Rusia Si Parteneriatul Estic
RUSIA ȘI PARTENERIATUL ESTIC
PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCERE
Un parteneriat pentru vecinii din sud-estul Europei
De la inițiativa “vecinătății comune” la Parteneriatul estic
Ce prevede crearea Parteneriatului estic?
Motivația alegerii Parteneriatului estic ca subiect al dizertației
Întrebări și ipoteze ale cercetării
CAPITOLUL I – INSTRUMENTE POLITICE MAJORE ALE UNIUNII EUROPENE ÎN VECINĂTATEA ESTICĂ
Colaborare versus competitivitate: Uniunea Europeană / Federația Rusă
Politica Europeană de Vecinătate
Premisele creării Parteneriatul estic și necesitatea sa
CAPITOLUL II – PROIECTUL DE FORMARE A PARTENERIATULUI ESTIC
2.1. Ideologia și principiile Parteneriatului estic
2.2. Arhitectura instituțională a PaE și percepțiile statelor partenere asupra acestuia
2.3. Efectele înființării PaE asupra statelor est-europene
2.4. Viziunea Federației Ruse în privința formării “noii Europe” și a PaE
CAPITOLUL III – STUDIU DE CAZ – POLITICA MOSCOVEI ÎN RELAȚIE CU ACTORII PARTENERIATULUI ESTIC
3.1. Jocurile Rusiei în raport cu Bruxelles, Paris, Varșovia
3.2. State membre ale PaE și Uniunea Europeană – între colaborare și integrare
3.3. Evoluția actelor bilaterale
3.4.Percepția Kremlinului asupra implicării Uniunii Europene în desfășurarea evenimentelor din fostele republici sovietice
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Un parteneriat pentru vecinii din sud-estul Europei
La Praga, pe 7 mai 2009, lideri ai statelor membre UE împreună cu reprezentanții celor șase foste republici sovietice, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina s-au întâlnit în scopul de a semna acordul de cooperare intitulat Parteneriatul estic (PaE). Acest tratat a fost lansat oficial cu scopul de a „aprofunda cooperarea politică”, “integrarea graduală în economia UE” și facilitarea călătoririi cetățenilor din cadrul PaE în spațiul Uniunii Europene. Inițiat de Polonia și Suedia, acest Parteneriat constituie „dimensiunea estică” a Politicii Europene de Vecinătate, schița detaliată a proiectului a fost prezentată la 26 mai 2008 la Consiliul de Afaceri Externe și Consiliul de Afaceri Generale de către reprezentanții celor două state, iar decizia privind aprobarea proiectului a fost luată la Consiliul European din decembrie 2008.
UE și țările partenere au lansat Parteneriatul estic pentru aprofundarea relațiilor cu vecinii din est. Evenimentele din țările Europei de Est și ale Caucazului de Sud afectează securitatea, stabilitatea și prosperitatea Uniunii Europene, iar extinderile succesive ale UE au adus aceste țări mai aproape. Toate aceste state, într-o măsură sau alta, implementează reforme politice, economice și sociale și și-au exprimat dorința de a se apropia de UE. Politicile față de aceste țări trebuie să fie ferme, proactive și inechivoce. UE oferă susținere concretă și profundă pentru refomele democratice și pentru liberalizarea pieței partenerilor săi din Est, prin Parteneriatul estic, contribuind astfel la stabilitatea lor economică și politică.
De la inițiativa “vecinătății comune” la Parteneriatul estic
Parteneriatul Estic este răspunsul UE la provocările și aspirațiile țărilor partenere, având în vedere că UE are un interes vital ca vecinătatea sa estică să se dezvolte economic, să fie condusă democratic și să fie mai stabilă. Conceptul creat de Uniunea Europeană de-a lungul timpului, European Neighbourhood Policy (Politica Europeană de Vecinătate), servind drept motivare și totodată justificare față de procesul de extindere continuă a Uniunii, a început odată cu ratificarea tratatelor care adeveresc formarea Comunității Europene. Bazându-se pe progresul înregistrat în cadrul Politicii Europene de Vecinătate (PEV), Parteneriatul estic oferă măsuri bilaterale și multilaterale pentru o cooperare sporită și asigură un instrument adițional Uniunii Europene pentru a susține reformele, înființând un forum pentru ca cele șase țări partenere să facă schimburi de experiență și de informații în cadrul a patru platforme tematice. Țările partenere se vor apropia de UE în funcție de capacitățile lor individuale și de termenele stabilite, împărtășind experiența și bunele practici. Oferta UE este diferită pentru fiecare țară parteneră, iar principiul PEV va fi menținut.
Lucrarea de față își propune să analizeze impactul Parteneriatului estic (PaE) asupra relațiilor Rusia-UE, încercând să stabilească dacă inițiativa europeană a condus sau nu la vreo schimbare în relațiile Rusiei cu Uniunea Europeană și cu așa-numita “vecinătate comună”, analizând evoluțiile statelor membre ale PaE, cea mai notabilă fiind apropierea ulterioară a Ucrainei de blocul comunitar, eveniment urmat de anexarea Crimeii de către Rusia și de conflictul armat care continuă și astăzi în provinciile ucrainene proruse Donețk și Lugansk. La finalul reuniunii desfășurate la Riga, în mai, Donald Tusk declara: “După summitul de la Vilnius, totul s-a schimbat în jurul nostru, dar nu s-a schimbat nimic în ceea ce privește intențiile noastre”.
Apropiind în mod eficient partenerii estici de UE, la fel ca și PEV, Parteneriatul Estic va contribui la stabilitatea și securitatea granițelor cu UE și va spori bunele relații de vecinătate și cooperarea eficientă între parteneri. Parteneriatul Estic va căuta, de asemenea, să promoveze încrederea din regiune prin creșterea contactelor politice între parteneri (inculsiv între administrații, membri ai parlamentelor, ONG-uri și cetățeni), cât și să diminueze barierele comerciale. Parteneriatul Estic prevede o cooperare sporită în domenii specifice din cadrul Politicii Externe de Securitate Comună (PESC) și a Politicii Europene pentru Securitate și Apărare (PESA), inclusiv participarea țărilor partenere în misiuni UE și coordonarea activităților diplomatice. Sistemele de avertizare preventivă în domeniul securității vor fi îmbunătățite, cu accent pe zonele de conflict. Se are în vedere și o cooperare mai strânsă în domeniul exportului de arme și a neproliferării.
Dezvoltarea și implicarea societății civile este un factor cheie pentru succesul reformelor democratice și orientate către liberalizarea piețelor. Comisia propune susținerea actorilor societății civile și le susține ințiativele prin înființarea Forumului Societățiii Civile a Parteneriatului Estic, în cadrul căruia s-au ținut deja consultări. Forumul va promova contactele dintre actorii societății civile și autoritățile publice și va facilita dialogul dintre aceștia.
Crearea PaE nu oferă statelor implicate perspective certe de aderare la Uniunea Europeană, dar va dezvolta fără prejudicii aspirațiile individuale ale oricăror țări participante în privința relațiilor cu Uniunea Europeană. Urmărește să crească “stabilitatea, securitatea și prosperitatea Uniunii Europene, a țărilor partenere și a întregului continent european” prin integrarea în familia europeană ce împarte aceleași valori și reguli a celor șase state din vecinătatea estică a UE.
Asumarea comună a responsabilităților reprezintă cheia către succesul inițiativei și depinde de o voință politică puternică a statelor membre ale UE, precum și a țărilor partenere. Comisia Europeană va juca un rol crucial în transformarea cadrului multilateral într-un instrument eficient de cooperare și dezvoltare a Programelor Cuprinzătoare de Consolidare a Instituțiilor din fiecare țară pentru o susținere mai intensă a reformelor.
Ce prevede crearea Parteneriatului estic?
Parteneriatul Estic completează Programul Uniunii Europene “Sinergia Mării Negre – o nouă inițiativă de cooperare regională”, având scopul de a intensifica implementarea Politicii Europene de Vecinătate în regiunea extinsă a Mării Negre și a regiunii cu Uniunea Europeană, stimulând procesele de cooperare cu caracter continuu, creând sinergii între instituțiile regionale și intensificând cooperarea regională în sectoarele de importanță transfrontalieră, prioritățile cooperării fiind:
1. Democrația, respectarea drepturilor omului și buna guvernare
2. Circulația persoanelor și îmbunătățirea securității
3. Conflictele înghețate
4. Energia
5. Transporturile
6. Mediul
7. Politicile maritime
8. Pescuitul
9. Comerțul
10. Cercetarea și Educația
11. Știința și Tehnologia
12. Ocuparea forței de muncă și aspecte sociale
13. Dezvoltarea regionalăși alte inițiative de cooperare regională.
Sinergia Mării Negre are ca obiectiv rezolvarea problemelor care necesită eforturi și atenție la nivel de regiune, iar centrul său de gravitate este Marea Neagră. Parteneriatul Estic va urmări alinierea țărilor partenere cu UE, centrul fiind Bruxelles-ul. Consiliul European din martie 2009 a subliniat angajamentul UE pentru a consolida Sinergia Mării Negre și pentru a susține implementarea acesteia. Obiectivele politice principale ale cooperării transfrontaliere la granițele externe ale Uniunii sunt sprijinirea dezvoltării durabile de-a lungul ambelor părți ale frontierei externe, reducerea diferențelor în ceea ce privește standardele de viață de-a lungul acestor frontiere și abordarea provocărilor și oportunităților apărute în urma extinderii UE sau decurgând din vecinătatea regiunilor terestre europene cu frontierele maritime.
Motivația alegerii Parteneriatului estic ca subiect al dizertației
Scopul lucrării “Rusia și Parteneriatul Estic” este de a analiza evoluția istorică a evenimentelor definitorii pentru zona de interes, impactul generat de crearea Parteneriatului Estic asupra relațiilor dintre statele europene și Federația Rusă, încercând să stabilească dacă inițiativa europeană a condus sau nu la vreo schimbare în relațiile Rusiei cu statele est-europene și, ținând cont de importanța geostrategică a zonei, dacă procesul a constituit una dintre premisele emergenței unei vecinătăți comune a Rusiei și Uniunii Europene. Efectele posibile ale avantajelor oferite de UE vecinătății comune în cazul respectării promisiunilor făcute la Praga în 2009 și politica Rusiei în această zonă oferă o arie semnificativă de cercetare. Interesul crescut privind impactul PaE asupra relațiilor UE – Rusia și asupra politicii externe ruse în vecinătatea apropiată, precum și interesul nostru regional specific pentru vecinii estici constituie o justificare solidă pentru prezenta lucrare.
Argumentele care au condus la realizarea cercetării de față au fost:
PaE a determinat oficialii ruși să se lanseze într-un atac dur la adresa Uniunii Europene.
Pentru prima dată de la prăbușirea URSS, Moscova a acuzat oficial UE de intruziune în sferele sale de influență, de politică anti-rusă și de promovare a intereselor SUA și NATO în Europa. Nici lansarea Politicii Europene de Vecinătate (PEV), nici aderarea celor trei republici baltice (foste republici sovietice) și a fostelor membre ale Tratatului de la Varșovia la UE nu au deranjat Rusia atât de mult. Înaintea apariței PaE, principala îngrijorare a Rusiei era extinderea NATO și creșterea influenței SUA în spațiul ex-sovietic. Astfel, Moscova a acuzat Washingtonul că s-ar fi aflat în spatele « revoluțiilor colorate » din Georgia, Ucraina și Kârgâzstan, fiind percepute în acest context drept o “operațiune” a ONG-urilor americane în sprijinul intereselor geopolitice ale Washingtonului și nu s-a abținut de la a folosi tancurile în august 2008 pentru a preveni extinderea NATO în «sferele sale de influență». Mai mult, în încercările de a contrabalansa influența Americii în Europa, Kremlinul căuta a limita influența SUA în Europa sub pretextul că nu vrea ca altcineva (făcând referire la SUA) să ia din nou decizii pentru Europa și și-a dorit să creeze un contrabalans “NATO-centrismului” în Europa, prin stabilirea unui sistem de securitate pan-European, să facă din UE aliatul său strategic.
Creșterea interesului Uniunii Europene pentru vecinii estici.
Chiar dacă nu a fost declarată oficial prioritatea politicii externe a Bruxelles-ului, zona estică este de o importanță majoră pentru stabilitatea și securitatea Uniunii Europene. Crizele gazului din 2006 și 2009 au rei republici baltice (foste republici sovietice) și a fostelor membre ale Tratatului de la Varșovia la UE nu au deranjat Rusia atât de mult. Înaintea apariței PaE, principala îngrijorare a Rusiei era extinderea NATO și creșterea influenței SUA în spațiul ex-sovietic. Astfel, Moscova a acuzat Washingtonul că s-ar fi aflat în spatele « revoluțiilor colorate » din Georgia, Ucraina și Kârgâzstan, fiind percepute în acest context drept o “operațiune” a ONG-urilor americane în sprijinul intereselor geopolitice ale Washingtonului și nu s-a abținut de la a folosi tancurile în august 2008 pentru a preveni extinderea NATO în «sferele sale de influență». Mai mult, în încercările de a contrabalansa influența Americii în Europa, Kremlinul căuta a limita influența SUA în Europa sub pretextul că nu vrea ca altcineva (făcând referire la SUA) să ia din nou decizii pentru Europa și și-a dorit să creeze un contrabalans “NATO-centrismului” în Europa, prin stabilirea unui sistem de securitate pan-European, să facă din UE aliatul său strategic.
Creșterea interesului Uniunii Europene pentru vecinii estici.
Chiar dacă nu a fost declarată oficial prioritatea politicii externe a Bruxelles-ului, zona estică este de o importanță majoră pentru stabilitatea și securitatea Uniunii Europene. Crizele gazului din 2006 și 2009 au arătat că ce se întâmplă în țările din vecinătatea estică poate afecta direct UE. Și securitatea energetică nu este singurul element important: cu cât ar fi mai sărace și mai instabile politic statele vecine, cu atât ar crește numărul imigranților ilegali sau a celor care caută azil politic la poarta UE. În plus, conflictele secesioniste de la granițele Uniunii au potențialul de a genera un val de crize umanitare sau ar putea implica direct unele state membre.
PaE își propune să ajute cele șase state ex-sovietice să întărească democrația și instituțiile statului și să își dezvolte economia. Inițiativa promite acces la cea mai mare piață din lume și urmărește să întărească securitatea energetică. Odată atinse aceste obiective, partenerii estici ar devein state mult mai stabile și mai independente de Rusia. Pe de altă parte, chiar dacă PaE nu oferă clar perspective de aderare la UE, așa cum fostul președinte al Comisiei Europene, Romano Prodi, sintetiza foarte bine această relație: “totul până la instituții”, nici nu exclude o asemenea posibilitate. Pe de o parte, valorile și regulile promovate de PaE, precum și reformele pe care partenerii estici trebuie să le implementeze sunt parte a acquis-ului comunitar și trebuie implementate de toate țările member UE. Pe de altă parte, analizând cele patru platforme ale PaE se poate foarte ușor observa că inițiativa conduce statele partenere către implementarea treptată a așa-numitor “criterii de la Copenhaga” pe care trebuie să le adopte orice candidat la aderarea la UE, mai exact: instituții stabile, garantarea democrației, supremația legii, drepturile omului și protecția minorităților; o economie de piață funcțională și abilitatea de a face față presiunii competiționale și a factorilor pieței din cadrul Uniunii; și adoptarea regulilor comune, standardelor și politicilor care stau la baza corpului legislației UE. Astfel, aceste argumente ne-au condus către cea de-a doua parte a întrebării de cercetare, dacă PaE urmărește să pregătească integrarea politică a fostelor republici sovietice
Importanța tot mai mare pe care o arată Moscova țărilor din CSI.
Zona a fost declarată prioritate a politicii externe ruse și a cunoscut o dinamică deosebită după 2009. Kremlinul s-a lansat într-o adevărată cursă a proiectelor integraționiste în vecinătatea apropiată (în 2010 a fost inaugurată Uniunea Vamală- Rusia, Belarus, Kazahstan; în 2011 a fost anunțat proiectul Uniunii Euroasiatice, iar Tratatul care prevede constituirea Uniunii Economice Eurasiatice (UEE) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2015; în 2012 a intrat în vigoare un Spațiu Economic Comun între membrii Uniunii Vamale). Aceste proiecte sunt și mai interesante dacă luăm în considerare faptul că, până în 2009, inițiativele integraționiste ale Rusiei nu s-au bucurat de prea mult succes (de ex. acordul pentru crearea uniunii vamale dintre Rusia, Belarus și Kazahstan a fost semnat încă în 1995, proiectul rămânând pe hârtie aproape 15 ani. În 2000 statele membre ale Uniunii Vamale au căzut de acord să creeze Uniunea Economică Euroasiatică; în 2003 – Rusia, Belarus, Ucraina și Kazahstan au decis să creeze un spațiu economic comun – însă aceste inițiative nu au prins viață decât după 2010), dar în iunie 2009 (la doar o lună după lansarea PaE), prim-ministrul rus, Vladimir Putin, a anunțat intensificarea pregătirilor pentru lansarea Uniunii Vamale dintre Rusia, Belarus și Kazahstan în 2010.
Întrebări și ipoteze ale cercetării
Dacă urmărim declarațiile oficiale ale Rusiei despre PaE și investigăm motivele absenței unor lideri UE și ai celor șase foste republici sovietice la summitul de la Praga, oricine își poate pune cel puțin două întrebări evidente: de ce a fost Rusia atât de pornită împotriva inițiativei europene? A fost lansarea PaE atât de deranjantă pentru a determina înalții oficiali ruși să iasă la rampă cu asemenea declarații dure? În formularea întrebărilor de cercetare am pornit de la analiza relațiilor dintre Rusia și UE și a politicii Moscovei în fostele republici sovietice.
Este PaE cadrul ce determină Rusia să-și reconsidere relația sa cu Uniunea Europeană în sensul schimbării percepției față de aceasta, de la aliat strategic la competitor pentru influență?
PaE reprezintă instrumentul menit să slăbească politica dominantă a Rusiei în fostele republici sovietice și să pregătească aceste state pentru integrarea în UE?
Din dorința de a oferi un răspuns complet întrebărilor de cercetare, m-am ghidat după următoarele ipoteze:
Conceptul « win-win » ce caracterizează instituțiile neo-liberale ca Parteneriatul Estic poate fi înțeles de Rusia, stat dominat de o percepție realistă a sistemului internațional? Putem observa cu ușurință, drept urmare, că Moscova caută să reacționeze la inițiativa europeană nu prin cooperare cu UE, ci printr-o serie de proiecte care au drept scop reducerea influenței UE în fostele republici sovietice.
După ce Rusia a acuzat Bruxelles-ul de ingerință în sferele sale de influență, în noiembrie 2009 președintele Rusiei a promulgat un amendament la legea apărării naționale care permite Moscovei să intervină cu forțele armate în alte state pentru “protejarea cetățenilor ruși”. În ianuarie 2011 a intrat în vigoare Uniunea Vamala dintre Rusia, Belarus și Kazahstan și Moscova a început să facă presiuni asupra Ucrainei și a altor foste republici sovietice să adere la organizația care ar periclita semnarea de către acestea a Acordului de Liber Schimb Aprofundat și Comprehensiv cu UE și care ar evolua spre Uniunea Euroasiatică, un proiect anunțat de Vladimir Putin în octombrie 2011, la scurt timp după cel de-al doilea summit al PaE.
PaE, fiind o dovadă clară a importanței vecinătății estice pentru securitatea și stabilitatea europeană, vine în întâmpinarea dorinței fostelor republici sovietice de a scăpa de presiunea și dependența Moscovei?
Revoluțiile colorate din 2003 și 2004, extinderea UE din 2004-2007, crizele gazului din 2006 și 2009, și războiul din Georgia din august 2008 sunt evenimente care, pe de o parte au determinat fostele republici sovietice să se îndepărteze de Rusia și să caute noi aliați strategici care să le ajute să își prezerve valorile de bază ale regimurilor lor, iar pe de altă parte au determinat UE să acorde mai multă atenție vecinătății estice de dragul propriei stabilități și securități. Astfel, PaE vine atât în întâmpinarea intereselor partenerilor de a limita dependența lor de Rusia cât și în întâmpinarea politicii UE de a deveni mult mai implicată și mai aproape de ceea ce se întâmplă în vecinătatea estică.
Conștientă de riscul scăderii influenței sale într-o zonă de importanță vitală pentru propria stabilitate și securitate, reprezentată de fostele republici sovietice est-europene și caucaziene, Rusia încearcă să promoveze o politică mai agresivă față de aceste state cu scopul de a le menține dependența de Moscova? De vreme ce Rusia a devenit conștientă că puterea UE nu rezidă din forța militară sau dominația clasică ci din atractivitatea sa, adică « soft power », Kremlinul a căutat mijloace similare pentru menținerea influenței sale în vecinătatea apropiată?
Atâta timp cât succesul politicii UE în fostele republici sovietice este bazat pe puterea de atracție, Moscova caută să submineze influența UE și a PaE prin mijloace similare (Uniunea Euroasiatică – modelată după Uniunea Europeană ce are drept scop să se constituie într-o alternativă la UE). În plus, pentru atingerea scopurilor sale, Kremlinul folosește și mijloace tradiționale cum ar fi angajarea fostelor republici sovietice în acorduri cu beneficii reciproce aparente sau pe termen scurt (Acordul ruso-ucrainean “Flotă contra gaze” care ar fi trebuit să garanteze Kievului prețuri mai mici la gazul rusesc în schimbul prelungirii contractului de închiriere pentru baza navală militară din portul Sevastopol, însă, cu toate acestea, Ucraina plătește în prezent unul din cele mai mari prețuri pentru gazul rusesc). Rusia face presiuni asupra Ucrainei și Armeniei să adere la Uniunea Vamală, prezentând avantajele economice pe care le-ar aduce acestora statutul de membru, fără a menționa că acest lucru ar submina participarea lor în cadrul PaE, eliminând posibilitatea semnării Acordului de Liber Schimb Aprofundat și Comprehensiv cu UE, și ar bloca astfel apropierea fostelor republici sovietice de Occident. Moscova a recunoscut, de asemenea, independența Abhaziei și a Osetiei de Sud, împiedicând eforturile Georgiei de a-și rezolva conflictele secesioniste și de a adera la NATO.
