Ruminatia Hopelessness Si Depresia

RUMINAȚIA,HOPELESSNESS ȘI DEPRESIA

CUPRINS

CAPITOLUL I.CADRU TEORETIC

1.Introducere și tema de cercetare

I.1 Depresia-Tablou clinic,episod depresiv,prevalența depresiei

I.2.Abordări teoretice și factori psihologici implicate în depresie

I.2.1.The helplessness Theory of Depresion

I.2.2. The Hopelessness Theory of Depression

I.2.3 Factorii psihologici:Ruminația și Hopelessness

I.2.3.1.Ruminația

I.2.3.2 Hopelessness

1.3.Obiectivele și ipotezele cercetării

CAPITOLUL II.METODOLOGIA CERCETĂRII

II.1.Designul de cercetare

II.2.Participanți

II.3.Instumentele de măsurare

II.4.Procedura de lucru

CAPITOLUL III.REZULTATE

CAPITOLUL IV.DISCUȚII

CAPITOLUL V.CONCLUZII

Bibliografie

CAPITOLUL I. CADRU TEORETIC

1.Introducere și tema de cercetare

În ultimele decenii ale secolului nostru, depresia a devenit boala prevalentă. Este o boală atât de răspândită încât afectează toate mediile sociale și grupele de vârstă, atât bărbații cât și femeile, pe deasupra fiind și în creștere continuă, astfel încât este concepută ca “boală a epocii”.

Într-un studiu care a fost efectuat într-un interval de 30 de ani, a ajuns la concluzia că în intervalul de timp respectiv frecvența îmbolnăvirilor s-a dublat.(citat din Kielholz, 1984)

Capacitatea individuală de a-și regla emoțiile este un obiectiv posibil pentru intervenția acestei probleme. Reglarea emoțională implică strategiile pe care oamenii le utilizează cu scopul de a dirija, influența modul în care îșî trăiesc și exprimă emoțiile (Gross 1998, 2002 ). Există dovezi care arată că aceste dereglări emoționale sunt asociate cu un număr mare de probleme psihologice: tulburarea depresivă majoră, tulburări de anxietate (Ehring et al. 2010), tulburări de alimentație, (Hughes și Gullone 2011) dependența de droguri, abuz de alcool (Berking et al. 2011), comportament suicidal și auto-rănire (Gratz și Roemer 2008).

Cercetările recente sugerează că folosirea incorectă a strategiilor de reglare cognitivă a emoțiilor cum ar fi, ruminația,fiind tentința de a răspunde la o stare de spirit negativă concentrându-se pe cauze, semnificații, consecințe (Nolen-Hoeksema 1991) prezice simptome de depresie și de alte tulburări cum ar fi:anxietatea, consumul de substanțe, în timp, (Aldao și Nolen-Hoeksema 2012) cât și idei suicidare (Miranda și Nolen-Hoeksema, 2007; Smith și colab. 2006).

Literatura sugerează că angajarea unor strategii de reglare emoțională adaptative ( de exemplu, reevaluarea) determină reducerea stresului care poate provoca afecțiuni fizice.În schimb, strategiile de reglare emoțională disfuncționale, în special ruminația și suprimarea emoțiilor par a fi influente în patogeneza depresiei și a boliilor fiziologice.Un rol important il are lipsa de speranță in dezvoltarea omului.

Nolen-Hoeksema și colab.(2008) sugerează faptul că ruminația determină oamenii să evite luarea de măsuri pentru schimbarea situației lor, acest lucru permițând să dezvolte o credință în care circumstanțele lor sunt fără speranță și că toate încercările lor de schimbare sunt ineficiente. Capacitatea omului de a gestiona stari negative poate determina activarea continuă a răspunsurilor cognitive care pot duce, la a experimenta lipsa de speranță și poate provoca idei suicidare ( Lau et al., 2004; Palmier-Clau et. colab., 2011). Există cercetări care au făcut studii pe studenți și pe pacienți cu depresie și au găsit o asociere pozitivă între ruminație și lipsa de speranță (Sarin et al., 2005). În literatura de specialitate, reglarea emoțională demonstrează un rol de mediere în dezvoltarea depresiei.

Pentru o înțelegere mai bună, Abromson et al (1989) definesc lipsa de speranță ca fiind niște asteptări negative a unor rezultatele importante, care sunt neajutătoare în schimbarea lor în spre bine. Persoanele care ruminează pot deveni prinși în incapacitatea de a se gândi sau de a reflecta asupra situației lor, ruminând, pot împiedica capacitatea de a găsi rezolvare pentru problemă sau de a lua măsuri pentru a atenua problema. Prin urmare, lipsite de o soluție pentru problema lor, aceste persoane pot percepe problema ca fiind inevitabilă și incontrolabilă ducând prin consecință la disperare. Lipsa de speranță poate fi o consecință cognitivă a ruminației care poate explica modul în care ruminația contribuie la simptomele depresive.

Studiul de față a încercat să se extindă din cercetările anterioare prin examinarea răspunsurilor cognitive, cum ar fi ruminarea, prin care o emoție disfunctională, lipsa de speranță, poate crește vulnerabilitatea la simptome depresive.

Având în vedere că sunt puține studii care au cercetat ruminația în relație cu lipsa de speranță și depresie, lucrarea de față își propune să investigheze relația dintre lipsa de speranță, ruminație și depresie.

I.1.DEPRESIA

Un număr mare de cercetări efectuate în ultimele decenii s-au concentrat pe identificarea factorilor psihologici implicați în apariția și menținerea tulburării depresive.

Depresia este conceptualizată ca o problemă de reglare a emoțiilor, indivizii depresivi raportând frecvent probleme de identificare a emoțiilor, de tolerare a emoțiilor negative și de găsire a strategiilor adecvate de control a emoților (Kring si Werner, 2004). Aceștia prezintă un afect negativ ce exprimă tendința lor de a avea stări disforice, anxioase, ostilitate și negarea emoțiilor pozitive. Holtzheimer și Mayberg (2011) conceptualizează tulburarea depresivă ca o deficiență în reglarea emoțională.

Tablul clinic

Tablul clinic a depresiei este alcătuit din cinci sau mai multe din simptome, în decursul acelorași două saptămâni, așadar acestea sunt:

– schimbare față de funcționarea anterioară; dispoziție depresivă în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi ;

– scăderea semnificativă a interesului sau plăcerii față de toate sau aproape toate activitățile, în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi ;

– pierderea semnificativă în greutate, fără cură de slăbire sau creștere în greutate sau scăderea / creșterea poftei de mâncare aproape în fiecare zi ;

– insomnia sau hipersomnie, aproape în fiecare zi, agitație sau lentoare psihomotorie ( observată și de alții ) ;

– oboseală sau lipsa de energie, aproape în fiecare zi ;

– sentimente de inutilitate sau vinovație excesivă și inadecvată, aproape în fiecare zi ;

– scăderea capacității de gândire sau de concentrare sau indecizie, aproape în fiecare zi ;

-gânduri recurente legate de moarte (nu doar teama de moarte), ideație suicidară fără plan, sau tentative sau plan suicidar concret ( DSM V, APA, 2013 )

Un episod depresiv se caracterizează prin ( conform Prof.Dr.Dan Prelipceanu ) :

– dispoziție depresivă, pierderea interesului, motivației și rezonanței afective la evenimentele placute / neplăcute, apatie sau anxietate, tensiune, inhibilitate, trăire de frustrare și furie ;

– simptome cognitive: scăderea concentrării, indecizie/decizii ezitante, pierderea stimei de sine, trăiri de autodevalorizare, lipsa speranței, neajutorare, pesimistm, autoreproșuri, autoacuzări nejustificate, gânduri suicidare ;

– simptome psiho-motorii: retard motor ( lentuare, hipomimie, amimie, comunicarea non-verbală redusă sau chiar absenta ) sau agitație ( neliniște, hiperactivitate necontrolată) ;

– semne somatice: ( insomnia sau hipersomnie, inapetența sau apetit crescut, pierderea vitalității, oboseală, simptome dureroase și viscerale difuze, generalizate ) ;

Un simptom asociat frecvent cu depresia este anxietatea care afectează până la 90% dintre pacienți. Studiile au arătat că anxietatea de multe ori precede depresia.O modalitate prin care anxietatea poate duce la simptome depresive sunt procesele care contribuie la dezvoltarea și întreținerea simptomelor depresive. Există anumite moduri de a raspunde la simptomele anxietății care provoacă depresie. De exemplu, anxietatea ar putea determina două răspunsuri cognitive care dezvoltă cogniții legate de lipsa de speranță și legate de simptome de anxietate.

