Rusia Celor Trei Imperii Scurta Perspectiva Geoculturala

1. Introducere

Umberto Eco sublinia în cartea ,,Kant și Ornitorincul” că nici niciun studiu de semiotică nu a reușit să facă o analiză cel puțin satisfăcătoare a verbului ,,a fi”, un verb atât de folosit nu doar în limbajul cotidian cât și în discursurile descriptive și argumentative. Semioticianul italian invoca în acest sens o concluzie formulată de Blaise Pascal:

,,Nu ne putem apuca să definim ființa fără să cădem în absurditatea următoare: anume că nu se poate defini un cuvânt fără să începi cu termenul este fie el exprimat sau doar subînțeles. Deci, ca să definim ființa, trebuie să spunem este adică să folosim termenul definit în definiție”.

Pornind de aici, fără a fi suspectat de relativism, mă încumet să cred că înțelegerea realizată strict pe rațiuni descriptiv-explicative sau argumentative, la rândul lor fundamentate pe o excesivă prezență a lui este, devine cel puțin insuficientă. De aceea constatăm că, de multe ori, alături de rațiune, emoția este cea care completează câmpul cunoașterii umane, astfel încât a vorbi despre cunoaștere prin artă, prin literatură, prin poezie, nu este deloc exagerat.

Am înțeles mai bine acest fapt, nu demult, atunci când, privind ,,în direct”, dacă mă pot exprima așa, tablourile lui Malevici (Tabloul Negru, Tabloul Alb, Tabloul Roșu) expuse la mizeul Ermitaj, realizam capacitatea valorizatoare a emoției.

Ulterior, încercând să aflu mai multe despre fondatorul curentului suprematist al avangardei ruse am descoperit un punct de vedere exprimat de Vasile Ernu referitor la modul în care, emoția generată de aceste tablouri, dar în special Pătratul Negru în opinia mea, „revalorizează valoarea”:

„Opera de artă a lui Malevici nu este lucrarea în sine, opera lui este modul prin care el revalorizează valoarea. El reușește să aducă un obiect geometric profan în spațiul culturii. Pătratul negru este un soi de tablou al tabloului însuși. După cum susține autorul, lipsa de obiectualitate a lucrărilor lui Malevici nu este atât o renunțare la un mod de reprezentare a corporalității acestei lumi, cât un refuz total la tradiția existentă și mai ales la reconstrucția unei lumi noi

Atunci, emoția resimțită mi-a deschis încă o fereastră prin care am privit Rusia și astfel am mai făcut un pas pe lungul drum al cunoașterii și înțelegerii Rusiei.

Pornind de aici m-am gândit că, într-un anume fel, în viitoarea mea lucrare de doctorat, va trebui să încerc, în primul rând, să revalorizez dimensiunea spiritual-culturală a Rusiei.

Această dimensiune evidențiind, așa cum sublinia Vladimir Nabokov în ,,Cursuri de literatură rusă”, o dinamica accentuată a spiritualității ruse care în secolul al XIX-lea a ajuns la nivelul celor mai vechi culturi occidentale fără ca recunoașterea acestui fapt spiritual să facă parte din ,,noțiunile pe care le are un străin despre istoria acestei țări”.

Într-un anume fel mă gândesc că am putea face o paralelă între geocultura rusă și cele trei tablouri.

Și dacă, într-un exercițiu al perspectivelor simbolico-cromatice am atașa epocii bolșevice Tabloul roșu, din rațiuni aș zice mai degrabă simpliste decât evidente, atunci se naște o întrebare?

Cărei epoci îi putem atașa Tabloul Negru și Tabloul Alb?

Grea întrebare, ușoară întrebare sau doar o întrebare.

Spun asta pentru că, frecvent, noi cei care suntem încă departe de a înțelege Rusia, eu fiind unul dintre aceștia, uneori formulăm întrebări la care nu răspunsul pare interesant ci mai ales întrebarea.

Sau, formulăm o întrebare la care răspunsul poate fi relativ ușor construit apoi, printr-o extrapolare neinspirată, formulăm o altă întrebare care, deși păstrează aceeași logică interogativă, plasează dicursul răspunsului într-o zona în care retorica devine cel puțin la fel de importantă ca erudiția iar adevărul corect politic mai recomandat decât adevărul corect istoric ( Paul Veyne, Cum se scrie istoria).

Și asta dintr-o greu de eludat tendință de prețiozitate pe care o induce nu ipocrizia ci insuficienta cunoaștere a unei realități atât de complexe.

Revenind la întrebare, poate că întradevăr, greutatea evaluării cromatice a spiritualității ruse, dar nu doar atât, face Rusia atât de fascinantă. Sau mai degrabă, fascinația este generată de misterul inevitabil al acestui:

„spațiu periferic întreținând cu Occidentul o relație tensionată și delicată în același timp.

Din aceste considerente, dar și pentru a justifica motto-ul acestei scurte introduceri, consider că în efortul general de cercetare specific temei (Post-imperium, ideea rusă a secolului XXI, între energia culturii și cultura energiei) un moment obligatoriu trebuie să vizeze semnificația generală a conceptului imperiu dar și modul în care a evoluat imperiul și ideea imperială rusă, dintr-o perspectivă geoculturală.

2. Imperiu – un concept pivot

Motto:

Cu lumea imperială n-am fost legat decât doar copilărește

Mă temeam de scoici, la gardiști priveam pe sub sprâncene

Încât nu-i sunt dator nici cu un strop din sufletu-mi, firește…

Osip Mandelștam

Majoritatea studiilor asociază frecvent conceptului imperiu determinative geografice, politice, economice și, mai rar, determinative culturale, toate într-o logică și cu limitele deja amintite ale verbului „a fi”.

Imperiu, ca și concept, nu se sustrage acestor limite și creează prin sine însuși, la nivel conotativ și denotativ, probleme de înțelegere care, la rândul lor, generează dificultăți majore în interpretarea și explicarea unui mod sau altul de materializare a conceptului sau ideii imperiale.

Cu toate acestea, imperiu reprezintă unul din termenii cheie cu care poate fi prezentată evoluția societății umane în diacronia ei specifică sau în diferitele ei momente sincronice. De altfel, conceptul imperiu nu este unul totalizator și nici măcar unificator. El are o anumită versatilitate semantică încât îndrăznesc să susțin că, în cazul acestui concept, relația semnificat / semnificant are o secvență simbiotică specifică.

,,De fapt, ce este un Imperiu? Există oare un cuvânt mai greu de definit?”

Acestea sunt și întrebările cu care Hélène Carrère d'Encausse își începe studiul Imperiului rus, fără ca la finalul acestui studiu să ofere un răspuns ci doar să configureze un nou orizont interogativ.

La fel de incert Robert Aldrich își începe monografia Epoca imperiilor susținând că:

„Imperiu, împărat sau imperial reprezintă o asociere de cuvinte sub care se ascunde o varietate de imagini. Unii se pot gândi la Imperiul Roman…pentru alții termenii evocă figuri ale imperiilor continentale europene – Napoleon încoronându-se singur la Paris, un arhiduce austriac cu pieptul acoperit de medalii sau o țarină din Rusia”.

Istoricul Paul Veyne, consideră că semnificația imediată a conceptului imperiu este hegemonia asupra unor popoare supuse prin forța armată deși pentru a justifica imperfecțiunea conceptului tot el acceptă că „istoria este condamnată să prindă realitatea într-o plasă de abstracții” una dintre ele fiind chiar imperiu.

