Rugaciunea Domneasca
CUPRINS
INTRODUCERE – Despre rugăciune în general
Ce este rugăciunea?
Rugăciunea în cadrul păgânismului.
Rugăciunea în Vechiul Testament.
II RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ “TATĂL NOSTRU”
Despre Rugăciunea Domnească – generalități
Timpul și împrejurările în care a fost rostită această rugăciune
Textul rugăciunii Domnești
Deosebirile dintre textul biblic și cel păstrat în Didahie
Rugăciunea Domnească – Sinopsa
III EXEGEZA TEXTULUI RUGĂCIUNII
Cuprinsul rugăciunii “Tatăl Nostru”
Tatăl nostru care ești în ceruri
Sfințească-se numele Tău
Vie împărăția Ta
Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ
Pâinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o nouă astăzi
Și ne iartă nouă greșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștrii
Și nu ne duce pe noi în ispită
Ci ne izbăvește de cel rău
Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci, Amin.
IV RUGĂCIUNEADOMNEASCĂ ÎN CULTUL PUBLIC ȘI PARTICULAR AL CREȘTINILOR
Valoarea liturgică a rugăciunii în general și a rugăciunii “Tatăl nostru” în special
Rugăciunea Domnească în Liturghia baptismală
Rugăciunea Domnească în Liturghia euharistică
Lămuriri în legătură cu textul Rugăciunii Domnești folosit în cărțile noastre de cult
V SENSUL ECUMENIST AL RUGĂCIUNII DOMNEȘTI
temeiuri ecumenice în cuvintele “Tatăl nostru care ești în ceruri”
Temeiuri ecumeniste desprinse din unele cereri ale Rugăciunii Domnești “Tatăl nostru”
Concluzii
Bibliografie
=== Rug. Domneasc ===
CUPRINS
INTRODUCERE – Despre rugăciune în general
Ce este rugăciunea?
Rugăciunea în cadrul păgânismului.
Rugăciunea în Vechiul Testament.
II RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ “TATĂL NOSTRU”
Despre Rugăciunea Domnească – generalități
Timpul și împrejurările în care a fost rostită această rugăciune
Textul rugăciunii Domnești
Deosebirile dintre textul biblic și cel păstrat în Didahie
Rugăciunea Domnească – Sinopsa
III EXEGEZA TEXTULUI RUGĂCIUNII
Cuprinsul rugăciunii “Tatăl Nostru”
Tatăl nostru care ești în ceruri
Sfințească-se numele Tău
Vie împărăția Ta
Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ
Pâinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o nouă astăzi
Și ne iartă nouă greșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștrii
Și nu ne duce pe noi în ispită
Ci ne izbăvește de cel rău
Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci, Amin.
IV RUGĂCIUNEADOMNEASCĂ ÎN CULTUL PUBLIC ȘI PARTICULAR AL CREȘTINILOR
Valoarea liturgică a rugăciunii în general și a rugăciunii “Tatăl nostru” în special
Rugăciunea Domnească în Liturghia baptismală
Rugăciunea Domnească în Liturghia euharistică
Lămuriri în legătură cu textul Rugăciunii Domnești folosit în cărțile noastre de cult
V SENSUL ECUMENIST AL RUGĂCIUNII DOMNEȘTI
temeiuri ecumenice în cuvintele “Tatăl nostru care ești în ceruri”
Temeiuri ecumeniste desprinse din unele cereri ale Rugăciunii Domnești “Tatăl nostru”
Concluzii
Bibliografie
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
DESPRE RUGĂCIUNE ÎN GENERAL
Ce este rugăciunea?
Fiecare om are un suflet, Sufletul îl avem de la Dumnezeu și prin suflet suntem copii ai lui Dumnezeu. Aici pe pământ, dorul sufletului omenesc după Dumnezeu nu-și află astâmpăr deplin decât în rugăciune. Prin rugăciune omul se deosebește de toate viețuitoarele pământului, este mai mare decât toate, este “cununa zidirilor lui Dumnezeu!
Rugăciunea este convorbirea noastră cu Dumnezeu, în care îl preamărim, îi mulțumim, și îi cerem cele de trebuință.
Rugăciunea este ridicarea minții și voii noastre către Dumnezeu, este un dar al ui Dumnezeu, scara către cer, cheia cerului și zăvorul păcatelor. Ea este “funcția vitală a credinciosului focarul evlaviei sale, oxigenul spiritual al minții sale religioase și totodată unitatea de măsură pentru intensitatea ei”. Rugăciunea este, în general, o manifestare firească a sufletului omenesc, izvorâtă din nevoia omului de a-și întări și înălța viața, punând-o la adăpost de nenorociri și făcând-o să aibă parte de cât mai multă fericire. Înălțându-și ruga fierbinte către Dumnezeu, omul a căutat să-și asigure o viață mai înaltă, mai curată, mai bogată, mai puternică și mai fericită.
Cu drept cuvinte se zice, că rugăciunea pentru suflet este ceea ce pentru trup e răsuflarea. Trupul ca să trăiască trebuie să stea neapărat în neîntreruptă legătură cu cerul. Ca viața religioasă în suflet să nu stingă, sufletul fără încetare trebuie să fie în comunicare cu Dumnezeu. Când omul ajunge de nu se mai ruga niciodată, atunci viața lui religioasă încetează și credința lui moare.