Nolen-Hoeksema (2000) a observat că ruminația are un rol important atât în simptomele depresive cât și în simptome de anxietate. Mai mult, un studiu a demonstrat că ruminația corelează puternic atât cu anxietatea cât și cu depresia (Muris, Roelofs și Boomsma ( 2004 ) . Simptomele cognitive includ scăderea capacității de concentrare a atenției și afectarea gândirii. Ruminația, în contextul emoțiilor negative, determină o lipsă de speranță atunci când vine vorba despre amintirile legate de trecut, prezent și evaluări negative ale viitorului ( Lybomirsky et al., 1998) și contribuie la tulburarea depresivă. Simptomele de anxietate sau depresie pot reveni atunci când indivizii sunt puși în fața faptului că dețin un anumit control asupra evenimentelor din viața lor (Alloy et al., 1990 ).

Prevalența depresiei

Tulburarea depresivă majoră atinge cea mai mare prevalență pe durata vieții dintre toate tulburările psihiatrice (cu variații între 5 și 17% cu medie de 12%). Conform estimărilor OSM, în 2020 tulburarea depresivă, poate fi probabil, să fie a doua cauză de morbiditate în lume.

În mod surprinzător, femeile se îmbolnăvesc mai frecvent decât barbații (cu aproximație: din trei depresivi, doua sunt femei) și mai ales înainte de vârsta de 35 de ani. Prevalența pe durata vieții este de 25% pentru femei și 12% pentru bărbați. Prevalența tulburării depresive este de două ori mai mare la femei decât la bărbați, având ca și cauze diferențe hormonale, efectele nașterilor, datorită stresorilor psiho-sociali și modelelor comportamentale învățate, indiferent de zona geografică. După vârsta de 50 de ani, rata depresiei la femei devine egală cu cea a bărbaților.

Debutul tulburării depresive majore se situează în proporție de 50% între vârsta de 20 și 50 de ani iar vârsta medie de debut este de 35 de ani, dar studii epidemiologice recente sugerează o creștere a incidenței bolii la vârste mai mici de 20 de ani.

Ipoteza cognitivă a depresiei

Din perspectiva teoriei cognitive, Beck (1979) afirmă că depresia este consecința distorsiunilor cognitive care provoacă și mențin depresia. Aceste distorsiuni cognitive sunt: autopercepția negativă, tendința de a percepe lumea exterioară ca ostilă, expectanțe de suferință și eșec pentru viitor. Distorsiunile cognitive par a fi activate de un eveniment de viață negativ dar și de rememorări ale unor experiențe anterioare. Influența negativă pe care o au cognițiile asupra comportamentului este dezvoltarea unor pattern-uri comportamentale auto-distructive care îl fac pe individ să își reducă acțiunile proprii spre experințe pozitive, constructive. Pentru a ajunge la această stare, există diverse căi, diferite teorii care vizează depresia.

Seligman (1975) si Abramson (1989) au dezvoltat modele cognitive ale “neajutorării și lipsei de speranță învățate” care explică depresia ca trăire anterioară provenite din “stilul depresogenic de atribuire” prin care individul exagerează și generalizează percepția stresantă a oricărui eveniment de viață.

1.2.Teorii cognitive ale depresiei

În anii 1960, exista un interes neașteptat pentru construcția conceptelor psihologice ale originii naturii și depresiei. În numărul acestor modele de teorii, cel al lipsei de speranță și cel al neajutorării sunt centrale.

Un factor important îl are cunoașterea, ca prim mecanism în depresia prelungită și care coincide cu lucrarea lui Teasdale (1983), în care a emis ipoteza conform căreia modelele de gândire activate în stare de depresie vulnerabilizează severitatea și durata stării de depresie.

Beck definește lipsa de speranță ca o așteptare negativă cu respect față de viitor, iar neajutorarea ca o percepție nerealistă, subevaluată a propriilor capacități.

Triada cognitivă ( helplessness, hopelessness, worthlessness) constă în atitudini negative asupra sinelui, a viitorului și a mediului. Potrivit acestei teorii, triada cognitivă joacă un rol etiologic în depresie (Beck et al. 1985). Având în vedere, conform DSM V, că ingrijorarea excesivă este caracteristică de bază a tulburării de anxietate generalizată, în studiul de față am pus accentul pe helplessness și hopelessness, care ne ajută să înțelegem mai bine dezvoltarea depresiei prin intermediul teoriei lipsei de speranță și prin teoria neajutorării.

Ipoteza de bază este aceea că tulburarea cognitivă precede schimbarea afectivă și este responsabilă pentru menținerea acesteia. Înaintea declanșării depresiei se consideră că persoana afectată intrepretează în mod eronat realitatea, printr-un ecran nevativ. Bazându-se pe această teorie, Beck și colegii lui au dezvoltat o structură de tratament-terapie cognitivă.

1.2.1 The hopelessness theory

Teoria lipsei de speranță (Abramson, Metalsky & Alloy, 1989) prezintă un model cognitiv de vulnerabilitate-stres pentru a înțelege dezvoltarea depresiei. Potrivit cercetărilor, persoanele care sunt predispuși de a atribui niște evenimente negative unor cauze stabile, globale și prevăd atat consecințe negative cât și autocaracteristici negative ca urmare a unor întâmplări petrecute în aceste evenimente, pot fi vulnerabili în a dezvolta depresie atât în prezența cât și în absența unor evenimente din propria viață. Teoria susține ipoteza conform căreia persoanele se concentrează în principal pe influența evenimentelor din viața lor, ignorând faptul că depresia influențează modul de a percepe aceste evenimente ( Hammen, 1991, 1992). Un număr de studii au sprijinit ipoteza conform căreia indivizii depresivi contribuie la ocurența evenimentelor negative din viața lor. Autorii acestei teorii vorbesc despre influența evenimentelor din viață, simptomele depresiei și rolul important pe care il are efectul stresului, fiind mai probabil să apară la persoanele cu o mare vulnerabilitate cognitivă față de cei cu o vulnerabilitate scăzută la depresie ( Hankin & Abramson, 2001).

Abordarea teoriei (Abromson, 1989) menționează existența unui subtip de depresie numit de propria cauză: lipsa de speranță care se referă la predictibilitatea că dorințele nu se vor îndeplini sau că se pot întâmpla evenimente negative în conexiune cu ideea de incapacitate a individului de a schimba acest lucru.

Cauza principală care contribuie la lipsa de speranță și la depresie, este ocurența întâmplărilor negative sau neîndeplinirea întâmplărilor pozitive din viața unei persoane. Lipsa de speranță este posibil să apară atunci când indivizii deduc că evenimentele negative importante duc la consecințe negative în viitor sau la caracteristici negative despre ei înșiși ( nu sunt vrednic,sunt incapabil ). Studiile au ajuns la concluzia că există persoane care sunt predispuse la a face deducții negative despre cauze, consecințe, implicații negative ale aspectelor din viață pentru că posedă un “depressogenic inferential style”. (Abramson et al.1989, Alloy, Abramson, Metalsky & Hartage, 1988). Potrivit teoriei, persoanele care prezintă un “depressogenic inferential style” ar putea avea mai multe șanse decât alții care nu prezintă același stil, să prezinte inferențe negative despre fiecare eveniment negativ pe care l-au trăit, crescând probabilitatea de a deveni lipsiți de speranță și dezvoltând simptome specific teoriei HD. În urma unor studii care s-au axat pe teste de vulnerabilitate, acest “depressogenic inferential style” este un factor de vulnerabilitate pentu dezvoltarea depresiei, care operează cu apariția unor evenimente negative din viață ( Abramson, Alloy & Metalsky, 1995). În acord cu evaluările asupra HD (The hopelessness depression), participanții cu un risc atribuțional crescut prezintă niveluri mai ridicate a simptomelor HD, dar nu și a simptomelor altor tipuri de depresie.