Politica Rusiei susține dorința de a-și menține atribuțiile și sfera de influență în fostele republici sovietice.
Ca răspuns al Moscovei la încercările Occidentului de “împărțire a sferelor de influență” în vecinătatea comună – Rusia își menține atribuțiile în sfera “hard power”, în timp ce Uniunii Europene îi va fi permis să-și extindă valorile liberale și regulile economiei de piață în aceste state.
Am ales să redactez prezenta lucrare, după următoarea structură:
În primul capitol am prezentat instrumentele politice majore ale Uniunii Europene în vecinătatea estică, istoricul evoluției politicii de vecinătate a UE la granița estică, premisele creării PaE, contextul summitului de la Praga din 2009 și primele reacțiii ale Rusiei la inițiativa europeană.
Capitolul al doilea este axat pe importanța PaE pentru cele șase foste republici sovietice, UE și Rusia. În această parte a lucrării analizăm factorii care au condus la apariția acestei inițiative în cadrul Uniunii Europene și variabilele care au convins partenerii estici să adere la PaE și să se oblige la o lungă listă de reforme structurale. În prima parte a capitolului argumentăm că acest parteneriat nu a apărut doar din nevoia UE de a acorda mai multă atenție noilor vecini estici pentru a-și asigura propria stabilitate și prosperitate, dar și ca răspuns la nevoile fostelor republici sovietice de a-și asigura prezervarea valorilor de bază ale regimului în fața unei politici tot mai agresive a Rusiei în vecinătatea apropiată.
În ultima parte, pentru a putea evalua impactul PaE asupra relațiilor UE-Rusia este necesar să analizăm mai întâi schimbările pe care această inițiativă le-ar putea produce în fostele republici sovietice, cât de eficientă este implementarea reformelor în cele șase state partenere, dacă noile politici din vecinătatea comună ar putea reprezenta o provocare pentru strategia Kremlinului în regiune și care sunt planurile Moscovei pentru vecinătatea comună.
Cadrul teoretic
Ca metodă de studiere a impactului intervenției europene și a percepției civice mă voi baza pe interpretarea sondajelor publice, precum și analizarea gradului de implicare a societății civile din statele membre ale PaE.
Dată fiind evoluția rapidă și actualitatea evenimentelor discutate în această lucrare, fapt care reduce șansele de abordare a literaturii academice menită să interpreteze subiectul cu modificările de actualitate, voi utiliza și declarațiile oficialilor actorilor implicați: prim-ministru, ministrul de externe sau vice-miniștri – persoane responsabile și vizate în implimentarea acestui domeniu, analiști politici, considerând că afirmațiile acestora reprezintă poziția oficială a republicilor implicate.
Examinând rapoartele de progres emise de Comisia Europeană, Parlament sau Consiliu, rezoluțiile oficiale adoptate la nivel național sau supranational – toate acestea constituind indicatori obiectivi ai progresului realizat de actorii implicați, servesc drept date empirice în cercetarea dată.
Metodologia utilizată în prezenta lucrare este directă și analitică, elaborată în baza deciziilor realizate de la începutul acestui parteneriat până în prezent, conform actelor normative publicate de UE în Jurnalul Oficial pentru perioda anilor 2004-2015 sau regulamentelor aprobate de către guvernele statelor cu Uniunea Europeană, examinând rapoartele de progres emise de Comisia Europeană, Parlament sau Consiliu, rezoluțiile oficiale adoptate la nivel național sau supranațional.
Evenimentele din țările Europei de Est și ale Caucazului de Sud afectează securitatea, stabilitatea și prosperitatea Uniunii Europene, iar extinderile succesive ale UE au adus aceste țări mai aproape. Toate aceste state, într-o măsură sau alta, implementează reforme politice, economice și sociale și și-au exprimat dorința de a se apropia de UE, ce oferă partenerilor săi din Est, prin Parteneriatul Estic, susținere concretă și profundă pentru refomele democratice și pentru liberalizarea pieței, contribuind astfel la stabilitatea lor economică și politică.
Codificarea dreptului tratatelor s-a realizat prin Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, iar buna cunoaștere a dreptului tratatelor este esențială pentru înțelegerea modului în care funcționează relațiile internaționale și dreptul internațional (chiar dacă ne găsim într-o sferă a relațiilor sociale în care prezența factorului politic este constantă).
Pentru realizarea unei analize de ansamblu, veridice a activității instituțiilor și a proceselor decizionale implementate de autoritățile europene, cât și de cele naționale și impactul generat atât la nivel guvernamental, cât și social pentru cetățenii fostelor republici sovietice.am decis să apelez pentru început la instrumentele unor teorii ca transnaționalismul, teoria critică precum și teoria funcționalistă.
În opoziție cu liberalismul, transnaționalismul poate fi util pentru înțelegerea interacțiunii dintre actori diferiți în cadrul a două unități (în context fiind foste republici sovietice și Uniunea Europeană). Teorica critică se prevede a fi utilizată prin abordarea și interpretarea datelor statistice din care rezidă anumite diferențe, în ceea ce privește evoluția regională a PEV precum și a Parteneriatului Estic, iar aceasta se dovedește a fi utilă pentru sesizarea relațiilor de inegalitate sau a neconcordanței dintre actorii implicați în acest subiect. PEV critică și prin faptul că posedă interpretări diferite, distincția între statutul de membru și cel de asociat fiind observată doar de statele UE. Funcționalismul are la bază constituirea conexiunilor care să elimine decalajele dintre state prin formarea de organizații specifice și funcționale, acesta fiind cuprins în explicațiile asupra principiilor normative ale UE și implicarea cu scop de favorizare a transformării democratice pentru aceste state.
Chiar dacă toate statele vizate în cadrul PaE au fost parte componentă a Uniunii Sovietice, este de remarcat faptul că, odată cu recăpătarea statutului de independent, aceste state se definesc distinct în obiectivele și orientarea politicii lor externe, fapt care face dificilă o echilibrare având în vedere că se situează la interferența a două puteri regionale, UE și Rusia.
CAPITOLUL I.
INSTRUMENTE POLITICE MAJORE ALE UNIUNII EUROPENE ÎN VECINĂTATEA ESTICĂ
A doua jumătate a veacului trecut, perioadă ce a fost consacrată sub numele de „Război Rece”, cu toate modificările, complexitățile sale, cu toate temerile create de apariția armamentului nuclear, cu toate ideologiile și conflictele, revoltele ce au luat parte la nivel mondial, astăzi a căpătat o nuanță de acalmie, de echilibru, de pace. A fost o perioadă în care s-au petrecut numeroase schimbări la nivel de alianțe, de organizații ce au adus prejudicii valorilor, culturii și credinței.
Odată cu sfârșitul Războiului Rece și al ordinii mondiale bipolare a început o perioadă cu totul nouă în istoria politică a Europei. Interesată de creșterea rolului său pe plan extern, Uniunea Europeană a inițiat în deceniul trecut un proces din ce în ce mai coerent de cooperare regională și de deschidere în proximitatea sa geografică, definită prin trei arii de interes: Europa Centrală și de Est, Balcanii de Vest și Mediterana. Elementele comune diverselor abordări regionale au fost: pacea, stabilitatea, promovarea valorilor comune (în special democrația și libertățile fundamentale), dezvoltarea și integrarea comercială. Mizând pe integrarea sa consecutivă în structurile euro-atlantice, Rusia a inițiat secesiunea sa față de Uniunea Sovietică. Această evoluție a încurajat extinderea UE către est. Ambele procese au constituit premisele emergenței unei vecinătăți comune a UE și Rusiei.
Sintagma „vecinătate comună” a fost percepută de Rusia în două moduri. Prima abordare a dat naștere conceptului de „străinătate apropiată” (“near abroad”), aceasta reprezentând un set de argumente geopolitice și geoeconomice ce urmau să fie negociate într-un cadru multilateral internațional în vederea obținerii unui statut global relevant în cadrul ordinii mondiale post-bipolare. În al doilea rând, regiunea urma să constituie un atu geostrategic proclamat unilateral și menținut ca zonă de influență exclusivă permițând recâștigarea relevanței globale în cadrul ordinii mondiale post-bipolare. O astfel de abordare trebuia, din perspectiva Rusiei, să transforme vecinătatea comună a Rusiei și UE într-un fel de „străinătate internă” (“inner abroad”), definit ca spațiu exclusiv al interesului legitim de securitate al Rusiei.
Fig. 1 – UE și cele 6 țări membre ale PaE
În asemenea condiții, statele independente post-sovietice din „vecinătatea comună” s-au trezit prinse între frica de izolare și frica de dominație. Pe de altă parte, ele s-au confruntat cu o dublă dilemă. Prima privea fie păstrarea tradițiilor lor politice și culturale care le legau de Rusia, fie începerea unui proces de reforme îndrăznețe și atotcuprinzătoare care le-ar fi schimbat nu doar organizarea societății, ci și mentalitățile publice. A doua consta în consolidarea vechii interoperabilități cu Rusia și, deci, adoptarea opțiunii de integrare într-un spațiu politic unde se dezvoltau tocmai concurenții lor economici și comerciali sau construirea unei noi interoperabilități în încercarea de a realiza o integrare în cadrul UE unde se aflau piețele lor, adică potențialii lor clienți. Aceste dileme au condus statele succesoare ale Uniunii Sovietice la lansarea unei „politici multi-vectoriale” care a creat confuzie în UE și a afectat relațiile acesteia cu statele respective. În același context trebuie menționat și faptul că statele post-sovietice au ajuns cel mai probabil la concluzia că Uniunea Sovietică a pierdut Războiul Rece doar în plan economic și nu în plan politic, social sau militar. În consecință ele au decis să se concentreze asupra reformelor lor din domeniul economic – trecând de la economia de comandă la economia de piață – acceptând schimbări politice și sociale doar în măsura în care ele erau strict necesare pentru asigurarea coerenței întregii ordini societale. Această abordare a încetinit dezvoltarea interoperabilității între UE și Rusia. În același timp, ea a generat controverse ideologice, divergențe economice și incompatibilități politice.
Pentru UE, pe de altă parte, vecinătatea estică comună reprezintă o sursă de dileme politice întrucât aceasta îi oferă opțiuni multiple. Ea ar putea fi utilizată fie ca zonă-tampon, fie ca un coridor sau un pod- facilitând comunicarea între UE și Rusia- fie ca un spațiu coerent de asociere politică, integrare economică și convergență instituțională, asigurându-i organica interconectare cu partenerul strategic rus. Contextul menționat a impus elaborarea mai multor instrumente politice majore vizând promovarea priorităților economice și de securitate ale UE, încurajează instituțiile UE și statele membre să utilizeze integral setul de instrumente prevăzut în Tratatul de la Lisabona, să treacă de la ceea ce a fost până în prezent o abordare în principal reactivă, la o politică externă și de securitate a UE proactivă, coerentă, în slujba interesului european comun în vecinătatea sa estică: Strategia de Securitate a Uniunii Europene, Politica Europeană de Vecinătate (PEV) și Parteneriatul Estic (PaE).
Colaborare versus competitivitate: Uniunea Europeană / Federația Rusă
Europa estică se diferențiază de restul continentului prin faptul că se află la răscrucea sferei de influență geopolitică a marilor blocuri politico-militare precum Uniunea Europeană și Federația Rusă. De aici, rezultă și intenția Rusiei de a acapara acest spațiu, oarecum legitimă deoarece actualele spații sunt, de fapt, fostele state din cadrul Uniunii Sovietice.
Din cauza dezmembrării Uniunii Sovietice, în fostele state ale acesteia, inclusiv în Rusia însăși, s-a generat o criză economică puternică, moment în care s-a optat pentru o colaborare ce s-a concretizat în Comunitatea Statelor Independente (CSI). În acest sens s-a dorit existența unei cooperări economico-politice. „Înaltele Părți contractante garantează îndeplinirea obligațiilor internaționale, care rezidă din acordurile fostei URSS”, tratatul fiind la început semnat de Rusia, Belarus și Ucraina. Planul de strategie este acela de a asigura dezvoltarea unui acord bazat pe idealuri comune în ceea ce privește trăinicia și reconstrucția viitoarelor state componente. Între timp alianța începe să se destrame; după câțiva ani, statele au dorit apartenența într-o lume mai civilizată având ca obiectiv clar dezvoltarea de relații la nivel internațional.
Fostele state sovietice se simțeau din ce în ce mai amenințate și, drept urmare, au încercat să părăsească alianța într-o manieră decentă, dar această tentativă eșuată s-a soldat cu sancțiuni economice, reducerea livrării de gaze naturale, precum și alte compromisuri. Toate aceste sancțiuni au fost aplicate de către Rusia statelor încă aliate, întrucât se simțea amenințată că, odată cu destrămarea alianței, interesele proprii puteau fi contrare cu cele ale statelor din estul Europei.
Un lucru sigur este acela că divergențele de interese alterează legăturile Federației Ruse cu Uniunea Europeană deși, la o primă vedere, sovieticii acceptă colaborarea cu occidentul, în fapt reiese că atitudinea Moscovei este aceea de a minimaliza influența normativă a UE. Relația Uniunii Europene cu Rusia este una de o însemnătate aparte, în ziua de astăzi existând o dependență în plan energetic a statelor membre ale Uniunii, dependența existând și de partea Rusiei, unită cu UE prin factorul economic, mai ales prin exporturile de gaze naturale și petrol care sunt prelucrate în cadrul țărilor europene. Aceasta interdependență a condus către o relație pozitivă cu Rusia până la un anumit moment când sovieticii au acuzat Uniunea Europeană că nu prezintă echidistanță relațională. Federația Rusă a înțeles ideea de vecinătate comună prin intermediul a două modalități; ca replică la propovăduirea acestei politici europene a avut loc și înființarea ideii de „near abroad” ce ulterior va lua forma unui „inner abroad”, care prezintă un teritoriu special pregătit pentru misiunea legitimă de securitate asupra Rusiei.
În cadrul summitului de la Sankt Petersburg din anul 2003 a fost prezentat un acord comun al reprezentanților Uniunii Europene și Rusiei prin care s-au pus bazele unei legături puternice de colaborare între aceste două blocuri politico-militare. O parte din aceste declarații prezentau că: „Am fost de acord să consolidăm cooperarea noastră cu o viziune creată pe termen lung pentru un spațiu economic comun, un spațiu comun de libertate, securitate și justiție, un spațiu de cooperare în domeniul securității externe, precum și un spațiu liber pentru cercetare și educație, incluzând aspectele culturale”.
Conform opiniei lui Adrian Severin, vecinătatea estică ar fi un izvor de nesiguranță europeană datorită multitudinilor de variante pe care le oferă, reprezentând mijlocul de comunicare între Rusia și Uniunea Europeană în ceea ce privește caracterul politic, integrarea economică și instituțională. Consilierul pe relații internaționale, Jeffrey Mankoff, a ilustrat că autoritatea Rusiei propaga ideologia conform căreia: ,,statele din Estul Europei și Eurasia nu sunt complet suverane, iar Kremlinul continuă să dețină privilegii speciale în relația cu aceste state. Astfel, Osetia de Sud, Abhazia sau Transnistria reprezintă niște puncte de avanpost pentru a menține influența rusească în regiune.” Dmitri Medvedev, președinte al Rusiei până în 2012, susținea că „fiecare parteneriat este mai bun decât un conflict, totuși ne exprimăm îngrijorările că unele state încearcă să utilizeze structura parteneriatului împotriva Rusiei”.
Legăturile dintre Rusia și UE se bazează pe activitățile comerciale, Uniunea Europeană afirmând că un procent de 51% din activitățile comerciale rusești și aproximativ 75% din fondul de investiții străine ar avea ca sursă de proveniență statele membre. În ceea ce privește Rusia, se poate afirma că ocupă locul trei ca importanță comercială pentru UE, existând opinii conform cărora ,,Uniunea este mai degrabă o sursă de acumulare a capitalului, tehnologiilor și a anumitor calificări, decât un model economic, politic care poate fi implementat și adaptat la specificul acestei țări”.
Concluzionând, putem deduce că legătura Rusiei cu Uniunea Europeană se bazează pe aspectul economic, comercial, precum și pe dezvoltarea tehnologică, opus prevederilor statelor membre, care sunt analizate în mod privat (măsuri de politică externă și preverile strategice). În privința Rusiei se poate spune că aceasta nutrea sentimente pentru înființarea Uniunii Euroasiatice punând accent pe. Tratatul care prevede constituirea Uniunii Economice Eurasiatice (UEE) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2015. Noua organizație internațională include Rusia, țările din estul Europei și zona Caucazului Armenia, Belarus și Kazahstan, Kîrgîzstanul urmând să adere în mai.
Vladimir Cizhov, ambasadorul Rusiei la Uniunea Europeana, a transmis disponibilitatea Uniunii Economice Eurasiatice – constituita oficial la 1 ianuarie – de a dialoga cu UE, în privința formării unui spațiu economic comun”.
Diplomatul rus menționeză: "Planul nostru este să inițiem cât mai curând contactele oficiale între Uniunea Europeană și Uniunea Economică Eurasiatică. Sancțiunile impuse de UE Rusiei nu reprezintă un obstacol". "Cred că logica ne îndeamnă să explorăm posibilitatea constituirii unui spațiu economic comun în regiunea eurasiatică, incluzând principalele țări vizate de Parteneriatul Estic" (R.Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia și Ucraina), a adăugat Vladimir Cizhov.
Tratatul care prevede constituirea Uniunii Economice Eurasiatice (UEE) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2015. Structura executivă a organizației – Comisia Economică Eurasiatică – are sediul la Moscova. Organizația a adoptat principiul circulației libere a forței de muncă și vizează constituirea unei piețe unice pentru construcții, retail și turism.
"Crearea Uniunii Economice Eurasiatice va permite un nivel ridicat de integrare. Țările își asumă obligații de garantare a circulației libere a mărfurilor, serviciilor, capitalului, forței de muncă, precum și de creare a unor politici comune în domeniile energiei, industriei, agriculturii și transporturilor", a susținut președintele rus, Vladimir Putin, într-un comunicat în 2014. Din cauza aceasta, considerând că instituțiile europene doresc alcătuirea unui sistem propriu de colaborare cu statele vecine membre și în ciuda faptului că la formarea UE a stat la bază ideea apărării adevărului și unitatea, pentru conducătorii sovietici sentimentele față de formarea Parteneriatului Estic nu sunt tocmai dintre cele pozitive și reprezintă doar o realitate a faptului că există o preocupare „europeană” a celor șase țări, iar proiectul Rusiei de a le reuni sub influența sa devine costisitor și anevoios.
Prin această viziune se deduce că Parteneriatul Estic are misiunea de a promova ideea și politica occidentală spre nemulțumirea Rusiei care nu poate accepta această expansiune a UE fără a deține o mică parte din sfera de influență a alianței. Politica de expansiune a Uniunii Europene asupra zonei Caucazului este una mai „blândă”, în corelare cu interesele aprigi ale sovieticilor asupra țărilor din Parteneriatul Estic, acestea din urmă fiind în continuare o parte componentă a influenței Federației Ruse.
Formată oficial la 1 ianuarie 2015, Uniunea Economică Eurasiatică este dispusă la dialog cu Uniunea Europeană în vederea constituirii unui spațiu economic comun, susținea ambasadorul Rusiei la UE, Vladimir Cijov, “cred că logica ne îndeamnă să explorăm posibilitatea constituirii unui spațiu economic comun în regiunea eurasiatică, incluzând principalele țări vizate de Parteneriatul Estic" (Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia și Ucraina), iar cancelarul Germaniei, Angela Merkel, afirma: "Planul nostru este să inițiem cât mai curând contactele oficiale între Uniunea Europeană și Uniunea Economică Eurasiatică.
Tratatul care prevede constituirea Uniunii Economice Eurasiatice (UEE) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2015. Noua organizație internațională include Rusia, Armenia, Belarus și Kazahstan, urmând să adere în mai și Kârgâzstanul. Este dovedit faptul că există o doză de neîncredere a Rusiei față de Uniunea Europeană și nu putem neglija interesele statelor prinse la mijloc în divergențele dintre Rusia și Uniunea Europeană, aceste două mari structuri nu se puteau dezice de influența lor asupra țărilor în cauză, iar orice decizie luată va avea repercusiuni, în special în privința statelor membre.
