Rusia Si Relatiile Internationale
INTRODUCERE
Această lucrare are la bază analiza unei țări precum Rusia, rolul său în politica externă și anume comportamentul față de cadrul internațional, sfera de securitate și problematica acesteia în momentul de față cu privire la fenomenele atât interne cât și externe. De-a lungul timpului, sistemul relațiilor internaționale s-a confruntat cu numeroase decăderi urmate de ascensiuni în sfera de structuri sociale si de influnțe care au adus o marjă importantă geografică și istorică domeniului. Relațiile internaționale au suferit o serie de schimbări ducând la modificarea unor state, cum este și Rusia în momentul de față, la o reorganizare a principiilor și aspectelor legate de cooperarea și deschiderea dintre state.
Având în vedere faptul că Rusia este văzută la nivel global una dintre puterile lumii, importanța și implicarea acesteia în diverse domenii de activitate în planul Relațiilor Internaționale, strategia abordată este construită în domeniu de actualitate, ancorate în realitatea de zi cu zi. Faptul că Rusia, s-a confruntat de-a lungul timpului cu chestiuni de importanță majoră, dar și faptul că în prezent, referindu-ne la secolul XXI, este foarte disputată chestiunea Crizei din Crimeea și consecințele acesteia, mi-a atras atenția în mod deosebit, încercând a mă documenta și a aduce explicații în urma studiului cu privire la problematica care a legat Occidentul de chestiunea Rusă. Este un moment care va rămâne în istorie și care a marcat destul de mult relațiile dintre state și modul în care un stat precum Rusia este capabil să încalce norme și tratate internaționale pentru a-și urmării propriile interese și pentru a-și atinge scopul.
Așadar, lucrarea de față este structurată pe capitole și subcapitole pentru a înțelege mai bine și a analiza în ansamblu problematica. Am pornit de la o analiză per ansamblu, partea teoretică fiind expusă în primul capitol, și am ajuns la o analiză strictă și anume partea practică a capitolului trei, studiată cu deosebită atenție și minuțiozitate.
La începutul lucrării, și anume în primul capitol am abordat o analiză a Sistemului Internațional în profunzime. Aici am adus la cunoștință reconstrucția sistemului după Războiul Rece, și anume faptul că această perioadă a adus cu sine o grijă deosebită a Occidentului față de Uniunea Sovietică în acea perioadă. Perioada Războiului Rece a însemnat mult pentru istoria omenirii, fiind o perioadă de amploare unde s-au combătut diverse chestiuni, în special de ordin nuclear. Am analizat chestiunea și din perspectiva politicii externe a URSS-ului, antrenându-se o serie de fenomene și procese cu implicații globale. Perioada post Război Rece în schimb, în contextul internațional este dezbătută și înțeleasă în special din perspectiva gradului de insecuritate. Atât atunci cât și acum, se observă că relațiile ruso-americane sunt într-o continuă schimbare atrăgând după sine provocări continue. Am abservat că după această perioadă s-a dorit o încercare atât în plan intern cât și în plan extern a statelor de diminuare a conflictelor dorindu-se stabilirea unui echilibrul pe plan mondial.
Am urmărit apoi o introducere scurtă în ceea ce privesc anumite concepte care stau la baza unității internaționale. Concepte precum cel de putere, securitate și nu în ultimul rând de influență au fost expuse de noi pentru a înțelege cum acționează statele și de ce ajung aceastea să se confrunte cu o situație anume. Mai apoi, se obervă că odată cu prăbușirea URSS-ului, și căderea regimului comunist, analizate în acest capitol, se schimbă radical și sistemul internațional, creeându-se noi paradigme pe baza unor teorii precum realismul și constructivismul.
În cel de-al doilea capitol am tratat strict problematica Rusiei. Începând de la viziunea acesteia din punct de vedere geopolitic până la Stategia națională de securitate actuală. Geopolitic vorbind, pentru Rusia, accentul se pune pe noi preocupări care duc la formarea statului în viitor. Poziția geostrategică și geografică reprezintă un punct cheie marcându-i istoricul și determinându-i comportamentul. Momentan, aceasta își testează forțele prin prisma geopoliticii. Relația Rusiei cu Uniuninea Europeană sunt determinate de anumite aspecte cum ar fi diverse tratate, convenții și strategii dorindu-se o cooperare între cele două. Având la bază o anumită sferă de influență, și odată cu extinderile Uniunii, Rusia menține însă o oarecare tensiune între cele două, aceasta observându-se și prin poziția Rusiei față de Parteneriatul Estic, una nu tocmai favorabilă.
Fiind un principal punct de reper în lucrarea de față, politica externă a Rusiei, a fost tratată de către noi și în acest capitol, în mod direct, observând că aceasta depinde în cea mai mare măsură de interesul național al statului. Președintele actual, Vladimir Putin, odată cu venirea la putere a adus cu sine o serie de noi principii și abordări asupra Rusiei în special din perspectivă externă dar și din cea internă prin creearea unei noi Strategii de securitate cu obiective naționale prin care statul își va ajusta prioritățile. Este așadar un capitol în care am expus cam tot ceea ce am considerat ca fiind necesar despre un stat precum Rusia, de la un domeniu strict până la unul mai amplu, de la intern la extern, puncte tari și puncte slabe, toate problemele importante ale Rusiei în momentul de față și nu numai.
Iar, în ultimă fază, și anume în capitolul trei am analizat practic puterea și influența Rusiei în vecinătatea apropiată, în cazul de față, Crimeea. Fiind un subiect de actualitate, care s-a petrecut recent și anume în anul 2014, am hotărât introducerea acestuia în lucrarea de față deoarece este implicat atât subiectul noastru principal, Rusia, dar este și un foarte bun exemplu pentru a evidenția tot ceea am analizat în primul și al doilea capitol. Astfel, în acest ultim capitol am încercat a da un sens tuturor ideilor tratate până în acest punct, și după cum se va putea observa modul de acțiune, de operare și de securitate a Rusiei într-un cadru prestabilit și bine determinat.
Ceea ce am vrut să evidențiez în lucrarea de față este în primul rând ideea de la care am pornit și anume că un stat precum Rusia a fost cunoscută în istorie ca fiind una dintre cele mai mari puteri, iar în contextul internațional s-a remarcat fără prea multe încercări prin forța și influența pe care o emană. Iar în al doilea rând, faptul că în momentul de față retrăim un moment în care putem avea aceleași idei și concepții despre acest stat, deoarece prin acțiunile pe care le-a desfășurat cu o oarecare ușurință și pasivitate, a demonstrat că nu este important ce mijloace utilizezi pentru a-ți atinge scopul. Iar printre principalele motive care au dus la atingerea acestui scop, a fost și comportamentul altor state în fața pericolelor și măsurile cu care acestea puteau să le prevadă.
CAPITOLUL I
Analiza sistemului internațional
Relațiile Internaționale post Război Rece
De-a lungul timpului lumea s-a confruntat cu diferite războaie care au dus la o schimbare în cadrul sistemului internațional. Aceast lucru s-a văzut din perspectiva multor istorici, analiști politici și nu numai, încercând a delimita și clasifica într-un mod conceptual perioada post război. Lumea a fost vazută într-un singur mod, mai precis divizat în două mari blocuri de putere și anume Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Acestea erau și sunt considerate două mari superputeri. Europa era împărțită între forțele militare ale aliaților săi cunoscuți ai Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Statele Unite, dar și ale Uniunii Sovietice și aliaților din cadrul Pactului de la Varșovia, Uniunea Sovietică fiind statul hegemon. Perioada Războiului Rece a adus cu sine o grijă deosebită a Occidentului asupra Uniunii Sovietice, menținându-se ideea de control asupra Europei occidentale, în mare măsură temerea de stabilirea comunismului în statele epuizate și stinse în urma războiului. Faptul că SUA și URSS au dus o confruntare deschisă în perioada 1947-1991 a însemnat mult în istoria omenirii, din punct de vedere economic, politic, ideologic dar și militar, intitulată aceasta ca fiind una de amploare confruntată cu bipolaritatea ideologică dintre capitalismul occidental și comunismul sovietic. Perioada Războiului Rece a fost denumită după acest conflict politico-ideologic, neînțelegerea dintre “lumea liberală” și “lagărul socialist”.
Analizând politica externă sovietică în acea perioadă, se observă cum Kremlinul dorea practic o sovietizare a lumii prin expansionism unde diplomația era doar un accesoriu în plan tehnic, neputându-se discuta de apărarea societății civile sau punerea în prim-plan a drepturilor omului, această noțiune întâlnindu-se mult mai târziu în urma unor colaborări sau cooperări în raporturi dintre state. Războiul Rece s-a confuntat în cea mai mare măsură cu probleme de ordin nuclear în special în anii ‘60, amintind Tratatul de la Moscova din 1963 prin care URSS și SUA încercau să domine împreună acest sector. Chiar dacă a fost o perioadă rece, datorită faptului că între cele două mari puteri au intervenit probleme mai mult de ordin economic, social, nuclear și mai puțin militar, totuși în această perioadă s-a marcat și câteva crize calde cum ar fi criza rachetelor cubaneze din 1962, conflictul arabo-israelian și intervențiile sovietice în Ungaria (1956) sau Cehoslovacia (1968) etc. Alături de chestiunea nucleară care domina sfera relațiilor internationale în această perioadă, întâlnim și problema lumii a IV-a cu economii nesolide și sisteme statale afectate grav din acest punct de vedere (Afganistan, Mozambic). Deasemenea microstatele au jucat un rol important în dimensiunea relațiilor internaționale fiind actori statali cu poziții strategice, neavând neaparat în discuție un conflict armat. Perioada Războiul Rece a marcat diferite momente în istorie amintind printre altele moartea lui Stalin, criza rachetelor din Cuba dar și instaurarea la conducerea Kremlinului a lui Mihail Sergheevici Gorbaciov în 1985, destrămarea Uniunii Sovietice din 1991.
Odată cu terminarea Răzaboiului Rece, s-a încercat creearea unor premise ale refacerii continentului prin unitatea ideologică, impunerea democrației și a economiei de piață în anumite cantități și pe anumite planuri politico-regionale. Putem vorbi de era post Război Rece, astfel după anul 1990 când s-a antrenat o serie de fenomene si procese cu implicații globale. Contextul internațional este înțeles și din perspectiva gradului de inscuritate, încheierea războiului a adus cu sine o viziune nouă pentru veridicitatea internațională, astfel comunitatea internațională a sperat că, în mod firesc, în urma unei epoci a confruntării va urma o eră a cooperării și că un sistem bipolar va fi înlocuit cu cel multipolar. Astfel cauzele insecurității în perioada post război rece au fost diverse, aspecte ale vieții umane și folosirea forței în relațiile internaționale fiind dintre cele mai importante.
Ocuparea Kuweitului de către Irak, în 1990, preluarea controlului asupra petrolului în Orientul Mijlociu au dus la alarmarea puterilor occidentale, astfel coaliția condusă de SUA a aplicat sancțiuni împotriva Irakului, G.H.W Bush intervenind în forță prin intermediul ONU nimicind armata irakiană prin Războiul din Golf. Costurile acestui război s-au împărțit între participanții la coaliție iar Uniunea Sovietică urma să decadă la puțin timp după acest impas. Relațiile Occidentului cu Rusia în perioada anilor ‘90 erau amestecate în probleme economice și nu numai. Marile puteri ale lumii, și-au intensificat cooperarea după Războiul Rece încercându-se “ O Nouă Ordine Mondială” prin Consiliul de Securitate al ONU. Totuși, în realitate această ordine avea să dureze ani până la implementarea corectă a concepției pe care se baza.
Reflectând probleme persistente încă din perioada anterioară, relațiile ruso-americane au întâmpinat provocări continue. Din perspectiva Statelor Unite între acestea si China au apărut noi dimensiuni care au trecut în plan secund în anul 2001, când SUA se confrunta cu atacurile teroriste din 11 Septembrie. Din acest moment, putem afirma că terorismul i-a locul altor probleme primordiale și că acesta amenință întreg sistemul interstatal. Se formează astfel o alianță împotriva conducătorului Irakului, astfel slabindu-se rolul ONU post Război Rece de menținere a securității. Intervin noi probleme în sfera internațională, de astfel întreaga eră post Război Rece este o perioadă înclinată spre neînțelegere, fiind o perioadă de imprevizibilitate si complexă în același timp. Totuși, războaiele se diminuează încercând stabilirea păcii în linii subțiri în lume.
Ca o consecință a tuturor problemelor cu care s-au confruntat statele în perioada de după Războiul Rece, se observă o încercare atât în plan intern cât și în plan extern de diminuare a conflictelor, în special celor armate, statele mari câștigând o bogată experiență în urma războaielor, încercându-se a se respecta pe cât posibil dreptul internațional. Statele duc un proces de integrare în normele legale și încearcă să monitorizeze situațiile de criză deși se va observa cum în prezent acestea influențează în cea mai mare măsură societatea civilă prin manipulare și abordări neechivoce. Totuși, echilibrul întregului sistem internațional, și atunci dar și acum, depinde de stabilitatea marilor puteri și gradul lor de coordonare sau colaborare a relațiilor dintre ele.
Conceptul de putere
Puterea reprezintă un concept esențial în cadrul Relațiilor Internaționale dar și a teoriilor acestora. Acest termen poate fi analizat din perspective diverse cum ar fi cea instituțională, behavioristă, sociologică etc. Perspectiva instituțională analizează acest termen din punct de vedere al statului, concepția de putere de stat fiind studiată cu ajutorul instituțiilor. Perspectiva behavioristă analizează puterea din punct de vedere al schimbării care intervin în comportamentul subiecților iar cea sociologică analizează puterea în plan social, accentuând relațiile dintre indivizi în cadrul unui grup.
Ideea de putere o întâlnim în diverse studii, în mari lucrări ale filozofilor, politologilor, istoricilor sau reprezentanților școlilor relațiilor internaționale. În viziunea lui Samuel P. Huntington, puterea este analizată prin imaginile raportării Occidentului asupra civilizației. În cartea sa, ,,Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, acesta definește puterea ca fiind ,,abilitatea unei persoane sau a unui grup de a schimba comportamentul unei alte persoane sau al unui alt grup”. În viziunea lui Huntington puterea celui care o deține trebuie să constea și în faptul că este dispus să aibă resurse diverse economice, militare etc. împotriva altor state sau grupuri dar și de faptul că acestea pot fi măsurate. Huntigton își imaginează puterea împărțită în două ilustrații, prima clasând Occidentul ca singura civilizație triumfantă. Din perspectiva altor societăți, acestea au nevoie de Occident pentru a-și îndeplini scopurile. Cea de-a doua ilustrație vizează Occidentul într-o abordare diferită, într-un mod pesimist punându-se accent pe probleme interne, economice etc. Ambele ilustrații descriu realitatea. Huntington rămâne la ideea că în secolul XXI, Occidentul rămâne pe primul loc în ceea ce privește puterea și influența.
În concepția lui Hans Morgenthau, puterea politică este ,,o relație psihologică între cei care o exercită și cei asupra căreia este exercitată”. Este definită puterea politică care conferă un control asupra mentalului indivizilor, putere astfel care derivă din anticiparea beneficiilor. Morgenthau de asemenea face distincția între putere și influență, putere și forță dar și între conceptul de putere utilizabilă și putere inutilizabilă. Nu în ultimul rând, Morgenthau distinge între puterea legitimă și nelegitimă. Puterea legitimă este cea recunoscută și acceptată de cel asupra căruia este exercitată, în timp ce puterea nelegitimă este sinonimă cu puterea brută, nejustificată din punct de vedere legal sau moral.
Kenneth Waltz, are o concepție în care susține că actorii sunt puternici în măsura în care îi afectează pe alții mai mult decât aceștia îi afectează pe ei.
Atât Hans Morgenthau cât și Kenneth Waltz definesc puterea în contrast cu influența. Astfel, dacă actorii sunt capabili să își impună voința aceștia devin puternici. Din definițiile enunțate mai sus, termenul de putere poate fi văzut din diferite unghiuri dar care duc la aceași concluzie, faptul că puterea reprezintă un scop în sine, un mijloc de atingere a obiectivelor, o relație dintre doi sau mai mulți actori, relație psihologică în primul rând dar și fizică în al doilea rând. De asemenea poate fi utilizată, în contextul armelor convenționale sau neutilizată, atunci când se amenință utilizarea ei dar nu se practică. Cel mai adesea se întâlnește puterea militară, care de altfel este și cel mai important atribut în general. Observată de-a lungul istoriei, puterea s-a marcat cel mai bine în contextul războaielor, a utilizării forței fizice dar și a presiunilor statelor implicate.
Dintre cele mai cunoscute accepțiuni ale puterii sunt cele ale lui Joseph Nye și ale lui Robert Keohane, reprezentanți ai instituționalismului. Aceștia disting între soft power și hard power, considerându-le echivalente cu puterea mediată și puterea coercitivă, constrângătoare. Hard power implică puterea militară și puterea economică prin care își pot schimba comportamentul. Puterea militară este amenințată, nu neaparat, cu forța, prin război. Cea economică amenință cu taxe și impozite mari, sancțiuni financiare etc. Însă există și a doua față a puterii, soft power care presupune modalitatea de a manipula partenerul printr-o metodă mai subtilă, psihologică. Între cele două există o interdependență deoarece ambele fac trimitere directă la conduita umană.
Elementele puterii, pot fi de mai multe feluri, în funcție de diferite variabile. Geografia, populația, resursele naturale, caracterul național, pregătirea militară sunt doar câteva dintre componentele care influențează acest concept. Antonim al slăbiciunii, puterea reprezintă deci în domeniul Relațiilor Internaționale, esența relațiilor dintre state, capacitatea de a controla sau de a fi controlat, influența și gradul de atingere a propriului scop.