Pentru o înțelegere mai clară a simptomelor teoriei, Whisman, Miller, Norman și Keitner au studiat predictibilitatea lipsei de speranță asupra simptomelor profilului HD. Cercetătorii au comparat simptomele, caracteristicile și tratamentul pacienților cu depresie majoră comform DSM-III cu pacienți care aveau simptome de HD. În studiu, pacienții depresivi care aveau un nivel înalt al lipsei de speranță, prezentau o stare de adâncă tristețe, întârziere a inițiativei de răspuns, precum și acte sau gânduri suicidale, spre deosebire de pacienții cu un nivel scăzut al lipsei de speranță, care prezentau aceste simptome la un nivel mai puțin alarmant, dar care, cele două grupuri nu diferă din punct de vedere al energiei, al somnului sau al retardului psihomotor (Whisman, Miller, Norman & Keitner, 1995).

I.2.2. The helplessness theory

Potrivit teoriei cognitive a lui Beck, atitudinile disfuncționale care stau la baza acesteia sunt trăsăturile stabile de personalitate, care în cazul persoanelor vulnerabile sunt “latente”. Când aceste persoane experimentează în viață un eveniment stresant care le activează propria credință, rezultă simptome ale depresiei (Beck et al. 1979). De exemplu, o persoană care crede :“ Nu sunt nimic dacă persoana pe care eu o iubesc nu mă iubește”, este vulnerabila depresiei urmând pierderea unei relații deosebit de importante. O persoană care crede: “ Dacă eșuez la locul meu de muncă, atunci sunt un eșec ca și om, ca și persoană”, este vulnerabila și predispusa depresiei ca urmare a unui eșec profesional. Beck etichetează cele două tipuri ca fiind vulnerabilitate socială (dependentă) și autonomă ( Beck, 1983).

Abramson, atât în teoria lipsei de speranță cât și în teoria neajutorării, atribuie stilului atribuțional o particularitate stabilă care detemină natura, durata și generalitatea simptomelor depresiei (Abramson et al 1978). O “depresie a neajutorării” rezultă atunci când un individ care experimentează un eveniment negativ (sau eșuează în experimentarea unui eveniment pozitiv) se percepe pe el însuși ca fiind incapabil să schimbe circumstanțele respectivului eveniment și se asteaptă ca această stare de neajutorare să persiste și în viitor, în cazul altor evenimente. Dacă, individul aduce o atribuire internă în cazul evenimentului negativ ( “Nu am intrat la facultatea de psihologie pentru că sunt prost ” ), atunci el va prezenta, de asemenea, și o pierdere a respectului de sine. Dacă, individul aduce o atribuire internă stabilă unor cauze a unui eveniment, este probabil ca aceasta să persiste în timp, depresia având și ea tendința de a fi prelungită în timp. Când acestea se intamplă, individul prezintă simptome cognitive, motivaționale și afective conform teoriei neajutorării.

La fel ca și în cazul teoriei lipsei de speranță, teoria neajutorării vede stilul atribuțional ca un factor stabil care predispune indivizii vulnerabili către simptome depresive deși, rolul particular al atribuirilor este oarecum diferit.În cazul teoriei lipsei de speranță, tendința de a aduce atribuiri globale sau specifice,interne sau externe, crește probabilitatea dezvoltării simptomelor depresive iar tendința de a aduce evaluări globale sau specifice crește severitatea dezvoltării simptomelor depresive. În cazul teoriei neajutorării, stima de sine scăzuta rezultă din atributți interne, stabile și globale nu doar din cele interne, ca în cazul teoriei lipsei de speranță.

În acest model al neajutorării de Seligman (1967), se pune accentul pe evenimentele necontrolate iar ca o consecință este așteptarea că nicio acțiune nu va putea controla întâmplările care vor surveni și care în cele din urmă vor duce la apariția neajutorării. Modelul najutorării a făcut un studiu în care câinii care primeau electroșocuri au avut mai mari dificultăți de a învăța cum să scape sau să evite aceste electroșocuri. Aceste simptome se datorează din cauza pasivitătii, din cauza unui deficit emoțional și cognitiv care include anxietatea și ostilitatea ( Overmier & Saligman, 1967 ).

Fenomenul a fost numit “ Neajutorarea dobândită” și i-a fost atribuit faptul că ar putea servi ca model pentru studiul depresiei la oameni. Mai multe studii au fost conduse spre a examina relația dintre stilul explicativ a persoanelor despre evenimentele necontrolabile și depresie. Accentul este pus pe fiecare individ, pe cauzele individuale ale acestuia, precum și pe explicațiile lui asupra evenimentelor negative. De asemenea, rezultate ale acestor studii au arătat că tendința de a atribui evenimente negative unor cauze stabile, globale este asociată cu severitatea dintre concurent și viitoarea depresie. ( Barnett & Gotlib 1988; Brewin 1985; Peterson & Seligman 1984; Sweeney et al. 1986 ). În urma unei meta-analize a mai multor studii și rapoarte, Sweeney (1986) și Robins (1988) au dovedit predispoziția relației dintre stilul explicativ și tulburările depresive .Ei au afirmat că severitatea depresiei (măsurată de BDI) este adesea corelată cu cauze interne , cauzele stabile și globale explicând evenimentele negative.

Teoriile cognitive au sugerat că neajutorarea și lipsa de speranță sunt entități cauzale antecedente depresiei. Mulți cercetători au concluzionat că atitudinile disfuncționale și atribuțiile nu sunt factori vulnerabili, în schimb sunt consecințe corelate cu depresia (Barnett & Grotlib, 1988; Coyne & Grotlib, 1983; Dohr et al., 1989; Hanneb et al., 1985; Hollon et al, 1986; Lewinsohn et al., 1981). Acești scriitori au sugerat că teoriile cognitive caracterizează cu acuratețe natura gândirii în timpul unui episod depresiv, dar nu descrie vulnerabilitatea factorilor care determină ce tip de indivizi devin depresivi în confruntarea cu un stil de viață stresant.

I.2.3 Factorii psihologici:Ruminația și Hopelessness

I.2.3.1.RUMINAȚIA

Ruminația a atras un interes în creșterea teoretică și empirică în ultimii 15 ani. Tendința de a ne angaja în gândirea negativă repetitivă, sub formă de ruminație a atras un interes considerabil cercetătorilor care lucrează în domeniul depresiei. Identificarea ruminației a fost considerată o caracteristică cheie în disforie și depresie ( Ingram, 1984; Martin & Tesser, 1989; Nolen-Hoeksema, 1987; Teasdale & Barnard, 1993; Wells & Matthews, 1994).

Ruminația a fost definită din diverse perspective psihologice:

Conway și Blake au definit ruminația ca fiind niște gânduri repetitive cu privire la suferința simțită și împrejurările în care ia naștere (Conway, Csank, Holm & Blake, 2000 ) iar Elloy a definit ruminația că se referă la concluziile negative cât și la consecințe a evenimentelor stresante din viață ( Alloy et al, 2000; Robinson & Alloy, 2003 ).

Ruminația este definită de Ehlers & Clark (2000) ca fiind includerea unor gânduri despre trecut precum și viitor, adică gânduri recurente de anxietate cu privire la viitor (Borkovec, 1994) adaugând “ruminarea” (de exemplu, gânduri negative recurente despre trecut și prezent (Papageorgiou & Wells, 2004).

Nolen-Hoeksema (1998) definesc ruminația ca și “comportamente și gânduri care concentrează în mod pasiv atenția persoanei asupra propriilor simptome depresive și asupra implicațiilor acestor simptome.”