Politica Europeană de Vecinătate
După trecerea a două decenii de la sfârșitul Războiului Rece și destrămarea Uniunii Sovietice, perioadă caracterizată de tensiuni și confruntări politice și ideologice, UE s-a confruntat cu noi provocări ce amenințau securitatea statelor din vecinătatea estică. Schimbarea agendei și strategiei globale a Statelor Unite produse de ordinea unipolară emergentă conturează perspectiva unor parteneriate bilaterale speciale ale Washingtonului cu succesorii URSS. Vecinătatea estică a căpătat în acest context o relevanță politică specială și oferea Uniunii Europene un motiv suplimentar de a-și reformula politica privind vecinătatea estică. În acest context, în 2003, UE a elaborat Politica Europeană de Vecinătate pornind în linii mari de la un document propus de Polonia și Suedia. Comunicarea „Wider Europe – Neighbourhood: A New Framework for Relations with our Eastern and Southern Neighbours” – pe scurt, proiectul “Europa extinsă – Noua vecinătate”, oferea noi perspective de integrare politică și economică țărilor ce nu pot fi acceptate, deocamdată, ca membre ale UE, cu scopul de a crea un spațiu de securitate, prosperitate, dezvoltare durabilă și bună vecinătate, “un «cerc de prieteni» la frontierele externe ale Uniunii, caracterizat de relații strânse și pacifiste fondate pe cooperare”. Noul ansamblu de măsuri de politică externă a fost ulterior grupat sub denumirea de „Politica Europeană de Vecinătate” (PEV), în Comunicarea Comisiei din iunie 2004, care constituie document-cadru al PEV, alături de Comunicarea privind crearea Noului Instrument pentru Vecinătate din iulie 2003. Anul 2004 a însemnat și debutul aplicării PEV (adoptarea Rapoartelor de țară și a Planurilor de acțiune), într-un context de clarificare și structurare a angajamentului UE prin contribuția Consiliului pentru Afaceri Generale și Relații Externe, a Parlamentului European și a Consiliului European.
Această politică, conturată în cadrul Tratatului Constituțional și definită de Comunicarea Comisiei Europene și de Strategia privind Politica Europeană de Vecinătate din mai 2004, prezintă ca obiective majore:
a) evitarea apariției unor noi linii de demarcație între Uniunea extinsă și vecinii săi;
b) consolidarea securității UE prin sprijinirea prosperității și stabilității vecinilor săi;
c) încheierea de parteneriate bazate pe asociere politică, integrare economică, aproximare instituțională, asistență financiară și dialog structurat.
Strategia precizează în mod concret modalitățile în care își propune UE să colaboreze cu vecinii săi din est și sud și trece dincolo de relațiile existente la data lansării sale pentru a oferi asocieri politice și o integrare economică mai adâncă, mobilitate sporită și mai multe contacte interpersonale. În cadrul raportului asupra aplicării PEV, din decembrie 2006 și în cel din decembrie 2007, Comisia a făcut o serie de propuneri pentru continuarea consolidării acestei politici. Prin intermediul PEV, UE oferă statelor vecine o relație privilegiată bazată pe susținerea unor valori comune (democrația și drepturile omului, statul de drept, buna guvernare, economia de piață și dezvoltarea durabilă) și propune ca relațiile cu statele învecinate să fie bazate pe reforme în plan politic, economic, social, juridic, alături de cooperare în prevenirea și soluționarea conflictelor. Așezarea cooperării pe fundamentul valorilor comune a fost considerată o rețetă pentru realizarea interoperabilității. Astfel, interoperabilitatea a devenit o condiție exogenă pentru afaceri, în timp ce afacerile au încetat să constituie un stimul structural pentru interoperabilitate.
Documentele PEV subliniază faptul că „PEV rămâne o politică distinctă de procesul de extindere a UE și nu prejudecă dezvoltarea relației vecinilor europeni cu UE”. Pe de altă parte, PEV nu a inclus nici un instrument special pentru relația cu Spațiul Economic Comun Rusia-Belarus-Kazahstan ca entitate unică.
Pașii stabiliți în cadrul strategiei PEV spre întărirea relațiilor UE cu vecinii din est și sud cuprind:
Rapoarte individuale de țară;
Planuri de acțiune;
Implementare (asistență tehnică și financiară UE; monitorizare/rapoarte de progres)
În centrul PEV se află Planurile de Acțiune bilaterale convenite între UE și fiecare partener. Acestea stabilesc agenda reformelor politice și economice prioritare pe termen scurt și mediu, respectiv pentru următorii 3-5 ani. Astfel, dimensiunea bilaterală a PEV exclude aproape complet orice dimensiune colectivă/multilaterală. Planurile bilaterale de acțiune din cadrul PEV conțin o listă atotcuprinzătoare de acțiuni pentru fiecare stat din vecinătatea Uniunii Europene, privind alinierea reglementărilor interne și extinderea graduală a libertății de mișcare a cetățenilor, bunurilor, serviciilor și capitalului. Concepută ca un cadru de referință pentru relațiile între Uniunea Europeană și țările membre, pe de o parte, și țările din vecinătatea estică și sudică, pe de altă parte, PEV nu creează noi structuri și noi obligații, ci urmărește să ofere un plus de motivație, concentrare pe obiective prioritare și valoare adăugată pentru relațiile de cooperare regională derulate în cadrul Acordurilor de Asociere sau a Acordurilor de Parteneriat și Cooperare. PEV vizează 16 dintre cei mai apropiați vecini ai UE – Algeria, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Egipt, Georgia, Iordania, Israel, Liban, Libia, Maroc, Moldova, Siria, Teritoriile Palestiniene, Tunisia și Ucraina. După expirarea primelor Planuri de Acțiune, urmează să fie semnate documente succesive aprofundate. PEV nu este încă total „activată” în relațiile cu Algeria, Belarus, Libia și Siria, nefiind semnate Planuri de Acțiune între UE și aceste țări.
Relațiile cu Rusia, cel mai important partener al Uniunii în vecinătatea sa estică, se desfășoară în cadrul parteneriatului strategic privind crearea a patru spații comune: un spațiu economic (incluzând prevederi speciale privind mediul și energia); un spațiu al libertății, securității și justiției; un spațiu al cooperării în domeniul securității externe; și un spațiu al cercetării științifice, educației și culturii. Practic, însă, Rusia nu participă decât prin asociere la PEV; relațiile bilaterale au loc paralel politicii de vecinătate, dar separat, elementele de legătură fiind date de similaritățile obiectivelor și de finanțarea comună prin Noul Instrument pentru Vecinătate și Parteneriat (NIVP). Situația este, în principal, rezultatul problemelor pe care le ridică extinderea influenței UE în regiune și care obligă la o dinamică a relațiilor UE – Rusia în baza unor proceduri și mecanisme diferite față de cele adoptate în relațiile cu alte țări PEV.
Strategia PEV urmărește transpunerea viziunii asupra construirii unei legături tot mai strânse între UE și vecinii săi care să genereze o zonă comună de stabilitate, securitate și prosperitate pentru toți. Uniunea Europeană și fiecare partener inclus în PEV se pun de acord cu privire la obiectivele reformelor de implementat într-o gamă largă de domenii de interes comun și abordate în comun, cum ar fi problemele politice și de securitate, problemele economice și comerciale, cele ale mobilității, mediului, integrării rețelelor de transport și energie sau ale cooperării științifice și culturale. UE oferă apoi asistență tehnică în sprijinul realizării acestor obiective prin eforturile proprii ale partenerilor. Realizarea reformelor este susținută prin diverse forme de asistență financiară și tehnică finanțate de Comisia Europeană, inclusiv prin intermediul unor instrumente care și-au dovedit eficiența în promovarea programelor de reformă din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est dar și prin instrumente noi, cum ar fi Facilitatea de Investiții pentru Vecinătate (FIV). În prezent, PEV face distincție între vecinătățile estică și sudică, pornind de la caracteristicile lor specifice (culturale, sociale, geopolitice, economice etc.).
Instrumentul de politică externă al Uniunii Europene, Politica Europeană de Vecinătate, urmează să fie revizuit pe parcursul anului 2015. Această sarcină i-a revenit Comisarului European pentru politica de vecinătate și negocierile pentru extindere, Johannes Hahn, la indicația Președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Oficial, necesitatea revizuirii PEV este explicată prin: „instabilitatea vecinilor UE – în special, Ucraina, Libia și Siria și necesitatea aplicării unei abordări flexibile față de vecinii Comunității, cuvântul cheie fiind “diferențierea” – „aceste state sunt mult prea diferite pentru a fi tratate nediferențiat”.
Inițiativa revizuirii reprezintă a doua tentativă a UE de a veni cu modificări serioase la PEV. În mai 2011, Comisia Europeană a lansat un document intitulat „Un nou răspuns unei vecinătăți în schimbare”, prin care și-a propus să transforme PEV într-o inițiativă mult mai ambițioasă. Motivația acestei accelerări era clară – statele din vecinătatea UE și, în special, cele șase țări din Parteneriatul Estic au acceptat oferta făcută sub forma Acordurilor de Asociere (și crearea Zonelor de Liber Schimb) și a regimului liberalizat de vize, astfel încât revizuirea PEV miza pe lansarea de procese mai ambițioase și finanțări mai substanțiale.
Noua reexaminare a PEV se desfășura într-un context mai puțin favorabil pentru proiectele de anvergură. Criza din Ucraina, refuzul Armeniei de a pregăti semnarea Acordului de Asociere, în toamna lui 2013, antagonismul crescând al Rusiei față de aceste acorduri etc. au ridicat semne de întrebare cu privire la eficiența PEV și la funcționalitatea demersului european în raport cu statele din Europa de Est. Deși Politica Europeană de Vecinătate și dimensiunea ei estică, întruchipată de Parteneriatul Estic, au fost formulate în termeni destul de vagi (liberalizarea regimului de vize, democrația și drepturile omului, liberalizarea comercială, fără a vorbi despre aderare), astfel încât este greu să discutăm despre eșecul acestei politici, în realitate există o tendință vizibilă de modificare a formatului, prin care s-ar pune accent pe tratament diferențiat, pe privilegierea relațiilor bilaterale în detrimentul unei singure politici aplicate întregii regiuni și prin înlocuirea formatelor bilaterale cu cele trilaterale (prin incorporarea Rusiei) etc.
Critica ce i se aducea PaE până la Summitul de la Vilnis din 2013 se deosebește substantial de abordările post-Vilnius. Deși, aparent asemănătoare, critica PaE din perioada post-Vilnius este mult mai atentă la parametrii politici și geopolitici, atunci când vorbește despre incapacitatea UE în materie de anticipare a intențiilor Rusiei și de evaluare obiectivă a dificultăților politice interne a partenerilor estici. Analizele par să accepte faptul că UE n-a reușit să evite o confruntare geopolitică cu Rusia, ceea ce probează o anumită naivitate a abordărilor avute, dar care, totodată, sugerează că Europa nu poate să-și asume luxul înfrângerii. Iar acest fapt reclamă o posibilă oferire a perspectivei de membru al UE statelor partenere. Există și critici mai dure care scot în evidență ipocrizia, tehnicismul excesiv și secretomania ce caracterizează demersul european. Pornind de la ideea lui Henry Kissinger că „demonizarea lui Putin nu este o politică, ci un alibi pentru absența ei”, ministrul de Externe al Slovaciei, Miroslav Lajcak, a punctat că „Noi (europenii) am fost orbi în predicțiile noastre și am fost surzi atunci când primele semnale de alarmă au început să vină…
Pentru noi, Parteneriatul Estic a fost un simplu exercițiu birocratic, cu puncte și virgule, iar pentru Putin – o mare afacere politică”. Astfel, în opinia unor analiști, criza ucraineană ar fi putut fi evitată în cazul în care europenii ar fi dat dovadă de mai multă flexibilitate. Deoarece, adaugă ei, „atunci când Ianukovici vroia să semneze Acordul de Asociere, noi am fost acei care am spus „nu”, din cauza lui Timoșenko”. În afară de aceste critici noi care au apărut după declanșarea crizei din Ucraina, există un set de reproșuri tradiționale care sunt adresate PaE. Dorința de revizuire a PaE gravitează, în mare parte, în jurul acestor linii de gândire, chiar dacă deseori ele sunt contradictorii și neconcludente.
Premisele creării Parteneriatul Estic și necesitatea sa
Parteneriatul Estic este un proiect lansat în 2009 și reprezintă încercarea Uniunii Europene de a-i conferi Politicii Europene de Vecinătate o dimensiune estică mai clară. În 2004 oficialii ruși au respins cu politețe oferta de a deveni participanți ai Politicii Europene de Vecinătate, preferând să continue relațiile bilaterale cu UE în cadrul “parteneriatului strategic”.
Lansat cinci ani mai târziu, în contextul relațiilor tensionate dintre Rusia și Uniunea Europeană, la scurt timp după Războiul din Georgia din august 2008 și criza gazului din Ucraina din ianuarie 2009, PaE a reprezentat un cadru de cooperare privit cu scepticism de Moscova, încă de la început. Inițiativa reprezentanților Poloniei și Suediei de a crea Parteneriatul Estic, a apărut ca o formă de gestionare a relațiilor cu statele din vecinătatea estică a Uniunii Europene și pentru a asigura la nivelul UE o balansare a influenței statelor membre asupra afacerilor externe ale Bruxelles-ului.
Serghei Lavrov, ministrul rus al afacerilor externe, declara în martie 2009, că Bruxelles-ul vrea să își extindă sferele de influență în zona fostei Uniuni Sovietice, inclusiv în Belarus, prin intermediul PaE: “Noi suntem acuzați că încercăm să ne creem sfere de influență. Ce este de fapt Parteneriatul Estic? Este o sferă de influență care include Belarusul?” Și, în ciuda replicii ministrului afacerilor externe suedez, Carl Bildt că “Parteneriatul Estic nu are nimic de-a face cu sferele de influență” și că “statele au optat ele însele să se alăture acestei inițiative”, Lavrov nu și-a schimbat poziția, insistând pe 26 aprilie 2009, în cadrul conferinței de presă de după întâlnirea Consiliului Permanent de Cooperare UE-Rusia, că “Am auzit de la Bruxelles că nu este o încercare de creare de sfere de influență și nici un proces îndreptat împotriva Rusiei. Ne-am dori să credem aceste declarații, totuși unele comentarii venite dinspre UE ne-au neliniștit”.
Privit la modul general, PaE poate fi caracterizat drept un proces ambiguu, nedeterminat, care se desfășoară în virtutea inerției („by default”) și creează în permanență mituri. Această nedefinire constituie un avantaj – deoarece lasă părțile implicate în proces să-și definească în mod aleatoriu obiectivele, creând un grad sporit de flexibilitate, dar și o sursă de probleme, întrucât lipsa unei finalități clare a PaE poate determina statele partenere să „tălmăcească” greșit intențiile celeilalte părți. Astfel, deși Ucraina a considerat PaE drept un „colac de salvare”, aceasta nu a scutit-o de probleme; deși Moldova a fost ridicată în rang de „poveste de succes”, aceasta nu reprezentat o apreciere realistă a meritelor; în plus, UE deseori supraapreciază capacitatea statelor partenere de a face reforme, după cum demonstrează alegerile din 30 noiembrie 2014 din Republica Moldova.
Chișinăul a înregistrat succese notabile în cadrul PaE, pe parcursul anului 2014 reușind să semneze și să ratifice un Acord de Asociere cu UE și să obțină regimul liberalizat de vize. În abordarea Parteneriatului Estic, Republica Moldova pune accent pe bilateralism, susține principiul diferențierii, tratează procesul la modul tehnic, mizând pe logica birocratică de îndeplinire a angajamentelor asumate și obținând, în contrapartidă, mai multă integrare.
Drept urmare, Chișinăul pregătește depunerea, în 2015, a cererii de aderare la UE și includerea în declarația finală a Summitului de la Riga, din luna mai, a mențiunii despre “asocierea și integrarea politică” a statelor partenere. Cu toate acestea, înrăutățirea climatului politic din Republica Moldova, în urma alegerilor parlamentare din 30 noiembrie 2014, ar putea zădărnici aceste intenții, deviind procesul de implementare a Acordului de Asociere de la logica birocratică spre cea politică. Declarațiile politice recente făcute de liderii ApME – Valeriu Streleți și Marian Lupu – care au retractat intențiile anunțate anterior de depunere a cererii, indică asupra posibilitatea unei asemenea întorsături.
Un succes incontestabil îl reprezintă crearea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător cu UE. Totuși, semnarea Acordului de Asociere a condus și la aplicarea, de către Rusia, a unor sancțiuni economice îndreptate împotriva exporturilor agroalimentare ale Moldovei, inclusiv excluderea a 19 categorii de produse din regimul de liber schimb cu Rusia, prin anularea „taxei zero”. De aceea, deși există o tendință de creștere a exportului spre Uniunea Europeană, efectele nete ale intrării Republicii Moldova în ZLSAC nu pot fi evaluate cu exactitate la momentul dat.
Semnarea Acordului de Asociere dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova ridică în mod presant problema aplicării acestuia – implicit, extinderea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător – de peste Nistru. Ultimele negocieri dintre Chișinău, Tiraspol și Bruxelles indică asupra posibilității unei derogări de la principiile „aplicării complete” pentru Transnistria, ceea ce va presupune aplicarea doar a soluției minime. Din partea Tiraspolului aceasta ar însemna, în prima fază, doar eliminarea taxelor vamale, introducerea TVA și admiterea controalelor operate de către Chișinău. Acceptarea unei implementări etapizate a ZLSAC în regiunea transnistreană va necesita însă demararea unui proces complex de negocieri, într-un format trilateral.
Acordul de Asociere a devenit un subiect activ de discuție în interiorul societății moldovenești, divizând-o în două grupuri – pro și anti Acord. Această dezbatere s-a produs într-un context de continuă mitologizare a Acordului de Asociere, ceea ce a determinat autoritățile să lanseze propriile campanii de demitizare, dar și de creare a unor noi mituri privind efectele Acordului. Alegerile din 30 noiembrie 2014 au schimbat dramatic felul în care societatea moldoveneascăse raportează la Acordul de Asociere. Odată cu temperarea reproșurilor PCRM la adresa Acordului, discuțiile au deviat spre situația politică internă, tema calității și ambiguitățile documentului nemaifiind actuală. Procesul de implementare a Acordului a devenit dependent de constituirea unei majorități parlamentare stabile și legitime, de evitarea degradării climatului democratic, profund afectat de caracterul dubios în care s-au desfășurat alegerile și de promovarea unei politici ferme de realizare a angajamentelor pe care Moldova și le-a luat în raport cu UE. În același timp, triumful logicii politice care ar putea fi impusă de Uniunea Europeană dar și acceptată cu prea multă ușurință de liderii politici din Moldova, poate să minimizeze șansele Republicii Moldova de accedere la UE și ar pericilita însăși logica birocratică a integrării care reclamă înaintarea permanentă a solicitărilor de avansare prin parcurgerea grabnică a tuturor etapelor integrării.
PaE este o inițiativă “tânără” și dinamică, care nu și-a manifestat încă pe deplin efectele asupra țărilor partenere.
CAPITOLUL II – PARTENERIATUL ESTIC O NOUĂ PERSPECTIVĂ A VECINĂTĂȚII COMUNE SAU O SCHIMBARE ÎN VECINĂTATEA APROPIATĂ
Cel mai ambitios program lansat de UE în 2009, Parteneriatul Estic (PaE), a fost în mod constant subiectul unor dispute latente dintre membrii UE sustinatori ai extinderii acesteia în Europa de est si opozantii unor noi proiecte integrationiste. De la începuturile sale acest program a fost prezentat de Uniunea Europeană ca o inițiativă în care Uniunea Europeană, Rusia și partenerii estici aveau de câștigat. În Declarația comună a primului summit (Praga), se afirma că că scopul principal al inițiativei europene privind Parteneriatul Estic este de a "accelera asocierea politică și integrarea economică" între UE și cele șase foste republici sovietice, care ar trebui să conducă mai departe la "stabilitatea, securitatea și prosperitatea UE, a țărilor partenere precum și a întregului continent european". Declarațiile Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate, Javier Solana, susțin că acest proiect ”nu este împotriva nimănui”, oricine crede că este împotriva cuiva are o părere eronată. Declarațiile apar ca urmare a suspiciunilor și preocupărilor manifestate de oficialii de rang înalt din Rusia cu privire la Parteneriatul Estic. Mult mai duri în declarații, președintele Vladimir Putin și prim-ministrul rus, Dmitri Medvedev văd Parteneriatul Estic ca pe o “alternativă la extinderea NATO înspre Est” și, în ciuda tuturor eforturilor de a se convinge ca PaE nu este îndreptat împotriva Rusiei observă că “pentru unele state acesta este văzut ca un parteneriat împotriva Rusiei”.
Prima parte a capitolului susține că Parteneriatul Estic a apărut nu doar din nevoia de securitate și stabilitate a Uniunii Europene, ci și din dorința fostelor republici sovietice care au vazut în Uniune singura soluție pentru a-și păstra suveranitatea amenințată de politica dură a Rusiei în ”vecinătatea apropiată”.
În a doua parte a acestui capitol voi argumenta de ce Parteneriatul Estic reprezintă o provocare la o abordare politică externă realistă, voi încerca să evaluez eficiența initiativei europene și schimbările pe care țările membre trebuie să le vizeze, prin prisma teoriilor de europenizare, guvernare externă și a legăturii dintre acestea.
În ultima parte voi analiza evoluția evenimentelor recente ale politicii ruse din vecinătatea apropiată, cu accent pe instrumentele de putere soft ale Moscovei în cele șase state ex-sovietice și perspectivele de neo-finlandizare a ”străinătății apropiate”.
Datorită impactului politic, economic, social generat de revoluțiile din statele estice și încercând să atenueze aceste consecințele grave care nu au permis menținerea stabilității și integrității statelor create după prăbușirea Uniunii Sovietice, Uniunea și-a focusat o mai mare atenție spre estul european.
