Rugaciunea Lui Iisus Sinteza A Marturisirii

RUGĂCIUNEA LUI IISUS-SINTEZĂ A MĂRTURISIRII

DE CREDINȚĂ A BISERICII

Planul lucrării

Introducere

Capitolul I

Rugăciunea lui Iisus

Capitolul II

Rugăciunea lui Iisus- Rugăciune a Bisericii

Capitolul III

Spiritualitatea românească, mărturisitoare și preamăritoare a Numelui Lui Iisus

Capitolul IV

Teologie și mărturisire de credință în Rugăciunea lui Iisus

Capitolul V

Rugăciunea lui Iisus între pericol și înfăptuire

Concluzii

Bibliografie

Introducere în teologia rugăciunii

Epoca noastră repezintă civilizația cea mai paradoxală pe care a cunoscut-o istoria vreodată, o civilizație secularizată prin excelență: atât imaginea lumii, așa cum o concepe știința modernă, cât și conviețuirea organizată a oamenilor. Marile schimbări sociale și culturale din această perioadă creează omului modern insolvabile probleme de adaptare la noile condiții de viață ce-i apar în cale. Invazia consumismului, a nonvalorii, viața artificială în sânul marilor orașe- un mod de viață desacralizat și ateu, deprecierea relațiilor comunitare și a celor de familie, sunt doar câteva motive ale sentimentului de neîmplinire și nefericire, experimentat cu mare intensitate de omul modern.

Așadar , a vorbi astăzi de rugăciune, într-o lume preocupată atât de mult de cele „ palpabile și foarte rentabile” constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens” datorită modului de gândire practic, care nădăjduiește să ajungă într-un timp scurt la rezultate foarte „ concrete” și foarte „eficiente”.

Cu toate aceste obstacole, rugăciunea omului credincios continuă și astăzi să susțină lumea indiferentă pentru a o ajuta să-și regăsească conținutul spiritual și să-și întărească rădăcinile adânci într-o mai mare profunzime a vieții. „ Viața si rugăciunea sunt de nedespărțit. O viață fără rugăciune este o viață lipsită de înțelegerea unei dimensiuni esențiale a existenței… În ochii lui Dumnezeu fiecare om, fiecare persoană din jurul nostru și fiecare lucru au o valoare sacră. Faptul ca Dumnezeu ne iubește devine pentru noi ceva nespus de prețios. Nerugându-ne înseamnă să-l ținem pe Dumnezeu în afara existenței noastre- nu numai pe Dumnezeu, dar și tot ceea de reprezintă El pentru lumea pe care a plămădit-o și în care noi trăim”.

Astfel, însetat de dorul cunoșterii și apropierii de Dumnezeu, sufletul fiecărui om credincios caută neîncetat roua răcoritoare și liniștea odihnitoare, pe care la aduce de-a pururi rugăciunea. Doar așa mărturisirea Fericitului Augustin devine profetică: „ Căci ne-ai făcut pe noi pentru Tine și neliniștit este sufletul nostru până se va odihni întru Tine, Doamne”.

Rugăciunea „ înălțare a minții și a voinței noastre către Dumnezeu” reprezintă actul esențial, fundamental al vieții religioase și este mijlocul de a ne pune în legătură directă cu Dumnezeu.

Taină a unirii omului cu Dumnezeu, rugăciunea este „ … ipostasul celor nădăjduite, dragostea lucrătoare, mișcarea îngerescă, puterea celor netrupești, fapta și veselia lor,… încredințarea inimii, nădejdea mântuirii, semnul curățeniei, chipul sfințeniei, cunoașterea lui Dumnezeu, arătarea botezului, baia curățeniei, arvuna Duhului Sfânt, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semn al împăcării, pecetea lui Hristos, raza Soarelui înțelegător, luceafăr al inimilor, har al lui Dumnezeu”.

Prin rugăciune omul vorbește cu Dumnezeu și se apropie de EL, intrând in legătură personală cu harul divin. „ Noi ne rugăm lui Dumnezeu, scrie Sf. Grigorie Palama, nu pentru a-L aduce la noi, căci El este pretutindeni, ci pentru a ne înălța pe noi spre El prin rugăciunea pe care I-o aducem si pentru a ne întoarce la El”.

Dumnezeu Își revarsă neîncetat harul Său asupra oamenilor, dar nu-l silește pe om să-l primească. Respectând libertatea omului, El așteaptă, în marea Lui milostivire, ca acesta să I-l ceară. Rugăciunea este cea prin care in chip liber și întru cunoștință, omul cere harul lui Dumnezeu. Rugăciunea este însăși lucrarea omului duhovnicesc, prin care se adeverește facerea lui „ după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. În rugăciunea noastră există cerere pentru noi înșine, pentru iertare și pentru har de la Sfântul Duh, dar există si o dăruire de sine către Dumnezeu. Ea nu este în mod obligatoriu formulată, dar noi Îi oferim timpul pe care-l dedicăm rugăciunii; Îi oferim atenția pe care o concentrăm în rugăciune. Întotdeauna în rugăciune ne oferim pe noi înșine, într-un anumit mod lui Dumnezeu. A te dărui înseamnă a-ți dărui inima, gândurile, sufletul și voia lui Dumnezeu. A te dărui reprezintă însăși rădăcina vieții creștine, a vieții duhovnicești. Adevărata rugăciune lucrează în adâncurile noastre cele mai intime, pe care învățăm să le ascundem de privirile din afară. Împărăția cerurilor, deplinătatea vieții în Hristos prin harul Sfântului Duh, nu este ceva exterior nouă. În actul rugăciunii mintea omenească își găsește expresia ei cea mai nobilă. Starea mentală a unui om de știință angajat în cercetare, a artistului ce creează, a gânditorului ce filosofează, nu poate fi comparată cu cea a omului de rugăciune ajuns fața in Față cu Dumnezeu Cel Viu. Oricare gen de activitate mentală cere mult mai puțină încordare decât rugăciunea. Putem lucra zece- douăsprezece ore, dar sunt suficiente numai câteva clipe de rugăciune care să ne epuizeze. Erudiția cere multă osteneală, dar rugăciunea curată este incomparabil mai greu de dobândit.

Rugăciunea oferită lui Dumnezeu în adevăr este nepieritoare. Acum și atunci putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci. În adâncul ființei noastre există un loc unde numai Dumnezeu are acces, un domeniu sacru ce aparține doar nouă și lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae, teologhisind despre rugăciune spune că prin ea credinciosul „găsește mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuși în dialog cu el prin toare lucrurile și el însuși Îl vede și Îl înțelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă ia cunoștință de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu și nu se lasă pradă valurilor superificiale ale vieții, ale unei vieți închise doar în orizontul pământesc. Își poate umple viața cu un conținut infinit…”

Relația cu Dumnezeu unică și irepetabilă se deschide spre infinit și spre veșnicie. Ea poate să ne umple și să ne dea sentimentul de plenitudine. Așadar, prin lucrarea rugăciunii viața omului este purtată sau „ se ascunde” în Ființarea lui Dumnezeu , în vreme ce viața lui Dumnezeu pătrunde și locuiește înlăuntrul omului. Are loc, o întrepătrundere a vieții dumnezeiești și a celei omenești, într-o îndoită mișcare. Omul iși tinde puterile sufletești către Dumnezeu, iar Dumnezeu pogoară către el, căci rugăciunea este o lucrare nesfârșită, mai presus decât orice artă sau știință. Rugăciunea este un act de înaltă înțelepciune, care întrece orice frumusețe sau vrednicie. Arătarea prin pogorământ a lui Dumnezeu este împreunată cu o adâncă transfigurare a ființării omenești și cu o pace necuprinsă a iubirii celei din inimă. Astfel, rugăciunea este numită creație fără de sfârșit în înțelesul ei de împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu în „lucrarea Sa de creare a dumnezeilor nemuritori” . Rugăciunea reface în noi, necontenit, acea suflare dumnezeiască pe care „ Dumnezeu a suflat-o in fața lui Adam” și prin puterea căreia „ Adam a devenit duh viu”.

Prin rugăciune, duhul nostru renăscut începe să se minuneze de mare taină a Existenței. Asemenea harului care se pogoară de Sus, rugăciunea depășeste firea noastră pâmântească, fiind răspunsul la chemarea Tatălui ceresc si mijlocul cel mai de preț pentru îndumnezeirea omului. Orice latură sau putere a firii omenești care se face părtașă la rugăciunea către Dumnezeu devine una mai presus de lume, pentru că rugăciunea este o energie de un gen aparte și reprezintă contopirea a două acțiuni- a noastră și a lui Dumnezeu. Astfel, ea este în trup și în afara trupului- chiar în afara lumii acestei spațiale și temporale. Când noi suntem consternați de vederea sfințeniei lui Dumnezeu si, în același timp, în deznădejde pentru marea noastră nevrednicie în fața lui Dumnezeu, atunci rugăciunea noastră se transformă într-un avânt puternic al duhului, care răscolește cercul strâns la materiei. Trupul nostru trebuie să se înduhovnicească. „Cât pentru noi cetatea noastră este în ceruri, de unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, care va schimba în înfătișare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului Slavei sale, lucrând cu puterea ce are de a-Și supune Sieși toate”. Trupul însuși participă la rugăciune, armonizându-se cu sufletul, dându-i din puterile sale și păstrând o atitudine cuvenită pentru înlesnirea rugăciunii. Rugăciunea ajută în acest fel la împlinirea Sfatului Apostolului: “ Vă îndemn deci fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să vă înfățisați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu , ca închinarea cea duhovnicească, și sa nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit”. Astfel, trupul se împărtășeste nemijlocit de rânduială, unificarea și pacea pe care le aduce rugăciunea în suflet. Rugăciunea face ca diferitele facultăți ale trupului să lucreze în vederea atingerii unui unic și același țel: Dumnezeu. Ea unifică astfel trupul, dar îl și reunește cu sufletul; datorită ei, omul iși regăsește unitatea armonioasă a constituției sale psiho-somatice firești, abolindu-se starea de separare dintre suflet si trup, caracteristică firii căzute.

Rugăciunea fiecărui credincios este strâns unită cu rugăciunea Bisericii: Spre deosebire de cei care de bunăvoie s-au separat de “ Trupul tainic” al lui Hristos, creștinii ortodocși trăiesc deplin bucuria comuniunii. Modul lor de a se ruga este legat de comunitatea celor care s-au rugat cu aceeași credință încă din vremea când s-au petrecut Întruparea, Învierea și Pogorârea Sfântului Duh. Prin Tradiția ortodoxă înțelegem modul de a face, de a gândi, de a rosti rugăciunea, de a citi Biblia, de a organiza comunitățile creștine, mod care era propriu Bisericii vechi și Sfinților Părinți. Există o continuitate fundamentală între Tradiția Sfinților Părinți și a Bisericii primelor veacuri și Biserica Ortodoxă de astăzi. Exprimarea credinței începe la Înviere și se desăvârșește prin puterea Sfântului Duh. Spiritualitatea Ortodoxiei este o aprofundare continuă a lucrării Sfântului Duh. Prin lucrarea Sfântului Duh, Domnul Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, ia chip în toți aleșii și sluijitorii Săi.

Pentru Sf. Serafim din Sarov, în dobândirea Duhului Sfânt stă adevaratul țel al vieții creștine. În convorbirea cu N.A. Motovilov, explicând parabola celor zece fecioare, Sf. Serafim spune ca lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor neînțelepte semnifică faptul că nu aveau harul Sfântului Duh. „Orice faptă bună făcută în numele lui Hristos ne oferă harul Duhului Sfânt, dar rugăciunea ni-l împărtășește mai mult ca orice, căci ea ne este totdeauna la îndemână, ca să spunem așa, ca un instrument de dobândire a Duhului Sfânt. De exemplu-continuă Sfântul- ai vrea să mergi la Biserică, dar nu ai nici o Biserică pe aproape sau slujba s-a terminat ; ai vrea să faci milostenie unui sărac, dar nu găsești pe nici unul sau nu ai nimic de dat; ai vrea să-ți păstrezi fecioria, adică să rămâi necăsătorit, dar nu ai tăria aceasta din pricina temperamentului sau din pricina vicleșugurilor vrașmașului cărora nu le poți face față din pricina slăbiciunilor tale omenești; ai vrea să faci orice altă faptă bună în numele Domnului, dar fie ca îți lipsește puterea, fie ocazia de a o face: acest lucru nu se potrivește în cazul rugăciunii.

Rugăciunea este întotdeauna la îndemâna oricui, bogat sau sărac, nobili sau oameni simpli, puternici s sau din pricina vicleșugurilor vrașmașului cărora nu le poți face față din pricina slăbiciunilor tale omenești; ai vrea să faci orice altă faptă bună în numele Domnului, dar fie ca îți lipsește puterea, fie ocazia de a o face: acest lucru nu se potrivește în cazul rugăciunii.

Rugăciunea este întotdeauna la îndemâna oricui, bogat sau sărac, nobili sau oameni simpli, puternici sau slabi, sănătoși sau bolnavi, drepți sau păcătoși. Puteți judeca cât de mare este puterea rugăciunii, chiar și în cazul unui om păcătos, atunci când este făcută din toată inima după următorul exemplu din Sfânta Tradiție. Atunci când la rugămintea unei mame deznădăjduite căreia îi murise unicul fiu, o prostituată pe care ea a avut șansa să o întâlnească , încă necurată după săvârșirea ultimului ei păcat, fiind adânc mișcată de profunda întristare a mamei a strigat cu lacrimi, rugându-se Domnului : <<Nu pentru o biată păcătoasă ca mine, ci pentru lacrimile unei mame întristate după fiul ei și cu tărie încrezându-mă în bunătatea Ta cea plină de iubire și în puterea Ta cea nemărginită, Hristoase, Dumnezeule, înviază-I fiul, o, Doamne!>> Iar Domnul L-a înviat. Vezi, excelență! Mare este puterea rugăciunii, iar ea aduce cu sine mai ales Duhul lui Dumnezeu și poate fi practicată cel mai simplu de absolut oricine”.

Sfinții părinți numesc rugăciunea “maica virtuților”, pentru că, cu cât omul va înainta în rugăciune, cu atât va avea loc înaintarea și în celelalte virtuți. Rugăciunea este obligatorie pentru toți și întotdeauna. “ Creștinii care nu fac în fiecare zi rugăciunile de dimineață și de seară după Ceaslov sau Cartea de rugăciuni nu se pot numi creștini. La post este așa: fiecare postește cât poate, cu binecuvântarea duhovnicului. Dar la rugăciune nu vom zice așa: Fiecare cât poate. Ci fiecare să se silească să se roage neîncetat”. A te ruga neîncetat presupune să depășești limitele rugăciunii trupului ( Acatiste, psalmi, rugăciuni) și să intri, prin luptă ascetică, prin biruirea patimilor, având și mintea și inima curate, în stadiul superior al rugăciunii duhovnicești. Rugăciunea duhovnicească este un dar al Duhului lui Dumnezeu, ce se roaga El pentru noi, întru noi” .

Cel mai înlesnit mijloc de suire spre această stare de rugăciune neîncetată este acela de a ne însuși rugăciunea minții sau Rugăciunea lui Iisus ( așa cum este cunoscută cel mai des) prin câștigarea deprinderii ei și înrădăcinarea în adâncul ființei noastre. Tocmai despre aceasta încercăm să vorbim în capitolul care urmează.

Capitolul I

Rugăciunea lui Iisus

Coloană vertebrală a Răsăritului creștin și ˶ inimă” a Sfintei Ortodoxii, Rugăciunea lui Iisus ( apusenii pentru a îndepărta sensul echivoc au tradus prin “Rugăciunea către Iisus”) reprezintă invocarea sau chemarea scurtă a numelui Domnului Iisus care se face neîncetat de către cei credincioși. Formula completă a Rugăciunii lui Iisus este următoarea : “ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”

După Cina cea de Taină, printre îndemnurile și poruncile cele mai de pe urmă; Domnul nostru Iisus Hristos a rânduit rugăciunea cu numele Lui. A dat acest mijloc de rugăciune ca pe un nou dar neobișnuit și neprețuit. Acest nume minunat și atotputernic, Domnul poruncește să fie întrebuințat în rugăciuni, făgăduind din partea Lui o deosebită lucrare pentru rugăciune.

͈ Orice veți cere întru Numele Meu, aceea voi face, ca să se preamărească Tatăl întru Fiul. Dacă veți cere ceva in Numele Meu, Eu voi face “..„ Adevărat, adevărat zic vouă : orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, El vă va da. Până acum n-ați cerut nimic in Numele Meu; cereți și veți primi, ca bucuria vostră să fie deplină”. Numele după exteriorul lui este mărginit, dar preînchipuie nemărginirea , pe Dumnezeu care împrumută dintr-Însul o demnitate nemărginită, o putere și însușiri Dumnezeiești. „Căci nici un alt nume nu este sub cer dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim”.

Ea marchează renunțarea vădită la grijile pământești pentru a câștiga pe Dumnezeu prin intermediul rugăciunii. Invocarea Numelui lui Iisus constituie un element ființial al vieții creștine ( mai ales pentru monahii care și-au afierosit întreaga viață lui Dumnezeu) și alături de contemplație și isihie, reprezintă un serviciu divin pe care evlavia ortodoxă il aduce neîncetat lui Dumnezeu. Pentru realizarea unei adevărate atmosfere interioare de rugăciune este necesară puterea de separare față de lucrurile exterioare. Ca să te rogi în liniște, trebuie să te întorci spre tine însuți, spre inima ta, ca să poți înlatura obstacolele din calea „ neîncetatei vorbiri” cu Dumnezeu. Fiecare se roagă cât poate, când si unde poate. Din acestă cauză, sau mai bine spus, din această libertate, pe care spiritualitatea ortodoxă ne-o oferă, tradiția Rugăciunii lui Iisus, nu posedă o metodă absolută, o cheie a succesului ce poate fi garantat de mai înainte. Există anumite procedee în spiritualitatea ortodoxă, ce ne pot conduce cei dintâi pași, dar acestea nu ne pot oferi in mod automat succesul. Totul depinde de harul lui Dumnezeu și de angajamentul, implicarea noastră, smerenia și credința noastră, si nu de vreun procedeu la care putem renunța, pentru că rugăciunea și metoda se pot adapta la locul, timpul și râvna noastră.

Teologia Rugăciunii Lui Iisus este foarte profundă. Chemându-L pe Iisus Îl mărturisim Domn, Mântuitor și Fiu al Lui Dumnezeu,care de bunăvoie S-a întrupat, pentru noi și pentru a noastră mântuire. Prin Jertfa Sa, Iisus s-a făcut Mântuitorul nostru. Așadar, rugaciunea lui Iisus cuprinde toată Scriptura, încât rostirea ei neîncetată ne călăuzește la celebrarea tainicei Liturghii interioare și la permanenta trezvie. Recunoscând în acestă rugaciune starea noastră de păcătoșenie cerem milostivirea Lui Dumnezeu și dobândirea dumnezeiescului har.

Invocarea Numelui lui Iisus în rugăciune universalizează harul întrupării lui Hristos și actualizează prezența lui Iisus in noi. Întreaga Sfântă Scriptură ne arată că Numele lui Dumnezeu este însoțit de prezența Sa. Numele este nedespărțit de Persoană. „ Dar nu vă bucurați de aceasta, ca duhurile vi se pleacă, ci vă bucurați că numele voastre sunt scrise in ceruri”. În Vechiul Testament există o strânsă legătură între sufletul cuiva și numele acestuia. Persoana sau personalitatea cu toate particularitățile și energia ei, este, într-un anumit sens, prezentă în nume . ” Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deșert” . Schimbarea numelui înseamnă o schimbare hotărătoare în viața unui om, așa cum Avram a devenit Avraam, sau cum Iacov devine Israel sau cum Saul devine, după convertirea lui Pavel . Unui călugăr, la tunderea în monahism, i se dă un nume nou, de obicei nu de el ales, ca semn al radicalei înnoiri la care s-a angajat.

În tradiția ebraică, a face un lucru în numele cuiva sau a-i invoca numele și a-l chema pe numele lui sunt fapte cu greutate sau putere. A invoca numele unei persoane înseamnă a o face prezentă efectiv. Tot ce este adevărat în cazul numelor omenești este cu adevărat la un nivel incomparabil mai ridicat în cazul Numelui lui Dumnezeu. Puterea și slava lui Dumnezeu sunt prezente și lucrătoare în Numele Lui. A invoca Numele lui Dumnezeu cu atenție și în mod deliberat înseamnă a te aduce pe tine în prezența Lui.

Prima referire la invocarea Numelui Lui Dumnezeu nu este foarte explicită : „ Lui Set […] i s-a născut un fiu și i-a pus numele Ienos .De atunci, au început oamenii să cheme numele Domnului Dumnezeu”. După care Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuși lui Avraam, Isaac și Iacov, într-un orizont mai extins : „ Lui Avraam , lui Isaac și lui Iacov M-am arătat ca Dumnezeu Atotputernic, dar cu Numele Meu de Domnul ( IAHVE) nu M-am făcut cunoscut lor”. Dumnezeu a împlinit descoperirea despre Sine: „ Atunci S-a pogorât Domnul în nor, a stat acolo și a rostit numele lui Iahve. Și Domnul, trecând pe dinaintea lui, a zis: „ Iahve, Iahve, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare și de dreptate, Care păzește adevărul și arată mila la mii de oameni, care iartă vina si razvrătirea si păcatul, dar nu lasă nedepepsit pe cel ce păcătuiește. Care pentru păcatele părinților pedepsește pe copii și pe copiii copiilor lor până la al treilea si al patrulea neam”. Lui Moise însă, Dumnezeu I s-a revelat ca un Dumnezeu Personal, Ipostatic: „ Eu sunt Cel ce Sunt”. Traducerea Vechiului Testament in limba greaca ( Septuaginta) a folosit pentru numele lui Dumnezeu expresia ὀ ὠν ( Cel ce este). Acesta este și sensul pentru care în iconografia ortodoxă Mântuitorul are în interiorul aureolei cele trei litere ale alfabetului grecesc ὀ- omicron, ώ-omega, ν-ni, adică ὀ ών- Cel ce este Dumnezeu.

Proorocii următori marelui Moise , tot nu au dobândit plinătatea căutată : “ Așa zice Domnul, Izbăvitorul nostru, Sfântul lui Israel… Eu, Domnul, Care sunt Cel dintâi si voi fi cu cei din urmă… Să știți că Eu sunt; înainte de Mine n-a fost Dumnezeu și nici după Mine nu va mai fi.”

Acest Dumnezeu, Primul si Ultimul S-a descoperit ca fiind Absolut, Personal, Viu; nu ca oarecare “ Atot-Ființă abstractă sau o unitate transpersoanală. Astfel devine evident faptul că duhul proorocilor era îndreptat spre Prima Ființă, spre Cel ce a fost de la Început. Tocmai această situație este caracteristică omului- Chipul Absolutului . Ca revelare a atributelor Divine îmbogățite astfel, cunoașterea lui Dumnezeu în general a devenit mai profundă și mai deplină. Cu toate că israeliții aveau deplina convingere că sunt popor ales Căruia Dumnezeu Cel Preaînalt li S-a descoperit, pâna la venirea lui Hristos, proorocii n-au încetat să suspine și rugăciunea lor continuă era ca Dumnezeu să Se arate pe pământ și să aducă adevarata cunoaștere desăvârșită despre Sine Însuși, după care tânjește in chip firesc omenirea.

Destinul nostru are ceva comun cu toți acești profeți. Omul flămânzește după un dialog nemijlocit cu Cel Care l-a chemat din liniștea neființei și l-a răscumpărat din moarte. Schimbarea noastră este radicală atunci când ne hotărâm să primim chemarea lui Hristos. Numele Mântuitorului- Iisus ( Dumnezeu este Mântuitorul) ne dezvăluie mai întâi, sensul sau scopul Întrupării : „ pentru mântuirea noastră.” Luarea de către Dumnezeu a modului existenței noastre arată că e cu puțină ca noi să devenim fii al lui Dumnezeu. Starea noastră de fii indică faptul că forma divină de existență poate să ne fie comunicată. „ Întru El locuiește trupește toată deplinătatea Dumnezeirii ” . Odată cu arătarea lui Hristos intrăm într-un asemenea contact cu Dumnezeu încât orice altă relație este exclusă. Noi nu realizăm cum este cu putință acest lucru, dar nu ne îndoim de faptul ca Cel ce a zidit firea noastră a putut să și-o însușească în Ipostasul Său . El nu Și-a însușit un nou și alt Ipostas omenesc, ci petrecând în Ipostasul Cel de veci al lui Dumnezeu, El a unit în sine natura Dumnezeiască cu natura creată, aratând comuniunea lui Dumnezeu cu omul.

Numele lui Iisus este nespus de mare și de Sfânt, nesecat prin conținutul său, și aparține Celui Căruia orice ființă îi este îndatorată prin existență :” Toate prin El s-au făcut, și fără El nimic nu S-a făcut din ce S-a făcut Întru El era viața și viața era lumina oamenilor” . El era „ dintru început” adică El este principiul întregului univers. În viața lăuntrică a Sfintei Treimi, El este îndreptat spre Tatăl; în actul creației însă Același Logos S-a îndreptat spre cei zidiți după chipul Său. Numele lui Iisus și ca sens-cunoaștere și ca „energie” a lui Dumnezeu, în relația cu lumea, și ca Nume propriu este ontologic legat de El. Pentru noi, el este puntea dintre noi înșine și El. E canalul prin care puterea dumnezeiască vine la noi. Purcezând de la Cel Preasfânt este sfânt și suntem sfințiți prin invocarea Lui . Cu acest Nume și prin acest Nume, rugăciunea noastră dobândește o anumită formă sau semnificație obiectivă : ne unește cu Dumnezeu. În el , în acest Nume , Dumnezeu e prezent ca într-un vas plin de mireasmă. Prin el Dumnezeu devine imanent în chip perceptibil în lume. Ca entitate spirituală, el purcede din Ființa Dumnezeirii și e dumnezeiesc prin el însuși. Ca lucrare a lui Dumnezeu, Numele transcede energiile cosmice. Emanând din sfera divină veșnică, el nu este o născocire a minții omenești, deși omul a născocit un cuvânt despre el, e un dar prea scump făcut nouă de Sus, mai presus de lume în slava cea mai presus de fire. Când pronunțăm acest nume, Hristos, chemându-l să comunice cu noi, atunci El, Cel ce plinește toate, ne ascultă, și noi intrăm într-o legătura vie cu El. Fiind Cuvântul veșnic al Tatălui, El petrece într-o unitate inseparabilă cu noi și cu Dumnezeu Tatăl. Prin Cuvântul Său intră in comuniune cu noi. Hristos, Unul Născut, Fiul cel veșnic al Tatălui ne spune : „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Numele Iisus înseamnă Dumnezeu -Mântuitorul și poate fi atribuit și Sfintei Treimi, atribuire posibilă pentru fiecare Ipostas în parte, dar în rugăciunea noastră, Numele Iisus se întrebuințează doar ca Nume propriu al Lui Dumnezeu- Omului și mintea noastră se îndreaptă cu atenție către El. În El nu este numai Dumnezeu ci și întregul neam omenesc. Rugându-ne în Numele lui Iisus Hristos, noi ne plasăm în fața deplinătății absolute și a Primei Ființe Necreate și a ființei create. Pentru a intra în sfera acestei plinătăți a Ființei, noi trebuie să-L sălășluim în noi pentru ca viața Lui să devină și a noastră prin chemarea Numelui Lui, potrivit făgăduinței : „ Cel ce se alipește de Domnul este un Duh cu El”.

Omul devine principiul de legătură între Dumnezeu și restul creației, întrucât în el creatul se unește cu Necreatul. Esența Ființei Dumnezeiești nu e comunicabilă omului. Dar viața dumnezeiască îi este dată prin lucrarea dumnezeiască. Actul îndumnezeirii e realizat de către harul necreat. Prin chemarea Numelui lui Iisus se transmite Puterea și Curăția Lui, dar și intenția noastră de a-L urma. Rugăciunea ne eliberează, ne dă liniște și ne întărește spiritual. În rugăciunea lui Iisus nu este nimic automat sau „magic”. Câtă vreme nu ne ostenim să păzim poruncile Lui, în zadar chemăm Numele Lui, căci spune Sf. Marcu Ascetul : „ Dumnezeu este ascuns întru poruncile Sale.” El Însuși a spus : Mulți Îmi vor spune în ziua aceea : „Doamne, Doamne, oare nu în Numele Tău am proorocit? și nu in Numele Tău demoni am scos? și nu în Numele Tău multe minuni am făcut? Și atunci le voi mărturisi : „ Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea”. Adevărata rugăciune vine numai prin credință și căință drept singurul ei temei. Unirea cu Dumnezeu a ființei noastre este cea mai mare minune a existenței noastre. Ea reprezintă învierea noastră în Dumnezeu și ultima rațiune a existenței noastre în lume. Iubirea față de Hristos, care plinește tot omul, schimbă în mod radical viața noastră. Am putea spune că Rugăciunea lui Iisus este cea mai mare știință și cea mai înaltă formă, prin care dobândim Teologia sau vederea lui Dumnezeu, care este izvodirea și sfârșitul rugăciunii curate, fructul ei binecuvântat. Rugăciunea lui Iisus are o valoare neprețuită, pentru că după cum spune Isaac Sirul, ea este acea cheiță cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care „ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit”.