Deși ruminația a fost conceptualizată ca un factor de vulnerabilitate pentru episoadele depresive ( Roberts, Gilboa, Gotilib, 1998 ), cele mai multe studii s-au concentrat pe legăturile dintre ruminație și depresie. Ruminația este asociată cu numeroase rezultate negative legate de depresie inclusiv prelungirea, gravitatea și apariția a mai multor simptome depresive mai severe: gândirea părtinitoare negativă, deficit în rezolvarea de probleme, afectarea motivației, probleme de concentrare și cunoaștere, nivel crescut de stres precum și datele preliminare sugerează o recuperare întârziată a tulburării depresive majore. Bower (1981) a teoretizat ca emoțiile negative devin asociate cu alte informații cognitive care sunt legate de eșec și pierderi. Atunci când starea de spirit tristă este prezentă și statică, reprezentările cognitive cu valențe similare sunt activate. Astfel, cunoașterea gândirii ruminative are potențial pentru a ajuta înțelegerea noastră a mecanismelor de depresie, precum și aspecte ale debutului sau menținere, reapariție sau recidivă.

Beck (1967, 1976) a formulat o teorie care atribuie apariția și menținerea acestei tulburări, în mare parte a deviațiilor în prelucrarea informațiilor și stimulii din mediu. Beck susține că nu numai că sunt aceste semne prejudecăți cognitive ale episoadelor depresive dar reprezintă un factor important de vulnerabilitate pentru dezvoltarea episoadelor depresive.

Bazându-se pe teoria lui Beck, Teasdale (1985) a emis ipoteza că indivizii predispuși la depresie au un răspuns cognitiv, negativ la starea de spirit negativă și că aceste cogniții crează o spirală descendentă care accentuează starea de spirit negativă.

Teoriile menționate mai sus sugerează că precesele cognitive contribuie la apariția și menținerea simptomelor depresive.

Din literatura cognitivă, Nolen-Hoeksema și Marrow au emis ipoteza că modul în care o persoană răspunde la simptomele sale depresive prezice severitatea și durata episoadelor depresive. Faptul că, în loc să se angajeze în activități plăcute ca să-și distragă atenția de la starea de spirit negativă sau pentru a calma starea lor, oamenii care ruminează se angajează în activități care agravează depresia. (Morrow & Nolen-Hoeksema, 1990). În plus, dovezile empirice arată că ruminația reduce dorința de a se angaja în activități plăcute sau distrage atenția de la activități plăcute ( Lyubomirsky & Nolen-Hoeksema, 1993). Prin urmare, ruminarea ar putea explica negativitatea susținută de cogniții.

Întru-un studiu a lui Teasdale & Clark, a fost comparat un grup de control cu indivizi care erau diagnosticați cu depresie, rezultatele au arătat că, depresivii par a fi mai susceptibili de a-și aminti evenimente negative și experiențe negative într-un număr mai mare cât și mai repede decât grupul de control (Clark & Teasdale, 1982). În plus, mai multe studii sugerează că starea depresivă crește probabilitatea ca un individ să formeze concluzii negative despre evenimente (Blaney, 1986 ) și în special cu privire la propriile performanțe ( Bower, 1981 ). Morrow și Nolen-Howksema ( 1990 ) sugerează că ruminația poate amplifica starea de spirit depresivă prin aducerea unei serii de gânduri negative în fruntea minții individului. Există ruminațiile tristeții care este o trasătură și se referă la tendința de a se concentra pe interpretări negative sau pe aspecte negative ale sinelui. Ele se referă la crearea unei gândiri obsesive asupra unei situații provocate de mânie. Rezultatele de la mai multe studii indică faptul că ruminația prezice schimbări în simptome depresive, într-un eveniment major din viață.

Ruminația, aparent stabilă ca trasatură, reprezintă un proces care răspunde la episoadele depresive într-un interval de 2 săptămâni, cu scoruri de 10 sau chiar mai mari în Inventatorul de Depresie Beck ( BDI; Beck, Rush, Shaw, & Emery, 1979; Beck & Erbaugh, 1961) cât și la dispoziție depresivă. Conform unor studii experimentale longitudinale, au arătat că ruminația depresivă este asociată cu mai multe consecințe negative. Ruminația a fost găsită că menține și agravează dispoziția depresivă ( Morrow & Nolen-Hoeksema & Morrow, 1993; Nolen-Hoeksema & Larson, 1994) și că prezice niveluri ridicate de simptome depresive (Just & Aliaj, 1997) . Alte studii au arătat că ruminația cauzează interpretările distorsionate ale evenimentelor din viață, determină pesimismul crescut asupra evenimentele pozitive din viitor și influentează limitarea găsirii unor soluții asupra problemelor interpersonale (Lyubomirsky & Nolen-Hoeksema, 1995).

Studiile de laborator au arătat că persoanele care se află într-o stare depresivă, cărora li s-au indus ruminația au arătat o creștere a amintirilor negative (Lyubomirsky et al., 1998), auto-evaluări negative (Lyubomirskyet al., 1999), inferențe negative, atribuții pesimiste și distorsionate cât și expectanțe negative în ceea ce privește viitorul (Lyubomirsky & Nolen-Hoeksema, 1995). Prin urmare, ruminația contribuie la o lipsă de speranță în ceea ce privește viitorul și evaluări negative ale sinelui. Mulți teoreticieni cred că sunt niște aspecte esențiale pentru depresie (Abramson , Metalsky, &Alloy, 1989; Beck, 1967).

Pentru înțelegerea mai bună a funcțiilor ruminației, un rol important îl are identificarea convingerilor despre ruminație la care contribuie modelele de prelucrare a informațiilor.

Un model de prelucrare a informațiilor care poate să ajute la identificarea convingerilor este S-REF a lui Wells & Matthews ( 1994). Teoreticienii susțin că, convingerile și cunoștințele de bază a indiviziilor vulnerabili emoționali, sunt responsabili de predispoziția lor de a se angaja în ruminație. În acest model, factorul de bază implicat în menținerea și vulnerabilitatea tulburării este gândirea negativă, persistentă sub formă de ruminație . Studii anterioare au găsit credințe meta-cognitive negative despre ruminație care se referă la teama de incontrol cognitiv sau teama de incapacitate mentală și a fost asociată cu starea depresivă.

Într-o cercetare, Papageorgiou & Wells (2001) au folosit un interviu pentru a studia cauzele si efectele acestor credințe meta-cognitive despre ruminație la pacienții cu tulburare depresivă majoră recurentă. În urma rezultatelor, pacienții dețin atât meta-cogniții negative cât și meta-cogniții pozitive despre ruminație. Mai multe studii au arătat că persoanele care se angajează în răspunsurile ruminative la simptomele depresive au niveluri mai ridicate de simptome depresive pe o perioadă mai lungă de timp. Analizele raportate au arătat că, de asemenea, ruminația a prezis tulburările depresive, inclusiv o nouă izbucnire de episoade depresive. Ruminația a prezis cronocizarea tulburărilor depresive înaintea expunerii simptomelor depresive de bază dar nu după expunerea lor. Persoanele cu un stil de răspuns ruminativ se gândesc în mod repetat și pasiv la emoțiile lor negative, focusându-se pe simptomele distresului : “ Mă simt foarte prost ”, “ Pur și simplu nu mă pot concentra ” și îngrijorându-se cu privire la semnificația distresului “ Voi putea trece vreodată peste acest lucru? (Lyubomirsky, Caldwell, & Nolen-Hoeksema, 1998; Nolen-Hoeksema, 1991)

Alte studii longitudinale au arătat că oamenii care se angajează în mai multe răspunsuri ruminative atunci când sunt triști, abătuți sau deprimați au niveluri mai ridicate de simptome depresive în timp (Nolen-Hoeksema & Davis, 1999).