Caucazul de Sud și Europa de Est, azi reprezentată prin spațiul CSI, rămâne o valoare geopolitică, de infrastructură și totodată culturală pentru UE, realizând interconexiunea dintre Federația Rusă și Uniune. Datele FMI indică o creștere relativ ascendentă a economiei statelor din spațiul CSI. Axată pe domenii specifice precum comerț, investiții, deplasarea forței de muncă, cooperare tehnică, transpuse după modelul economic și instituțional al Uniunii Europene, cooperarea economică dintre aceste două regiuni a produs un impact consistent asupra reformelor economice promovate în spațiul CSI, instituindu-se o economie de piață stabilă, dar cu un impact evident asupra schimbării și definirii regimurilor politice aflate în tranziție. Chiar dacă fostele republici sovietice posedă o istorie de dezvoltare comună pe parcursul a 50 de ani sub auspiciile URSS, strategiile privind dezvoltarea economică, socială și politică au căpătat un aspect distinct, sau chiar divergent odată cu obținerea independenței acestor state, drept efect diminuându-se și rolul blocului regional creat prin CSI. Dabrowski susține că perioda anilor cuprinsă între 2004 – 2007, marcată de extinderea Uniunii spre centru și estul Europei a constituit o radicală alterare a statutului CSI din punct de vedere economic, dar și politic. Totodată, CSI rămâne o regiune de interes pentru politica externă a Uniunii Europene centrată pe securizarea resurselor naturale de gaz și petrol livrate din Federația Rusă, dar care traversează și teritoriul acestor state, iar odată cu extinderea realizată prin aderarea a zece state în 2004, Uniunea a fixat granițe imediate cu statele membre CSI, ceea ce tranformă statutul acestora din vecini de gradul doi în vecini de gradul întâi, prioritari datorită vecinătății imediate.
Dabrowski realizează un studiu comparativ cu privire la interacțiunea și interdependența dintre aceste două regiuni analizând specificul economic și demonstreză că o parte din statele membre ale Parteneriatului Estic exportă o cantitate esențială în UE, ceea ce denotă accesul acestor regiuni pe piața europeană. Totuși, cooperarea intensă și perspectiva de aderare la UE a statelor din estul european presupune asumarea unor responsabilități de implicare ale acestora, precum și prezența riscului de influență a Federației Ruse care nu va înceta să își mențină propria influență în această regiune. Astfel, la acest capitol se formează o diviziune politică în statele ex-sovietice cu privire la avantajele și dezavantajele dezvoltării de noi relații și schimbarea provenită prin adoptarea vectorului european.
Pentru țările din Estul Europei, integrarea europeană și membership-ul European sunt văzute drept unul și același lucru, iar ratificarea Acordului de Asociere e percepută drept o cale de obținere a statutului de membru oficial al UE, moment în care formează un contrast de opinii cu statele membre, care sesizează o distincție clară între “asociere” și “apartenență”, argmentează cu o doză de euroscepticism, tipic rusă, Andrey Karbovski. Acesta afirmă că Uniunea utilizează aceeași strategie aplicată și în cadrul extinderii din 2004 spre Centrul Europei, igonorând identitatea deja constituită la acel moment a statelor în cauză și ceea ce ele reprezentau în sine, dar încercând să le creeze din nou, unica cale fiind reformarea după dorință proprie- concept prea simplificat pentru diminuarea urmelor comuniste din aceste state.
Care se adeverește a fi rolul Uniunii Europene în estul european, totodată cât de eficient a contribuit europenizarea la propagarea reformelor democratice prin constituirea transparenței instituționale, crearea unui sistem judiciar și a stabilității politice în fostele republici sovietice, reprezintă câteva aspecte necesare de abordat. O viziune asupra termenului de ,,esprit de bon voisinage” , tradus în română ,,în spiritul bunei vecinătăți”, se afirmă cu o semnificație legală nedefinită, iar datorită faptului că nu este un concept juridic clar definit, se rezumă la spiritul de reciprocitate, înțelegere și încredere dintre state și vecini săi. Din aceasta rezidă și argumentul normativ al UE, care nu este necesar de justificat prin promisiunea de aderare a celor șase state vizate de Parteneriatul Estic, adică recurgerea la o bază legală în relația cu partenerii săi.
„Expansiunea UE a mai devenit și un cerc…virtuos, prin care noi piețe sunt create pentru a scădea importanța exporturilor către Statele Unite, ceea ce reprezintă o treaptă crucială pentru a ajunge la statutul de superputere independentă. Sângele proaspăt adus de noii membri ai UE a generat un federalism competitiv ce stimulează ansamblul economiei europene”.
„Uniunea Europeană cheltuiește peste 10 miliarde de dolari pe an numai pentru resuscitarea infrastructurii fizice a noului său Est, accelerându-i revenirea după decenii de neglijență comunistă”, astfel un obiectiv al transformării constituie anume ideea de egalitate și echitate (politică, economică, socială) între statele membre și statele non-membre ale UE.
Articolul 8 al Tratatului de la Lisabona (2009) stipulează în paragraful 1 – Uniunea dezvoltă relații privilegiate cu țările învecinate, în vederea stabilirii unui spațiu de prosperitate și de bună vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii și caracterizat prin relații strânse și pașnice, bazate pe cooperare. În paragraful 2 al articolului, precizează că Uniunea poate încheia acorduri speciale cu țările în cauză. Aceste acorduri pot include drepturi și obligații reciproce, precum și posibilitatea de a realiza acțiuni în comun. Punerea lor în aplicare face obiectul unei concertări periodice.
Proiectul PaE propus inițial ca o formă de gestionare a relațiilor cu cele 6 state din vecinătatea estică a UE în cadrul mai larg al Politicii Europene de Vecinătate și imitând modelul Parteneriatului Euro- Mediteranean (care se adresează statelor din vecinătatea sudică a UE). Tandemul Polonia-Suedia a urmărit sa balanseze influența actorilor interesați în special de dimensiunea sudică a politicii externe a UE – Franța (care beneficiază de susținerea Portugaliei, Spaniei, Italiei, Greciei și Ciprului) care nu intenționau să se implice în vecinătatea estică pentru a nu periclita relațiile cu Federația Rusă. Grupul statelor interesate direct de cooperarea cu spatiul ex-sovietic a reunit noii membri ai UE-Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Lituania, Letonia, Estonia, dar și Austria (membru vechi). După ce au devenit membre ale UE, câteva dintre aceste state au încercat sa aducă pe agenda discuțiilor de la Bruxelles diverse strategii de a gestiona relațiile cu vecinii – în 2007, România, Bulgaria și Grecia au susținut crearea Sinergiei Mării Negre, iar în 2009 România și Austria au introdus pe agenda UE, Strategia Dunării. Impunerea PaE pe agenda de politică externă a UE a fost determinată de hotarârea Germaniei (în special) și a Marii Britanii de a susține proiectul. Germania a fost convinsă să susțină PaE pentru că acesta propunea o alternativă la integrarea în UE după modelul enunțat prin Strategia Europa Extinsă (2003) – ”sharing everything with the Union but institutions”.
2.1. Ideologia și principiile Parteneriatului Estic
– o inițiativă europeană pentru a îndeplini voința vecinilor –
Lansarea oficială a Parteneriatului Estic a avut loc în cadrul summitului pentru Parteneriatul Estic pe 7 mai, la Praga, prin semnarea declarației comune de lansare a acestei inițiative de cooperare regională. Declarația a fost semnată, pe de o parte, de înalți oficiali europeni (reprezentanți ai Comisiei Europene, Parlamentului European, Consiliului European, Consiliului de Miniștri ai UE), reprezentanți ai statelor membre ale UE, și, pe de altă parte, de cele șase foste republici sovietice participante la Parteneriatul Estic. Azerbaidjanul, Armenia, Georgia și Ucraina au fost reprezentate la summit de președinții țărilor, iar Belarus și Republica Moldova – de vicepremieri.
Inițiativa parteneriatului nu a fost concepută doar pentru binele cetățenilor europeni ori de dragul Uniunii, iar partenerii estici au aderat voluntar, au optat să se angajeze la o serie de obligații costisitoare asupra reformelor democratice, nu pentru că au fost presate de Bruxelles, ci pentru că erau conștienți că aceste eforturi ar aduce nu numai avantaje economice, ci și conservarea suveranității și punerea în valoare a acestor state. În ciuda presiunii Kremlinului, aceste state au încercat să se apropie de UE, atât din nevoia de a-și proteja ”valorile fundamentale” și din dorința de a-și construe o identitate europeană. Astfel, Parteneriatul estic a venit pentru a îndeplini voința și nevoile atât ale UE, cât și cele ale partenerilor din est. Declarația prezintă Parteneriatul Estic drept o inițiativă a Uniunii Europene de a accelera asocierea politică, de a continua integrarea economică dintre Uniunea Europeană și țările partenere interesate și de a impulsiona dezvoltarea economică și socială regională a acestor țări. Parteneriatul se va baza pe principiile de drept internațional și pe valorile fundamentale ale democrației, ale statului de drept, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și pe angajamentul față de economia de piață, dezvoltarea durabilă și buna guvernare. Totodată, aprofundarea și intensificarea relațiilor bilaterale dintre UE și țările respective din estul continentului, în contextul Parteneriatului Estic, se va baza pe principiile de diferențiere și condiționalitate, iar apropierea legislativă și normativă este crucială pentru țările partenere, care doresc o apropiere de UE. Declarația mai precizează că noile acorduri de asociere vor avea drept obiectiv crearea de vaste zone de liber schimb bilaterale. Liberalizarea completă a regimului de vize dintre UE și țările partenere este un obiectiv pe termen lung și individual, în funcție de partener, cu condiția că această mobilitate să fie bine gestionată și sigură.
Atât la nivel bilateral cât și multilateral, domeniul justiției și afacerilor interne are un loc important și de lungă durată pe ordinea de zi a dialogului și cooperării între UE și partenerii estici (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina). Unul dintre principiile directoare ale Parteneriatului Estic stabilite cu ocazia reuniunii la nivel înalt de la Praga, din 2009, de către UE și Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina o reprezintă punerea în practică a măsurilor destinate să faciliteze contactele interpersonale, realizată în paralel cu promovarea drepturilor fundamentale și a statului de drept, ca o condiție prealabilă importantă pentru menținerea păcii și stabilității cu efecte pozitive asupra dezvoltării economice, culturale și sociale din toate țările implicate. În Programul de la Stockholm, Comisia a fost invitată să prezinte un plan cu privire la modalitățile de intensificare a cooperării în materie de justiție și afaceri interne în cadrul Parteneriatul estic. Necesitatea de a coopera în mod activ, în special în domeniul JAI, cu țările partenere din vecinătatea estică a fost subliniată din nou pe 25 mai 2011 în comunicarea comună a Comisiei și a Înaltului Reprezentant, cu titlul „Un nou răspuns la o vecinătate în schimbare”. În concluziile Consiliului Afaceri Externe, care a avut loc la 20 iunie 2011, precum și în contextul revizuirii în curs a abordării globale a migrației, Comunicarea Comisiei consolidează cadrul de cooperare în vigoare.
Realizarea obiectivelor PaE prin intermediul celor două dimensiuni, cea bilaterală – prin semnarea cu statele partenere a Acordurilor bilaterale de Asociere mai avansate decât Acordurile existente – și dimensiunea multilaterală, care include Platforme de Cooperare și inițiative directorii, reprezintă principalele puncte de noutate, așa cum au fost prevăzute în proiectul de formare.
Dimensiunea multilaterală a Parteneriatului estic are rolul de a sprijini și de a consolida obiectivele bilaterale prevăzute de acesta și surprinde o gamă largă de aspecte:
consolidarea instituțiilor și a bunei guvernanțe, inclusiv a rezistenței la schimbări de natură externă;
dezvoltarea de oportunități de piață prin integrare economică și acorduri comerciale;
asigurarea securității energetice și îmbunătățirea interconexiunii în domeniul energetic și al transportului;
intensificarea mobilității și a contactelor interpersonale prin negocierile din cadrul dialogului privind vizele.
Abordarea provocărilor cu care se confruntă țările partenere în comun promovează cooperarea și schimbul de bune practici, experiențe referitoare la tranziție, reformă și modernizare între țările partenere. A fost concepută pentru accelerarea integrării în UE și constituie un instrument suplimentar pentru sprijinirea eforturilor de reformă și pentru facilitarea armonizării legislative în țările partenere. A dobândit caracter oficial prin summit-urile PaE, întâlniri ale miniștrilor de externe, reuniuni ministeriale sectoriale, platforme multilaterale, working panels, inițiative flagship. Cele mai importante sunt summit-urile PaE care se desfășoară cu participarea șefilor de stat sau de guvern din UE 28 și ai celor 6 țări partenere odată la 2 ani. Reuniunile miniștrilor de externe se desfășoară în fiecare an, cu scopul de a stabili sau revizui liniile directoare ale PaE și de a superviza acțiunile militare desfășurate în cadrul celor 4 platforme de cooperare ale PaE. Conferințele sau întâlnirile sectoriale sunt reuniuni ale miniștrilor de resort din domenii precum economie, energie, mediu, care sunt organizate ad-hoc. Platformele multilaterale sunt reuniuni bianuale ale oficialilor Comisiei Europene cu reprezentanți ai statelor membre UE și ai statelor partenere la care au loc schimburi de informații și opinii cu privire la domeniile din cele 4 platforme ale PaE. În cadrul activităților de tip working panels se reunesc de câteva ori pe an oficiali ai statelor participante la PaE și se concentrează asupra proiectelor specifice implemenatate în cadrul PaE. Inițiativele flagship sunt platforme care au ca obiectiv inițierea de proiecte și distribuirea de ajutor financiar și tehnic pentru statele partenere. Până în prezent, au fost lansate 5 inițiative flagship (Programul de management integrat al granițelor, facilități pentru întreprinderile mici și mijlocii, piețe energetice regionale și eficiența energetică, prevenirea dezastrelor naturale și a celor cauzate de om, bună guvernanță în domeniul mediului) și a fost anunțată, fără a fi lansat un singur proiect (diversificarea surselor de aprovizionare cu energie-Coridorul Energetic Sudic).
Pentru perioada 2014 – 2017, platformele multilaterale ale PaE prevăd:
– negocierea unor noi Acorduri de Asociere, inclusiv acorduri cuprinzătoare de liber schimb, pentru statele care sunt pregătite să își asume angajamente profunde conținute de aceste acorduri cu UE;
– consolidarea securității energetice în țările partenere și în UE, inclusiv susținere pentru investiții în infrastructură, reglementări mai bune, eficiență energetică, și sisteme mai eficiente de atenționare preventivă pentru a reduce riscurile de întrerupere a aprovizionării;
– promovarea reformelor sectorului de protecție a mediului și a climatului;
– încurajarea contactelor interpersonale, o implicare crescută a societății civile și a altor actori;
– sprijin privind dezvoltarea economică și socială, conform rezultatelor obținute în urma unui studiu privind mobilitatea forței de muncă spre a deschide pe viitor și mai mult piața europeană a muncii;
– fonduri suplimentare pentru proiectele de reducere a inegalității sociale și creștere a stabilității, asigurând susținere financiară;
– o serie de Pacte de mobilitate și stabilitate, care simplifică călătoriile legale în UE și, în același timp, accentuează eforturile pentru a combate corupția, crima organizată și migrația ilegală, ce vor îmbunătăți sistemele de azil în funcție de standardele UE, vor înfiiința structuri integrate de gestionare a granițelor; pe termen lung se are în vedere liberalizarea completă a vizelor, cu condiția ca mobilitatea să fie bine gestionată și sigură;
– patru platforme multilaterale de cooperare în arii tematice diferite: „Democrație, bună guvernare și stabilitate”, „Integrare economică și armonizarea cu politicile UE”, „Securitatea Energetică” și a „Contactelor interumane”; acestea au menirea să susțină eforturile individuale ale țărilor prin asigurarea unui cadru în care să fie abordate probleme comune, vor include seminarii pentru a îmbunătăți înțelegerea legislației europene și a standardelor, împărtășirea experienței și au în vedere dezvoltarea de activități comune.
Principiile fundamentale care ar trebui să guverneze cooperarea cu partenerii estici:
Diferențierea – modul în care avansează cooperarea depinde de progresele individuale înregistrate de țara parteneră în ceea ce privește agenda sa de reformă în materie de JAI;
Condiționalitatea – intensificarea cooperării cu partenerii estici trebuie să fie treptată și condiționată de progresele realizate și de succesul cooperării în domeniile convenite;
Principiul condiționalității este unul din cele trei principii care stau la baza Parteneriatului Estic. Este un termen folosit mai ales în politica UE cu privire la extindere și se referă la acordarea de către UE a unor avantaje cu condiția realizării de către țările partenere a anumitor reforme. În caz contrar, UE avertizează cu declanșarea unor sancțiuni. De exemplu, semnarea Acordurilor de Asociere vor fi condiționate, printre altele, de capacitatea unei țări partenere de a progresa cu reformele în domeniul democrației, statului de drept și drepturilor omului.
Coerența politicilor – cooperarea cu partenerii estici în materie de JAI va fi considerată în contextul politicii externe globale a UE și al altor politici relevante;
Cooperarea regională între partenerii estici este crucială pentru a răspunde provocărilor transfrontaliere în domeniul JAI și ar trebui să fie încurajată în continuare;
Parteneriatul Estic se bazează pe principiul implicării comune și completează politici precum PEV sau Sinergia Mării Negre. Acesta prevede semnarea unei noi generații de Acorduri de Asociere, o integrare mai profundă în economia UE, semnarea unor acorduri de liber schimb aprofundate și cuprinzătoare, ușurarea regimului de călătorie pentru cetațenii țărilor partenere spre UE, cu condiția că anumite măsuri de siguranță sunt implementate și o asistență financiară sporită. De asemenea, Parteneriatul Estic include o dimensiune multilaterală care reunește toți partenerii pentru a combate provocările comune, prin existența a patru platforme tematice și a unui număr de inițiative emblematice.
Promovarea unei mai mari implicări a societății civile în crearea și respectarea agendei de cooperare în materie de JAI, în special în ceea ce privește contactele interpersonale.
Punerea în practică a măsurilor destinate să faciliteze contactele interpersonale, realizată în paralel cu promovarea drepturilor fundamentale și a statului de drept, reprezintă o condiție prealabilă importantă pentru menținerea păcii și stabilității și are efecte pozitive asupra dezvoltării economice, culturale și sociale din toate țările implicate.
A doua reuniune la nivel înalt a Parteneriatului estic, care a avut loc la Varșovia în septembrie 2011, a reafirmat programul convenit la Praga și a confirmat înregistrarea unor progrese importante în mai multe domenii.
Principalul obiectiv al Parteneriatului estic constă în crearea condițiilor pentru accelerarea asocierii politice și aprofundarea integrării economice dintre UE și țările partenere din Europa de Est. Reuniunea la nivel înalt a Parteneriatului estic de la Varșovia a confirmat aspirațiile europene și alegerea europeană a anumitor parteneri, precum și angajamentul acestora de a construi o democrație profundă și durabilă. În cadrul reuniunii la nivel înalt a fost evidențiat rolul special al Parteneriatului estic de a sprijini țările care aspiră la o relație tot mai strânsă cu UE.
Parteneriatul estic vizează, de asemenea, promovarea cooperării regionale și a relațiilor de bună vecinătate. Aceste obiective susțin angajamentul comun pe calea stabilității, securității și prosperității, atât pentru UE, cât și pentru țările partenere. În sprijinul acestor obiective ample, UE și partenerii săi est-europeni vor depune eforturi pentru:
• stabilirea unor noi relații contractuale, mai intense între UE și țările partenere, care se vor concretiza în semnarea unor acorduri de asociere, inclusiv, dacă este cazul, în crearea unor zone de liber schimb complex și cuprinzător, în care apropierea reglementărilor poate contribui la consolidarea efectelor pozitive ale liberalizării schimburilor comerciale și a investițiilor, conducând astfel la convergența cu legislația și standardele UE;
• sprijinirea mobilității cetățenilor și a liberalizării vizelor într-un mediu bine gestionat și sigur. Mobilitatea cetățenilor din țările partenere va fi promovată prin încheierea unor acorduri de facilitare a eliberării vizelor și de readmisie, măsură care constituie etapa inițială a unui proces având ca obiectiv final instituirea unui regim fără viză;
• consolidarea cooperării sectoriale și facilitarea participării țărilor partenere la programele și agențiile UE.
2.2. Arhitectura instituțională a PaE și percepțiile statelor partenere asupra acestuia
– un parteneriat între egali cu valori comune –
Lansat cu ocazia reuniunii la nivel înalt desfășurată la Praga, Parteneriatul estic se înscrie într-un efort al UE și al partenerilor săi est-europeni de a sprijini promovarea reformelor politice și economice și de a ajuta țările din regiune să se apropie mai mult de UE. La baza acestui parteneriat se află un angajament comun de respectare a dreptului internațional și a valorilor fundamentale, printre care democrația, statul de drept, drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și a economiei de piață, a dezvoltării durabile și a bunei guvernanțe.
Fiecare țară are o relație bilaterală cu UE, însă, sub egida Parteneriatului estic, UE și partenerii săi s-au angajat să continue dezvoltarea dimensiunii multilaterale, un proces în care sunt implicate toate statele membre ale UE și toate țările partenere. Această dimensiune multilaterală are menirea de a consolida și de a completa acțiunile bilaterale, înlesnind dezvoltarea unor poziții și activități comune.
A doua reuniune la nivel înalt a Parteneriatului estic, care a avut loc la Varșovia în septembrie 2011, a reafirmat programul convenit la Praga și a confirmat înregistrarea unor progrese importante în mai multe domenii. Cu toate acestea, participanții la reuniunea la nivel înalt au recunoscut, de asemenea, că eforturile de reformă trebuie amplificate, că intensitatea cooperării depinde de ritmul reformelor și că partenerii cel mai puternic angajați în reforme sunt cei care vor beneficia cel mai mult de pe urma relației lor cu Uniunea Europeană. De asemenea, s-a făcut apel la reînnoirea angajamentului față de valorile comune. Realizarea unor schimbări pe teren este esențială pentru clădirea unor instituții democratice durabile, pentru rezolvarea pe cale pașnică a conflictelor prelungite și pentru crearea unei baze solide menite să asigure o creștere economică durabilă și favorabilă incluziunii și crearea de locuri de muncă. În ceea ce privește viitoarele relații dintre UE și partenerii săi est-europeni, este crucial să se înregistreze progrese pe calea unei democrații profunde și durabile. Un accent deosebit a fost pus pe necesitatea dialogului cu societățile în ansamblul lor. Societatea civilă este o componentă fundamentală a oricărui sistem democratic care funcționează în mod corespunzător. Sprijinul acordat de UE societății civile din țările est-europene și dialogul cu aceasta sunt deci consolidate în mod semnificativ.