Deosebit de semnificativă pentru cercetarea noastră este poziția lui Jean Baptiste Duroselle. Acesta, întruna din cele mai citate lucrări în domeniu, Tous empire périra. Theorie des relations internationales, arată că:

,,Oricât de mult ne-am întoarce în timp regăsim imperii. Vremurile și spațiile le impun structuri proprii, dar fenomenul este identic. Expansionismul insățiabil, supunerea popoarelor sub dominația altor popoare, extinderea, imperium-ul”

Michael Hard și Antonio Negri consideră că, în ultimele sale forme de exprimare imperiul presupune că:

„Suveranitatea a luat o nouă formă, compusă dintr-o serie de organisme naționale și supranaționale unite, de regulă, sub o singură logică. Această nouă formă globală de suveranitate este ceea ce noi numim Empire.

În sfârșit, alături de conceptul asociat respectiv imperialism, conceptul imperiu este consacrat în paradigma anglo-saxonă la începutul secolului XX de John Hobson (Imperialism a Study, 1902).

Lucrarea lui Hobson este tradusă de Lenin și va sta la baza cunoscutei sale pledoarii ideologice Imperialismul, stadiul suprem al capitalismului apărută în anul 1916.

Concepția lui Hobson despre imperiu a lansat o întrebare esențială, în jurul căreia se vor construi o serie de controverse, unele continuate și astăzi: economia a fost cauza expansiunii imperiale sau imperialismul este de fapt un produs al capitalismului industrial și financiar modern ?

Această polemică a deținut prim planul studiilor în domeniu până în anul 1978 când, în lucrarea Orientalism, Eduard Said va evidenția că imperialismul și ideea imperială au determinative culturale iar unele concepții etnocentrice au catalizat expansiunea, astfel încât putem vorbi și despre o cultură imperială.

Pe un alt orizont interpretativ, dezbaterile moderne au încercat să evidențieze diferențele dintre imperiul oficial și imperiul neoficial adică dintre aria de suveranitate politică și aria de influență hegemonică, diferențe care, după cum vom vedea sunt atât de prezente în imperium-ul și post-imperiumu-ul eurasiatic.

De asemenea, există și astăzi ample dezbateri referitoare la nuanțele diferite ale colonialismului, văzut ca bază pentru structurile coloniale, și imperialism, văzut ca expansiune politică, economică și culturală în zone în care forța expansionistă nu avea o pondere demografică semnificativă.

Conceptul, la fel ca și realitatea pe care o descrie va evolua permanent astfel încât, în zorii Războiului Rece, va include în aria sa denotativă ,,dominația morală, intelectuală și psihică” pentru ca, la apusul Războiului Rece, francezul Alexander Adler să ofere o perspectivă sintetică susținând că :

,,atunci când vorbim de imperiu avem în vedere puterea militară exercitată de un stat asupra unuia sau mai multor state, comunități sau popoare care sunt private de dreptul suveran”.

Imperiul, în toate formele sale istorice asociază indubitabil imaginea puterii într-o logică pe care o putem aprecia ca fiind expresia unipolarității, deși imperiile nu au existat niciodată fără a avea un rival.

În concepția lui Ilie Bădescu, imperiul presupune existența unui popor dominator, a unei cuceriri militar-administrative, a unei puteri continentaliste sau maritime ori a unei civilizații comerciale dominante, deși renumitul geopolitician acceptă și faptul că :

,,Supremația poate fi dobândită și prin tendința dominatoare a unor curente culturale și ideologice, tendință izvorâtă din năzuința controlului spațiului mental la scară globală”.

Deosebit de interesantă este și o observație a lui Petre Țuțea. Acesta, referindu-se la Roma antică, susține că:

,,Ea a parcurs istoric o experiență social politică completă: regalitatea primitivă, republica și imperiul”.

Elementul de interes rezidă în faptul că Țuțea nu consideră imperiul o excepție a evoluției societății ci o expresie firească fără de care nu se poate vorbi despre un ciclu de evoluție complet.

În același timp, într-o abordare mai extinsă:

,,Într-un imperiu de tip clasic există o autoritate supremă personificată (împărat, sultan, țar, faraon, mikado, han) și masculină bazată pe valori precum: forță, prestigiu, coerciție, autoritate, afirmare, ierarhie, birocrație, violență, cucerire, dominație, exploatare. Autoritatea imperială este de regulă, investită cu mandat divin spre a nu fi contestată și spre a menține stabilitatea și coeziunea megastructurii. Forța sa coercitivă, care creează credibilitate și validitate imperiului este formată de o armată imperială (sau federală, în cazul imperiilor bazate pe modelul federativ, în imperiile de tip modern precum U.R.S.S., S.U.A.) sau formată din trupe ale vasalilor și provinciilor supuse”.

Totodată, vorbind despre imperiul de tip clasic avem în vedere și faptul că:

,,Unitatea politică are la baza o religie unică (Sfântul Imperiu Romano–German, Imperiul Bizantin ortodox, Imperiul Spaniol medieval catolic) sau un conglomerat de culte și religii locale tolerate de o teologie politică oficială (Imperiul Egiptean, Imperiul Otoman, Imperiul lui Alexandru Macedon)”.

Precum și că:

,,Uneori imperiul este fundamentat pe o filozofie comercială (Imperiul Fenician, Imperiul Grec) axată pe liantul profitului economic combinat cu autonomia sporită a unităților statale. Alteori, idea de la baza imperiului este o ideologie politică, chiar extremistă (comunismul din imperiul sovietic, nazismul în al treilea Reich…în care Puterea imperială se măsoară în vectori clasici precum: resurse naturale, capacitatea de a mobiliza o armată imperială la distanțe cât mai lungi, prin existența unei infrastructuri proprii, comunicații rapide, prin crearea unei civilizații cu valori proprii ca să nu intre în conflict cu valorile locale, prin obținerea credibilității prin îmbinarea forței coercitive (lege, sancțiune) cu argumentul „mandatului divin” al autorității (armata) supreme… prin crearea unui cadru ordonat pe două niveluri: centru și periferie în care periferia întreține metropola imperială, prin cetățenie imperială, cât și prin crearea unui centru de civilizație care atrage periferiile, menținând coeziunea imperiului”.

Iar toate aceste elemente devin atât de evidente și comprehensibile atunci când le aplicăm la imperiul rus, unde observăm o incontestabilă:

,,polarizare imagologică: Imperiul rus este și Europa, dar mai ales Asia, un amestec de bizantinism, orientalism tătar și un pospai de civilizație europeană, toate acestea în straturi distincte. De fapt Rusia este și una și alta, dar amestecul este mult mai fin, iar trăsăturile sale nu sunt atât de evidente”.

În același timp, o scurtă analiză a marilor imperii, evidențiază faptul că ele au valorificat întotdeauna o arie culturală specifică în interiorul căreia s-au extins și au funcționat în virtutea a ceea ce unii cercetători susțin că este aria imperializabilă, adică acea arie în limitele căreia imperiul se poate extinde, din punctul nostru de vedere, nu atât pe dimensiunea sa geografică, cât mai ales pe dimensiunea sa culturală.

Pax romana a determinat existența terra romana, deși nu poate fi negată o intercondiționare inițială.

Cu alte cuvinte, într-o expresie consacrată deja imperiul este înainte de toate un complex civilizațional . Sintagma, deși pare atrăgătoare și-i vom valorifica permanent semnificația are, din punctul nostru de vedere, cel puțin trei limite.