Studii anterioare au descoperit că răspunsurile ruminative prezic episoadele depresive. Nolen-Hoeksema ( 1991) a propus o teorie a depresiei care a integrat stiluri specifice de autoconcentrare și un conținut negativ. Teoria stilului de răspuns (Nolen-Hoeksema, 1991) indică faptul că implicând procesul de analiză și urmărind elementele negative, se va dezvolta lipsa de speranță. Ruminația, procesul de analiză implică concentrarea pasivă și repetitivă asupra cauzelor negative ale unui eveniment. Ruminația poate include motivul pentru care cineva e deprimat, concentrându-se tocmai asupra a cât de deprimat se simte, sau spunându-și în mod repetat cât de deprimat este. În aceastaă teorie, indivizii care prezintă răspunsuri ruminative, devin depresivi deoarece se concentrează asupra simptomelor depresiei, asupra cauzelor și a consecințelor acestor simptome și sunt mai susceptibili de a exarcerba dispozițiile negative pe o perioadă mai lungă de timp. Sunt studii care au sprijinit teoria lui Nolen-Hoeksema. ( Just & Alloy, 1997; McBride & Larson, 1997). În completarea acestei teorii, răspunsurile ruminative au fost catalogate ca fiind capabile să prevadă noi declanșari de episoade depresive asupra indivizilor non-depresivi ( Just & Alloy, 1997; Nolen-Hoeksema, 2000; Spasojevic & Alloy, 2001 ). Rezultatete studiilor, au arătat că nu este doar un conținut cognitiv care contribuie la starea depresivă ci este gradul în care acest conținut este activat și repetat ( Needles & Abramson, 1992 ).

Teoria stilurilor de răspuns a lui Nolen-Hoeksema (1991) definește ruminația ca o “gândire pasivă și repetitivă asupra simptomelor depresiei și posibilelor cauze și consecințe ale acestor simptome”. Teoria nu detaliază cauzele unei depresii, dar se concentrează în mod special asupra factorilor care prelungesc și mențin simptomele depresive. Conform teoriei stilurilor de răspuns, ruminația în contextul simptomelor depresive, prelungește simptomele crescând șansa ca aceste simptome depresive să devină cronice și să dezvolte episoade depresive majore. Astfel, într-un studiu a lui Nolen-Hoeksema, oamenii care au pierdut persoana iubită din cauza unei boli terminale au descoperit că cei care au raportat folosirea mai multor răspunsuri ruminative în jurul momentului pierderii lor au avut un nivel mai ridicat de simptome depresive de la pierderea lor decât cei care au fost mai puțini ruminativi (Nolen-Hoeksema & Davis & Larson, 1999).

În mod similar,un studiu făcut la facultate pe studenții cu simptome depresive după cutremurul din San Francisco arată că cei care au folosit mai multe răspunsuri ruminative la nenorocirea dinaintea cutremurului au fost mai probabil să fie expuși simptomelor depresive la scurt timp după cutremur, chiar și înainte de cutremur. (Hoeksema & Morrow, 1991).

Ruminația pare să contribuie la lipsa de speranță despre viitor și la evaluări negative despre sine, pe care mulți teoreticieni susțin că sunt esențiale pentru depresie ( Abramson, Metalsky, & Alloy, 1989; Beck, 1967).

Papageorgiou și Wells (1991) observă că ruminația este asociată cu puțină constrângere de a acționa și mai puțin efort și încredere în rezolvarea problemelor. Mai mulți teoreticieni cum ar fi Wells & Matthews, Martin & Tesser susțin că ruminația apare atunci când este o discrepanță între o stare actuală și o stare dorită. ( Carver & Scheier, 1981; Klinger, 1977; Martin & Tesser, 1996; Matthews & Wells, 2000; Pyszczynski & Greenberg, 1987). Studiile de laborator au arătat că inducerea oamenilor de a rumina determină să prezică rezultate negative, probabile care să se întample și în viitor (Lyubomirsky& Nolen-Hoeksema, 1995) și să se evalueaze atât pe ei cât și situațiile actuale într-un mod negativ și într-o manieră fără speranță (Lyubomirsky et al., 1998). Ruminația oscilează între incertitudine și lipsa de speranță ( Alloy et al., 1990; Garber et al., 1980; Mineka et al., 1998).

Una dintre caracteristicile cele mai negative a ruminației este faptul că ruminația îi face pe oameni să fie conștienți că au o problemă în viața lor, dar în același timp îi aduce la imposibilitatea de a găsi soluții eficiente pentru aceste probleme, care îi determină să se simtă lipsiți de speranță în ceea ce privește capacitatea de a găsi soluții pozitive și de a face schimbări în propria viață, pentru binele lor.

1.2.3.2 Hopelessness sau lipsa de speranță

Unul dintre cei mai importanți factori care afectează omul este dezvoltarea sentimentului de speranță. Speranța este definită ca un “ ghid comportamental ” care indrumă persoanele să-și atingă obiectivele indiferent dacă sunt mici sau mari. Pentru ca obiectivele să fie eficiente, este nevoie de: obiective clare, un plan pus la punct cât și motivația de a urma planul de acțiune. Speranta, se caracterizează prin cele trei elemente, folosite impreună.( Snyder 2002).

Speranța, se referă la anticiparea unui viitor mai bun, un viitor bazat pe un sentiment pozitiv de competență personală, încredere în propriile forțe, că persoanele pot face față provocărilor, au un sentiment general de bunăstare psihologică, de scop și sens în viață și o atitudine optimistă că este posibil și că o să fie bine. (Nurmi 1991). Speranța este și un construct important apărut în teoriile cognitive ale depresie.

Lipsa de speranță este caracterizată de două tipuri de așteptare: așteptarea evenimentelor negative și așteptarea evenimentelor lipsite de speranță. Evenimentele negative se referă la convingerile că în viitor, se vor petrece evenimente indezirabile iar cele dezirabile nu vor avea loc. Lipsa de speranță se referă la convingerea că acțiunile unora pot influența negativitatea întâmplărilor. Totuși, când cineva este lipsit de speranță, crede că în viitor se vor întâmpla lucruri negative iar lucrurile bune nu se vor intâmpla niciodată și nimeni nu va putea schimba asta . Majoritatea teoriilor cognitive precizează că lipsa de speranță în sine este o cauză suficientă pentru instalarea depresiei și a simptomelor specifice. (Abramson et al. 1989; Beck 1967, 1983; Brown & Harris 1978; Nolen-Hoeksema, 1991) .

Teoriile cognitive menționează că unii indivizi dezvoltă simptome de inutilitate, neajutorare cu privire la multe aspecte ale vieții lor, iar alții doar dezvoltă anumite așteptări asupra unui număr limitat de aspecte din viața lor. Teoria lipsei de speranță se referă la acest set de convingeri caracterizându-se în principal prin pesimism. (Abramson et al. 1989).

Potrivit teoriilor cognitive ale depresiei, lipsa de speranță este o particularitate care e mai probabil să fie dezvoltată de cineva care prezintă gânduri depresive și urmează ocurența unor evenimente negative. Asemenea gânduri și evenimente sunt presupuse ca fiind o cauză majoră a lipsei de speranță și a depresiei.O cauză care contribuie la lipsa de speranță este factorul etiologic care mărește probabilitatea ca cineva să dezvolte lipsa de speranță dar, nefiind necesar sau suficient pentru instalarea depresiei.

Conform teoriei lui Abramson, atribuțiile negative la evenimentele de viață sunt produse de cauze stabile și globale, atunci când oamenii cred ca nu este posibil să se schimbe ceea ce se întamplă.În perceperea evenimentului viitor sau prezent, stabil sau global, se afirmă că aceste gânduri negative crește șansa de apariție a depresiei (Abramson et al., Aliaj, Abramson & Francisc, Osnaya et al, 2005). Cu alte cuvinte, oamenii care au o gândire negativă, pesimistă sunt mai vulnerabile la tulburarea depresivă, odată ce ei percep și își amintesc mai des despre evenimentele stresante care au avut consecințe negative ( Aliaj et al, 1999 ).