Conștiința legăturii ontologice a numelui cu Persoana Domnului Iisus este de neapărată trebuință de-a lungul întregii rugăciuni chemătoare. Rugăciunea neîncetată va călăuzi pe cel ce o săvârșește la o sporită plinătate a iubirii și la o cunoaștere mai adâncă a lui Dumnezeu Mântuitorul. Atunci repetarea numelui va deveni nu numai o nevoie adevărată, de nestăvilit, ci și un izvor al dumnezeieștii mangâieri și bucurii. Prin mijlocirea Numelui Domnului Iisus i se deschid omului ochii minții, astfel încât ea să pătrundă fără încetare noi și noi taine ale lui Dumnezeu și să se îmbogățească în experiența veșniciei.

Capitolul II

Rugăciunea lui Iisus- rugăciune a Bisericii

După Cina cea de Taină, printre ultimele îndemnuri si porunci, Domnul nostru Iisus Hristos a rânduit rugăciunea cu Numele Lui. Apostolii știau în parte puterea Numelui lui Iisus- vindecaseră cu El neputințele poporului și îi supuneau pe demoni cu putere nevăzută.” Și s-au întors cei șaptezeci cu bucurie, zicând : Doamne și demonii ni se supun în Numele Tău”. Îndată după Învierea Domnului și întemeierea Bisericii, se deosebeau ca și creștini „cei ce chemau numele” lui Hristos, iar mărturia „ alegerii” lui Dumnezeu era tocmai sârguința de a „purta Numele Lui” Precum Domnul Însuși a spus că nu putem trăi în veac „ dacă nu vom mânca Trupul Fiului Omului și dacă nu vom bea Sângele Lui”, tot astfel și martorii Învierii Lui au adeverit foarte curând că „ nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi”. Drept aceea, chemarea Numelui Domnului Iisus Hristos și părtășia la Trupul și Sângele Său, au devenit cei doi poli centrali ai vieții, în jurul cărora se săvârșește mântuirea poprului celui nou, răscumpărat prin „moartea pe care a suferit-o Hristos”. Rugăciunea în Numele lui Iisus, era cunoscută Apostolilor încă din zilele petrecerii pe pâmânt a Domnului. Ea are drept temei dogmatic cuvintele Domnului, rostite înaintea Sfintelor Patimi: „ Orice veți cere întru Numele Meu, aceea voi face, ca să se preamărească Tatăl întru Fiul. Dacă veți cere ceva în Numele Meu, Eu voi face”. „Adevărat, adevărat zic vouă: orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, El vă va da. Până acum n-ați cerut nimic in Numele Meu ; cereți și veți primi ,ca bucuria voastră să fie deplină”.

Aceste cuvinte ale Domnului sunt, deopotrivă, poruncă și făgăduință. Cel care cheamă Numele lui Iisus Hristos împlinește porunca. Iar cel care îl cheamă neîncetat se așează pe sine pe calea poruncilor, pe calea Domnului, ce călăuzește la sfințire și la unirea cu Dumnezeu. Prin Crucea și Învierea Lui, Hristos a plinit porunca cea mare pe care a „ primit-o de la Tatăl Său” și a dăruit celor credincioși „ har peste har” . Cel ce cheamă Numele lui Iisus este călăuzit in taina crucii și a Învierii lui Hristos, și se face biserică a Dumnezeirii. „ Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile. Și le-a zis ca așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și a treia zi să învieze din morți, și întru Numele Său să se propovăduiască pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile”. Invocarea Numelui Domnului este și o mărturisire a Dumnezeirii Sale, așa cum învață Apostolul neamurilor marele Pavel, în Epistola către Filipeni: „ Ca întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești și al celor de dedesubt” .

În momentele istorice ale creștinismului primelor veacuri nu se vorbește despre Rugăciunea lui Iisus în mod special, ci doar se amintește despre ea cu prilejul expunerii altor învățături. Astfel, în viața Sf. Ignatie Teoforul ( 20 decembrie) Episcop al Antiohiei, încununat prin moarte mucenicească în Roma Împăratului Traian, se istorisesc următoarele : „ Când Sfântul era dus să fie mâncat de lei și el avea neîncetat in gură Numele lui Iisus Hristos, atunci necredincioșii l-au întrebat pentru ce pomenește el neîncetat acest nume ? Sfântul a răspuns că el, având înscris în inima lui Numele lui Iisus Hristos Îl mărturisește cu gura pe Acela pe care Îl poartă întotdeauna în inimă.”. După aceia când Sfântul a fost mâncat de lei, după rânduiala lui Dumnezeu s-a păstrat inima întreagă. Necredincioșii găsind-o și aducându-și aminte de cuvintele Sfântului Ignatie, au tăiat această inimă pe jumătate, vrând să afle dacă este adevărat ceea ce s-a spus de către Sfânt. Atunci ei au găsit înlăuntrul pe amândouă părțile înjumătățite ale inimii scrise cu litere de aur: „ Iisus Hristos.” În acest chip, Sf. Sfințit Mucenic Ignatie a fost purtător de Dumnezeu și cu numele și cu fapta purtând întotdeauna in inima sa pe Hristos Dumnezeu”. În jurul anului 150, un mistic creștin, cu numele Herma, a așternut in scris mai multe descoperiri și vedenii cărora a fost părtaș, iar cartea care le înmănunchiază este cunoscută sub numele de Păstorul. Într-una din aceste vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma : „ Nimeni nu va intra în împărăția cerurilor dacă nu primește Numele Fiului Său.” Ulterior, îngerul îi spune lui Herma: „ Numele Fiului lui Dumnezeu este mare și mai presus de înțelegere și susține întregul univers”. Observăm aici, că deja in sec. al II-lea, creștinii dezvoltau o teologie a puterii Numelui lui Iisus . Rândurile de mai sus fac dovada că rugăciunea Numelui lui Iisus există din acea perioadă. Marele teolog alexandrin Origen ( 185-254) scria la aproape un secol după Herma, despre puterea Numelui Domnului de a liniștii cugetele și sufletele tulburate și totodată de a schimba inimile : „ Numele lui Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și, de asemenea, să alunge bolile; poate naște o minunata smerenie a duhului și o deplină schimbare a caracterului și omenitate și bunătate, și blândețe în acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”.

În cartea sa, despre Duhul Sfânt, Sf. Ambrozie ( 337-397) episcopul Milanului și părintele spiritual al Fericitului Augustin, a scris că, atunci când a venit Hristos în lume, a răspândit pretutindeni, la toate făpturile, acel Nume dumnezeiesc al Său, fără a fi împlinit de vreo adăugare ( căci deplinătatea nu primește vreo micșorare), ci împlinind locurile pustii pentru ca Numele Său să fie minunat în toată lumea. Așadar, revărsarea Numelui Său semnifică un fel de belșug abundent de haruri și o abundență de bunuri cerești, fiindcă tot ceea ce este revărsat curge din abundență”.

Fericitul Augustin ( 335-430), scrie in epistola sa către Proba că primise vești potrivit cărora monahii și pustnicii din pustiul Egiptului „ rostesc rugăciuni foarte frecvent, însă acestea sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranță, una din aceste scurte rugăciuni era Rugăciunea lui Iisus, așa cum o știm astăzi.

Rugăciunea lui Iisus așadar, pare să fi apărut din încrederea profundă a primilor creștini in puterea Sfântului Nume al lui Dumnezeu care și-a găsit calea în practica monahală de a rosti rugăciuni scurte în decursul unei zile.

Referindu-se la acestă rugăciune, rostită neîncetat în mintea purtătoare de har, stâlpul de foc, gura Duhului Sfânt și ochiul Bisericii, Sf. Vasile cel Mare tâlcuind psalmul 33 : „ Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea laudă Lui în gura mea”, ne vorbește despre „ gura” minții și lucrarea minții. „ Se pare că proorocul vorbește cele cu neputință, cum poate fi lauda lui Dumnezeu pururi în gura omenească? Când omul vorbește despre lucrurile obișnuite, lumești, apoi el nu are în gură lauda lui Dumnezeu ; desigur că și când doarme tace; dar când mânâncă și bea apoi cum poate gura lui să înalțe laudă? La acesta răspundem că este o gură oarecare a omului dinlăuntrul cu care împărtășindu-se de Cuvântul vieții, care este pâinea ca s-a pogorât din ceruri.

Despre această gură a zis proorocul : „ deschis-am gura mea și am tras Duh”. Spre acest lucru ne îndeamnă și Domnul, ca gura aceasta să o avem deschisă pentru a primi indeajuns hrana cea adevărată, zicând : „ deschide gura ta și o umple pe ea” . De aceea, chiar și odată însemnat și întărit pentru priceperea sufletului, gândul lui Dumnezeu se poate numi lauda lui Dumnezeu, care pururea se află în suflet. Și, după cuvântul Apostolului, cel stăruitor toate le face spre slava lui Dumnezeu , astfel că orice lucru, și orice lucrare a minții au însemnătate de laudă. Că de mănâncă cel drept sau bea, sau altceva de face, toate spre slava lui Dumnezeu le face. La unul ca acesta, inima îi veghează chiar dacă el doarme.” . Despre existența luminii necreate așa cum în decursul istoriei s-au împărtășit marii isihaști și lucrători ai Rugăciunii lui Iisus, Sf. Grigorie de Nissa, fratele Sf. Vasile cel Mare, ne spune: „ Era noapte, și în timp ce Vasile se ruga, deodată a strălucit o lumină în chilia lui, o lumină nematerială care lumina toată casa”.

Prietenul de viață și împreună nevoitor pe cale urmării lui Hristos, Grigorie Teologul, alcătuitor al Filocaliei împreună cu marele Vasile, spune de asemeni : „ Trebuie să pomenim pe Dumnezeu mai des decât respirăm”. Sf. Ioan Gură de Aur, neîncetatul rugător al lui Iisus, este cunoscut și prin așa numita „ metodă” a rugăciunii, editată între scrierile acestuia sub numele de „ Epistola către monahi, plină de tot folosul și trezvia”. Din acestă scriere aflăm că : „ Trebuie, deci, ca mintea să fie întărită și ținută în frâu, și să se înfrâneze de la orice gând și lucrare a celui rău prin chemarea ( invocarea) Numelui Domnului Iisus Hristos; iar acolo unde stă trupul acolo să fie și mintea, pentru ca între Dumnezeu și inimă să nu se găsească nimic intermediar ca un zid despărțitor sau ca un meterez care să întunece inima și să o separe de Dumnezeu. Nu căutați nimic altceva decât numai milă de la Dumnezeul Slavei. Iar căutând milă, căutați cu inimă smerită și vrednică de milă și strigați din zori și până în seară, dacă se poate și toată noaptea : „ Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ne!” și siliți mintea voastră spre această lucrare până la moarte. Vă îndemn deci nu separați inimile voastre de Dumnezeu ci stăruiți si păziți-o pe ea cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos pururea, până când numele Domnului se va sădi înăuntru în inimă; și nimic altceva nu gândiți decât să se slăvească Hristos în voi, ci fie că mâncați, fie că beți, fie că mergeți pe drum, fie orice altceva faceți, neîncetați strigați: „ Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne! „ […] pentru că pogorârea în parte a Numelui Domnului nostru Iisus Hristos în adâncul inimii smerește dracul care-i stăpânește pășunile și mântuie și face viu sufletul. Așadar, neîncetat stăruiți în inimă strigând Numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca inima să absoarbă pe Domnul și Domnul să absoarbă inima, și cele două să devină una. Pentru că lucrul acesta nu e de o zi sau două, ci e nevoie de mult timp, de multă vreme, de multă luptă și osteneală până ce va fi scos afară vrășmașul și se va sălășlui înăuntru Hristos. […] Faptul de a fi ascultat nu stă in mulțimea cuvintelor, ci în trezvia gândului. Iar acest lucru se poate vedea din exemplu Anei, mama proorocului Samuel…Și Dumnezeu a auzit-o nu pentru că a scos o voce strălucitoare și puternică, ci pentru că a strigat lucruri mari în inima sa ( căci zice: “vocea ei nu se auzea”). Pentru că nu era atât nevoie de voce cât de gând, cum nu e atât nevoie de întinderea mainilor cât de un suflet tensionat, nici de o schimă exterioară, ci de cugetul lăuntric al minții. Chiar dacă ai fi pus în afară de biserică, strigă și zi : “ Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! “, chiar fără a mișca buzele, dar strigând cu sufletul, pentru că Dumnezeu aude și pe cei ce tac. Nu căuta loc ( topos), ci mod ( tropos) porivit pentru rugăciune. Oriunde ai fi, roagă-te. Tu ești biserică nu căuta loc. În față era marea, înapoi egiptenii, iar la mijloc Moise, nimic zicând; și a zis către el Dumnezeu : “ Pentru ce strigi la Mine? “ Și tu, deci, când vine o ispită către tine, fugi la Dumnezeu, cheamă pe Domnul Iisus. Dumnezeu este pururea aproape. Încă n-ai sfârșit bine ruga, și El ți-a auzit cererea. Pentru că dacă ai gândul curățit de patimile nelalocul lor, chiar de ai fi fi în piață, pe drum, pe mare, în casa de oaspeți, oriunde ai fi , vei putea, chemând numele lui Dumnezeu, să dobândești cererea ta. Dacă nu vei cere cu osteneală și cu stăruință multă, nu vei primi. Pentru că tot ceea ce câștigă cineva cu osteneală multă se străduiește să-l păzească, ca nu cumva pierzându-l să piardă și multa sa osteneală, și nescocotind harul Domnului, să se facă nevrednic de viață veșnică. Căci ce i-a folosit lui Solomon că îndată a primit harul înțelepciunii și apoi l-a pierdut? Așadar, cel ce vrea să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu trebuie să se dezlege de legăturile afecțiunilor vieții; iar aceasta se realizează prin părăsirea desăvârșită și uitarea vechilor obiceiuri. Făcând aceasta, se cade să păzească inima lui cu toată straja, ca nu cumva să scoată din ea gândul privitor la Dumnezeu sau să întineze memoria lucrurilor, minunate ale Lui cu închipiuri ale lucrurilor deșarte, ci prin pomenirea Lui neîncetată și curată să aibă în sufletul Lui ca o pecete neștearsă gândul cuvios al lui Dumnezeu.

Marele Antonie ( 270-356), monahul cei dintâi care s-a retras în pustia Egiptului , a lăsat ucenicilor învățătura că „ Sufletul curat, bun fiind, se luminează de Dumnezeu. Atunci mintea cugetă cele bune și dă naștere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. […], căci mintea cu adevărat vede pe Dumnezeu” . Evagrie Ponticul ( + 399), ucenic al Părinților Capadocieni, este primul scriitor bisericesc, care imitând literatura filosofică de sentințe și-a îmbrăcat învățătura sa în această formă. Astfel, în cele 153 capete despre rugăciune ne învață că „ rugăciunea este urcușul minții spre Dumnezeu și „ Dacă vrei să te rogi, ai trebuință de Dumnezeu, care dă rugăciune celui ce se roagă”.

Despre Sf. Ioan Casian ( 360-435) vorbim cu deosebită plăcere, nu numai pentru că a întemeiat monahismul în Apus înaintea Sf. Benedict ci și pentru că este strămoș al nostru, originar din Scythia Minor, (Dobrogea de azi). Este un părinte al contemplației și al rugăciunii. În afară de rugăciunea obișnuită, amintește și de „ o rugăciunea focului”, pe care numai puțini o cunosc din experiență. Rugăciunea fără cuvinte depășeste înțelegerea și urcă la Dumnezeu prin revărsarea luminii cerești în inimă”.

Sfântul Nil Ascetul admirator al Sf. Ioan Hrisostom și un „ impunător chip de duhovnic al timpurilor de aur ale creștinismului” recomandă „ întoarcerea sufletului înlăuntrul său pentru găsirea liniștii și a stării de , condiția neaparată pentru unirea cu Dumnezeu prin contemplare”.

Cuviosul Marcu ascetul, apropiat al Sf. Nil Ascetul și combatant puternic al ereziei mesalianiste ( învăța că în sufletul omenesc după Botez se află și Duhul Sfânt și diavolul), este primul între Părinții filocalici care accentuează rolul inimii. „ Starea de puritate a omului e caracterizată prin unirea dintre minte și inimă”.

Sf. Ierarh Diadoh al Foticeei din Epirul vechi, luptător destoinic împotriva ereziei messaliene, spune că harul si experința prezenței harului sunt identice. La Sfântul Botez harul sălășluiște în adâncul inimii, în timp ce satana e scos afară și lucrează la suprafața acesteia, îngăduindu-i –se să lucreze asupra sufletului prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălășluiește în însuși adâncul sufletului, adică în minte, nearatându-se demonilor”. „ Deci dacă mintea va fi aflată ținând în amintire fierbinte Numele Sfânt al Domnului Iisus și se va folosi ca de o armă de numele Presfânt și Preamărit, va pleca amăgitorul viclean”.

Cuviosul Isaia Pustnicul cunoscut și prin cele 27 capete „ Despre păzirea minții”, ne arată că „ Dacă se va întovărăși cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei birui pe tâlharii care te jefuiesc”.

Cuviosul Macarie Egipteanul, învățător al rugăciunii neîntrerupte a inimii, spune ca : „ Omul care se roagă trebuie să-și îndrepte toată stăruința spre gânduri și să curme ceea ce le dă hrană, iar cu mintea să tindă spre Dumnezeu. Cei cu luare aminte la gânduri, întreaga nevoință a rugăciunilor o săvârșesc înăuntru” .

Mistic și teolog de seamă, Sf. Maxim Mărturistorul (580-662) ne arată urcușul omului spre îndumnezeire, prin unirea cu Hristos și contemplarea în lumina Lui directă a rațiunilor tuturor lucrurilor, „Cel ce a putut dobândi dragostea desăvârșită și și-a întocmit toată viața potrivit cu aceasta, acela zice:„ Doamne IisuseHristoase…” în Duhul Sfânt” .

Cuviosul Talasie Libianul, floare din buchetul filocalic, spune că : „ Lucrarea proprie a minții e să se ocupe neîncetat cu cuvintele lui Dumnezeu” .

Reprezentant de seamă al Părinților neptici, Cuviosul Isihie Sinaitul, accentueză virtutea trezviei prin chemarea neîncetată a Numelui lui Iisus. „ Cu adevărat Fericit este cel ce s-a lipit în cugetare de Rugăciunea lui Iisus și-L strigă neîncetat in inimă cum s-a unit aerul cu trupurile noastre sau flacăra cu ceara. Venind soarele pe deasupra pâmântului face ziuă; iar Numele Sfânt si preacinstit al Domnului Iisus luminând în cugetare neîncetat naște nenumărate înțelesuri asemeni soarelui”.

Contemporan cu Isihie, cuviosul Filotei Sinaitul, subliniază importanța pazei minții. „ Fumul, care iese din lemne, este greu ochilor, dar le arată lumina și desfătează pe cei ce i-a întristat mai înainte. Tot așa atenția care privește necontenit, produce greutate, dar venind în rugăciune Iisus cel chemat, luminează inima. Căci pomenirea Lui aduce, deodată cu luminarea, cea mai mare dintre bunătăți”.

Sf. Ioan, episcop al insulei Carpathos din Dodecanez este părintele fiocalic preocupat în mod special de trezvie și Rugăciunea lui Iisus. „ Căci chemând noi Numele Domnului nostru Iisus Hristos, ușor se curățește conștiința noastră și nimic nu ne mai deosebește pe noi de Prooroci și de ceilalți Sfinți”.

Avva Filimon vorbește despre lucrarea ascunsă „ a inimii”, „ căci inima curată, făcându-se întreagă sălaș al Duhului Sfânt, oglindește curat pe Dumnezeu întreg”.

Teodor al Edesei, Teognost, Ilie Ecdicul și Teofan ne arată ca într-un singur glas că „ rugăciunea e cheia Împărăției cerurilor”.

Părinte cunoscut lumii întregi, prin Duminica a IV-a a postului Mare, dar mai ales prin scrierea care asemeni scării Patriarhului Iacov, ne invită să urcăm spre cer străbătând cele treizeci de trepte ale învățăturilor dumnezeiești, Sf. Ioan Scărarul ( 579-649) a rezumat cum nimeni altul nu a mai făcut-o până atunci, rostul Rugăciunii lui Iisus: „ Cu Numele lui Iisus, biruiește, pe vrășmași, căci nu e în cer și pe pământ armă mai tare”. Ca și Sf. Ioan Scărarul, Avva Dorotei vorbește despre rugăciunea minții, ca „ dulceața de a fi cu Dumnezeu”.

Sf. Cuvioși Varsanufie și Ioan, neîntrecuți povățuitori ai vieții celei de taină întru Hristos, ne învață pe noi meșteșugul mântuirii: „ Când se va ridica asupra ta trupul, aleargă degrab cu rugăciunea către Iisus și te vei odihni”. „ E bine să te îndeletnicești cu rugăciunea : Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă! sau, e mai bine înveți, Sfânta Scriptură și să viersuiești psalmi? Trebuie făcut și una și alta: puțin de ceea și puțin de cealaltă, după cum este scris: acestea trebuie să le faceți și pe acelea să nu le părăsiți”.A te ruga neîncetat face parte din măsura nepătimirii și prin aceasta se descoperă venirea Duhului, care învață la toate. Dar dacă la toate, apoi și la rugăciune. Căci Apostolul zice: „despre ce să ne rugăm nu știm cum se cuvine, ci Însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite”. „Cum se poate ruga omul neîncetat? Când cineva e singur, apoi trebuie să se îndeletnicească în psalmodiere și să se roage cu gura și cu inima; iar de va fi în piață sau împreună cu alții nu se cuvine să se roage cu gura ci numai cu mintea. Însă în acest timp trebuie păziți ochii, pentru ca să scăpăm de răspândirea cugetelor și de cursele vrășmașului. Îți voi spune despre nevoințele cele duhovnicești ,că ele, fără paza minții, nu se socotesc întru nimic omului”.

Spirit extraordinar de sistematic, Sf. Ioan Damaschin, marele dogmatist ne arată că „tămăduirea și leacul relelor este credința neîndoielnică în Dumnezeu și in dogmele adevărate, neînșelătoare și ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată și neîncetată și mulțumirea către Dumnezeu” .

Sf. Petru Damaschin, prin scrierea sa, ne oferă o călăuză a vieții spirituale și o sinteză-itinerar numai din elementele spiritualității precizate în secolele anterioare, spre deosebire de spiritualitatea nouă „ ca formă”, crescută organic din cea veche, evidențiată magistral de Sf. Simeon Noul teolog. „ Fără atenție și fără privegherea minții e cu neputință să ne mântuim. Rugăciunea duhovnicească făcută cu mintea ne ferește de orice gând. Stând mintea la cele zise și căzând la Dumnezeu cu frângeri negrăite cere să se facă numai voia dumnezeiască în toate faptele și cugetările sale neprimind nici un gând sau figură, sau culoare, sau lumină, sau foc, sau peste tot altceva. Și ca una ce privește numai la Dumnezeu și vorbește numai cu El, a ajuns fără formă, fără culoare și fără figură. Căci aceasta este rugăciunea curată, ce se cade să o aibă cel lucrător”.

Sf. Simeon Metafrastul cel ce a întreprins înnoirea stilistică a Vieților Sfinților, o „ adevărată revoluție aghiografică”, este și un teolog al Duhului, ce ne descoperă înțelesurile tainice ale rugăciunii minții în inimă: „ Când auzi că Hristos, pogorându-se în iad, a izbăvit sufletele ținute acolo, nu socoti că sunt departe acestea nici de cele ce se săvârșesc acum. Socotește că mormântul este inima și acolo stau îngropate gândurile și mintea, cuprinse de întuneric adânc. Deci vine Domnul la sufletele care strigă către El în iad, adică în adâncul inimii, și acolo poruncește morții zicând: „Dă afară sufletele încuiate, care Mă caută pe Mine cel ce pot să izbăvesc, apoi rostogolind piatra cea grea care zace asupra sufletului, deschide mormântul, învie pe cel mort cu adevărat și izbăvește sufletul încuiat din închisoarea fără lumină”.

Persoana și opera Sf. Simeon Noul Teolog ( 949-1022) au o calitate rară, dacă nu unică, în contextul întregii literaturi spirituale a creștinismului răsăritean ( înclinată mai degrabă spre cumințenie, măsură și conformism tradițional) : aceea de a provoca fiind, paradoxal, în același timp riguros tradițională ( ce-i drept, într-un cu totul alt înțeles decât cel al tradiționalisului obișnuit). Personalitatea și scrierile simeoniene ilustrează patetic ceea ce s-ar putea desemna drept forța iradiant-explozivă a Tradiției în sensul ei harismatic, de predanie-survenire a prezenței divine ca „ viață a Duhului Sfânt în Biserică”, iar nu de simplă transmitere organizată social a unor texte sau practici religioase eclesiale.

Sincelul Ștefan, fost mitropolit al Niciomidiei, vestit pentru știința sa vastă, dar și pentru calitățile de retor și diplomat, neavând însă caracterul la înălțimea științei și culturii lui, orbit de faima și aprecierea Sf. Simeon , profită de ocazie și îi pune o întrebare scolastică, echivocă și insidioasă: „ Cum separi pe Fiul de Tatăl, prin cugetare sau în realitate?”, sperând să-l atragă într-o subtilă cursă și să-l compromită demonstrându-i ignoranța. Lunga epistolă în 500 de versuri –Imnul 21, constituie răspunsul Sf. Simeon, în care oferă o expunere perfect ortodoxă asupra dogmei Sfintei Treimi, dar și consacră cea mai mare parte a poemului său polemicii îndreptate împotriva celor ce îndrăznesc a face teologie fără a avea experiența in Sfântul Duh a realităților teologhisite, bazându-se numai pe știința profană.

Apare, așadar un conflict între o teologie livrescă, scolastică, detașată de viața spirituală, dar totuși formal ortodoxă și conservatoare, și una în care se vede o expresie a Sfântului Duh, care subliniază incomprehensibilitatea și misterul lui Dumnezeu ca și revelația Sa in experiența mistică a Sfinților. Singură experiența duhovnicească și nu o conformitate exterioară pur formală, cu textul biblic, transformă teologia în mărturisire existențială vie. Până astăzi Sf. Simeon râmâne mereu „ Omul unei experiențe mistice personale profunde pe care a știut să o exprime într-un mod mișcător. El deține un loc incomparabil și nepereche în spiritualitatea ortodoxă din toate timpurile” . În experiența sa mistică totul este centrat pe misterul hristologic-prevmatologic-eclezial al îndumnezeirii omului, devenit posibil prin Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. „ Simțirea conștientă a harului lui Dumnezeu este necesară pentru mântuire, fiind condiționată de curățirea de patimi și de păcate și mai ales de legătura nemijocită a omului cu Dumnezeu în rugăciune ( „ Vedere a Lui”), distinctă de simpla meditație rațională asupra cuvântului lui Dumnezeu ( „ Auzire despre EL) . Omul este chemat să participe dinamic la viața lui Dumnezeu Însuși prin Hristos în Duhul Sfânt. „ Cel ce locuiește în lumina neapropiată” este cu totul necunoscut în Ființa Sa, dar este cunoscut în lucrările Sale, în energiile Sale, căci am văzut și vedem in Duhul Său „ slavă ca a Unuia Născut din Tatăl plin de har și de adevăr”.