În primul rând, aplicată la imperiul rus, inevitabil te poate conduce la o asociere cu complexul militar industrial (sic) un concept cheie cu care era citit imperiul rus în perioada Războiului Rece. Această asociere amplifică acea tendință de descalificare morală a ideii de imperiu, perceput ca o modalitate de dominare politică economică și culturală.

În al doilea rând, împărtășind concepția lui Lucian Blaga despre distincția ontologică dintre culturăși civilizație, ne simțim obligați să evidențiem că civilizația se rezumă la o realitate existentă în limitele lumii sensibile, empirice în timp ce cultura presupune o existență în orizontul misterului. Ori, dincolo de orice altă abordare speculativă sau ideologică, tocmai acest mister este, așa cum vom arăta mai târziu, parametrul peren al imperialității ruse, deoarece:

,,Prin cultură, existența se îmbogățește cu cea mai profundă variantă a sa. Cultura este semnul vizibil, expresia, figura, trupul acestei variante. Cultura ține deci mai strâns de definiția omului decât conformația sa fizică sau cel puțin tot așa de strâns”.

În al treilea rând, perspectiva civilizațională, deși mai largă în sfera ei noțională este mai puțin bogată în conținut. Acest fapt este foarte bine surprins de Niall Ferguson în lucrarea ,,Civilizația, vestul și restul” unde prezintă o definiție a civilizației care impune imperiul pe o poziție preeminentă, prin claritate nu prin amplitudine:

,,O civilizație, așa cum sugerează etimologia cuvântului, gravitează în jurul orașelor sale (…). Cu toate acestea, un oraș nu înseamnă civilizație. O civilizație este cea mai mare formă de organizare umană, mai înaltă, dar mai amorfă decât un imperiu.”

În lucrarea Civilizații și tipare istorice Neagu Djuvara, analizează ideea de civilizație, în devenirea ei istorică susținând că:

„În masa confuză a trecutului istoric o observare atentă ne permite să distingem câteva mari ansambluri de cultură. Urmându-i pe alții le-am nunmit civilizații . Despre popoarele din afar marilor civilizații se poate spune că au trecut dar nu au istorie”.

Subiectul se pretează unei abordări mult mai vaste, cu atât mai mult cu cât această diferențiere ontologică, generează multe controverse. Cert este faptul că dacă am vrea să jalonăm o direcție sau să stabilim referențialele necesare oricărui discurs explicativ atunci concepția lui Oswald Spengler și concepția lui Arnold Toynbee sunt în măsură să ofere atât o premisă cât și un orizont de discuție.

Deosebit de interesant este faptul că ambii, evidențiind diferența ontologică, propun modele teoretico-metodologice care pot sta la baza unui discurs explicativ aplicat la realitățile rusești.

Pentru Spengler, Kultur înseamnă civilizație în evoluție în timp ce Zivilisation, desemnează civilizația în stagnare, în faza ei finală de unitate și uniformitate. De fapt, prima diferențiere cultură-civilizație este făcută de Wilhelm von Humboldt după care gândirea anglo-saxonă va consacra o amplă dezbatere, încă actuală, fără să-și însușească viziunea germană.

Astăzi, cultura anglo- saxonă folosește alternativ ambii termeni fără să mai operează distincții:

„În schimb, această distincție a avut o anumită influență asupra filosofilor și gânditorilor politici ruși, de la Alexandr Herzen și până la Berdiaev, trecând prin Dostoevski, Danilevski, Pobedonosțev, care înțegeau – atât cei liberali cât și cei conservatori – că civilizația era Occidentul putred, în vreme ce cultura, care urma să salveze Europa se afla în germene în Rusia. Această credință cvasimesianică a fost afirmată de atâtea ori și cu atâta convingere și pasiune, în opere și sub forme atât de diverse, încât a sfârșit prin a-i influența și pe anumiți cercetători germani, unul din ei fiind Spengler…Danilevski în lucrarea Россия и Европа prezintă pentru prima dată un sistem coerent de filosofie a civilizațiilor, din nefericire viciat de intenții pan-slaviste prea evidente.”

În cazul lui Toynbee, diferențierea ontologică are o altă expresie, în sensul că civilizația este forma cea mai înaltă a culturii în timp ce cultura desemnează o formă particulară, specifică de organizare și funcționare a unei societăți care integrează instituții, creații artistice, religii, moravuri etc.

Deosebit de interesant și de adecvat cercetării noastre este faptul că Toynbee consideră că imperiile sunt de fapt state universale – ,,statul universal este un miraj al imortalității” – atât de întinse geografic încât cei care trăiesc sub autoritatea lor le percep ca fiind mondiale astfel încât, într-o formă mai plastică pentru el ,,civilizația este o mișcare și nu o condiție; o călătorie și nu un port”.

Acceptând ideea de stat universal putem avea în vedere că Rusia este un stat iar cele două expresii imperiale – țaristă și sovietică – forme de existență ale statului universal.

Indiferent însă de definițiile sau descrieriile existente imperiul are o semnificație preponderent negativă deoarece :

,,imperiul este privit, de obicei, ca o putere vorace, tentaculară, cu vocație de prădător și căutând să se impună- de preferință prin forță- în fața popoarelor situate în vecinătate sau la antipozi. Din punct de vedere semantic, diabolizarea vocabulei imperialist contribuie, de asemenea, la crearea unei imagini deplorabile a imperiului : orice imperiu ar fi, prin natura sa imperialist”.

Și totuși dacă am încerca o definiție am putea fi de acord cu cea oferită de DEX?. 1. Stat monarhic condus de un împărat; împărăție. 2. Teritoriu cuprinzând un stat dominant (marea metropolă) și posesiunile lui coloniale. 3. (În loc.) Sub imperiul… = dominat, influențat de…, determinat de… – Din lat. imperium.

La prima vedere observăm limitările impuse de o polisemie invocată indirect mai sus. Astfel, citându-l pe papa Pius al II-lea (fost secretar al imperialistului Frederic al III-lea) putem susține că „ceea ce grecii numesc monarhie, noi numim imperium” iar imperium cu originea sa latină intră în fondul lexical în secolul al XII-lea desemnând o structură statală supusă autorității unui împărat, la fel ca și conceptele anterioare empirie și emperie.

Aceste puține elemente conduc totuși la identificarea a trei perspective de înțelegere nu doar a conceptului ci mai ales a realității pe care o desemnează.

Prima perspectivă este una politică și se referă la putere, a doua este una geografică și se referă la întindere, iar a treia este una civilizațională și se referă de fapt la cultură și istorie.

Toate aceste perspective au o complexitate tematică deosebită dar și elemente comune și perene care sunt cel mai ușor de identificat în cazul așa ziselor imperii clasice:

,,întinse peste mări, ale Portugaliei, Spaniei, Marii Britanii, Franței, Belgiei, Olandei, avanposturile mai puțin cunoscute ale țărilor scandinave și cele ale ultimilor veniți în rândul statelor imperialiste, Italia și Germania a căror stăpânire s-a dovedit de scurtă durată”.

Alături de imperiile clasice, întinse peste mări, întâlnim și:

„imperiile transcontinentale ale Austro-Ungariei (și interesul manifestat de habsburgi față de lumea largă) care demonstrează paralele surprinzătoare mult mai întinse. Imperiile Rusiei țariste (și statele care i-au succedat, Uniunea Sovietică și Federația Rusă) sultanatul otoman și Statele Unite au reprezentat manifestări atât continentale cât și intercontinentale.

Se cuvine însă o observație care, dintr-o anumită perspectivă, punctează orizontul metodologic al cercetării noastre.