Studiile arată că lipsa de speranță a fost considerată ca fiind cheia legăturilor între depresie și comportamentul suicidal (Minkoff et al. 1973; Beck et al. 1975). Relația lipsei de speranță cu niveluri ale depresiei și tentativele de suicid a fost atent studiată. Beck, Weissman, Lester și Trexler (1974) au constat că asocierea dintre depresie și intenția de sinucidere este un artefact a unui atașament pentru lipsa de speranță.Un alt studiu a lui Abramson, a identificat factorii care pot predispune indivizii la tulburări depresive majore, iar prin urmare s-a ajuns la concluzia că lipsa de speranță este legată de depresia majoră cât și de sinucidere (Abramson și colab, 1989; Page și colab, 2006).

Conceptul de lipsă de speranță se învârte în jurul unui pesimism profund asupra viitorului. În urma unor studii experimentale, s-a demonstrat că oamenii deprimați sunt mai pesimiști în prezicerea propriilor rezultate viitoare decât non-deprimații (Aliaj & Ahrens, 1987, Greenberg, 1987 ). De obicei, persoanele deprimate anticipează evenimentele mai negative și prezic că aceste evenimente o să se întâmple, se așteaptă să se intample mai rar evenimente pozitive decât non-deprimații (Andersen et al., 1992; Andersen & Limpert, 2001).

Potrivit unui studiu experimental a lui Abramson și Crossfield (2006) a fost făcut în scopul de a determina modul în care stilurile cognitive diferă între persoanele deprimate și non-deprimate,în acest studiu au fost aplicate chestionare de evaluare a stilurilor cognitive (CSQ) și scala atitudinilor disfuncționale (DAS) la 157 studenți, atât de gen feminin cât și de gen masculin. Rezultatele au arătat că aceste stiluri cognitive, cum ar fi ruminația a crescut percepția în rândul persoanelor care au o predispoziție la depresie, de a vedea situația mai negativă, indicând faptul că stilurile negative ar putea explica apariția răspunsurilor negative în timpul unui episod depresiv.

În cele din urmă, ruminația și depresia sunt factori de risc care par să contribuie la apariția tulburării depresive.

I.3. Obiectivele și ipotezele cercetării

Un prim obiectiv al acestui studiu este evaluarea relației dintre lipsa de speranță și ruminație.

Mai mulți cercetători au identificat lipsa de speranță ca un factor cheie pentru simptome depresive (Abramson et al. 1989; Brown and Harris 1978) precum și dovezi empirice au sprijinit această idee (Joiner et al 2005;. Metalsky et al 1993).

Ruminația este în mod tradițional definită ca un mod de a răspunde simptomelor depresive, de exemplu, persoanele disforice pot avea o gândire ruminativă în mod repetat despre cât de nemotivate și nefericite se simt (Nolen-Hoeksema, 1991).

Al doilea obiectiv este evaluarea relației dintre ruminație și simptomele depresive, întrucât vrem să vedem dacă ruminația prezice simptome depresive ca și consecință a lipsei de speranță. Astfel, persoanele care au lipsă de speranță ruminează mai mult și vor dezvolta depresie.

Pe baza obiectivelor am formulat următoarele ipoteze:

1.Lipsa de speranță corelează pozitiv cu simptome ale depresiei.

2.Ruminația corelează pozitiv cu simptome ale depresiei.

3.Lipsa de speranță corelează pozitiv cu ruminația.

4.Ruminația prezice un nivel ridicat de simptome depresive în plus față de nivelul lipsei de speranță.

CAPITOLUL II. METODOLOGIA CERCETĂRII

ll.1.Designul de cercetare:

Cercetarea de față propune un design corelațional prin care să investigheze posibilitatea că ruminația și lipsa de speranță prezic simptome de depresie.

ll.2.Participanți:

În scopul realizării investigației propuse în cadrul lucrării de față, s-a utilizat un eșantion de 80 de persoane, 40 de persoane de gen feminin și 40 de persoane de gen masculin. Eșantionul a cuprins persoane în vârstă de 20-25 de ani. Ca și nivel de pregătire,participanții ar putea avea statut de studenți, toți fiind studenți din Cluj-Napoca ai Universității Babeș-Bolyai, înscriși la diferite specializări în cadrul acestei universități (Facultatea de Psihologie, Facultatea de Filozofie, Facultatea de Sociologie).

ll.3 Instrumente de măsurare:

Depresia:Inventatorul de depresie Beck (Beck's Depression Inventory – BDI,Beck și colab.1961)

Inventatorul de depresie Beck este alcătuit din 21 de itemi care masoară prezența și severitatea depresiei și a fost construit pentru a evalua posibilele simptome corespunzătoare criteriilor de diagnostic pentru tulburările depresive cuprinse în DSM. Fiecare item are 4 posibilități de răspuns cotate de la 0 la 3. Scorul total este rezultatul raportului dintre suma scorurilor pentru fiecare item și numărul itemilor, respectiv 21.Sub scorul de 0,5 vorbim de absența depresiei. De la 0,5 la 1,2 putem vorbi de o depresie ușoară; de la 1,2 la 2,0 vorbim despre depresie severă, între 2 și 2,5 despre depresie gravă iar peste 2,5 pana la 3 (scor maxim) de o depresie extremă.

Inventatorul de depresie Beck a demonstrat validitate cât și fidelitate.

Ruminație:Ruminative Responses Scale( RRS,Nolen-Hoeksema,Larson și Grayson,1999)

Este alcatuită din 22 de itemi care măsoară tendința indivizilor de a rumina. Participanții, cu ajutorul scalei Likert vor indica “ceea ce fac ei în general atunci când se simt triști, deprimați, cu moralul la pământ”. Scala Likert este alcătuită din 4 trepte fiind distribuite astfel: 0=aproape niciodată și 4=aproape întotdeauna.

RRS este formată din itemi care măsoară cât de des indivizii se angajează în răspunsuri referitoare la propria persoană, cum ar fi de exemplu: “Mă concentrez asupra faptului că sunt mereu stresat”, în răspunsuri bazate pe cauzele și consecințele unei stări depresive: “Nu voi fi capabil să-mi fac treaba pentru că mă simt atât de slab.”

RRS a demonstrat o fidelitate test-retest bună: r= 0,80 cât și o consistență ridicată: α = 0.89 ( Nolen-Hoeksema și colab., 1999 )

The Beck Hopelessness Scale (BHS,Beck și Steer,1988)

Este o scală de autoraportare care este alcătuită din 20 de afirmații pe care individul trebuie sa le evalueze ca adevarate sau false în funcție de intensitatea sentimentului de pesimism și lipsa de speranță pe care îl simte. Scorul total este de la 0 la 20. Factorii principali ai scalei sunt: sentimentele asupra viitorului, lipsa motivației și expectanțele față de viitor. Scorul prag publicat de Beck este de 9, dincolo de care se consideră cp lipsa de speranță este semnificativă. BHS a demonstrat o validitate moderată și o confidentă ridicată.

ll.4.Procedura de lucru:

Participanții vor fi selectați pe bază de voluntariat, astfel că desfășurarea cercetării va avea loc online. Ei vor fi invitați să participe la acest studiu și vor avea la dispoziție maxim 35 de minute pentru a completa chestionarele BDI, RSS, BHS pentru a evalua nivelul de ruminație, depresie și lipsa de speranță. În schimbul implicării în cercetare, studenții ar putea primi un număr de 5 ore de practică, drept recompensă.

CAPITOLUL III.REZULTATE

Metoda propusă în vederea posibilelor asociații dintre variabile este metoda corelației, având ca indice coeficientul de corelație Pearson. Acest coeficient de corelație reprezintă o legătură liniară între două variabile, fără implicarea unei relații cauză-efect.

Se propune introducerea datelor în programul SPSS. Coeficientul de corelație ia valori între -1 și +1, indicând puterea și direcția asocierii liniare. O corelație bună este reprezentată de r = 0,5, statistic semnificativă când probabilitatea este mai mică decât nivelul de semnificație ( p < 0.001); r > 0.4 corelația este bună. Când r= 0 nu există nicio corelație,iar când r= +/-1 corelația este perfectă. (Cohen,B.2001; Radu I, Miclea M., Albu M., Nemeș S., Moldovan O., Szamoskozi Ș.1993).