Încoronând cugetarea teologică de până la el referitoare la lumina divină necreată- accesibilă vederii celor uniți în Duhul Sfânt cu Hristos- și anticipând geniul sistematic al Sf. Grigorie Palama, pentru Sf. Simeon Noul Teolog lumina Dumnezeiască este pecetea supremă și indiciu sigur al comunicării integrale cu Dumnezeu Care este Lumină. Suplețea redării acestei experiențe extatice negrăite, bucuria imensă a vederii luminii neapropiate și nostalgia încercată la pierderea ei, întru toate păstrându-se conștiința clară a persoanei și a unirii cu ceea ce este dincolo de Sine, cu Dumnezeu Care este și izvorul luminii și cauza activă a participării la ea în iubire, sunt trăsăturile esențiale ale conceptului de lumină la sfântul Simeon. Lumina apare la intersecția rugăciunii credinciosului și a darului făcut de Dumnezeu și este întâlnirea de către credinciosul aflat la maxima perfectibilitate în ascensiunea sa neîncetată spre Dumnezeu, a Persoanei divine absolute și de necuprins. Atunci când viața e rugăciune neîncetată și vibrează de sensibilitatea cea mai fină a revelației în iubire cu Dumnezeu și cu semenii, așa cum este cazul la Sfântul Simeon, se cunosc tainele Împărăției și lumina Duhului Sfânt inundă viața aducând bucuria vieții celei de taină din cămara minții și a sufletului.

De la Apostolul Pavel nimeni nu s-a ridicat la o mai înaltă cunoștință a harului și a tainelor cerești ca acest „ tovarăș” al ierarhiilor cerești, cum îl numește Sf: Nichita Stithatul. „ Într-o zi, pe când stătea în picioare rugându-se curat, iată ce a văzut : se facea că văzduhul începuse să strălucească; deși era în chilie, i s-a părut că se află în afara ei, în plină zi- însă lucrul acesta se petrecea noaptea, cam la ceasul primei veghi. De sus, a apărut strălucind o lumină ca cea a aurorei, clădirea și tot restul au dispărut, și el a crezut că nu se mai află în chilie. În starea de extaz, s-a alipit cu toată puterea minții de lumina ce îi apăruse; aceasta devenea tot mai puternică, făcând să strălucească aerul din ce în ce mai tare și devenea deasupra capului său asemeni strălucirii soarelui de la amiază, a văzut că el însuși se află în centrul luminii, scăldat în lacrimi de fericire, cuprins de o dulceață ce îi învăluia din ce in ce mai mult trupul. A văzut cum lumina se unea în chip nedescris cu carnea lui și pătrundea puțin câte puțin în toate mădularele sale.

Caracterul nemaipomenit al acestei viziuni l-a făcut să se întoarne de la cele contemplate înainte și să urmărească doar ce se petrece neobișnuit înlăuntrul său. Așadar, a văzut cum această lumină a ajuns să-i cuprindă treptat întreg trupul, și inima sa, și măruntaiele sale, și să le redea vederii lui numai foc și lumină. Și tot ca atunci când casa a dispărut dintr-o dată, acum lumina l-a făcut să-și piardă simțul formei, poziției, mărimii și înfățișării trupului său; atunci a încetat din plâns. O voce s-a auzit venind din miezul luminii, care i-a spus: „ Așa trebuie să fie preschimbați sfinții, care se vor afla în viață când va răsuna trâmbița cea de pe urmă; odată ajunși în starea aceasta vor fi răpiți, după cum spune Apostolul Pavel”.

Câteva ore bune s-au scurs în această stare: prefericitul în picioare, nu înceta să-l preaslăvească pe Dumnezeu în cântări mistice, de la care nimic nu-l putea abate; el contempla lumina slavei care îl învăluia, preafericirea de care Sfinții se bucură în veci. A început apoi să cugete și să-și spună în sinea sa: Oare mă voi întoarce la forma dinainte a trupului meu sau voi rămâne așa cum sunt acum? Abia și-a terminat gândul că, deodată, a recunoscut că păstra încă forma trupului; așa cum a mai spus, el credea cu adevărat că trupul său se preschimbase în lumină, o lumină fără formă, nematerială; el își simțea trupul prezent, dar într-un fel nematerial, ca pe ceva spiritual; i se părea că nu mai are nici grosime, nici greutate, și era uluit că se vede fără trup, fiint totuși în trup.

În același timp, cu aceeași voce ca mai înainte, lumina începea să-i vorbească: „ Așa vor fi după învierea din veacul ce va veni, toți Sfinții- îmbrăcați în chip netrupesc în trupuri duhovnicești, mai ușoare, mai subtile, mai potrivite spre a se înălța, sau mai groase, mai grele, mai înclinate spre pământ; prin acesta locul și gradul de unire cu Dumnezeu vor fi diferite pentru fiecare”. Metoda Sfintei rugăciuni și atenții atribuită Sf. Simeon Noul Teolog recomandă pe lângă rostirea neîntreruptă cu sau fără cuvinte, a scurtei rugăciuni cu Numele lui Iisus și o anumită poziție a trupului. Editată de I. Hausherr în 1927, atribuind paternitatea altor scriitori filocalici, scrierea aceasta ne amintește că rugăciunea adevărată presupune ascultare către Dumnezeu și către părintele duhovnicesc, pentru a-l elibera de relele legături ale veacului acesta de griji și de patimi. „ Atenția și rugăciunea adevărată și fără rătăcire constă în aceea că mintea când se roagă păzește inima și se mișcă continuu înăuntrul ei și din adâncul ei îndreaptă cererile sale către Domnul. Gustând acolo mintea pe Domnul și văzând că este bun, nu se mai lasă scoasă din inimă. Zice și cu ea apostolul: „ Bine este nouă să fim aici.” Inspectând tot timpul acele locuri interioare, alungă cugetele ce le seamănă dușmanul. Necunoscătorilor li se pare acest fel de viață dur și neplăcut și lucrul e sufocant și chinuitor nu numai pentru neinițiați, ci și pentru cei ce l-au experiat, dar n-au primit încă în adâncul inimii plăcerea aceasta . Dar cei ce au gustat plăcerea au simțit în gâtlejul inimii dulceața, strigă cu Pavel : „ Cine ne va despărți de dragostea lui Hristos?”

Căci Sfinții noștri Părinți auzind de la Domnul ca „ din inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule” și că acolo în ea „ sunt cele care spurcă pe om” , și pe acestea îndemnul Său de a curăța lăuntrul potirului pentru ca și exteriorul să devină curat, au părăsit orice alt studiu al virtuților și au dus toată lupta lor pentru această fază a inimii, știind bine, că prin aceasta, vor câștiga fără greutate toate celelalte, pe când în afară de ea nici o virtute nu poate fi statornicită. Unii Părinți numesc aceasta liniștea inimii , alții atenție , alții paza inimii, dar toți de comun acord au muncit pământul inimilor și prin acestă metodă au obținut spre hrană mana dumnezeiească”.

Metoda acestei rugăciuni este următoarea: „ Șezând într-o chilie liniștită, singur într-un colț, fă ce-ți spun: închide ușa și ridică-ți mintea de la tot ce-i deșert și trecător. Apoi spijinindu-ți barba în piept și indreptându-ți ochiul sensibil cu toată mintea spre mijlocul pântecelui, adică spre ombilic, comprimă respirația aerului care trece prin nări pentru a nu respira ușor si cercetează cu mintea interiorul măruntaielor pentru a afla locul inimii, unde obișnuiesc să se găsească toate puterile sufletești. Mai întâi vei afla un întuneric și un strat gros de nestrăbătut, dar stăruind și făcând acest lucru ziua și noaptea, vei afla, o minune! O fericire nemărginită, căci îndată ce află mintea locul inimii, vede ceea ce n-a crezut vreodată; vede aerul din interiorul inimii și pe sine întreagă plină de lumină și de discernământ, și din acel moment, îndată ce se arată vreo cugetare o alungă și o nimicește, mai înainte de a se închega și lua formă prin chemarea lui Iisus Hristos”.

Sf. Nichita Stithatul ( 1005-1092), ucenicul si biograful Sf. Simeon Noul Teolog, urmează învățătorului său în această „ îndeletnicire tainică”, arătând rolul major pe care îl are Sfântul Duh în urcușul duhovnicesc al credinciosului și a transfigurării cosmosului prin omul rugăciunii neîncetate. „ Cel ce s-a apropiat de hotarele nepătimirii, dobândind vederi drepte despre Dumnezeu și despre firile lucrurilor, și înălțându-se de la frumusețea făpturilor pe măsura curăției lui, spre Făcător, primește revărsările de lumină ale Duhului. Și având păreri bune despre toți cugetă pururea cele bune despre toți. El e dăruit întreg bunătăților lui Dumnezeu cunoscute cu mintea, aflându-se numai in Duh, și vede frumusețea divină într-o negrăită tăcere și bucurie în locurile dumnezeiești al fericitei slave a lui Dumnezeu”.

Cuviosul Nichifor din Singurătate ( 1215-1220 și 1290-1300) deși italian și catolic, a îmbrătișat ortodoxia venind în Muntele Athos, cu mult înainte de 1274, anul când împăratul Mihail VIII Paleologul a primit unirea cu Roma- fiind trimis în exil pentru împotrivirea unirii cu catolicii. Între monahii trimiși in exil într-una din insulele pustii ale Mării Egee, s-a aflat și Teolipt, viitorul mitropolit al Filadelfiei, care a învățat de la Nichifor metoda rugăciunii neîncetate, pe care acesta a deprins-o în Sfântul Munte.

Metoda de rugăciune a lui Nichifor e numită de Sf. Nicodim Aghioritul în Filocalia greacă, „ Cuvânt despre trezvie și despre păzirea inimii”. După ce îî citează pe vechii părinți duhovnicești ce au scris despre trezvie și purificarea de patimi, Cuviosul Nichifor amintește : „ Știi că răsuflarea pe care o răsuflăm este aerul acesta, și îl respirăm nu pentru altceva, ci pentru inimă, căci ea este o pricină a vieții și a căldurii trupului. Deci inima trage aerul ca să-și împingă căldura ei afară prin expirare, iar ei să-și procure o temperatură bună. Iar pricinuitorul acestei lucrări sau mai bine zis slujitor al ei este plămânul, care fiind zidit de Făcător fără desime, ca niște foi primește și scoate ușor conținutul lui. Astfel, împingând de la sine căldura, păzește fără abatere rânduiala pentru care a fost zidită spre susținerea vieții. Tu, deci șezând și adunându-ți mintea împinge-o și silește-o pe calea nărilor pe care intră aerul în inimă să coboare împreună cu aerul inspirat în inimă. Și intrând acolo nu-ți vor mai fi fără veselie și fără bucurie cele de după aceea. Și, precum un bărbat oarecare fiind călătorit de la casa sa când se întoarce nu mai știe ce să facă de bucurie că s-a învrednicit să se întâlnească cu copiii și nevasta, așa și mintea când se întâlnește cu sufletul se umple de o bucurie și veselie de negrăit. Drept aceea, frate, obișnuiește-ți mintea să nu iasă degrabă de acolo .Căci la început e nepăsătoare, poate din pricina închiderii înăuntru și a strâmtorării. Dar după ce se obișnuiește nu-i mai plac rătăcirile pe afară: Căci „ Împărăția cerurilor este înlăuntrul nostru”. Pe aceasta privind-o acolo și cerând-o prin rugăciune curată, toate cele din afară le socotește urâte și neplăcute.

Dacă deci, cum s-a zis, poți intra de la prima încercare în locul inimii pe care ți l-am arătat, mulțumește lui Dumnezeu și slăvește-L, și saltă, și te ține de lucrarea aceasta pururea. Iar ea te va învăța pe tine cele ce nu le știi. Dar trebuie să știi și aceasta, că, ajungând mintea acolo nu trebuie să tacă și să stea după aceea degeaba. Ci să aibă ca lucru și îndeletnicire neîncetată rugăciunea : „ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” Să nu mai contenească niciodată din aceasta. Căci aceasta, ținând mintea neîmprăștiată o face să nu poată fi prinsă și atinsă de momelile vrășmașului și o ridică la dragostea și dorul dumnezeiesc în fiecare zi.

Iar dacă ostenindu-te mult, o , frate, nu poți intra în părțile inimii, precum ți-am arătat, fă ceea ce-ți spun și cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ceea ce cauți. Știi că partea cugetătoare a fiecărui om este in piept, căci înlăuntrul pieptului tăcând noi buzele, vorbim, ne sfătuim cu noi înșine, dăm rând rugăciunilor, psalmilor și altora. Dă-i deci aceste cugetări, depărtând de la ea orice gând-și aceasta o poți dacă vrei- dă-i deci pe :” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” și te silește ca în loc de orice alt gând să strigi pururea înlăuntru aceste cuvinte. Iar ținând aceasta mai multă vreme, și se va deschide fără îndoială, și intrarea inimii cum am cunoscut și noi prin cercare. Și îți va veni împreună cu luare-aminte mult dorită și plăcută și toată ceata virtuților, dragostea, bucuria, pacea si celelalte…”

Sfântul Teolipt ( 1250-1322) mitropolitul Filadelfiei, personaj complex, sincer admirat și recunoscut drept model de sfințenie, este propovăduitorul unei versiuni unice în felul de isihasm chinovit, bazat pe o sinteză originală între mistica evagriană și cea simeoniană elaborată ca o subtilă psihologie mistică și o rafinată și complexă viziune despre rugăciune pe un solid fundament eclezial, liturgic și sacramental.

Tânăr diacon fiind în Niceea, a organizat rezistența Bitiniei împotriva unirii cu catolicii susținută de împăratul Mihail VIII Paleologul si patriarhul latinofon Ioan XI Vekkos ( 1275-1282).

Este arestat și trimis în exil într-o insulă din Marea Egee împreună cu mai mulți călugări din Athos, printre aceștia și Nichifor din Singurătate, de la care deprinde rugăciunea neîncetată. Ales în 1284 mitropolit al Filadelfiei s-a evidențiat ca un ierarh al rugăciunii, dar și ca un slujitor luptător pentru unitatea Bisericii scindată de schisme și certuri. „ Sf.Teolipt are meritul de a fi integrat tradiția spirituală- adeseori identică cu o spiritualizare- a oamenilor duhovnicești ai Răsăritului creștin într-o structură eclesiologică și hristocentrică. El este precursorul renașterii teologice și sacramentale aduse de Palama și Nicolae Cabasila”. În anul 1303, prin rugăciunile sale neîncetate orașul Filadelfia, împresurat de turci, este salvat de la pieire, printr-o minunne. Dovada acestei credințe puternice este și minunatul „ Canon al Preadulcelui Nume Iisus Hristos” care în edițiile Ceaslovului însoțește Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos . Dascăl al Sf. Grigorie Palama în rugăciunea neîncetată, Sf. Teolipt rămâne întregii Biserici un povățuitor al „ lucrării celei ascunse întru Hristos”. „ Mintea care fuge de cele din afară și se adună in cele din lăuntru revine la ea însăși. Pe urmă se unește cu cuvântul pe care îl are în chip firesc în cugetarea sa și prin cuvântul pe care îl are în chip ființial, se unește cu rugăciunea, iar prin rugăciune urcă la cunoștința de Dumnezeu cu toată puterea și simțirea ei iubitoare. Atunci pofta se duce de la trup și toată simțirea iubitoare de el își încetează lucrarea, iar cele frumoase ale pământului se arată neatrăgătoare. Căci sufletul, aruncând înapoia sa toate ale trupului, pornește pe urma frumuseții lui Hristos, umblând după ea cu faptele cuviinței și cu curăția cugetării, și cântând: „ Adu-ce-se-vor Împăratului fecioarele pe urma Lui”. Închpuindu-și pe Hristos și văzându-L, sufletul zice : „Am văzut de mai înainte pe Domnul înaintea mea, că de-a dreapta mea este”. Lipindu-se de Hristos prin dragoste, el strigă: „ Doamne, înaintea Ta este dorirea mea”. Ațintindu-și privirea pururea la Hristos, strigă: „ Ochii mei pururea spre Domnul”. Și vorbind cu Hristos prin rugăciunea curată și îndulcindu-se se veselește, zicând : „ Să se îndulcească de El grăirea mea, iar eu mă voi veseli de Domnul”. Căci căutând Dumnezeu la vorbirea rugăciunii, ca Unul ce este iubit, numit și chemat într-ajutor dăruiește sufletului care se roagă bucurie de nedescris. Iar sufletul pomenind pe Dumnezeu prin vorbirea rugăciunii e veselit de Domnul”.

Mișcarea de reînnoire duhovnicească pornită din Sf. Munte în sec. al XIV-lea sub numele de isihasm, e dominată de doi Grigorie : Sf. Grigorie Sinaitul ( 1255-1346) și Sf. Grigorie Palama ( 1296-1359). Este curios faptul că deși perioadele în care au stat în Muntele Athos se suprapun, izvoarele nu menționează nicăieri vreun contact între ei. Sf. Grigorie Palama a fost atras în controversa publică cu Varlaam și contrar propriei voințe, a fost nevoit să apere metoda de rugăciune isihastă împotriva criticilor ostili și nedumeriți. Sf.Grigorie Sinaitul a preferat să nu joace nici un rol în disputele referitoare la lumina necreată. Preocuparea sa nu a fost să justifice isihasmul în fața celor de afară, ci să explice semnificația sa mai profundă celor care erau înăuntru. Mai mult un maestru al vieții duhovnicești decât un teolog sistematic, el nu încearcă să alcătuiască o justificare teologică a isihasmului; preocuparea sa este să spună ucenicilor săi ce să facă, să arate în detaliu și cu termeni preciși calea de rugăciune pe care trebuie s-o urmeze.

Născut în 1255 la Kukulos, lângă Clazomene pe țărmul de apus al Asiei Mici și luat prizonier de turci și dus în Laodiceea, pe coasta Siriei, a fost răscumpărat de creștinii de acolo, reușind să ajungă în Cipru, unde a intrat în monahism ca rasfor. Ajunge la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai unde este tuns în monahism, apoi merge la Ierusalim și de aici in Creta. În insula aceasta, un monah în vârstă, Arsenie, l-a învățat despre „păzirea minții în trevzie și rugăciunea curată”. Întâlnirea aceasta a fost o piatră de hotar în viața lui, căci de la viața practică- făptuitoare se ridică la nivelul vieții contemplative. Deși poartă numele Sinaitul, Sf. Grigorie a învățat rugăciunea lăuntrică în Creta și nu în Sinai.

Din Creta trece în Muntele Athos, traversând tot Muntele în căutarea altor monahi familiarizați cu învățătura părintelui Arsenie. Abia la schitul Magula, aproape de Mânăstirea Filoteu, după lungi căutări, a aflat trei monahi cunoscători ai rugăciunii lăuntrice, lângă care a și rămas.

Deși Sf. Grigorie Sinaitul consideră că viața dedicată rugăciunii curate se poate duce mai bine în grupurile mici ale unor schituri decât în mănăstirile mari, totuși el socotea că ea poate fi practicată și în astfel de mănăstiri și chiar în lume, cum socotea și Teolipt al Filadelfiei. Pe ucenicul său Isidor îl sfătuiește să se întoarcă în Tesalonic ca „isihast urban”, lucrând ca pildă și călăuză pentru un cerc de mireni. Așadar rugăciunea lăuntrică este la fel de posibilă în orașe ca și la pustie; mistica și societatea nu sunt în mod necesar incompatibile și nici nu se exclud reciproc. Din cauza incursiunii turcilor între anii 1325-1328, Sf. Grigorie și ucenicii săi părăsesc Sf. Munte, mergând la Tesalonic, Chios, Mitilene, Strandja, la granița dintre bizantini și bulgari. Se întoarce la Constantinopol, la Athos și din nou la Paroria în Muntele Kata Kryomenos, unde la 27 noiembrie 1345 pleacă la cele veșnice. Obștea sa din Paroria a slujit ca legătură între lumea greacă și slavă, ocupând astfel o poziție cheie în ceea ce numim „isihasmul internațional”.

Pentru Sf. Grigorie Sinaitul, Rugăciunea lui Iisus ocupă un loc central. Definind rugăciunea, spune : „ Și la ce să le mai spunem pe toate: rugăciunea este Dumnezeu, care lucrează toate în toți”. Rugăciunea adevărată, așadar, este rugăciunea oferită în noi de Domnul Iisus Hristos și Duhul Sfânt. Dezvoltând aceste subiect într-un mod sacramental, Sf. Grigorie menționează că: „ Rugăciunea este arătarea Botezului”. Dacă prin Taina Botezului Dumnezeu vine și se sălășluiște în inimile noastre, rugăciunea este fundamental descoperirea și dezvăluirea harului Botezului. Menirea noastră este să aducem la lumină, prin rugăciune această prezență dumnezeiască înlăuntrul nostru și să înlăturăm pedicile păcatului, pentru ca în inimile noastre să lucreze harul baptismal. A deveni ceea ce suntem deja, a dobândi ceea ce avem deja, a veni în fața feței Celui ce se află chiar acum în cel mai tainic lăuntru al nostru, înseamnă rugăciune, căci întreaga dimensiune a vieții ascetice și mistice este anticipativ conținută în Taina Botezului. A ne ruga deci, înseamnă a trece de la etapa harului baptismal prezent în inimile noastre tainic și inconștient, la cea a simțirii depline și directe, de la „Botezul prin apă” la „ Botezul prin Duh”. Prin strădanie ascetică și prin neîncetată rostire a Rugăciunii lui Iisus, sunt redescoperite harul baptismal și prezența Dumnezeirii Care sălășluiește întru noi în chip tainic. Așadar, spune Sf. Grigorie, există două căi care ne conduc spre acest scop. Prima cale este legată de împlinirea poruncilor, cu multă nevoință și de-a lungul unei perioade considerabile de timp. Prin a doua cale darul se dezvăluie celor ce fac ascultare și invocă neîncetat Numele Domnului Iisus. Prima cale pe care a dus-o și Sf. Grigorie până să-l întâlnească pe bătrânul Arsenie în Creta este a vieții active, calea a două a vieții lăuntrice fiind caracterizată de neîncetata invocare a Numelui. Deși nu respinge prima cale, Sf. Grigorie o consideră pe cea de-a doua, a rugăciunii neîncetate, mai grabnică și mai scurtă. Vorbind strict, cele două căi nu sunt alternative.Cei ce folosesc neîncetata rugăciune nu sunt scutiți de urmarea primei căi, a împlinirii poruncilor. Misticul „ contemplativ” trebuie să se nevoiască pe treapta „ vieții active” până la sfârșitul vieții”, în ascultare față de un părinte duhovnicesc.

În scrierile Sf. Grigorie, forma standard a Rugăciunii lui Iisus este: „ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” În Viața scrisă de patriarhul Calist, acestei formule i se adaugă la sfârșit „ pe mine păcătosul” ; această versiune extinsă nu apare în scrierile Sf. Grigorie. Forma standard ( fără „ pe mine păcătosul”) folosită de Sf. Grigorie Sinaitul este întâlnită și în Viața Avvei Filimon, o lucrare din secolul VI-VII, scrisă în Egipt.

Metoda rugăciunii pe care o recomandă Sf.Grigorie este familiară cu îndumările Sf. Simeon Noul Teolog și Nichifor din Singurătate: „ Șezând de dimineață pe un scaun ca de-o palmă, adună-ți mintea din partea conducătoare în inimă, și ține-o în ea. Aplecându-te apoi cu încordare, ca să simți durere în piept, în umeri și în grumaz, strigă stăruitor cu mintea, sau cu sufletul: „ Doamne Iisus Hristoase, miluiește-mă!” Pe urmă, pentru îngustimea, osteneala și greutatea lucrului, ca unul ce e făcut continuu ( fiindcă cele trei cuvinte nu sunt o mâncare care să se poată mânca continuu, fiindcă „ cei ce Mă mănâncă pe Mine, iar vor fi flămânzi” mută-ți mintea la cealaltă jumătate și zi: „ Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” Dar zi cât de mult fiecare jumătate căci nu trebuie să le schimbi necontenit, din lene, fiindcă plantele ce se răsădesc continuu nu prind rădăcină. Înfrânează-ți și mișcarea plămânilor, căci suflarea plămânilor care pornește de la inimă, întunecă mintea și risipește cugetarea, răpind-o de acolo.„ Înfrânează-ți răsuflarea pe cât e cu putință și încuie mintea în inimă, săvârșind neîncetat și stăruitor chemarea Domnului Iisus. Stăpânirea respirației ne ajută să ne stăpânim mintea. Răsuflarea cu gura strânsă ține mintea „ dar numai în parte și iarăși se împrăștie”. Scopul metodei este întotdeauna concentrarea minții, aspectul pur corporal fiind mai puțin accentuat. Poziția firească pentru rostirea Rugăciunii lui Iisus, este mai degrabă statul jos, decât în picioare sau genunchi, datorită disconfortului fizic pe care îl va resimți, cel ce se roagă îndelung.

Isihastul este sfătuit să-și restrângă inspirația și expirația, să evite să respire prea profund sau prea repede. Pentru Sf. Grigorie factorul principal este întotdeauna invocarea efectivă a Numelui lui Iisus și nu tehnica însoțitoare.

În ceea ce privește tehnica lăuntrică a rugăciunii insistă asupra a două lucruri : invocarea să fie făcută, pe cât posibil neîncetat și fără imagini. Invocarea fără oprire ia uneori forma unei rugăciuni orale, alteori rostită doar cu mintea. Mintea trebuie să fie „ Liberă de culori, imagini și forme”. Scopul rugăciunii noastre este dobândirea lucrării inimii lipsită cu totul de imagini și forme; nu trebuie să ne imaginăm „ nici o formă sau impresie, nici măcar de părute lucruri sfinte”. De aceea avertizează împotriva imaginației și închipuirii: cel ce se roagă trebuie să ia aminte să nu devină un închipuit în loc de un isihast, căci isihia este lepădarea gândurilor. Deci Rugăciunea lui Iisus nu este o formă de meditație la anumite întâmplări din viața Domnului Hristos, ci mai degrabă o metodă de a stăpâni gândurile, de a concetra atenția și de a păzi mintea înlăuntrul inimii. Pentru ca omul să dobândească adevărata rugăciune a inimii, mintea trebuie să fie unificată. Prin pomenirea lui Dumnezeu și invocarea Numelui, memoria noastră primește puterea de a se întoarce la deplinătatea sa primordială”.

Rugăciunea lui Iisus nu este o incantație magică, un echivalent la roții tibetane de rugăciune, ci o implorare care trebuie adusă cu toată ființa, cu iubire vie și dragoste pentru Mântuitorul. Sentimentele sunt în același timp, de bucurie și pocăință, într-un cuvânt „ întristare bucuroasă”, „ căci sufletul se bucură de cercetarea și de mila lui Dumnezeu, dar se teme și tremură de venirea Lui, ca un vinovat de păcate multe”.

Adeseori rugăciunea isihastului poate fi însoțită de sentimente de căldură și ca senzație spirituală, dar și la nivel fizic. De aceea deosebește cele trei tipuri diferite de căldură: căldura firească, trupească la origine, cauzată de un „prisos de sânge”, căldura nefirească și păcătoasă, având imaginația spre gânduri de pofte, inspirate de diavol, și căldura cu adevărat duhovnicească, roadă a harului. Aceasta din urmă este marcată de absența cu totul a îndoielii, de încredere lăuntrică și încredințare liniștită .

Sf. Grigorie Sinaitul este un misionar care a inaugurat cea mai admirată renaștere mistică, reînsuflețirea rugăciunii lăuntrice, și un „maestru al analizelor subtile ale mișcărilor lăuntrice ale ființei umane”.