Conceptul de securitate
Conceptul de securitate trebuie abordat într-un mod complex. Bazele securității au fost construite în trecut de către mari teoreticieni, care au încercat într-o anumită măsură să analizeze și să explice acest domeniu al securității cu instrumentele pe care le aveau în acel moment la îndemână. Gânditori și teoreticieni precum Tucidide, Hobbes și Clausewitz au încercat a explica și a da răspunsuri pe care la căutăm în zilele noastre referitoare la problematica securității. Tucidide din Grecia secolului V-lea î.Hr., Hobbes în Anglia secolului XVII-lea și Clausewitz din Prusia secolului XIX-lea, se preocupau de societate, timp și spațiu. Aceștia se regăsesc printre primii care evidențiază folosirea forței. Totuși, distincția dintre concepția de atunci și cea de acum trebuie evidențiată, deoarece în trecut nu puteam vorbi despre o societate bazată pe structuri cum ar fi ONU – Consiliul de Securitate sau despre Uniunea Sovietică.
Societatea este într-o continuă schimbare, de aceea trebuie abordată discuția și din punctul de vedere al zilelor noastre. Schimbări majore s-au produs pe întrega scară internațională și odată cu sfârșirea Războiul Rece. Diferite aspecte sunt abordate în moduri amestecate, variate. Concepția despre securitate este tratată și din punct de vedere al statelor, al problematicii interne și externe, unde se conturează și devine mult mai nuanțată.
Securitatea trebuie vazută ca fiind un subiect foarte important în sfera sistemului internațional. Acestea este de fapt necesară vieții individului, statelor, comunităților. În mod general, concepția oamenilor atunci când vorbesc despre securitate este de protecție, apărare, etc. dar totuși termenul de securitate înglobează pe lângă acesta mult mai multe înțelesuri adânc înrădăcinate și înțelese din punct de vedere diferit a celor specializați în domeniu. În mod cert, securitatea are în primul rând legatură cu domeniul militar, prin forțe armate, instituții militarizate etc., iar nu în ultimul rând cu domeniile economic, politic, de mediu, societal. Este important de a se menține ideea de securitate în domeniul relațiilor internaționale pentru a nu se confunda cu termenul de securitate folosit de oameni zi de zi.
Într-o analiză generală, securitatea internațională trebuie privită distinct față de securitatea socială. Din perspectiva lui Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde, securitatea este definită ca fiind ,,mișcarea care trece politica dincolo de regulile jocului și de cadrul problemei, fie ca un tip special de politică, fie deasupra politicii.” De asemenea, în viziunea acestora modul în care este abordată concepția securității depinde de felul în care problema este gândită. Atunci când o chestiune este considerată o problemă de securitate trebuie să ne raportăm la prioritatea cu care aceasta este tratată. Defapt într-o viziune mai amplă, ne referim și la Școala de la Copenhaga, care se ocupă în primul rând cu studiul securității și implicația individului în această problematică. Acestă școală, diferă de altele prin faptul că analizează securitatea pe mai multe sectoare, nu doar pe cel militar.
Securitatea este o trasatură centrală în domeniul politicii, a unei dispute în special când actorii amenință sau utilizează de forță pentru a obține ceea ce doresc. Aceasta depinde în cea mai mare măsură și de intervenția umană, de conduita pe care oamenii o au în societate, de interesul public. Indivizii pot avea o politică atât în plan intern cât și în plan extern, având obligația de a proteja și promova binele social. Termenul de securitate este văzut de către Edward A. Kolodziej în cartea sa ,,Securitatea și relațiile internaționale”, ca fiind “un tip special de problemă”. Ea este un schimb dintre oameni și state, organizații internaționale, corporații, unde actorii își urmăresc propriile interese și sunt dispuși să folosească forța și intimitatea pentru a ajunge la rezultatul dorit.
Întrucât acest subiect este văzut ca fiind un mijloc de a evita pericolul, definit și prin opoziție cu insecuritatea, și faptul că poate fi văzută din punct de vedere general sau restrâns, aceasta se manifestă pe mai multe planuri, sisteme. Din punct de vedere obiectiv, amenințările asupra valorilor fundamentale, asupra indivizilor, statului, reprezintă un punct de plecare în analiza securității. Abordarea agendei de securitate se extinde pe diverse sectoare. Acestea identifică diverse tipuri de interacțiune. Conform lui Barry Buzan securitatea poate fi :
militară, atunci când se referă la interacțiunea dintre forța armată și state;
politică, care reflectă stabilitatea organizațională a statelor și a sistemelor de guvernare;
economică, unde accesul la resurse, finanțe și piețe susțin nivelul de trai și puterea statului;
societală care se referă la tradiționalism, cultură, religie, identități naționale și valori;
a mediului unde biosfera locală și globală este principalul factor de susținere a activității umane.
Un rol foarte important în cadrul unui sistem de securitate îl ocupă statul. Între cele două existând o interdependență. Statul este cel care influențează foarte mult securitate internațională pornind din interior spre exterior și vice versa. Odată cu trecerea timpului, dezmembrarea Uniunii Sovietice, sfârșitul Războiul Rece, dispariția sistemului bipolar, toate acestea au dus la o schimbare a concepției de securitate.
În contextul unor noi tipuri de amenințări, riscuri și vulnerabilități se aplică cultura de securitate, care vine cu o abordare modernă în tot ceea ce înseamnă securitatea pentru individ. Prin aceasta ințelegem norme, valori, atitudini și acțiuni care duc la înțelegere și asimilarea conceptului de securitate într-un cadru modern. În prezent, statul democratic se confruntă cu noi fenomene de ordinul terorismului, crimei organizate, corupției etc. care afectează negativ societatea. Într-o lume deschisă, securitatea trebuie văzută ca o realitate sistematică, manifestându-se în diferite domenii. De aceea, abordarea și dezvoltarea unor noi programe și soluții de prevenire a deficiențelor este necesară în acest cadru. O legislație de tip european, fundamentarea și respectarea drepturilor omului într-o manieră mai aptă, aduce cu sine creerea unui stat modern bine conturat la nevoile indivizilor. Resursele informaționale și umane trebuie puse la dispoziția sistemului de securitate națională a unui stat, în contextul provocărilor pe care trebuie să le înfrunte sistemul.
Amenințările apar și există în orice parte a lumii. Infrastructurile critice, securitatea cibernetică, terorismul, sunt noi provocări în interiorul culturii de securitate. Toate acestea trebuie gestionate conform unei strategii. Informațiile de tip OSINT și HUMINT ajută la identificarea modurilor de evoluție a evenimentelor, descurajând desfășurarea de acțiuni împotriva siguranței personale.
Atât în trecut cât și în zilele noastre se observă o distincție clară între viziunea Occidentului și a Rusiei despre conceptul de securitate. Este o viziune diferită, care trebuie abordată cu deosebită atenție pe plan internațional. În prezent, statele se afirmă prin uz de forță oferind practic societății civile o stare mai mult de insecuritate decât de protecție și disciplină. După încetarea Războiului Rece s-a considerat că va urma o stare de relaxare pe plan mondial, dar datorită anumitor factori ceea ce s-a întâmplat defapt a fost accentuarea și reluarea în calcul a presiunilor în diferite forme.
Actualmente, dacă abordăm problema din punct de vedere a conflictelor dintre state, putem vorbi despre o insecuritate, în special în ultimii ani, când au reînceput divergențele dintre Rusia și Occident. Odată cu criza ucraineană din prezent și sancționarea occidentală a Rusiei în diferite rânduri, tensiunea se resimte la nivelul sistemului internațional și chiar a securității statelor. Despre acestea vom vorbi în capitolele ce urmează, până atunci însă este important să înțelegem conceptele de bază care sunt aplicate la nivelul relațiilor internaționale în prezent, în ce măsură sunt înțelese și cum se abordează problema atât din interior cât și din exterior.
Conceptul de influență
Actori, precum statele, sunt cei care folosesc influența în domenii precum cel militar sau economic. Prin influență, la prima vedere putem înțelege capacitatea de a manipula, de a mobiliza sau de a exercita o acțiune asupra unui lucru, ființe etc. având posibilitatea de a le schimba la nevoie.
Conceptul de influență trebuie analizat în primul rând din punct de vedere al puterii. Atunci când un stat pe plan internațional exercită o putere, totodată are și o influență într-o mare măsură asupra altor state. Totuși se pune problema dacă între putere și influență se poate pune semnul egalității, dacă cele două pot coexista una fără cealaltă sau pur și simplu sunt două concepții diferite neexistând o legătură între ele.
Trebuie remarcat faptul că termenul de influență își găsește definiția în concepția statelor. Într-o zonă geografică, o mare putere se bazează pe superioritatea forțelor sale armate și nu numai, pe amenințarea de a le utiliza, impunându-se în politica internă sau externă a statelor vecine. Cauza celor mai multor conflicte din istorie, în special a celor două mari războaie mondiale, a războiului rece, a constituit-o politica de împărțire a sferelor de influență. Remarcăm o definiție a sferei de influență ca fiind ,,capacitatea unui stat de a exercita în mod exclusiv controlul asupra unei teritoriu stăin”. Astfel, influența poate fi vazută ca un factor pozitiv din punct de vedere al statului care are capacitatea de a controla economia, politica altor națiuni, dar și ca un aspect negativ din punctul de vedere al statelor concurente, ale celor care vor să se impună cu aceleași criterii pe piața mondială. De aici se nasc și conflictele. Un exemplu clar din acest punct de vedere este cazul Statelor Unite și Rusia de astăzi. În istorie se remarcă cum cele două au dus și vor duce în continuare cu ele ideea de mari puteri dar și opoziția și gradul diferit de concepție din perspectiva fiecăreia.
Putem afirma că cele două, în special SUA, a influențat destul de mult societatea prin creearea de noi organizații, pacte și colaborări ceea ce a realizat un plus în viziunea actorilor statali. Rusia, încearcă să nu își pierdă din putere, dorind să se mențină rezistentă în plan global, în special prin influența pe care o deține în momentul de față asupra statelor vecine. Statele Unite dorește să schimbe structura geostrategică a lumii, motivând prin faptul că Rusia deține probleme mari în interior care se extind spre exterior. Însă cu toate acestea, se demonstrează contrariul, statul rus menținându-și ideile. Acest aspect nu trebuie văzut numai din perspectiva celor două superputeri. Printre actorii care dețin un grad de influență se regăsesc și state cu o capacitate mare de dezvoltare, și care aduc un beneficiu sistemului din care fac parte, indiferent că este vorba de economie sau putere de decizie într-o organizație.
Atât în plan economic, politic, militar cât și în plan social influența capătă o viziune mai complexă. Prin acest fapt înțelegem modul în care statele sunt capabile să gestioneze un conflict, care este puterea lor de decizie în interiorul statului dar și relațiile pe care le vor avea în plan extern, comportamentul lor și modul de prevenire a unor conflicte armate.
Poate că nimic nu e mai valoros din punctul de vedere al unui stat, decât faptul că deține o cantitate extraordinară de influență, dar acesta trebuie folosită cu măsură și în condiții optime, care aduc beneficii colectivității.
Schimbarea sistemului internațional – prăbușirea URSS
Odată cu deztrămarea URSS-ului în urma Războiului Rece, vom observa o schimbare de ansamblu în sistemul relațiilor internaționale. Constatăm faptul că secolul XX va rămâne probabil cel mai bulversant și controversat din istorie, ilustrat prin viziunea marilor scriitori. De-a lungul timpului, așa cum am mai amintit, Rusia, pe scară mondială, având o anumită influență, analizată și din punct de vedere al puterii, s-a confruntat cu o serie de repercursiuni plăcute și neplăcute.
URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste), se constituie practic la 30 decembrie 1922. Stalin (Iosif Vissarionovici Djugașvili) se remarcă prin apriga luptă pentru putere și totodată prin modul său de conducere. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, URSS devine o mare putere industrială, sfârșind cu recompunerea sa și totodată creearea unui lagăr socialist. Se impune în statele est-europene cu regimuri de tip comunist.
Războiul Rece marchează viața internațională, fiind o luptă între două sisteme opuse, cel capitalist și cel socialist. Așa cum am amintit, atât în timpul cât și după, în era post război, sistemul internațional încearcă să obțină rezultate spectaculoase printr-o schimbare de amploare. Conflicte regionale, moartea lui Stalin (1953), criza rachetelor din Cuba, încercarea statelor de a se elibera de sub controlul sovietic, sunt doar câteva exemple întâlnite pe plan internațional. Mihail Serghevici Gorbaciov, în 1985, reformează societatea sovietică în plan economic și politic (glasnost și perestroika). Prin creearea acestor programe, de deschidere politică și reconstrucție europeană, procesul a fost dificil și a avut ca urmare colapsul Uniunii Sovietice.
În fine, destrămarea URSS are loc în 8 decembrie 1991. Cel care a dus la prăbușirea ei a fost președintele Federației Ruse la vremea respectivă, Boris Eltîn care în 1991 împreună cu președintele Ucrainei și a Belarusului, a decis sa creeze o Comunitate a Statelor Independente (CSI) la care vor putea adera și alte republici și în cadrul căreia ele își coordonau politica monetară si economică. Pe 14 decembrie alte cinci republici din Asia Centrală s-au raliat la CSI urmate de Moldova și Armenia. Boris Eltîn și Mihail Gorbaciov au anunțat dizolvarea oficială a URSS, începând cu 31 decembrie 1991. URSS-ul a fost înlocuit de CSI dominată de Rusia. 15 republici sovietice devin independente, Rusia încetase să mai fie un rival pentru SUA iar după anul 2000 Vladimir Putin devine cel mai puternic om al țării. Colapsul URSS se consideră a fi inevitabil, iar asupra anilor care urmează s-a marcat o luptă pentru criza profundă, sărăcirea populației, degradarea infrastructurii și a corupției.
Principale cauze care au dus la destrămarea URSS, au început de la incapacitatea regimului comunist de a se implementa în economie și politică, lipsa libertății democratice, menținerea unei ideologii totalitare și totodată factorul Gorbaciov. Criza economică din anul 1980, încercarea unei reforme în acest plan, destinderea internațională au fost factori regăsiți în această perioadă. Faptul că cel mai mare stat comunist din istorie s-a prăbușit a fost, în opinia societății ruse, urmarea unor politici și reforme radicale, implementate de către Mihail Gorbaciov. Acesta era un lider sovietic atipic care credea că eficientizarea economiei sovietice depindea de îmbunătățirea relațiilor cu restul lumii, în particular cu fostul inamic, Statele Unite. El avea să se declare dezamăgit de cum urma să decurgă evenimentele. Tocmai de aceea, faptul că anumite urmări au condus la regrete, a făcut înțeleasă susținerea lui Vladimir Putin, care nu a ascuns niciodată dorința de refacere într-o anumită măsură, a puterii si influenței sovietice.
Astfel, trebuie amintit faptul că odată cu prăbușirea URSS-ului, s-au dus numeroase conflicte câștigate sau nu, iar privită în ansamblu Federația Rusă avea un ritm amețitor și dramatic de a gestiona lucrurile. Societatea civilă s-a schimbat, Occidentul și-a schimbat viziunea în urma acestui declin.
Dezintegrarea societății, corupția copleșitoare, tenarea instituțiilor de educație, știință și cultură, emigrarea în masă, declinul bugetului, a resurselor naturale și culturale, în decurs de câțiva ani, incapacitatea poporului de a se autoorganiza eficient, avansează un diagnostic unic pentru anul 1991: colapsul social.
Noi paradigme în relațiile internaționale
Reconfigurarea sistemului după căderea regimului comunist
Prăbușirea comunismului ca formă de organizare politică este considerată de către istorici și nu numai un eveniment important care marchează secolul XX. Așa cum am amintit mai sus, odată cu prăbușirea URSS-ului, un important rol în acele timpuri l-a avut Mihail S. Gorbaciov. Partidul Comunist, în vremea aceea, fusese organizat cu scopul de a deține puterea în rândul societății civile și de a menține controlul asupra vieții sovietice. Diverse cauze au condus la creearea unui set de circumstanțe pentru a înlătura regimul de la putere. Schimbarea sistemului s-a văzut a fi necesară și de neevitat în mediul sovietic și nu numai.
Comunismul împărtășea o viziune revoluționară despre o lume mai dreaptă. Industrializarea și colectivitatea tranformau economia iar personalitatea socialistă cea nouă vroia cu orice scop să transforme societatea. Comunismul în Europa de Est se confrunta cu un nivel de control extraordinar atât social cât și politic, preluat după modelul Uniunii Sovietice.
Anul 1990 a fost cel în care creșterea problemelor păreau să ducă la punerea în discuție a Perestroicii lui Mihai Gorbaciov, fapt pe care acesta nu l-a prevăzut în planul său de redresare a URSS. Confruntări au izbucnit în Azerbadjan, Nagorno-Karabakh, Kirghizia, Moldova, iar conflictele naționale amenințau coeziunea URSS. S-a căutat o redresare a sistemului, însă toate tentativele erau în zadar. În această perioadă, discreditarea partidului comunist a fost totală. Acesta a fost interzis în armată și în organismele statului. Pe 28 august 1991 Sovietul Suprem a suspendat activitățile partidului comunist în întreaga Uniune Sovietică și a decis să se autodizolve. S-a ajuns la dispariția partidului care deținea efectiv puterea. Pentru a putea umple golul a fost necesară reviziuirea constituției. Atât politica internă cât și politica externă au avut de suferit și trebuiau reorganizate. Sfârșitul comunismului în istoria Rusiei a fost marcat de dizolvarea, în noiembrie 1991, a partidului care a avut o puternică influență în rândul societății.
În Europa răsăriteană au izbucnit de asemenea revolte în țările supuse acestui regim strict. Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia, România, sunt doar câteva dintre cele care au renunțat la o conducere strictă, severă și nu în ultimul rând avidă după putere a comunismului bine închegat. Prăbușirea comunismului a fost neașteptat de surprinzătoare, reacțiile variind de la țară la țară. Aceasta a coincis cu destrămarea imperiului sovietic, dar la intensificarea lui au contribuit și factori interni. Această perioadă a dominației comunismului s-a dovedit a fi un eșec din punct de vedere moral și intelectual. Efectele acestuia se observă în întreaga Europă de Est. Vaclav Havel susținea faptul că ,,va fi nevoie de două generații noi pentru a spăla urmele comunismului”.