Analiză de corelație:

În prima ipoteză vom utiliza analiza corelațională și vom anticipa corelații pozitive semnificative între nivelul de lipsă de speranță și depresie.

În ceea de-a doua ipoteză anticipăm deasemenea corelații pozitive semnificative între ruminație și depresie.

În ceea de-a treia ipoteză a studiului anticipăm corelații pozitive și semnificative și între lipsa de speranță și ruminație.

Ne așteptăm ca rezultatele să confirme aceste ipoteze și să înregistreze corelații semnificative între variabilele menționate.

Tabel: Corelații între lipsa de speranță, ruminație și depresie.

Analiza de regresie:

În ultima ipoteză, cea de-a patra ipoteză,vom utiliza regresia, pentru că aceasta reprezintă analiza relației existente între variabile. Cu cât este mai puternică corelația dintre aceste variabile cu atât, predicția, va fi mai precisă. Vom calcula coeficienții de regresie multiplă pentru cele două variabile: depresia, ca variabilă dependentă iar ruminația și lipsa de speranță ca variabile independente.

Cu ajutorul programului SPSS, vom obține rezultatele: Dacă ipoteza se confirmă, ne așteptăm să obținem: Regresie: R2change = Fchange = p < .05, care indică faptul că ruminația prezice nivelul simptomelor de depresie în plus față de nivelul prezis de lipsa de speranță.

CAPITOLUL IV.DISCUȚII

Pornind de la obiectivele acestui studiu, am încercat să evaluăm relația dintre cele două strategii de reglare emotională, și anume ruminația și lipsa de speranță pe de-o parte și relația dintre ruminație și depresie, pe de altă parte.

Studiul de față a folosit așadar un design corelațional care examinează posibilitatea că ruminația să prezică simptome depresive dincolo de nivelul lipsei de speranță și anticipează corelații pozitive între ruminație și lipsa de speranță, lipsa de speranță și depresie respectiv ruminație și depresie.

Rezultatele confirmă ipotezele și obiectivele studiului întrucât am indentificat corelații pozitive între variabilele implicate iar ruminația apare ca un predictor al simptomelor de depresie mai mare față de lipsa de speranță.

Având în vedere că sunt puține studii care au examinat relația dintre lipsa de speranță și depresie, acest studiu examinează posibile legături între ruminație și depresie, mai mult, între ruminație și lipsa de speranță, ruminația corelând pozitiv atât cu depresia cât și cu lipsa de speranță.

Limite si direcții viitoare de cercetare

Ruminația și lipsa de speranță, joacă un rol foarte important în viața noastră cât și în psihopatologie. Studiul de față reprezintă un plus pentru societate pentru că oferă informații despre relația dintre ruminație, lipsa de speranță și depresie, relație care necesită atenția noastră pentru a ști cu ce stări ne confruntăm astfel încât să reușim să evităm situații neplăcute sau cum să profităm pentru a ne îmbunătății modul de gândire. Lipsa de speranță și ruminația determină o serie de stări negative, consecințe comportamentale și cognitive. Pentru a dezvolta intervenții eficiente, aceste procese de bază trebuie să fie foarte bine înțelese.

Studiul vine în completarea unor cercetări anterioare în care accentul se pune pe asocierea dintre ruminație, lipsa de speranță și depresie. Studiul prezent confirmă și rezultatele altor studii efectuate ( Lyn Y.Abramson, Lauren B.Alloy, Michael E.Hogan, 1997; Susan Nolen-Hoeksema, 1999; Stephanie I.McMurrich & Sheri L.Johnson,2007) care susțin asocierile celor trei variabile.

Având în vedere că un număr mic de cercetări a analizat relația dintre ruminație, lipsa de speranță și depresie, ar trebui ca cercetările viitoare să examineze dacă ruminația și lipsa de speranță contribuie la dezvoltarea altor tulburări depresive cum ar fi depresia postpartum, distimia sau ideația suicidară.

CAPITOLUL V.CONCLUZII

Sunt momente în care noi, toți ne confruntăm cu situații dificile, care ne perturbă modul de gândire prin diverse amenințări.Pornind de la un citat cunoscut, a lua măsuri de precauție pentru îmbolnăvire, este mai ușor decât să tratezi boala, astfel, atunci când oamenii previn anumite amenințări, crește în mintea lor o anumită siguranță. Lipsa de speranță asociată cu așteptarea unor rezultate negative și neajutătoare conduc oamenii la pierderea siguranței pe care și-o doresc. Lipsiți de speranță, încep să își formeze gânduri negative pe care le tot repetă.

În concordanță cu teoriile cognitive ale depresiei, cercetările au constatat că oamenii care posedă atitudini disfuncționale, “stilul depresogenic inferențial” și răspunsuri ruminative sunt susceptibili la a experimenta lipsa de speranță ca urmare a aparitiei unor evenimente negative. În conformitate cu aceste studii, s-a constat ca lipsa de speranță mediază relația dintre ruminație și depresie (Sarin et al.2005 ). Depresia ar fi mai probabil să apară la persoanele care tind să răspundă la ruminație și la reacții lipsite de speranță.

Obiectivele principale ale studiului au urmărit să evalueze relația dintre cele două procese, ruminația și lipsa de speranță dar și să urmarească lipsa de speranță ca un mediator între relația dintre ruminație și depresie.

În urma confirmării ipotezelor, putem afirma faptul că cei doi factori, ruminația și lipsa de speranță, au un rol cauzal în apariția simptomelor depresive. Prin urmare, studiul de față urmărește să reprezinte o sursă de informare în ceea ce privește relația dintre ruminație, lipsa de speranță cât și să ajute la identificarea unor intervenții eficiente în terapie. Pentru a reuși acest lucru, este nevoie de o informare mai aprofundată, pe viitor.

Bibliografie:

Abramson, L. Y., Metalsky, G. I.,& Alloy, L. B. (1989). Hopelessnes depression: A theory

based subtype of depression. Psychological Review, 96, 358-372.

Abramson‚ L. Y.‚ Alloy‚ L. B.‚ & Metalsky‚ G. I. (1988) . The cognitive diathesis-stress theories

of depression: Toward an adequate evaluation of the theories’ validities. In L. B.

Alloy (Ed.)‚ Cognitive processes in depression (pp. 3-30)

American Psychiatric Association (1994). Diagnostic and statistical manual of mental disorders

(4th ed.).: Author

Amstadter, A. (2008). Emotion regulation and anxiety disorders.Anxiety Disorders, 22, 211–221.

Anna Lavender & Edward Watkins (2004). Rumination and future thinking in depression.

British Journal of Clinical Psychology , 43, 129–142

Alloy, L. B., & Clements, C. M. (1998). Hopelessness theory of depression: Tests of the

symptom component. Cognitive Therapy and Research, 22, 303–335.

Alloy‚ L. B.‚ Abramson‚ L. Y.‚ Metalsky‚ G. I. & Hartlage ‚ S. (1988) . The hopelessness

theory of depression: Attributional aspects. British Journal of Clinical Psychology‚

27‚ 5- 21.

Brandon E.Gibb, Christopher G.Beevers, Margaret S.Andover, Kyle Holleran ( 2006).The

hopelessness theory of depression:A prospective multi-wave test of the

vulnerability- stress hypothesis, 30:763–772.

Beck‚ A. T.‚ Riskind‚ J. H.‚ Brown‚ G.‚ & Steer‚ R. A. (1988) . Levels of hopelessness in DSM-

III disorders: A partial te st of content specificity in depression. Cognitive Therapy

and Research ‚ 12‚459-469.

Beck, A. T. (1967). Depression: Clinical, experimental, and theoretical aspects. New 'York:

Hoeber.

Beck, A. T. (1978). Beck Inventory. Philadelphia: Center for Cognitive Therapy

Brian J.Cox,Murray W.Enns &Steven Taylor ( 2001). The Effect of Rumination as a Mediator

of Elevated Anxiety Sensitivity in Major Depression. Vol. 25, No. 5, pp. 525–534.