Sf. Grigorie Palama, primul copil dintr-o familie numeroasă, s-a născut în 1296 din părinți de neam ales și de o remarcabilă evlavie. Biograful său ne descrie atmosfera de mare evlavie care domnea în familia sa, o evlavie de tip monastic, centrată pe „ rugăciunea curată”; tatăl său o practica până și în sedințele senatului, ajungând chiar să nu audă cuvintele pe care i le adresa împăratul Andronic al II-lea. Odată, însoțit de casnicii săi, s-a îndreptat cu corăbioara spre Galata, unde se nevoia un pustnic, pentru a-i cere binecuvântarea în rugăciunile sale. Pe drum, însoțitorii i-au adus aminte că au uitat să ia din cele rânduite și că acum nu au nimic să-i ducă pustnicului. Binecuvântatul Constantin, tatăl Sf. Grigorie Palama, s-a întristat, dar nu a zis nimic, ci și-a afundat mâna în mare, rugându-l pe Dumnezeu cu rugăciunea minții să-i dea un vânat oarecare. Peste câtăva vreme fericitul scoate mâna din apă tinând un pește mare. Vedeți frații mei- concluzionează Sfântul Filotei Kokinos biograful-cum îi proslăvește Domnul Iisus Hristos pe robii Săi care sunt cu El și care cheamă totdeauna Preasfântul și Preadulcele Lui Nume”. Rămânând orfan de tată la vârsta de 7 ani, tânărul Grigorie este ajutat împreună cu cei patru frați ai săi de împăratul Andronic al II-lea Paleologul, oferindu-le o educație aleasă. Încă de la vârsta adolescenței a stat in legătură cu monahii și a început să ducă o viață ascetică de post și rugăciune. Cel mai bun învățător i-a fost Sfântul Teolipt ajuns, după o viețuire în Athos, mitropolit al Filadelfiei, dar petrecând mult timp în Constantinopol. Acesta l-a introdus în disciplina trezviei și a rugăciunii minții. În 1317 pleacă cu cei doi frați ai săi la Athos, devenind ucenicul bătrânului Nicodim de lângă Vatoped, care-l și călugărește. Se retrage lângă Marea Lavră în locul numit Glosia, unde ucenicește împreună cu alți isihaști sub călăuzirea unui monah Grigorie din Constantinopol în asceză și rugăciunea minții. Incursiunile turcilor îl silesc să se mute la Tesalonic unde este hirotonit preot. În 1334, sosind la Constantinopol un grup de dominicani ca să discute cu ortodocșii unirea Bisericilor, un tânăr venit din Calabria și călugărit cu numele Varlaam, ca să câștige simpatia ortodocșilor care-l bănuiau de catolicism ascuns, a scris mai multe tratate despre purcederea Sfântului Duh apărând teza ortodoxă despre un singur principiu in Sfânta Treime, dar într-un mod care relativiza diferența dintre ortodocși și catolici, susținând că Tatăl și Fiul comunică atât de strâns întreolaltă încât nu se poate nega Fiului o participare la actul prin care Tatăl purcede pe Duhul Sfânt. Aducându-i-se la cunoștință, Sf. Grigorie scrie două tratate pe la 1335 despre purcederea Sfântului Duh, în care respinge relativismul lui Varlaam, adică metoda lui „ dialectică” prin care voia să împace ortodocșii cu catolicii, apărând metoda „ demonstrativă” prin care afirma că în Sfânta Scriptură și în operele Sfinților Părinți avem dovezi clare pentru învățătura ortodoxă. Între 1336-1337 trimite lui Achindin și Varlaam, două scrisori în aceeași chestiune, care îi scădeau prestigiul lui Varlaam. Acesta iritat pornește atacul împotriva isihaștilor pe care îi știa că sunt prietenii lui Palama, scriind trei tratate contra lor. Palama a răspuns în 1338 cu trei tratate corespunzătoare. Varlaam a alcătuit al treilea rând de tratate contra isihaștilor intitulându-le Contra Masalienilor unde interveni la Constantinopol pentru condamnarea lor într-un sinod. Palama împreună cu Isidor din Tesalonic merg în Athos, unde pregătesc Tomul Aghioritic semnat de căpeteniile monahismului atonit și aprobat de episcopul de Ierissos, Iacov în martie 1341. Întrucât în ultimele tratate Varlaam îi acuza pe isihaști de pretenția că văd esența divină, Sfântul Grigorie răspunse că aceștia nu văd așa ceva. Ei văd numai lucrarea dumnezeiască, care se numește in grecește „ energie”. Tema aceasta formează conținutul celei de-a treia triade a lui Palama. Sinodul din 11 iunie 1341 a dat dreptate lui Palama și isihaștilor. Varlaam pleacă rușinat în apus. Abia după două luni, un nou sinod dă un tom despre dezaprobarea lui Varlaam la sinodul din 1341. Achindin și patriarhul Ioan Calecas reușesc să-l arunce în închisoare pe Sf. Grigorie Palama și pe șase ierarhi aderenți ai săi in perioada 1343-1347. La 2 februarie 1347 are loc un nou sinod care depunde pe Calecas, condamnă pe Achindin și reconfirmă învățătura lui Palama. Isidor este ales patriarh, iar Sf. Grigorie mitropolit al Tesalonicului.

Atitudinea ostilă față de deosebirea ce-o făcea Palama între ființa și energiile lui Dumnezeu, a fost adoptată după ieșirea lui Varlaam și Achindin din luptă, de filosoful Nichifor Gregoras care prin influențe politice, convocă un sinod la 27 mai 1351,unde trei ierarhi cu monahi susținători ai lui Gregoras îl atacară pe Palama. Aceștia au fost depuși, sinodul arătând că există o deosebire între ființa și lucrarea dumnezeiască și că lucrarea e necreată, dar aceasta nu face pe Dumnezeu compus cum nu face cugetarea ființei noastre mintea compusă, că ființa e superioară lucrării în calitate de izvor al ei, că noi ne împărtășim nu de ființă, ci de lucrare și că numele dumnezeirii se poate da și lucrării, fără a se vorbi de două dumnezeiri.

Noul triumf obținut la Constantinopol în 1351 nu a însemnat și sfârșitul necazurilor pentru dascălul isihast. Luat prizonier de turci, răscumpărat, reîntors la Tesalonic, continuă să predice și să scrie. Măcinat de o boală necruțătoare, se mută la cele veșnice la 14 noiembrie 1359, la 63 ani, după 12 ani și jumătate de episcopat. În 1368, Sinodul prezidat de Sf. Filotei Kokkinos îl trece în rândul Sfinților rânduindu-i și o a doua zi de sărbătorie, în a doua duminică a Postului Mare.

Sf. Grigorie Palama reprezintă un pas decisiv în tradiția creștină răsăriteană, în sensul eliberării de categoriile neoplatonice, marea ispita dintotdeauna a misticismului grec. Omul nu este un spirit întemnițat în materie, care speră să se elibereze, ci o ființa care, prin însuși caracterul său compozit, este chemată să instaureze împărăția lui Dumnezeu asupra materiei și a duhului în unirea lor deplină. Învățătura sa dobândește o valoare permanentă, pentru că este o teologie personalistă și existențială și o spiritualitate care îl integrează pe om în totalitatea sa în viața cea nouă .

„Cei ce se roagă cu mintea cu adevărat trebuie să fie nepătimași și să fi lepădat legătura cu lucrurile aflate la mijloc ( între ei și Dumnezeu), căci numai așa pot ajunge la rugăciunea netulburată; iar cei ce n-au ajuns la această măsură ( a nepătimirii), dar se silesc spre ea, trebuie să treacă peste împătimirea de plăcere ( dulcea împătimire) ca să se elibereze cu totul de împătimire. Dar pentru aceasta trebuie să se facă moartă cu totul pornirea păcătoasă a trupului, care constă din izbăvirea de împătimire de plăcere. Iar dacă e așa, precum și este, până ce ne stăpânește împătimirea nu putem gusta rugăciunea minții, nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor și avem nevoie să simțim prin simțul pipăitului numaidecât durerea postului, a privegherii și a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă, a trupului și gândurile care mișcă, patimile animalice se fac mai cumpătate și mai slabe. Ba nu numai atât, ci aceasta aduce și începutul sfințitei străpungeri a inimii, prin care se șterg și întinăciunile necurate de mai înainte, și care face pe Dumnezeu mai presus de toate milostiv și înduplecat de rugăciune. Căci „ inima zdrobită Dumnezeu nu o va urgisi”, după David, iar după Grigorie Teologul „ de nimic nu are Dumnezeu mai multă grijă ca de greaua pătimire”. De aceea și Domnul a învățat înEvanghelii că” mult poate rugăciunea însoțită de post”. De aceea sunt unii Părinți care au declarat că postul este esența rugăciunii”.

Așadar, prin tot ceea ce a scris și a înfăptuit Sf. Grigorie Palama este vulturul care atinge înălțimile amețitoare ale învățătuirii despre Dumnezeu și despre îndumnezeirea omului.

Continuatori ai luptei spre desăvârșire și autori filocalici profunzi, Sfinții Calist și Ignatie Xantopol ( primul patriarh- al Constantinopolului, al doilea mitropolit al Tesalonicului) au lăsat o operă duhovnicească profundă, în numărul plin de 100 capete, în care pomenirea neîncetată a Numelui lui Iisus,cu simțirea fierbinte a iubirii lui, a dulceții prezenței Lui este puterea esențială care conduce pe om în tot urcușul lui spre unirea cu Dumnezeu și spre desăvârșirea proprie.

„ Dar spune și Marele Gură de Aur: „ Vă rog, pe voi fraților să nu călcați și să nu nesocotiți niciodată canonul rugăciunii”. Iar puțin mai încolo : „ Monahul trebuie să spună neîncetat, fie că mănâncă, fie că merge pe drum, fie ca face altceva: „ Doamne Iiuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă!” Și apoi: „ Ca Numele Domnului Iisus, coborând în adâncul inimii, să umilească pe balaurul care stăpânește peste întinderile ei, iar sufletul să-l mântuiască și să-l facă viu. Deci stăruie întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca inima să primească pe Domnul și Domnul să cuprindă inima și cei doi să fie una”. Și iarăși zice : „ Nu despărțiți inima voastră de Dumnezeu și stăruiți, și păziți-o pe ea totdeauna cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos până ce se va sădi Numele Domnului în inimă, și aceasta nu se va mai gândi la nimic altceva, decât să se preamărească Hristos în voi”. Sf. Ioan Scărarul scrie și el : „ Să se lipească pomenirea lui Iisus de suflarea ta și atunci vei cunoaște folosul liniștii”.

„ Dar înainte de acestea, mai bine zis înainte de toate, în această luptă mintea e ajutată de dumnezeiescul har venit în suflet prin chemarea curată și neîmprăștiată, și de un singur gând al Domnului nostru Iisus Hristos în inimă; deci nu de simpla metodă naturală prelungită, de inspirația pe nări, sau de șederea într-un loc liniștit și întunecos. Acestea n-au fost statornicite de Sfinții Părinți pentru altceva, decât ca niște mijloace ajutătoare pentru adunarea minții în ea insăși, prin întoarcerea din împrăștierea ei obișnuită și prin luarea aminte. Căci cum zice Sfântul Nil „ luarea aminte, căutând rugăciune va afla rugăciune. Pentru că rugăciunea urmează luării aminte, măcar că e altceva. De aceea trebuie să ne străduim spre ea”.

„ Rugăciunea ce se săvârșeste, cum s-a zis, înăuntrul inimii, însoțită de luarea aminte și trezvie, fără nici un alt gând, deci și fără nicio nălucire face mintea prin cuvintele: „ Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” să se întindă în întregime spre Însuși Domnul Iisus Hristos, pomenit în chip nematerial și negrăit; iar prin cuvântul „ miluiește-mă”, o face să se întoarcă și să se miște spre ea însăși nesuportând să nu se roage pentru sine. Înaintând prin încercare în chip unitar spre iubire se întinde cu totul spre Însuși Domnul Iisus Hristos după ce a câștigat încredințarea limprede despre lucrul de-al doilea”.

Calist patriarhul în „ Capetele despre rugăciune” ne învață : „Nimeni dintre cei neintoduși sau care au nevoie de lapte să nu se atingă de astfel de lucruri oprite până nu a venit timpul.

Pe unii ca aceștia, care au căutat înainte de vreme cele proprii unui anumit timp, și s-au sârguit să intre într-un părut liman al nepătimirii cum nu se cuvine, Sfinții Părinți i-au socotit ca fac un lucru nebunesc și nimic mai mult. Căci e cu neputință să citească o scrisoare cel ce nu cunoaște încă literele.

Ceea ce se mișcă de pe urma nevoinței, de către Duhul Dumnezeiesc în suflet face inima senină și strigă : „ Avva Părinte”. Aceasta e fără chip și fără formă, dar nouă ne dă un chip prin strălucirea luminii dumnezeiești și o formă cuvenită o data cu aprinderea Duhului Dumnezeiesc.

Mintea care s-a curățit prin trezvie, ușor se întunecă dacă nu se desface cu totul de ocuparea cu cele din afară prin pomenirea continuă a lui Iisus. Iar cel ce a unit făptuirea cu contemplarea (cu gândirea lui Dumnezeu), prin păzirea minții, nu e abătut de zgomote; nu se clatină( de tulburări, având sau neavând vreun înțeles). Căci sufletul rănit de dragostea lui Hristos urmează Acestuia ca unui frățior”.

Calist Angelicude, viețuitor în sihăstria Melenic din Macedonia, a lăsat un nume luminos și scrieri pe măsură pentru istoria isihasmului de sfârșit de secol XIV. „ Rugăciunea aceasta făcută cu luare aminte, fără gândul la ceva, prin cuvintele: ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” înalță mintea în chip nematerial și cu totul negrăit spre „Însuși Domnul cel pomenit, iar prin „miluiește-mă pe mine” o face să se întoarcă la ea însăși. Stăruind în metoda amintită a rugăciunii curate chiar dacă nu în chip curat din pricina închipuirilor cu care este obișnuit și a gândurilor ce i se fac piedică, cel ce se nevoiește ajunge la obișnuița de a se ruga nesilit, de a stărui cu mintea în inimă și de a nu o introduce în chip silit prin inspirarea aerului, ca pe urmă să sară îndată de acolo, ci să stăruiască acolo și să se roage de la sine. Aceasta este și se numește rugăciunea inimii. Ei îi premerge o anumită căldură în inimă, care izgonește gândurile ce împiedică rugăciunea curată amintită să se împlinească în chip desăvârșit. Și , așa stăruind, mintea se roagă neîmpiedicat în inimă. Iar într-o astfel de căldură și rugăciune, dragostea față de Domnul Iisus Hristos Cel pomenit, se naște în inimă în așa fel, încât incep să curgă din ea din belșug și lacrimi dulci din dorul lui Iisus cel pomenit”.

Calist Catafygiotul este de asemeni un valoros scriitor filocalic. Scrierea sa „ Despre unirea dumnezeiescă reprezintă nu numai o sinteză magnifică a întregului scris duhovnicesc de mai înainte, ci și o culme a subtilității de gândire și a simțirii de intensă spiritualitate a Bizanțului.

„După unirea inimii cu înțelegerea, prin har, mintea vede fără amăgire în lumina duhovnicească și se întinde spre Bunul propriu dorit de ea, care este Dumnezeu. Ea se ridică atunci, cu totul peste simțuri, adică se face din nou necolorată, fără calitate și nesupusă închipuirilor ce vin din cele supuse simțurilor.”

Mintea călăuzită de har spre contemplare se hrănește cu adevărat pururea cu mană duhovnicească. Căci și mana simțită, pe care o mânca Israel, avea putere vrednică de prețuit, ca una ce hrănea și îndulcea trupul ; dar ce era ea după ființă nu se știa. De aceea se numea și mană, cuvânt care arată firea ei necunoscută. Căci cuvântul mană înseamnă „ Ce este aceasta?”. Pentru că iudeii, mâncând ce vedeau și necunoscând ființa acestui lucru se întrebau nedumeriți: „ Ce este aceasta?”. Tot așa și văzătorul, ieșind din sine spre sine cu mintea, se întreabă zicând: „ Ce este lucrul acesta care veselește când e privit și îngrașă mintea când e mâncat duhovnicește, dar care întrece putința de a-l înțelege în sine, deoarece e dumnezeiesc și mai presus de fire. Și hrănește și adapă mintea în chip minunat, dar scapă oricărei înțelegeri a minții nu numai fiindcă e necuprins după ființă, ci și nesfârșit și nehotărnicit”.

Sf. Maxim Cavsocalitivul și Sf. Nil izvorâtorul de mir sunt o mărturie vie a Rugăciunii lui Iisus lucrată cu mintea în inimă.

Sf. Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, tâlcuitorul cel neasemănat al dogmelor ortodoxe și a rânduielilor dumnezeiești, referindu-se la Rugăciunea lui Iisus spune: „ Acestă numire să o zică tot ortodoxul, ca o rugăciune, cu mintea și cu limba, stând și umblând, sezând și sculându-se, și spre aceasta să se nevoiască pururea, și va afla mare bucurie și liniște, căci cei ce s-au îngrijit de aceasta, prin cercare cunosc aceasta. Deși acest lucru este mai presus de cei ce sunt în lume și chiar mai presus de călugări, care sunt în mijlocul balaurilor, cu toate acestea însă fiecare să zică această rugăciune după putere, dar călugării, ca niște rânduiți sprea aceasta, măcar de ar fi și în valurile slujirii lor, trebuie să se nevoiască a zice această rugăciune după datorie și să se roage Domnului neîncetat.

Cei hirotoniți să poarte grijă de aceasta ca de un lucru apostolic și ca o dumnezeiască propovăduire, ca una ce săvârșește lucruri dumnezeiești și ca aceea ce arată dragostea lui Hristos. Iar cei ce sunt în lume să aibă această după putere, ca o pecete și semn al credinței, pază, sfințenie și izgonire a toată ispita. Drept aceea, toți cei hirotoniți și mirenii și călugării, sculându-se din somn trebuie să se gândească întâi la Hristos să-L pomenească întâi și acestă pomenire trebuie a o aduce lui Hristos ca pe un prinos și pârgă a tot gândul”.

Sf. Cuvios Nil Sorsky ( 1433-1508) este o făclie luminoasă a rugăciunii isihaste, trimisă la tainic apostolat în Rusia pravoslavnică. A făcut demersuri chiar la Sf. Sinod ca mănăstririle să fie scutite de administrarea satelor și a marilor terenuri agricole donate lor, pentru că îndepărtează pe călugări de la rugăciune și viața curată în Hristos, pe care-i sfătuia să practice rugăciunea neîncetată. S-a retras la mănăstirea Sorska, din nordul Rusiei, dedicându-se rugăciunii și scrierilor sfinte. Scrierile sale au constituit un izvor nesecat de învățătură pentru toti iubitorii vieții de nevoință, și au circulat într-un larg spațiu ortodox. Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, chiar le însoțeste de o frumoasă „Precuvântare”, explicând pe înțelesul cititiorului bogăția de idei și îndemnuri.

Pe Sf. Cuvioși Vasile de la Poiana Mărului și Paisie de la Neamț îi amintim și în acest capitol, cu toate că în următorul capitol se va vorbi mai pe larg despre ei, pentru că au creat o mișcare filocalică (neoisihastă) într-o vreme de criză duhovnicească și frământare ideologică, care a avut drept scop revigorarea vieții spirituale și culturale, nu numai în Provinciile românești, ci în toată lumea ortodoxă, în special Rusia. Traducerile Sf. Paisie și ale ucenicilor săi au dat un impuls renașterii duhovnicești a Rusiei, prin cărți, dar și prin monahii care s-au grăbit să aprindă lumina rugăciunii : mănăstirile Optina și Valaam. La Valaam veniseră de la Neamț „paisienii” Teodor și Cleopa. Un ucenic al lor Leonid Nagolkin ( 1764-1841) avea să devină primul stareț al Oprinei din Rusia centrală, urmat de Macarie Ivanov ( 1788-1860), Ambrozie Grenkov ( 1812-1891), starețul Zosima din „ Frații Kamarazov” -romanul lui Dostoievsky, Antonie, Benedict, Anatolie și de cei ce după 1917 au primit cununile muceniciei.

Cel mai frumos vlăstar al Rusiei și unul dintre cei mai mari sfinți ai lumii, rămâne însă Cuviosul Serafim de Sarov, ascetul inegalat, mucenicul de bunăvoie al încercărilor și neîncetatul rugător al lui Iisus ( 1759-1833 anii în care a trăit). Starețul Dositei de la Kiev, îndrumându-l pe tânărul Prohor ( Serafim de mai târziu) să se îndrepte spre Sarov, l-a povățuit: „ Încearcă însă doar să dobândești neîncetata amintire de Dumnezeu prin chemarea neîncetată a Numelui lui Dumnezeu în felul acesta: „ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Întreaga ta atenție să fie îndreptată spre aceasta. Umblând sau stând, muncind sau aflându-te la biserică, pretutindeni unde te-ai afla. Fie ca această permanentă invocare să se afle pe buzele tale și în inima ta; odată cu ea vei afla odihna, vei dobândi curăție trupească și duhovnicească, iar Duhul Sfânt care este izvorul tuturor binecuvântărilor se va sălășlui întru tine și iți va îndrepta viața către Sfințenie, către întreaga cucernicie și curăție”. „Nimic nu e mai prețios- obișnuia să spună Sf. Serafim decât pacea întru Hristos Domnul. Dobândește pacea și mii de oameni din jurul său se vor mântui” .„Doar rugăciunea exterioară nu este suficientă-îi spunea unui viitor monah. Dumnezeu se uită la minte. Și, de aceea, monahii care nu îmbină rugăciunea exterioară cu cea lăuntrică nu sunt monahi cu adevărat”. Explicându-i lui N.A.Motovilov că adevăratul scop al vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt,atât prin Sfintele Taine, cât și prin rugăciunea neîncetată și toate faptele bune, îi spune: „ În cazul în care păcătosul se convertește pe calea pocăinței, aceasta îi șterge cu totul toată urma vechilor păcate și îl îmbracă încă o dată pe cel ce fusese mai întâi atât de păcătos în veșmântul nestricăciunii țesut din harul Sfântului Duh, despre a cărui dobândire ca fiind țelul vieții creștine, am vorbit atât de mult, excelență. Harul Sfântului Duh este lumina care-l luminează pe om cum zice proorocul: „ Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumină cărărilor mele”. […] Harul Sfântului Duh lucrează asupra celor pe care El i-a sfințit și luminat prin marea Sa bunăvoință. Amintește-ți de Moise pe muntele Sinai și de Schimbarea la Față a Domnului. Astfel harul Preasfântului Duh apare într-o lumină inefabilă tuturor celor cărora Dumnezeu le descoperă lucrarea Sa”. “ Dar cum?” îl întrebai eu pe părintele Serafim “pot ști eu că mă aflu umbrit de harul Sfântului Duh?” […]. Atunci părintele Serafim mă apucă bine de umeri și zise: “ Noi ne aflăm amândoi acum în Duhul lui Dumnezeu, fiule. De ce nu te uiți la mine? Răspunsei: „ Nu te pot privi, părinte, fiindcă ochii tăi strălucesc ca fulgerul. Chipul tău e acum mai strălucitor decât soarele și mă dor ochii privindu-te”….Închipuiți-vă că vedeți în centrul soarelui, în lumina orbitoare a amiezii, chipul unui om care vă orbește. Îi vezi mișcarea buzelor și schimbarea expresiei ochilor, îi auzi vocea, simți că cineva te ține de umeri; totuși nu-i vezi mâinile, nu te vezi nici măcar pe tine sau figura lui, ci doar o lumină orbitoare ce se răspândește pe o suprafața de câțiva metri și care stălucește atât peste stratul de zăpadă ce acoperă poiana din pădure, cât și peste fulgii de zăpadă ce cădeau peste mine și marele bătrân. „Ce anume simți?” mă întrebă părintele Serafim. Am răspuns: „ Simt o pace și un sentiment de liniște în sufletul meu încât nici un cuvânt nu le poate exprima”. „ Aceasta excelență” spuse părintele Serafim „ este pacea despre care Domnul le vorbea ucenicilor Săi: „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu”.

Cea mai plăcută mireasmă după pământ nu se poate compara cu mireasma pe care o simțim acum, căci noi acum suntem învăluiți în mireasma Sfântului Duh… Și la fel se întâmplă și acum, căci harul lui Dumnezeu sălășluiește înlăuntrul nostru, în inima noastră, precum a spus Domnul: „ Împărăția lui Dumnezeu se află înlăuntrul vostru”.

Contemporan cu Sf. Serafim, Sf. Nicodim Aghioritul (1749-1809) prin tot ceea ce a scris și a împlinit cu fapta, rămâne un mare dascăl al Bisericii și un mare filosof al trăirii monahale, un conducător al vieții celei după Dumnezeu, plin de bogăția înțelepciunii. Cele peste 100 de lucrări ale sale, folosesc la schimbarea vieții prin pocăință și prin rugăciune. Rugăciunea minții ocupă un loc de seamă în scrierile Sf. Nicodim. Deplângând abandonarea rugăciunii inimii și de către monahii din vremea lui, spune: „ Mai demult, în Bizanț, nu numai monahii, dar și laicii lucrau rugăciunea minții, deși erau înconjurați de griji nenumărate. Chiar și împărații, cu toate însemnatele lor treburi, se îngrijeau de rugăciunea inimii. Așadar, lipsurile în ceea ce privește virtutea și sfințenia oamenilor distinși au drept cauză neglijarea rugăciunii minții”. Un aport excepțional la reînvierea vieții isihaste, Sf. Nicodim Aghioritul îl aduce împreună cu Sf. Macarie Notara, mitropolitului Corintului, în 1782, prin publicarea Filocaliei de la Veneția, tradusă ulterior și în limba slavă-1793 apare la Moscova sub numele Dobrotoliubie.

Publicarea Filocaliei-Dobrotoliubie în limba slavă, a adus un rod neașteptat de bogat: a creat un curent de redeșteptare și înnoire spirituală în întreaga Rusie și nu numai. Luceferi ai credinței și ai rugăciunii tainice încep să apară cerul Bisericii. Deși sunt mulți, vom aminti pe doi dintre aceștia: Sfinții Ignatie și Teofan.

Sf. Ignatie Breancianinov ( 1807-1867), deși eminent om de știință, se călugărește, dedicându-se rugăciunii și studiului Sfinților Părinți. Este ales episcop al Caucazului și Mării Negre, păstorind cu sfințenie pe cei încredințați, scrie numeroase cărți pentru apărarea credinței și pentru înnoirea duhovnicească, din acestea făcând parte și lucrarea „ Despre Rugăciunea lui Iisus”, un adevărat tezaur de bogăție sfântă.

„ Rugăciunea inimii se produce din unirea minții cu duhul, care s-a separat prin cădere și care se unesc prin darul răscumpărării. În duhul omenesc sunt concentrate simțămintele cunoștinței, smereniei, blândeții, iubirii de Dumnezeu și de aproapele și alte însușiri asemănătoare. Trebuie ca în timpul rugăciunii lucrarea acestor însușiri să se unească cu lucrarea minții.Spre acest lucru trebuie să ne îndreptăm toată atenția când facem rugăciunea. Unirea se face prin degetul lui Dumnezeu, singurul care poate vindeca rana căderii, iar săvârșitorul rugăciunii își arată sinceritatea bunei voinței sale de a primi vindecarea printr-o permanentă petrecere în rugăciune, prin închiderea minții în cuvintele rugăciunii, prin lucrarea de afară și lăuntrică, potrivit cu poruncile evenghelice, care fac ca duhul să fie capabil de unire cu cel ce se roagă cu mintea”.

Dintre povățuitorii lucrării duhovnicești ai Rugăciunii lui Iisus, Sf. Teofan Zăvorâtul, episcop ascet, se deosebește printr-o anumită simplitate, limpezime și acomodare la viață a povețelor sale. El cere mai întâi o statornicire evlavioasă a luării aminte din inimă, în fața lui Dumnezeu și după aceasta, o îndeletnicire fără grăbire, plină de răbdare, treptată și neobosită cu rugăciunea lucrătoare, ostenitoare, până când se va ivi în inimă, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, rugăciunea neîncetată de sine mișcătoare.

Sf. Ioan din Kronștandt ( 1829-1908) inițiatorul unei redeșteptări spirituale în rândul mulțimii credincioșilor ruși, prin apropierea cu conștiința curată de Sfântul Potir, propovăduia pocăința prin părere de rău și prin rostirea Rugăciunii lui Iisus.

Că acești credincioși simpli ajungeau pe înalte trepte de trăire spirituală, ne-o dovedește „ Pelerinul rus”, o lucrare anonimă de o neașteptată și uimitoare adâncime, alcătuită din patru povestiri, scrise în forma cea mai simplă cu putință, constituindu-se ca o nouă metodă a Rugăciunii lui Iisus, simplă, analitică, liberă de orice exagerații sau aberații, ca un abecedar al rugăciunii mintale”.

Tradusă în cele mai multe limbi ale Occidentului, cartea „ Pelerinul rus” s-a dovedit a fi cel mai bun ambasador al Ortodoxiei și al trăirii isihaste, în acest mod trezind interesul apusenilor pentru mistica ortodoxă și în mod special pentru Rugăciunea lui Iisus.

Același gând, dar de această dată îndreptat către ortodocși l-a avut și egumenul Hariton de la mănăstirea Valaam, care între 1936-1938 a alcătuit o culegere bogată de texte, intitulată „ Sbornicul – Despre Rugăciunea lui Iisus” retipărit în română cu binecuvântarea episcopului Andrei al Albei-Iulia după 1990. Cele două volume ale lucării atrag atenția printr-o bogăție excepțională de cuvinte din Sfinții Părinți și printr-un șir întreg de învățături despre Rugăciunea lui Iisus.