Consecințele tuturor conflictelor izbucnite în această perioadă de declin, au fost diverse, iar una dintre cele mai importante și văzută unitar a fost reconfigurarea lumii. URSS se transformă în CSI (Comunitatea Statelor Independente), dezmembrarea sa a făcut ca Germania să se alieze cu SUA, cea din urmă fiind văzută ca singura putere a lumii. NATO rămâne singura alianță poltico-militară și devine garantul securității internaționale. După această perioadă covărșitoare, în special statele membre comuniste caută sprijin și doresc să devină membre ale alinței nord-atlantice.
După un secol încheiat cu schimbări mojore în lume, secolul XXI identifică noi abordări în plan mondial și în gestionarea relațiilor internaționale. Statele își modifică politicile proprii, sistemul este în continuă schimbare iar ca o consecință conduita globală deține un set universal de principii și norme.
Teorii
Realismul
Realismul, este o școală de gândire care pune accent pe faptul că statele sunt motivate în acțiunile lor de interese de putere, securitate și într-o manieră mai scăzută de idealuri. Este un mod de abordare contestată de unii autori și înțeleasă de alții, suficient cât să fie luat în calcul de marea majoritate care se ocupă cu studiul teoriilor relațiilor internaționale.
Conform acestei teorii, statele trebuie să acționeze rațional, judecând la rece situațiile conflictuale și nu numai, gestionându-și puterea și securitatea într-o manieră practică. Acest mod de gândire rațional s-a dezvoltat ca reacție la idealism, cel din urmă punând accentul mai mult pe moralitate, dreptul internațional și mai puțin pe putere. Pentru idealiști principiul relațiilor internaționale decurge din moralitate. În schimb, realiștii sunt mai practici, statele fiind actori raționali și autonomi care își urmăresc propriile interese.
Din punctul de vedere a lui Stefano Guzzini, este destul de greu de a defini concret realismul, dar totuși se pot identifica formele acestuia și modul de intereacțiune în relațiile internaționale. Altfel spus, Guzzini remarcă faptul că ,,disciplina relațiilor internaționale suferă de o criză endemică de identitate, la care asumpțiile realiste ar putea oferi o soluție”. Această teorie consideră că lumea, văzută cu toate deficiențele de care are parte, reprezintă rezultatul forțelor inerente în natura umană.
Realiștii sunt cei care se bazează pe o tradiție îndelungată, marcată de diferite fenomene care au avut ca efect viziunea mai practică asupra a tot ceea ce se poate întâmpla la nivel internațional. Exercitarea puterii între state mai este numită și politica de putere, care se remarcă deasemnea în această teorie ca fiind un exercițiu pentru state și urmare a unei dezvoltări în diverse arii. Cu o lungă istorie, realismul este cel care a dominat studiul relațiilor internaționale în Statele Unite, în timpul Războiul Rece. Suspiciunea și confruntarea sunt considerate de realiști potrivite în domeniul politicii internaționale. Fiind o lume a intereselor și a rivalității, statele nu se pot baza doar pe principii morale deoarece conflictele nu vor avea o finalitate și un răspuns la problemele cu care se confruntă. Într-un asemenea mediu, dacă un actor se comportă agresiv riscă să fie manipulat într-o oarecare măsură de ceilalți, iar acest lucru nu este indicat, prudența fiind utilizată pentru prevenirea unui astfel de fenomen.
Gerge Kennan, Hans Morgenthau, Kenneth Waltz, sunt doar câțiva dintre reprezentanți de seamă care au susținut gândirea realistă în secolul XX. Niccolo Machiavelli și Thomas Hobbes sunt deasemenea considerați gânditori ai acestui curent cu secole în urmă. Machiavelli era cel care îndemna principii să își mențină puterea prin concentrare, manipularea publicului și a alianțelor militare. Hobbes, a susținut o monarhie puternică pentru a domesticii starea de război, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, Hans Morgenthau definea interesele naționale în termeni de putere susținând ca națiunile trebuie să își bazeze acțiunile pe prudență și pragmatism.
În concepția acestei gândiri, luarea deciziilor de către state se fac prin obținerea completă și exactă a informațiilor, puterea divină este neexistentă iar asigurarea securității trebuie analizată din punct de vedere a fiecărui actor în parte. Este necesar ca statele să fie obsedate de propria securitate. Organizațiile, instituțiile internaționale, corporațiile dar și alte state sunt văzute într-o manieră redusă la scara influenței.
Factorul cheie care asigură comportamentul unui stat, susținut de realiști, este puterea. Principala formă fiind cea militară, celelalte fome cum ar fi cea științifică, economică sau tehnologică sunt considerate subordonate acesteia. Statele trebuie să se dezvolte în acest domeniu prin creearea de forțe militare, strategii, alianțe și prin achiziții de armament pentru a-și putea menține sau chiar a spori poziția competitivă. Însă, riscul acestui concept de putere constă în faptul că statele ar putea avea o acțiune prin crearea unor costuri mai mari decât câștiguri.
Sistemul internațional este unul anarhic, o autoritate supremă care să fie recunoscută de toate statele nu îsi găsește locul aici. Statul este propriu său stăpân, de aici rezultând faptul că libertatea de a-și promova propriile interese îi aparțin. Însă, tensiunea este amplificată prin faptul că puterea lor este inegal distribuită fapt prin care acestea se diferențiază.
Ca o consecință a celor prezentate mai sus, ajungem la ideea de la care am pornit și anume că statul are o poziție centrală în viziunea realistă și se indică prin idei cum ar fi maximizarea puterii, prioritatea securității și nu în ultimul rând interesul propriu. Realismul este și va rămâne ,,o punte hermeneutică necesară pentru înțelegerea politicii mondiale”.
Constructivismul
Constructivismul este o școală de gândire relativ nouă. Acesta s-a conturat în ultimii ani ca una dintre cele mai inovatoare și actuale curente teoretice apărută pentru a înțelege și a contura domeniul relațiilor internaționale. Se pornește de la o critică la adresa neorealismului, cel din urmă reprezentând o variantă mai rafinată a realismului clasic punând accent pe balanța puterii. Neorealismul se bazează pe considerente precum statul care caută să păstreze propria putere în cadrul sistemului. Abordat de noi în acest subcapitol, constructivismul, încearcă să creeze o punte între om și stat.
Este asociat cu numele lui Alexander Wendt, la începutul anilor 1990, când acesta a publicat câteva articole de mare succes, fiind considerat și unul dintre reprezentați cei mai de seamă a curentului. Sfârșitul Războiul Rece, problemele de identitate identificate în relațiile internaționale după 1989, dezamăgirea teoreticienilor a problemelor noi apărute rapid pe scara internațională, au dus la popularitatea și expansiunea constructivismului. Se întâlnesc totodată abordări mai subtile și în secolele anterioare în lucrările lui Karl Deutch sau Ernst Haas cu referire la aspecte ce țin de forme constructiviste, însă acesta trebuie privit și din punct de vedere al problemelor prezente deoarece este o teorie relativ nouă.
Interesele naționale, amenințările și relațiile cu ceilalți sunt aspecte ce țin de cercetarea constructivistă. Wendt critică teoriile curente ale relațiilor internaționale, motivâd că puterea și interesul sunt esențiale unei lumi internaționale și trebuie înțelese în sensul de a modela direct politica sistemului. Viziunea acestuia este cea a constructivismului structural în care cele două, puterea și interesul sunt manifestate în măsura în care sunt gândite, construite și înțelese de către actori-state. Deasemenea, un alt reprezent al constructivismului, Nicholas Onuf, precizează că acesta nu este o teorie ci mai degrabă o abordare, o modalitate de studiere a relațiilor sociale.
Țintele constructiviștilor sunt actorii, viața internațională, identitatea etnică, statul suveran și nu în ultimul rând politica de putere. Ca principale caracteristici ale acestei abordări, putem întâlni pe de o parte în orientarea investigațiilor într-o zonă empirică unde nu se poate discuta de apariția unei anarhii în sistemul statelor. În al doilea rând, acesta pune accent pe construcția vieții sociale și nu în ultimul rând, constructivismul neagă caracterul natural al actorilor și instituțiilor, atribuindu-le un caracter bazat pe construcție. Identitățile și interesele se creează în procesul de interacțiune umană.
Constructivismul se axează deci pe identificarea proceselor complexe unde actorii sunt cei care se determină între ei și se autodetermină prin interacțiuni reciproce. Acesta pune în lumină procesele raționale și internaționale continue prin care agenții determină structurile și viceversa. Este una dintre puținele școli de gândire care se ocupă și acordă o atenție și în sfera diplomației.
O linie clară în abordarea diferitelor ramuri ale acestei școli este în mod cert ceea ce am examinat mai sus, și anume interesele, identitățile și interacțiunea dintre state. Acestea pot ajunge în punctul de a-și dori reputație, statut, dar acestea trebuie privite sub aspectul conceptelor sociale iar nu materiale.
În urma celor prezentate, putem afirma că, o școală de gândire precum constructivismul este necesară pentru abordarea dintr-o perspectivă diferită a studiului relațiilor internaționale deși aceasta este destul de controversată și necesită multe răspunsuri la diverse întrebări, dar în niciun caz nu poate fi ignorată complet.
Pentru a înțelege cum un anumit stat se poate încadra în ceea ce am prezentat până acum, și anume un sistem internațional tumultos, au trebuit puse în evidență variația de la o stare la alta, transformarea continuă dar și factorii pozitivi sau negativi care au influențat întreaga lume. În continuare, vom analiza atuurile și defectele unui stat precum Rusia, modul de relaționare, politica externă și de securitate a acesteia într-un tot unitar al lumii contemporane și nu numai.
CAPITOLUL II
Rusia
Rusia din perspectiva geopolitică
Pornind de la o abordare generală, în acest prim subcapitol, vom încerca a înțelege cu ce se ocupă geopolitica și cum s-a dezvoltat aceasta asupra Rusiei în special. Întemeietor al geopoliticii este considerat germanul Friederich Ratzel (1844-1904), desemenea Rudolf Kjellen a fost primul care a folosit termenul de geopolitică în anul 1890 într-o conferință. Ulterior și alți reprezentanți s-au referit la acest termen, chiar și indirect, care deși nepronunțat, au reușit totuși să creeze o viziune asupra istoriei etnografiei. Geopolitica, din definițiile a numeroși specialiști poate fi ințeleasă din perspective diverse, de la știință la teorie, doctrină sau numai o metodă. Aceasta a reaapărut în atenție la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, după evenimentele din Europa de Est. Mult timp, aceasta a fost considerată o știință politică care are ca principal obiect de studiu impactul așezării geografice a unui stat atât asupra politicii interne și externe cât și a politicii internaționale în ansamblu.
Într-o definiție dată de Ilie Bădescu, geopolitica este considerată ,,știința relațiilor dintre organizarea etnică a spațiului și organizările economice, politice, culturale, religioase, imprimate în structuri și sisteme spațiale, teritoriale.” Geopolitica este, astfel, o disciplină științifică interdisciplinară, la granița dintre geografie, istorie, știința politică și știința socială, care are ca scop stabilirea spațiului geografic și distribuția puterii în lume.
Aceasta este deasemenea o realitate cu un tip aparte de comportament în domeniul internațional dar și o reprezentare a acestei realități care poate deveni foarte ușor un instrument de analiză a relațiilor internaționale.
Conceptele geopolitice din timpul evenimentelor petrecute în perioada 1989-1991, au atras atenția în special mass-mediei care au adus în prim-plan ideile de putere, mare putere, superputere, sfere de influnță, conflictualitate, etc. toate acestea cu referire la cadrul geopolitic și geostrategic. Adăugate acestora au mai fost și o serie de evenimente de la începutul secolului XX. Faptul că geopolitica s-a format datorită declinului ideologiilor și formarea unei viziuni mult mai clare despre lume grație complexității cu care se dezvoltă, studiul în acest domeniu este mult mai bine definit și mult mai aplicat în prezent.
Viața internațională fiind destul de dinamică și complexă, geopolitica trebuie văzută din perspectiva contemporană, o abordare mai nouă care aduce cu sine o preocupare deosebită asupra studiului și totodată stârnește curiozități în rândul scriitorilor de a elebora viziuni asupra viitorului omenirii. Chestiunea rusă trebuie tratată și din această perspectivă deoarece așa cum am văzut anterior, Războiul Rece a marcat profund ordinea mondială, aceasta fiind controlată atât de URSS cât și de zona Occidentală ducând la acțiuni cu un impact major în societate. După această perioadă, Rusia s-a preocupat în mod deosebit de consolidarea societății, bazându-se pe strategii diverse pentru a se putea impune din nou ca putere regională și nu numai.
Geopolitica rusă devine o chestiune de actualitate datorită repercursiunilor pe care le-a suportat statul odată cu destrămarea URSS. Anularea cenzurii ideologice a făcut posibilă redefinirea lucrurilor în acest context. În Rusia de astăzi se pune îndeosebi accentul pe preocupări noi care duc la formarea statului, comportamentului național și totodată a cetățeanului rus. La nivel internațional, Rusia este un important actor și marchează un punct de interes atât prin diferitele acțiuni pe care le desfășoară dar și prin influența pe care o manifestă în regiune. Colapsul URSS a făcut ca Rusia să se preocupe de a păstra o formă de organizare politică apropiată, prin formarea Comunității Statelor Independente (CSI), dar cu timpul, majoritatea statelor ex-sovietice au încercat să-și manifeste prezența pe scara internațională ca state independente, CSI rămânând mai mult o asociație economică decât una politică. Perioada sovietică, marcată printr-un control de la Moscova, și-a lăsat amprenta în multe domenii. Moment în care Rusia încearcă o tranformare atât internă cât și externă.
Destrămarea imperiului a făcut ca Rusia să fie așezată într-o poziție geostrategică cu totul particulară. Istoria este extrem de zbuciumată, fapt care a readus o tensiune permanentă atât în problemele interne cât și în provocările externe. Identitatea geografică reprezentând un punct cheie în această chestiune, poziția geografică fiind cea care a marcat istoricul Rusiei, determinându-i în mare măsură comportamentul. Toate acestea au dus la o schimbare a dimensiunii geopolitice, moment în care perspectiva noastră asupra evoluției sale trebuie văzută și în alți termeni.
Plecând de la faptul că în prezent, Rusia este cel mai mare stat ca întindere geografică și faptul că îmbracă o influență masivă în domenii variate, putem analiza geopolitica acesteia și modul de abordare în domeniul internațional. Modul în care acest stat s-a transformat reprezintă procesul cu o însemnătate deosebită în istorie, în domenii multiple. Specific este faptul că datorită dimensiunii, reprezintă unul dintre cei mai importanți actori pe scară internațională. Aceasta ilustrează un ,,adevarărat poligon de încercare pentru principalele teorii ale geopoliticii, ca un imens laborator unde ele sunt testate.”
După finele Războiului Rece, Rusia suferă un dezavantaj, pentru simplul fapt că a pierdut ieșirea la Marea Neagră și importante căi de acces la Marea Baltică, dar a compensat totuși prin poziția privilegiată pe care o deține ocupând zona cea mai extinsă și inima Eurasiei. Cu toate acestea, este văzută și ca o zonă tampon în sfera internațională. Probleme externe ale Rusiei nu pot fi observate sau mai mult, rezolvate doar cu privire la viziunea din afară, acestea trebuie văzute în primul rând dinăuntrul lor, fapt care duce la rezolvarea problemelor interne.
Rusia, este țara care a pierdut mult din resurse de-a lungul timpului. Atât în plan politic, demografic cât și indirect prin economie. Încercată profund pe timp îndelungat, aceasta a încercat să se redreseze. Având un potențial de export ridicat, în prezent, produse energetice de genul gazului și petrolului au început să creeze o dependență în rândul statelor bazate pe aceste produse, în special cele vest-europene. Rusia, este acea țară care a dus la creearea unor pseoudostate pe teritoriul fostelor provincii devenite independente, intervine în forță atunci când existența unui pericol este mare, susține economic și material tot ce poate în acest sens. Un exemplu este Transnistria, Osetia de Sud etc. Aceste cazuri duc totuși la dezgustul cetățeanului rus care deși trecută perioada fostului imperiu, acesta nu resimte nicio ameliorare asupra condițiilor de trai, infrastructura continuând să decadă din ce în ce mai rău. Faptul că Rusia pune foarte mult accent pe armament, accesorii din ce în ce mai noi și mai puternice, achiziționând chiar din Occident performanță în domeniu, pune numerose semne de întrebare atât în rândul populației cât și în rândul altor state. Nu doar faptul că își ignoră propria producție riscând să piardă în favoarea altor competitori dar și faptul că reprezintă o amenințare, ar trebui să fie o problemă. Ideea de bază ar fi dacă nu cumva Rusia cea de astăzi se teme mai mult de consecințe decât Rusia care a fost, însă vom vedea că nu există neaparat un răspuns la această afirmație, pe măsură ce vom analiza întreaga problematică. Acte săvârșie de Rusia în prezent duc la un amestec de sentimente în rândul popoarelor, a întregului sistem internațional.
Chiar dacă din punct de vedere economic, Rusia a ieșit învinsă în urma Războiului Rece, aceasta a reușit să revină pe ruinele fostei Uniuni Sovietice și nu se lasă căzută, duce cu ea o pregătire temeinică și dorește cu orice preț ca nimeni să nu amenințe acest stat, sub nicio formă, iar dacă se dorește acest lucru, siguranța de a duce o luptă și de a o câștiga fiind pe primul loc. Totuși, aceasta nu concepe ideea de a fi amenințată, însă ea de ce poate amenința cu orice scop? Aici vom analiza problema în cele ce urmează, deoarece intervin anumite chestiuni care depășesc de multe ori principiile și normele pe care un stat ar trebui să le respecte atât față de el însuși cât și față de alte state.
În momentul de față, Rusia are două mari imperative geopolitice, și anume să se impună ca o putere regională și să își păstreze unitatea ca țară. Strategia de a-și folosi resursele naturale în raport cu statele vecine s-a constatat a avea succes pe anumite planuri. Prin faptul că și-a extins prezența energetică în multe state din Europa Centrală și nu numai, autoritățile ruse încercând de a atrage companiile din această zonă către Rusia pentru a activa în domeniul gazelor de șist, a fost o strategie geopolitică, urmărită cu strictețe pentru a putea să redevină lider regional. Această poziție a fost pierdută de la destrămarea Uniunii Sovietice, fapt care a fost calificat de către președintele rus Vladimir Putin drept ,,cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, aducându-se practic în discuție Uniunea Vamală.