Rugăciunea e modul nostru de a sta de vorbă cu Dumnezeu. Vorbim și între noi, ne adresăm și noi cereri unii altora, dar acestea sunt rugăminți. Rugăciunii i-o adresăm numai lui Dumnezeu și celor binecuvântați de El a fi mijlocitori, Maicii Domnului, îngerilor și tuturor sfinților, Cuvântul rugăciune are din cele mai vechi timpuri sens sacru, de convorbire sfântă, de recunoaștere a unei distanțe, a unei diferențe calitative între cel ce se roagă și cel ce privește ruga. Cuvântul presupune recunoașterea existenței lui Dumnezeu, ca persoană cu care se poate dialoga, care aude, înțelege și are puterea nelimitată de a răspunde cum vrea, când vrea, potrivit unor critici cunoscute în chip absolut numai de El, dar din care o parte ne-au fost dezvăluite și nouă prin Iisus Hristos.
Cel care se roagă crede. Cel care nu știe, de crede ori nu, dar se surprinde adresând în gând crâmpei de rugăciune, la bucurie sau necaz, crede. Dacă n-ar crede, rugăciunea ar fi o absurditate. Ar fi vorbire de unul singur, monolog nu dialog. Dialogul cu Dumnezeu e firesc, tot așa cum sunt firești și convorbirile dintre noi oamenii. Noi ne ajutăm unii pe alții, ne învățăm unii pe alții, ne dăm sfaturi, ne implicăm destinele în conviețuirea socială, depindem unii de alții. Dumnezeu fiind Creatorul nostru, Cel ce ne-a dat viață și ne-o veghează prin Providența Sa, este și El implicat în destinele noastre și nu e drept oare să fie consultat, să fie rugat să mai intervină ici și colo și să corecteze ceea ce noi, prin voința noastră sau prin anumite determinări omenești am făcut să nu iasă socoteala tocmai bună?
RUGĂCIUNEA ESTE INIMA RELIGIEI. O religie fără rugăciune este cel mult o religie naturală, care se zbate neputincioasă în întrebări, ce revin veșnic, fără răspuns și în numeroase contradicții interne. Practic o astfel de religie în care credința și rugăciunea nu viețuiesc și nu sârguiesc împreună, nu aduce nici un spor în promovarea năzuințelor înalte ale credinciosului, nu contribuie cu prea mult la zdrăvenirea lui morală, vătămându-i mântuirea. O religie naturală lasă pe Dumnezeu și pe credincios îndepărtați unul de altul. Nici o legătură intimă, nici un dialog interior, nici un schimb între ei, nici o acțiune a lui Dumnezeu în om, nici o întoarcere a omului la Dumnezeu. În fond aceasta pretinsă religie nu este decât o filozofie, o abstracție, o creație artificială; ea este lipsită de particularitățile specifice religiei și ca atare, rugăciunea nu poate odrăzli pe tulpinei lipsită de seva divină.
Izvorul din astfel de nevoi de căpetenie ale vieții, n-a fost, nu este și nu va fi nici un popor care să nu știe rugăciuni, să nu se roage și să nu se închine lui Dumnezeu în toate timpurile și locurile, într-un fel sau altul, pentru că în toate neamurile este aceeași fire, aceeași natură omenească, aceeași zidire a lui Dumnezeu din trup și suflet nemuritor.
2.Rugăciunea în cadrul paganismului
O privire oricât de grăbită asupra istoriei religiilor ne-ar putea face să ne dăm seama cât de adâncă și de generală, cât de firească este nevoia sufletului omenesc de a se ruga și cum omul a găsit de obicei în rugăciunile sale, cuvintele cele mai gingașe, cele mai frumoase și mai poetice pentru a-și deschide sufletul în fața lui Dumnezeu, preamărindu-L sau cerându-i ajutor, în toate nevoile. Chiar popoarele numite atât de greșit “primitive” au rugăciuni care ne înduioșează prin sinceritatea și gingășia lor.
Iată un astfel de exemplu de rugăciune: ”Mhambe! Kiava!” se roagă eonzii de pe tărâmul nordic al lacului Nionza din Africa, atunci când sunt loviți de secetă. ”Mhambe! Kiava!” – “Ne-ai oprit ploaia” dă-ne ploaie ca să nu muncim. Scapă-ne de moarte prin ploaie, căci tu ești tatăl nostu și noi suntem copiii tăi și tu ne-ai făcut. Pentru ce vrei să murim? Dă-ne porumb, banane și fasole. Ne-ai dat picioare ca să umblăm, brațe ca să muncim și vite; dă-ne și ploaie ca să avem ce culege.”
Rugăciunile pe care “primitivii” le îndreaptă către divinitățile lor sunt însă departe de renumitele imnuri religioase asiro—babiloinieie și egiptene, imnuri care și astăzi mai uimesc prin frumusețea lor literatura și prin adâncimea sentimentului religios ce se desprind din ele. Și nu mai puțin frumoase sunt unele dintre imnuri străvechii literaturi religioase indiene. Și ce sunt frumoasele “gathas” sau “cântece” din Avesta, cartea sfântă a perșilor, altceva decât imnuri și rugăciuni întrebuințate în cult în timpul sacrificiilor?