Imperiul și ideea imperială rusă, în toate formele ei concrete și istorice de manifestare integrează într-o manieră aproape didactică aceste dimensiuni deoarece în notele ei de identitate regăsim un mix permanent de geografie, geoistorie, geopolitică și, nu în ultimul rând geocultură .

Iar geocultura, din punctul nostru de vedere, le integrează inevitabil pe celelalte trei, așa cum vom încerca în continuare să arătăm.

3. Scurtă introducere în geocultură

Motto:

O civilizație, adică o mare unitate politico-culturală inventată și construită de un grup de popoare mai mult sau mai puțin înrudite, nu poate să nu atingă un grad de oboseală de la care plecând ea piere în mod necesar.

Neagu Djuvara

Departe de ai fi consacrate studii sistematice, geocultura, rămâne pe nedrept într-un con de umbră deși, tot mai frecvent, în analizele realităților contemporane, existența unor tensiuni și conflicte determinate cultural, este tot mai des invocată.

În literatura de profil din România, și nu numai, conceptul geocultură nu s-a consacrat deși el a fost lansat încă din anul 1991 de politologul Immanuel Wallerstein în lucrarea Geopolitics and Geoculture: Essays on the Changing World-System (Studies in Modern Capitalism).

Pornind de la ideea că anul 1989 nu marchează începutul unei așa zise Pax Americana, așa cum susțineau unii analiști, Wallerstein evidențiază la nivel global existența unui diferențieri culturale generatore de tensiuni și conflicte astfel că:

„potrivit lecturii lui Immanuel Wallerstein, orice zonă a globului este potențial o zonă de creatie, poate deveni o zonă de creație. Sigur, spune el, până acum modernitatea a adus acest nucleu dur al Europei Occidentale ca zonă de creație si care plasează restul lumii la periferie, dar nimic nu împiedică să gândim acest proces de emergență a procesului de creație în alt punct al globului.”

Geocultura plasează în mixul geografie, politică, economie, strategie realitatea culturii, pe care o plasează într-o poziție preeminentă.

Astfel dacă geopolitica are ca obiect :

„Rivalitățile de putere și disputele de interese ale actorilor statali și non –statali într-un spațiu fizico-geografic sau în cyberspațiu la un moment dat. Ea acoperă cel puțin trei câmpuri de analiză și cercetare: acțiunea geopolitică/realitatea geopolitică; teoria, analiza și scenariul geopolitic și doctrina și cartografia de propagandă geopolitică”.

Atunci, din punctul nostru de vedere, geocultura are ca obiect  conflictul civilizațional care apare atunci când, așa cum spunea Samuel Huntington :

,,alinierile definite de ideologie și relații între supraputeri sunt înlocuite cu alinierile definite de cultură și civilizație” în care un rol important îl joacă ,,redeșteptarea religioasă”

Conflictul civilizațiilor așa, cum a fost prezentat de Samuel Huntington, în 1993 într-un articol cu același titlu cu cel al cărții publicată, ulterior în 1996, respectiv    Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale evidenția de fapt o alternativă deloc liniștitoare la ceea ce susținea, fostul său elev, Francis Fukuyama în Sfârșitul istoriei și ultimul om apărută în 1991 ca o reacție la terminarea războiului rece, în fapt o pledoarie pentru un viitor neconflictual al omenirii.

Fără a intra prea mult în explicațiile huntingtoniene, cu care nu suntem de acord în totalitate, trebuie totuși menționat că evidențierea existenței unui conflict al civilizațiilor a lansat o direcție de cercetare cu rezultate deloc neglijabile care oferă multe argumente și subiecte analizelor geoculturale.

Avînd în vedere că Huntington acordă o mare importanță religiei și chiar inventariază o civilizație ortodoxă (Europa se termină acolo unde crețștinătatea occidentală se termină si incep Islamul și ortodoxia) se cuvine totuși evidențiat și faptul că Huntington nu abordează acest aspect dintr-o perspectivă geoistorică, adică din acea perspectivă care să devoaleze dinamica realitățiilor geopolitice.

Ori, în acord cu ceea ce susține Oleg Serebrian – cu care suntem de acord nu doar în ceea ce privește ecuația identitară rusă – identitatea unei civilizații integrează trei piloni esențiali – geoistoria, geocultura și geopolitica iar geoistoria și geocultura sunt de fapt doi piloni identitari ai unei civilizații.

Credem că, cel mai bine a fost surprins acest aspect, cu mult timp înainte de Nikolai Berdiaev când susținea că:

„Omul a fost întotdeauna strivit de istoria ce-i hotărăște soarta, dar destinul omului n-a interesat niciodată istoria. Incomensurabilitatea destinului istoric și a destinului uman e o tragedie fără ieșire, o tragedie ce se desfășoară în interiorul istoriei și care cere ca aceasta să ia sfârșit. Căci niciodată faptul istoric n-a realizat supraomenescul ca plenitudine de viață a persoanei, și chiar când el și-a propus scopuri umane, el le-a realizat strivind persoana umană”.

Observația lui Berdiaev este cu atât mai semnificativă cu cât peste perspectivele succesive ale istoriei el așează într-o logică a palimpsetului, perspectiva condiției umane prin excelență una cultural-religioasă.

Determinarea culturală a societăților umane, motorul cultural al sensului istoriei și potențialul conflictual al complexelor civilizaționale este susprins în studiile antroplogice dar în aceste studii se vorbește și despre o așa zisă oboseala culturală care caracterizează la un moment dat, civilizațiile complexe, precum imperiile.

Într-una din cele mai importante cărți ale sale – Civilizații și tipare istorice – istoricul Neagu Djuvara referindu-se la regresia și decadența culturală arată că :

,,Anumiți antropologi au întrebuințat termenul de oboseală culturală pentru a caracteriza fenomenul aparent misterios de scădere a puterii creatoare și chiar a instinctului de coeziune obserrvat în anumite societăți care au devenit subit incapabile să mai facă față exigențelor mediului sau presiunii exercitate de alte grupuri”.

Deoarece acest fenomen de uzură poate caracteriza chiar individul, Neagu Djuvara apreciază că :

,,Eu prefer să vorbesc de oboseală psihologică pentru a sublinia că fenomenul nu este propriu numai colectivităților sau societăților complexe dar că-l regăsim la nivelul celor mai mici unități, până la individ”.

Pornind de aici, Neagu Djuvara, care nu este de acord cu importanța dată de Huntington religiei, susține că odată instalată oboseala psihologică:

,,La nivelul societăților complexe identificăm fenomenul de retragere progresivă a centralilor și de ascensiune progresivă a perifericilor atunci când societatea complexă atinge faza ei descendentă. Numesc centralii, în interiorul unei culturi date, elementele etnice sau sociale, adesea o minoritate, care au inițiat această cultură și au dat națiunii stilul ei coloratura ei particulară ; periferici elementele care s-au aglomerat ulterior în această cultură, uneori împotriva voinței lor si a căror participare la conducerea statului nu a fost admisa decât tarziu”.

În final, pornind de la aceste observații Neagu Djuvara, concluzionează – iar concluzia lui o vom valida în capitolul 3 – că :

Oboseala psihologică a unei societăți de-a lungul procesului de retragere a centralilor și de ascensiune a perifericilor se manifestă mai întâi la nivel politic. …Totuși se poate observa- în general- o anumită tendință spre conservatorism la cei mai mulți reprezentanți ai vechii culturi în timp ce perifericii ar fi mai ușor isputiți de căutarea formelor noi. Rolul jucat de perifericii Occidentului în transformarea spiritului european la cumpăna decisivă a acestui secol (XIX-XX n.n.) și mai ales înclinația nouă spre absurd , irațional, subconștient ne pare foarte simptomatică. Printre inovatorii artei occidentale europenii din est sunt cei mai numeroși : Stravinski și Kandiski sunt ruși, Brâncuși român, Arhipenko, ucrainean, Bela Bartok, ungur”.