2.4. Viziunea Federației Ruse în privința formării “noii Europe” și a PaE
Cadrul propus pentru consolidarea relațiilor cu cele șase state membre ale Parteneriatului Estic a fost etichetat ca o strategie de extindere. După prăbușirea Uniunii Sovietice, în ciuda unei scurte perioade de respingere, fostele state sovietice s-au adunat în majoritate în Comunitatea Statelor Independente (CSI), comunitatea reprezentând una dintre prioritățile politicii externe ale Moscovei. Interesul față de aceste state a fost stabilit în mod clar pentru fiecare concept de politică externă a Federației Ruse, sintagma ”străinătate apropiată” acorda fostelor republici sovietice un statut special ce atrage totodată un regim special pe care Rusia ar trebui să-l impună privind menținerea securității în această regiune. În discursul ministrului rus de externe, Kozyrev, la conferința cu statele baltice și ambasadorii CSI susține că "CSI și statele baltice constituie zona vitală în care principalele interesele ale Rusiei sunt concentrate … [și] de la care principalele amenințări la adresa intereselor sale emana. Noi nu ar trebui să ne retragem din aceste regiuni care au fost în sfera intereselor rusești timp de secole".
În general, interesul special al Rusiei în ”vecinătatea apropiată” rezidă, în primul rând, din propriile nevoi de securitate, factorii economici și problemele din diaspora. Obsedată de teama de a fi înconjurată de dușmani, Moscova percepe fostele republici sovietice ca factori esențiali privind protecția granițelor sale. Făcând un excurs istoric, Belarus s-a dovedit a fi țara prin care invadatorii occidentali și-au creat drum spre centrul Rusiei și Moscova, iar Kremlinul încearcă să păstreze această țară cât mai aproape posibil, ca măsură de precauție. Ucraina este văzută ca ancora de sud-vest și ”călcâiul lui Ahile al Rusiei ", iar Moldova este pentru Ucraina ceea ce Ucraina este pentru Rusia. Prin urmare, dacă Ucraina nu poate fi apărată, nici Rusia nu poate fi și, astfel, cea mai mică fostă republică sovietică câștigă importanță strategică pentru Rusia, în timp ce Transcaucazia sau Caucazul de Sud (Georgia, Armenia și Azerbaidjan) reprezintă zona – tampon și o zonă de rivalitate între Rusia, Turcia, Iran și SUA. Pentru scopul acestei lucrări, ne vom referi doar la aceste șase foste republici sovietice ca
formând "străinătatea apropiată".
O dată cu extinderea UE între 2004-2007, "vecinătatea apropiată" a devenit vecinătate a UE, o realitate nu foarte confortabilă pentru Kremlin. Însăși sintagma ”vecinătate comună” propusă de UE în documentele oficiale a deranjat autoritățile ruse, deoarece ar face aluzie la provocări privind sfera sa de influență, Moscova preferând sintagme ca ”țări învecinate cu Rusia” ori ”țările adiacente UE”.
Pe de o parte țările membre CSI reprezintă nucleul politicii externe ruse, iar pe de cealaltă parte, legăturile create pe parcurul a trei-patru generații de istorie comună și colaborare economică dau Moscovei o poziție avantajoasă în relațiile cu aceste state. În acest context, se presupune că sarcina Federației Ruse este de a menține la distanță UE de fostele republici sovietice și relațiile de prietenie cu aceste țări nu ar trebui să se confrunte cu mari dificultăți. Cu toate acestea, încă de la începutul obținerii independenței, partenerii estici au contrazis acest scenariu. Înainte de dezintegrarea URSS, mulți intelectuali și persoane de decizie importante din spațiul politic rus au susținut că nivelul de trai al cetățenilor ar crește dacă Rusia ar scăpa de povara financiară reprezentată de aceste republici sovietice, permițându-i să se integreze rapid în comunitatea economică a occidentului. În acest context, CSI a fost planificată ca o organizație ce va face separarea mai ușoară de fostele republici sovietice, idee ce se încadrează în paradigma internaționalismului liberal – dominant în politica externă a Rusiei la acea vreme.
Cu toate acestea, ”Western honeymoon” nu a durat prea mult. Alegerile parlamentare din decembrie 1993 au reprezentat o înfrângere a reformatorilor liberali și o schimbare de paradigmă în politica externă rusă către concepte tradiționaliste, realiste, determinate de schimbarea balanței de putere. Regretul privind pierderea influenței în politica externă a fost transformat cu rapiditate într-o politică de menținere a influenței în fostele republici sovietice, cu excepția țărilor baltice. Interesul pentru zona ”near abroad” a fost proclamat oficial printr-un decret prezidențial pe 14 septembrie 1995, “The strategic course of the Russian Federation with the CIS states” care afirma necesitatea de a ”intensifica integrarea în CSI și pentru a îmbunătăți coordonarea activităților organelor executive ruse în această direcție”. Prin Documentul intitulat ”Conceptul de securitate națională a Federației Ruse”, aprobat de președintele Elțîn în decembrie 1997 se precizează că o cooperare în cadrul CSI a reprezentat o prioritate a politicii externe ruse și că ”aprofundarea și dezvoltarea relațiilor cu țările CSI este cel mai important factor”.
Înlocuirea lui Andrei Kozyrev cu Yevgenii Primakov ca ministru de externe, în ianuarie 1996, a confirmat doar trecerea diplomației ruse de la internaționalismul liberal la paradigma balaței de putere, însoțită de dorința Moscovei de a stabili securitatea diplomatică și hegemonia pe întreg teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Cu toate acestea, poziția Rusiei în ”străinătatea apropiată” a fost departe de a-și impune dorința de hegemonie cu ușurință. Dintre fostele republici sovietice din ”vecinătatea comună”, Rusia a avut relații cordiale în această perioadă doar cu Armenia și Belarus, cu acesta din urmă formând un stat uniune din 1996. Moldova, Georgia și Azerbaidjanul au fost prinse în încercarea de a promova orientări occidentalizate radicale, asemănătoare celor trei state. Din pacate aceste state au pierdut controlul asupra enclavelor separatiste, nu au reușit să impună doctrina occidentală și au fost prinse în războaie civile. Toate cele trei țări au devenit fără a-și dori membri CSI, temându-se de o blocadă economică și în speranța de a rezolva un conflict separatist. Moldova a semnat un acord de a se alătura CSI, însă Parlamentul a ratificat abia în aprilie 1994. Azerbaidjan s-a retras din CSI în luna octombrie 1992 și a apelat la ajutorul Turciei pentru asistență în conflictul din Nagorno-Karabah, semnând chiar un acord pentru a construi noi conducte pentru petrol din Baku la portul turcesc Ceyhan. Cu toate acestea, în urma loviturii de stat din 1993 când a fost adus la putere Heidar Aliev, fost membru al Biroului politic, care, în semn de recunoștință a revenit în CSI (septembrie 1993) și a suspendat discuțiile cu companiile occidentale asupra conductelor de petrol. Cu toate că a decis să rămână în afara CSI, Georgia a fost nevoită să se alăture organizației ruse în 1993. În contextul conflictului din Abhazia și reapariția forțelor Gamsakhurdia în vestul Georgiei (unde influența rusă este evidentă), Tbilisi s-a alăturat CSI și a dat Rusiei cinci baze de pe teritoriul său, în schimbul intermedierii păcii cu regiunea separatistă Abhazia și ajutor împotriva Gamsakhurdia. Nici Ucraina, a doua mare republică slavă, nu s-a retras din organizația CSI temându-se de pierderi teritoriale, însă Parlamentul nu a ratificat Carta CSI, și, astfel, Kievul nu este de jure membru CSI, implicarea sa în organizație fiind aceea de ”participant”. În plus, țara a încercat să stabilească un cordon sanitar anti-rus în 1993 sub eticheta unei alianțe Marea Baltică-Marea Neagră a Statelor situate între Rusia și Germania, iar mai târziu a devenit catalizator al GUAM.
Campania militară lipsită de succes din Cecenia (1994-1996) a arătat slăbiciunea Rusiei și a încurajat țările din vecinătatea apropiată să se distanțeze din nou de Moscova. Azerbaidjan a încurajat companiile multinaționale să investească în resursele energetice, în scopul de a elimina dependența economică față de Rusia, Moldova a făcut eforturi pentru a se apropia de Uniunea Europeană, iar Ucraina a fost suținută de parteneriatul special privind expansiunea și modernizarea relațiilor cu NATO.
În 1997, la Strasbourg a fost înființată GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan și Moldova), o organizație care urmărește integrarea în structurile transatlantice și europene pentru a încerca să diminueze dependența membrilor săi de Rusia. Cele patru foste republici sovietice căutau să priveze CSI de dreptul de a le reprezenta în organizații internaționale, spre a preveni utilizarea concesiilor strategice de către Rusia prin intermediul Comunității. Georgia și Azerbaidjan doreau sprijin din partea SUA pentru a rezolva conflictele interne prelungite. Orientarea anti-rusă a GUAM a fost confirmată de participarea membrilor săi la summitul NATO de la Washington din aprilie 1999, la a 50-a aniversare în timpul bombardamentelor în Serbia, unde Uzbekistan s-au alăturat organizației, transformându-se în acronimul GUUAM.
CAPITOLUL III – STUDIU DE CAZ – POLITICA MOSCOVEI ÎN RELAȚIE CU ACTORII PARTENERIATULUI ESTIC
Înca de la lansarea sa în mai 2009, PaE a fost perceput de catre Moscova ca o amenintare la adresa intereselor sale în așa numita „vecinatate apropiata”. Prin intermediul acestui instrument de cooperare între Bruxelles și fostele republici sovietice, Rusia considera ca Occidentul încearca limitarea influentei ei în fostul spatiu sovietic. Înca din mai 2008, de la lansarea discutiilor privind Parteneriatul, pâna în prezent, Rusia nu a încetat sa se simta exclusa și defavorizata de UE, pe care mai multi analiști o acuza ca prin metode de „soft power” încearca sa atraga statele membre ale Parteneriatului mai aproape de UE, îndepartându-le astfel de Rusia. PaE a fost perceput ca o varianta soft power a extinderii Occidentului spre Est, dupa ce expansiunea NATO, varianta hard power, a fost blocata la summitul de la București, în aprilie 2008. Nu întâmplator, primele discutii încep la o luna și jumatate de la summitul de la București, iar decizia privind lansarea PaE a fost luata în decembrie 2008, la putine luni dupa consumarea razboiului ruso-georgian. Se poate consemna un lung șir de declaratii ale oficialilor ruși pe tema PaE. Cea mai recenta apartine ambasadorului Rusiei la București Oleg Sergheevici Malghinov care a comunicat intentia Rusiei de a devein „un partener activ în tratative, mai ales ca are viziunea unei Europe mari si unite, de la Lisabona pâna la Vladivostok”. Mai mult, acesta a completat ca „noua ni se pare ca unul dintre scopuri, poate ne înselam noi, a fost sa ia tarile ce aveau legaturi cu Rusia si sa construiasca un fel de nou zid în jurul Federatiei Ruse”. Tot în noiembrie 2013, la întâlnirea cu omologul sau bielorus Vladimir Makei, Serghei Lavrov atragea atentia ca UE „nu ar trebui sa foloseasca proiectul PaE în scopurile proprii”. La sfârșitul lunii trecute, un alt discurs avea sa puncteze nemultumirea Rusiei. Serghei Glaziev, consilierul președintelui rus, a afirmat ca proiectul UE nu reprezinta decât „un ecou al Razboiul Rece, un ecou regizat de SUA și directionat în defavoarea Rusiei”, declaratie pe care Angela Merkel a încercat sa o contrabalanseze: „Cooperarea PaE cu UE nu este directionata împotriva Rusiei. UE trebuie sa reușeasca ca în contextul integrarii fostelor republici sovietice, sa nu ia din nou naștere dispute. Negocierile cu Moscova trebuie sa aiba drept scop evitarea ca pe viitor sa apara divergente în buna relatie a acestor state cu Rusia și în buna relatia cu Bruxelles”.
Ca replica la râvnita integrare europeana a statelor din vecinatatea sa imediata, Rusia a lansat Uniunea economica Euroasiatica, un proiect foarte ambitios, despre care prim-ministrul rus, Dmitri Medvedev a afirmat, la 9 septembrie 2013, ca este destinat în principal statelor CSI, completând cu faptul ca „aderarea la Uniunea Vamala îi va oferi Armeniei beneficii suplimentare”, în contextul în care, cu putine zile înainte, președintele Armeniei anuntase la Moscova ca tara sa renunta la aspiratiile europene și se dedica proiectelor initiate de Rusia în fostul spatiu sovietic.
În ultimele luni, liderul de la Kremlin s-a folosit de instrumente diplomatice și economice pentru a influenta în favoarea Rusiei rezultatul summitului de la Vilnius. În cazul Ucrainei, fosta republica sovietica, de la frontiera estica a UE, în jurul careia pare a se purta de mai multi ani o competitie între Rusia și Occident, a șocat Bruxelles-ul cu câteva zile înainte de summit, când a anuntat anularea pregatirilor pentru semnarea AA cu UE. La putin timp, Ianukovici a propus și varianta unor negocieri trilaterale dintre UE, Rusia și Ucraina sustinute de Moscova și demontate de Lituania. În a doua zi a summitului, președintele Victor Ianukovici și-a argumentat decizia inopinata sub presiunea Kremlinului: „Aș dori sa ma ascultati. Eu sunt de 3 ani jumate singur. În conditii de cele mai multe ori inegale am fost unu la unu cu o Rusie foarte puternica”. La doar zi dupa summit, o alta veste tine prima pagina în presa internationala – demisia lui Serghei Levocikin din functia de șef al Administratiei Prezidentiale din Ucraina, ca reactie la brutalitatea cu care au intervenit trupele Ministerului de Interne împotriva câtorva sute de studenti care care ocupasera Piata Independentei din centrul Kievului. De altfel, Rusia a început sa puna presiune înca din primavara 2013 pentru a opri alunecarea acestei importante tari spre vest. În august, consilierul economic al lui Vladimir Putin a lasat sa se înteleaga ca semnarea unui AA cu UE va reprezenta pentru Ucraina „un pas sinucigaș”. Presiunile economice ale Rusiei nu au întârziat sa apara. Potrivit unor surse, guvernul de la Kiev a stopat procesul de semnare a AA cu UE în urma promisiunilor Rusiei de reducere a pretului gazelor, de alocare a sumei de 20 de miliarde de dolari, dar și a promisiunii de sprijinire a candidaturii lui Viktor Ianukovici în campania pentru alegerile prezidentiale din 2015. În declaratia din 27 noiembrie, ambasadorul Oleg Malghinov afirma ca încercând sa opreasca alunecarea spre Occident a Ucrainei, Rusia nu face decât sa își urmareasca interesul national: E vorba de interesul nostru national. Si, apropo, unele tari din UE înteleg dreptul politic si economic al Federatiei Ruse. Dar nu am fost luati în calcul înca de la început când s-a initiat Parteneriatul Estic. E normal sa ne gândim mai întâi la cetatenii nostri, la stabilitatea noastra sociala, deoarece încalcarea tratatelor comerciale pe care le avem va fi în detrimentul Rusiei.
O alta piesa importanta, Armenia, a fost prima care a abandonat tabara europeana și s-a alaturat celei controlata de Rusia, anuntând aderarea la noul proiect hegemonic al președintelui Vladimir Putin – Uniunea Economica Euroasiatica. Decizia Armeniei – veriga de argint a spatiului post sovietic, nu a adus decât satisfactie liderului de la Kremlin și constituie un pas important pentru Rusia în consolidarea autoritatii ei în Caucazul de Sud. În același timp, episodul atrage atentia asupra vulnerabilitatii unor state, pentru care cele doua decenii scurse de la obtinerea independentei au fost insuficiente pentru a consolida statalitatea lor. Pe lânga faptul ca depinde de resursele energetice livrate de Moscova, Erevanul împarte în prezent cu Teheranul o conducta de gaz, finantata majoritar de Gazprom. În plus, în 2006, Rusia și Armenia au semnat un Acord de Cooperare Energetica pentru 25 de ani, ceea ce face din Erevan cel mai puternic aliat energetic al Moscovei în regiune. Promisiunile rușilor pentru un regim favorabil de obtinere a permiselor de lucru pentru armeni, precum și preturi reduse la gaz sunt binevenite în conditiile de precaritate ale economiei armene. Spatiul de manevra al Rusiei sporeste în contextul diferendului armeano-azer pentru enclava Nagorno Karabah. De aici și interesul Erevanului pentru livrarile de tehnica militara, arme, munitii oferite de Moscova și pentru mentinerea bazelor militare rusești în Armenia. Or, daca parafarea acordurilor cu UE ar fi provocat cea mai neînsemnata racire a relatiilor cu Rusia, o tara atât de vulnerabila precum Armenia din punct de vedere al securitatii nationale, pentru care Rusia este singurul aliat în masura sa-i garanteze statalitatea, s-ar fi gândit serios daca merita sa riște.
Statele „cuminti” ale summitului de la Vilnius sunt Azerbaidjan și Belarus, care nu aspira la semnarea AA cu UE și nici nu reprezinta posibili dușmani ai Rusiei. Azerbaidjan dorește de la Summitul de la Vilnius dezbateri pe tema conflictelor regionale. Diplomatia rusa vrea sa faca din Azerbaijian un partener strategic, tinând cont de factorul migrational și economic care a format un pod esential de legatura între cele doua state. Ministrul adjunct azer al Afacerilor Externe, Mahmud Mamedguliev, a declarat ca este foarte important ca în cadrul summitului sa fie abordata problema conflictelor regionale.
Belarusul a fost invitat să fie membru al Parteneriatului Estic, având în vedere că acest stat este un vecin important al UE, interesat să își dezvolte relațiile cu blocul european, chiar dacă nu participă la PEV. În funcție de opțiunile și deciziile țării, Belarusul va putea să beneficieze de pe urma Parteneriatului Estic și să își intensifice relațiile bilaterale cu UE, având acum oportunitatea de a deveni un partener activ al UE în cadrul PEV, cu condiția ca țara să se angajeze mai departe pe drumul unor reforme economice și democratice și să evolueze către valori comune.
La rândul sau, Belarus este cel mai important partener politic și economic al Rusiei. În ciuda unor bemoluri retorice ale liderului autoritar de la Minsk, Belarus ramâne un partener docil, care s-a alaturat tuturor proiectelor regionale initiate de liderii de la Kremlin și a primit numeroase favoruri, printre care preturi reduse la petrol și gaz, care alimenteaza o industrie energofaga, insuficient modernizata.
Singurii premianti ai Parteneriatului Estic au fost Republica Moldova și Georgia. În ceea ce privește declaratiile oficialilor José Manuel Barroso și Herman Van Rompuy din 29 noiembrie 2013, acestea transmit un mesaj cât se poate de optimist, cele doua fiind singurele din cele șase state care au dat startul unei noi etape în cooperarea cu UE și au demonstrat ca au curajul sa continue promovarea sectoarelor de politica externa, securitate energetica, transport sau educatie. Succesul summitului de la Vilnius, georgienii îl datoreaza în mare masura fostului președinte Mihail Saakașvili, cel care cu o energie debordanta s-a apucat de modernizarea Georgiei, dupa ce în ianuarie 2004 a devenit președinte. Mica republica din Caucaz a urmat un parcurs ascendent în apropierea de institutiile euro-atlantice, având deschisa perspectiva aderarii la NATO (conform Summitului NATO de la București, aprilie 2008) și a semnari acordurilor cu UE (parafate la Vilnius, la Summitul Parteneriatului Estic). Georgia a trebuit sa faca fata unor intense presiuni exercitate de Rusia în ultimul deceniu, și chiar unui razboi de cinci zile, ruso-georgian, în august 2008. Exporturile georgiene au fost adesea blocate de Rusia, muncitorii georgieni au fost împiedicati sa mai lucreze pe teritoriul Federatiei Ruse, iar livrarile de energie au fost uneori oprite, reduse sau hidrocarburile scumpite ca masura de presiune. În plus, Rusia pune presiune prin enclavele separatiste Abhazia si Osetia carora le-a recunoscut oficial independenta în 2008, dupa razboiul cu Georgia. În ciuda schimbarii de regim de la Tbilisi, Georgia a ramas ferm orientata spre Occident. Recent, primul ministru georgian, Bidzina Ivanișvili a sustinut ca „integrarea europeana și euroatlantica este un drum unic, care confera Georgiei o democratie solida, securitate nationala și dezvoltare democratica a statului”.