De la nici unul din vechile popoare civilizate ale antichității, afară de evrei, rugăciunea n-a avut atâta însemnătate ca la greci Religia însăși a vechilor greci se deosebește de celelalte religii naturale prin gustul său pentru frumos, prin înălțimea cugetării sale filozofice, prin măsura și înțelepciunea idealului său moral. Toate acestea se răsfrâng asupra cultului religios al grecilor, în vreme ce la celelalte popoare antice rugăciunea a decăzut în formele magice. De asemenea, rugăciunea vechilor greci n-a avut niciodată un caracter atât de pronunțat interes, cum l-au avut celelalte popoare. Pentru prima dată în antichitate, la greci se cereau zeilor și bunuri morale ca: înțelepciune, credință, virtuți, etc. Rugăciunii vechilor greci i-a lipsit însă cu desăvârșire conștiința păcatului, care dă atâta adâncime psalmilor de pocăință ai lui David și i-a lipsit de asemenea duhul iubirii universale, care așează rugăciunea creștină și creștinismul însuși la înălțimea unei religii dumnezeiești revelate.
Cât despre religia romană, aceasta cu toate că avea în centrul său, ca toate religiile, rugăciunea, nu s-aridicat niciodată la înălțimea religiei grecești. Rugăciunea romanilor, ca și religia romană în general, s-a mișcat între ritualism și formalism pe de o parte și scepticism sau necredință pe de altă parte. La o oarecare înălțime religioasă s-a ridicat rugăciunea la unii filozofi romani (Seneca mai ales) care au pregătit calea pentru pătrunderea creștinismului în imperiul roman, contribuind la acea “plinire a vremii” despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel (Sal. IV, 4).
În religiile universaliste, în budism și islamism, rugăciunea este desigur cultivată ca în toate religiile, dar trebuie să observăm faptul că rugăciunea budistă este contrară spiritului și literei budismului primitv, care este ateu și deci nu are vre-o comunicare a sufletului cu Dumnezeu, de altfel, în budismul primitiv nici nu a existat vreun cult, ci numai meditație și practici ascete. În islamism însă, sub înrâurirea mozaismului și creștinismului, rugăciunea a căpătat un loc de frunte, Mahomed recomandând adepților săi, rugăciunea ca pe o îndatorire de căpetenie a oricărui credincios . În felul aceste în legea rituală a islamismului, rugăciunea a devenit unul din ei” cinci stâlpi” ai credinței islamice, trebuind să fie îndeplinită de cinci ori pe zi, la anumite ore, după anumite reguli și în urma unor “spălături rituale”.
3)Rugăciunea în Vechiul Testament
La evrei, rugăciunea a avut o mare însemnătate. La începutul sfintei Scripturi, în Vechiul Testament, citim despre Cain și Abel ca un zidit altar, au adus jertfa și rugăciuni lui Dumnezeu, simițindu-se dependenți de Creatorul lor (Fac. IV, 3-4). De la patriarhi înainte se exprima lauda, mulțumirea și rugămințile către Dumnezeu în toate timpurile, prin rugăciune. (Fac. XII, 8; XIII, 4; XVIII, 23; XX, 21; XXVI, 25)
Prin legea sinaitică, cultului public și rugăciunilor solemne și s-au destinat un loc determinant, căci Dumnezeu voia ca poporul ales să săvârșească cultul nu în alt loc decât înaintea corului legământului. De aceea și templul ierusalimitean se numea casa rugăciunii (Mr., XXI, 13); (Mc. XI, 17); (Lc. XIX; 46). În timpurile postexilice, nu numai în Ierusalim, ci și în fiecare oraș erau sinagogi în care, în fiecare sabat și în alte zile, se adunau iudeii ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu și să îndrepte către El rugăciuni și făgăduinței.
Deși în Vechiul Testament nu se propune nici un percept de rugăciune totuși, prin însăși legea ceremonială se prescrie cultul lui Dumnezeu, care nu se poate cugeta fără rugăciuni.
Apoi în Psalmi se află rugăciuni pentru orice stare din viața, acestuia constituind o dovadă pentru modul în care oamenii erau obișnuiți să se roage (Ps. XXXIII; 1; PS. L; CXL, 1-2; CXLI, 1-2; CXLII, 1 etc). Uneori se menționează și Psalmii cantatila Templu (Ezdra II, 41, 65; III, 10; Neemia VII, 73; XII, 24; Crom. V, 12; VII, 6). Datina de a se ruga reiese și din faptul că Dumnezeu nu aproba rugăciunea acelora care nu voiesc să se întoarcă de la rele (Amos V, 23) și asculta rugăciunea drepților (Ies, XXII, 23; Deut. IV, 7; Prov. XV, 29; Sirah. XXV, 17-18).
La evrei existau anumite ore de rugăciune (Ps. LIV, 19) ora sacrificiului de dimineața, de seară și de amiazăzi. În timpul exilului, în locul sacrificiului de dimineață și de seară se introduce o rugăciune oficială de dimineață sau de seară. Daniel se ruga de trei ori pe zi, la ora a treia, a șasea și a noua. (Dan. VI, 10) ore care și în timpul apostolilor erau consacrate rugăciunii (Faptele Apostolilor II, 15; III, 1; X, 9).