4. Rusia celor trei imperii – o scurtă perspectivă geoculturală

Motto :

Domnule Diderot, am auzit cu cea mai mare plăcere tot ce v-a inspirat strălucita dumneavoastră minte, dar cu marile dumneavoastră principii, pe care le înțeleg foarte bine, s-ar face cărți frumoase și treburi proaste.

Ecaterina a II-a

În majoritatea situațiilor, atunci când se face referire la dimensiunea imperială a Rusiei se are în vedere doar expresia sa spațială, geografică în care este evidențiată întinderea:

,,Cu o suprafață de peste 17 milioane de kilometrii pătrați, adică exact de 70 ori mai mare decât Marea Britanie, Rusia este o mărime geografică greu de ignorat dar și greu de înțeles pentru un vest-european”.

„Rusia este mai întâi o sfidare aruncată spațiului. Dacă, așa cum va susține Napoleon – în istorie geografia este cea care comandă – Rusia constituie un exemplu perfect. Trebuie să ne reprezentăm o câmpie fără sfârșit, divizată de munții Ural, la mai puțin de 2000 de kilometrii de Moscova. Cucerirea acestor spații și dragostea pentru glia natală vor fi o formă de libertate și punctul de ancorare al unui viitor patriotism”.

Frecvent, expresia spațială este dublată cu una politico-ideologică în care ideii imperiale îi sunt asociate două determinative – țarismul sau comunismul de tip bolșevic:

,,Au existat două imperii rusești, cel Țarist, de pe la 1550 până la 1917 și mult mai controversatul imperiu sovietic, întemeiat în 1917 și destrămat în 1991”.

Mai rar, este invocată expresia culturală, dar și atunci ea este abordată dintr-o perspectivă identitară:

„Expansiunea puterii rusești a adus sub controlul imperial o serie întreagă de populații cu istorie cultură limbă și nivel de dezvoltare extrem de ediferite. De la păstorii de reni cvasianalfabeți din nord, la nomazii de religie budistă din jurul lacului Baikal, de la țăranii iobagi din Rusia Centrală la evreii ortodocsi din așa numotă zonă de rezidență și de la triburile de ceceni musulmani până la elitele educate și culturalizate din marile orașe rusești, imperiul a fost un amestec de identități, etnice, religioase și culturale. Rușii au constituit cel mai important grup etnic reprezentând circa 44% în 1897 deși dacă ar fi incluși ucrainenii și bielorușii de origene slavă atunci contingentul slav ar număra cam două treimi din populația totală a imperiului”.

De asemenea, în încercările, deloc puține de explicare a lumii ruse se folosesc referențiale singulare, pan-religioase, pan-etnice sau din zona mesianismelor ca să nu mai vorbim de o propensiune deja consacrată de a asocia cultura rusă cu expresia ei sovietică (nu comunistă n.a.) despre care ne permitem să ne întrebăm asemeni lui Maiakovski:

„S-o accept sau nu? O asemenea întrebare nu a existat pentru mine (ca și pentru ceilalți futuriști moscoviți. Revoluția mea. M-am dus la Smolnîi. Am lucrat.Tot ce trebuia”.

Sau să invocăm declarația lui Marc Chagall:

„Când am deschis ochii și am descoperit pentru prima oară lumea din jurul meu, imaginea orașului și a casei s-au întipărit în mine pentru totdeauna.Apoi am întâlnit o fată, care mi-a străpuns inima și s-a instalat pe pânzele mele. Și în sfârșit am găsit revoluția rusă și odată cu ea zadarnicele vedenii s-au risipit ca prin farmec. Ea m-a făcut să descopăr noi perspective și, în contact cu vremurile pe care le trăiesc continuă să mă țină subjugat și astăzi. Revoluția e mai prețioasă, poate, decât orice prietenie, decât orice altă întâlnire , revoluția este ca o chemare a adâncurilor și a speranțelor”.

Și, în sfârșit, pentru a păstra un echilibru aparent, să facem apel și la mărturia lui Alexandr Soljenițîn:

„Ca să ajung pe acest podium unde se citesc prelegerile Nobel, podium oferit nu fiecărui scriitor, și numai oadată ăn viață, nu am urcat trei patru trepte improvizate, ci sute sau chiar mii de trepte neînduplecate, abrupte, îngețate,care ies din întuneric și din frig, de unde mi-a fost dat să mă salvez, și unde alții, poate mai dăruiți și înzestrați decât mine, au murit. O întragă literatură națională a rămas acolo, în Gulag, pierdută în uitare, nu numai fără mormânt, dar chiar și fără lenjerie, goală, cu un număr atârnat pe degetul de la picior”.

Exemplele în acest registru pot fi nenumărate dar din motive ce țin de economia și subiectul eseului, mă limitez doar la acestea, nu înainte de a scoate în evidență faptul, subliniat de profesorul Mihaela Moraru în „Universul artei ruse” și anume că:

„Poporul rus a avut o istorie controversată, dar este și creatorul unei mari culturi. Să fie oare poporul rus un popor de expansioniști și de alcoolici?. Unii ar răspunde afirmativ, dar acest lucru nu exclude nici o clipă valoarea patrimoniului său artistic…Arta rusă a făcut înconjurul lumii…creația artistică trebuie percepută ca o oglindă a timpului istoric”.

O radiografie amplă a culturii în epoca imperială o face profesorul Antoaneta Olteanu în monografia „Rusia Imperială. O istorie culturală a secoluluial XIX-lea”.

Deși titlul propune o tăietură sincronică în diacronia Imperiului rus, respectiv, secolul al XIX-lea, problematica prezentată și modul în care sunt tratate elementele definitorii ale complexului civilizațional rus, configurează în grila de receptare a cititorului acele note pe care poate fi fundamentată o imagine coerentă a complexului civilizațional asociat imperiului rus și a determinativelor sale de ordin cultural:

„Revenind la imaginea complexă pe care o are un popor sau o cultură: nu există o viziune unică, nici extrem negativă, nici extrem pozitivă. Nu există o Rusie a împăraților și nobililor mari și altă Rusie a muncitorilor de rând, nu există o Rusie a soldaților și a unei armate de temut, ci și una a intelectualilor și oamenilor de cultură care au criticat și au educat”.

În fapt, Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea este una din lecturile obligatorii care, alături de Cultura rusă (Ion Ianoși), Natasha's Dance: A Cultural History of Russia (Orlando Figes), Orientalism (Eduard Said), Geopolitics and Geoculture: Essays on the Changing World-System. Studies in Modern Capitalism (Immanuel Wallerstein) și Imperiul Eurasiei. O istorie a Imperiului Rus de la 1522 până astăzi (Hélène Carrère d'Encausse) au construit perpectiva inițială de abordare a acestui referat. Ulterior, lecturi precum Trei dialoguri despre sfârșitul universale cuprinzând și o scurtă povestire despre Antihrist (Soloviov), Război și pace (Tolstoi), Sub privirile Occidentului (Joseph Conrad), Rusia la răspîntie (Olrg Serebriev) mi-au oferit cheia cu care să extrag din aceste perspective, ca dintr-o Matrioskă, argumentele unei perspective geoculturale a Rusiei celor trei imperii.