În cazul Republicii Moldova, zilele acestea, vicepremierul rus – Dmitri Rogozin a mentionat ca Transnistria ar putea fi recunoscuta de Rusia și a prevenit Chișinaul pe un ton usor sarcastic ca „Moldova ar putea pierde întreaga garnitura în curbele europene” (referindu-se probabil la Transnistria si Gagauzia). Republica Moldova a fost obiectul unei presiuniuni si unui santaj extrem de violente. În 2013, s-a repetat istoria cu embargoul la care Rusia supune vinurile moldovenesti, de aceasta data decizia fiind sustinuta si de liderul comunistilor Vladimir Voronin, dupa ce deputatul PCRM Mark Tkaciuk a efectuat o vizita la Moscova în vederea concretizarii acestei decizii. Ce are sa urmeze nu face decât sa confirme solicitarea lui Voronin, din moment ce presedintele Rusiei, Vladimir Putin declara la 19 septembrie 2013 ca Republica Moldova nu are sanse sa exporte vin pe piata europeana dupa semnarea AA cu UE: „Sa zicem ca Moldova va încerca sa vânda vin Frantei sau Italiei. Sunt convins ca nicio sticla nu va fi cumparata acolo. Acolo pur si simplu vor fi desfacute toate cutiile cu vin moldovenesc si turnate în sant”. Într-o buna masura, industria viticola moldoveneasca este dependenta de piata ruseasca, pe care a crescut valoarea exporturilor, din 2006 pâna în 2012, de la 181 milioane la 655 milioane de dolari. În privinta moldovenilor care lucreaza în Rusia, datele din 2013 le estimeaza numarul la 300 de mii de cetateni, multi altii fiind lucratori ilegali.
În concluzie, miza Rusiei este mentinerea influentei în spatiul ex-sovietic.
3.1. Jocurile Rusiei în raport cu Bruxelles, Paris, Varșovia
Într-o formă atenuată de obiectivul major al politicii externe poloneze de a adera la UE și NATO, interesul pentru relațiile cu statele din spațiul ex-sovietic a existat la nivelul societății civile și al autorităților de la Varșovia încă din anul 1998, când ministrul de externe polonez a solicitat Bruxelles-ului stabilirea unei dimensiuni estice a Europei Lărgite. La momentul respectiv, inițiativa poloneză a fost trecută cu vederea la Bruxelles. În paralel cu documentul elaborat de UE la propunerea Poloniei, Politica Europeană de Vecinătate, Polonia a inițiat un reset în relațiile cu Federația Rusă pentru a încerca să elimine atât suspiciunile Bruxelles-ului cât și ale Moscovei că polonezii au păstrat vechile paradigme în relațiile cu Rusia, iar PaE era un instrument anti-rusesc de promovare a acestora. Pentru Varșovia, PaE a oferit cadrul ideal pentru relansarea relațiilor UE cu doi dintre vecinii care, istoric și cultural, reprezintă puncte de maxim interes pentru Polonia: Ucraina și Belarus. În același timp, PaE a fost imaginat la Varșovia ca un instrument de construire a unui nou profil de politică externă al Poloniei, un actor activ în politica externă a UE, care folosește instrumentele oferite de Bruxelles, sub forma generală a europenizării de tip buttom up pentru a-și atinge interesele pe care le are în relațiile bilaterale cu cele două state. Ucraina și Belarusul sunt statele care primesc cele mai mari sume prin programul de Asistență pentru dezvoltare al guvernului polonez. Polonia a fost unul dintre cei mai importanți susținători ai unui regim de visa free pentru statele PaE, și în special pentru Ucraina și Belarus. Ucraina este partener strategic al Poloniei, statut menționat în Strategia de politică externă a Poloniei. Același document menționează că obiectivele principalele ale Poloniei în relațiile cu Belarusul sunt susținerea societății civile bieloruse în acțiunile care au ca obiective crearea pluralismului politic și a unei societăți libere. Dincolo de aspectul economic al intereselor poloneze în relațiile cu cele două state (deschiderea piețelor pentru produsele și investitorii polonezi), Polonia încearcă să se asigure ca la frontiera cu spatiul ex-sovietic sunt regimuri politice care pot adopta decizii previzibile. Abia dupa anul 2009, atentia Varșoviei s-a orientat si spre Republica Moldova, dupa ce la Chisinau, puterea a fost prealuata de o alianta pro-europeana, iar comuniștii au ieșit de pe scena politica. Dupa eșecul revolutiei portocalii din Ucraina și pe fondul masurilor autoritare adoptate de regimul condus de Viktor Ianukovici, Polonia a încercat sa promoveze Republica Moldova ca model de succes al PaE, încercând sa determine autoritatile de la Kiev sa revina la politicile pro-europene. Varșovia a încercat astfel sa determine aparitia unei competitii a integrarii europene între cele doua state. Republica Moldova este beneficiara a programului de Asistenta pentru dezvoltare a guvernului polonez.
În relatiile cu Georgia si Azerbaidjanul, Varsovia are planuri vechi pentru construirea unui conducte care sa transporte petrol caspic prin portul ucrainean Odessa catre orasul Plock din Polonia (conducta Odessa-Brody). Initiativele nematerializate cu privire la aceasta ruta de transport a hidrocarburilor caspice pentru o lunga perioada de timp (de fapt conducta a fost folosita de autoritatile ucrainene pentru a transporta petrol rusesc) si redeschiderea conflictelor din Georgia, prin razboiul din august 2008, au determinat autoritatile poloneze sa nu includa initial cele trei state din Caucazul de sud în proiectul PaE. Pentru Armenia, interesele Poloniei sunt foarte reduse. Reticenta poloneza fata de statele din Caucazul de sud este dovedita si de faptul ca abia în anul 2011 presedintele Komorowski a efectuat prima vizita oficiala la Tbilisi, Baku si Erevan pentru a promova PaE.
State membre ale PaE și Uniunea Europeană – între colaborare și integrare
Cooperarea dintre UE și partenerii săi est-europeni – Republica Armenia, Republica Azerbaidjan, Republica Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina – reprezintă o parte esențială a relațiilor externe ale Uniunii. Cu cât țările partenere se apropie mai mult de UE, cu atât mai mari sunt oportunitățile de intensificare a legăturilor politice, economice și culturale ale acestora cu Uniunea, precum și între ele.
Pe parcursul anilor, această platformă de colaborare cu șase state din Europa de Est și din Caucazul de Sud a creat o relație mai strânsă dintre UE și statele partenere, deși a contribuit și la provocarea unei crize de proporții în Ucraina. Din această cauză, la sfârșitul anului 2014, noua Comisie Europeană a inițiat procesul de revizuire a Politicii Europene de Vecinătate, care implică și modificarea PaE.
Principalele deficiențe ale Parteneriatului Estic sunt:
a) diferențierea insuficientă a statelor-membre;
b) absența unei politici coerente și alunecarea spre bilateralism;
c) ignorarea procesului politic și excesiva birocratizare a implementării angajamentelor. Criza din Ucraina a adăugat la criticile de mai sus neglijarea dimensiunii geopolitice a procesului, fapt care a determinat o incapacitate a promotorilor PaE de a anticipa evoluția evenimentelor din această țară.
Relatiile diplomatice ale Federatiei Ruse cu Armenia au fost stabilite în ianuarie 1992 si au la baza Tratatul de prietenie, cooperare si ajutor reciproc încheiat în 1997. Armenia este cel mai important partener al Rusiei din Caucazul de sud, situatia explicându-se prin dependenta economica si de securitate a acesteia fata de Moscova. Începând cu 1994, Armenia a mentinut sub ocupatie militara regiunea Nagorno-Karabah, locuita de o populatie majoritar armeana si aflata de iure în componenta teritoriala a Azerbaidjanului. Armenia este singurul stat din Caucazul de sud pe teritoriul caruia se mai afla o baza militara ruseasca si este unicul membru din regiune al Organizatiei Tratatului de Securitate Colectiva. În 2010, cu prilejul unei vizite de stat a presedintelui Vladimir Putin la Erevan, acordul cu privire la prezenta militara rusa pe teritoriul armean, semnat în 1995, a fost prelungit pentru o perioada de 49 ani34. În septembrie 2013, presedintele armean, Serg Sargsian a anuntat, la finalul unei întâlniri cu Vladimir Putin, ca Armenia renunta la semnarea Acordului de Asociere cu UE si ca va adera la Uniunea Vamala, creata de Federatia Rusa. La 10 octombrie 2014, dupa încercari de a tergiversa procesul de aderare, presedintele Sargsian a semnat documentele prin care Armenia a devenit membru al Uniunii Economice Eurasiatice (UEA).
Relatiile ruso-armene în discursul oficial de la Moscova
Oficialii de la Moscova au avut doar declaratii si mentiuni foarte restrânse cu privire la relatiile ruso-armene si la aderarea Armeniei la Uniunea Economica Eurasiatica. În discursul tinut în octombrie 2014, la Minsk, la ultima reuniune a Consiliului Economic Eurasiatic la nivel de sefi de stat, Vladimir Putin a facut doar mentiuni restrânse cu privire la Armenia, desi documentul pentru aderarea Erevanului la UEA a fost semnat în cadrul aceluiasi eveniment. Putin a vorbit exclusiv despre ”beneficiile” economice pe care le va obtine Erevanul daca mentine relatiile privilegiate de cooperare cu Rusia: ”Consideram ca Armenia este pregatita sa desfasoare activitati în cadrul Uniunii Economice Eurasiatice, având un statut egal cu cel al Rusiei, Belarusului si Kazahstanului. Într-un termen foarte scurt, din septembrie 2013 si pâna în prezent, partenerii nostri armeni au transpus în legislatia armeana normele economice necesare functionarii proiectului integrationist. Speram ca la anul sau peste 2 ani sa vedem efecte macroeconomice. Schimburile comerciale dintre ”troika” (Rusia, Belarus, Kazahstan) si Armenia au crescut cu 10% în fiecare an. Sper ca aceasta tendinta pozitiva se va accentua dupa ridicarea barierelor vamale si administrative. Trebuie mentionati si alti indicatori ca PIB-ul, cererea de consum, veniturile reale si forta de munca”. Presedintele rus nu a mentionat care ar fi interesele pentru care Rusia a sustinut aderarea Armeniei la un proiect integrationist cu specific economic, iar principalul motiv în acest sens este faptul ca Moscova nu are beneficii economice, ci doar pierderi determinate de faptul ca liderii de la Kremlin au cumparat loialitatea Armeniei prin mentinerea unui pret mic la gazul rusesc, investitii militare pentru a înarma Erevanul.
Informatii oficiale cu privire la interesele Rusiei în relatiile cu Armenia se regasesc pe site-ul Agentiei Federale pentru Cooperare cu Statele CSI, care mentioneaza ca în relatiile ruso-armene a fost stabilita o alianta militara si ca „Armenia reprezinta un aliat strategic si politic al Rusiei în Caucaz de importanta vitala”. Moscova are interese de securitate si economice în Armenia. Pentru Rusia regiunea Caucazului de sud are o importanta aparte data de faptul ca în varii perioade istorice inamicii geopolitici ai Moscovei au încercat sa-si stabileasca controlul militar asupra zonei. Informatiile publicate de Agentia Federala pentru Cooperare cu Statele CSI precizeaza ca în anul 2004, NATO si anuntat interesul pentru regiunea Caucazului de sud. Organizatia urmareste, conform Agentiei Federale pentru Cooperare cu Statele CSI, încercuirea Rusiei la sud si preluarea controlului asupra resurselor de gaz si petrol din regiunea caspica si central-asiatica, precum si controlul asupra cailor de comunicatii ale Federatiei Ruse de la nord la sud cu Iranul, Irakul, India, statele din Golful Persic. Aceeasi sursa mentioneza ca NATO urmareste de asemenea, limitarea proiectelor de cooperare în spatiul ex-sovietic pentru a nu crea un pol de concurenta pentru Occident.
Relatiile ruso-armene în dezbaterile societatii civile din Federatia Rusa
Relatiile ruso-armene reprezinta un subiect marginal si pentru analistii de politica externa din Federatia Rusa. Cea mai buna dovada în sprijinul acestei afirmatii este faptul ca în ultimii ani, nu a aparut niciun studiu dedicat agendei bilaterale Moscova-Erevan. Politica externa a Federatiei Ruse în relatiile cu Armenia este doar un subiect tangential al analizelor dedicate strategiilor adoptate de Moscova pentru spatiul ex-sovietic sau schimbarilor politice si geopolitice din regiunea Caucazului de sud. Armenia este invocata în analizele de politica externa ale societatii civile si pentru a descifra posibile strategii de politica externa pentru Moscova în razboiul din Ucraina prin realizarea unor analogii cu modul în care Rusia a gestionat si întretinut conflictul din Nagorno-Karabah. Expertii rusi afiliati Kremlinului au analizat relatiile ruso-armene pentru a justifica crearea UEA sau pentru a absolvi Moscova de pretentii expansioniste (ca influenta geopolitica) sau cu scopul de a identifica punctele forte si slabe ale UEA. Serghei Markedonov, de la Universitatea Rusa de Stat pentru Studii Umaniste, sustine ca prin Uniunea Eurastica, Rusia nu doreste refacerea URSS pentru ca resovietizarea presupune existenta unei idiologii relevante, iar noul proiect integrationist rusesc, desi nu este în totalitate unul de natura economica are ca obiectiv protejarea intereselor nationale si nu valori de orice natura. Rusia vrea sa creeeze o Uniune functionala, care sa îi includa pe cei în care Kremlinul are încredere, cei care sunt perceputi ca aliati si nu doar parteneri ocazionali de calatorie. Noul proiect poate fi descris ca …o retea compacta în care partile nu vor petrece foarte mult timp pentru a solutiona chestiunile legate de interesele divergente (cum sunt cele ale Armeniei si Azerbaidjanului), nu va lua în consideratie “opiniile speciale” ale partenerilor dificili ca Ucraina, Moldova sau Turkmenistan. Insistenta Moscovei pentru a obtine aderarea Armeniei la U. Vamala se explica, potrivit lui Markedonov, prin faptul ca Azerbaidjanul a anuntat ca nu intentioneaza sa adere la Uniunea Vamala si ca va sustine în continuare proiectele energetice pe care le desfasoara cu Occidentul. Parteneriatul cu Armenia, permite de asemenea Moscovei sa mentina actualul status-quo al regiunii Nagorno-Karabah ca instrument de santaj la adresa Azerbaidjanului. Atât expertii care au asumat opinii partizane cât si cei independenti considera ca importanta Armeniei pentru politica externa a Federatiei Ruse rezida în amplasarea geostrategica a acesteia: în vecinatatea altor doua foste republici sovietice (Georgia si Azerbaidjan care se opun integrarii în UEA si care pot fi tinute sub influenta Moscovei prin „pionul” rusesc reprezentat de Erevan) si a Orientul Mijlociu. Pentru Dmitri Trenin, director al Centrului Carnegie din Moscova, Armenia reprezinta un “outpost” rusesc în Transcaucazia în proiectul integrationist de securitate construit de Rusia prin Organizatia Tratatului de Securitate Colectiva. Pentru Fiodor Lukianov, director al prezidiului Consiliului pentru Politica Externa si de Aparare, semnarea AA sau aderarea la Uniunea Vamala/Eurasiatica de catre Armenia reprezinta un joc de suma nula. Armenia nu poate fi obiectiv integrata nici în Vest, nici în Est, situatia nu are drept cause rivalitatile geopolitice dintre statele mari, ci izolarea acesteia. Erevanul nu are si nu va avea alti garanti ai securitatii cu exceptia Rusiei. Lukianov mentioneaza si ca între cele doua state exista o dependenta mutuala contrabalansata în favoarea Rusiei. Pentru ca si Moscova are nevoie de parteneriatul cu Armenia pentru ca proiectul integrationist nu poate fi realizat fara participarea Erevanului în situatia în care Georgia si Azerbaidjanul nu vor sa adere la UEA, Rusia nu are un alt partener de nadejde în Caucazul de sud, regiunea care este importanta din cauza „problemei din Caucazul de nord”.
Expertii rusi au analizat importanta aderarii Armeniei la UEA si din perspectiva importantei pe care o are regiunea transcaucaz în reconfigurarea geopolitica a spatiului ex-sovietic sustinând ca „În 2013, evolutiile înregistrate în relatiile ruso-armene au aratat ca Transcaucazia (Caucazul de sud) nu are o importanta mai mica în reconfiguarea spatiului ex-sovietic[prin comparatie cu Ucraina]”.
Importanta geostrategica a Armeniei pentru Rusia este data si de faptul ca regiunea Caucazului de sud reprezinta o zona contigua a Caucazului de nord rusesc care pune serioase probleme de securitate Moscovei :“Caucazul de sud are o importanta particulara pentru Rusia, care este ea însasi o tara caucaziana-teritoriul republicilor rusesti nord-caucaziene este mai mare decât toate cele trei state independente din Transcaucazia…Problemele enclavelor si exclavelor etnice, o chestiune foarte sensibila în relatiile Moscova-Baku au impact asupra situatiei din Caucazul de nord”.
Azerbaidjan si Federatia Rusa
Cele mai multe acorduri bilaterale semnate între Azerbaidjan si Federatia Rusa sunt în domeniile comercial, economic si industrial. Interesul antreperenorilor rusi este din ce în ce mai crescut fata de activitatea industriala din Azerbaidjan. Azerbaidjanul este stat membru ONU (1992), membru fondatoar al Comunitatii Statelor Independente (1991; cu exceptia componentei militare), membru OSCE (1992), membra fondator al Organizatiei Pentru Cooperare Economica la Marea Neagra (1992), a Parteneriatului pentru Pace (1995), a Consiliului Europei (2001), membru fondator al Organizatiei pentru Democratiei si Dezvoltare Economica GUAM (2001), a Organizatiei Conferintei Islamice (1991) si membru cu statut de observator în cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului.
Relatiile Azerbaidjanului cu Rusia au fost distante, din cauza sustinerii constante pe care Moscova a acordat-o Armeniei pentru a mentine sub ocupatie Nagorno Karabah. Azerbaidjanul a aderat la Comunitatea Statelor Independente (CSI), însa nu s-a implicat foarte mult în activitatile organizatiei. Acest lucru a fost posibil datorita rezervelor naturale de petrol si gaz care au facut din Azerbaidjan cel mai important actor din Caucazul de sud. Pentru ca dispune de resurse bogate de titei si gaze naturale, Baku are un rol cheie în „jocul geopolitic” al reducerii dependentei energetice a UE de Rusia.
Expertul rus, Dmitri Trenin considera ca factorul energetic generaza o competitie acerba din punct de vedere geopolitic între Rusia si zona Marii Caspice: „Liderii rusi percep relatiile internationale în termeni competitivi. Ei recunosc ca Rusia nu are o pozitie speciala în spatiul ocupat de fostul URSS si încearca din rasputeri sa pastreze ceea ce considera ca îi apartine. În ceea ce priveste chestiunea energetica, aceasta impune o competitie acerba cu companiile si guvernele vestice pentru accesul la resursele din zona caspica sau central-asiatica. Conductele energetice din aceasta regiune (oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan sau consortiul Conductelor Caspice, proiectele South Stream sau Nabucco) sunt vazute ca exercitii geopolitice, si nu ca afaceri economice. Competitia devine si mai acerba prin implicarea Chinei, care încearca sa-si maximizeze propria securitate energetica prin accesul la resursele de gaz si petrol din Asia Centrala”.
Azerii îsi folosesc resursele energetice pentru a limita influenta Rusiei si pentru a crea posibilitati de manevra (de contrabalansare a presiunilor Rusiei prin parteneriate cu Turcia, UE si SUA). Cel mai elocvent exemplu în acest sens este faptul ca din 2007, Azerbaidjanul furnizeaza Georgiei si Turciei gaze naturale prin conducta Baku-Tbilisi-Erzurum. Prin Acordul de Parteneriat Strategic si de Sprijin Reciproc semnat în 2010 cu Turcia, Azerbaidjanul si-a creat un aliat de nadejde, care si-a asumat obligatia de a-i sustine pe azeri prin orice mijloc, deschis o piata pentru produsele azere si o zona de tranzit spre vest a resurselor. În ciuda acestei situatii, Rusia foloseste cu succes ajutorul militar oferit Armeniei ca mijloc de santaj în relatiile cu Aserbaidjanul. De asemenea, Rusia încearca sa puna obstacole în calea proiectelor energetice azere care nu implica cooperarea cu Moscova. În 2008, fostul presedinte, Dmitri Medvedev, a afirmat ca: „Moscova priveste fara entuziasm cresterea influentei oricarui stat din Asia Centrala si Caucaz, fie Turcia, Iran, China, SUA sau oricare alta tara…. Rusia considera fostele republici sovietice ca „zone de interes privilegiate”. Referitor la importanta Azerbaidjanului pentru marile puteri, Serghei Karaganov mentiona ca „Atât Rusia cât si NATO acorda deja o atentie importanta Azerbadjanului care reprezinta o „crapatura” geopolitica între Rusia si Iran, prin care energia poate fi transportata în Occident.
Concurenta pentru influenta asupra Baku va stabili situatia militar-strategica din Transcaucazia. […] Politica rusa din Transcaucazia se va concentra treptat asupra Azerbadjanului. Baku se învecineaza cu o regiune cu potential de instabilitate din Orientul Apropiat. Acest lucru va forta Azerbadjanul sa caute un echilibru în relatiile cu Moscova si Washingtonul. Principala problema cu care Azerbaidjanul se confrunta de peste doua decenii, este conflictul din regiunea Nagorno-Karabah (aflata sub ocupatie armeana). În urma acordului de încetare a focului (1994), mediat de Rusia, Nagorno Karabah a ramas oficial în componenta teritoriala a statului azer si de facto sub ocupatie militara armeana.
Conform unei analize facute de Thomas de Waal, anexarea peninsulei Crimeea de catre Rusia si razboiul din Ucraina au inflamat situatia din Nagorno-Karabah. „In acest context, nu ne intrebam daca Nagorno-Karabah a creat un precedent pentru Crimeea, ci daca nu cumva lucrurile stau exact invers. Adevarul este ca ceea ce s-a întâmplat cu Crimeea a plasat regiunea Karabah într-un cerc vicios distructiv”. De Wall considera ca puterea de la Moscova este cea care influenteaza negativ procesul de solutionare a conflictului.