Chiar dacă Rusia dorește să se arate ca o superputere energetică, aceasta se confruntă în prezent cu diverse minusuri împiedicând astfel procesul de reformare, elita politică încercând să introducă în rândul cetățenilor de rând ideea de a se simți măreți prin faptul că ei reprezintă nucleul Federației Ruse, fiind purtători ai unui standard civilizațional. Rusia încercă totodată să își îndrepte atenția asupra polului asiatic, înspre China și India, încercând a-și creea o identitate geopolitică proprie. Adevarata renaștere a Rusiei a avut loc așa cum spuneam în urma barierelor ideologice și odată cu dispariția crizei politice care a dus la încercarea de a se căuta o formulă în construcția geopoliticii ruse.
Numeroși analiști în domeniu sunt de părere că o Rusie unită, modernă și puternică poate deveni cu ușurință o amenințare pentru Europa, o provocare în demersul lucrurilor care ar trebui să decurgă normal. Cu o idee mai săracă decât alte popoare în anumite sectoare de activitate, reușește să facă față cu o regiune vastă și resurse ale subsolului foarte bogate. Acestea după cum am văzut, au fost și sunt în continuare o armă pentru acest stat, greu de amenințat.
Odată cu venirea lui Vladimir Putin la conducerea Rusiei, se instaurează un altfel de regim dar totuși destul de asemănător din anumite puncte de vedere cu cel anterior, un regim mai pragmatic și implacabil, cu insipirație totalitară. Încercând totuși de a se menține puternică, slabiciuni precum granițele, în special cele de la nord-vest, acaparează acest sentiment. Nemulțumite de controlul statului rus impus în anumite regiuni atât din Ucraina cât și Belarus, acestea se arată destul de ostile în fața Kremlinului. Acesta este unul dintre motivele pentru care puterile europene încearcă includerea Ucrainei și Republicii Moldova în sfera lor de influență, fapt care nu este tocmai plăcut pentru conducerea de la Kremlin.
Controlul rușilor asupra Mării Negre a fost și este totodată un domeniu geopolitic destul de fragil, frontirea cu China este deasemenea vulnerabilă, granițele cu țările din nordul Europei fiind mai slabe sunt puse la încercare de către ruși, toate acestea ducând la anumite vulnerabilități și amenințări pentru asemenea state dar și sentimente de mândrie, poate chiar satisfacție pentru Rusia.
Chiar dacă problema Rusiei nu ar trebui să o reprezinte SUA sau NATO în acest sens, pentru simplul fapt că Rusia în momentul de față încercă să se formeze pe plan geopolitic, nefiind formată complet așa cum unii autori susțin, totuși o apropiere între acestea a existat și există în continuare. Rusia pune foarte mult accent pe breșele sale de securitate la granițele cu anumite state, ceea ce duce la un rezultat destul de ambiguu.
În urma celor relatate, observăm că Rusia de-a lungul timpului a încercat să se impună prin diverse strategii pe plan internațional, suferind și câștigând în același timp. La ora actuală, se confruntă cu diverse dizabilități de ordin economic, politic, demografic și nu numai. Dealtfel, realitatea economică este tocmai o vulnerabilitate pentru Rusia, care aproape o sută de ani s-a concentrat pe a se moderniza însă fără prea mult succes. Putin a fost cel care a vrut să industrializeze această țară forțat dar a înțeles că cel mai bine este de a se concentra pe resurse naturale, export de energie, resurse minerale etc. schimbând practic filosofia producției ruse.
Se menține în discuție și ideea de a fi o superputere militară, însă acest lucru rămâne în dicuție prin simpla existență a americanilor și a forței cu care aceștia fac față la diferite conflicte. Vom vedea dacă Rusia este capabilă sau nu de a mai opune rezistență dar cert este că geopolitica acesteia îi procură un avantaj în acest sens.
Rusia și relațiile cu UE
2.1 Uniunea Europeană
Uniunea Europeană este o uniune economică și politică care are în componența sa 27 de state membre. Originea sa este cunoscută odată cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și totodată a Comunității Economice Europene (CEE) fiind formată din numai șase state în anul 1958. Odată cu trecerea timpului, Uniunea Europeană s-a extins prin aderarea de noi state și prin creearea de domenii economice, sociale, politice. Tratatul de la Maastricht este cel care stă la baza creări Uniunii Europene în anul 1993. Cele mai importante dintre instituțiile Uniunii Europene sunt Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiție și Banca Centrală Europeană. Parlamentul European este ales la fiecare 5 ani de cetățenii europeni. A fost înființată de asemenea și o uniune monetară, Zona Euro care este compusă în prezent din 17 state.
Piața unică este principalul motor economic al UE, facilitând libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor. Un alt obiectiv-cheie este dezvoltarea acestei resurse majore, pentru a le permite europenilor să se bucure din plin de avantajele pieței unice. Deasemenea, în acest moment, UE importă 82% din necesarul de petrol, 57% din necesarul de gaz și 97,48% din necesarul de uraniu. Există îngrijorări față de dependența europeană față de energia din Rusia care poate pune în pericol Uniunea și statele membre. Uniunea încearcă să își diversifice sursele de energie. Uniunea Europeană are o populație combinată de peste 500 de milioane de locuitori, care reprezintă 7.3% din populația lumii.
După cele relatate mai sus și în capitolul anterior, vom încerca a înțelege Rusia și din vizunea Uniunii Europene, vom face o scurtă comparație între cele două, pentru a vedea și a pune în balanță relațiile dintre acestea și modul în care cele două sunt capabile și în ce măsură de a se impune pe plan mondial.
2.2 Rusia
Despre Rusia se cunosc destule de multe, faptul că aceasta a fost și se menține în continuare una dintre puterile mondiale nu este un lucru neobișnuit. Ca o introducere, Rusia este cea mai întinsă țară din lume, însă chiar dacă are o suprafață imensă este clasată pe locul opt din punct de vedere al numărului de locuitori. Rusia are frontiere terestre cu următorii vecini (în sensul trigonometric, de la nord-vest la sud-est): Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia și Coreea de Nord. Prin economia acesteia, Rusia încearcă încă de la destrămarea URSS în anul 1991, să se identifice ca având o economie de piață funcțională iar un principal obiect în acest sens este de a atinge o creștere economică mai ridicată pe măsură ce înaintează în ani, pe motiv că de-a lungul vremii, dezvoltarea economică a țării a fost destul de inegală.
Rusia este țara care a rămas dependentă de exporturile de materii prime, în mod special petrol, gaze naturale, metale și cherestea, care asigură 80% din totalul exporturilor, lăsând țara vulnerabilă la variația prețurilor pe piața mondială. În ultimii ani, a crescut foarte mult cererea internă de bunuri de larg consum, aproximativ cu 12% anual în 2000-2005, ceea ce demonstrează întărirea pieței interne.
În ciuda numărului ridicat de cetățeni, Rusia are o densitate a populației foarte scăzută, în primul rând datorită uriașelor sale dimensiuni. Densitatea populației este mai ridicată în zona europeană a țării, în zona Munților Ural. Partea de sud-est a Siberiei, pe țărmul Pacificului, (așa-numitul Orient Îndepărtat Rus), este slab populată, numărul locuitorilor crescând ușor către sud.
În schimb, puterea executivă în Rusia o are Guvernul Federației Ruse. Acesta constă din prim-ministru al Federației Ruse, viceprim-miniștri și miniștri federali. Președintele Federației Ruse formează Cabinetul de miniștri și cu acordul Dumei de Stat numește prim-ministrul. Guvernul Federației Ruse renunță la atribuțiile sale în fața președintelui nou ales al Federației Ruse. Moneda națională a Rusiei este rubla.
Relația Rusia-UE
Rusia este cea care se află între Europa și Asia, iar datorită acestui fapt putem spune că ocupă un loc strategic pe hartă. Remarcând situația acesteia post-sovietică, se observă că relația cu Uniunea Europeană este în mare măsură determinată de anumite acte cum ar fi: Convenția de parteneriat și cooperare (1997); Strategia colectivă a UE în raport cu Rusia (1999); Strategia de dezvoltare a relațiilor dintre Rusia și UE având la bază perspective pe termen mediu (2000-2010); etc. Majoritatea acordurilor dintre cele două au expirat de-a lungul timpului, fapt care face într-un anumit fel mai dificilă o cooperare strânsă și bazată pe principii coerente.
Unul dintre principalele acte este Convenția de parteneriat și de cooperare (CPC) din anul 1997. Însă pe lângă acesta au mai existat și altele care au avut ca scop apropierea într-o oarecare măsură a Rusiei și Uniunii Europene. De-a lungul timpului, relația dintre cele două a fost destul de incertă, observându-se acestea și din comportamentul Rusiei în prezent.
Extinderea UE în anul 2004 spre Est, aderarea unor state precum Bulgaria, Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia și totodată România, aderarea la NATO, a fost unul dintre momentele în care Moscova a privit acest fapt ca fiind unul ostil, și un moment în care relațiile ruso-europene au avut de suferit.
Relațiile curente dintre Rusia și Uniunea Europeană este bazată într-o oarecare măsură în continuare pe o anumită sferă de influență. Între cele două existând o oarecare tensiune, dar și o apropiere prin organizații precum ONU sau OSCE sprijinind principiile democrației, totodată există o dorință de imagine pe care vor să o creeze la nivel mondial. Având o istorie destul de vastă și de controversată în urmă, Rusia este cea care nu se poate împăca nici în ziua de astăzi cu ideea că are un loc oarecum banal, lăsat în urmă de politica internațională actuală. Văzută oarecum și din exterior, relațiile dintre Rusia și Uniunea Europeană vor influența în mare măsură și dezvoltările din statele tampon între cele două.
După anul 1990, Uniunea Europeană este un prototip de actor fiind format din mai multe state naționale care încearcă încurajarea politicii de cooperare la nivel mondial. Însă, din punct de vedere geopolitic, Uniunea Europeană este într-o situație de competiție cu Rusia. Fiind o putere nucleară, cea din urmă, nu trebuie neglijată sub nicio formă, deoarece în cazul unei atutudini agresive din partea sa, UE poate avea cu certitudine anumite temeri. În prezent, aceste temeri sunt confirmate oarecum, prin intervenția statului rus în anumite sfere de influență ale Uninii Europene. În orice caz, relațiile dintre Rusia și UE sunt dezvoltate doar în anumite domenii, menținându-și un grad de cooperare mai restrâns.
În lumea multipolară de astăzi, se pune problema relației dintre cele două, o relație bilaterală, complicată și tensionată totodată marcată de-a lungul vremii de o serie de asonanțe și incertitudini. Este de preferat a nu se aduce momentan în discuție tensiunile cu care se confruntă lumea în momentul de față, însă acest lucru nu poate fi neglijat în special când vorbim despre o legătură între Rusia și UE, și statele din vecinătatea lor care doresc o aderare la Uniunea Europeană însă sunt strânse de anumite principii și legate de anumite încordări din împrejur. În plan economic, Rusia este cel mai important furnizor de produse energetice ale Uniunii Europene, relațiile dintre cele două în acest sens crescând substanțial în ultimii ani. Deasemenea, economia Rusiei rămâne dependentă în continuare de exportul de materii prime energetice ale UE.
În plan internațional însă, cele două promovează diplomația și multirateralismul, în cadrul Consiului de Securitate al ONU. Multirateralismul este ceea ce caracterizează sistemul internațional în prezent, vazut ca o expresie la multipolarism. Între cele două existând și un parteneriat strategic nuclear. Viziunea Uniunii Europene este de a integra Rusia în sfera sa economică după cum se observă dar nu și în sfera sa politică. Între Rusia și Uniunea Europeană există o diferență în ceea ce privește și modernizarea la nivel structural, promovarea principiilor în domenii precum drepturile omului și crima organizată. Văzută din exterior, metoda este una destul de așezată, însă nu și una pusă în practică văzând lucrurile mai îndeaproape.
Între Rusia și Uniunea Europeană există și un așa numit parteneriat de modernizare, care a fost lansat în anul 2010. În acesta sunt incluse diferite investiții, comerțul, promovarea eficientă a sistemului judiciar, intensificarea luptei împotriva corupției etc. Însă nu este de neglijat nici societatea civilă, dorindu-se o cooperare utilă și eficientă cu aceasta.
Se stabilesc diverse consultări, pe teme cum ar fi drepturile omului, care nu este de neglijat în această zonă, libertatea de exprimare, aplicarea corectă a legii și nu în ultimul rând reglarea legislației referitoare la alegeri.
O chestiune destul de controversată legată de relația dintre cele două o reprezintă și problema edificării unei securități adecvate. În acest sens, stabilite prioritățile fiecăreia trebuie să se ajungă la un numitor comun pentru a nu se creea o destabilizare și pentru a se menține un echilibru necesar statelor. Un exemplu în acest sens, ar fi evenimentele din Caucaz, care a fost un test pentru relația dintre Rusia și Uniunea Europeană, căutându-se o soluție pentru reglementarea situației, cooperarea dintre cele două devenind una pragmatică.
Pentru ca situația prezentă să se stabilizeze este necesară o revizuire amplă a pozițiilor, respectarea anumitor acorduri și posibilitatea de cooperare și coordonare în sensul de menținere a păcii pe continent, creearea unui spațiu comun între Europa și Rusia, o situție destul de amibiguă în momentul de față.
2.4 Parteneriatul Estic și poziția Rusiei
Acest parteneriat este defapt un acord de asociere încheiat între Uniunea Europeană și câteva state din fostul spațiu sovietic. Acest proiect, inițiat fiind de Polonia și Suedia în anul 2008, are ca principal obiectiv creearea unui for instituționalizat în stabilirea, buna guvernare și dezvoltarea economică de-a lungul granițelor estice ale Uniunii Europene. Parteneriatul Estic se bazează în primul rând pe realizările Politicii Europene de Vecinătate (PEV), dezvoltat în 2004. Odată cu conflictul din Georgia din august 2008, s-a demonstrat cât de fragilă și sensibilă este securitatea și schimbările în apropierea hotarelor Uniunii Europene, un punct destul de important în implementarea deciziei de a creea acest parteneriat în menținerea unor relații apropiate cu țări precum Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica Moldova, Ucraina și Belarus.
În anul 2008, Comisia Europeană a adus în discuție Parteneriatul Estic, Cehia susținând această propunere de creeare a unei dimensiuni specifice PEV, însă România și Bulgaria se temeau de Forul Mării Negre. Germania și Franța nu primeau foarte bine această veste în schimb celelalte state estice au văzut un plus în această idee.
Printre abiectivele acestui parteneriat sunt promovarea securității, stabilirii, și a bunei guvernări, apropierea țărilor partenere UE, îmbunătățirea securității energetice,etc. Un punct important adus în această discuție este faptul că acesta se bazează pe respectarea drepturilor omului și a velorilor fundamentale cum ar fi democrația și statul de drept, economia de piață și dezvoltarea durabilă etc.
În viziunea Rusiei, acest Parteneriat Estic nu era tocmai bine văzut, acuzând Uniunea Europeană de faptul că aceasta dorește cu orice preț extinderea către frontirele sale, dorind să acapareze zona de influență rusă, în niciun caz aducând un beneficiu țării. Fiind o inițiativă pe termen lung, atingerea obiectivelor sale necesită timp. Faptul că Rusia deține un anumit grad de influență asupra unor regiuni învecinate, face tot mai dificilă balansarea valorilor întemeiate pe aceast acord într-o dimensiune favorabilă statelor membre.
Poziția Rusiei deci, față de acest parteneriat nu este una tocmai favorabilă, mai degrabă fiind o strategie a statelor împotriva ei, o alianță antirusă, chiar dacă frontul european asigură în continuare Rusia că nu este în niciun caz vorba despre așa ceva. Rămâne totuși o chestiune de luat în considerare și de analizat odată cu trecerea timpului.
Viziunea asupra ordinii mondiale
O nouă viziune asupra ordinii mondiale trebuie văzută din toate pozițiile marilor puteri atât economice, militare, politice etc. Evenimente deosebite petrecute de-a lungul timpului au marcat într-o oarecare măsură această ordine mondială, restabilind și poziționând actorii internaționali după modul în care aceștia erau capabili să facă față evenimentelor majore petrecute la o anumită perioadă de timp.
O nouă ordine mondială, așa cum spuneam mai sus, trebuie construită după modul în care un grup de putere are o anumită convingere în plan politic sau economic, de ce nu și militar. Odată cu sfârșirea Războiul Rece a venit și oportunitatea pentru SUA să se afirme ca un lider mondial, având o putere remarcabilă din punct de vedere economic, militar, putând observa aceasta și prin faptul că s-a implicat și s-a impus cu diferite strategii pe plan mondial.
Dispariția Uniunii Sovietice însă a distrus într-o oarecare măsură echilibrul de forțe, care guvernase planeta timp de jumătate de secol. Așa cum afirma și Vladimir Putin la un moment dat, modul în care URSS a dispărut a însemnat atât pentru succesorii imperiului cât și pentru anumiți aliați o adevărată tragedie.
SUA este văzută deci ca o megaputere mondială, celelate puteri europene cum ar fi Marea Britanie, Franța, Germania de la construirea Uniunii Europene și inclusiv în prezent joacă un anumit rol capital în formarea ordinii mondiale. Sunt și alte state, care sunt capabile să se afirme pe plan mondial prin anumite puncte tari pe care le dețin, cum ar fi Japonia care după o perioadă de recesiune economică, revine și se menține în forță încercând și aceasta să se mențină ca putere militară.
Inițiativa Rusiei de astăzi de a se afirma internațional trebuie văzută și din perspectiva Strategiei naționale de securitate a acesteia. Analizată în profunzime în capitolele ce urmează, prin această strategie Rusia se dorește a se menține o mare putere, un actor pro-activ de prim-rang pe scena mondială. Până în anul 2020, acesta dorește să se manifeste în special prin creșterea interacțiunii în anumite formațiuni multilaterale cum ar fi G8, G20, BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) dar deasemenea să profite și de folosirea unor institute non-formale internaționale.