Poziția de rugăciune era în picioare (Ies. XXXIII; 10; Sam, I, 26; Refi VIII, 22; XIII, 15; Neemia IX, 2,5; MT. XI, 25; Lc. XVIII; 11, 13) sau în genunchi (Regi VIII, 54; PS. XCV, 6; Dan. VI, 10; LC. XXII, 41; I. Ap. VII, 60; IX, 40; XX, 36) sau cu capul plecat (Lc. XVIII, 13) sau cu tot capul prosternat la pământ (Fac, XXIV, 6; Num XVI, 22; Ezdra X, 1; Neemia VIII; 6; I Macab. IV, 40, 55). Mâinile se întindeau sau se înălțau spre cer (Ies XVII, 11-12; Regi VIII,22; PC. CXL, 12; Tim. 11. 8). Rugăciunea se făcea cu capul spre răsărit, spre Sfânta Sfintelor sau Ierusalim. În afara de locul sfânt se făceau rugăciuni în comun de pe acoperișul casei, în grădini sau pe munte.
Evreii se rugau pentru cei vii (Fac. XX, 16; XXIV, 12; XXV, 21; Ies. XXXII. 11-14; Num. XVI, 22; tec) și pentru cei morți (Macab. XII, 44).
De o mare importanță este rugăciunea lui Solomon de la sfințirea templului (III Regi, VIII, 22-55). Ea are un caracter universalist. Aceasta e prima rugăciune cu caracter ecumenic.
Împăratul Solomon se roagă lui Dumnezeu să asculte “orice rugăciune, orice cerere, care se va face de orice om din tot poporul lui Israel, când ei își sunt nenorocirea în inima lor și își vor întinde mâinile lor la templu. Chiar străinul, care nu-i din poporul Tău Israel, de va veni pentru numele tău din pământ departe, căci ei au să audă de numele Tău cel mare și de mâna Ta cea puternică și de brațul Tău cel întins și când el va veni și se va ruga în Templul acestea să-l asculți din cer, din locul șederii Tale și să faci tot ceea ce străinul îți va cere Ție, pentru ca să știe toate popoarele pământului de numele Tău, să se teamă de Tine cum se teme poporul Tău Israel și să știe că numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care eu am zidit-o” (III Regi, VIII,41-43).
În timpul postexilice, iudeii recitând rugăciunea, obișnuiau a purta Tatafot, adică hârtie de pergament pe car erau scrise unele precepte de legi mozaice (Ies. XIII, 2-10,, 11-16; Den, VI, 4-9; XI, 13-21). Aceste hârtiuțe erau așezate în cutiuțe pe care le legau cu bucăți de piele la frunte și la brațul stâng. În limba greacă se numeau , pentru că se întrebuințau ca puncte de reper pentru o mai puternică conservare a memoriei Legii acest nume având probabil cauza în credința ca lor le era inerentă oricare putere pentru înlăturarea relelor și fugărirea demonilor.
CAPITOLUL II
RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ “TATĂL NOSTRU”
1.Despre Rugăciunea Domnească
Pentru că la rugăciune sunt două persoane: Dumnezeu, căruia se aduce rugăciunea și omul care se roagă, cea mai potrivită formulă de rugăciune ne-o dă Domnul nostru Iisus Hristos, deoarece cunoaște foarte bine și pe Dumnezeu și pe om. Nimeni nu cunoaște în chip deplin pe Dumnezeu, afară de Mântuitorul Hristos. El singur îl cunoaște în chip desăvârșit, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu. “Toate mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni decât numai Fiul și cel căruia va voii Fiul să-i descopere”. (Mt. XI, 27) ne spune însuși Iisus. Dar și pe noi Iisus Hristos, Domnul nostru, ne cunoaște mai bine decât oricine, ne cunoaște în chip desăvârșit. Atât pentru atotștiința Lui dumnezeiască, cât și de pe urma vieții ce a trăit pe pământ ca om, în mijlocul nostru. El a fost și om, asemenea nouă, afară de păcat. Lipsurile, nevoile, sentimentele inimii, le-a cunoscut în suferințe și bucurie în strâmtoare și părăsire, luând paharul durerii până la fund, până la crâncena și dureroase moarte pe cruce. Numai El știe în chip deplin cum trebuie să fie și vorbirea sufletului nostru cu Dumnezeu cum și care trebuie să fie rugăciunea omului către Dumnezeu, rugăciunea pe care El a descoperit-o Apostolilor Săi. “Și pe când se ruga Iisus, întru-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui i-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii lui” (Lc. XI, 1) Iisus i-a învățat rugăciunea “Tatăl nostru”, numită astfel după primele cuvinte cu care începe. Această rugăciune este cunoscută și sub numele de “Rugăciunea Domnească” sau “Rugăciunea Domnului”
Recomandarea acestui model de rugăciune nu exclude folosirea și a altor rugăciuni, mai mari sau mai mici, pe care Biserica le-a obișnuit încă din vechime. Tatăl nostru rămâne însă un model admirabil, la îndemâna oricui, să-și topească în ea întreaga sa simetrie, cu care împreună să o înalțe Tatălui, Ea te îmbie parcă s-o rostești, te îmbie să te rogi. Te face mai bun, mai răbdător, mai calm, mai încrezător.
În tradiția bisericească, Rugăciunea Domnească, este considerată prima rugăciune creștină de origine divină, al cărui text integral s-a păstrat în Evanghelia după Sfântul Matei (VI; 9-13) și într-o formă mai prescurtată, în Evanghelia după Sfântul Luca (XI, 1-4).Ea este o genială sinteză teologică, șaizeci de cuvinte ce cuprind esența întregii Dogmatici, de la ontologie la eshatologie și esența tuturor raporturilor posibile și necesare dintre om și Dumnezeu.