Belarus
Regimul politic din Belarus a fost considerat de liderii si expertii occidentali ca fiind ultima dictatura din Europa. Relatiile dintre Republica Belarus si Federatia Rusa se bazeaza pe serie de factori geografici, geopolitici, istorici, etnici , precum si colaborarea de convenienta dintre doua regimuri politice nedemocratice. Cel mai important aspect al agendei bilaterale a celor doua state este parteneriatului comercial (32% din exporturile si peste jumatate din importurile Belarusului constituie balanta comerciala a celor doua state). Uniunea vamala dintre Rusia, Belarus si Kazakhstan si Spatiul Economic Comun sunt considerate de autoritatile de la Minsk drept stimulente ale relatiei de cooperarii bilaterale. Belarusul beneficiaza de o pozitie geografica care îi permite sa oscileze între Rusia si UE, sa nu adere la strategiile rusesti de „pedepsire” a partenerilor neloiali Moscovei din CSI (Ucraina, R. Moldova, Georgia). Dar, potrivit retoricii oficiale de la Minsk, Belarus este si „un partener de încredere al Uniunii Europene, nu numai în ceea ce priveste mentinerea stabilitatii sociale si economice în regiune, dar, de asemenea, si în ceea ce priveste importanta strategica în problemele europeane: furnizarea de forte militare, politice, securitatea energetica si de mediu, lupta împotriva criminalitatii, traficului de droguri si a migratiei ilegale”. De asemenea, liderii de la Minsk sustin ca doresc o colaborare bazata pe un dialog egal cu statele membre UE si Comisia Europeana, dar si în cadrul Parteneriatului Estic.
Analistii de politica externa de la Moscova considera ca „Problema belorusa va dobândi pentru Rusia un caracter strategic…Belarus, controlata de Alexandr Lukasenko, fiind atrasa în politica de navigare în zigzag între Uniunea Europeana si Rusia, va continua si mai departe sa mearga pe calea sistemului politic si al modelului economica administrativ conservator. Daca Moscova nu va elabora în privinta Minskului o strategie minutios gândita, Belarus, cu o întârziere de trei-sase ani, va repeta scenariul ucrainean”. Rusia trebuie sa se hotarasca în privinta Belarusului. Vrea sau nu unirea cu Belarus. În acest sens, directorul Institutului tarilor CSI Constantin Zatulin, declara: “Daca nu ne putem uni cu Belarus – trebuie sa dam la arhiva aceasta idee, pe care multe secole la rând au promovat-o tarii rusi, pentru care au trait si au murit stramosii nostri”.
Cele mai importante obiective ale Belarusului în relatia cu Federatia Rusa sunt de departe cele din domeniul economic. Belarusul urmareste cresterea exporturilor catre Federatia Rusa, încurajarea relatiilor mai strânse cu regiunile rusesti, extinderea retelei de distributie a marfurilor beloruse si atragerea a cât mai multe investitii din Rusia.
În luna octombrie a anului 2011 presedintele Belarusului, Aleksandr Lukasenko, raspunde unui articol postat de Vladimir Putin, referindu-se la importanta parteneriatului cu Rusia din cadrul Uniunii Eurasiatice pentru tara sa. Lukasenko a salutat proiectul presedintelui Putin mentionând ca cea mai buna cale pentru dezvolatarea tarii sale, în actualul context international în care se trece de la un sistem bipolar la unul multipolar este crearea Uniunii Eurasiatice. Uniunea Eurasiatica a fost prezentata de presedintele bielorus si ca un raspuns la necesitatea de a asigura stabilitatea regionala. Serghei Molunov, însarcinatul cu afaceri al Republicii Belarus la Bucuresti, spunea în 2013 ca este evidenta nevoia politica si economica a celor trei state, Rusia, Belarus si Kazakhstan, de a dezvolta relatii de cooperare în cadrul Uniunii. „Fiecare dintre cele trei state are vointa politica de a dezvolta o asemenea uniune, dorinta de a îmbunatati nivelul colaborarii economice. E evident ca exista si unele probleme.
Potentialul de export al Rusiei si Kazakhstanului se bazeaza pe materia prima. Belarus nu dispune de resurse energetice naturale proprii. În schimb, avem o inginerie auto puternica, o industrie chimica dezvoltata si un sector agricol modernizat. De aceea, pentru noi e importanta eliminarea barierelor tarifare în comertul cu rusii si cu kazahii si simplificarea vânzarii echipamentelor de productie din Belarus în Rusia si Kazakhstan. Pentru Belarus e esentiala reducerea taxelor la petrol si gaze. Belarus tine cont de principiul pragmatic si mizeaza pe continuitate, respect reciproc, egalitate, neamestec în treburile interne, renuntarea la presiuni si constrângeri. În lista prioritatilor noastre prima e Federatia Rusa. În relatiile cu Rusia, Belarus respecta principiul prieteniei si neconditionarii suveranitatii si integritatii teritoriale a partilor. UE este un partener important.
Prioritatea politicii noastre externe pe dimensiunea europeana e intensificarea parteneriatului cu tarile UE în comert, investitii, transporturi si tranzit”. Molunov sublinieaza un aspect foarte important al economiei Belarusului: lipsa resurselor energetice si dependenta sa de Rusia. Moscova poate decide sistarea livrarilor de gaz, cresterea pretului la produsele petroliere sau mentinerea lui în parametrii medii, în fuctie de gradul de loialitate de care da dovada Minskul. Belarus este unul dintre dintre statele client ale Rusiei. Iar rusii stiu asta. Serghei Karaganov nota înca din 2007 ca: „Nici una dintre tarile spatiului ex-sovietic nu va scapa în urmatorii zece ani de dependenta energetica ruseasca. Dependenta fata de livrarile referitoare la gazul natural relativ ieftin are un caracter de lunga durata”. Dmitri Trenin, directorul adjunct al Centrului Carnegie din Moscova, considera ca Rusia foloseste gigantul Gazprom ca pe un instrument de politica externa, acesta fiind însa ca „o arma cu doua taisuri” atât pentru Moscova, cât si pentru statele beneficiare, printre care si Belarus: „Decidentii din politica externa a Rusiei pornesc de la ideea potrivit careia ceea ce este bine pentru Gazprom este bine si pentru Rusia. La momentul actual, politica externa a Rusiei este orientata catre afaceri, iar în conflictele cu privire la pretul gazului cu Ucraina si Belarus, Moscova a plasat consideratiile comerciale înaintea celor geopolitice. Liderii rusi au înteles importanta resurselor energetice ale statului rus, iar pentru ei Rusia a devenit o putere energetica. În acelasi timp, leadership-ul rusesc a înteles ca legaturile energetice creeaza dependente mutuale. Ca arma, energia este o sabie cu doua taisuri”.
Cooperarea dintre Federatia Rusa si Republica Belarus în domeniul militar si al securitatii urmareste asigurarea securitatii militare, mentinerea capacitatilor militare necesare, formare profesionala de calitate a fortelor armate. Republica Belarus a încheiat cu Federatia Rusa aproximariv 35 de tratate internationale ce au la baza coordonarea activitatilor comune în domeniul militar, utilizarea comuna a infrastructurii militare, asigurarea securitatii regionale, crearea de sisteme integrate © RGV si a unui sistem regional comun de aparare aeriana din Republica Belarus si Federatia Rusa.
Georgia
Georgia este este situata în extremitatea sud-estica a Europei. Georgia este o tara cu o istorie veche de acum 4000 de ani. În anul 1801, Rusia a anexat pentru prima data Georgia, iar dupa o eliberare de trei ani pe fondul revolutiei din Rusia între anii 1918-1921 este reanexata, devine republica socialista a Uniunii Sovietice si reuseste sa-si recapete independenta în 1991. În urma razboiului ruso-georgian din 2008, Moscova a recunoscut independenta Abhaziei si Osetiei de sud, cele doua regiuni separatiste de pe teritoriul Georgiei. În septembrie 2008, guvernul de la Tbilisi a întrerupt relatiile diplomatice cu Rusia. Fostul presedinte Mihail Saakasvili a anuntat retragerea Georgiei din C.S.I, decizie care a fost votata ulterior de parlamentul de la Tbilisi.
Agenda politica a relatiilor bilaterale dintre Federatia Rusa si Georgia a înregistrat atât situatii de cordialitate (marcate de mentinerea Georgiei în sfera de influenta a Federatiei Ruse) cât si controverse (legate în special de sprijinul acordat de Moscova regimurilor separatiste din Abhazia si Osetia de sud). Pâna în anul 2005, cooperarea economica dintre cele doua tari se afla pe un trend ascendent, situatia, însa, s-a schimbat odata sistarea de catre Rusia a importurilor georgiene de produse vegetale (2005), de vinuri si ape minerale (2006). În octombire 2006, relatiile dintre cele doua state s-au racit si mai mult, liderii de la Kremlin au decis sistarea comunicarilor maritime, terestre, feroviare si pe calea aerului cu Georgia. Prima ruta redeschisa între cele doua în anul 2010 a fost punctul de frontiera Kazbegi – Zemo Larsi.
Disensiunile dintre cele doua state, care au culminat cu razboiul din 2008, nu au venit pe fondul unor diferente culturale, religioase sau ideologice majore, ci pe seama actiunilor pro-occientale de politica externa ale Georgiei. Aceasta politica externa era, în opinia autoritatilor de la Kremlin, sustinuta de presedinte Mihail Saakasvili. Dupa câstigarea alegerilor prezidentiale din 2013, de catre Georgi Margvelasvili, cele doua state au anuntat intentii de normalizare a relatiilor bilaterale. n timpul unei conferinte de presa din 2013, Vladimir Putin a declarat ca atitudinea sa pozitiva fata de poporul georgian este neschimbata si a precizat ca semnalele de colaborare venite de la noua conducere au fost observate si ca nu este exclus ca în perioada urmatoare sa fie reintrodus regimul cu privire la libera circulatie a persoanelor (care poate reprezenta punctul de plecare pentru normalizarea relatiilor dintre cele doua).
În perioada care a urmat s-a putut observa o usoara îmbunatatire a relatiilor dintre cele doua state. Rusia a decis sa permita produselor fabricate în Georgia accesul pe piata rusa, iar declaratiile oficialilor au continuat sa fie orientate catre cooperare. Organizarea Jocurilor Olimpice de iarna de la Soci a creat mai multe ocazii pentru dezvoltarea relatiilor dintre cele doua. Atletii georgieni au decis sa participe la acest eveniment si cu aceasta ocazie au fost restabilite zborurile dintre Tbilisi si Soci. Vladimir Putin a profitat de aceasta ocazie si a declarat ca spera ca zborurile sa fie continuate si dupa încheierea evenimentului sportiv. De asemenea, presedintele Rusiei a adaugat ca: „Întelegem ca nu este un proces usor, dar conducerea Rusiei este setata pe dezvoltarea relatiilor cu Georgia”. Astfel, relatiile dintre cele doua au evoluat doar în domenii precum comertul, transportul sau chestiuni umanitare. Unul dintre cadrele folosite pentru cooperarea în aceste domenii a fost prin intermediul dialogul informal propus de fostul prim-ministru al Georgiei, Bidzina Ivansvili, cu scopul normalizarii relatiilor ruso-georgiene.
Relatiile dintre cele doua state sunt însa departe de a fi cordiale. Rusia a conditionat ridicarea regimului de vize pentru cetatenii georgieni de recunoasterea de catre Georgia a independentei Abhaziei si Osetiei de sud. În acelasi timp, Rusia nu a respectat prevederile acordului de încetare a focului semnat în august 2008 cu privire la prezenta unor observatori internationali în Abhazia si Osetia de sud. Georgia doreste recuperarea teritoriilor pierdute si integrarea în structurile occidentale (UE pentru prosperitatea economica; NATO pentru asigurarea securitatii). Federatia Rusa vrea sa opreasca integrarea Georgiei în organizatiile occidentale. Autoritatile de la Kremlin au semnalat, prin intermediul mai multor oficiali, înainte de semnarea Acordului de Asociere (A.A.) între Georgia si Uniunea Europeana, ca vor lua în consideratie reconfigurarea relatiilor dintre Georgia si Federatia Rusa. Alexander Lukasevici, pe rezentantul oficial al Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei a declarat ca: Rusia va trebui sa analizeze în ce masura semnarea acordului afecteaza relatiile bilaterale în domeniile financiar sau economic; statele ar trebui sa ia în considerare atât avantajele cât si dezavantajele când iau o decizie, facând referire la faptul ca Rusia este al treilea importator pentru produsele georgiene; statele ar trebui sa ia în considerare ce implicatii ar putea avea aderarea la o alianta precum NATO, pentru securitatea statelor vecine.
AA a fost semnat de autoritatile de la Tbilisi la 27 iunie 2014. Amenintarile oficialilor rusi au aparut la câteva zile dupa semnarea acordului. Premierul Dmitri Medvedev a declarat ca daca acordul va fi ratificat de parlamentul georgian se vor lua „masuri de aparare” similare cu cele luate în relatiile cu Republica Moldova (embargoul asupra importrilor de produse agricole moldovenesti de catre Rusia). Reactia autoritatilor de la Tbilisi a fost una destul de ferma cu privire la declaratiile rusilor. Alexi Petriashvili, ministrul Georgiei pentru Integrare Europeana si Euro-Atlantica afirma, ca folosirea unui „limbaj de santaj” nu este benefica. La 18 iulie 2014 acordul a fost ratificat cu unanimitate de voturi de parlamentul georgian. Trebuie mentionat faptul ca în ciuda amenintarilor transmise de oficialii de la Kremlin, Georgia nu s-a alaturat embargoului impus de Uniunea Europeana Rusiei, dupa ce Moscova a anexat Crimeea si a declansat razboi în estul Ucrainei.
Republica Moldova
Republica Moldova este un stat mic, cu o suprafata totala de 33.843 km2, având o populatie totala de 4.128.047 de locuitori. Se învecineaza la vest cu România si la est cu Ucraina. Are o iesire îngusta la Marea Neagra în sudul tarii de doar 200 m prin intermediul deltei fluviului Dunare. Republica Moldova si-a proclamat independenta la 27 august 1991, România fiind primul stat care îi recunoaste acest statut. Republica Moldova cuprinde, pe lânga teritoriul aflat sub administratia directa a Chisinaului, regiunea autonoma, Gagauzia si Transnistria – o regiune cu statut disputat. Federatia Rusa a recunoscut independenta R. Moldova la 18 decembrie 1991. Relatiile diplomatice dintre cele doua state s-au stabilit la 6 aprilie 1992. Relatiile se bazeaza pe un cadru juridic alcatuit din 162 de documente bilaterale si 28 de acorduri de colaborare cu regiuni ale Federatiei Ruse, iar schimburile comerciale dintre acestea însumeaza 1.420 milioane de dolari SUA. Rusia reprezinta cel mai important partener comercial al Moldovei (desi, fata de anul 2012, schimburile comerciale dintre cele doua state s-au diminuat cu 3,5% fata de anul precedent).76 Cooperarea economica dintre Federatia Rusa si Republica Moldova are la baza un regim de liber schimb (prin intermediul C.S.I.) în cadrul caruia nu se percep taxe de import pentru produsele provenite din cele doua state. Însa, la momentul actual Rusia a impus anumite restrictii pentru o serie de categorii de importuri din Moldova. Principalele importuri ale Republicii Moldova din Federatia Rusa sunt produsele minerale (aproximativ 80%), marfuri alimentare, materie prima agricola si produse provenite din industria chimica. Rusia importa, de regula, produse alimentare, materie prima agricola, metale si produse realizate din acest material (aprox. 25%). Cea mai mare parte a schimburilor comerciale sunt facute cu opt regiuni ale Federatiei Ruse (printre care Moscova si Sankt Petersburg). Din punct de vedere al cooperarii socioculturale, Zilele culturii Federatiei Ruse dar si ale Republicii Moldove s-au organizat periodic si alternativ. Cea mai mare problema în relatiile politice o reprezinta prezenta trupelor militare ruse, pe teritoriul Republicii Moldova, mai exact în regiunea Transnistreana. Acest conflit are la baza auto-proclamarea Republicii Moldovenesti Nistrene, pe care guvernul de la Chisinau nu o recunoaste. În ciuda cererilor din partea guvernului de la Chisinau si a unor promisiuni din partea Rusiei, trupele militare rusesti nu au fost înca retrase. Pentru solutionarea conflictului au loc runde de negocieri în formatul 5+2 cuprinzând reprezentanti ai Ucrainei, Rusiei, Moldovei si Transnistriei, O.S.C.E, Uniunii Europene si Statelor Unite. În ultima perioada nu au avut loc progrese semnificative pentru a gasi o solutie agreata de partile implicate. Republica Moldova este membru CSI din 1994, în cadrul caruia, conform ministrului de externe moldovean Natalia Gherman, Chisinaul participa la cooperarea economica (prin acordul de liber schimb intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 15 ianuarie 2013) si umanitara si nu are activitati în chestiunile militare sau de securitate. Relatiile dintre Federatia Rusa si Republica Moldova sunt influentate, în primul rând, de cursul pe care Moldova îl urmeaza în politica sa externa. Rusia îsi doreste ca acest stat de dimensiuni reduse sa ramâna în Comunitatea Statelor Independente si sa îsi continue integrarea în structurile eurasiatice. În anul 2010 Moldova era considerata cea mai saraca tara a Europei, iar strategia pe care liderii de la Chisinau au ales-o pentru dezvoltarea economiei si progresul tarii a fost orientata catre integrarea europeana.
Conform ministrului de externe din acea perioada, Iurie Leanca, nu putea extista decât o singura solutie pentru dezvoltare si modernizare si anume „europenizarea” care ar implica o serie de reforme politice, economice si sociale necesare statutului de tara candidata U.E., ce ar contribuii semnificativ la progresul general si ar însemna un impuls benefic pentru reformele de care tara are nevoie.
Odata cu venirea la putere în Republica Moldova în 2009, a Aliantei pentru Integrare Europeana, drumul catre integrarea europeana a devenit optiunea principala a politicii externe a tarii, directie care nu este, însa, în concordanta cu dorintele Rusiei. Eforturile moldovenesti au culminat cu parafarea, la Vilnius, a Acordului de Asociere (AA) în noiembrie 201384 si ulterior, cu semnarea acestuia, la 27 iunie 2014 si cu ratificarea acestuia în parlamentul moldovean. Premierul moldovean, Iurie Leanca, declara la data semnarii ca „Stim cât este de exigent acest drum, însa nu avem nici un dubiu legat de determinarea noastra. Multumim pentru solidaritate si ajutor.[…] Cred cu tarie ca vom merge înainte si nu înapoi. Integrarea europeana ne va face mai puternici. În toamna trebuie sa aratam ca ne-am rupt de trecut si am ales viitorul”. „Avem cu C.S.I. un acord similar cu cel pe care îl vom semna mâine cu U.E. (n.r. vineri): un acrod de liber schimb. Nu vad nici un motiv pentru care ar trebui sa schimbam ceva. Pornim de la faptul ca zona de liber schimb cu U.E. coincide în totalitate cu normele de comert liber din cadrul C.S.I., având în vedere ca aceste doua elemente se bazeaza pe principiile Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC)”. R. Moldova este membra CSI si beneficiaza de un acord de liber schimb asemanator celui semnat cu Uniunea Europeana. Pe parcursul negocierilor pentru semnarea AA, precum si imediat dupa semnarea acestuia, liderii de la Moscova s-au aratat circumspecti asupra acestei decizii si au semnalat în repetate rânduri ca un astfel de acord va determinarevizuirea relatiilor economice dintre cele doua state. „Odata ce AA este ratificat, ei ar trebui sa înteleaga ca este creat un cadru legal complet diferit pentru relatiile cu Uniunea Vamala si Federatia Rusa” afirma prim-ministrul guvernului rus, Dmitri Medvedev. De asemenea, acesta îsi exprima îngijorarea ca prin intermediul acestui nou acord de liber schimb si a celui deja existent cu C.S.I. produsele europene vor fi exportate prin intermediul Moldovei în spatiul Uniunii Vamale.88Trimisul special al presedintelui Putin pentru solutionarea conflictului din Transnistria, Dmitri Rogozin îsi exprima nedumerirea în legatura cu intentiile Moldovei, argumentând ca atât timp cât exista 700.000 de lucratori moldoveni imigranti în Rusia care contribuie semnificativ la bugetul Republicii Moldova nu i se parea fireasca decizia de a semna AA cu Uniunea Europeana si nu cu Uniunea Vamala sau Uniunea Eurasiatica. Tot acesta anunta ca astfel de decizii vor determina Rusia sa reactioneze si sa regândeasca relatiile dintre cele doua state. Intr-un interviu acordat pentru emisiunea „Vesti v subbotu s Sergeem Brilyovim”, ministrul de externe al Rusiei, Sergei Lavrov afirma ca principala preocupare pentru Moscova nu este sa încerce sa distruga beneficiile de care se vor bucura tarile semnatare a acordului de liber schimb, ci sa înteleaga daca si în ce masura aceste acorduri cu Uniunea Europeana afecteaza restul tarilor care alcatuiesc spatiul de liber schimb al C.S.I.. Acesta a adaugat ca, desi Rusia a invitat tarile semnatare la consultari privind adaptarea politicilor economice conform noilor realitati, reactia acestora a fost una tardiva. Ministrul de externe avertiza, de asemenea, asupra problemei care se ridica în legatura cu modul în care vor reactiona pietele tarilor semnatare, în contextul în care piata moldoveneasca va fi invadata de produse competitive europene si ca exista riscul ca produsele autohtone, mai putin competitive, sa inunde piata Uniunii Vamale formate din Rusia, Belarus si Kazahstan. Prin astfel de interventii, oficialii rusi încercau sa semnaleze dezacordul Rusiei fata de decizia Republicii Moldova de semna AA si sa scoata în evidenta avantajele de care aceasta tara beneficiaza deja si de care ar putea beneficia în continuare în cadrul unor proiecte integrationiste rusesti. Semnarea acordului, care în opinia liderilor rusi ar afecta interesele Rusiei, o va determina pe ultima sa înlature avantajele economice de care beneficiaza Republica Moldova. Reactia Rusiei nu a întârziat sa apara, iar la 21 iulie 2014, au fost impuse interdictii pentru importul de fructele din Republica Moldova si taxe vamale pentru 19 categorii de produse: vin, carne, zahar, mobila, etc. Aceste taxe au abrogat avantajele comerciale de care beneficia Moldova anterior semnarii acordului cu Uniunea Europeana. Restrictiile impuse au lovit dur în economia moldoveneasca, fermierii fiind cei mai afectati de pierderea pietei de desfacere a Rusiei. La scurt timp dupa impunerea restrictiilor comerciale, Rusia dorind sa profite de situatia creată economiei moldovenesti, încearcat sa întoarca parcursul european al Republicii Moldova si sa o readuca în vechea familie eurasiatica. Într-un interviu televizat al agentiei UNIMEDIA, Dmitri Rogozin le reaminteste moldovenilor ca Rusia este gata sa îi reprimeasca daca acestia se vor întoarce catre Rusia: „Toate problemele pot fi rezolvate. Nu trebuie sa aruncati vina în spinarea noastra. Asteptam, chiar si mâine, delegatia oficiala guvernamentala a Republicii Moldova. Sa ia toate masurile necesare, sa se întoarca spre Rusia si Uniunea Vamala si atunci vom deschide toate frontierele pentru produsele moldovenesti”.