În următori ani, așa cum se va observa, Rusia dorește o apropiere, un parteneriat strategic cu SUA, pentru definirea mai exactă și aducerea la îndeplinire a intereselor comune. De altfel, aceasta dorește să construiască o lume multipolară, în care ordinea internațională să fie condusă de doar 5 actori. Pentru toate acestea s-a stabilit un termen destul de clar și anume anul 2020. Dacă va fi sau nu așa, și cum va reuși Rusia să își respecte promisiunile se va vedea pe măsură ce timpul trece, însă un lucru este clar, faptul că aceasta continuă să se remarce prin diferite mijloace și nimeni și nimic nu o poate opri. Această atitudine îi oferă Rusiei un grad de superioritate față de alte popoare, în special prin atitudinea pe care o emană când se aduce în discuție puterea militară și nu numai cu care aceasta se menține în prezent. Într-o altă ordine de idei, în opinia unor specialiști, o nouă ordine mondială din viziunea Rusiei este văzută ca diferențiată față de cea a Statelor Unite prin faptul că aceasta își cultivă relații cu vechile alianțe și creează noi dependente.
Faptul că statele doresc să își stabilească fiecare în parte ce poziție ocupă la nivel mondial este un lucru bun, important este să își respecte principiile și normele, să țină cont și de opiniile aliaților sau a rivalilor și nu în ultimul rând să încerce o abordare pașnică, înstrăinată de conflictele armate, pentru a se putea evita o declanșare a terorii și panicii în rândul popoarelor.
Poltica externă
În lume există state cu interese și valori diferite în funcție de naționalitatea fiecăruia. Pentru o coordonare eficientă între acestea dar și pentru găsirea de soluții comune de interes național, statele au nevoie de o politică externă cât mai eficace. De altfel, funcționarea unei politicii externe este legată și de anumite valori naționale și internaționale.
Politica externă a unui stat diferă în funcție de fiecare stat în parte, însă orginea de la care pornește este destul de clară și anume că aceasta reprezintă politica guvernului unui stat suveran sau autonom privind relațiile și tratatele internaționale. Aceasta prezintă și o serie de caracteristici în funcție și de interacțiunea dintre două sau mai multe state. Totodată, una dintre cele mai importante metode prin care se realizează politica externă a unui stat o reprezintă diplomația. Prin aceasta înțelegem activitatea oficială a repezentanților sau a organelor statelor care au drept scop protejarea intereselor statului pe plan internațional. Într-o abordare mai vastă, diplomația înfățișează ,,totalitatea metodelor, mijloacelor și activităților în domeniul relațiilor internaționale prin care un stat își înfăptuiește obiectivele și scopurile de politică externă”. În contextul celor mai sus putem afirma deci că interesele unui stat sunt promovate prin poltica externă a acestuia respectiv prin diplomație.
Încă de la începutul dezvoltării relațiilor internaționale, specialiști în domeniu s-au preocupat să condiționeze modul în care statele se comportă între ele. Dezvoltându-se foarte mult această idee, începând cu paradigmele realiste și neorealiste despre care am vorbit în capitolul anterior, care au ca principal actor statul și deasemenea unitar în relațiile internaționale unde se analiza doar rezultatele politicii externe, concentrându-se pe ansamblu și nu pe conținut, până la apariția teoriilor post-moderniste care au ca scop viziunea unui proces intern care duce la realizarea de ansamblu a politicii externe a statului.
Ca rezultat a ceea ce putem înțelege din politica externă a unui stat este faptul că aceasta se conturează doar datorită linii de echilibru între intern și etern. Un stat trebuie la fel de bine să își cunoască propriile condiționări interne dar și să le accepte pe cele externe.
La prima vedere, politica externă a unui stat pare a fi destul de greu de condiționat tocmai datorită faptului că deciziile cele mai importante se iau de un număr restrâns de diplomați care decid de cele mai multe ori soarta țării, și de aici și deziluzia că opinia oamenilor de rând este mai puțin importantă când vine vorba de acest domeniu. Într-o lume în care lupta pentru putere este din ce în ce mai conturată, chiar dacă statele fac tot posibilul să nu își expună în totalitate dorințele ascunzându-le după anumite principii și reguli, este de sesizat faptul că o decizie de politică externă poate fi văzută din două unghiuri diferite, poate creea atât acorduri și parteneriate între anumite state cât și dezacorduri, neînțelegeri și de ce nu un conflict.
În continuare vom aborda această discuție din perspectiva Rusiei. Urmând istoria Federației Ruse, care este una destul de controversată, se observă că odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice din anul 1991, Rusia continuă să existe ca stat pentru mai bine de o mie de ani și mai mult respectiv în secolul XX, aceasta fiind tratată ca așa zisa Inimă a Uniunii Sovietice. În momentul câștigării independenței , Rusia a pretins continuarea ca fiind succesor de drept a URSS-ului pe scena internațională. Am discutat despre acest subiect în capitolele anterioare și de accea nu îl vom relua , dar însă trebuie să vedem poziția acesteia din perspectiva curentă externă.
De-a lungul timpului, Rusia a oscilat între a fi o putere sau mare putere, a pierdut mult și pe plan internațional, specificul ei schimbându-se de la ani la ani, însă astăzi putem vorbi despre o Rusie care încearcă să se afirme și să se păstreze în domeniul internațional prin diferite mijloace. Urmând firul cronologic al acestei entități, probleme diverse continuă să apară în sfera economică, politică dar și socială nu în ulimul rând. Apar concepte legate în profunzime de politica Rusiei , mai ales în domeniul extern , dicutând despre aceasta în continuare se observă o dinamică surprinzătoare de-a lungul anilor.
După cum spunea și Churchill, acțiunile Rusiei sunt o „enigmă învăluită într-un mister” și cheia ar putea fi interesul ei național. La câțiva ani după ce Rusia acceptase ca politică externă agenda Occidentului începe să se facă simțită opoziția celor care promovau interesul național, decizia de extindere a NATO cu excluderea Rusiei din proces și intervenția militară în Kosovo în 1999, când SUA și NATO ignoră din nou Rusia, sunt o lovitură pentru poziția de putere pe care aceasta credea că o deține.
În legatură cu colapsul profund prin care a trecut Rusia , în planul economic în urmă cu mai bine de un deceniu și jumătate, se observă ca din timpul anilor ’90, Kremlinul a încercat să-și recâștige o mare parte din influență și să limiteze penetrarea occidentală în regiune. „Gazul și petrolul ne aparțin nouă, după cum nouă ne aparțin și bazele militare. O mare cultură și limba rusă, de asemenea, ne îndreaptă spre fosta Uniune Sovietică“, descrie ironic Feodor Lukianov, redactorul cunoscutei reviste de politică externă „Rusia în politica globală“, viziunea despre lume a establishmentului moscovit.
Revenind însă la actualitatea zilelor noastre, opiniile diferiților specialiști este diversă. Unii susțin cu tărie că Rusia este în continuare o mare putere și aceasta alături de SUA este cea care conduce lumea în momentul de față, desigur ambele având propriile atuuri, însă sunt și alții, mult mai mulți la număr, care cred despre aceasta în momentul de față că deține mai multe probleme decât a avut vreodată, fapt care îi oferă o oarecare slăbiciune în fața altor entități.
Poltica externă a Rusiei, în special după venirea la conducere a lui Vladimir Vladimirovici Putin, a fost legată în primul rând de menținerea relațiilor cu Occidentul, în condițiile în care în anul 2000 Rusia era dependentă de împrumuturile acesteia. Având resurse limitate, Rusia trebuia să-și stabileasca prioritățile la nivel global în ceea ce privește cooperarea la nivel extern, punând accent pe consolidarea securității naționale, edificarea unei noi ordini mondiale prin Organizația Națiunilor Unite, reorganizarea economiei ruse etc.
Federația Rusă și-a structurat întotdeauna politica externă pe cinci mari linii directoare de acțiune. Două din ele vizează relația cu Occidentul: Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană – fiind de altfel și cele mai vizibile în ultimii douăzeci de ani. Celelalte trei au ca țintă Asia de Est și în principal China, Orientul Apropiat și fostele state ex-sovietice, adică Vecinătatea Apropiată.
Trebuie recunoscut faptul ca alegerile prezidențiale din martie 2000 nu au făcut decât să legitimize oficial ceea ce ulterior avea să se numească Era Putin. “Lumea nu va mai fi niciodată aceeași cum o știm. Se încheie jumătate de mileniu de dominație a unor state. Occidentul se află acum pe locul doi. Există toate șansele ca unul din centrele de putere ale noii construcții mondiale să fie Rusia. Noi am depășit faza de tranziție a perioadei post-sovietice. Avem nevoie de o nouă schimbare. Așa a fost în 2000, așa este și acum, doar principiile și prioritățile sunt altele”, a declarat vehement Vladimir Putin în anul 2012.
Vladimir Putin și influența în politica externă
Vladimir Putin este unul dintre cei mai influenți și importanți dintre oamenii politici ai Rusiei. Acesta s-a născut la data de 7 octombrie 1952 în orașul Leningrad. În vârstă de 63 ani, Putin este considerat de către mari specialiști ca fiind cel mai puternic om al lumii. Ani la rând, acesta a fost văzut ca fiind mai influent decât președintele Statelor Unite ale Americii sau cencelarul Germaniei.
Figura 1. Vladimir Putin
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Putin consultat la data de 19.04.2015.
Așa cum am arătat, Vladimir Putin s-a născut la Leningrad avându-i ca părinți pe Vladimir Spiridovici Putin și pe Maria Ivanova Selomova. Acesta a studiat Dreptul la Universitatea din Leningrad, obținând în anul 1974 diploma de absolvire cu o disertație asupra polticii Statelor Unite ale Americii în Africa. Devine angajat al KGB în serviciul de contraspionaj. Este deasemenea consilierul lui Anatoli Sobciak pentru o perioadă de timp, primarul Leningradului, inițiatorul referendumului pentru restituirea vechiului nume al orașului, Sankt Petersburg. În anul 1996, Vladimir Putin capătă funcția de adjunct în direcția cabinetului președintelui Federației Ruse. Doi ani mai târziu acesta este numit director al FSB (Serviciul Federal de Securitate), succesor al KGB. În 1999, devine prim-ministru, iar la sfârșitul anului Boris Elțin se retrage din funcția de președinte al Rusiei, Putin preluând coducerea ca președinte interimar. La 26 martie 2000, acesta este ales președintele Rusiei fiind reales pentru a doua oară în anul 2004. Al treilea mandat îl continuă din anul 2012 pentru o perioadă de 6 ani.
De la începutul mandatului său, Vladimir Putin a vrut să construiască o Nouă Rusie bazată pe idei noi și concepte, însă chiar înainte între Rusia și Uniunea Europeană existau diferite schimburi de documente prin care cele două își reglementau relațiile una față de alta. În strategiile elaborate de cele două era adusă în discuție rolul și locul Rusiei față de Uniune dar și faptul că aceasta avea la bază principii comune cu UE. S-au edificat multe tratate și politici pentru o stabilitate și o încercare a depășirii crizei dintre ele.
În primii ani ai noului mileniu Rusia pare a-și fi recăpătat statutul pe plan internațional. Se pune problema însă dacă Rusia mai este sau nu mai este o mare putere atât din punct de vedere economic, cât și social și politic, la nivel mondial, și dacă Vladimir Putin a ajutat în redreasarea ei sau la dezintegrare pas cu pas. Dealtfel, cât de important a fost pentru populația rusă și nu numai, venirea la conducerea Kremlinului o astfel de personalitate.
La o întrunire a unui grup de analiști politici, președintele actual al Rusiei, Vladimir Putin a făcut cunoscut faptul că nu vrea să folosească termeni din trecut, când se referă la statul pe care îl conduce, termenul de superputere fiind cunoscut ca datând din perioada Războiului Rece.
Cuvintele președintelui rus însă nu se traduc prin faptul că acesta a abandonat ambițiile de superputere ale Rusiei. Dimpotrivă, el însuși “nu percepe Rusia ca pe oricare altă țară între altele. În cuvântările sale face dese referiri la țara sa ca derjava sau marea putere care a fost cândva și pe care ar dori să o vadă reînviată.” Astfel, este sigur faptul că Rusia post-Elțîn este Rusia lui Putin. Acesta totuși deși declara că dorește schimbarea regimului în Rusia, nu se detașa total de discursurile totalitare pe care le făceau și cei dinainte și ajunge să conducă țara într-un mod oarecare mai deosebit, particular.
Acesta avea să efectueze reforme drastice în Rusia aplicând unele metode totalitare, fapt care ne face să ne gândim că Rusia se forma în continuare pe principii autoritariste. Dealtfel, unii susțin acest fapt ca fiind normal odată ce ,,Colectivul lui Elțîn” a fost succedat de o persoană crescută în această atmosferă, având un stil pragmatic și o disciplină de fier.
Însă, în opinia lui Stanislav Belkovski ,,Putin nu numai că nu e un tiran, dar, la drept vorbind nu nici măcar un lider. El e o marcă înregistrată, un brand, un logo care simbolizează autoritarismul plin de glamour creat în Rusia în perioada de după detronarea lui Elțîn. El îndeplinește foarte bine funcția de brand, de logo.” Acesta susține faptul că Putin nu este cel care conduce de unul singur țara în spiritul său propriu, ci faptul că are în spate mulți oameni care îi influențează deciziile, fapt care îl face pe Putin să fie văzut ca o imagine falsă în fața populației. În opinia autorului, Putin are foarte puțini dușmani, iar aceștia nu sunt periculoși, putând renunța oricând la funcție fără teama de vreo tragedie. Dacă este să luăm în calcul opinia acestuia înseamnă că Vladimir Putin este cel care a făcut ca Rusia să prospere, ajutând populația fiind cel mai bun conducător al statului din toate timpurile. Părerile sunt împărțite însă, luând în calcul și opinia Occidentului, a conducătorilor altor state sau chiar a populației. Sunt păreri pro și păreri contra faptului că Rusia este bine condusă și că acest lucu aduce un beneficiu sau un dezavantaj în lume.
Însă, de când a deținut puterea, Vladimir Putin a implementat o serie de reforme menite să redreseze planul social, economic și politic al Rusiei. Procesul reformelor a fost unul controversat, mulți considerând că sistemul prin care s-a realizat implementarea reformelor a fost unul așa cum spuneam, antdemocratic, autoritar. „Mare parte a schimbarilor economice pozitive care au avut loc în Rusia în timpul lui Putin s-a datorat creșterii prețurilor produselor petroliere. Alte aspecte au fost rezultatul adaptării îndelungate, fundamentale postsovietice care nu s-a datorat influenței lui. Administrația sa a avut însă mari merite. A întregistrat un indiscutabil progres, prin promovarea unei serii de reforme în Parlament, care a contribuit la construirea bazei pentru creșterea pe termen lung și pentru investiții. Duma și camera superioară, Consiliul Federației, – părți integrante din acest proces – au devenit instrumentele a ceea ce criticii au numit ”democrația dirijată”. Ele au lăsat impresia că ar fi stâlpii autorității, cu fundațiile mai umile și mai slabe ca oricând. A fost un proces pe care rușii au părut a-l aproba, votând în mod democratic în 1999 și iarăși în 2003 în favoarea unui sistem care personifica înspăimântătoarele tendințe antidemocratice. Acesta a fost prețul reformei.”
Reformele care au avut cel mai mare răsunet au fost cele din sistemului taxelor și reforma sistemului judiciar. Dealtfel, reformele implementate de Vladimir Putin au deschis calea spre ceea ce fusese cândva Uniunea Sovietică și au dat mari speranțe că Rusia se poate redresa și va putea ajunge una dintre marile puteri în plan mondial.
În fine, fiind cel mai influent stat din Asia Centrală și de Est, evoluția evenimentelor interne din Rusia poate influența sensibil politica externă și militară a țării și, în consecință, poate destabiliza situația strategică în regiunile vecine. Consecința acestor fapte se datorează însă și conducătorului.
Modul în care Rusia se vede în relațiile sale internaționale, spune foarte multe despre puterea pe care statul rus o are la nivel mondial. ”Rusia(…) se vede încă principalul negociator cu Iranul, moștenire a perioadei sovietice când tot restul litoralului era sub controlul direct al Moscovei. Rusia a încercat să-ți păstreze influența regională și după căderea URSS-ului, păstrându-și dreptul de veto cu privire la viitoarele dezvoltări”. Eforturile lui Vladimir Putin de a reda Rusiei statutul de putere mondială pe care îl avea pe vremea URSS-ului s-au văzut în încercările acestuia de a reînvia CSI și alte organizații regionale. În 2003 a fost anunțată o uniune între Ucraina, Belarus, Rusia, Kazahstan, iar conducerea CSI a fost delegată către președintele Ucrainei de atunci, Leonid Kucima. Putin a finalizat propriul parteneriat de securitate din regiune, care a purtat numele de Organizația Tratatului Colectiv de Securitate, al cărui buget era finanțat în proporție de 50% de Rusia. În octombrie a avut loc inaugurarea bazei aeriene Kant în statul Kîrgîstan, acesta reprezentând primul avandpost militar rusesc de pe un teritoriu străin de la căderea URSS.
În consecință, Rusia este o mare putere în termenii importanței sale politice, a capacității persuasive și a influenței în planul afacerilor globale, inclusiv ca membru permanent în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Alte dovezi ale statutului de mare putere al Rusiei sunt constituite de situația sa geopolitică și de existența armelor nucleare.
Strategii de securitate
Tratatul de securitate europeană
Rusia a fost cea care a adus în discuție în fața Europei conceptul de nouă securitate. La data de 5 iunie 2008 președintele Rusiei a emis ideea de elaborare a Acordului de securitate europeană. Kremlinul dorea acest acord, deoarece ideea în sine era că acesta ar consta în creearea în sfera de securitate atât militară cât și politică un mecanism unic care ar duce la dispariția sindromului Războiului rece. Se preciza conceptul de securitate aplicat la normele dreptului internațional, un angajament juridic care avea drept scop restrângerea securității fiecărui stat dar în niciun caz în dauna altor state.