Cohen, J., & Cohen, P. (1983). Applied multiple regression/correlation analysis for the

behavioral sciences (2nd ed.). Hillsdale: Lawrence Erlbaum Associates

, M., Csank, P. A. R., Holm, S. L., & Blake, C. K. (2000). On assessing individual

differences in rumination on sadness. Journal of Personality Assessment, 75, 404–

425.

Costas Papageorgiou & Adrian Wells ( 2003). An Empirical Test of a Clinical Metacognitive

Model of Rumination and Depression. Cognitive Therapy and Research, Vol. 27,

No. 3, pp. 261–273.

Costas Papageorgiou & Greg J.Siegle ( 2003). Rumination and Depression: Advances

in Theory and Research. Vol. 27, No. 3, pp. 243–245.

Clark‚ D. A.‚ Beck‚ A. T.‚ & Stewart‚ B. (1990) . Cognitive specificity and positive-negative

affectivity:Complementary or contradictory views on anxiety and depression?

Journal of Abnormal Psychology‚ 99‚ 148-155

Edward W.Mc.Cranie, William T.Riley (1992).Hopelessness and Persistence of Depression in an

Inpatient Sample. Cognitive Therapy and Research, Vol. 16, No. 6.

Hammen, C. (1992). Life events and depression:The plot thickens. American Journal of

Community Psychology, 20, 179–193.

Hamilton, E. W. & Abramson, L. (1983). Cognitive patterns and major depressive disorder: A

longitudinal study in a hospital setting. Journal of Abnormal Psychology, 92, 173-

184.

Jacqueline B.Persons & Jeanne Miranda (1992).Cognitive theories of vulnerability to depression:

Reconciling negative evidence. Cognitive Therapy and Research, Vol. 16, pp.

485-502.

John E.Roberts,Eva Gilboa & Ian H.Gotlib (1998). Ruminative Response Style and Vulnerability

to Episodes of Dysphoria: Gender‚ Neuroticism‚ and Episode Duration. Cognitive

Therapy and Research ‚ Vol. 22‚ No. 4‚ pp. 401-423

Just, N., & Alloy, L. B. (1997). The response style theory of depression: Tests and an extension

of the theory.Journal of Abnormal Psychology, 106,221-229

Lauren B.Alloy & Caroline M.Clements ( 1998). Hopelessness Theory of depression:Test of the

symptom component. Cognitive Therapy and Research ‚ Vol. 22‚ pp. 303-335.

Lisa R.Starr, Joanne Davila (2012). Responding to Anxiety with Rumination and Hopelessness:

Mechanism of Anxiety-Depression Symptom Co-Occurrence?. 36:321–337

Lyn Y.Abramson, Lauren B.Alloy, Michael E.Hogan (1997).Cognitive/Personality Subtypes of

depression:Theories in search of disorders. Cognitive Therapy and Research, Vol 21,

No.3, pp. 247-265.

Lyubomirsky, S., & Nolen-Hoeksema, S. (1995). Effects of self-focused rumination on negative

thinking and interpersonal problem solving. Journal of Personality and Social

Psychology, 69, 176–196.

Lyubomirsky, S., Caldwell, N. D., & Nolen-Hoeksema, S. (1998). Effects of ruminative and

distracting responses to depressed mood on retrieval of autobiographical memories.

Journal of Personality and Social Psychology,, 75, 166-177.

Matthew S.Robinson & Lauren B.Alloy (2003). Negative Cognitive Styles and Stress-Reactive

Rumination Interact to Predict Depression: A Prospective Study. Cognitive Therapy

and Research, Vol. 27, No. 3, pp. 275–292.

Mark A.Whisman,Ivan W.Miller,H.Norman & Gabor I.Keitner ( 1995). Hopelessness depression

in Depressed Inpatients:Symptomatology, Patient Characteristics, and Outcome.

Cognitive Therapy and Research, Vol. 19, No. 4

Makilim Nunes Baptista, Adriana Munhoz Carneiro, Hugo Ferrari Cardoso (2011) . Depression,

Family Support and Hopelessness: a Correlated Study

Metalsky‚ G. I.‚ Joiner‚ T. E.‚ Jr.‚ Hardin‚ T. S.‚ & Abramson‚ L. Y. (1993). Depressive

reactions to failure in a naturalistic setting: A test of the hopelessne ss and self-

esteem theories of depression. Journal of Abnormal Psychology‚ 102‚ 101-109

Miranda R., Aliona Tsypes, Michelle Gallagher, Kristin Rajappa (2013). Rumination and

hopelessness as Mediator of the relation between perceived emotion dysregulation

and suicidal ideation. 37:786–795

Miranda, R., & Nolen-Hoeksema, S. (2007). Brooding and reflection:Rumination predicts

suicidal ideation at 1-year follow-up in a community sample. Behaviour Research and

Therapy, 45,3088–3095.

Nolen-Hoeksema, S. (1991). Responses to depression and their effects on the duration of

depressive episodes. Journal of Abnormal Psychology, 100, 569–582.

Nolen-Hoeksema, S. (2000). The role of rumination in depressive disorders and mixed

anxiety/depressive symptoms. Journal of Abnormal Psychology, 109, 504–511

Nolen-Hoeksema, S., & Morrow, J. (1993). Effects of rumination and distraction on naturally

occurring depressed mood. Cognition and Emotion, 7, 561–570

Papageorgiou, C. & Wells, A. (2001a). Positive beliefs about depressive rumination:

Development and preliminary validation of a self-report scale. Behavior Therapy, 32,

13–26.

Papageorgiou, C. & Wells, A. (2001b). Metacognitive beliefs about rumination in recurrent

major depression. Cognitive and Behavioral Practice, 8, 160–164.

Roger J.R. Levesque (ed.), Encyclopedia of Adolescence, DOI 10.1007/978-1-4419-1695-2

R.Michael Bagby & James D.A.Parker. (2001). Relation of Rumination and Distraction with

Neuroticism and Extraversion in a Sample of Patients with Major Depression.

Cognitive Therapy and Research, Vol. 25 pp. 91–102

Sarin, S., Abela, J. R. Z., & Auerbach, R. P. (2005). The response styles theory of depression: A

test of specificity and causal mediation. Cognition and Emotion, 19, 751–761

Seligman‚ M. E. P.‚ Abramson‚ L. Y.‚ Semmel‚ A.‚ & von Baeyer‚ C. (1979) . Depressive

attributional style. Journal of Abnormal Psychology‚ 88‚ 242-247

Smith, J. M., Alloy, L. B., & Abramson, L. Y. (2006). Cognitive vulnerability to depression,

rumination, hopelessness, and suicidal ideation: Multiple pathways to self-injurious

thinking.Suicide and Life-Threatening Behavior, 36, 443–454.

Stephanie L.McMurrich & Sheri L.Johnson (2008). Dispositional Rumination in Individuals

with a Depression History. 32:542–553

Teasdale, J. D. (1983). Negative thinking in depression: Cause, effect, or reciprocal

relationship.Advances in Behaviour,Research and Therapy, 5 ,3- 25

Thomas Ehring, Silke Frank, Anke Ehlers (2008) The Role of Rumination and Reduced

Concreteness in the Maintenance of Posttraumatic Stress Disorder and Depression

Following Trauma. 32:488–506

V.Henkel,P.Bussfeld,H.Miller,U.Hegerl (2002).Cognitive-behavioural theories of helplessness /

hopelessness:Valid models of depression?. 252 : 240–249

Wayne A.Dixon,P.Paul Heppner, Jeffery W.Burnett & Barbara J.Lips (1993). Hopelessness and

Stress: Evidence for an Interactive Model of Depression. Cognitive Therapy and

Research, Vol. 17, No. 1.

Whisman‚ M. A.‚ & Pinto‚ A. (1997) . Hopelessness depression in depressed inpatient

adolescents.Cognitive Therapy and Research‚ 21‚ 345-358.