Ucraina
Ucraina cu o suprafata totala de 603,550 km patrati100 reprezinta a doua tara ca marime din Europa, dupa Franta. Are o populatie de 44,291,413 mil. locuitori101, dintre care majoritatea ucraineni – 7 7.8% (minoritatea rusa, repezinta 17.3% fiind concentrate în partea de est -Lugansk, Donetk si în Crimeea). Limba oficiala este ucraineana (vorbita de 67% din populatie) iar limba rusa este considerata o limba regionala si de comunicare interetnica (24% vorbitori). Importanta Ucrainei reiese din pozitia sa geografica: un stat situat în estul Europei, riveran a Marii Negre, care se învecineaza cu Rusia, Polonia, România si Republica Moldova. Ucraina a devenit cea mai importanta miza în competitia de influenta dintre Rusia, NATO si UE.
Interesele Rusiei în Ucraina
Ucraina detine un loc foarte important în mentalul colectiv al rusilor. Multi politicieni rusi, precum si cetateni de rând, nu au fost niciodata pe deplin împacati cu independenta Ucrainei dupa prabusirea URSS-ului în 1991. Presedintele Vladimir Putin face referiri la cetatenii Ucrainei folosind expresii ca ,,fratii mai mici” ai poporului rus si numeroase aluzii la istoria comuna a celor doua popoare: ,,În Crimeea, totul este patruns de istoria noastra comuna. Aici este vechiul Herson unde a primit botezul Sfântul Șar Vladimir. Adoptând crestinismul, acesta a creat valorile spirituale si cadrul civilizational care uneste poporul Rusiei, Ucrainei si Belarus. Crimeea este Sevastopol, orasul legenda, orasul marelui destin, orasul cetate si patria flotei militare ruse de la Marea Neagra”.
Însa nu doar teritoriul, cultura, istoria comuna si minoritatea rusa sunt motivele pentru care Rusia doreste sa mentina Ucraina în sfera sa de influenta. În Ucraina sunt în joc si interesele economice ale Rusiei. Teritoriul Ucrainei asigura tranzitul gazului rusesc catre Europa (aproximativ 80% din gazul rusesc înca este transportat prin conductele din Ucraina). De asemenea, complexul militar-industrial rus are interese considerabile în Ucraina, dat fiind faptul ca de aici este importat un numar mare de piese si motoare. Oligarhii din Rusia si-ar dori sa obtina ,,perlele” economiei Ucrainei. Trebuie amintite aici si terenurile agricole bogate ale tarii. În plus, Ucraina are un potential economic urias si este o piata de desfacere mare, tinând cont ca populatia acesteia depaseste cu mult numeric populatia altor state membre CSI. Ucraina are si o importanta geostrategica pentru Rusia. Daca Ucraina se retrage de pe orbita de interes a Rusiei, acest lucru ar putea însemna modificarea parametrilor de securitate ai Moscovei.
O alta prioritate pentru Rusia a fost reconstruirea relatiei cu Ucraina, ca un partener prioritar CSI si contribuirea la conectarea acesteia la procesele de integrare aprofundate (rusesti). În ceea ce priveste relatia cu Ucraina, Rusia stie ca aceasta are în prezent o pozitie bipolara. Acest lucru este observat de Serghei Karaganov, în cartea sa Lumea din jurul Rusiei: anul 2017. Schita unui viitor apropiat: „Nu exista temei pentru a spera ca Ucraina va deveni în perspectiva vizibila un aliat strategic al Rusiei. Kievul este predestinat sa participe la doua proiecte geopolitice în acelasi timp – cel rus si cel antirus. În relatiile cu Ucraina, Rusia va fi obligata tot mai mult sa se sprijine pe formatul relatiilor interstatale standard”. El comenteaza si relatia economica a Rusiei cu Ucraina, vazuta, evident, din perspectiva tarii sale: „Într-o perspectiva de durata medie, problema tranzitului carburantilor rusesti prin teritoriul ucrainean nu va obtine o rezolvare politica. În anumite conditii operatorul tranzitului resurselor energetice prin Ucraina poate deveni Uniunea Europeana. Rusia va fi nevoita pe parcursul viitorilor zece ani sa ia masuri reale pentru lichidarea dependentei de tranzit de Kiev si Minsk, ceea ce presupune constructia conductelor ocolitoare si ale uzinelor SPG”.
Evoluția actelor bilaterale
Fiecare țară are o relație bilaterală cu UE, însă, sub egida Parteneriatului estic, UE și partenerii săi s-au angajat să continue dezvoltarea dimensiunii multilaterale, un proces în care sunt implicate toate statele membre ale UE și toate țările partenere. Această dimensiune multilaterală are menirea de a consolida și de a completa acțiunile bilaterale, înlesnind dezvoltarea unor poziții și activități comune.
A doua reuniune la nivel înalt a Parteneriatului estic, care a avut loc la Varșovia în septembrie 2011, a reafirmat programul convenit la Praga și a confirmat înregistrarea unor progrese importante în mai multe domenii. Cu toate acestea, participanții la reuniunea la nivel înalt au recunoscut, de asemenea, că eforturile de reformă trebuie amplificate, că intensitatea cooperării depinde de ritmul reformelor și că partenerii cel mai puternic angajați în reforme sunt cei care vor beneficia cel mai mult de pe urma relației lor cu Uniunea Europeană. De asemenea, s-a făcut apel la reînnoirea angajamentului față de valorile comune.
Realizarea unor schimbări pe teren este esențială pentru clădirea unor instituții democratice durabile, pentru rezolvarea pe cale pașnică a conflictelor prelungite și pentru crearea unei baze solide menite să asigure o creștere economică durabilă și favorabilă incluziunii și crearea de locuri de muncă. În ceea ce privește viitoarele relații dintre UE și partenerii săi esteuropeni, este crucial să se înregistreze progrese pe calea unei democrații profunde și durabile.
Un accent deosebit a fost pus pe necesitatea dialogului cu societățile în ansamblul lor. Societatea civilă este o componentă fundamentală a oricărui sistem democratic care funcționează în mod corespunzător. Sprijinul acordat de UE societății civile din țările est-europene și dialogul cu aceasta sunt deci consolidate în mod semnificativ.
Reuniunea la nivel înalt a Parteneriatului estic de la Varșovia a confirmat aspirațiile europene și alegerea europeană a anumitor parteneri, precum și angajamentul acestora de a construi o democrație profundă și durabilă. În cadrul reuniunii la nivel înalt a fost evidențiat rolul special al Parteneriatului estic de a sprijini țările care aspiră la o relație tot mai strânsă cu UE. Parteneriatul estic vizează, de asemenea, promovarea cooperării regionale și a relațiilor de bună vecinătate. Aceste obiective susțin angajamentul comun pe calea stabilității, securității și prosperității, atât pentru UE, cât și pentru țările partenere.
Pentru fiecare din aceste trei obiective stabilite de comun acord (asocierea politică și integrarea economică; intensificarea mobilității cetățenilor într-un mediu sigur și bine gestionat; consolidarea cooperării sectoriale) secțiunea bilaterală a tabelului din foaia de parcurs are scopul de a identifica tipurile de măsuri în materie de politică pe care țările partenere ar trebui să le adopte, pe baza documentelor existente stabilite de comun acord, cum ar fi programele de asociere și planurile de acțiune privind PEV, precum și sprijinul pe care UE îl poate oferi.
În cadrul Parteneriatului estic, o atenție deosebită a fost acordată implicării tuturor elementelor societății. În scopul de a se facilita implicarea organizațiilor societății civile în procesul de punere în aplicare a parteneriatului, în 2009 a fost înființat Forumul societății civile. Rolul forumului a fost recunoscut de statele membre ale UE și de țările est-europene în urma deciziei de a invita reprezentanți ai acestuia să participe în mod permanent la cele patru platforme multilaterale ale Parteneriatului estic. Strategia adoptată de forum cu ocazia reuniunii sale anuale de la Poznan (noiembrie 2011) va permite orientarea contribuțiilor societății civile spre activitățile parteneriatului. Au fost constituite platforme naționale ale Forumului societății civile. Acestea își vor aduce contribuția în cadrul dezbaterilor organizate la nivel național cu privire la obiectivele Parteneriatului estic în țările partenere. În scopul intensificării sprijinului financiar acordat organizațiilor societății civile din țările vecine ale UE, în septembrie 2011 a fost creată o nouă Facilitate pentru societatea civilă în cadrul politicii de vecinătate, care acoperă întreaga vecinătate; bugetul inițial a fost fixat la 26 de milioane EUR pentru 2011, valori similare fiind planificate pentru 2012 și 2013. În plus, principiile care stau la baza creării Fondului european pentru democrație au fost aprobate de Consiliul de Miniștri al UE în decembrie 2011. Inițial destinat vecinătății UE, fără a fi însă axat exclusiv pe aceasta, Fondul european pentru democrație va permite acordarea unui sprijin suplimentar persoanelor angajate în cauzele democratice din regiune. Un rol important îi revine Comitetului Economic și Social European (CESE), acesta contribuind la dialogul cu societatea civilă din țările vecine din est. CESE contribuie, de asemenea, la aprofundarea dialogului cu organizațiile de angajatori și cu sindicatele. În cadrul acordurilor de asociere în curs de negociere se prevede, de asemenea, promovarea unor întâlniri periodice ale reprezentanților societății civile a UE cu reprezentanți ai societății civile din țările partenere.
Adunarea Parlamentară EURONEST, instituită în mai 2011, reunește parlamentari din țările partenere și membri ai Parlamentului European. În calitate de instituție responsabilă de consultarea , controlul și monitorizarea la nivel parlamentar a parteneriatului, aceasta contribuie la consolidarea, dezvoltarea și vizibilitatea Parteneriatului estic. De la înființarea sa, EURONEST a adoptat o serie de măsuri de raționalizare a dezbaterii parlamentare referitoare la programul Parteneriatului estic.
Creată în septembrie 2011, Conferința autorităților locale și regionale (CORLEAP) a pus bazele unei dimensiuni regionale a Parteneriatului. Pe măsură ce va evolua, CORLEAP va contribui la promovarea unei cooperări mai strânse între autoritățile naționale și cetățeni pentru îndeplinirea obiectivelor Parteneriatului estic.
Forumul de afaceri al Parteneriatul estic, lansat la Sopot în septembrie 2011, va permite comunităților de afaceri din UE și din țările partenere să dezvolte în continuare forumul, odată ce negocierile pentru crearea unor zone de liber schimb complex și cuprinzător au fost încheiate cu un partener și sunt în curs cu alți câțiva parteneri.
Parteneriatul estic beneficiază, de asemenea, de expertiza Consiliului Europei care își pune în aplicare Instrumentul pentru Parteneriatul estic, finanțat de UE. În vederea sprijinirii unor reforme politice judicioase și în scopul de a contribui la realizarea unor ample proiecte de infrastructură menite să asigure legătura dintre partenerii est-europeni și UE, de a stimula dezvoltarea și de a aborda principalele provocări în materie de energie, mediu și transport, BEI și alte bănci de dezvoltare regionale și naționale, precum BERD, contribuie la asigurarea unor fonduri suplimentare pentru a susține creșterea economică și crearea de locuri de muncă.
În contextul Parteneriatului estic, partenerii din țări terțe și instituțiile financiare internaționale se reunesc în cadrul unui grup de informare și coordonare pentru a face schimb de informații cu privire la Parteneriatul estic și pentru a promova coordonarea donatorilor.
În 2012, au fost finalizate negocierile cu Ucraina privind semnarea unui acord de asociere, care prevede crearea unei zone de liber schimb complex și cuprinzător, iar textul convenit a fost parafat la 30 martie 2012. Au fost lansate și se află într-un stadiu avansat negocierile privind semnarea unor acorduri de asociere cu Republica Moldova, Georgia, Armenia și Azerbaidjan; de asemenea, în decembrie 2011, respectiv în februarie 2012, au fost adoptate deciziile de lansare a negocierilor privind crearea unor zone de liber schimb complex și cuprinzător, care fac parte integrantă din acordurile de asociere, cu Georgia și Moldova, respectiv cu Armenia.
După încheierea, în cadrul reuniunii la nivel înalt din decembrie 2011, a negocierilor privind semnarea unui acord de asociere între UE și Ucraina, ambele părți au ajuns la o înțelegere comună că rezultatele obținute de Ucraina, îndeosebi în ceea ce privește respectarea valorilor comune și statul de drept, vor fi cruciale pentru ritmul în care aceasta țară își va realiza asocierea politică cu UE și integrarea economică în UE, inclusiv în contextul încheierii acordului de asociere și al punerii în aplicare ulterioare a acestuia.
Ar trebui ca negocierile privind încheierea unor acorduri de asociere cu Republica Moldova, Georgia, Armenia și Azerbaidjan să ajungă într-un stadiu foarte avansat, ba chiar să fie finalizate până în toamna anului 2013. Negocierile privind crearea unor zone de liber schimb complex și cuprinzător cu Armenia, Georgia și Republica Moldova ar trebui să se afle într-un stadiu foarte avansat, ba chiar să fie finalizate, iar în ceea ce privește apropierea reglementărilor ar trebui să se înregistreze progrese semnificative, în conformitate cu recomandările Comisiei. Azerbaidjan ar trebui să realizeze progrese în ceea ce privește aderarea la OMC, o condiție prealabilă pentru începerea negocierilor privind crearea unei zone de liber schimb complex și cuprinzător.
Pentru a sprijini procesul de pregătire și de punere în aplicare a acordurilor de asociere, inclusiv, dacă este cazul, a zonelor de liber schimb complex și cuprinzător, în 2013 ar trebui ca UE și Armenia, Azerbaidjan, Georgia și Republica Moldova să convină asupra unor programe de asociere. Pe tot parcursul procesului de negociere, UE se va afla în dialog politic cu partenerii săi și le va acorda sprijin financiar, în special prin intermediul programelor globale de consolidare a instituțiilor. Ritmul în care partenerii vor putea beneficia de o relație mai strânsă cu UE va fi influențat în foarte mare măsură de progresele înregistrate pe calea reformelor politice, necesare pentru a pune în aplicare valorile comune ale Parteneriatul estic, și de contextul general al relațiilor UE cu țările partenere. Alegerile parlamentare care urmează să aibă loc în Armenia, Georgia și Ucraina vor constitui o piatră de hotar în consolidarea democrației în aceste țări.
UE se așteaptă ca eforturi credibile și susținute să fie depuse în vederea unei cât mai grabnice soluționări pașnice a conflictului din Georgia, a conflictului transnistrean din Republica Moldova și a conflictului din Nagorno-Karabah. UE își confirmă hotărârea de a susține mai departe eforturile depuse pentru stabilizarea și soluționarea conflictelor din Georgia, inclusiv prin continuarea angajării sale în calitate de copreședinte al discuțiilor de la Geneva, a eforturilor RSUE în ceea ce privește Caucazul de Sud și criza din Georgia, precum și a prezenței misiunii de monitorizare a UE (EUMM). În ceea ce privește conflictul din Transnistria, UE sprijină pe deplin eforturile de mediere desfășurate în prezent sub auspiciile OSCE în formatul 5 + 2, la care participă. De asemenea, UE sprijină pe deplin eforturile de mediere ale Grupului de la Minsk, grup care a fost creat de OSCE în vederea soluționării conflictului din Nagorno-Karabah și la care UE nu participă. UE își reafirmă sprijinul în favoarea principiilor de la Madrid și invită Armenia și Azerbaidjan să își intensifice eforturile pentru a ajunge la un acord de pace pe baza acestor principii. UE cooperează mai intens cu țările partenere în cauză și acordă un sprijin sporit măsurilor de consolidare a încrederii, precum și măsurilor menite să amelioreze calitatea vieții persoanelor afectate de conflicte. Progresele obținute de parteneri în ceea ce privește asocierea politică cu Uniunea Europeană și integrarea economică în aceasta vor fi benefice pentru eforturile de soluționare a conflictelor și de instaurare a stabilității în regiune.
UE își va menține hotărârea fermă de a-și consolida angajamentul față de poporul și de societatea civilă din Belarus. Ținând seama de stadiul actual al relațiilor sale cu Belarus, UE își va spori sprijinul acordat societății civile și forțelor politice democrate din Belarus prin intermediul unui „dialog european privind modernizarea” care a fost lansat la Bruxelles, în data de 29 martie 2012, ca o dovadă a angajamentului ferm al UE de a susține aspirațiile democratice ale poporului belarus. UE va continua să urmărească îndeaproape situația din Belarus și va duce mai departe o politică de cooperare dintr-o perspectivă critică, în special prin intermediul dialogului și al Parteneriatului estic. Dezvoltarea unor relații bilaterale va continua să depindă de progresele înregistrate de Belarus în ceea ce privește respectarea principiilor democratice, a statului de drept și a drepturilor omului. În același timp și prin prisma evoluțiilor ulterioare, UE este gata să ia în considerare, dacă este necesar, noi măsuri specifice în toate domeniile de cooperare.
• Obiectivul 2: intensificarea mobilității cetățenilor într-un mediu sigur și bine gestionat
După ce, începând cu 2008, au pus în aplicare o serie de acorduri de facilitare a eliberării vizelor și de readmisie încheiate cu UE, Republica Moldova și Ucraina se află în curs de implementare a unor planuri de acțiune privind liberalizarea vizelor. Au fost instituite parteneriate pentru mobilitate cu Georgia și Republica Moldova și, de curând, cu Armenia. Acorduri de facilitare a eliberării vizelor și de readmisie sunt puse cu succes în aplicare în Georgia, începând din martie 2011. Pe baza unui mandat acordat de Consiliul de Miniștri al UE în decembrie 2011, Comisia Europeană a început, în martie 2012, negocierile privind încheierea unor acorduri de același tip cu Armenia și Azerbaidjan. În iunie 2011, o propunere similară, de care ar putea beneficia populația belarusă în ansamblul său, a fost prezentată Belarusului, însă autoritățile de la Minsk nu au dat niciun răspuns. Pentru a facilita eliberarea vizelor către cetățenii belaruși, statele membre ale UE se străduiesc să folosească în mod optim flexibilitatea oferită de Codul de vize, în special posibilitățile de eliminare sau de reducere a taxelor de viză pentru anumite categorii de cetățeni belaruși sau în cazuri particulare.
Până în toamna anului 2013 este posibil să se finalizeze negocierile privind încheierea unor acorduri de facilitare a eliberării vizelor și de readmisie cu Armenia și Azerbaidjan. UE rămâne pregătită să lanseze negocierile privind încheierea unor astfel de acorduri cu Belarus. Instituirea unui parteneriat pentru mobilitate cu Azerbaidjan ar putea fi avută în vedere. Punerea efectivă în aplicare a acordurilor de facilitare a eliberării vizelor și de readmisie și cooperarea eficientă în numeroase domenii ale justiției și afacerilor interne ar putea avea drept consecință ca, foarte curând, să se demareze negocierile cu Georgia referitoare la planurile de acțiune în vederea liberalizării vizelor, negocieri similare urmând a fi inițiate ulterior cu Armenia și Azerbaidjan. UE intenționează să înceapă, în curând, un dialog pe tema vizelor cu Georgia. Cât privește Republica Moldova și Ucraina, liberalizarea vizelor va depinde de punerea în aplicare în aceste două țări a planurilor lor de acțiune în vederea liberalizării vizelor.
• Obiectivul 3: consolidarea cooperării sectoriale
Lista de mai jos a sectoarelor avute în vedere este indicativă și neexhaustivă. Mai multe detalii referitoare la consolidarea cooperării sectoriale sunt prezentate în tabele. Dialogurile informale din cadrul Parteneriatului estic, care urmează să aibă loc de două ori pe an cu țările partenere (după cum se explică în detaliu în secțiunea 5 de mai jos), vor contribui, de asemenea, la îmbunătățirea nivelului de cooperare sectorială bilaterală.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rusia Si Parteneriatul Estic (ID: 151438)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.