,,În anul 2008, în urma consultărilor și discuțiilor purtate în siajul internațional partea rusă a pregătit un proiect de Securitate Europeană. Evenimentele din Caucaz au constituit un test de verificare a relațiilor Rusiei cu UE. Căutând o soluție comună de reglemantare a situației, în care președenția franceză a UE a jucat un rol important, a trezit Rusia și UE să-și activeze cooperarea pragmatică.”
În acest acord se aduce în discuție și criza financiară globală din acea perioadă, ocupând un loc foarte important pe lista statelor membre. Președintele Rusiei în acea periodă, a înaintat acest acord de Securitate Europeană în tot spațiul euroatlantic și anume NATO, UE, CSI, OTSC, OSCE. Acesta fiind deschis a fi semnat de către statele euroatlantice și eurasiatice dar și de organizațiile internaționale precizate.
Relația partenerilor de dialog a Rusiei nu a fost foarte bine primită, în special de către SUA și a statelor membre NATO, fostul șef al NATO din perioada respectivă, Jap de Hoop criticând asupru decizia Moscovei. Inițiativa Rusiei era văzută ca fiind o umilire pentru anumite state, în ideea că NATO nu era capabilă să mențină un sistem de securitate european, ceea ce a dus și la aceste manifestări. Cancelarul german, Angela Merkel a criticat această inițiativă susținând că acest acord trebuie să se facă după principiile NATO care o poate include și pe Rusia în acest sens.
Acestă inițiativă prinvind o nouă formulă la adresa securității ce se dorea a fi un acord a fost postată pe site-ul președenției ruse în anul 2009. Însă acesta a fost respinsă atât de comunitatea eoroatlantică cât și de cea europeană. NATO era deschisă la o discuție cu Rusia, dar pentru aceasta nu era necesar un tratat de securitate. S-a discutat ulterior despre o apropiere între relațiile ruso-americane în special după intalarea la Casa Albă a lui Barack Obama, aducându-se în discuție și edificarea unui sistem comun al Scutului Antirachetă, însă Rusia fiind reticentă în acest sens. Se observă o oarecare manipulare a securității prin politică. În prezent, când se aduce în discuție echilibrul puterii la nivel mondial, se poate vorbi cu ușurință de Rusia și SUA, în baza cărora se menține acea stare de ușoară tensiune. Fiind vorba despre Scutul Antirachetă, Rusia a solicitat garanția că acesta nu este îndreptat împotriva sa. Totodată, divergențele din Rusia și SUA sunt observate ca o luptă pentru putere, pentru interesele strategice ale acestora, iar o parte dintre acestea se reflectă în dorința de înarmare.
Strategia națională de securitate a Rusiei
Dispariția URSS pe fondul unor diverse probleme au făcut ca lumea politică a Rusiei de astăzi să perceapă problemele reale și totodată dimensiunile cu care se confruntă statul prin apariția diverselor fenomene de ordin social, economic, politic și nu numai.
Rusia este percepută în continuare de către unii ca fiind un pol de putere capabilă încă să se contrapună față de SUA, și nu cum este aceasta de fapt, unul dintre marii învinși ai Războiului Rece. Dezintegrarea URSS a mers lent mai ales în fostele țări socialiste, unde o bună parte din clasa politică nu a crezut multă vreme ca un colos de dimensiunea acesteia să se prăbușească. Deasemenea, după încheierea Războiului Rece, fiecare țară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile și dureroase ale tranziției. Într-o țară obișnuită tranziția a însemnat trecerea de la totalitarism la democrație și de la economia centralizată la cea de piață. În cazul Rusiei, tranziția a însemnat și trecerea de la statul imperial la cel post imperial.
Sub administrația Putin, Moscova și-a reevaluat obiectivele naționale pentru a putea să facă față amenințărilor crescânde într-o lume aflată în permanentă schimbare. Trecerea de la o lume bipolară la una multipolară și apariția unor provocări globale și regionale au forțat Federația Rusă să-și ajusteze prioritățile și să redeseneze harta politicii sale externe. Deasemenea redresarea trebuia să se facă și asupra politicii de securitate a țării prin implementarea unei noi strategii naționale de securitate. În continuare vom vedea ce înseamnă acestea și ce măsuri au fost luate în acest sens.
Politica națională de securitate reprezintă o analiză realizată de administrația guvernamentală a unui stat și o descriere a problemelor strategice cu care țara se confruntă; de asemeni, trebuie să cuprindă și modalitatea în care statul plănuiește să facă față acestor probleme. Strategia națională de securitate este un plan guvernamental pentru asigurarea securității statului sub forma unui ghid de punere în aplicare a politicii naționale de securitate. Aceasta este considerată esențială pentru integrarea și coordonarea activităților actorilor ce pun în practică normele de securitate națională, definind rolul fiecăruia dintre ei, procesul de luare a deciziilor în caz de criză sau amenințare și condițiile în care se poate trece la folosirea forței. Într-o definiție mai concretă, dată de Iulian Fota, aceasta reprezintă ,,modul în care statul asigură apărare și securitate țării și a cetățenilor săi”.
Câteva dintre principalele motive pentru care un stat are nevoie de o strategie națională de securitate este faptul că guvernul poate aborda fiecare amenințare la adresa statului într-o manieră potrivită deasemenea ajută la sporirea gradului de eficiență al tuturor sectoarelor unui stat, aceasta poate fi văzută ca un ghid de implementare a politicilor în sfera publică, creează un consens la nivel intern în domeniu politic și nu în ultimul rând susține un nivel de cooperare și de încredere atât la nivel regional cât și internațional.
Nefiind primul document elaborat în acest sens, Strategia națională de securitate a Rusiei a fost publicată în anul 2009 și a marcat debutul unor discuții și analize privind amenințările cu care aceasta se confruntă la începutul secolului XXI. Aceasta pune în evidență maniera de abordare a amenințărilor, în baza principiilor de integritate și suveranitate teritorială, de protejare a cetățenilor ruși dintre granițele statului și din afara lor, dar și de menținere a unei lumi multipolare.
Strategia de Securitate Națională analizează nevoia îmbunătățirii instituțiilor democratice și politice în Rusia și cere să se facă mai mult pentru asigurarea drepturilor garantate de constituție. Dar nivelul preocupării față de drepturile cetățenilor și de instituțiile democratice este mai redus decât în concepția veche. Strategia stabilește criterii după care, teoretic, pot fi măsurate succesele guvernului. Printre aceste criterii se numără rata șomajului, discrepanța dintre veniturile păturilor sociale bogate și celor sărace, nivelul prețurilor de consum.
Înainte de elaborarea acestei strategii au mai existat deasemenea și Conceptul de politică externă elaborat în iulie 2008 dar și Principiile politicii externe și de securitate pus în discuție o lună mai târziu.
Mai exact, pe data de 12 mai 2009 s-a semnat Strategia Națională de Securiate a Rusiei de către Dmitri Medvedev, aceasta înlocuind cea din urmă strategie a lui Elțîn din 1997 și pe cea a lui Vladimir Putin din 2000. Prin acest document s-au discutat despre concepte cum ar fi securitatea națională, interesul național al Federației Ruse, prioritățile strategice naționale, sistemul securității naționale, amenințări și forțe la adresa securității statului.
Apărarea, statul rus și securitatea societală sunt văzute ca fiind cele mai importante întâietăți ale securității naționale, fiind urmate de problemele socio-economice, îmbunătățirea calității vieții în rândul oamenilor și creșterea economică. Rusia, prin această nouă strategie are ca principal scop să devină a 5-a economie a lumii, în termeni de PIB.
Amenințarea la adresa statului rus capătă o importanță deosebită mai mult când se vorbește despre securitate. De aceea aceasta a fost adusă ca principală discuție. Încă de la destrămarea fostului imperiu și până la construirea celui nou, această țară s-a confruntat cu diverse tipuri de amenințări atât convenționale cât și neconvenționale. Printre principalele amenințări de ordin extern se numără atât spionajul care poate fi realizat de către serviciile secrete străine dar și de alte persoane însă și terorismul văzut ca o amenințare globală mai ales după atacurile de la 11 Septembrie 2001 în SUA. Expansiunea NATO către granițele Rusiei apare și aceasta ca o amenințare externă, fiind vorba despre încercările acesteia de a prelua un rol semnificativ pe plan global.
Este amintită și securitatea energiei, subliniind modul în care competiția pentru resursele energetice ar putea aduce tensiuni. Energia apare menționată și ca un aparat al puterii, care va face să crească influența Moscovei pe scena internațională, oferind Rusiei o resursă pe care o poate folosi pentru intimidarea posibililor inamici. Cel din urmă poate să fie un indiciu pentru o posibilă stopare a aprovizionării Belarusului și Ucrainei, fapt demonstrat în ianuarie 2009. Apare aici, mai mult decât evidentă, una din trăsăturile fundamentale ale civilizației rusești, ale Rusiei Sovietice, sintetizată magistral astfel: „Paradoxul istoriei ruse stă în permanenta ambivalență dintre pornirea mesianică și un pătrunzător sentiment al insecurității.”
Mai există amenințările de ordin intern, cum ar fi problemele demografice, sărăcia, serviciile medicale insuficiente, terorismul, separatismul, radicalismul, extremismul, crima organizată, corupția și pericolul răspândirii pandemiilor, amenințări care, de altfel, se regăsesc în orice astfel de document al oricărui stat european.
Printre prioritățile actualei strategii se numără:
dorința Rusiei de a atinge statutul de putere globală;
respingerea enlargement-ului NATO și a plasării de scuturi anti-rachetă în Europa;
protejarea cetățenilor ruși de peste granițe;
menținerea unui sistem multipolar, principalele amenințări militare fiind Statele Unite și NATO.
În fine, noua Strategie de securitate a Rusiei conține o listă formată din 7 criterii după care securitatea trebuie măsurată și anume:
Rata șomajului;
Nivelul inegalității sociale;
Rata inflației;
Datoria publică (internă și externă), comparată cu PIB-ul;
Cheltuielile făcute în domeniile sănătății, culturii, educației și științei, în relație cu PIB-ul;
Standardul anual de modernizare a sistemului militar și de armament;
Existența unui personal calificat în domeniile militar și tehnic.
Documentul scoate în evidență o Federație Rusă încrezătoare în capabilitățile sale, în sectorul economic, Rusia trebuie să se dezvolte pe mai multe ramuri, domeniul energiei nefiind suficient; în urma crizei economice, Rusia a resimțit dezavantajul unei economii concentrate pe o singură ramură iar acesta trebuie redresat, iar în domeniul militar, o modernizare radicală a forțelor sale armate e necesară și inevitabilă dacă își dorește să fie luată în serios ca putere militară. La acest nivel, forțele militare conducătoare trebuie să renunțe la încăpățânarea de a avea o armată numeroasă și să uite de scenariile Războiului Rece, construind în schimb o armată mai mică, dar mult mai profesionistă.
În cele din urmă, se observă că strategia de securitate a Federației Ruse descrie cadrul internațional și definește interesele naționale și prioritățile strategice. Deasemenea se scoate în evidență faptul că în viitorul apropiat Rusia dorește să devină o mare putere pe toate sectoarele de activitate și nu numai.
CAPITOLUL III
Anexarea Crimeei la Rusia
În acest capitol vom dezbate ceea ce a însemnat practic voința și puterea Rusiei de a se întoarce în timp pentru câștigarea unor teritorii dar și pentru a se afirma din nou pe plan mondial chiar dacă într-un fel nu foarte plăcut de societate. Am observat în capitolele anterioare o scurtă relatare a evenimentelor în planul internațional, în special implicarea Rusiei în acest spectru larg, modul în care această țară a reușit de-a lungul timpului de a se face cunoscută, de a cuceri sau a pierde, de a duce războaie, de a se alia și nu în ultimul rând de a renega implicarea altor entități mai slabe în acest context.
Rusia este acea țară care deține putere, are o capacitate largă de cunoaștere în special atunci când vine vorba de confruntări atât de ordin politic, social cât nu în ultimul rând de ordin militar. Dealtfel, chiar președintele rus, Vladimir Putin afirmă că ,,Nimeni nu trebuie să aibă iluzia că poate obține superioritate militară asupra Rusiei sau că poate pune vreun fel de presiune pe ea”. Acesta susține în continuare că Rusia este capabilă să dea un răspuns adecvat pentru orice fel de acțiune îndrăzneață asupra statului.
Dacă este să luăm în calcul fiecare implicare a Rusiei în anumite conflicte în plan internațional vom observa că aceasta nu a ieșit întotdeauna învingătoare așa cum se dorea. Am amintit termenul conflict, dar când ne referim la acesta trebuie să avem în calcul faptul că prin acesta putem înțelege diverse tipologii. Prin conflict putem înțelege un dezacord între două sau mai multe entități, părți, state etc. Acesta poate fi exprimat prin violență sau nu. Conflictul deasemenea poate fi înghețat sau deschis, în funcție de momentul și de diferite forme în care acesta izbucnește. Un conflict deschis întâlnim atunci când acesta este în plină desfășurare, iar unul inghețat în cazul în care există tesiune între două state de exemplu și acesta se poate declanșa în orice moment.
În cazul Rusiei și în legătură la ceea ce ne-am referit mai sus, putem vorbi despre conflicte violente în general. Aici trebuie să amintim faptul că atunci când ne referim la acest tip de conflict ne referim în mod direct la război. Așa cum am mai relatat, Rusia a dus câteva dintre astfel de confruntări. Întradevăr, a fost implicată și în alte forme de amenințări și de comportamente din partea statelor.
Ceea ce este foarte important și trebuie pus în evidență în special în momentul în care se vorbește despre un conflict în cazul unei țări, este că aceea țară trebuie să dețină o anumită poziție, să aibă anumite interese și nu în ultimul rând sa fie capabilă cu resurse pentru a ocupa un anumit teritoriu, a menține controlul asupra sferei de interes și nu în ultimul rând a ataca dacă este cazul.
Se cunoaște deja că Rusia este clasată printre primele țări care dețin arme nucleare. Este deasemenea cunoscut faptul că aceasta are în componență sisteme de armament foarte periculoase precum rachete, submarine, avioane de luptă etc. care ar putea face față oricărui pericol existent la un moment dat asupra statului și nu numai. Astfel, în cazul unui conflict grav, precum războiul, armata rusă nu ar avea foarte mari probleme în a se concentra pe atingerea scopului propriu.
Așadar, Rusia nu este o țară oarecare, cu multe slăbiciuni și nici cu un teritoriu mic sau populație scazută, din contră însă, aceasta se menține întradevăr cu eforturi uriașe de a fi printre cele mai cunoscute puteri ale lumii. Istoricul ei este amplu în ceea ce privește conflictele în care a fost implicată, iar acest lucru poate fi atât în defavoarea statului pe viitor dar și luat în considerare în sensul bun cu referire la anumite aspecte. În relațiile cu alte state, situația se dorește a fi una de cooperare, deoarece aceasta a făcut pași destul de importanți de-a lungul timpului pentru a se recunoaște un stat și totodată un partener cu drepturi depline cu principale implicații în viața internațională. În ansamblu deci, imaginea Rusiei ar trebui să fie clară, care nu implică probleme de fond și intactă. Însă, dacă este să privim situația mai îndeaproape observăm că un anumit stat care se ridică la un asemenea nivel se confruntă de cele mai multe ori cu probleme atât din interior cât în special din exterior, făcute sau nu public, și care pentru a se afirma în sensul cel mai bun trebuie să pună în evidență ceea ce deține, în cazul de față: forță.
Am făcut o scurtă relatare a situației Rusiei în acest moment pentru a înțelege ceea ce vom dezbate în capitolul de față, cum a ajuns o țară precum aceasta să se extindă în secolul XXI, neconvențional, un aspect ce trebuie luat în considerare având în vedere că nu s-a lua în calcul izbucnirea unui asemenea conflict cum a fost cel din 2013-2014 când Crimeea a fost practic anexată la Rusia, cu anumite convingeri și decizii greu cântărite făcându-se eforturi zadarnice din partea altor state de a intervenii în inițiativa și determinarea Rusiei. Este practic unul dintre momentele istorice marcante și folositoare Rusiei ca sinonim al puterii și ambiției de nepătruns.
Așadar, vorbim despre un conflict, unul inghețat mai degrabă deoarece în această situație există în continuare o tensiune care se manifestă în diverse manifestări ale populației în ansamblul ei. Pentru a putea trece cu ușurință și a înțelege totodată ceea ce ne interesează, avem în vedere în primul rând câteva cauze care duc la apariția unui conflict în general, analizate de specialiști în domeniu, și anume:
lupta pentru resurse – se poate vorbi despre forța de muncă, resurse agricole, minerale și minereuri etc.
lupta pentru dobândirea de locuri strategice – o parte din teritoriul unei țări, strâmtori, canale, pasuri, fluvii etc.
lupta pentru o identitate colectivă – etnică, religioasă, națională etc.
Desigur, pot exista probabil și alte elemente la fel de importante care duc la apariția unei neînțelegeri între două entități, depinde însă și de istoricul și nu în ultimul rând de ceea ce poate să disimuleze sau nu un actor de rang internațional. Este destul de greu de a identifica dintr-o singură privire principalul motiv pentru care un stat dorește să intre în dispută cu un alt stat, deoarece dincolo de motivele temeinice și clare vizibile pentru toată lumea există și alte scopuri ascunse, bine definite și determinate. Însă acestea întotdeauna vor fi descoperite pe parcurs sau chiar niciodată.
Revenind însă la ceea ce ne interesează, conflictul sau criza dacă o putem numi așa, din Crimeea în perioada 2013-2014 a declanșat în rândul popoarelor diferite sentimente îndreptate în defavoarea Rusiei ca fiind neconvențional și de neconceput modul în care a intervenit și a condus situația din momentul respectiv. Însă aceste lucruri le vom analiza după ce vom trece printr-o scurtă prezentare a istoricului Crimeei și de ce s-a ajuns la anexarea acesteia la Rusia.
Scurt istoric al Crimeei
Peninsula Crimeea cunoscută de majoritatea sub denumirea de Crimeea, se găsește pe coasta de nord a Mării Negre. Aceasta este înconjurată practic de Marea Neagră și Marea Azov. Este așezată la sud de regiunea Herson, Ucraina și la vest de regiunea Kuban, Rusia.