În acest mod putem înțelege cum un simplu monah, Sf. Siluan Atonitul, școlit la „ Academia Duhului” a revigorat viața rugăciunii neîncetate, câștigând ca ucenici, sfinți care i-au continuat misiunea pe alte tărâmuri. Cuviosul Sofronie de la Essex este o mărturie și un mărturisitor al Rugăciunii lui Iisus. Părintele Rafail Noica este un vlăstar al acestei tainice chemări.

Cuvioșii Porfirie, Paisie, Ieronim Simonopetritul, Haralambie- dascălul rugăciunii minții sunt doar câteva nume cunoscute dintre mulțimea fără de număr a celor care în acest veac al „ cuptorului babilonian” și-au sfințit numele și viața prin alipirea de Iisus.

Capitolul III

Spiritualitatea românească, mărturisitoare și preamăritoare a Numelui lui Iisus Hristos

„ Enigmă și miracol al istoriei”, poporul român, a constituit dintotdeauna o floare din sămânța Evangheliei lui Hristos, pentru că s-a născut în colimvitra timpului ca Biserică și Neam. Printre nenumăratele cete de sfinți- rod al credinței și evlaviei-alături de martiri si mărturisitori episcopi, preoți, diaconi și laici-monahii „ elită de geniu a Bisericii”, constituie segmentul neîntrerupt al slujitorilor ce s-au ostenit să poarte stindardul credinței, luând asupra lor crucea, cu a cărei putere s-au sfințit pe ei înșiși și i-au ajutat și pe alții să se sfințească.

Cel dintâi monah cunoscut pe teritoriul țării noastre este Arpyla ( Aprila în unele menținuni) care împreună cu preoții Bathusios și Verca, și cu mulți alți bărbați și femei, 26 la număr, sunt martirizați prin ardere de vii, la 26 martie 370 din porunca lui Ingurich. Sozomen, cunoscut istoric bisericesc, amintește despre acești martiri și spune că au fost incendiați din porunca căpeteniei goților, care își avea reședința după cum știm în zona județului Buzău de astăzi. Lucrul acesta ne duce cu gândul la ansamblul sihăstresc din satele Nucu-Aluniș ( comuna Bozioru și Colți), cel mai vechi centru călugăresc cunoscut din Carpați, existent din epoca paleocreștină. Biserica săpată în stâncă cunoscută până astăzi sub numele „ lui Iosif”, are încrustată deasupra intrării imaginea unui pește (IXΘYΣ), simbol paleocreștin . Alături de așezămintele călugărești din Dobrogea Pontică ( Basarabi- Murfatlar) și din cele din zone diverse ale țării, Complexul monahal din munții Buzăului a avut un rol major în spiritualitatea poporului român, ținând cont că în această parte a țării a fost exilat egumenul Audius din Siria împreună cu ucenicii săi, care potrivit, Sf. Epifanie al Ciprului, au adus împreună cu dânșii” o asceză deosebit de severă” împletită cu rugăciunea de toată vremea.

Despre ucenicul marelui Hristostom, Sf. Ioan Casian se spune că „ încă din copilărie trăia printre călugări ale căror îndemnuri le auzea și ale căror exemple le vedea”. Cu siguranța, așadar, monahismul românesc a cunoscut și a practicat neîncetata rugăciune, preamărindu-L pe Iisus, așa cum ne face să înțelegem, Sf. Gherman și Dionisie cel Mic. Timp de un mileniu, jertfa rugăciunii neîncetate a călugărilor români s-a mistuit în tăcere. Existența monahilor în Țara Românească, alături de existența unui cler de mir înainte de așezarea din 1359 a primului mitropolit statornic la Curtea de Argeș, e atestată și în actul sinodal din Constantinopol.

În viața Sf. Grigorie Sinaitul ( 1255-1346), cel care a pus temeliile unei renașteri și reînsuflețiri a Rugăciunii lui Iisus, se amintește că spre sfârșitul vieții, adică în perioada anilor 1335-1346, s-a așezat în munții Paroriei, la granița dintre Imperiul Bizantin și Bulgaria. Aici, în sihăstria întemeiată, s-au așezat „ mulțime de oameni de mai multe neamuri”. Cu siguranță mulți dintre călugări erau români, aceștia răspândind în așezămintele noastre monahale Metoda rugăciunii lui Iisus. Mișcarea de la Paroria, și în general mișcarea Isihastă, a avut un rol important și în cele două state românești ce s-au format tocmai în această perioada a secolului XIV și asupra Bisericii Ortodoxe Române și a mănăstirilor românești care iau ființa într-un mod organizat tocmai acum. Sfântul Calist patriarhul, biograful Sf. Grigorie Sinaitul, spune în Viața sa: „ că , pe cât era cu putință, voia și dorea cu iubire de Dumnezeu ca pe toți să-i aducă înlăuntrul razei și strălucirii Bunului și Preasfântului Duh; apoi nici un loc din cele de aici n-a lăsat, întărindu-se și împuternicindu-se cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai grecilor, bulgarilor ci și sârbilor înșiși și DINCOLO ( de ei) ca să facă și acolo prin ucenicii săi lucrarea cea mai sârguincioasă, să semene binele isihiei cu îmbelșugare și strălucire”. Însuși Sf. Grigorie Sinaitul a purtat corespondență („ prin epistole”) cu domnul Țării Românești, Nicolae Alexandru ( asociat la domnie cu tatăl său, Ioan Basarab 1310-1352 și apoi singur stăpânitor 1352-1364) pe care-l cunoștea din Sf. Munte, deoarece voievodul român facea danii însemnate Mănăstirii Cutlumuș.

Mănăstirile românești, puse sub oblăduirea Sf. Iachint din Vicina, mitropolitul așezat într-un scaun statornic în statul românesc independent, iau ființa în atmosfera fierbinte de credință creată de mișcarea isihastă. Așa se explică faptul că aproape toate schiturile lor, așezate pe vârful unui munte sau deal din apropiere, au ca hram „ Schimbarea la Față”, întrucât sihaștrii trăitori în ele sau prin chilii apropiate de ele -după metoda isihastă-năzuiau să se împărtășească prin nevoințele și rugăciunea lor neîncetată de lumina taborică.

În 1372, voievodul Vladislav care făcuse numeroase danii, îl aduce pe starețul Hariton din Cutlumus, ( care era o mânăstrire cu foarte mulți români) ca mitropolit la Curtea de Argeș, în locul Sf. Iachint, mutat la cele veșnice.

Sf. Nicodim de la Tismana, dă un impuls nou vieții isihaste. Scrierile isihaste- ca și cele venite prin mănăstirea Kelifarevo- deși, în traducei slavone, nu au rămas fără o rodire în viața călugărească. Sunt copiate și răspândite în toate Tările Române. Roada lor o vedem de fapt în bogata răspândire a tipului călugăresc de sihastru, răspândit în aceste țări. Cuvântul „ sihastru” este transcrierea românească a cuvântului „isihast”. Aproape pretutindeni unde s-au înălțat mănăstiri mai mari au existat prin împrejurimi unul sau mai mulți „ sihaștrii”. Acești „ sihaștrii” locuiau de multe ori în chilii săpate în stânci sau în bordeie de lemn. Este și cazul așezămintelor rupestre din Munții Buzăului amintite și mai înainte și cunoscute ca „ al doilea Sfânt Munte Athos” pentru cele 29-30 de schituri. Ca mărturie există până astăzi următoarele : Biserica Aluniș, Biserica Fundătura, Biserica Peștera lui Iosif, Biserica Agatonul vechi, Biserica Agatonul Nou, Biserica Piatra Îngăurită, Chilia sau Biserica Fundul Peșterii, Chilia lui Dionisie Torcătorul, Chilia Ghereta, Chilia Bucătăria. Cuvioșii Iosif Sihastrul, Arsenie, Agaton și Dionisie Torcătorul, sunt patru din cei mai mari pustnici și dascăli cunoscuți ai vieții isihaste pe care i-au odrăslit sihăstriile din munții Buzăului. Împreună cu ucenicii lor, acești cuvioși au dus o înaltă nevoință duhovnicească, trăind de unul singur în peșteri, în bordeie de lemn până la moarte, postind și rugându-se în taină, în adâncă smerenie și păzire a minții, practicând Rugăciunea lui Iisus și participând la biserică în sărbători și duminici, unde se împărtășeau cu sfintele Taine. Acum se constată un reviriment al curentului isihast, o reamenajare a locașurilor de cult de aici și o rectivare a vieții monastice. Hramurile: „ Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” al schitului Aluniș, „ Schimbarea la Față” al schitului Fundătura, „ Sfântul Ioan Zlataust” al schitului Agaton și „ Sfântul Ioan Bogoslovul” al schitului Biserica lui Iosif sunt o influență isihastă și demonstrează tendința acestui curent după locuri retrase, ceea ce zona de aici i-a oferit din plin.

La schitul Agatonul Nou, pe pomelnicul încrustat în Stânca Proscomidiarului întâlnim și numele voievodului isihast, Sf. Neagoe Basarab, ucenicul Sfântului Nifon. Se crede ca însuși Sfântul Nifon a cercetat aceste sihăstrii.

Părintele Ioanichie Bălan, autorul lucrării „ Vetre de sihăstrie românească” scoate la lumină pagini din istoria sfântă a isihasmului nostru, amintind toate așezămintele din țară. Despre monahismul acesta, în parte în formă sihăstrească, în parte organizat în chinovii, știm ca în sec. XVI-XVII trăia cu o mare intensitate spiritualitatea proprie viețuirii monahale, caracterizată printr-o aspră asceză și prin practicarea Rugăciunii lui Iisus. Prin acestea exercită o mare atracție asupra celor râvnitori să se introducă în disciplina acestei vieți. El atrăsese pentru o vreme spre o viețuire de felul acesta, într-una din chiliile Munților Buzăului și pe Sfânta Cuvioasa Teodora, care mai târziu s-a retras la Sihla.

Dar ceea ce arată și mai mult faima de care se bucura puternica spiritualitate din acest ținut în secolele amintite este atracția ce a exercitat-o asupra multor râvnitori după o astfel de viață chiar din depărtata Rusie.

Cei mai de seamă dintre ei au fost Sfinții Cuvioși Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovschi. Diac. Prof. Petre David argumentează ca Sf. Paisie a fost român, făcând parte din grupul de moldoveni pe care i-a dus cu sine Dimitrie Cantemir când s-a refugiat în 1711 în Rusia, după victoria turcilor la Stănilești, și a tras concluzia că Vasile, care după tradiție era rudă cu Paisie, ar fi putut fi de origine românească. Acești sfinți au aflat aici o viață monahală mult mai intensă decât în țara lor, care după ce trecuse printr-o accentuată influență catolică, se afla acum sub influență protestantă, fapt care adusese și o răcire a vieții monahale. Sf. Cuvios Vasile de la Poiana Mărului ( 1692-1767) și-a început viața monahală în zona munților Moșenski din Ucraina ( la sud de Kiev), dar după câțiva ani s-a hotărât să se strămute în Principatele Române, pentru că în Rusia li se interzisese călugărilor să trăiască in sihăstrii. Reforma lui Petru cel Mare avea evidente tendințe protestante. Părăsindu-și patria „ starețul” Vasile se stabilește mai întâi pentru o perioada nedeterminată la schitul numit Valea Șchiopului, iar mai apoi ajunge la schitul Dălhăuți. Aici, în 1715 este hirotonit preot, conducând mai apoi obștea ca egumen până în anii 1730-1733, perioadă în care se mută pentru a întemeia schitul Poiana Mărului. În anii egumenatului de la Dălhăuți se strânge în jurul său o obște de 40 de monahi. Starețul Vasile, preocupat de stilul de viață isihast, trimite monahi în alte schituri ale zonei ca Trăisteni, Cârnu, Ciolanu, etc. Împreună cu doisprezece monahi întemeiază schitul Poiana Mărului, unde rămâne 35 de ani având legături strânse cu toate schiturile din zonă. Unsprezece din acestea se aflau sub conducerea sa duhovnicească, în contact permanent, fie prin vizite personale, fie prin scrieri. Tocmai în această calitate de îndrumător duhovnicesc îl va întâlni pe tănărul Platon ( viitorul Paisie Velicicovski), viețuitor la schitul Cârnu între 1744-1746. Legăturile lor au rămăs foarte strânse judecând după faptul că tocmai Sf. Vasile îl va tunde în monahism, pe ucenicul Platon, „ îmbrăcându-l în schima mică” pe Paisie, în 1750, la Sfântul Munte Athos. Trei patriarhi ortodocși ai Antiohiei, Alexandriei si Ierusalimului, în 1749 la București l-au chestionat în privința învățăturii sale, pe care au declarat-o pur ortodoxă și i-au dat binecuvântare să propovăduiească nemâncarea de carne a călugărilor. Recunoașterea ca povățuitor duhovnicesc a sporit și mai mult autoritatea spirituală a starețului. Revigorează viața duhovnicească și culturală a schitului Poiana Mărului, scriind, traducând și copiind opere ale Sfinților Părinți. Sfântului Vasile îi revine îndeosebi meritul de a fi făcut cunoscută în tradiția românească opera și personalitatea Sfântului Nil Sorski. Înconjurat de ucenici cărturari ca Mitrofan, Anania și Timotei, învățăturile starețului s-au răspândit prin copiere în multe manuscrise. Așa se face că după un secol de la moartea sa, în biblioteca mănăstirii Poiana Mărului se păstrau 543 de volume, ediții și manuscrise, din care 396 în limba slavă.

Operele atribuite Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului au fost publicate în ediția de la Optina în ordinea următoare:

Introducere la cartea lui Grigorie Sinaitul

Introducere la capitolele lui Filotei Sinaitul

Introducere la cartea lui Isihie

Comentar la cartea lui Nil Sorsky

Adaos

Despre înfrânarea de la felurite bucate oprite monahilor

Testamentul

Toate aceste „ introduceri” pe care „ starețul” le pune în fața diferiților autori sunt în realitate Introduceri la Rugăciunea lui Iisus. Cuviosul Vasile „ a fost primul dascăl în Răsăritul Ortodox al rugăciunii minții în timpurile moderne, din moment ce din punct de vedere cronologic Paisie Velicicovski si Nicodim Aghioritul s-au distins după el”. Interpretând cuvântul Sf. Apostol Pavel din I Corinteni 14,19 Sf. Vasile spune: „ Cum zice Apostolul : „ Vreau să spun mai bine cinci cuvinte cu mintea mea decât zece mii cu limba”. Căci întâi de toate se cade ca prin aceste cuvinte, cinci la număr, să ne curățim mintea și inima zicând pururea în adâncul inimii: Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă! Trebuie, deci, să zici neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” . După Sfântul Vasile, cuvintele acestei rugăciuni ne oferă ocazia să-L invocăm, să-L proclamăm și să-L mărturisim pe Iisus Hristos. Prin invocare îi adresăm Mântuitorului rugămintea și cererea de ajutor, iar prin proclamare și mărturisire Îi aducem lauda și slava care I se cuvin ca Fiul lui Dumnezeu. Dezvoltând ideea Sf. Grigorie Sinaitul, a cărui învățătură era orientată spre recuperarea harului Botezului, Sf. Vasile spune: „ Toate aceste ( daruri ale harului) se dau fără nici o îndoială, iarăsi și iarăși tuturor la nașterea din nou ( prin Botez) și rămân în noi fără a fi nimicite, chiar dacă nu le mai simțim fiind omorâți de păcat, iar prin lucrarea poruncilor și chemarea lui Iisus Hristos Care este în inimile noastre trebuie să luăm din nou acest dar și să vedem cu mintea cele primite de noi mai înainte”. Astfel, prin neîncetata rugăciune Îl proclamăm și Îl mărturisim pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrucât este prezent în noi prin botez, Îl invocăm pentru a dobândi ajutorul necesar în lupta noastră împotriva vrășmașului și milostivirea Sa pentru înfrângerile suferite.

Introducerea la Filotei începe cu un citat din Epistola către Efeseni : „ Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri”. Fiecare creștin este un luptător, iar lupta pe care trebuie să o poarte neîncetat este dusă împotriva lui Satana însuși. Nu este vorba deci, de o luptă omenească ci de una supraomenească, împotriva unui număr nesfârșit de dușmani ( începătoriile, stăpâniile…) care se află continuu în atac și sunt superiori omului prin poziția lor situată „ în văzduh”.

Dacă bătălia neîncetată a creștinului are un caracter supraomenesc, cui se va putea el adresa pentru a dobândi forța și puterea necesară dacă nu lui Hristos Însuși? „ Întăriți-vă în Domnul și întru puterea tăriei Lui”. Apostolul se oprește la descrierea armamanetului legionarilor romani din acea vreme, în număr de șase : centură, platoșă, sandale, scut, coif, spadă. Simbolic, îi corespunde armamentul duhovnicesc al creștinului: adevărul, dreptatea, pacea, credința, mântuirea și cuvântul lui Dumnezeu. Dintre toate armele indicate, cea mai puternică pare să fie sabia. Sabia duhovnicească a monahului este legată în mod expres de cuvintele Rugăciunii lui Iisus. „ Fratele nostru (N), primește sabia Duhului [ dându-i-se metaniile], care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea cea de tot ceasul către Mântuitorul Hristos, căci este dator în toată vremea a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” . Din acel moment metaniile vor atârna de brâul monahului sau le va ține în mână pentru rugăciunea neîncetată. De aceea constată că există monahi care primesc această sabie și o poartă la brâu, dar nu vor și nu știu să o folosească. Rugăciunea lui Iisus este „ o armă învăpăiată ce păzește poarta inimii”. Această armă infailibilă ține departe de inima noastră orice posibil amestec al dușmanului . „ Căci așa cum o sabie cu două tăișuri, ori încotro o vei întoarce, taie tot ce-i stă în cale, așa lucrează și Rugăciunea lui Iisus, întoarsă fiind spre gândurile rele și patimi”. „ Nu vei afla armă mai tare asupra dușmanilor, nici în cer nici pe pământ, afară de numele lui Iisus”.

Toate virtuțile sunt conținute în rugăciunea minții, care este atinsă prin paza inimii și a gândurilor. Sfântul vorbește despre desfrânarea minții care se îndepărtează de Mire pentru a se prostitua cu lucruri mărunte. Psalmodia joacă un rol pedagogic și pregătitor pentru rugăciunea minții. Psalmodia reprezintă stadiul copilariei duhovnicești. „ Cântarea se aseamănă cu luceafărul, iar rugăciunea minții cu soarele. Și așa cum luceafărul se vede numai un ceas, două, soarele însă strălucește toată ziua, la fel se înțeleg lucrurile cu cântarea și cu rugăciunea”. Pentru a deveni rugăciune, formulele trebuie rostite ca și cum ar tâșni din noi înșine, ca și cum ar fi spuse pentru întâia oară, pentru că Rugăciunea lui Iisus nu este repetarea pur și simplu mecanică a formulei. Scopul esențial al acestei rugăciuni este curătirea minții de patimi, adică de : „momeală, „ însoțire”, „ robire” și „patimă”. „ Păcatele ușoare”, adică făcute din slabiciune și ușor de iertat, pot fi curățite prin practicarea Rugăciunii lui Iisus. Atenția și rugăciunea trebuiesc unite: Πρoσoχή ( atenție) este mama lui Πρoσευχή ( rugăciunea), și prin urmare trebuie să ne folosim de atenție pentru a ajunge la rugăciune. Asceza atenției presupune și un aspect trupesc, din moment ce orice activitate psihică are o repercursiune somatică.

Când avem de-a face cu imagini apărure în fantezie, cuviosul Vasile ne îndeamnă să le respingem în bloc, căci în spatele fiecărei imagini din timpul rugăciunii se poate ascunde întotdeauna înșelăciunea vrășmașului, care potrivit Bibliei „ Satana însuși se preface în înger al luminii”. Viața duhovnicească nu constă în a nu cădea, ci în a cădea și iarăși se se ridica primind iertarea harului lui Hristos. Deci, pocăința reprezintă structura intimă a invocării neîncetate a Domnului Iisus. Sf. Cuvios Vasile a fost împodobit cu acel minunat simț al moderației și al echilibrului, ceea ce în linii mari caracterizează „ tradiția isihastă românească”. Nici o caracterizare a Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului nu este mai simplă, dar în același timp adâncă și bogată, precum cea a Sf. Ierarh Ignatie Brianceaninov: „ Cine vrea să practice Rugăciunea lui Iisus va afla mare folos citind Predosloviile ieroschimonahului Vasile de la Poiana Mărului, prin care citirea întregii Filocalii devine mai limpede și mai cu folos”.

Văzând dificultățile legate de exercițiul iubirii și zelului său ortodox în Rusia vremii sale, Cuviosul Paisie Velicikovski ( 1722-1794), Petru în botez, și-a părăsit patria în căutarea unui loc în care delicata sa conștiință ortodoxă să se poată împlini și maturiza în deplină libertate. Și pentru el și pentru mulți alții, România a fost a doua țară și o a doua mamă. Viața sa este legată de viața Sf. Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, părintele său duhovnicesc. Călugărit la Athos de “ starețul” Vasile, se dedică luptelor duhovnicești sporind în ințelepciune și în sfințenie. Pentru că în jurul său se strânsese obște numeroasă, episcopul Grigorie îl hirotonește preot la 36 de ani. Primește aprobarea patriarhului Serafim pentru înființarea schitului Sfântul Ilie, dependent de mănăstirea Pantocrator ( 1757). În acest schit încep primele traduceri din Sfinții Părinți. Obștea numeroasă și nenumăratele neajunsuri îl silesc să se întoarcă în țară. Doar mitropolitul Gavriil Calimah îl primește la mănăstirea Dragomirna ( 1763), dar și de aici se refugiază din cauza cedării Bucovinei, Austriei ( 1775). I se încredințează mai întâi conducerea mânăstirii Secu ( 1775) și nu după mult timp și a Lavrei Neamțului ( 1779), unde își desăvârșeste chemarea de traducător și povățuitor duhovnicesc filocalic. A rânduit astfel pentru sufletele însetate nu numai o casă- mănăstirea- o lume în sine funcționând după legile vieții duhovnicești- dar și o școala , frăția sa de copiști și traducători.Setea sa fără precedent după înțelepciunea patristică ca după o apă vie era într-adevăr o raritate excepțională, iar contemporanii săi nu l-au înțeles. Aceștia fie l-au urmat, fie l-au pizmuit ( cum a fost călugărul moldovean Atanasie, un practicant al ascetismului exterior, dar nefamiliar cu tendința isihastă). Neamțul acelor ani devenise centrul monahismului ortodox, școală de viață isihastă și cultură duhovnicească pentru întreg Răsăritul Ortodox. La Dragomirna, încă înaintea editării Filocaliei grecești ( 1782), monahul Rafail putuse deja strânge în 1769, într-o voluminoasă antologie de 626 de pagini manuscrise, o serie de texte patristice asupra Rugăciunii lui Iisus, provenite din traduceri românești mai vechi sau mai noi. Aceasta este prima Filocalie românească.

Învățăturile starețului Paisie în legătură cu nevoința duhovnicească sau Rugăciunea Lui Iisus, se află expuse în special în două apologii pe care le-a scris pe această temă: Crinii țariniiși Meditații despre rugăciunea inimii. Starețul nostru a trebuit, de mai multe ori în viața sa, să ia apărarea practicării acestei rugăciuni împotriva adversarilor săi, e drept izolați, dar care, nu-i mai puțin adevărat că dăunau vieții celorlalți călugări din preajma lor. În afară de călugărul moldovean Atanasie, amintit mai sus, a trebuit să ia atitudine împotriva unui “ călugăr filosof” din munții Moșenski care blestema această sfântă rugăciune, aruncând în râul Tiasmin cărțile sfinților ce făceau referire la ea. În 1793 scrie o altă apologie a rugăciunii lui Iisus împotriva călugărului Teopemt de la Sihăstria Poiana Voronei.

Cuviosul Paisie expune în mod sistematic bazele biblice și patristice ale Rugăciunii lui Iisus, o adevărată hartă “ duhovnicească”, pentru că avem nevoie de a fi îndrumați de o persoană experimentată. Rugăciunea duhovnicească este mai mare decât orice altă lucrare monahicească, ea fiind “ culmea curăției, izvorul virtuților și cea mai invizilă dintre munci, în adâncurile inimii”. Dacă nu găsești un maestru al rugăciunii îl poți la nevoie înlocui cu studiul atent și smerit al Scripturilor și al Sfinților Părinți.

Ca și în muncile trupești, în practicarea rugăciunii fiecare trebuie să-și respecte întotdeauna și întru totul propria măsură. Oamenii din lume, care trăiesc în neascultare și se conduc după propria lor inițiativă, e imposibil să se apropie de această rugăciune a inimii; căci dacă o vor face, vor cădea cu siguranță victime ale amăgirilor. “ Și nu-i de mirare dacă aceasta se întâmplă cu mulți din cei ce trăiesc în trup, când noi vedem că și unii dintre monahii, care s-au lepădat de lume, înviforați lăuntric de lucrarea patimilor și supuși din această pricină, ei nu pot ajunge la adevărata rugăciune cu toată dorința lor”.

Sf. Paisie n-a fost un reformator, ci un înnoitor al monahismului pe bazele sale tradiționale. Grație geniului său de sinteză, el a știut să reconcilieze în profunzime spiritualitatea chinovială și spiritualitatea isihastă. Organizarea chinovială a vieții monahale, renașterea duhului isihast prin practicarea rugăciunii lui Iisus, studiul Bibliei și al Părinților, ca și preocuparea de a traduce textele filocalice, constituie pe scurt marea moștenire lăsată de starețul Paisie. Mișcarea sa de înnoire duhovnicească va însemna renașterea spirituală a Rusiei sec. XIX prin Dobrotoliubie și rugăciunea lui Iisus. Paisianismul înseamnă o încununare a sfintei ortodoxii.

Apropiat Cuviosului Paisie, Sf. Cuvios Iosif Pustnicul, a organizat mai multe mânăstiri de călugărițe, dintre care cea mai important a fost cea de la Văratec, asigurând îndrumarea duhovnicească timp de 30 de ani pentru mai bine de 300 de călugărițe. Fiind un maestru cunoscut al Rugăciunii lui Iisus, ni s-a păstrat de la el un Tipic al Rugăciunii Inimii, adresat începătorilor, indicându-le maniera de a progresa către o rugăciune din ce în ce mai înaltă. Amintind rugăciunile și metaniile îndătinate, spune în continuare:” După acestea strânge toate simțurile tale, pleacă-ți capul pe umărul stâng. Apoi închide gura ta și pune două degete de la mâna dreaptă la piept în partea stângă, mai sus de inimă. Și trage o dată răsuflarea pe nas încetișor în adâncul pieptului. Și acolo zi: “ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Și să nu umblii cu mintea după răsuflarea nasului. Ci acolo, în adâncul inimii, să umbrească zicând preadoritul nume. Nici să-ți închipui inima, nici altceva. Și așa zici numai un sfert de ceas, neîngreunând mintea, fiindcă ești nou începător, în cinci reprize ale fiecărei zile”.

Ucenic al Sf. Iosif, Cuviosul Irinarh Rosetti a fost iarăși un mare lucrător al Rugăciunii lui Iisus. “ Șezând eu la rugăciune într-o noapte, la miezul nopții, de năpraznă s-a luminat chilia mea unde ședeam și m-a împresurat împrejur o văpaie de foc, dar nu mă ardea; și a început inima mea să spună tare :” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine pacătosul…”

Ieromonahul Casian Frunză, de la Mănăstirea Sihăstria, își amintește de o discuție avută în 1925 cu bătrânul preot (90 de ani la acea vreme) al satului Onega din Botoșani. Într-o noapte din primii ani ai preoției a văzut o lumină stranie la fereastră și a auzit o voce puternică și poruncitoare :” Ia Sfintele Taine și mergi la Peștera Sihăstiei ca să-l împărtășești pe pustnicul Ioan care te așteaptă. “ Înspăimântat, preotul crezu că e o amăgire. Dar lumina nu dispărea. Atunci s-a sculat, a luat Sfintele Taine și a plecat spre peșteră ( mai mult de 3 km, într-o pădure deasă), condus de această lumină miraculoasă. Părintele Ioan, primind Sfintele Taine, i-a mulțumit preotului, istorisindu-și pe scurt viața. Era din regiunea Poltava și auzind de starețul Paisie, a venit la mănăstirea Neamț în 1785, de unde în 1810 s-a retras în pădurile Voronei unde existau nenumărați sihaștrii.

De mișcarea filocalică ce a avut ca centru de iradiere mănăstrirea Neamț, s-a bucurat și Țara Românească prin misiunea ucenicilor Sf.Paisie: Sf. Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani, urmat de ucenicul său, Sf. Ierarh Calinic de la Cernica și Sf. Ierarh Grigorie Dascălul.