Sfinții Părinți și marii scriitori bisericești subliniază dintru început originea dumnezeiască a “Rugăciunii Domnești”. Ea este rugăciunea pe care Domnul a învățat-o ucenicilor Săi, scrie Sfântul Chiril al Ierusalimului. “Iisus a spus această rugăciune când Sfinții Apostoli au zis Domnului Iisus: Doamne, învață-ne să ne rugăm, precum Ioan a învățat pe ucenicii săi, “Subliniază Sfântul Ambrozie al Milanului”. Să ne rugăm deci fraților, cum ne-a învățat Învățătorul”, îndemna Sfântul Ciprian. “Rugăciunea care implora pe Dumnezeu cu propriile sale cuvinte, care se înălța la El, cu însăși formula lui Hristos îi este plăcută și familiară… Deci, când ne rugăm noi păcătoșii, avem pe buzele noastre cuvintele Mijlocitorului nostru.20
Și Patriarhii și Prorocii Vechiului Testament au învățată pe fiii lor formulele de rugăciune pe care să le înalțe la Dumnezeu. Avraam se ruga lui Dumnezeu (Fac. XX, 17) Iacov Moise, prorocul Ilie, s-au rugat (III Regi XVII, 21). Sfântului Ioan Botezătorul a învățat pe ucenicii săi să se roage (Lc. XI, 1) Cunoaștem cântarea Maicii Domnului: “Mărește sufletul meu pe Domnul (Lc. I, 46-55): cunoaștem rugăciune la Zaharia: “Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel” (Lc. I, 68-79).
Avem minunatele rugăciuni compuse de Sfinții Părinți ai Bisericii dar nici una, însă, nu se poate asemăna cu Rugăciunea Domnească Marea putere a rugăciunii “Tatăl nostru” sta în faptul că prin ea, nu numai că ne rugăm în numele lui Iisus Hristos, ci ne rugăm cu însuși cuvintele Domnului: “Dumnezeu singur și numai El putea să ne învețe cum vrea el să fie rugat.” 21
Rugăciunea Domnească este scurtă, în privința cuvintelor, dar plină de cugetări;22 ea este un “breviarum tatius evanghelii, cum o numește marele Tertulian, este ”rezumatul tuturor cererilor noastre”, scrie Sfântul Ciprian.23
În Rugăciunea “Tatăl nostru” avem cereri pentru toate trebuințele trupești și sufletești; deci pentru toate bunătățile cerești și pământești. Toate câte le cerem în rugăciunile noaste se află cuprinse în Rugăciunea Domnească. “De veți străbate toate rugăciunile, zice fericitul Augustin, nu veți afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească.24
Un scriitor creștin contemporan, meditând asupra rugăciunii “Tatăl nostru”, scrie plin de admirație: “Ce rugăciune! Simpla pentru cei simpli, adâncă pentru cei adânci în gândire, oarecum general și fără margini ca și Dumnezeu și omenirea…Copilașul mic gângâvește această rugăciune iar geniul nou pătrunde adâncimea.”25
Deși scurta și simpla, Rugăciune Domnească cuprinde un fond inepuizabil de doctrină. “Cât de numeroase și de mari sunt bogățiile rugăciunii Domnului”, sublinia sfântul Ciprian. Ele sunt condensate în puține cuvinte, dar de o bogăție spirituală inepuizabilă, astfel că nimic nu lipsește în acest rezumat al doctrinei cerești din ceea ce trebuia să constituie rugăciunea noastre.26
2)Timpul și împrejurările în care a fost rostită această rugăciune
Sfinții Evangheliști vorbesc în mod deosebit despre timpul și împrejurările în care a fost rostită Rugăciunea Domnească. Astfel, Sfântul Evanghelist Matei plasează scena rostirii ei în timpul activității Mântuitorului în Galileia, încadrând-o în predica de pe munte (Cap, V-VII), pe când Sfântul Evanghelist Luca spune că, Mântuitorul se afla numai cu ucenicii, dar fără a indica timpul sau locul unde se aflau, menționând doar faptul că Domnul se ruga, iar unul dintre ucenici i-a cerut să-i învețe și pe ei, să se roage, după cum auzise ca și Sfântul Ioan Botezătorul i-a învățat pe ucenicii săi. (Lc. XI, 1)
Nu este vorba de o neconcordanță între Sfinții Evangheliști cu privire la acest lucru, deoarece nimic nu ne împiedică să credem că Mântuitorul a mai repetat această rugăciune și cu alte ocazii, pentru că ucenicii să o poată reține și învăța bine.27
Dacă Sfântul Matei include Rugăciunea Domnească în predica de pe munte, face acest lucru considerând că este locul cel mai potrivit pentru a concentra învățătura Mântuitorului, cu privire la rugăciune, mai ales că, în legătură cu aceasă ocazie. Domnul Iisus a combătut predica fariseică privitoare la modul de a se ruga, vorbind mulțimii despre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească adevărata rugăciune.28
În sprijinul ipotezei că Mântuitorul a rostit de mai multe ori această rugăciune, ne vine în ajutor Sfântul Evanghelist Marcu care, vorbind despre episodul petrecut pe drumul de la Betania la Ierusalim când Mântuitorul a blestemat smochinul care nu făcuse roade (XI, 13-14) redă și învățătura pe care a rostit-o Domnul, cu privire la puterea credinței (21-24) și la modul în care ucenicii trebuie să se roage: “Iar când stați de vă rugați ,iertați tot ce veți avea împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre. (XI, 25-26)
Deci Sfântul Marcu nu face nici o aluzie și nici nu redă integral textul Rugăciunii Domnești, exegeții consideră că versetele 25 și 26 nu sunt altceva decât cererea a V-a din rugăciunea “Tatăl nostru”, comentată însă mai pe larg de Mântuitorul.
