã
bifurcare ” a rațiunii pragmatice, precum și de unica soluție la care a putut ajunge: aceea a
existenței unei zeitãți care, în situații de conflict între ceea ce este bine și ceea ce este
avantajos (între bine și câștig), acordã o rãsplatã corespunzãtoare binelui și sancționeazã
câștigul, determinându -i pe oameni sã creadã cã este mai rațional sã acționeze conform
moralei decât sã realizeze ceea ce convine propriilor interese, date fii nd recompensele și
pedepsele amintite. Dar de ce ar atribui o zeitate (care se presupune a fi ea însãși o ființã
raționalã) recompense atât de vaste pentru îndeplinirea obligației morale și pedepse atât de
surprinzãtoare pentru realizarea binelui propriu, de vreme ce ambele modalitãți de acțiune
sunt considerate a fi în egalã mãsurã conforme cu principiile raționale?
O altã posibilitate ar fi aceea de a reține egoismul raționalist în forma sa radicalã și
de a abandona raționalismul etic, prin aceasta detron ând rațiunea – supremul judecãtor. În
aceastã perspectivã, ideea cã sãvârșirea binelui ar putea sã afecteze interesele cuiva și deci sã
se opunã rațiunii nu înseamnã cã cineva poate sau ar trebui sã facã mai degrabã ceea ce este
în interesul propriu decât ceea ce se cuvine din punct de vedere moral; conformitatea cu

principiile rațiunii constituie doar o formã de justificare, iar oamenii decenți ” vor renunța la
ea atunci când se opune argumentului moral. La prima vedere, ar însemna cã opțiunea pentru
rațion alitate sau pentru moralã este o chestiune de preferințã (comparabilã cu alegerea între
meseria de agricultor și cea de om de afaceri) și, nu în ultimul rând, o opțiune care -i aparține
în exclusivitate persoanei în cauzã. Mulți sunt însã de pãrere cã prefe rința personalã înclinã
mai mult spre iraționalitate decât spre toleranțã.
v. Concluzii
Am distins pânã acum cinci forme al egoismului. Forma aferentã bunului -simț
trateazã egoismul ca pe un viciu concretizat în urmãrirea binelui personal dincolo de limit ele
moral acceptabile. A doua formã – egoismul psihologic – este teoria care afirmã cã toți
suntem egoiști, dacã nu în aparențã cel puțin în profunzime, întrucât comportamentul nostru,
determinat de propriile convingeri și dorințe, este orientat întotdeaun a spre ceea ce
considerãm a fi binele nostru absolut. Cea de -a treia formã stã sub semnul concepției lui
Adam Smith conform cãreia, în anumite condiții, promovarea propriilor interese constituie
calea cea mai bunã pentru a atinge scopul legitim al moralei, și anume binele colectiv. Dacã
nu existã obiecții legate de aceste condiții, sunt de dorit îndeplinirea și pãstrarea lor atâta
vreme cât ele asigurã atingerea țelului moral prin promovarea binelui absolut. A patra și a
cincea versiune – egoismul etic și c el raționalist – înfãțișeazã egoismul ca pe un ideal
pragmatic de naturã moralã sau raționalã. În ceea ce privește egoismul psihologic, putem fi
convinși de inconsistența sa, prin încercarea de a demasca și a denigra în mod voit natura
umanã. Cu privire la a treia formã a egoismului (în aspectul sãu de cale ce conduce înspre
binele colectiv) e aproape sigur faptul cã nimeni nu a descoperit pânã acum acele condiții în
care un grup de persoane egoiste, lipsite de orice constrângeri, ar putea sã se bucure de b inele
colectiv.
Cu siguranțã, nici condiția cea mai promițãtoare – posibila existențã a unei piețe
perfect concurențiale, dupã cum o definesc economiștii neoclasici – nu ar fi capabilã sã
asigure realizarea binelui colectiv nici mãcar în economie. Puțin pl auzibile sunt și premisele
egoismului etic, deoarece acestea presupun renunțarea fie la moralã (ca justițiar în
conflictele de interese), fie la convingerea cã asemenea conflicte reprezintã aspecte iminente
ale realitãții. Din moment ce egoismul etic și ce l psihologic sunt nefondate, nu existã nici un
motiv întemeiat care sã ne împiedice sã considerãm cea dintâi formã a egoismului ca fiind un
insucces larg rãspândit. În cele din urmã, mai rãmâne doar egoismul raționalist, cea mai

adânc înrãdãcinatã teorie n ormativã asupra egoismului.Însã și în acest caz pãrerile sunt
împãrțite.