Populația Crimeii este aproximativ de 2.350.000 locuitori, dintre care 64% ruși, 24% ucrainieni și 12% tătari. Se observă că este o zonă majoritară rusească, motiv pentru care se consideră și acesta unul dintre motivele pentru care Rusia a dorit organizarea referendumului care a avut ca scop anexarea peninsulei.
Figura 2. Crimeea între Rusia și Ucraina. Cui îi aparține?
Sursa: http://www.jurnalul24.ro/cand-a-facut-parte-pentru-prima-data-crimeea-din-rusia/ consultat la data de 01.06.2015
În Antichitate a fost locuită de tauri, cucerită și stăpânită de greci, romani, goți, khazari, tătari, otomani și ruși. Putem aminti în acest sens că și Moldova lui Ștefan cel Mare a avut legătură cu Crimeea, soldații acestuia luptând până la ultima suflare în 1475, când principatul a căzut în mâinile turco-tătarilor.
Rușii au deținut-o în 1783, meritul revenindu-i lui Grigori Potemkin, sfetnicul împărătesei Ekaterina a II-a, cea care, practic, a finalizat faimosul Testament al lui Petru I cel Mare, respectiv ieșirea la „mările calde”. În secolul următor, a avut loc așa-numitul „Război al Crimeei” (1853-1856), în care Turcia, Franța, Marea Britanie și Regatul Sardiniei au înfrânt Rusia, care pretindea primatul în împărțirea posesiunilor Imperiului Otoman, aflat în declin. Prin pierderea acestui război, Rusia era supusă, urmare a Tratatului de Pace de la Paris (1856), la un regim restrictiv în Marea Neagră și dezafectarea fortăreței Sevastopolului, ulterior devenită cea mai importantă bază militară sovietică/rusă la Marea Neagră, de unde și atenția deosebită acordată în urma evenimentelor din martie 2014. După Revoluția Bolșevică din 1917, cunoaște o evoluție similară altor regiuni incluse în Uniunea Sovietică, dintre care sunt de amintit înglobarea în URSS (1924), ocupația germană (1941-1944), reocuparea de trupele sovietice conduse de generalul Fiodor Tolbuhin (1944), deportarea tuturor tătarilor (pentru că au fost colaboraționiști ai germanilor în timpul ocupației).
Anul 1954 este marcat de actul lui Nichita Hrușciov. Evenimentul trecut aproape neobservat atunci, dar cu efecte majore astăzi, a fost cel cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la unificarea Ucrainei cu Rusia, conducătorul de atunci al Uniunii Sovietice, a făcut un gest de complezență și a dat Crimeea Ucrainei. Defapt, Hrușciov era rus și avea o oarecare atracție față de propriul popor. Deși s-au iscat controverse pe această temă, este de înțeles actul făcut de aceasta la acea vreme.
Se consideră dealtfel, că numai după trecerea anilor și după evenimentele expuse din 1991 și anume decăderea Uniunii Sovietice s-au observat consecințele acestui fapt și anume când s-au delimitat într-o oarecare măsură noile state iar Federația Rusă a pretins Crimeea, Ucraina încercând să treacă cu vederea acest aspect important. Devenind parte din noul stat independent și anume Ucraina, Crimeea și-a creat propriul guvern și o Constituție la începutul anului 1992.
Constituția a fost pusă în aplicare, schimbând numele țării în Republica Autonomă Crimeea. Anul 2009 a fost marcat de loc proteste anti-ucrainiene în Crimeea, acestea fiind alcătuite în mare parte de etnici ruși. Ei sperau că Rusia va negocia cu Crimeea, la fel cum a negociat cu Osetia de Sud și Abhazia. Pe 27 aprilie 2010 a erupt un haos în parlamentul ucrainean, după ce parlamentul a reînnoit tratatul prin care a extins staționarea navelor ruse în Crimeea până în 2042. La 21 noiembrie 2013 au început Protestele din Ucraina, care s-au amplificat urgent. Președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, a cerut Rusiei să trimită trupe în Crimeea pentru a proteja cetățenii ruși de acolo. Sub acest pretext, trupele ruse au ocupat rapid peninsula. Practic se observă, printr-o scurtă prezentare cum rușii doreau cu orice preț încă de la destrămarea URSS-ului ca o peninsulă precum Crimeea să le aparțină. Cum au obținut acest lucru și cu ce preț vom vedea în subcapitolul ce urmează prezentat.
Anexarea Crimeei
Anexarea Crimeii la Rusia este și va rămâne în istorie drept un fapt major care a stârnit multe controverse implicând diverse state cu opinii distincte și nu în ulimul rând accentuând diverse idei în rândul popoarelor în special vecine, de temere și protecție față de ceea ce poate urma într-un mediu internațional care părea bine structurat și conturat în ansamblul lui.
Pe acestă temă s-au speculat diferite idei, au apărut în prim plan opinii ale tuturor specialiștilor, istoricilor, șefilor de state și nu în ultimul rând al marilor organizații internaționale la care inclusiv Rusia este parte, au fost conturate și trasate diverse păreri în mintea oamenilor pentru a se ajunge la un anumit punct din care aceștia își pot creea propriile convingeri. Astfel, acest conflict nu numai că a fost mediatizat continuu dar a adus cu sine și o serie de sentimente pe care oamenii, chiar dacă nu au trăit în acel mediu au resimțit mai mult sau mai puțin consecințele rezultatului final.
De la faptul că urmează cel de-al doilea Război Rece, până la faptul că acest conflict s-ar putea întinde în țările vecine și totodată că americanii doreau Ucraina pentru apartenență la NATO și datorită zonei de contact cu Rusia iar aceasta din urmă având strategii cum o zonă oarecare poate deveni un punct strategic împotriva Occidentului; toate acestea fiind spuse pe lângă altele încercăm a înțelege care sunt adevărate și care nu.
Așa cum spuneam, în această situație s-a ajuns încă din anul 1954, însă interesul actual al Rusiei pare a fi și acela de a nu-și pierde din influență pe acest teritoriu dar un fapt mult mai important ar fi avantajul strategic oferit de peninsulă controlând astfel vărsarea Niprului și Donului în Marea Neagră. Un lucru foarte important de luat în calcul este portul militar Sevastopol, care după decăderea URSS, flota sovietică a Mării Negre staționată aici a fost împărțită între Rusia și Ucraina. Așa cum am precizat mai sus acesta era închiriat de ruși până în anul 2042.
Anexarea Crimeii la Rusia se referă într-un oarecare fel la un proces politic când în anul 2014, peninsula Crimeea în acel moment aparținând Ucrainei a intrat în posesia Rusiei. Această intervenție a Rusiei a fost văzută de către UE, G7, OSCE, NATO și ONU ca fiind una ilegală atrăgând după sine valuri de declarații și momente de anvergură în sfera sistemului internațional.
Este defapt văzută ca o criză, iar prin aceasta înțelegem ,,o schimbare radicală a situației naționale sau internaționale, caracterizată prin existența unor amenințări directe la adresa obiectivelor de securitate , a intereselor și a valorilor fundamentale, ale părților implicate într-o competiție conflictuală”.
La începutul lunii martie 2014, după ce „omuleții verzi“ au invadat peninsula, iar acum pregăteau referendumul, președintele Rusiei, Vladimir Putin, a făcut o afirmație care va rămâne în istorie: „Crimeea a fost întotdeauna și a devenit din nou rusească“. Așa cum am mai amintit, argumentul Rusiei este foarte simplu, considerând Crimeea parte din acest stat din totdeauna, prezentând o zonă cu importanță socio-economică s-a hotărât alipirea acesteia.
La data de 16 martie 2014 a avut loc referendumul cu privire la aderarea Crimeei la Federația Rusă, rezultatele finale arătând că până la 95% dintre cei care s-au prezentat la vot au ales în favoarea anexării. Dar acest lucru însă este pus la îndoială în special de către opnenenții acestei situații, motiv pentru care s-au adus în discuție faptul că majoritatea votanților au fost constrânși prin diverse metode pentru a-și exprima astfel votul.
Pe 18 martie 2014, președintele Rusiei Vladimir Putin a inițiat procedura de alipire a Crimeei, înștiințând guvernul, Duma de Stat și Consiliul Federației despre propunerea Consiliului de Stat al Crimeei și a Adunării legislative a Sevastopolului cu privire la primirea lor în Federația Rusă și formarea de noi subiecte federale. Au urmat apoi câteva discursuri ale președintelui, după care s-a semnat acordul cu privire la primirea Crimeei în Federația Rusă, acesta intrând în vigoare la data de 21 martie. Acest acord dealtfel a fost declarat ca fiind în conformitate cu Constituția, ratificat de către Duma de Stat și de către Consiliul Federației la 21 martie. Tot atunci s-a creeat districtul federal Crimeea.
Pe 11 aprilie au fost adoptate constituțiile Republicii Crimeea și a orașului cu însemnătate federală Sevastopol și tot în aceeași zi noile subiecte federale au fost incluse în Constituția Federației Ruse. Din 25 aprilie 2014 între Crimeea și Ucraina a fost instituită așa zisă legal, unilateral frontiera de stat a Rusiei.
Această integrare s-a efectuat destul de repede dacă este să ne luăm după caracteristicile și structurile sociale, economice și administrative. De aici rezultă și modul în care a acționat Rusia și cât de puternică a fost convingerea și dorința dobândirii Crimeei. S-au adus modificări la adresa învățământului și în sfera financiară, schimbându-se practic legislația după cea rusească.
A fost și va rămâne un moment istoric, marcând gândirea oamenilor și creând un haos în sfera internațională, deoarece chiar dacă numeroși specialiști preconizau ceea ce avea să se întâmple, puțini au fost și cei care au crezut cu adevărat că va urma o adevărată criză, un conflict cu totul deosebit al secolului XXI. Prin tot ceea ce a făcut Rusia în această perioadă, faptul că s-a impus cu o anumită forță, nu a ținut cont de opinia și avertismentele din partea Occidentului și a dus până la sfârșit ideea pe care se baza, putem înțelege modul în care aceasta operează și faptul că atunci când dorește să se impună o va face cu orice scop. Dar acest lucru creează atât avantaje cât și dezavantaje pentru un stat precum Rusia. Există o balanță între acestea? Este dispusă Rusia să piardă anumite oportunități în favoarea altora? Cât de puternice sunt dezavantajele pe care le-a suferit acest stat pentru a câștiga o porțiune precum Crimeea și daca a meritat efortul vom vedea în cele ce urmează.
Țări din America de Nord, Europa, America Centrală, Asia și Africa au declarat că nu sunt deacord cu această alipire, fiind una în neconformitate cu prevederile legale și nu numai. Alte state fiind neutre. Considerăm că aceste din urmă state, au rămas neutre deoarece nu au un anumit acord sau pur și simplu nu sunt implicate în mod direct într-o cooperare cu Rusia sau cu țările vecine, neafectându-le prea mult.
Ca urmare a Rezoluției 68/262 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, susținându-se că Crimeea și Sevastopol rămân parte din Ucraina, s-a constat 100 de voturi pentru și doar 11 împotrivă, 58 de state votând abținerea iar 24 din 193 state nu au votat. Sunt foarte importante cele 100 de voturi care susțin Ucraina, acestea reprezentând 34% din populația globului. Acest fapt a dus la o regrupare pe scena internațională și modul în care intervenția rusă este văzută atunci când ignoră factorii externi focusându-se pe cei interni.
Dealtfel, se observă acest lucru și din declarațiile președintelui rus, Vladimir Putin, acesta privind cu o oarecare pasivitate reacțiile Occidentului și nu numai: ,,Cred că am făcut ceea ce trebuie și nu regret nimic”, a fost una din numeroasele fraze care a dat lumea peste cap. Chiar dacă acesta afirmă că scopul principal al acestui conflict nu este dobândirea unui nou teritoriu, deoarece Rusia se bucură de o întindere vastă la acest aspect, și că ,,este vorba de radăcinile istorice ale națiunii, despre originile spiritualității și statalității Rusiei", totuși acest lucru nu este văzut la fel din afara acestui spațiu. O expansiune a Rusiei atât de rapidă în această zonă este văzută ca o amenințare în zonele apropiate, motiv pentru care după toată această anvergură, statele și-au îndreptat atenția asupra a tot ceea ce se întâmplă în momentul de față în Rusia, și au încercat să i-a măsuri de protecție mult mai ridicate împotriva oricărui pericol.
Situația privită în ansablu, dacă este să ne luăm și după ceea ce s-a mediatizat în presă și nu numai, este una problematică. Inclusiv rușilor nu le surâde această idee, deoarece odată cu anexarea Crimeei, porivit unui sondaj de opinie, s-a arătat că rubla s-a depreciat major în fața dolarului, prețul alimentelor au început să crească iar inflația este principala grijă în momentul de față. Toate acestea duc la un sentiment de respingere și dezaprobare a cetățenilor ruși. Întradevăr existând și excepții de la această regulă, deoarece se cunoaște bine faptul că cetățeanul rus este îndoctrinat cu anumite gândiri despre țara sa și nu în ultimul rând istoricul acesteia.
Trebuie precizat și accentuat faptul că acest conflict de mare amploare, care a dus la un așa numit cutremur în sfera internațională, a fost respins de marea majoritate a popoarelor datorită faptului că s-au pierdut numeroase vieți omenești. Odată cu invazia trupelor rusești s-a creat un haos total într-un timp destul de scurt, deoarece este de știut faptul că panica nu este atât de mare atunci când amenințarea nu este de ordin militar. În cazul unei amenințări de cuviință minore, statele ajung la negocieri, totul se rezolvă pe cale diplomatică încercând a se evita cu orice preț conflictele, cum este cazul nostru, pentru a nu se ajunge la un război. Însă, în momentul în care pacea și securitatea statului este amenințată într-o manieră forțată, și anume cu un conflict armat, se creează o stare de panică și confuzie în rândul indivizilor.
Deci, așa cum spuneam, în cazul nostru s-a întâmplat ca statul rus să ajungă în punctul de a risca cu viața cetățenilor numai pentru a se aduce la îndeplinire scopul pretins. Nu neaparat viața cetățenilor ruși cât viața oamenilor din Crimeea, nerespectând practic normele dreptului internațional și aruncându-se după propriile cutume și principii. Militar ruși, cu miile, au invadat teritoriul Ucrainei fapt care a stârnit mobilizarea rapidă a trupelor NATO pentru apărarea statelor din vecinătatea imediat apropiată Ucrainei.
Figura 3. Ucraina în schema geopolitică regională între Rusia, CSI, pro-rușii ucraineni și crimeeni, Transnistria și moldoveniștii pe de-o parte, iar pe de altă parte Ucrainenii pro-europeni, Româniștii din R. Moldova, Uniunea Europeană și NATO.
Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Interven%C8%9Bia_armat%C4%83_rus%C4%83_%C3%AEn_Ucraina_din_2014-2015 consultat la data de 8.06.2015.
În această hartă observăm intervenția armatei ruse în Ucraina prin diferite părți având strategii bine puse la punct dinainte. Această intervenție se desfășoară și în Crimeea, potrivit spuselor președintelui rus, de a proteja activele militare rusești conform tratatelor bilaterale ruso-ucrainene. Trebuie precizat un fapt deosebit de important, și anume, că majoritatea soldaților nu aveau însemne, confirmându-se ulterior că aceștia provenau din Rusia , deoarece vorbeau limba rusă și dețineau arme specifice, greu accesibile unui cetățean de rând. În tot acest interval, Ucraina acuza Rusia de destabilizarea țării. Rusia a fost cea care a negat vehement până la un anumit moment că ar fi trimis trupe pe teritoriul Ucrainei, dar o declație a președintelui Ucrainei schimbă această atmosferă, spunând că nu mai puțin de 9.000 de miliari ruși se aflau pe teritoriul țării. Acest număr a început să crească iar victimele deasemenea. Ceea ce urmat s-a putut observa foarte clar din mass-media și opinia publică. Acestea au fost și un mijloc într-o oarecare măsură de manipulare. Credem că rușii au avut în plan și au și folosit diferite tehnici de manipulare a populației pentru a-și atinge scopul. Tot ceea ce a făcut sau nu, președintele rus, Vladimir Putin a reuși să se impună și să demonstreze că interesele primordiale sunt cele proprii, a statului.
Așa cum am prezentat și în capitolele anterioare, relația Rusiei cu Occidentul a fost întotdeauna trasată în linii subțiri, în special după Războiul Rece. S-a încercat o cooperare în anumite privințe, s-au atins puncte sensibile în alte discuții, s-au adus favoruri reciproce sau pur și simplu s-a încercat o oarecare menținere a echilibrului tocmai pentru a nu se creea disfuncționalități și disproporții prea mari într-un sistem internațional care își respectă drepturile și își execută obligațiile.
În urma acestei crize, acestui conflict din Crimeea pe care l-am relatat mai sus, s-a ajuns însă ca Rusia să nu mai țină cont de toate prevederile dreptului internațional, de norme și de respectarea lor, chiar dacă unele state și-au declarat acceptul nu trebuie să uităm că majoritatea l-au considerat ilegal, un conflict prea greu de digerat de sfera internațională. Motiv pentru care, atât Uniunea Europeană, NATO și OSCE i-a în considerare aplicarea de sancțiuni asupra Rusiei deoarece se consideră că aceasta a violat grav suveranitatea, integritatea teritorială și independența unui alt teritiu, precum Ucraina.
Ca urmare a acestui fapt, NATO a hotărât desfășurarea unui summit în perioada 4-5 septembrie 2014, în Țara Galilor pentru a se discuta în primul rând acțiunile agresive ale Rusiei împotriva Ucrainei, reprezentând o provocare în viziunea unei Europe întregi, libere și pașnice. Se stabilesc anumite limite, principii după care statele membre se vor ghida, și faptul că acestea trebuie cu orice preț să își protejeze și să își apere teritoriile conform Articolului 5 al Tratatului de la Washington. Practic aici s-a stabilit dezacordul față de acțiunile întreprinse de Rusia și cum vor acționa statele membre pe viitor pentru a evita extinderea conflictului.