Raportând acest ansamblu de circumstanțe, la cele spuse de Sfântul Luca, putem deduce că Rugăciunea Domnească a fost rostită de mai multe ori. După ce istorisește episodul cu Marta și Maria (Cap. X), Sfântul Luca începe cap. XI cu expresia “” într-un loc) ceea ce înseamnă că Mântuitorul se afla înaltă parte când i-a învățat pe ucenici Rugăciunea Domnească. Se poate ca ucenicii să fi auzit de mai multe ori această rugăciune, pentru ca Mântuitorul avea obiceiul să se roage în prezența lor,29 (Lc. XI, 1), în împrejurări asemănătoare, iar dacă ar fi să facem o localizare într-o oarecare epocă sau loc am putea spune că ea a fost rostită pe Muntele Măsilinilor, nu departe de satul unde locuia Marta și Maria, în locul unde Mântuitorul avea obiceiul să se roage și să învețe pe ucenicii Săi.30
Se pune întrebarea: ce l-a determinat pe ucenic să ceară Mântuitorului să-i învețe să se roage?
Nu putem spune că ucenicii nu știau să se roage, pentru că în Faptele Apostolilor, (III; 1) ni se spune că “Petru și Ioan se suiau la Templu pentru rugăciunea din ceasul al nouălea “Și tot aici întâlnim numeroase mențiuni cu privire la momentele de rugăciune ale Sfinților Apostoli. De asemenea, nu putem spune că în cultul mozaic nu existau rugăciuni, pentru ca în Sfânta Scriptură se întâlnesc textele numeroaselor rugăciuni care se rosteau cu ocazia slujbelor de la Templu și din sinagogi, parte din ele fiind împrumutate și de cultul creștin primar, iar unele fiind păstrate până astăzi în rânduielile liturgice ale Bisericii creștine.31
Sfântul Evanghelist Matei relatează despre reproșul făcut de Mântuitorul fariseilor, care se rugau prin sinagogi și pe la colțurile ulițelor, ca să-i vadă oamenii (V. 5), iar Sfântul Luca menționează faptul că, ucenicul acela auzise că și Sfântul Ioan Botezătorul și-a învățat ucenicii să se roage. (XI, 1).
Analizând cele relatate de cei doi evangheliști s-a ajuns la concluzia că, deși cultul mozaic avea în uz o rugăciune socotită rugăciune prin excelență (Tephillach) numită după tohmud “Cele optsprezece binecuvântări”, rugăciune care ar putea suporta, în mod aproximativ, o comparație în ceea ce privește fondul și forma, cu Rugăciunea Domnească, însă deosebirea este că Tephilloch exprimă preocuparea intensă pentru destinul poporului iudeu, pe când Rugăciunea Domnească, fiind rodul revelației divine directe, se detașează de spiritul naționalist al Vechiului Testament, având un scop și un sens universalist.32
În rugăciunea celor 18 cereri, Semoneh Esseh, după o lungă introducere se spune: Sfânt ești Tu și înfricoșat este numele Tău” (V, 3) “iartă-ne nouă, Tatăl nostru” (V, 6) “ și ne mântuiește după voința Ta” (V, 7) “ și satură lumea din cauza bunurilor Tale” (V, 11)” și fii-ne Tu rege” (V, 15).33
Singura asemănare este în ceea ce privește” sfințenia lui Dumnezeu și împărăția Sa. ”Dar aceasta nu este câtuși de puțin un motiv pentru a accepta vre-o influență din partea lui Tephilloch asupra Mântuitorului. De ideile acestea este plin Vechiul Testament, natural exprimat în diferite forme. Această comparație face să se simtă viu ca, Rugăciunea Domnească conține originalitate și adevăr divin, Iisus a făcut și aici pentru rugăciune, ceea ce a împlinit pentru Lege: a completat-o și a desăvârșit-o.35
Rugăciunea creștină e formulată în puține cuvinte și simple, dar care constituie substanța unei rugăciuni și a unei meditații profunde, care conduce la contemplație și tocmai acest lucru nu-l înțelegeau ucenicii, de unde și cererea “Doamne, învață-ne să ne rugăm”.36
3) Textul Rugăciunii Domnești
Deosebirile cu privire la textul Rugăciunii Domnești păstrat în textul celor două Evanghelii, sunt justificate mai întâi prin aceea că Sfântul Matei a fost ucenicul direct al Mântuitorului și l-a însoțit pretutindeni, având posibilitatea să scrie Evanghelia așa cum a auzit-o de la Domnul, în timp ce Sfântul Luca, după tradiția bisericească, n-a făcut parte din grupul celor doisprezece, ci a fost ucenicul Sfântului Pavel, iar Evanghelia o scrie după cele relatate de ceilalți ucenici și Apostoli. Numai astfel se explică de ce Sfântul Luca redă Rugăciunea Domnească într-o altă formă mai prescurtată, în comparație cu varianta după Sfântul Matei.37
Nu este exclusă nici ipoteza că Mântuitorul a rostit de mai multe ori această rugăciune, dar folosind mai puțin aceeași termeni, iar ucenicii după ce au învățat-o au transmis-o și altora, și până să fi scris Sfântul Luca Evanghelia sa, a trecut mai mult timp, în care s-a putut întâmpla să se mai omită anumiți termeni, Sfântul Evanghelist preluând o asemenea variantă. 38)38