Dar de ce trei imperii. ?

Din punctul nostru de vedere, pornind de la determinările culturale, imperiul rus integrează trei mari momente civilizaționale, fiecare cu un referențial cultural distinct.

Primul moment, debuteză în 1523, odată cu scrisoarea călugărului Filotei iar referențialul în jurul căruia se dezvoltă este conflictul cultural dintre ideea Moscova a treia Romă și valorile Occidentale.

Acest moment va fi marcat de domnia lui Petru cel Mare, care va deschide prima mare fereastră culturii occidentale și, odată cu ea, va marca și începutul confruntării cu Occidentul.

„Din epoca lui Petru I și a mutării simbolice a capitalei la St. Petersburg, care dat Rusiei fereastra ei spre Europa, cele mai multe eforturi ele rușilor au fost îndreptate spre Europa. Aspirațiile Rusiei vizau cu precădere Occidentul. Liderii occidentali cunoașteau prea bine istoria expansionismului rusesc. În plus rușii erau priviți ca fiind cruzi și neciopliți, lipsiți de rafinamentul occidentalilor, metafora ursului rusesc nu era așadar lipsită de semnificație. Această situație s-a accentuat după intrarea trupelor ruse în Paris, imediat după înfrângerea lui Napoleon în 1814. Astfel de temeri au însemnat că Rusia s-a confruntat întotdeauna cu un mediu internațional ostil”.

Petru cel Mare, prin măsurile sale, edulcorează pentru un secol reflexul ideii Moscova a treia Romă, înlocuind Sfînta Rusie cu Imperiul Rus.

„A fost bine plăcut lui Dumnezeu ca eu să-i conduc pe mireni și pe preoți.”

Dar, așa cum sublinia Nikolai Vranghel, Petru nu a creat rusul de tip occidental ci l-a costumat cu haine occidentale iar Ecaterina nu a putut să opună arta franceză umanismului primitiv dar rafinat al luiAndrei Riublov ;i elevilor săi.

Un nou raskol, de această dată, cultural, va produce efecte în plan geopolitic, dar nu va extrage din mentalul colectiv ideea Moscova a treia Romă, dimpotrivă.

Cei doi țari aproape că au reinventat o opricinina culturală care va accentua un conflict imaginar intern. Geopolitic, însă această opricinină va orienta Rusia și spre un conflict cu Occidentul deoarece, așa cum observa Neagu Djuvara:

„Energia creatoare se deplasează de la un popor la altul. Un același spațiu geografic locuit de aceeași rasă nu va fi niciodată leagănul a două civilizații succesive…Civilizația occidentală se află de patru secole în faza regatelor combatante Stale Unite și Rusia. Care dintre ele are mai multe sșanse să-și stabilească hegemonia asupra lumii…Istoria ne dovedește că fiecare civilizație are vocația unității; ea tinde firesc spre unitate indiferent de coștiința pe care popoarele sau conducătorii o au despre acest scop latent… S-a spus de asemenea că nimic nu împiedică două puteri să-și împartă lumea și s-a dat exemplul coexistenței, de-a lungul secolelor, în Antichitate, a Imperiului roman și part. Comparația nu mi se pare pertinentă deoarece cele două imperii nu aparțineau aceleiași civilizații deci nu-și disputau întâietate asupra aceleiași lumi”.

Conflictul cultural va sta, alături de alți factori, la baza expansiunii Rusiei, cel puțin spre vest:

„Expansiunea a fost determinată de o combinație de factori economici și strategici. Pătrunderea în Siberia a fost determinată aproape exclusiv de rațiuni economice pentru dobândirea controlului asupra comerțului cu blănuri și a resurselor naturale. Extinderea spre vest în Noua Rusie (regiunea din sudul Ucrainei și cursul superior al fluviului Volga) a fost motivată de dorința de a zdrobi rămățițele hanatelor mongole.Înaintarea spre vest a fost, în primul rând, o decizie strategică deoarece rusia căuta să creeze o zonă tampon între nucleul ei și puterile occidentale”..

Infuzia, de valori occidentale, chiar dacă uneori este insațiabilă pentru poporul rus repoziționează Rusia în raport cu Europa Occidentală dar și cu Imperiul Otoman și lumea islamică.

„Ca și cucerirea Vestului de către americani cucerirea Siberiei se sprijină pe o frontieră deschisă . Dar extremul Orient rus, cu mult mai mult decît Far-West-ul american, este un spațiu de interferență între culturi”.

Astfel, pe tabla de șah a lumii Rusia devine un jucător activ.

Ecaterina cea Mare va consacra geocultural acest moment, nu prin scenografia potemkiană ci mai ales prin larga deschidere oferită culturii franceze care la rândul ei va oferi o fereastră prin care Occidentul va privi Rusia.

,,Nemțoaică prin naștere, rusoaică prin destinație, se dorește pe sine franțuzoaică prin gândire. Iar ce pune la cale este nemaiauzit. La nouă zile de la lovitura ei de stat, Ekaterina a II-a îl invită pe filosoful Denis Doderot să vină la Sankt Petersburg spre a continua publicarea Enciclopediei…Ea se amuză să compromită, ba chiar să ia în derâdere autoritatea regelui Franței”.

Deși inițial Diderot va refuza oferta Ecaterinei, ca de altfel și prietenul său d Alambert, după ce Voltarire se va pune în slujba ,,Semiramidei Nordului” Diderot va accepta atunci când Ecaterina îi va face o ofertă de nerefuzat pentru a-i achiziționa biblioteca.

Cultural, Petru și Ecaterina, vor consacra Sankt Petersburgul ca fereastră spre și dinspre Occident și prin Lomonosov vor propune o Istorie a vechii Rusii. Geopolitic, Rusia își va orienta energia spirituală, într-un joc tot mai dur în care, germenii tradiționalismului și mesianismului ortodox vor genera efecte în relația cu necredincioșii turci care, dincolo de necredință, dețineau controlul strâmtorilor și vizau să domine estul european și litoralul Mării Negre.

Geocultural deci, conflictul este unul religios, atât cu turcii necredincioși cât și cu suedezii protestanți. Nu trebuie omis aici determinantul politico-economic și notele imaginarului nordic:

„I-am văzut pe ruși cum vin în călătoriile lor de negoț, făcându-și tabără pe Itil. Nu am văzut indivizi cu o mai bună construcție fizică, înalți precum palmierii, blonzi și rumeni; nu purtau tunici sau caftane, dar bărbații poartă o haină care le acoperă o parte a corpului, lăsându-le un braț liber. Fiecare bărbat are un topor, o sabie și un cuțit, pe care le țin pregătite mereu. Săbiile sunt late și canelate, precum cele ale francilor”.

Și în cazul polonezilor catolici determinarea religioasă este evidentă dar acesteia i se va adăuga de-a lungul timpului resentimentele generate din Смутное Время (vremurile tulburi) când în 1610 o armată polonă va ocupa Moscova. În mentalul colectiv rus acest eveniment va marca tot timpul relațiile cu polonezii, dincolo de interesele commune în Lituania și Ucraina. Și reacția literară a lui Joseph Conrad va fi pe măsură.

Geopolitic cei doi țari, Petru și Ekaterina, vor pregăti, ceea ce profesorul Antoaneta Olteanu, numește „Rusia Împăraților”.

Momentul Rusia împăraților începe în 1801, odată cu urcarea pe tron a țarului Alexandru I și se sfârșește în 1917, când cel de-al 19-lea romanov, Mihail, după o domnie de o zi îi va spune lui Kerenski:

Am hotârât să abdic.