Transilvănean de origine Cuviosul Gheorghe timp de 24 de ani îl însoțește pe “ starețul” Paisie și cerându-i în 1781 binecuvântarea pentru întoarcerea la Sf. Munte, este oprit la București de mitropolitul Grigorie al II-lea pentru a redeschide schitul Cernica, aflat în ruină. Îl reface, îl transformă în mănăstire cu trei sute de călugări cu viață de obște. În 1794 i se încredințează și conducerea Căldărușanilor. La 3 decembrie 1806 se mută la cele veșnice. Obștea sa, recunoscătoare marelui Paisie, se transformă într-o nouă mănăstire Neamț, pentru Muntenia, de unde duhul isihast și dogorea rugăciunii neîncetate aduc lumină până departe.

Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, ucenic și următor stareților Gheorghe și Paisie, reunește în chip minunat asceza însoțită de operele de activitate și caritate cu viața mistică în Hristos, prin rugăciune și contemplație, o adevărată “ spiritualitate integrală”, cum o numește Părintele Stăniloae. Descriindu-i viața sfântă, ucenicul Atanasie Baldovin, poveștește: “ Într-o dimineață, pe când se terminase rugăciunea de noapte, pentru că-I citeam în casă toată pravila, fiindcă nu se putea scula nici din pat, am văzut dimpreună cu părinții care erau în casă, că iese un glob de lumină ce nu se putea descrie de lângă Preasfinția Sa și cu toții de frică am căzut la pământ; această lumină minunată a trecut prin geamuri și s-a dus drept către răsărit până nu s-a mai văzut. În seara următoare l-am întrebat și i-am spus ce am văzut. Dânsul mi-a zis: “ Fiți cu luare aminte, că în această casă vin neîncetat îngerii lui Dumnezeu, și alți oameni cerești, adu-ți aminte de toate câte ți-am spus și ți-am arătat”.

Ucenic al Starețului Paisie, Sf: Ierarh Grigorie Dascălul a fost un “ Veniamin Costachi” al Țării Românești, și prin traducerile Sfinților Părinți “ a învățat pe sfinți să vorbească românește cu noi”. Lumina pe care a adus-o minților prin scrieri și traduceri, s-a străduit s-o aducă și inimile prin neîncetata pomenire a lui Iisus.

Deși puterile întunericului s-au străduit să lovească mortal Biserica și monahismul prin secularizarea din 1864, flacăra rugăciunii isihaste nu s-a stins. Patericul românesc ne vorbește despre nenumărați rugători ai lui Iisus. Nu numai monahi, ci și mireni. Este și cazul lui Moș Gheorghe Lazăr (+ 1916) modelul adevăratului pelerin român și un sfânt încă necanonizat. “ Acest minunat bătrân dobândise de la Dumnezeu darul preasfintei rugăciuni a lui Iisus pe care o zicea în taină cu mintea și cu inima”. Șirul marilor rugători se continuă cu marii duhovnici și sfinți precum Vichentie Malău ( 1887-1945)și Antim Găină ( 1894-1974) ale căror moaște frumos mirositoare așteaptă în raclele de la Mănăstirea Secu canonizarea Sf. Sinod. Ne-ar fi imposibil să-i amintim pe toți.

Ceea ce ne impresionează deosebit, este faptul că intelectualitatea românească interbelică este preocupată de mișcarea spirituală și culturală isihastă. Revista teologică din Sibiu și revista Gândirea condusă de Nichifor Crainic au jucat un rol important. Nichifor Crainic a ținut prelegeri despre Rugăciunea lui Iisus.

Renașterea filocalică românească este legată în primul rând de numele Pr. Prof. acad. dr. Dumitru Stăniloae, care înlocuiește spiritul scolastic din teologie cu experiența întâlnirii și trăirii lui Dumnezeu. „ Viața și învățătura Sf. Grigorie Palama” urmată de „Iisus Hristos sau restarurarea omului” sunt cărți de căpătâi în literatura ortodoxă dinainte de instaurarea regimului comunist-ateist. Mântuirea este înainte de toate restaurarea ontologică a naturii umane în Persoana lui Iisus Hristos. Prin Hristos, omul înaintează către propria-i desăvârșire. Cele 12 volume ale Filocaliei românești ( primele patru între anii 1947-1948, iar ultimile opt 1976-1992) descriu tocmai acest parcurs. Filocalia românească are un fundament mult mai amplu decât Filocalia grecească și rusă. Primirea Filocaliei s-a bucurat de o căldură neașteptat de mare, datorată curentului de renaștere a Rugăciunii Lui Iisus care căpătase contur în perioada interbelică, legat în cea mai mare parte de numele Cuviosului Arsenie Boca ( 1910-1989). În prefețele primelor patru Filocalii, Părintele Stăniloae îl numeste „ctitor de frunte al Filocaliei românești”. „ Preacuviosul Părinte Arsenie Boca împreună cu mișcarea religioasă din jurul Mănăstirii Brâncoveanu sunt ctitorii Filocaliei românești” ( prefața vol III.) Părintele Arsenie Boca cu un talent excepțional de a spune în cuvinte puține și limpezi adevăruri profunde, a tradus pe înțelesul oamenilor de azi esența învățăturii Părinților Pustiei, deopotrivă pentru cei simpli, dar și pentru cei cultivați, care citesc cu egal interes diversele serieri apărute în cea mai mare parte a lor postum. Mișcarea de înnoire spirituală a Părintelui Arsenie continuă și acum la 25 de ani de la mutarea sa la cele veșnice, fiind Sfântul care adună la mormântul de la Prislop, milioane de oameni.

Părintele Teofil Pârâian- ucenic al Părintelui și stâlp al spiritualității românești, spune ca a învățat „ Rugăciunea lui Iisus” chiar de la Cuviosul Arsenie Boca, la vârsta de 13 ani și jumătate”

Traducerea Sbornicului tipărit de egumenul Hariton de la Valaam ( între 1936-1938), în limba română de către preotul basarabean Gheorghe Roșca ( 1893-1976), a jucat un rol decisiv în orientarea spirituală a grupării neoisihaste „ Rugul Aprins”, fondată în 1945 la mănăstirea Antim din București de către poetul și publicistul Sandu Tudor ( 1896-1962). Scopul acestei mișcări era să lumineze cu razele duhovnicești, mințile creștine, atât de confuze din acea perioadă. Rugul Aprins relua, în gândirea ortodoxă românească un concept dezvoltat în mistica rusă, pornind de la episodul descris în Biblie, a rugului care ardea și nu se mistuia, pe care l-a văzut Moise pe muntele Horeb, rug care o preînchipuia pe Maica Domnului.

Unii dintre cei care au constituit nucleul acestui grup, și anume părinții Benedcit Ghiuș, Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, Adrian Făgețeanu, Felix Dubneac, împreună cu intelectualii mireni Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Constantin Joja, Barbu Slătineanu și Gheorghe Dabija se cunoșteau dinainte de război și au început să se întâlneacă din 1945 duminica după slujbă. Grupul s-a constitutit într-o mișcare de spiritualitate creștină după venirea părintelui Ioan Kulâghin, refugiat din Rusia, care a adus cu sine Sbornicul.

Vâzând că intelectualii mireni care frecventau Antimul erau preocupați de trăirea lui Hristos, dar nesiguri în căutarea drumului spre duhovnicie, părintele Kulâghin-un practicant neîncetat al Rugăciunii Lui Iisus-a introdus regula hirotesiei pentru această rugăciune- un fel de ritual, cu punerea mâinilor pe cap și rostirea binecuvântării pentru începerea ei. Aceasta dovedește că după opinia părintelui Kulâghin, practicarea Rugăciunii lui Iisus nu se putea face decât sub îndrumarea unui cunoscător al ei. Primul binecuvântat a fost Sandu Tudor. Rugăciunea Inimii avea să fie obiectivul final la care aspirau membrii Rugului Aprins, angrenați în activitățile profesionale zilnice, într-o vreme când propagandă materialistă își etala sloganurile dezagregante. Sandu Tudor reușește să înregistreze această mișcare la Tribunal în 1946. Până în 1948, cu binecuvântarea Patriarhului Nicodim, în fiecare duminică, se întâlneau în sala bibliotecii, ascultând conferințe cu subiect apologetic- mistic. Se alătură grupului Părintele Stăniloae, Alexandru Elian, Ion Marin Sadoveanu, Paul Constantinescu, poetul Ion Barbu, Șerban Mironescu, Paulin Lecca, Roman Braga, Nicolae Bordașiu, Andrei Scrima, Mihai Rădulescu, Vladimir Streinu și alții.

Grupul de la Antim, constituit din intelectuali ortodocși, clerici și mireni, trăia în duh autentic creștin. Creștinismul lor nu era însă un fenomen de cultură, și nici un rafinat exercițiu intelectual sau o concesie de circumstanță, ci o nevoie lăuntrică, o cerință a sufletului, tulburat de marea Revelație a descoperirii lui Hristos- singurul și adevăratul Dumnezeu. În 1948, activitatea grupului este interzisă, părintele Ioan Kulâghin expatriat și întemnițat la Odesa. Sandu Tudor se călugărește în 1950 ( anul când Rugul Aprins își încetează definitiv activitatea la Antim) cu numele Agaton, fiind hirotonit preot de mitopolitul Firmilian. Arestat până în 1952, se retrage in munții Neamțului (Sihăstria, Slatina, Rărau) unde primește schima mare și un nume nou: Daniil. Între 1954 -1958, vizitele părintelui Daniil, devin prilej de întâlnire acasă la Alexandru Mironescu sau Vasile Voiculescu.Catalogate „ dușmănoase”, aceste întâlniri sunt suprimate, prin arestarea protagoniștilor de către securitate. Condamnat la 25 de ani temniță grea, bătut și ros de boală, părintele Daniil Sandu Tudor își sfârșește viața în temnița de la Aiud. Un împreună pătimitor cu Părintele Daniil mărturisește: „ Într-o iarnă am fost adus împreună cu Părintele Sandu ( Daniil) Tudor într-o celulă numită „Alba” sau „ Frigider”, la o temperatură de minus 30 grade Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale și urină peste tot. Aici erau aduși cei care trebuiau să moară, pentru că practic erau condamnați la moarte prin frig, fiind îmbrăcați sumar și primeau foarte puțină mâncare. După ce am fost băgăți in celulă de către gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat cu fața în mizeria care se afla acolo și cu mâinile întinse în semnul sfintei cruci mi-a spus: – Doctore, stai cu spatele pe spatele meu și întinde mâinile în semnul Sfintei Cruci, nimic altceva să nu spui decât: „ Doamne Iisus Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Din clipa în care a început părintele Daniil să se roage, a intrat o lumină orbitor de stralucitoare în toată celula și am pierdut noțiunea timpului.

După o vreme, am fost bruscați de gardienii care au intrat și ne-au scos afară din celulă.Când au pus mâna pe părintele Daniil, era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă, iar locul în care a stat totul era uscat. Am aflat apoi c-am rezistat în celulă 8 zile, fără apă, fără mâncare și îmbrăcați sumar la minus 30 de grade Celsius. Părintele Daniil urcase cele mai înalte trepte ale rugăciunii: rugăciunea în extaz și vederea duhovnicească”

Asemeni Părintelui Daniil temnițele comuniste erau pline de mărturisitori creștini ce își aflau seva puterii în Rugăciunea lui Iisus: Valeriu Gafencu-„ Sfântul Închisorilor”, Ioan Ianolide, Constantin Oprișan, Părintele Gherasim Iscu, Părintele Gheorghe Calciu și lungul pomelnic se contiună în „Cartea Vieții” unde Dumnezeu I-a scris pe toți martirii și binecredincioșii neamului românesc.

Deși spațiul scris si timpul mă îndeamnă să închei aici, nu pot să nu-mi amintesc consăteanul ( ca și acesta sunt născut în comuna Pârscov)- medicul, mărturitorul creștin și poetul isihast Vasile Voiculescu ( 1884-1963) din care voi cita poezia „ Prizonierul”:

Uneori, calcă cineva în inima mea,

Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos și în sus,

Eu tac, ascult și adast supus:

O fi boala, o fi moartea

Nu mă răzvrătesc, astea mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică

Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte pașii largi, tot mai largi…

– Domol, inimă că te spargi

Strig la ea- ești nebună?

Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală , este El!

– Care El? Cine? Stai nițel!

El, Domnul, gâfâie ea,

Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria

Cataractă mă inundă bucuria:-

– Oho, te-am prins, Doamne, nu mai scapi, Te țin prizonier…

– „ Bine, zâmbi El, ține-mă o clipă”- Ah, gemui, pier.

O clipă, inima mi se făcuse cer.

( 2 decembrie 1951, București)

Capitolul IV

Teologie și mărturisire de credință în Rugăciunea lui Iisus

Dintotdeauna s-a știut că Rugăciunea lui Iisus nu este o simplă rugăciune, ci o rugăciune atotcuprinzătoare „ce rezumă întrega Sfântă Evanghelie”. Sf. Simeon arhiepiscopul Tesalonicului spune în acest sens: „ Această Dumnezeiască rugăciune este chemarea Mântuitorului adică: „ Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Aceasta este rugăciune, făgăduință și mărturisire a credinței , căci Petru, mărturisind s-a fericit de Domnul.[…]. Drept aceea, toți credincioșii trebuie să mărturisească neîncetat acest Nume pentru propovăduirea credinței și pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, de care nici cum, niciodată nimic să nu ne despartă și pentru darul și iertarea ce luăm în numele Lui, izbăvire, tămăduire, sfințire, luminare și mai înainte de toate mântuire, căci într-acest dumnezeiesc Nume Apostolii au făcut și au învățat minunate lucruri. Dumnezeiescul Evanghelist zice: „ Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Fiul lui Dumnezeu”, iată credința, „ Și crezând, viață să aveți întru Numele Lui”, iată și mântuirea și viața”. Așadar din punct de vedere teologic, Rugăciunea lui Iisus cuprinde adevărul întreg al Evangheliei. Formată dintr-o scurtă frază,ea conține cele două taine principale ale credinței creștine: taina, Întrupării Fiului lui Dumnezeu și taina „ Sfintei Treimi”. În primul rând este mărturisit Hristos ca Dumnezeu și Om, „în cele două naturi, cea dumnezeiască și cea omenească, într-o singură persoană și un singur Ipostas”. Numele Iisus indică firea Sa omenească luată din sânul Preasfintei Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Numele de Domn ne arată unicitatea Persoanei Sale și Dumnezeirea Sa. Mărturisindu-l pe Iisus Hristos „ Fiul lui Dumnezeu”, credem că este Dumnezeu cu adevărat și Fiul unic al lui Dumnezeu Tatăl. Sfântul Apostol Pavel ne descoperă că nimeni nu poate spune „ Domn este Iisus, decât in Duhul Sfânt”. Deci Rugăciunea îl cuprinde și pe Sfântul Duh. Astfel rugăciunea lui Iisus vorbește, chiar dacă nu în mod direct și explicit, de cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Pentru acest fapt, rugăciunea prin care invocăm numele lui Iisus Hristos este în același timp hristocentrică și trinitară.

Un vechi manuscris păstrat, anterior anului 1105, tradus după ediția critică a lui Robert E. Sinkewicz „ An early bizantantine comentary on the Jesus Prayer” –Toronto 1987 cuprinde un comentariu bizantin anonim al textului Rugăciunii lui Iisus : „ Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin” nu ni s-a predat și nu se zice în fiecare ceas așa, pur și simplu fără o socotință și fără o chibzuință prealabilă. Chiar dacă stihul e scurt, aceasta nu-l face nicidecum lipsit de dogme, ci el a fost compus de Sfinții Părinți, cu un gând anume și după multă meditație, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh, spre suprimarea tuturor ereziilor și împlinirea tuturor poruncilor Domnului.

Pentru că fiecare cuvânt e plin de dogme , de porunci ale Domnului și de dreaptă cinstire a lui Dumnezeu. Fiindcă unii din eretici ziceau că Hristos este simplu om, nu și Fiu al lui Dumnezeu, iar alții că e numai Dumnezeu, nu și om desăvârșit îmbrăcând umanul numai ca o aparență. Unii, mărturisind că este și Dumnezeu și Om, nu uneau cele două naturi ( firi) într-un unic ipostas, ci ziceau că , așa cum există două naturi, așa există și două ipostasuri și doi fii. Iar alții, părăndu-li-se că cele două naturi concurg într-un unic ipostas și dogmatizând că naturile însele s-au amestecat și topit într-una, încercau să dovedească cum că din amândouă s-a realizat o unica natură schimbată.

Dar stihul acesta, prin „ Doamne”, care indică natura divină, dezavurează pe Arie și pe cei ce cugetă la fel cu el, zicând că este un simplu om, nu Fiu al lui Dumnezeu.

Prin „ Iisuse”, care indică natura umană, el dă peste bot lui Eutihie, Dioscor și celor care împărtășesc aceleași idei cu ei, socotind că este numai Dumnezeu și atribuind astfel Pătimirile Lui Divinității.

Prin „ Hristoase”, adică Dumnezeu și omul, face să înceteze pe Nestorie și cei împreună cu el care sunt de părere că în El există ipostaturi separate unul de celălalt, mitologizând că există două ipostasuri și doi fii în Unul Hristos Dumnezeu și nu zic că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu e Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare de Hristos.

Prin „ Dumnezeu” răstoarnă pe Teodor al Faranului, pe Honoriu al Romei, pe Serghie și Pir, și pe Petru, și pe toți cei împreună cu ei și-i arată flecărind pe cei ce îndrăznesc să vorbească de o confuzie, o unică natură, o unică voință, și o unică lucrare.

Arătând astfel neconfundate natura divină și cea umană, el ( stihul) înfățișează cele două naturi unite într-un unic ipostas.

Desăvârșind, astfel, dogma ortodocșilor privitoare la Hristos, adaugă apoi pe „ al nostru”, unind și legând pe credincioși între ei frătește prin iubire, în care există toată plinirea Legii și a proorocilor”.

Îmbrățișând apoi plinirea desăvârșită a dogmelor și a poruncilor, adaugă „ miluiește”, căci prin dreapta credință în dogme și împlinirea poruncilor suntem miluiți.

Apoi adaugă „ pe noi”, care are în el iubirea, iar la urmă îl aduce pe „ Amin”, adică așa să fie, întărind printr-un vot cele spuse în certitudine și în adevăr”.

Cum e și firesc, Rugăciunea lui Iisus are un profund caracter hristrocentric, invocându-I Numele, dar totodată recunoscându-I puterea și lucrarea Sa ca Logos Suprem prin care toate au fost create și ca Logos întrupat ce a lucrat mântuirea lumii. Sf. Maxim Mărturisitorul îl numește „începutul, mijlocul și sfârșitul tuturor celor ce sunt, se cugetă și se numesc”. Sinoadele ecumenice ale Bisericii nedespărțite cunosc o singură formulă dogmatică fundamentală cu privire la Persoana lui Iisus Hristos, care ne arată că firea Sa omenească este unită cu firea dumnezeiască, fără separație și fără confuzie, în chip „ neamestecat și neschimbat neîmpărțit și nedespărțit”, în Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră. Această formulă are caracter integrativ și paradoxal, fiindcă ține împreună omenitatea cu divinitatea Mântuitorului și scoate în evidență caracterul unitar și obiectiv al hristologiei biblice și patristice.

Căci Fiul lui Dumnezeu n-a venit să Se divizeze după opiniile subiective ale oamenilor, ci să-i unească și să-i îndumnezeiască, pentru a-i ridica la asemănarea cu Dumnezeu prin caracterul unitar al Persoanei și lucrării sale teandrice. „ Originalitatea lui Iisus- ne spune marele teolog Dumitru Stăniloae- constă în a trăi viața și a suporta moartea în mod unitar și desăvârșit pentru Dumnezeu și pentru oameni. Toată existența lui Iisus dinainte de moarte, în moarte și după Înviere stă sub semnul acestei comunicări a iubirii depline a lui Dumnezeu către noi, dar și a iubirii noastre către Dumnezeu. Sub ploaia iubirii Sale ca Dumnezeu arătată către noi și sub puterea iubirii Sale ca om către Dumnezeu,încolțește și se dezvoltă și în noi iubirea către Dumnezeu ca semn al stării de mântuire începută în noi prin iubirea lui Dumnezeu. În El se împlinește și năzuința noastră profundă după comuniunea cu Dumnezeu și întreolaltă, și prin aceasta după viața eternă întru fericire, care nu poate fi decât o viața în iubirea desăvârșită”. Prin Hristos- spune iarăși Părintele Stăniloae- „ Creștinismul a desființat într-un anumit sens granița dintre sacru și profan, întrucât a dat tuturor posibilitatea să devină sfinți”. Înțelegem că lumea păcatului nu ține de ființa creației, așa cum socotesc maniheii, ci este dependentă de libertatea omului, și că spiritualitatea biblică nu are numai caracter psihologic, adică nu se adresează doar rațiunii și voinței, ci are și caracter ontologic, fiindcă tinde la renașterea omului întreg, trup și suflet în Hristos. Căci pentru aceasta Hristos a luat trup și l-a transfigurat prin actele Sale mântuitoare, ca să transfigureze și să îndumnezeiască omul întreg.

Spiritualitatea ontologică promovată de Biserica Ortodoxă este singura capabilă să convertească forțele iraționale din adâncul ființei umane, care alimentează agresivitatea sau violența mereu crescândă în lumea noastră, în forțe ale binelui și iubirii datorită puterii harului necreat, așa cum ne învață Sf. Grigorie Palama, pe care îl primim de la Duhul Sfânt prin Hristos, în viața de rugăciune neîncetatată, în post și milostenie.

Omul se mântuiește cu puterea Sfintei Treimi, pe care o primește ca mădular al Bisericii, dar trebuie să adauge și contribuția personală la creșterea duhovnicească. Căci dacă omul s-ar mântui numai prin lucrarea lui Hristos, fără nici o contribuție personală, ce rost ar mai avea sa fim chemați la Judecata universală a lui Hristos Iisus. Întemeindu-se deci pe puterea Fiului lui Dumnezeu Întrupat, creștinul poate birui răul cu binele și poate progresa pe calea asemănării cu Dumnezeu, printr-un proces duhovnicesc care începe aici pe pământ, ca arvună a nemuririi și se va încheia dincolo, după Înviere și Judecată, la Parusia Domnului.

Hristos este Atotțiitorul sau Pantocratorul care susține creația, pe care a zidit-o după bunăvoința Tatălui și o duce spre ținta desăvârșirii ei finale, prin prezența și lucrarea Sa.

„ Desăvârșirea urmărită și așteptată de Dumnezeu de la om ni s-a revelat, ni s-a dat de model în Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu- Omul. De aceea El e Calea și naturală și supranaturală a desăvârșirii. Iisus Hristos nu avea nevoie de mântuirea Sa, dar fără pogorârea Sa, în trup de om re-creat, născut afară de calea păcatului, mântuirea noastră ar fi fost cu neputință; ori noi eram și suntem cei ce aveam nevoie de mântuire.Deci pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu, simțită de noi ca o credință arzătoare de mântuire, ni s-a arătat și ni s-a dat ca model de viață persoana reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El e pentru noi oamenii măsura desăvârșirii. Atât doar că modelul revelat trebuie urmat. Căci, dacă Dumnezeu a făcut totul pentru mântuirea noastră, aceasta nu înseamnă ca noi să ne dăm lenei. S-a micșorat pe Sine și S-a făcut om adevărat , întru totul asemănându-se nouă, afară de păcat, ca să ne arate cărarea cu lucrul și cu Persoana Sa. El era și Dumnezeu adevărat, dar a mers omenește pe calea cea nouă. De aceea, calea mântuirii o numim calea lui Dumnezeu, pentru că, cel dintâi, El a mers pe ea. Deci, cei ce vrem să ne mântuim trebuie să mergem și noi toți pe aceeași cale, toată. Și, fiindcă avem de a trece peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrășmașă, iar noi nu suntem, decât numai oameni, Iisus Cel cu Cruce ne ajută, dăruindu-ne din Persoana și viața Sa cele trebuitoare, dar mai presus de firea noastră”.

„Deci, dacă întrebarea: „ Cine este Iisus?” a crescut în veacuri și cere fiecărei generații un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într-un glas cu Tatăl, într-o rostire cu îngerii, într-o mărturisire cu mucenicii și cu toți Sfinții și într-o afirmare cu toată creștinătatea a două milenii: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”. Dacă cineva a ajuns la siguranța aceasta și poate acoperi cu viața, în acela s-a născut Iisus, naștere care deschide calea veșniciei incă fiind în veac”.

Unde găsim pe Iisus?

Ascuns în poruncile Sale.

Acoperit în Tainele Sale.

Nevăzut de față în orice cruce a vieții.

Întreg in Biserică.

Iisus s-a intregrat naturii omenești. De aceea El e mereu viu: și în Sine ca Ființă Supremă, și e viu și în noi ca viață veșnică și posibilitate nesfârșită de desăvârșire. „ Nu știți că Hristos Iisus este în voi? Afară numai dacă nu sunteți netrebnici”. „ Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. „O, copiii mei pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi”. „Acesta este omul cel nou, făptura cea nouă, omul născut de sus, omul cu reflexul veșniciei lui Iisus, răsfrânt în afară, în chip simplu, din toată ființa sa. Fiindcă Iisus e Omul Cerului si s-a țesut pe Sine în firea omenească, de aceea se impune, El tuturor oamenilor și tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea unii să scape de El”.

Ceea ce deosebește esențial spiritualitatea creștină de orice altă formă de spiritualitate este în afară de faptul că ea nu afirmă identificarea omului cu dumnezeirea sau cu esența totală, caracterul ei hristologic. Suișul creștinilor spre Dumnezeu se face prin Iisus Hristos care a spus: „ Eu sunt calea…” Iisus Hristos este puntea întinsă de la Dumnezeu până la tărâmul umanității noastre prin Ipostasul Său cel Unul care întrunește și natura dumnezeiască si cea omenească.

„Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, care Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-se ca un om, S-a Smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînalțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și a celor pământești, și al celor de dedesubt și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”.

De acum, firea omenească- prin unirea ipostatică a celor două firi, în persoana lui Hristos- este definitiv unită cu firea dumnezeiască. Fiindcă Hristos este Dumnezeu- Om de-a pururi. Ca Dumnezeu Om S-a suit la cer. Ca Dumnezeu-Om stă de-a dreapta Tatălui. Ca Dumnezeu –Om va veni să judece lumea la a Doua Venire. Deci firea omenească este acum întronizată în Sânurile Sfintei Treimi. Nimic nu mai poate despărți, firea omenească de Dumnezeu. De aceea acum după înomenirea Domnului, oricât de mult am păcătui, oricât de mult ne-am depărta de El, dacă vom voi să ne unim iarăși cu Dumnezeu, prin pocăință, prin Rugăciunea lui Iisus, vom reuși acest lucru.

Părintele Pavel Florenski, istorisind viața Cuviosului Isidor de la Schitul Ghetsemani, un neasemuit lucrător al Rugăciunii lui Iisus, îi redă propriile cuvinte: „ Trei dintre noi ne duserăm la Vlădică pentru hirotonie: pe mine, ca ieromonah, și pe doi călugări, ca ierodiaconi. Vlădica ( mitropolitul Filaret al Moscovei) începu să întrebe de la cei mai mici și, adresându-se celui mai tânăr, îl întrebă: „ Prin ce nădăjduieși să te mântuiești? Acesta răspunse: „ Prin smerenie”. Iar Vlădica îl întrebă: „ Oare ai așa multă?” Apoi îl întrebă pe celălalt: „ Iar tu cu ce nădăjduiești să te mântuiești? Acesta răspunse: „ Cu sfintele dumneavoastră rugăciuni”. Vlădica se înfurie: „ Unde ai învățat atâta prefăcătorie?” Apoi mă întrebă pe mine : „ Iar tu, prin ce nădăjduiești să te mântuiești?” Eu răspunsei: „ Prin suferințele Crucii si moartea Mântuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos”. Vlădica își făcu cruce și zise: „ Țineți minte acest răspuns și nu-l uitați niciodată”.
Rugăciunea lui Iisus este și un act de cinstire, dar în același timp și mărturisire a credinței în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu- Omul este Fiul lui Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu Duhul Sfânt este invocat în același timp cu Tatăl și Fiul, pentru că „ nimeni nu poate să zică : Domn este Iisus decât în Duhul Sfânt”. Mărturisim deci, credința într-un singur Dumnezeu Unul în Ființă, dar întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, „ Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Cine nu mărturisește această credință nu poate fi creștin, chiar dacă se intitulează așa. Însăși firea noastră ne îndeamnă să mărturisim Sfânta Treime. Chipul Treimii-Dumnezeu este treimea- om. Cele trei fețe în treimea- om sunt cele trei puteri ale sufletului. Însăși ființa sufletului nostru este chipul lui Dumnezeu. Mintea, cuvântul și duhul nostru sunt prin faptul că au venit la ființă în același timp, și prin legăturile dintre ele sunt chip al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, Celor împreună veșnici, iarăși Împreună Fără de început, de aceeași cinste și de aceeași fire.