Una dintre cele mai dure sancțiuni aplicate Rusiei pentru faptul că a încălcat anumite legi și tratate a fost excluderea acesteia din G8. Aceasta s-a produs pe fondul crizei din Crimeea, motiv pentru care acum se vorbește de G7 fără Rusia. Această decizie a fost luată de către liderii statelor membre în luna martie a anului 2014. Dacă aceasta va fi primită sau nu înapoi rămâne de văzut cu trecerea timpului și cu atitudinea Rusiei față de situație.
În rândul opiniei publice s-a considerat că este puțin probabil ca o asemenea sacțiune să se aplice asupra Rusiei, din simplu fapt că există o oarecare dependență a unor țări europene de comerțul din acest stat. Totuși acest fapt nu a oprit luarea unei decizii de o asemenea amploare a liderilor celor mai puternice țări. Dealtfel până în prezent Rusia a fost suspendată, iar dacă va reuși să se reintregreze credem că o va face cu anumite criterii de suportat și de respectat în viitor.
S-a ajuns astfel la un nivel scăzut între relațiile dintre Rusia și statele din domeniul internațional, mai degrabă o relație defectuoasă fără prea mari speranțe de a se reconstrui. NATO a fost provocată, statele vecine amenințate iar rușii creându-și propriile speranțe. Totuși ca urmare a sancțiunilor de care a beneficiat în urma a ceea ce a produs în Crimeea, Rusia a început să resimtă o oarecare presiune din partea Alianței Nord Atlantice, deoarece s-a simțit înconjurată din toate părțile, motiv pentru care etalează forțele terestre, navale și aeriene. Este o situație destul de ambiguă, deoarece nu știm care va fi finalul, dacă situația se va liniști, va stagna sau va izbucni din toate temeliile.
Ce se va întâmpla în schimb cu Ucraina ? Este o întrebare la care în momentul de față este greu să găsim un răspuns. Pe lângă atacul asupra integrității terioriului său, aceasta suferă din pricina domeniului economic foarte tare, deoarece este într-o oarecare măsură dependentă de Rusia. Mai mult decât atât, aceasta are datorii față de poporul rus pe care trebuie să le acopere într-un anumit interval de timp. Trebuie gândită o soluție pe termen lung pentru a nu se ajunge la consecințe mai grave. În momentul de față, o putem privi ca fiind o tablă de șah între marile puteri, dar acest lucru nu este lăudabil, din contră. Aceasta ar trebui sprijinită și adusă pe calea normală, fiind capabilă de se exprima în fața anumitor actori și de a-și întări convingerile, cum este normal pentru orice stat în secolul XXI.
Dacă este să luăm în detaliu fiecare fiecare moment care a avut legătură cu acestă criză din Crimeea, am ajunge să analizăm problematica în detaliu iar concluziile inevitabil rămânând aceleași. Am adus în discuție cauzele și pretextele pe care s-a întemeiat acesta, am relatat consecințele, întradevăr printre cele mai importante, am văzut care este poziția altor state și nu în ultimul rând am încercat o trecere în revistă a ceea ce se poate întâmpla. Această acțiune a Rusiei a fost considerată și una geostrategică, întrucât se consideră că așa numita distanțare de Europa a dus la pierderea de tip morfopolitic și topopolitic, și anume interevenția unui stat precum Ucraina a făcut ca Rusia să dorească din nou putere prin anexarea Crimeei.
Acțiunile președintelui rus, Vladimir Putin ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă pentru toate statele. Dealtfel NATO luând anumite decizii, protejează și implementează în țările învecinate anumite strategii de fortificare și protecție a frontirelor în fața oricărui pericol venit de la ruși. Dacă Rusia se simte amenințată prin aceste măsuri luate de NATO sau nu, rămâne de văzut, deoarece acum când este vorba de Rusia trebuie să ne ghidăm în primul rând după fapte și mai apoi după vorbe. Președintele rus a știut cum să se afirme în fața altor state, neștiind dacă este un lucru bun. S-a tras un semnal de alarmă prin faptul că interesul propriu este cel care va dicta întotdeauna acțiunile statelor pe scena internațională, așa cum a fost și cazul Rusiei. Chiar dacă în cazul de față, răspunsul la acțiunile acestui stat a venit prin aplicarea de sancțiuni, acestea fiind considerate sceptice deoarece în momentul actual nu știm dacă Rusia se va opri la Crimeea sau dacă interesul său depășește limitele oricărei așteptări.
Într-o scurtă concluzie al acestui capitol, realizăm că Rusia a reușit să câștige ceea ce și-a propus prin alipirea Crimeei la propriul popor, s-a afirmat în domeniul internațional chiar dacă nu a procedat corect, a știut să pună accentul pe faptul că nu este un stat oarecare și ca a reprezentat, reprezintă și probabil va reprezenta în viitor o temere pentru restul popoarelor. Sigura alianță a statelor care i-ar putea face față ar fi NATO, însă nimeni nu își dorește un conflict armat între cele două doar pentru a vedea care va ieși câștigătoare deoarece acest lucru ar fi fatal pentru un sistem internațional rațional cum este cel de față.
În momentul de față, anul 2015 aduce cu sine aceași reacție din partea Uniunii Europene și nu numai, o îndepărtare a ideii că Rusiei îi aprține Crimeea. Dealtfel, chiar reprezentantul Uniunii Europene pentru Politică Externă susține că statele membre rămân dedicate în totalitate suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei, considerând ca fiind un act ilegal și nelegitim tot ceea ce s-a întâmplat în Crimeea și Sevastopol.
Această anexare a secolului XXI, a fost considerată printre altele cea mai gravă amenințare la adresa securității internaționale, motiv pentru care s-a afirmat încălarea dreptului internațional iar statele europene și-au accentuat politica de apărare, capacitățile militare, afirmându-și îngrijorarea profundă față de situație. Deși în viziunea Rusiei, aceasta nu a făcut altceva decât să reia ceea ce i-a aparținut cu mult timp în urmă, și să preotejeze cetățenii ruși din această zonă, pentru Occident și pentru celelalte țări învecinate nu a fost decât un act de presiune și frastrare din partea Rusiei. Într-o scurtă relatare, dacă toate statele și-ar construi principii precum cele ale administrației ruse, se consideră că întregul sistemul internațional ar fi în haos.
Relatând astfel, cu privire la anexarea Crimeei, toate acțiunile Rusiei s-au dovedit destul de costisitoare, în special din punct de vedere economic dar și din alte perspective. Nici până în ziua de astăzi, Comunitatea internațională nu a recunoscut această anexare, iar ceea ce se va întâmpla este un adevărat mister, deoarece Rusia nu este statul care să se conformeze cu anumite sancțiuni sau decizii iar restul țărilor nu pot rămâne într-o continuă încordare și cu această dilemă care trebuie oarecum conzluzionată. Momentan viitorul economiei ruse este destul de incert. Rezultatul, în legătură cu Crimeea s-a dovedit a fi clar din anumite perspective. Însă despre imaginea Rusiei nu putem spune același lucru deoarece nu știm ce ne rezervă viitorul. Un lucru este însă clar: Rusia este și va fi una dintre puterile lumii cel puțin în domeniul militar.
CONCLUZII
Într-o abordare finală, tema descrisă de noi în paginile acestei lucrări nu este neaparat un răspuns la întrebări existențiale legate de viitorul unui spectru internațional, deoarece sunt expuse idei și adunate informații despre o țară care a ieșit în evidență mai tot timpul, cu sau fără prea multe încercări. Ideile sunt insuficiente pentru o lucrare de licență, cum este cea de față, de aceea o abordare mai vastă poate fi utilizată de ce nu, într-o lucrare viitoare, care să ne permită a intra în cadru problemei și a analiza fiecare parte a ei.
Așa cum preciza și Napoleon Bonaparte, faptul că ,,efortul își arată roadele după ce o persoană refuză să se oprească”, observăm că întotdeauna va fi loc de cunoaștere, de inițiative și noi metode de dezvoltare proprii.
Am abordat această tematică încă de la începutul studierii ei, cu o curiozitatate aparte, iar unul dintre principalele scopuri ale lucrării a fost de a satisface această curiozitate și de a răspunde la diverse întrebări la care nu aveam răspuns până acum. Un principal motiv a fost și de a aduce la cunoștința publicului faptul că o temă precum aceasta poate fi dezbătută și analizată chiar dacă aduce spre noutate. Am încercat o analiză pornind de la un concept general și finalizând asupra unuia strict. O introducere în sistemul relațiilor internaționale a fost necesară pentru a vizualiza gradul de riscuri și amenințări cu care s-a confruntat și se confruntă lumea în momentul de față, dar nu în ultimul rând de a vedea poziția Rusiei încă dinaintea Războiului Rece și până în prezent, față de acest sistem. Primul capitol fiind cel în care am expus toate abordările legate de sfera din care face parte inclusiv Rusia, conceptele asupra cărora statele se opresc pentru a-și manifesta dorințele sau a-și expune poziția, dar și un cadru general despre perioada post Război Rece și acțiunea Rusiei în această situație.
O abordare mai strictă în ceea ce privește politica externă a Rusiei se poate observa începând de la capitolul întâi și continuând cu cel de-al doilea capitol, în care am accentuat relația acesteia cu alte state și entități internaționale, modul și cadrul în care se desfășoară aceste legături. Finalizând într-un mod concret, și anume cu o analiză asupra unui fenomen care a stârnit controverse și curiozități în rândul oamenilor, fiind un aspect de noutate și de o importanță majoră pentru secolul în care trăim, punând accentul îndeosebi pe securitatea unui stat și modul în care aceasta este gestionată.
Lucrarea de față a avut ca obiectiv principal de a pune în evidență un anumit stat, de a aborda relațiile sale cu alte state și anume politica externă a acestuia, modul în care se include într-o lume multipolară, de a trece dincolo de orice limite și a încălca normele dreptului internațional pentru a ajunge unde își propune.
Punctele tari în ceea ce privește analiza acestei tematici ar fi faptul că am adus la cunoștința unui public țintă noi abordări asupra unui domeniu vast, am reușit de a include în aceste pagini ale lucrării, paragrafe și fraze care au dus la creearea unei singure concluzii, și nu în ultimul rând de a ne mări capacitatea de cunoaștere și de a ne specializa într-un domeniu aparte. Un punct slab al acestei lucrări, și cel mai însemnat ar fi volumul unei asemenea problematici și modul cum trebuie aceasta abordată. Foarte multe informații importante incluse în foarte puține pagini. O lucrare de licență constă într-un proiect personal de cercetare, ceea ce duce la expunerea de cunoștințe și capacitatea de analiză, însă într-un mod mai restrâns, ceea ce ne face să ne dorim ca pe viitor să avem ocazia de a demostra fiecare convingere cu privire la acest subiect.
În urma cercetărilor efectuate am ajuns la concluzia că acest domeniu trebuie tratat din toate perspectivele pentru a avea o oarecare viziune asupra lucrurilor. Am adus la cunoștință modul în care s-a impus Rusia pe plan mondial în trecut și modul în care se impune acum, fapt care demonstrează că în prezent acest actor internațional este și va rămâne printre principalele puteri. Motiv pentru care, acest stat are capacitatea de a influența anumite evenimente, de a-și exercita puterea la scală globală, capacitatea de reacție fiind rapidă și totodată deținând arme de natură militară, de distrugere în masă, capacitatea de atac fiind imensă. O țară precum Rusia este văzută și în viitor o posibilă amenințare pentru statele din Europa și nu numai, cu intenții depășite care ar putea duce în eroare întreaga lume prin acțiunile sale. Am expus ceea ce s-a întâmplat în Ucraina și în apropiere, motiv pentru care statele inferioare Rusiei ar trebui să-și confere o oarecare securitate a frontierelor mai complexă și nu numai. Toate acestea conferă cititorului o viziunea asupra modului în care se desfășoară un conflict în momentul de față, altfel spus, modul în care statele sunt capabile să racționeze în cazul în care sunt amenințate într-un mod neconvențional și întins în parametri prestabiliți.
Ideea în sine, aduce cu sine valuri de acorduri sau dezacorduri care stârnesc curiozitatea cititorului, expusă în realitate prin teama de ce va putea urma. Nimic nu este mai plăcut pentru societatea în care trăim decât să dețină sentimentul de siguranță, pace sau chiar stabilitate. Momentul oportun pentru un stat, incluzând populația sau pentru liderul statului și oamenii puterii, este acela în care iese în evidență, și aici dicuția cade pe modul în care decide să o facă. Afirmându-se prin luarea unor decii bune și corecte, care pot aduce un plus cetățenilor, necreând astfel disproporții foarte mari cu alte state și respectând acordurile la care este parte, neutilizând forța, menținând pacea și calitatea vieții individului, este un punct forte de afirmare într-un cadru pozitiv situat între statele cu astfel de valori și principii. În schimb, decurgând la mijloace periculoase, care pot duce la distrugerea vieții omenești, utilizând forța iar gradul acesteia fiind ridicat, motivându-ți acțiunile prin atingerea scopului, nu face altceva pentru un stat decât să-i denigreze imaginea, să fie văzut ca un posibil inamic, pus la zid deoarece nu se conformează regulilor care trebuie urmate în interiorul domeniul internațional.
Rusia nu a respectat anumite reguli și ca o consecință suportă anumite repercursiuni. Modul în care acestea se revarsă asupra statului se resimt, însă problema se pune dacă această resimțire este de interes sau pur și simplu este de nepăsare. În elaborarea lucrării s-a putut observa spiritul și atitudinea președintelui actual al Rusiei, Vladimir Putin, care nu numai că este cuprins în propriile idei dar deține și un comportament care a ieșit în evidență în ultima perioadă prin discursuri răspicate și modalități inedite de convingere și o oarecare manipulare a spiritului civic. Părerile sunt împărțite în ceea ce privește opinia oamenilor despre acest președinte, mulți specialiști susținând faptul că este cel care a stat tot timpul în fața altor oameni mai puternici, executând comanda acestora, însă este văzut și ca un om autoritar, care a mers după propriile convingeri în conflictele pe care le-a dus și fiind singurul vinovat în tot ceea ce a urmat de la instaurarea lui la putere. Cert este că acesta este văzut în perspectiva a două extreme și anume, cea pozitivă și cea negativă. Din partea Occidentului, de exemplu întâlnim reacții regative, în special după conflictele izbugnite recent.
Atât în trecut cât și în prezent Rusia este văzută ca o putere. Este de știut modul în care s-a impus în istorie, s-a implicat sau a făcut față conflictelor însă viziunea acesteia în prezent readuce cu sine trăiri și momente care se repetă, acest lucru fiind în defavoarea tuturor statelor. Modul de reacție fiind unul foarte violent, nefiind agreat de comunitatea internațională. In mod cert, viziunea oamenilor și a statelor despre această țară este bine conturată încă din secolele trecute, și faptul că Rusia reprezintă un pilon foarte important în dinamica împărțirii influenței. Odată cu anexarea Crimeei și cu prelungirea conflictelor din Ucraina, reacția Occidentului, a statelor, a cetățenilor a continuat să apară destul de repede, văzând totul cu dispreț și încercând să ajungă la un comun acord cu Rusia. Însă ceea ce a făcut acest stat, de a cuceri pe o parte și de a pierde pe altă parte pune o întrebare milioanelor de oameni, și anume care sunt adevăratele priorități ale Rusiei? Răspunsul se va afla în actele desfășurate în viitor și capacitatea acestui stat de a înțelege că binele trebuie făcut în ansamblu, și în primul rând invizilor unei societăți, iar aceștia trebuie să se conformeze secolului în care traiesc, iar mai apoi poate fi gândită problema și în termenii extinderii unui teritoriu însă într-un mod legal și nu în ultimul rând în conformitate cu acordurile și tratatele încheiate în plan internațional. Este clar că nimeni nu a acceptat ceea ce a făcut Rusia în ultima perioadă, întradevăr cu mici excepții, iar acest lucru a dus la o oarecare destrămare și creearea unui tip de frontieră între Occident și Rusia. Frontieră de tipul cortinei de fier, observând astfel cum se revine la ceea ce s-a întâmplat în trecut și modul de demarcație între state prin acțiunile întreprătunse între acestea. Rusia și-a consolidat întotdeauna propria putere iar după apariția unui conducător precum cel actual, a reușit să se afirme prin aceasta implementând noi idei și reformând țara, în special armata rusă. Tema aleasă este de actualitate și pentru țara noastră. Consecințele faptelor Rusiei se pot răsfrânge și asupra României deoarece suntem un stat aparținător NATO, având parteneriate strategice cu statele membre și nu numai. Conștienți fiind că niciodată nu vom reuși să facem față unui conflict cu Rusia, fără ajutorul acestei alianțe, iar acest lucru ar trebui luat în calcul pentru a menține un echilibru și a încerca îndepărtarea amenințărilor de poporul român.
Datorită acțiunilor de mare amploare care s-au desfășurat în lume în ultimii ani, în special cele analizate în prezenta lucrare, ne întrebăm dacă se poate vorbi de apariția unui nou război. Probabil că și acest lucru este posibil, în măsura în care un stat nu se oprește la atingerea unor obiective, indiferent de modul de sancționare, iar pe măsură de anii trec se observă o instabilitate sporită între state, la frontierele acestora, iar capacitatea de gestionare este minimalizată de dorința afirmării și schimbării pentru propriul popor.
Sperăm că am reușit atragerea atenției asupra acestui subiect, și faptul că nu trebuie neglijat, am abordat fiecare punct important pentru a înțelege tema pe care am ales-o și sperăm că am reușit să cuprindem tot ce era necesar în analiza unui conflict al secolului XXI.
Credem că prin această lucrare am demonstrat cât este de importantă problema dată, cu ce impact este tratată ea în societatea contemporană, iar cel mai important, cum poate un stat să schimbe într-o perioadă atât de scurtă un întreg amalgam de idei pe care s-a bazat societatea internațională până la acel moment. Dorim ca pe viitor să avem ocazia de a ne informa mai în detaliu despre această temă și de a ne expune punctele de vedere a ceea ce studiem. În fine, a fost o oportunitate de a studia și a analiza o astfel de problemă, găsind răspunsuri la diferite întrebări și descoperind altele noi, o continuă curiozitate la care vom găsi răspunsul doar în viitor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rusia Si Relatiile Internationale (ID: 151440)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.