Abdicarea, dincolo de semnificația sa politică este determinată cultural deoarece

autocrația rusă și liberalismul francez sunt învinse de ideea marxistă de sorginte anglo-saxonă.

Momentul este foarte bine surprins de Maurice Paleologue, ambasadorul Franței la St. Petersburg:

„Istoria consemnează puține evenimente atât de solemne, cu o semnificație atât de profundă, de o însemnătate atât de uriașă”.

Cultural, Rusia împăraților, cu durata de mai mult de un veac va avea ca referențiale vârsta de aur și vârsta de argint a literaturii și culturii ruse dar și un reflex alimentat de mesianismul slav, de ideea Moscova a Treia Romă, de germenii eurasianismului justificând parcă faptul că, așa cum spunea Michael Ignatieff, în Albumul rusesc. Povestea unei familii aristocratice:

,,devoțiunea față de trecut este una din formele dezastruoase de iubire neîmpărtășită”.

În plan geocultural, schisma culturii ruse, tradusă prin dihotomia tradiționalism – occidentalism se va adânci:

„Pușkin devenise un european. Afișa o ținută incredibilă. Cu un joben cu boruri largi, capă închisă la culoare, ceas Breguet în jiletcă…Frenezia franceză ear pe-atunci în toi în capitala imperiului”.

Ironia sorții sau nu, frenezia franceză în persoana unui „nenorocit de francez aventurier din Franța regalistă” îl va ucide pe Pușkin, în 1837, an în care este inaugurată prima cale ferată dintre Țarskoe Selo și St. Petersburg. Dar Petrușka din baletul lui Stravinski va continua să danseze în geocultura rusă și după moartea sa.

În opinia noastră Pușkin este Călărețul de aramă al veacului de aur care va deschide porțile veacului de argint și principalul furnizor al identității geoculturale rusești.

Dar el va deveni și punctul inițial al

„revizionismului sovietic, menit să creeze o nouă tradiție, docilă și patriotică”.

Deoarece identitatea rusă făurită de Petru cel Mare va fi prezentă tot timpul în poeziile sale astfel încât Pușkin, alături de Turgheniev, Gogol, Dostoievski, Tolstoi și Soloviov, vor configura geocultural secolul al XIX-lea deoarece așa cum susține Orlando Figes, ei au o dublă identitate, rusă și euroapeană.

Când Polonia se va răscula în 1830, Pușkin va saluta restabilirea ordinii (Besancon).

Tolstoi va susține că prin Război și Pace nu a făcut decât să redea istoria poporului (Ion Ianoși).

Catolicul, dar puțin credinciosul, Gogol va slăvi ortodoxia (Besancon) în timp ce Turgheniev va opune luciditatea melancolică, exaltării mesianice.

Toate acestea au și expresii politice și geopolitice din care am putea aminti intrarea trupelor franceze în Moscova (1812, iarăși frenezia franceză, liberală și catolică) și intrarea trupelor ruse în Paris (1814) când comenziile rapide ale soldaților ruși-bîstro, bîstro – va lăsa limbii și economiei franceze termenul bistroun- mic restaurant unde se vând băuturi alcoolice.

Nu în ultimul rând: războaiele împotriva necredincioșilor turci, sub pretextul apărării valorilor și popoarelor ortodoxe; Congresul slav de la Viena din 1848; acordul comercial cu Germania (1894) și tratatul ruso britanic pentru delimitarea sferelor de influență sunt atâtea expresii geoculturale adică efecte ale culturii în rivalitățile de putere și disputele de interese ale actorilor statali.

O paranteză aparte asupra determinării geoculturale a imperiului rus este cea realizată de opera lui Soloviov, din care se vor revendică Trubetkoi, S. Bulgakov și Berdiaev și din care vom aminti doar lucrarea Trei dialoguri despre sfârșitul istorie universale.

Cele trei dialoguri sunt construite similar dialogurilor platoniciene și au loc în grădina unei case de pe malul Mediteranei, protagoniști fiind un General, un Politician, un Prinț o Doamnă și un oarecare domn Z care timp de trei zile intră într-un dialog activ pe teme care vizează soarta omului și a umanității în contextul larg al devenirii istorice.

În analiza noastră, aceste dialoguri, sintetizează trei sute de ani de evoluție imperială și pot fi invocate ca argumente indiscutabile în orice dezbatere referitoare la geocultura rusă.

Mai mult ideile lui Soloviov se vor ciocni cu cele ale lui Nietzsche atât la nivelul unui conflict cultural cât și, ulterior, ale unuia cinetic. Supraomului nietzsche-an, Soloviov îi va opune creștinul plin de evlavie iar lui Zarathustra il va opune pe Iisus. Întreaga operă a lui Soloviov pate fi imvocată ca articulându-se structural pe geocultura imperiului rus dar Dialogurile au aproape o semnificație didactică:

„Prințul: Vă îndoiți de faptul că războiul și starea belicoasă reprezintă un rău indubitabil?

Dl.Z: Dar sunt absolut convins de contrariul.

Prințul: Adică?

Dl. Z: Adică sunt convins că războiul nu este un rîu indubitabil; sau mai mult că poate exista și un război bun după cum poate exista și o pace rea.

Prințul: Acum văd deosebirea fașă de părerea generalului care credea că pacea este rea.

Generalul: Ei nici chair așa. Uneori războiul poate fi un lucru foarte rău, mai precis când suntem învinși ca la Narva sau Austerliz; iar pacea poate fi un lucru bun ca de pildă pacea de la Nistadt sau pacea de la Kuciuk Kainargi.

Doamna: Se pare că ceea ce spuneți este o variantă a celebrelor cuvinte ale acelui cafru sau hotentot care i-a spus unui misonar că pricepe perfect deosebirea dintre bine și rău: bine e atunci când eu pot lua femeile și vacile altora, rău e atunci când le ia altcineva pe ale mele”.

Exemplele de acest fel, pot fi nenumărate.

Din perspectiva geoculturală specifică ideii imperiale, Rusia împăraților parcurge un secol exemplar pentru că el consacră racordarea Rusiei la Occident dar în același timp consacră și ideea că Rusia este altceva – nici Europa, nici Asia, nici ambele, pur și simplu alt-Ceva (cratima dintre alt și ceva nu face decât să să substantiveze realitatea reprezentată de cultura rusă).

Excepționalitatea veacului împăraților este cel mai bine susprinsă de Vladimir Nabokok care în Cursuri de literatură rusă, așa cum aminteam pe scurt în Introducere, arăta că:

„Un secol XIX, a fost suficient pentru o țară, cu practic nici o tradiție literară proprie, să creeze o literatură care, prin valoarea artistică, prin influența ei universală, , prin totul, mai puțin prin dimensiunea sa, egalează gloria Angliei și Franței, chiar dacă aceste țări au început să ofere capodopere viabile mai devreme. Această curgere de valori estetice nu ar fi putut avea loc dacă nu ar fi existat o viteză asemănătoare de creștere în toate celelalte domenii”.

Prezența factorului cultural în anii veacului de argint este și mai evidentă dar radiografierea geoculturală a acestei perioade, a celei sovietice și a perioadei actuale, de reconfigurare a ideii post-imperium o voi realiza, poate cu mai multă claritate, în lucrarea de doctorat.

Atunci voi încerca să arăt mai clar cum Rusia împăraților va sta la baza a trei mari provocări imaginare ale Rusiei, veritabile visuri ale ideii imperiale: panslavismul (o idee a spiritului și sângelui comun) eurasianismul (comunitatea de sol și destin) și post-imperium-ul (evit să folosesc termenul postimperialism).