Treimea-om e vindecată de Treimea-Dumnezeu: prin Cuvântul este vindecat gândul, prin Duhul Sfânt este înviat duhul, iar minții i se arată Tatăl-și mintea se face minte dumnezeiască. Înainte de venirea Sfântului Duh, omul, fiind mort cu duhul cerea : „ Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl”. După primirea Duhului înfierii, simțind starea sa de fiu, înviind cu Duhul pentru Dumnezeu și mântuire în urma lucrării Sfântului Duh, El vorbește Tatălui ca unui cunoscut, ca unui Părinte: „ Avva Părinte”. „Dumnezeu- Treime, răscumpărând chipul Său- omul, a dat în asemenea măsură putința sporirii în ce privește lucrarea de desăvârșire a asemănării, că asemănarea devine unirea a chipului cu cel Dintâi, a sărmanei făpturi cu Atotdesăvârșitul ei Făcător”

Cunoașterea lui Dumnezeu ca Sfânta Treime a fost dezvăluită oamenilor prin Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El nu ne-a oferit aceste cunoștințe sub forma unei învățături filosofice, ci sub forma manifestării și lucrării din partea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Pe Dumnezeu deci, nu-L putem cunoaște decât prin Iisus Hristos, care este calea noastră la Tatăl, și prin Duhul Sfânt. „ De când Iisus s-a născut în fire omenească- și această naștere se repetă în fiecare creștin, și când Duhul Sfânt desăvârșește nașterea lui Iisus, Omul Cerului, în noi, oamenii pământului, de atunci putem avea această evidență interioară despre Dumnezeu, care ne dezleagă de lumea aceasta și de frica cu care vrea ea să ne țină în lanțuri”. Pentru noi creștinii, Sfânta Treime reprezintă „ structura supremei iubiri”. Prin Fiul Întrupat intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca niște fii. Căci Duhul se unește cu noi în rugăciune. Dacă în Fiul întrupat am devenit fii prin har, în Duhul dobândim conștiința și îndrăznirea de fii.

Teologia treimică a introdus în gândirea creștină noțiunea originală de persoană, care-și găsește aplicarea în domeniul omenesc. Persoana poate fi perfect ea însăși, fiind în același timp perfect asemănătoare celorlalți; ea se diferențiază nu însușindu-și caracteristici deosebite, ci fiind într-un mod personal și unic ceea ce sunt toți ceilalți. Persoana este înainte de toate comuniune și participare. În iubirea deplină persoanele nu se dăruiesc și nu se acceptă numai reciproc, ci se afirmă reciproc și personal în existență prin dăruire și primire. Tocmai din acest motiv omul-persoană nu cunoaște singurătatea, pentru că el trăiește neîncetat prezența lui Dumnezeu și se roagă pentru întreaga lume. Rugăciunea pentru întreaga lume dă omului putința de a-și dovedi iubirea pentru întreg neamul omenesc. Precum în viața Sfintei Treimi fiecare Ipostas poartă plinătatea dumnezeieștii Ființări, tot astfel și în viața omenească fiecare persoană poartă în sine plinătatea firii omenești ca pe un singur om. Cuvintele părintelui Porfirie din Grecia ( 1906-1991) aduc lumină în acest sens: „ Pentru mine „ Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă” spune totul. Ajunge să rostești aceste cuvinte cu credință și ardoare și, desigur, să-ți închipui că, în clipa aceea, Însuși Hristos Cel Răstignit se află înaintea ta. Și ascultă, când rostești rugăciunea, să te întorci cu mintea aici, la mine. Eu voi prinde gândul tău și mă voi ruga, împreună cu tine, pentru tine, Așa e cel mai bine și așa îți recomand să procedezi.

– Da, Părinte, dar nu vă exprimați corect!

– Ba da, dar tu pricepi greșit! Și știi de ce? Fiindcă te desparți pe tine însuți de restul lumii, ceea ce nu e deloc corect. Cum ne iubim pe noi înșine, așa trebuie să-l iubim pe aproapele. Eu iubesc lumea ca pe mine însumi. De aceea, nu văd de ce aș spune : „ Doamne , Iisuse Hristoase, miluește-ne! în loc de „miluiește-mă”. Căci eu și lumea suntem una. Așa să spui și tu: „ miluiește-mă”.” Când te rogi, nu te ruga numai pentru tine. Spunând: „ Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă” să simți alături întreaga obște, întreaga Biserică, din orice colț al pământului, Biserica noastră ortodoxă, cea vie, luptătoare și biruitoare. Căci toți suntem, una înaintea lui Dumnezeu, chiar și cei care vor trăi după noi, în vecii vecilor”.

Capitolul V

Rugăciunea lui Iisus între pericol și înfăptuire

Creștinismul nu este o filosofie întemeiată pe rațiunea umană și nici o înțelepciune a unui maestru spiritual specializat, cuprinsă într-o culegere de adevăruri despre Dumnezeu și om.

Creștinismul este înainte de toate-Evanghelie-„ vestea cea bună” a mântuirii, vestea intervenției hotărâtoare a lui Dumnezeu în istoria omenirii, pentru a mântui de păcat și de moarte. „Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Căci vi S-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul”. Creștinismul se întemeiează pe Întruparea Cuvântului veșnic a lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria în Betleem, și născut iarăși în sufletele credincioșilor botezați, care au murit păcatului și viază dreptății.

Pentru omenirea „ care stă în întunericul și umbra morții” , nu poate exista un alt Mântuitor decât Iisus Hristos, așa cum mărturisește Apostolul Petru: „ căci nu este sub cer alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți”. Teologhisind această taină, Sf. Grigorie de Nyssa spune: „ Trebuia adusă înapoi, de la moarte la viață, natura noastră întreagă; Dumnezeu S-a aplecat asupra hoitului nostru ca să-i întindă, să zicem așa, mâna ființei care zăcea; s-a apropiat de moarte până la a lua cunoștință cu starea de cadavru, ca să pregătească naturii noastre, prin propriul Său trup, mântuirea, restaurând astfel, prin puterea Sa, omul în întregul său”.

Mesajul creștin ne ajută mai întâi să luăm cunoștință, prin contrast, cu drama păcatului, în toată grozăvia ei. „ Păcatul este o conspirație a minții omului cu diavolul, împotriva Legii lui Dumnezeu și a legilor vieții. El repezintă introducerea în viață a unui dezechilibru consimțit de minte”. Dintru început, omul a dorit să-și fie suficient sieși, să-și asigure prin el însuși, fericirea, fără să depindă de Dumnezeu.

„ Dorința de autosuficiență, cu toate că pare să înlesnească vremelnic dezvoltarea naturală a omului și o anume bucurie de a trăi, se vădește în cele din urmă a fi sursa celei mai adânci nefericiri și a deznădejdii: încoronare a păcatului, ruptura cu Dumnezeu, singurul Izvor de viață. Înseamnă moarte. Când nălucirile și amăgirile unei fericiri părelnice se risipesc, omului care a mizat totul pe ele nu-i mai rămâne decât deznădejdea fără leac”

Civilizația secolului nostru propune omului modern doar fericirea pământească, instituind ca valori supreme producția, profitul și consumul. Dumnezeu este ignorat sau mai degrabă, exilat în sfera filozofiilor idealiste, pentru a nu i se mai acorda vreun rol în influențarea comportamentelor colective. Ziarele, radioul și televiziunea sunt mesagerele aceste noi viziuni și provocări, a omului și a credinței.

Pur și simplu, valorile Evangheliei lui Hristos, care stau la baza valorilor popoarelor lumii, mai ale cele europene- sunt ignorate.

Globalizarea economiei impune popoarelor de oriunde consumismul, care nivează civilizații și face ca din ce în ce mai mulți oameni să renunțe la tradițiile spirituale, pentru a îmbrățișa o învățătură nouă, capabilă să renunțe la deosebirile dintre religii, printr-o relativizare a credinței și printr-un sincretism spiritual. Globalizarea, ca mod de apropiere și unitate a omenirii, nu numai că favorizează apariția celor mai diverse sincretisme, dar amenință însăși înțelegerea religiosului ca atare. Odată cu acest fapt are loc și o gravă mutație în sfera moralității și a comportamentelor umane. Dureros este faptul că această unitate a oamenilor nu se mai dorește a fi in lumina Cincizecimii, deci împreună cu Dumnezeu, ci în jurul Turnului Babel- împotriva lui Dumnezeu. Clădirea cu aspect neterminat din Bruxelles, sediul Uniunii Europene, tocmai la această idee ne duce cu gândul.

Toate aceste mișcări sincretiste nu trebuie să uităm că se află sub tutela mișcării New Age ( Noua Eră), preocupată de promovarea unui panteism și de crearea de noi rețele spirituale. Cea mai importantă reprezentantă a Noii Ere, Vera Alder spune în acest sens: „ Unitatea universală este scopul către care se îndreaptă evoluția. Planul universal cuprinde : un organism mondial…, o economie mondială…, o religie mondială…”

Mesajele cu care suntem bombardați în fiecare zi prin mijloacele de informare în masă, în linii generale sunt următoarele:

-„ Vine o Nouă Eră. Binele și răul, Dumnezeu și Lucifer sunt două puteri care se completează reciproc. Toți suntem purtători de energie, avem puteri intuitive, extra senzoriale, magice, supraomenești și puteri ale minții cu însușiri tămăduitoate. Reîncarnarea este speranța omului contemporan și constituie dogma ascunsă a creștinismului. Vrăjitorii sunt persoane greșit înțelese, dar, de fapt, ei sunt cei care cunosc tainele naturii. Stelele descoperă oamenilor dorințele lor ascunse, îi povățuiesc și îi ocrotesc. Hristos nu a fost Dumnezeu și Om, ci unul dintre marii inițiați, mentorul Erei Peștilor, care acum ia sfârșit. Nu există un singur, unic adevăr. Toate religiile sunt căi care duc la același scop. Religiile sunt forme, iar Dumnezeu, esența”.

Religiile orientale, alături de celelalte religii sunt importante pietricele ale mozaicului Noii Ere. Confuzia pe care o creează această învățătură greșită este și mai mare, atunci când ea este susținută de ierarhi și teologi ortodoscși. Mitropolitul Damaschin al Elveției afirmă în acest sens: „Adevărata toleranță religioasă nu se limitează la o simplă îngăduință, ci constă, dincolo de aceasta, într-o recunoaștere pozitivă a unei religii străine ca fiind o adevărată posibilitate de întâlnire cu Sacrul”. Profesorul Sava Aguridis, merge mai departe, spunând: „ Iudaismnul și islamismul trebuie să fie acceptate de ortodocși ca fiind niște religii deopotrivă cu Ortodoxia. De asemenea, Budismul și în mod evident și alte religii constitie fenomene religioase, așa cum este Ortodoxia”.

Sincretismul amestecă intenționat elemente ale diferitelor religii care au o oarecare asemănare exterioară. Între asceza ortodoxă și asceza din spațiul neortodox există unele asemănări care desigur, pot face impresie celui care rămâne la asemănarea aparentă a copacilor, dată de frunzele lor, și nu vede diferențele ce privesc trunchiul, rădăcinile, și mai ales roadele.

Asemănările exterioare ale metodei psiho-somatice a rugăciunii minții- Rugăciunea lui Iisus- cu tehnicile meditației orientale și mantrei, au constituit motivul ce a determinat scrierea mai multor cărți. Nu trebuie uitat că falsul imită întotdeauna originalul. Diavolul se poate preschimba chiar și în înger de lumină pentru a înșela ma ușor.

Rugăciunea lui Iisus reprezintă convorbirea sufletului cu Dumnezeu și constă în următoarea metodă psiho-somatică: așezat pe un scăunel cu capul plecat, astfel încât rugătorul să privească spre piept, puțin mai jos de inimă, străduindu-se să lege rugăciunea de respirație, concentrându-și mintea la cuvintele rugăciunii și încălzindu-și inima. Metoda aceasta nu este însă recomandată de toți dascălii rugăciunii și nici nu este pentru toți cei care se roagă. Nu trebuie să uităm că, ea, deși poate ajuta, nu este un scop în sine.

Meditația orientală este considerată de gurul hindus Satya Sai Baba ca o metodă prin care mintea învață să se concentreze.

Concepția despre Dumnezeu, om și lume pe care se bazează rugăciunea ortodoxă se deosebește radical de cea a religiilor orientale care se sprijină pe yoga și meditație. Cele două învățături sunt cu totul potrivnice și incompatibile. Pentru noi, creștinii, Dumnezeu este Pesoană. El a creat din dragoste pe om, care este asemenea persoană. Tot din dragoste Dumnezeu a creat și lumea și se îngrijește de ea. Dacă Dumnezeu poartă de grijă de toată creația Sa, cu atât mai mult va purta grijă de om. Învățăturile religiilor orientale și ale Noii Ere, spun că Dumnezeu este o supraconștiință impersonală care se identifică cu universul- panteism.Pentru ei, omul este o picătură care se contopește în oceanul impersonalului dumnezeu-univers. Spun, de asemeni, că nu există libertate și responsabilitate, ci toate sunt rânduite de legea oarbă a karmei și a reîncarnării. Această învățătură mincinoasă susține că sufletul după moartea trupului intră într-un alt trup, de om sau animal.

Preasfințitul Kallistos Ware, profesor la Universitatea din Oxford, autorul cărții „ Puterea Numelui”, ne ajută să înțelegem diferența dintre învățătura ortodoxă și înșelarea celor care identifică meditația cu Rugăciunea lui Iisus: „ Pe lângă asemănări există, de asemenea și diferențe. Toate tablourile au rame și toate ramele tablourilor au unele caracterisitici comune. Cu toate acestea se poate, ca tablourile cuprinse în aceste rame să fie toatal diferite. Dar ceea ce ne intresează este icoana, iar nu rama. În săvârșirea Rugăciunii lui Iisus tehnicile corporale constituie într-un oarecare fel această încadrarea în ramă, în vreme ce chemarea Numelui lui Iisus este icoana, imaginea din interiorul ramei. „ Rama” Rugăciunii Lui Iisus se aseamănă desigur cu diferitele rame, necreștine, dar aceasta nu trebuie să ne distragă atenția de la unicitatea icoanei care e dată de conținutul caracteristic al rugăciunii. Punctul esențial în Rugăciunea lui Iisus nu-l constituie repetarea în sine, nici poziția trupului sau felul cum respirăm, ci Persoana căreia ne adresăm: Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Fecioarei Maria.” „ Rugăciunea lui Iisus este invocarea Persoanei lui Dumnezeu, care S-a făcut om, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Așadar, Rugăciunea lui Iisus este mai mult decât o metodă sau o tehnică. Ea poate fi trăită numai într-un anumit context; separată de acest context, Rugăciunea lui Iisus își pierde sensul. Contextul rugăciunii Lui Iisus este mai înainte de toate un context de credință .Invocarea Numelui lui Iisus presupune ca cel ce se roagă să creadă în Domnul Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor. Dincolo de repetarea cuvintelor rugăciunii trebuie să existe credința vie în Domnul Iisus- în ceea ce este EL și în ceea ce a făcut pentru mântuirea noastră.

Contextul Rugăciunii lui Iisus este în al doilea rând un context de comuniune. Nu invocăm Numele lui Iisus ca indivizi separați, sprijinindu-ne numai pe puterile noastre lăuntrice, ci ca mădulare ale plinătății Bisericii. Sfinții noștrii Părinți niciodată nu au considerat practicarea Rugăciunii lui Iisus ca un înlocuitor al Sfintelor Taine, ci îl sfătuiau pe cel ce se îndeletnicea cu ea să fie un membru practicant al Bisericii”.

Scopul nostru în rugăciune este să intrăm în comuniune cu Persoana Domnului nostru Iisus Hristos și să ne unim cu El, această unire neanulând identitatea personală, în timp ce în meditație scopul este ca eul personal să se dizolve ca o picătură în oceanul supraconștiinței universale, care nu este persoană. În meditație, cel care o practică nu se adresează unei persoane concrete, de care este legat, prin dragoste, ci se adresează sinelui său, crezând că în esență el este Dumnezeu. Aceasta este o înșelare demonică și pentru a o susține răstălmăcesc cuvintele lui Hristos „ Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”.

În învățătura despre meditație se vorbește despre obiectul meditat, care ar putea fi, după ei chipul lui Budha, flacăra unei lumânări sau orice altceva ( poate și chipul lui Lucifer care-i ajută!!). Ca să-i atragă pe creștini de partea lor, spun că în timpul meditației pot să-și concentreze atenția la Iisus Hristos. În acest fel creează confuzie, deoarece dau cuvântului Hristos, alt înțeles. Pentru ei, Iisus Hristos nu este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, ci un mare Învățător.

Un alt punct pe care trebuie să-l accentuăm este faptul că prin tehnicile de meditație, poate ajunge cineva pe culmile mândriei, în timp ce prin rugăciune omul se smerește, nu disprețuiște pe nimeni și se consideră pe sine mai rău decât toți. Cel care practică meditația și crede că în esența sa el este Dumnezeu, nu poate să spună miluiește-mă, două cuvinte care sunt cheia rugăciunii. Meditația conduce la autohipnoză folosindu-se de imaginație, care, potrivit cu învățătura ascetică ortodoxă trebuie înlăturată.

Că Rugăciunea lui Iisus nu are în esență nici o asemănare sau înrudire cu yoga sau meditația practicată de religiile orientale și de discipolii așa-numitei Noii Ere a vărsătorului, exemplificăm prin mărturia Arhimadritului Rus Nicolae Drobyazgin. Ofițer al flotei imperiale ruse, este salvat dintr-un tragic accident naval, printr-o minune, de Sfântul Serafim de Sarov și se călugărește. Este hirotonit preot și pleacă ca misionar în China, India și Tibet slujind la capelele diferitelor ambasade, birouri consulare, legații și mănăstiri. Moare în 1924 ca martir creștin, din cauza regimului comunist. Întâmplarea istorisită are loc înainte de anul 1900: „ În aceea minunată dimineață tropicală, vasul nostru tăia valurile oceanului Indian în direcția insulei Ceylon. Pasagerii, care deja se împrieteniseră în timpul călătoriei, duceau conversații animate, admirând peisajul insulei de poveste care se desfășura în fața ochilor lor. Vaporul se legăna încet, pregătindu-se să ancoreze în portul orașului Colombo.

Aici vasul se oprea să încarce cărbune, așa încât pasagerii aveau timp suficient să iasă la țărm […]. Un grup de opt persoane, cărora m-am alăturat și eu ghidați de colonelul Elliot, care mai fusese la Colombo și cunoștea bine orașul și împrejurimile a pornit la explorarea frumuseților insulei. Colonelul chiar a făcut o propunere foarte ispititoare: „ Doamnelor și domnilor ce-ați spune de o vizită la câteva mile în afara orașului spre a-i vedea și noi pe vestiții fachiri magicieni de prin părțile locului. Poate vom avea posibilitatea unor experiențe interesante!” Toți au acceptat cu entuziasm propunerea colonelului […]. Drumul nostru șerpuitor prin jungla minunată era luminat de milioane de licurici. La un moment dat, drumul s-a lărgit brusc și ne-am aflat deoadată în interiorul unui luminiș înconjurat de junglă.La marginea lui se afla un copac înalt sub care se vedea o colibă și un om subțire, bătrân, cu turban pe cap, ce ședea turcește și privea fix la un foc mic ce ardea în fața lui.

În pofida sosirii noastre zgomotoase, bătrânul nu s-a clintit din nemișcarea sa și nu ne-a acordat nici cea mai mică atenție. De undeva a apărut un tânăr care s-a îndreptat spre colonel și l-a întrebat ceva […]. Grupul nostru s-a așezat în semicerc nu prea departe de foc[…]. Bătrânul era în aceeași poziție, neobservând pe nimeni si nimic, din câte puteam să ne dăm noi seama. Pătrarul de lună care răsărise mai împrăștia întrucâtva întunericul nopții și în lumina aceea fantomatică toate contururile căpătau un aer ireal. Toți au tăcut fără să vrea, așteptând să vadă ce o să se întâmple.

Miss Mary a șoptit la un moment dat cu însuflețire: „ Priviți acolo sus, pe copac!” Ne-am uitat cu toții într-acolo. Și, într-adevăr, vârful coroanei copacului sub care stătea fachirul parcă se topea în lumina moale a lunii și copacul pur și simplu dispărea treptat de sub ochii noștri. Șters parcă de o mână nevăzută, până când nu a mai rămas nici o urmă de copac și în fața noastră a apărut marea[…].

Apoi la orizont a apărut un vapor alb. Din cele două hornuri ale sale ieșea un fum gros. Se apropia cu repeziciune de noi, tăind valurile. Spre uluirea noastră am văzut că este propriul vas, cel cu care sosiserăm la Colombo! Un murmur a trecut pe lângă noi, când am citit la pupa chiar numele vasului nostru, „ Luiza”, cu litere mari, aurii. Dar lucrul cel mai uluitor a fost că pe vapor ne vedeam chiar pe noi înșine! Vă reamintesc că la acea oră nu se pomenea de cinematografie, și asemenea efecte nu erau de conceput.

Deci fiecare dintre noi se vedea pe el însuși pe punte, printre oamenii care râdeau și conversau unul cu celălalt. Dar lucrul cel mai uluitor era că ne vedeam nu numai pe noi, ci până și cele mai mici detalii de pe punte, ca și când ne-am fi aflat într-un elicopter, ceea ce hotărât că nu era în realitate. Eu de exemplu m-am văzut pe mine printre pasageri, pe marinari lucrând la capătul celălalt al vasului, pe căpitan in cabina sa și până și pe maimuțica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul mare. Toată lumea comenta în șoaptă și era emoționată la culme de ceea ce vedea.

Eu aproape că uitasem cu totul de mine, de faptul că eram la urma urmei un preot monah ortodox și că n-ar prea fi fost locul meu acolo, într-o așa situație. Vraja era atât de puternică, încât inima și mintea mea erau ca paralizate. Puslul mi s-a accelarat deodată ca în fața unei primedjii și m-a cuprins o spaimă de moarte.

Am început să-mi mișc buzele și să rostesc: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul!”. M-am simțit deodată ușurat parcă s-ar fi desfăcut și ar fi căzut de pe mine niște lanțuri grele, invizibile. Rugăciunea mea a devenit mai concentrată și o dată cu ea sufletul meu s-a liniștit. Priveam în continuare copacul, când, deodată, tabloul mării dispăru suflat parcă de vânt. Nu se mai vedea decât copacul scăldat de lumina lunii, fachirul șezând tăcut lângă foc și însoțitorii mei care continuau să privească marea ce pentru ei nu dispăruse. Dar la un moment dat fachirul însuși păți ceva: se răsturnă într-o parte și tânărul alarmat alergă să-l ridice. Spectacolul se întrerupse brusc, spectatorii neînțelegând de ce totul se terminase atât de brusc și de neașteptat. Tânărul a explicat că din cauza epuizării fizice a fachirului, care acum ședea ca mai înainte, cu privirea îndreptată în jos neacordând nicio atenție celor prezenți […]. Când deja ne porniserăm cu toții să plecăm, mi-am întors fără să vreau capul pentru a-mi imprima mai bine întregul tablou. Atunci am întâlnit privirea plină de ură a fachirului. Nu a durat decât o secundă, pentru că imediat și-a întors capul în poziția obișnuită; dar acea clipire de o secundă mi-a fost de ajuns pentru a înțelege o dată pentru totdeauna a cui fusese puterea care produsese acel „ miracol”.

Înțelegem așadar, că în esență sincretismul intercreștin și interreligios desființează granițele dintre Ortodoxie și erezie, cu veșmântul dragostei și a unirii. Împotriva tuturor planurilor întunecate și primejdioase de impunere a unei Noi Ordini Mondiale și a unei globalizări fără Hristos și împotriva lui Hristos, împotriva acestui tăvălug, ca front de rezistență poate sta și Rugăciunea lui Iisus, cale a adevăratei cunoașteri și trăiri a lui Dumnezeu, adică îndumnezeirea după har într-o comuniune persoanală de dragoste și ascultare, cu singurul Sfânt, Dumnezeu cel în Treime. Rugăciunea lui Iisus ne arată neprețuita valoare a persoanei, pe care Noua Eră vrea s-o transforme într-un număr ( cu card sau cu cip) și să o desființeze. Rugăciunea aceasta înseamnă deci, mărturisire și trăire a credinței ortodoxe, dar și trezvie duhovnicească, ca intensificare a nevoinței duhovnicești, pentru a-L avea de-a pururi pe Hristos în noi.

Ascultarea de Biserică și de duhovnic este singura cale fără primejdie pentru iubitorii rugăciunii. Toți Sfinții Bisericii au fost povățuiți, puțini asumându-și rolul de povățuitori. Pericolul credincioșilor de astăzi stă tocmai în faptul că vor să fie povățuitori și nu vor să fie povățuiți. Au luat ființă multe asociații și centre isihaste. Multe dintre ele sunt patronate de credincioși laici. Este și cazul prof. Vasile Andru, pe care mitropolitul Antonie Plămădeală îl sfătuia să-și caute un „ părinte duhovnicesc”. În interviul dat, mitropolitul Ardealului ține să precizeze: „ Recitarea mecanică, exercițiul măsurat cu ceasul, e cu totul altceva decât rugăciune. Intră în chilie- în camera ta- și chilia te va învăța ce și cum să faci. Chilia înseamnă aici și încăperea între patru ziduri în care te izolezi, dar și cămara inimii tale. În acest din urmă sens poți și în chilie și într-o piață de zarzavaturi și precupețe, și în mijlocul unei recepții simandicoase cu ținută oligatorie-frac si papillon-și cu conversații sterile, tot atât de politicoase precum și de plicticoase. […] Un isihast în frac și cu papillon între cucoane vopsite peste tot și cu unghii mari muiate în roșu, ca și buzele, înconjurat de chelneri înmănușați în alb, gata să-ți recomande băuturi alese. E posibil? E posibil. Starea adevărată e cea interioară. Fără aceasta pletele nespălate, barba în neorânduială și dulama jegoasă nu au altă valoare decât are neorânduiala și jegul”.

Așadar, orice treaptă de slujire a lui Hristos, ca laic sau cleric, este favorabilă rugăciunii și trăirii duhovnicești. Ne-o confirmă, marele duhovnic al românilor, Părintele Cleopa:“ Rugăciunea inimii însă, este o lucrare de taină, pe care numai Dumnezeu o știe, iar cel care o are, foarte greu o spune altora. Ba, uneori nici nu știe omul că are rugăciunea inimii. Sunt și mireni care au rugăciune duhovnicească, încât întrec pe călugări. Să vă spun o întâmplare minunată, pe care am vazut-o aici, la biserică, acum vreo zece ani. Eram de rând la Sfântul Altar. Am venit la biserică pe la ora 4 dimineața și îmi citeam Canonul Sfintei Împărtășanii în genunchi, în fața sfintei Mese. Nu după mult timp, intră o femeie să se roage, care venise de cu seară la mănăstire. N-o cunoșteam. Se ruga încet pe la toate icoanele și făcea mereu metanii. Nu știa că mai este cineva în biserică. Era întuneric, că era timp de iarnă. Văzând eu că se roagă stăruitor, m-am uitat prin sfintele uși să văd cine se roagă cu atâta credința. Femeia stătea în genunchi în mijlocul bisericii cu mâinile ridicate în sus și zicea din toată inima aceste cuvinte: “ Doamne, nu mă lasa! Doamne, nu mă lasa!” Am văzut o lumină gălbuie în jurul ei și m-am înspăimântat. Apoi femeia a căzut cu fața la pământ și se ruga fără glas. Raza de lumină dimprejurul ei se făcea tot mai mare, și se ridica în sus. După puțin timp lumina s-a stins încet, iar femeia s-a ridicat și a ieșit din biserică. Era o femeie de la țară.

Iată, deci, cine are darul rugăciunii ! Iată că mirenii ne întrec pe noi călugării! Eu făceam proscomidia și de mare emoție am început a plânge cu copia în mână. Numai Dumnezeu știe câți aleși are în această lume”.