Diferența între cele două variante este atât de neânsemnată , mai ales pentru creștini, că nici nu contează . Rostească-l pe care l-or vrea oamenii numai să-l rostească, cu gândul la tâlcul vieții, ci după cum spune Tertulian și Sfântul Ciprian, rostindu-l și trăindu-i sensul, te conformezi preceptelor Sfintei Evanghelii, al căror rezumat este. Pentru Fericitul Augustin “Tatăl nostru” este un remediu eficace contra tuturor lipsurilor zilnice, deci o mângâiere și un ajutor în toate clipele de dureri și decepții, care se izbesc atât de des și de violent în toate zilele.39
Raportul dintre cele două relatări (Mt. Și Lc.) s-a explicat în deosebite chipuri. Origen le cunoaște: el spune că textul de la Luca, e prescris pentru învățăcei înaintați în învățătura creștină. Zigaben afirmă că ele sunt formulări deosebite. Exegeții protestanți afirmă și atribuie originalitate lui Luca, dar zice că pentru cuprins merita înaintate Matei: iar exegeții catolici, ca formulă de la Luca este scurtarea rugăciunii de la Matei.40
4) Deosebirile dintre textul biblic și cel păstrat în Didahie
Cu privire la deosebirile dintre textul biblic și cel din Didahie, se admite ipoteza că, atunci când ambele variante ale Rugăciunii Domnezei, au fost fixate în textul Evangheliilor, ea circula deja în comunitățile creștine, iar credincioșii, în rugăciunile particulare, puteau să se abată de la rostirea ei potrivit variantei oficiale.
Fiind o rugăciune cu caracter particular, dar și oficial și nefiind pusă, încă, într-un tipar liturgic neschimbător, ea a circulat pe cale orală mai mult de o jumătate de secol, fără posibilitatea de a se evita retușările textuale. Didahia păstrând o variantă aflată sub astfel de influența particulară și fără o confruntare și revizuire după textul din Sfintele Evanghelii.41
De remarcat este și adaosul doxologiei “Ca a Ta este împărăția și puterea și slava, în veci”, care apare în Evanghelia după Matei (VII, 13), dar lipsește din varianta de la Luca (XI, 4), unde lipsește de altfel, și ultima cerere (“ci ne izbăvește de cel rău”), ambele texte reapărând însă în varianta păstrată în Didahie.
Se crede că această formulă a fost adăugată sub influența cultului mozaic, sursa primordială și modul organizării cultului creștin, pe care Didahia și-a însușit-o, rezervându-și însă dreptul și libertatea să-i reducă sau să-i dezvolte conținutul.42
Ca formă literară Rugăciunea Domnească este o capodoperă. Pe cât de minunată și inepuizabilă este rugăciunea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca origine și conținut, pe atât de perfectă este ea învierea structurii și formei. O armonie desăvârșită, o structură riguros articulată și o logică internă domnește în ansamblul și părțile ei, înfățișându-se ca o sublimă capodoperă. La aceste minunate calități s-a referit Tertulian când a exclamat: “Ce e de mirare? Singur Dumnezeu a putut să ne învețe cum să-l rugăm” și Sfântul Ciprian, când a dat aceleași înalte aprecieri, zicând: “Ce e mirare, frați prea iubiți, dacă rugăciunea Domnului este așa de frumoasă”.
Pentru frumusețile lor merită să fie reținute și aprecierile unui predicator creștin contemporan. Care scrie că: ”Tatăl nostru este o rugăciune sublimă. Sublimă ca Aceluia Căruia i se adresează, sublimă ca Cel care ne-a învățat-o, sublimă de asemenea într-un sens, ca Cel pentru care a fost făcută. O rugăciune , în sfârșit, demnă de Dumnezeu, demnă de Iisus Hristos, demnă de om. 43
Divin prin originea sa, profund omenesc prin conținut “Tatăl nostru” are avantajul de a fi rostit de tot omul care crede în Dumnezeu, chiar dacă nu este creștin.44, cu o singură condiție însă, cerută de contextul rugăciunii, de a recunoaște pe ceilalți oameni ca frați ai săi.45
Poate fi rugăciunea oricui care crede în Dumnezeu, căci după cum spun fericitul Augustin, “Tatăl nostru este rugăciunea fraților”.46
După spirit și literă, după vibrația interioară și tendințele ei fundamentale, Rugăciunea Domnească ne destăinuie un caracter profund social, Când rostim această rugăciune, zice sfântul Ciprian, “o facem nu în numele unuia, ci în numele tuturora, deoarece toți una suntem. “47
Nu ți-e îngăduit să prezinți înaintea lui Dumnezeu rupt sufletește de ceilalți, nici într-o stare de indiferență față de ei, cu atât mai puțin în stare de vrășmășie cu dânșii.48
Să luăm îndemnare spre rugăciune de la Domnul nostru Iisus Hristos, care singur s-a rugat și ne-a învățat și pe noi să ne rugăm. Dar rugăciunea Lui o vom putea înțelege, numai pregătiți pentru rugăciune, cugetând adesea asupra ei, cu zel și cu dragoste pregătindu-ne sufletul. 49
CAPITOLUL III
EXEGEZA TEXTULUI RUGĂCIUNII
(filiogico – teologico – pastorală)
1)Cuprinsul rugăciunii “Tatăl nostru”
Analizată în părțile sale componente, constatăm că în Rugăciunea Domnească se află înlănțuite trei părți:
Partea I – evocativă – V.9b
Partea II – rogativa – 7 cereri – V. 10-13a
Partea III – concluziile – doxologia – V 13b, o limpede recunoaște a însușirilor lui Dumnezeu, în baza câtorva se justifică de plin convingerea dobândirii celor solicitate.