Tot în cadrul lucrării de doctorat mă voi apleca mai mult pe dimeniunea geoculturală a relației cu islamul, după ce Ekaterina a II-a în 1773 în ucazul „Să tolerăm toate religiile” va evoca islamul iar în 1782 va face din islam o religie legală a imperiului. Deși, fapt cu conotații geoculturale notabile, Rusia va, evita cu abilitate, creearea unei solidarități musulmane în imperiu printr-o politică foarte eficientă care în perioada secolului împăraților va consacra pax russica în mediul musulman.

5. Încheiere

Trebuie să evidențiez că în acest eseu mi-am propus să schițez doar o perspectivă de cercetare fără să consider că am epuizat în vre-un fel subiectul.

Cu siguranță, validarea acestei perspective și transformarea ei într-o premisă teoretico-metodologică o voi realiza în lucrarea de doctorat.

Până atunci însă mărturisesc că, acum, parabola celor trei tablouri ale lui Malevici îmi pare și mai adecvată după cum, încep să cred că și principiul matrioșkăi începe să funcționeze în raportul meu cu cultura rusă. Palimpsestul este la fel de adecvat ca și metaforă desigur.

Cu toate acestea trebuie să admit că, pe măsură ce străbat parcă spre nesfârșire drumul spre înțelegerea culturii ruse realizez că în gândirea mea se profilează o interogație tot mai accentuată și nu mă sfiesc să admit că această interogație a devenit tot mai acută după ce am parcurs- cu destulă greutate – recunosc – cartea lui Orlando Figes, Natasha's Dance: A Cultural History of Russia.

M-a fascinat, luciditatea cu care Figes surprinde tensiunea interioară a culturii ruse și lansează o întrebare al cărei răspuns ar putea să fie cheia de boltă a înțelegerii Rusiei: What did it mean to be Russian?

Doar răspunzând la această întrebare poți înțelege de ce dansul Natașei este un cerc în centrul căruia sunt două lumi distincte, dihotomice – o lume a valorilor europene și una a valorilor tradiționale.

Echilibrul sau dezechilibrul lor dă o cu totul și cu totul fizionomie dansului, care este de fapt viața, istoria, cultura.

Iar înțelegerea deplină a acestui dans existențial o poți avea doar privind și ascultând Ritualul de primăvara al lui Stravinski…în care Petrușka refuză să moară…

Bibliografie

Lucrări de specialitate:

Aldrich Robert, Epoca imperiilor, Ed. All, București, 2008;

Adler Alexander, L'odyssée américaine, Paris, Grasset, 2004;

Antonescu Mădălina Virginia, Uniunea Europeană: Marea ruptură dintre imperiile tradiționale și cele postmoderne, Revista Geopolitica nr. 7-8 / 2004;

Antonescu Mădălina Virginia, Marele spațiu ortodox: depășirea paradigmei conflictului prin paradigma continuității (Iorga versus Huntington), în Logos, Universalitate, Mentalitate, Educație, Noutate, Conferința Internațională Lumen, vol. V, 2011;

Blaga Lucian, Trilogia culturii, (Opere,vol.9), Ed. Minerva, București, 1985;

Berdiaev Nikolai, Destinul omului în lumea actuală, Ed. ABC Dava, 1993;

Besancon Alain, Sfânta Rusie, Ed. Humanitas, București, 2013, p.62.

Bădescu Ilie, Geopolitica noului imperialism, Ed. Mica Valahie, București, 2012;

Chaudet Didier, Parmentier Florent, Benoît Pelopidas, Imperiul în oglindă. Strategii de mare putere în Statele Unite și Rusia, Ed. Cartier, Chișinău, 2008;

Ignatieff Michael Albumul rusesc. Povestea unei familii aristocratice, Ed. Polirom, Iași;

Neagu Djuvara, Civilizații și tipare istorice, Ed. Humanitas, București, 2014;

Duroselle Jean-Baptiste, Tous empire périra. Theorie des relations internationales, Armand Colin, Paris, 1992 ;

Eco Umberto, Kant și Ornitorincul, Ed. Polirom, Iași, 2010;

d'Encausse Hélène Carrère, Imperiul Eurasiei. O istorie a Imperiului Rus de la 1522 până astăzi, Ed. Orizonturi, 2008;

Encel Frederic, Orizonturi geopolitice, Ed. Cartier, 2011;

Fedorovski Vladimir, Sankt Petersburg – poveștile de dragoste ale unui oraș, Ed. Humanitas, București, 2005;

Figes Orlando, Natasha's Dance: A Cultural History of Russia, New York : Metropolitan Books, 2002;

Lieven Dominic, Empire:The Russian Empire and its Rivals, Yale University Press, 2001;

Niall Ferguson, Civilizația, vestul și restul, Ed. Polirom, Iași, 2011;

Hard Michael, Negri Antonio, Empire, Harvard University Press, 2000;

Hobson John Imperialism a Study, London, 1902;

Hlihor Constantin, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane, Ed. Universității Naționale de Apărare, 2005 ;

Huntington Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, București, Ed. Antet, 1998 ;

Ianoși Ion, Sankt Petersburg. Romanul și romanele unui oraș, Ed. Institutului Cultural Român, București, 2004;

Lenin, Opere, vol. 37, București, Ed. Politică, 1958;

Moraru Mihaela, Univesul artei ruse, Ed. Meteor Press, București, 2003;

Mario de Michelli, Manifeste revoluționare. Europa, 1900-1940, Ed. Meridiane, București

Nabokov Vladimir, Cursuri de literatură rusă. Gogol, Turgheniev, Dostoevski, Tolstoi, Cehov, Gorki, Ed. Thalia, București, 2006 ;

Olteanu Antoaneta, Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea, Ed. All, București, 2011

Olteanu Antoaneta Civilizația rusă. Perioada veche și modernă, Ed. Cartea universitară, București, 1998;

Platt Kevin, David Branderberger, Epic Revisionism Russian History and Literature as Stalinist Propganda, University of Wisconsin Press, 2005

Stanomir Ioan, Sfinxul Rus. Idei, identități și obsesii, Ed. Adenium, Iași, 2015;

Serebrian Oleg, Rusia la răspântie. Geoistorie, geocultură, geopolitică, Ed. Cartier, 2014;

Soljenițîn Alexandr, Iubește revoluția, Ed. Art, București, 2012;

Soloviov Vladimir Trei dialoguri despre sfârșitul istoriei, Ed. Meridiane, București, 1992;

Said Edward Orientalism, Penguin Books, 1978;

Toynbee Arnold, Studiu asupra istoriei, Ed. Humanitas, București, 1997;

Țuțea Petre, Reflecții religioase asupra cunoașterii, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013

Veyne Paul, Cum se scrie istoria, Ed. Meridiane, București, 1999;

The Economist Bases of Imperialism, North American Review, vol.167, nr.502, septembrie 1898,

Sitografie:

http://veryhappyblog.com/de-ce-e-genial-patratul-negru-al-lui-malevici-partea-ii/.

http://www.romlit.ro/osip_mandeltam_1891-1938

https://www.marxists.org/romana/lenin/1916/imper/introd.htm

http://www.geolinks.fr/bibliographie/alexandre-adler/

http://www.odsg.org/Said_Edward%281977%29_Orientalism.pdf

https://books.google.ro/books?isbn=9737858514.

http://www.geopolitic.ro/R%20Geo%207-8.pdf

http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_5/liviuzapartan-articol.htm