Concluzii

Concluzionând cele afirmate mai sus, putem spune că Rugăciunea lui Iisus este diadema de aur ce încununează Biserica pentru că îl unește cu Hristos pe credinciosul rugător în duhul pocăinței și al smereniei. Această rugăciune întâlnită în întregul spațiu ortodox, este o rugăciune a Bisericii și se sprijină pe Revelația lui Dumnezu către om și nu pe cugete ale minții firești. Prin întruparea Cuvântului Tatălui, unirea lui Dumnezeu cu omul s-a săvârșit într-o astfel de plinătate încât cunoașterea lui Dumnezeu să nu aibă nevoie de vreo întregire, ci numai de lupta viețuirii pentru dobândirea ei.

Numele Iisus Hristos este legat ontologic de Persoana Domnului și este dumnezeiesc. Chemarea cu dumnezeiască cuviință a acestui nume, dă viață prezenței Dumnezeului celui veșnic, iar El ca și lucrare aparte a vieții celei noi umple întreaga ființare a omului. Atunci, rugăciunea cu Numele lui Iisus devine o lucrare înfricoșată, dar și plină de bucurie praznicală.

Conștiința legăturii ontologice a Numelui cu Persoana Domnului Iisus este de neaparată trebuință de-a lungul întregii rugăciuni chemătoare. Rugăciunea neîncetată va călăuzi pe cel ce o săvârșește la o sporită plinătate a iubirii și la o cunoaștere mai adâncă a lui Dumnezeu Mântuitorul. Atunci repetarea Numelui va deveni nu numai o nevoie adevărată, de nestăvilit, ci și un izvor al dumnezeiștii mângâieri și bucurii. Prin mijlocirea Rugăciunii lui Iisus i se deschid omului ochii minții, astfel încât ea să pătrundă fără încetare noi și noi taine ale lui Dumnezeu și să se îmbogătească în experiența veșniciei”

Inima omului- în înțeles biblic- reprezintă izvorul tainic din care purcede cea mai desăvârșită viață spirituală, alcătuită din înclinațiile spontane și din simțul lăuntric al lucrurilor care angajează întreaga ființă. Este inima renăscută în Duhul la Botez, în care Dumnezeu Și-a încrustat propria lege și pe care a pecetluit-o cu harul Său, cum spune Sf. Grigorie Sinaitul. Aplecarea către bine înscris în inima recreată e capabilă nu doar să biruiască orice încercare a răului, dar îi conferă și un înțeles al lui Dumnezeu și al tainelor Sale. Energiile divine necreate ce dăinuie în stare de germene ne solicită conlucrarea harului și a libertății noastre pentru a putea înflori într-o orientare spontană a tuturor mișcărilor sufletului către Dumnezeu și o experință intuitivă și desfătătoare a prezenței dumnezeiești. Numele lui Iisus are în el însuși o eficacitate deosebită de a trezi iubirea dumnezeiască ascunsă în inimă prin Botez, precum o scânteie sub cenușă. Prin invocarea Numelui, mintea omenească ajunge să „ guste” din dulceața lui Dumnezeu, pentru că aceasta este tocmai manifestarea prezenței îndumnezeitoare a lui Hristos și a Duhului Sfânt în inima omului.

Obișnuința acestei rugăciuni care se continuă „ chiar și în somn” este cu totul altceva decât un reflex automat, obținuit prin repetarea unui act. Ea este fructul unei plinătăți lăuntrice. Permanenta pomenire a lui Dumnezeu, la care conduce exercițiul îndelungat al rugăciunii lui Iisus, rezultă nu atât dintr-o succesiune de acte, cât dintr-o stare, dintr-o orientare spontană și constantă a inimii și minții către Dumnezeu. Neîncetata invocare a Numelui lui Iisus însoțită de paza lăuntrică a minții urmăresc să întărească aplecarea către rugăciunea de pocăință. Astfel, rugăciunea devine modul firesc de existență al omului și răspunsul de sine- lucrător al inimii la orice fenomen al lumii duhovnicești.

Valoarea specială a Rugăciunii lui Iisus constă tocmai în faptul că, datorită simplității sale deosebite, poate fi rostită în condiții în care formele mai complexe de rugăciune nu pot fi folosite. Este o rugăciune pentru toate timpurile, potrivită atât pentru începători, cât și pentru cei experimentați.

Rugăciunea lui Iisus, prin bogăția de sensuri și de dogme pe care ni le dezvăluie, reprezintă și un rezumat al învățăturii de credință, fiind în același timp hristocentrică și trinitară. Valoarea specială a Rugăciunii lui Iisus constă deci în faptul că adevărurile vii, pe care le conține, sunt trăite de cei ce se roagă, nu din exterior și ca adevăruri teoretice, ci cu toată plenitudinea lăuntrică a ființei. Fără credință în dogmele Bisericii, ale mântuirii prin har în Hristos, ale reînvierii trupești și ale îndumnezeirii, învățăturile lăsate de Părinții neptici asupra Rugăciunii lui Iisus ar fi de neînțeles. Fără această relație personală cu Dumnezeu prin rugăciune, credința rămâne o convingere teoretică, iar cultul o lucrare de formă externă.

Ținând cont de faptul că prin rugăciune, omul vorbește cu Dumnezeu pentru desăvârșirea și mântuirea sa, îndeletnicirea aceasta lăuntrică rămâne suprema datorie a tuturor creștinilor, văzând și constatând din cele enunțate aici importanța și actualitatea ei, fiind ieri, azi și în veci aceeași. Rugăciunea este semnul supremației morale și duhovnicești în lume. Dacă, prin absurd, ar fi să înceteze, la un moment dat rugăciunea pe pământ, nevinovăția ar rămâne fără ocrotire, păcatul fără iertare, virtutea fără putința desăvârșirii și lumea ar intra în întunericul stricăciunii și al morții.

„ Rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu și înalță sufletul spre El. Este o minune pe care o putem săvârși și de care ne putem împărtăși zilnic, înălțându-ne mintea spre Domnul. Urmează doar să-i înțelegem sensul și să o cultivăm spre și pentru desăvârșirea noastră, căci ea este semnul omenității și izbăvirii noastre”.

Bibliografie

Anania, Arhiepiscopul Clujului, Bartolomeu, Apa cea vie a ortodoxiei, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2002

Antonie Mărturisitorul, Fericitul Arhiepiscop, Calea lucrării lăuntrice, Schitul Prodromu, Athos, 2002

Antonie, Mitropolit de Suroj, Făcând din viață rugăciune, trad. A. Igiroșanu, Editura Sofia, Buc.,2014

Antonie, Mitropolit de Suroj, Școala rugăciunii, trad. Gh. Fedorovici, Editura Sofia, București, 2014

Antonie, Mitropolit de Suroj, Dumnezeu și omul, trad. Luminița Irina Neculai, Editura Sofia, București, 2011

Bălan, Arhim. Ioanichie, Convorbiri duhovnicești, vol.I, ed.aII-a, Episcopia Romanului, 1993

Bălan, Arhim. Ioanichie, Convorbiri duhovnicești, vol.II, ed. aII-a, Episcopia Romanului, 1990

Bălan, Arhim. Ioanichie, Convorbiri duhovnicești cu teologi ortodocși din străinătate, Trinitas, Iași, 1995

Bălan, Arhim. Ioanichie, Pateric românesc, ed. a II-a Arhiepiscopia Dunării de Jos, Galați, 1990

Bălan, Arhim. Ioanichie, Vetre de sihăstrie românească, Editura I.B.M. BOR București, 1982

Briancianinov, Sfântul Ignatie, Despre Rugăciunea lui Iisus, Credința strămoșească, 2002

Briancianinov, Sfântul Ignatie, Despre moarte, Pelerinul român, Oradea ,1993

Briancianinov, Sfântul Ignatie, Experiențe ascetice, vol. I, II, III, Editura Sofia, București, 2001

Bădulescu, Pr. Dan, New Age-Împărăția răului, Christiana, București, 2001

Capsanis, Arhim. Gheorghe, Îndumnezeirea-scopul vieții omului, Editura Evanghelismos, București, 2006

Cuviosul Paisie de la Neamț, Autobiografia unui stareț, Editura Deisis, Sibiu, 1996

Cârstoiu, Prot. Lector dr. Iustinian, Desăvârșirea creștină în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, Editura Bucura Mond, București, 1996

Cetfericov, Prot. Serghei, Paisie starețul mănăstirii Neamț din Moldova, trad. Patr. Nicodim, Neamț, 1943

Corlean, Natalia, Antologie de cuvinte duhovnicești ale Părintelui Arsenie Boca, Editura Agaton, Făgăraș, 2014

Corlean, Natalia, Părintele Arsenie Boca, o viața închinată schimbării noastre, Editura Agaton, Făgăraș, 2012

Costa de Beauregard, Părintele Marc- Antoine, Rugați-vă neîncetat, trad. N. Buga, Editura I.M.B. BOR, București,1998

Crainic Nichifor, Sfințenia- împlinirea umanului, Trinitas, Iași, 1993

Daniel, Părintele de la Rarău, Rugăciunea lui Iisus, Editura Panaghia, Vatra Dornei, 2014

Deseille, Placide, Nostalgia ortodoxiei, trad.D. Mezdrea, Editura Anastasia, București,1995

Despre Rugăciunea lui Iisus, Pelerinul român, Oradea, 2002

Dionisiatul, Monah Iosif, Starețul Haralambie-dascălul rugăciunii minții, trad. Ierom Ștefan Nuțescu, Evanghelismos, 2005

Dionisiatul, Teoclit, Dilaoguri la Athos, vol.I și vol. II, trad. Pr. I.Ică, Deisis, Alba-Iulia, 1994

Dobzeu, Arhim. Mina, Rugăciunea inimii pentru toți, Trinitas, Iași, 2003

Dunlop, John B, Starețul Ambrozie de la Optina, trad. Irineu Slătineanu, Polovragi, 1994

Duță, Pr. Gheorghiță, Sfințească-se Numele Tău, Almanah Bisericesc, 2011, Editura Arhiep. Buzăului și Vrancei

Farasiotis, Dionysios, Mari inițiați ai Indiei și Părintele Paisie, trad. Evloghie Munteanu, Editura Egumenița

Filaret, Părintele Ioan, Creștinism sau Joga?

Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol.I, traducere, note și introducere pentru cele 12 volume, Pr.prof. dr. D. Stăniloae, Ed. Harisma, Buc. 1992

Filocalia vol.2, Editura Harisma, București, 1993

Filocalia vol.3, Editura Harisma, București, 1994

Filocalia vol.4, Editura Harisma, București, 1994

Filocalia vol.5, Editura I.B.M. BOR, București, 1976

Filocalia vol.6, Editura Humanitas, București, 1997

Filocalia vol.7, Editura Humanitas, București, 2009

Filocalia vol 8, Editura Humanitas, București, 2002

Filocalia vol 9, Editura I.B.M. BOR, București, 1980

Filocalia vol.10, Editura I.B.M. BOR, București, 1981

Filocalia vol.11, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990

Filocalia vol.12, Editura Harisma, București, 1991

Florenski, Pavel, Dogmatică și dogmatism, trad. E. Dulgheru, Editura Anastasia, 1998

Gomboș, drd. Stelian, Rugăciunea lui Iisus și impactul ei asupra lumii secularizate de azi, Porunca Iubirii nr. 4/2005

Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006

Iosif Monahul, Cuviosul Iosif sihastru, trad. St. Nuțescu, Schitul Lacu, 2001

Îndrumări misionare, Editura I.B.M. BOR, 1986

Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojiu, Editura Sofia, București, 2006

Larchet, Jean-Claude, Învățătura părintelui Serghei, Editura Sofia, București, 2007

Lecca, Paulin Arhim. trad. „ Din viața Sfântului Grigorie Palama” în B.O.R. nr. 9-10/1974

Lossy, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. V.Răducă, Editura Anastasia

Măreția Ortodoxiei, trad. Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, 2009

Meyendorff, John, O introducere în studiul vieții și operei Sfântului Grigorie Palama, trad. A. Alexandru, Editura Nemira, 2014

Moise, Monahul, Părintele Ienonim Simonpetritul, trad. Șt. Nuțescu. Editura Evanghelismos, București, 2008

Morre, Arhim. Lazarus, Sfântul Serafim de Sarov, trad. P. Bălan, Editura Agapis, București, 2002

Nichita, Pr. prof.dr. Vasile, Mărturisindu-L pe Hristos, Editura Vasiliana, Iași, 2002

Ne vorbește părintele Cleopa, vol. 3, Episcopia Romanului, 2001

Pelerinul rus, trad.Gherontie Cruceada, Editura Axis Mundi, București, 1992

Plămădeala, Antonie Mitropolitul, Biserica în mers, vol I și vol.II, Sibiu, 1999

Plămădeala, Antonie Mitropolitul, Spiritualitate și istorie la Întorsura Carpaților, vol. I și vol. II, Buzău 1983

Plămădeala, Antonie Mitropolitul, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Axios, 1995

Popescu Pr .prof. dr. Dumitru, Centralitatea lui Hristos în gândirea Părintelui Stăniloae, Anuarul Facultății de Teologie ortodoxă, București, 2004

Popovici, Arhim. Iustin, Omul și Dumnezeul-Om, trad. pr. I.Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1997

Porfirie, Părintele, Antologie de sfaturi și îndrumări, trad. S. Munteanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2004

Rose, Ierom. Serafim, Ortodoxia și religia viitorului, Trad. M. Grosu, Cartea Moldovei, Chișinău, 1995

Raccanello, Dario, Rugăciunea lui Iisus în scrierile starețului Vasile de la Poiana Mărului, trad. I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1996

Rakovalis, Anastasie, Părintele Paisie mi-a spus…Editura Evaghelismos, București, 2002

Rugăciunea lui Iisus- Fragmente filocalice, București, 1992

Serafim, Mitropolitul, Isihasmul- tradiție și cultură românească, trad. I. Iordănescu, Editura Anastasia, București, 1994

Sbornicul, vol I și vol II, Episcopia Alba-Iulia, 1993

Sfântul Cuvios Gheorghe, Mănăstrirea Cernica 2000, Ediție îngrijită de arhim. Macarie Ciolan

Sfântul Nichita Stihatul, Viața Sfântului Simeon Noul Teolog, trad. I. Iliescu, Editura Herald, București, 2003

Sfântul Paisie Velicicovski, Crinii țarinii, Editura Anastasia, București, 1996

Sfântul Paisie Velicicovski, Cuvinte și scrisori duhovnicești ,vol.I, Editura Tipografia centrală, Chișinău, 1998

Sfântul Paisie Velicicovski, Cuvinte și scrisori duhovnicești ,vol. II, Ed. Tipografia Centrală, Chișinău, 1999

Sfântul Paisie Velicicovski, Meditații despre Rugăciunea inimii, București 1997

Sfânta Scriptură sau Biblia, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura I.B.M. BOR, București, 2008

Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței ortodoxe, vol .I și vol.II, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, trad. I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2001

Sfinții români și apărători ai legii strămoșești, Editura I.B.M.BOR, 1987

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în Rugăciunea lui Iisus și isihasm, trad. Ioan și Cornelia Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2009

Sofronie Arhimandritul, Rugăciunea-experiența vieții veșnice, Trad. I.Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1998

Sofronie Arhimandritul, Despre rugăciune, trad. Teoctist Caia, București, 2006

Sofronie Arhimandritul, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul, trad.I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999

Sorescu, Pr. Vasile, Biserica ortodoxă, Stâlp și temelie a adevărului, Editura Credința strămoșească, 2002

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă ,vol.1, ediția a III-a, Editura I.B.M. BOR București 2003

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă, vol.2, ediția a II-a, Editura I.B.M. BOR, București ,1997

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă, vol.3, ediția a II-a, Editura I.B.M. BOR, București ,1997

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1993

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Cele cinci cuvântări teologice ale Sfântului Grigorie Teologul, Editura Anastasia, București, 1993

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Iisus Hristos-lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, București, 1993

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Ascetică și Mistică, Editura I.B.M. BOR, București, 1992

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Mitropolia Olteniei, Craiova, 1986

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Mitropolia Olteniei, Craiova, 1991

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002

Scrierile Părinților Apostolici, Editura I.B.M. BOR, București, 1995

Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovnicești, imne și scrisori, trad. I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2000

100. Theodoropulos, Arhim. Epifanie, Cele două extreme, Ecumenismul și stilismul, trad. St. Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2006

101. Tudor Ieroschim. Daniil Sandu, Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, București , 1999

102. Voiculescu Vasile, Poezii, Editura Cartex 2000, București, 2006

103. Velimirovici, Episcop Nicolae, Credința poporului lui Dumnezeu, trad. D. Potlog, Sofia, București,2001

104 .Vlahos, Mitropolit Hierotheos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Sofia, București, 2001

105. Vliangoftis, Părintele Arsenie, Ereziile contemporane, trad. St. Nuțescu, Editura Evanghelismos, București 2006

106. Ware, Mitropolitul Kallistos, Puterea Numelui, Editura Christiana, București, 1992

107. Ware, Mitropolitul Kallistos, Rugăciunea lui Iisus în scrierile Sf. Grigorie Sinaitul, trad. D. Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2014

108. Ware, Mitropolitul Kallistos, Împărăția lăuntrică, trad. Eugenia Vlad, Editura Christiana, București, 1996

109. Zaharou, Arhim. Zaharia, Hristos- Calea vieții noastre, trad. Evloghie Munteanu, Editura Bunavestire, Galați, 2003

Bibliografie

Anania, Arhiepiscopul Clujului, Bartolomeu, Apa cea vie a ortodoxiei, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2002

Antonie Mărturisitorul, Fericitul Arhiepiscop, Calea lucrării lăuntrice, Schitul Prodromu, Athos, 2002

Antonie, Mitropolit de Suroj, Făcând din viață rugăciune, trad. A. Igiroșanu, Editura Sofia, Buc.,2014

Antonie, Mitropolit de Suroj, Școala rugăciunii, trad. Gh. Fedorovici, Editura Sofia, București, 2014

Antonie, Mitropolit de Suroj, Dumnezeu și omul, trad. Luminița Irina Neculai, Editura Sofia, București, 2011

Bălan, Arhim. Ioanichie, Convorbiri duhovnicești, vol.I, ed.aII-a, Episcopia Romanului, 1993

Bălan, Arhim. Ioanichie, Convorbiri duhovnicești, vol.II, ed. aII-a, Episcopia Romanului, 1990

Bălan, Arhim. Ioanichie, Convorbiri duhovnicești cu teologi ortodocși din străinătate, Trinitas, Iași, 1995

Bălan, Arhim. Ioanichie, Pateric românesc, ed. a II-a Arhiepiscopia Dunării de Jos, Galați, 1990

Bălan, Arhim. Ioanichie, Vetre de sihăstrie românească, Editura I.B.M. BOR București, 1982

Briancianinov, Sfântul Ignatie, Despre Rugăciunea lui Iisus, Credința strămoșească, 2002

Briancianinov, Sfântul Ignatie, Despre moarte, Pelerinul român, Oradea ,1993

Briancianinov, Sfântul Ignatie, Experiențe ascetice, vol. I, II, III, Editura Sofia, București, 2001

Bădulescu, Pr. Dan, New Age-Împărăția răului, Christiana, București, 2001

Capsanis, Arhim. Gheorghe, Îndumnezeirea-scopul vieții omului, Editura Evanghelismos, București, 2006

Cuviosul Paisie de la Neamț, Autobiografia unui stareț, Editura Deisis, Sibiu, 1996

Cârstoiu, Prot. Lector dr. Iustinian, Desăvârșirea creștină în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, Editura Bucura Mond, București, 1996

Cetfericov, Prot. Serghei, Paisie starețul mănăstirii Neamț din Moldova, trad. Patr. Nicodim, Neamț, 1943

Corlean, Natalia, Antologie de cuvinte duhovnicești ale Părintelui Arsenie Boca, Editura Agaton, Făgăraș, 2014

Corlean, Natalia, Părintele Arsenie Boca, o viața închinată schimbării noastre, Editura Agaton, Făgăraș, 2012

Costa de Beauregard, Părintele Marc- Antoine, Rugați-vă neîncetat, trad. N. Buga, Editura I.M.B. BOR, București,1998

Crainic Nichifor, Sfințenia- împlinirea umanului, Trinitas, Iași, 1993

Daniel, Părintele de la Rarău, Rugăciunea lui Iisus, Editura Panaghia, Vatra Dornei, 2014

Deseille, Placide, Nostalgia ortodoxiei, trad.D. Mezdrea, Editura Anastasia, București,1995

Despre Rugăciunea lui Iisus, Pelerinul român, Oradea, 2002

Dionisiatul, Monah Iosif, Starețul Haralambie-dascălul rugăciunii minții, trad. Ierom Ștefan Nuțescu, Evanghelismos, 2005

Dionisiatul, Teoclit, Dilaoguri la Athos, vol.I și vol. II, trad. Pr. I.Ică, Deisis, Alba-Iulia, 1994

Dobzeu, Arhim. Mina, Rugăciunea inimii pentru toți, Trinitas, Iași, 2003

Dunlop, John B, Starețul Ambrozie de la Optina, trad. Irineu Slătineanu, Polovragi, 1994

Duță, Pr. Gheorghiță, Sfințească-se Numele Tău, Almanah Bisericesc, 2011, Editura Arhiep. Buzăului și Vrancei

Farasiotis, Dionysios, Mari inițiați ai Indiei și Părintele Paisie, trad. Evloghie Munteanu, Editura Egumenița

Filaret, Părintele Ioan, Creștinism sau Joga?

Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol.I, traducere, note și introducere pentru cele 12 volume, Pr.prof. dr. D. Stăniloae, Ed. Harisma, Buc. 1992

Filocalia vol.2, Editura Harisma, București, 1993

Filocalia vol.3, Editura Harisma, București, 1994

Filocalia vol.4, Editura Harisma, București, 1994

Filocalia vol.5, Editura I.B.M. BOR, București, 1976

Filocalia vol.6, Editura Humanitas, București, 1997

Filocalia vol.7, Editura Humanitas, București, 2009

Filocalia vol 8, Editura Humanitas, București, 2002

Filocalia vol 9, Editura I.B.M. BOR, București, 1980

Filocalia vol.10, Editura I.B.M. BOR, București, 1981

Filocalia vol.11, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990

Filocalia vol.12, Editura Harisma, București, 1991

Florenski, Pavel, Dogmatică și dogmatism, trad. E. Dulgheru, Editura Anastasia, 1998

Gomboș, drd. Stelian, Rugăciunea lui Iisus și impactul ei asupra lumii secularizate de azi, Porunca Iubirii nr. 4/2005

Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006

Iosif Monahul, Cuviosul Iosif sihastru, trad. St. Nuțescu, Schitul Lacu, 2001

Îndrumări misionare, Editura I.B.M. BOR, 1986

Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojiu, Editura Sofia, București, 2006

Larchet, Jean-Claude, Învățătura părintelui Serghei, Editura Sofia, București, 2007

Lecca, Paulin Arhim. trad. „ Din viața Sfântului Grigorie Palama” în B.O.R. nr. 9-10/1974

Lossy, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. V.Răducă, Editura Anastasia

Măreția Ortodoxiei, trad. Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, 2009

Meyendorff, John, O introducere în studiul vieții și operei Sfântului Grigorie Palama, trad. A. Alexandru, Editura Nemira, 2014

Moise, Monahul, Părintele Ienonim Simonpetritul, trad. Șt. Nuțescu. Editura Evanghelismos, București, 2008

Morre, Arhim. Lazarus, Sfântul Serafim de Sarov, trad. P. Bălan, Editura Agapis, București, 2002

Nichita, Pr. prof.dr. Vasile, Mărturisindu-L pe Hristos, Editura Vasiliana, Iași, 2002

Ne vorbește părintele Cleopa, vol. 3, Episcopia Romanului, 2001

Pelerinul rus, trad.Gherontie Cruceada, Editura Axis Mundi, București, 1992

Plămădeala, Antonie Mitropolitul, Biserica în mers, vol I și vol.II, Sibiu, 1999

Plămădeala, Antonie Mitropolitul, Spiritualitate și istorie la Întorsura Carpaților, vol. I și vol. II, Buzău 1983

Plămădeala, Antonie Mitropolitul, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Axios, 1995

Popescu Pr .prof. dr. Dumitru, Centralitatea lui Hristos în gândirea Părintelui Stăniloae, Anuarul Facultății de Teologie ortodoxă, București, 2004

Popovici, Arhim. Iustin, Omul și Dumnezeul-Om, trad. pr. I.Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1997

Porfirie, Părintele, Antologie de sfaturi și îndrumări, trad. S. Munteanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2004

Rose, Ierom. Serafim, Ortodoxia și religia viitorului, Trad. M. Grosu, Cartea Moldovei, Chișinău, 1995

Raccanello, Dario, Rugăciunea lui Iisus în scrierile starețului Vasile de la Poiana Mărului, trad. I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1996

Rakovalis, Anastasie, Părintele Paisie mi-a spus…Editura Evaghelismos, București, 2002

Rugăciunea lui Iisus- Fragmente filocalice, București, 1992

Serafim, Mitropolitul, Isihasmul- tradiție și cultură românească, trad. I. Iordănescu, Editura Anastasia, București, 1994

Sbornicul, vol I și vol II, Episcopia Alba-Iulia, 1993

Sfântul Cuvios Gheorghe, Mănăstrirea Cernica 2000, Ediție îngrijită de arhim. Macarie Ciolan

Sfântul Nichita Stihatul, Viața Sfântului Simeon Noul Teolog, trad. I. Iliescu, Editura Herald, București, 2003

Sfântul Paisie Velicicovski, Crinii țarinii, Editura Anastasia, București, 1996

Sfântul Paisie Velicicovski, Cuvinte și scrisori duhovnicești ,vol.I, Editura Tipografia centrală, Chișinău, 1998

Sfântul Paisie Velicicovski, Cuvinte și scrisori duhovnicești ,vol. II, Ed. Tipografia Centrală, Chișinău, 1999

Sfântul Paisie Velicicovski, Meditații despre Rugăciunea inimii, București 1997

Sfânta Scriptură sau Biblia, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura I.B.M. BOR, București, 2008

Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței ortodoxe, vol .I și vol.II, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, trad. I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2001

Sfinții români și apărători ai legii strămoșești, Editura I.B.M.BOR, 1987

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în Rugăciunea lui Iisus și isihasm, trad. Ioan și Cornelia Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2009

Sofronie Arhimandritul, Rugăciunea-experiența vieții veșnice, Trad. I.Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1998

Sofronie Arhimandritul, Despre rugăciune, trad. Teoctist Caia, București, 2006

Sofronie Arhimandritul, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul, trad.I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999

Sorescu, Pr. Vasile, Biserica ortodoxă, Stâlp și temelie a adevărului, Editura Credința strămoșească, 2002

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă ,vol.1, ediția a III-a, Editura I.B.M. BOR București 2003

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă, vol.2, ediția a II-a, Editura I.B.M. BOR, București ,1997

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă, vol.3, ediția a II-a, Editura I.B.M. BOR, București ,1997

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1993

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Cele cinci cuvântări teologice ale Sfântului Grigorie Teologul, Editura Anastasia, București, 1993

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Iisus Hristos-lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, București, 1993

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Ascetică și Mistică, Editura I.B.M. BOR, București, 1992

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Mitropolia Olteniei, Craiova, 1986

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Mitropolia Olteniei, Craiova, 1991

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002

Scrierile Părinților Apostolici, Editura I.B.M. BOR, București, 1995

Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovnicești, imne și scrisori, trad. I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2000

100. Theodoropulos, Arhim. Epifanie, Cele două extreme, Ecumenismul și stilismul, trad. St. Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2006

101. Tudor Ieroschim. Daniil Sandu, Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, București , 1999

102. Voiculescu Vasile, Poezii, Editura Cartex 2000, București, 2006

103. Velimirovici, Episcop Nicolae, Credința poporului lui Dumnezeu, trad. D. Potlog, Sofia, București,2001

104 .Vlahos, Mitropolit Hierotheos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Sofia, București, 2001

105. Vliangoftis, Părintele Arsenie, Ereziile contemporane, trad. St. Nuțescu, Editura Evanghelismos, București 2006

106. Ware, Mitropolitul Kallistos, Puterea Numelui, Editura Christiana, București, 1992

107. Ware, Mitropolitul Kallistos, Rugăciunea lui Iisus în scrierile Sf. Grigorie Sinaitul, trad. D. Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2014

108. Ware, Mitropolitul Kallistos, Împărăția lăuntrică, trad. Eugenia Vlad, Editura Christiana, București, 1996

109. Zaharou, Arhim. Zaharia, Hristos- Calea vieții noastre, trad. Evloghie Munteanu, Editura Bunavestire, Galați, 2003