Dr. Iuliu Olarius împarte rugăciunea în două părți cu 7 cereri.50 Ideea principală a rugăciunii este dorirea împărăției lui Dumnezeu, iar întregul se împarte: partea întâia exprimă în 3 cereri (sfințească-se…vi…fie…)raportul lui Dumnezeu către oameni; partea a doua (pâinea…și ne iartă…și nu ne duce…ci ne mântuiește…) în patru cereri exprimă raportul oamenilor către Dumnezeu.
Fericitul Augustin o împarte în șapte cereri; Origen, Hrisostom, Reformații, Arminienii, Socinienii, etc., au numai șase cereri, îmbinând-o pe a șasea cu a șaptea 51
Desigur că aceste părți sunt atât de intime legate, încât numai înlănțuirea lor completă oferă integral rugăciunii model. Elementele componente se condiționează unul pe altul “precum și noi iertăm greșiților noștri”, și se completează” precum în cer așa și pe pământ”. De aceea nici nu poate fi vorba de vre-o reducere a unei părți, după cum nu se simte absolut nici o nevoie de vre-un adaos.52 Expresiile verbale evocatorii și de cerere, în grecește, redate cu imperativul avrist, sunt mai precise în sens, ca în posibilitățile de traducere în limba noastră. Ele exprimă o dorință, o cerere fierbinte pe lângă o hotărâre neclintită pentru acționarea Împărăției cerurilor.53
Fericita redare deci și prin cuprins și prin firma, clară și scurtă, îmbină tot sufletul să o cunoască, s-o însușească, s-o rostească. Îl compensează cu prisosință pentru aceasta prin liniștea, mângâierea și speranța pe care i le înviorează. Și i le dă ori de câte ori se apelează la ea, la oficiile ei de talisman al sufletului.54
Dar dacă “Tatăl nostru” e simplu, nu toți îl pricep. Îndatinate repetare, repetarea mecanică a limbii și a buzelor, repetarea milenară, formula, rituală, neatenta, nepăsătoare, l-a schimbat într-o înșirare de silabe, al căror înțeles inițial și adevărat s-a pierdut. Citindu-l din nou astăzi, vorba cu vorba, ca pe un text nou, ca și cum ne-ar fi căzut sub ochi pentru cea dinainte oară, pierde acel caracter de banalitate rituală și recapătă fecioria străvechiului său înțeles.55
Și dacă “Tatăl nostru” cuprinde în sine “ o mare și nesfârșită mulțime de dorințe i de rugăciuni creștine, rezumate în cuvinte puține și simple, însă pline de nuanțe și adânci înțelesuri, dacă prin aceasta rugăciune se exprimă dorințele posibile ale unui rugător, o lume întreagă de trebuințe sfinte, exprimate în cea mai concentrată, mai simplă și mai curată redactare, putându-se asemănă astfel cu un marginar, în care oglindește lumina, cerului între,56 iar dacă, prin repetirea-i continuă se mai și pierde oarecum înțelesul ei inițial, devenind mai mult o rostire mecanică și fără mult folos pentru cel ce ocrotește, Biserica, încă din cele mai vechi timpuri și tocmai din această pricină, a socotit e ne apără trebuință, explicarea și tâlcuirea ei pe înțelesul credincioșilor, pentru a le descoperi cât mai bine i mai complet înțelesul ei bogat, adânc și anevoie de pătruns.
Rugăciunea “Tatăl nostru” este o învățătură, care ne arată cum trebuie să ne rugăm și mai este totodată și o scoală pentru desăvârșirea noastră.
De aceea, să cercetăm cu luare aminte cuvintele și să ne îndreptăm apoi purtarea noastră, căci aceste cunoștințe sunt pentru noi porunci dumnezeiești. 57
Ea începe așa:
2)Tatăl nostru, care ești în ceruri
Aceste cuvinte concentrează și orientează sufletul nostru spre ființa grăită. Cât ne adresăm Aceluia a cărui făcând-o văd decât îngerii (Mt. 18, 10), care iartă (Lc. XXIII, 34) scoală pe morți și-i înviază (I.V. 36) și ne trimite pe “Mântuitorul” Său Duh (IXIV, 26); numim pe Părintele luminilor (Iac., I, 17) Dumnezeu a toată mângâierea (II COR. I, 3) al pământului (Fac. XXIV, 7)
Îi zicem “Tata” pentru că El a creeat universul (Fac, i, 1) și e purtătorul de grijă al omenirii (Mt. VI, 32) întocmai ca un părinte îngrijitor al familiei sale. “Tu Doamne ești Tatăl nostru, ce din veșnicie te numești Mântuitorul nostru. (Is. LIII, 13).
Îi zice “Tata” pentru că așa ne-a învățat Mântuitorul Hristos, care ne-a arătat înrudirea cerească (Mt. V, 9) (Lc. XX, 36), (I.I., 11) care ne-a spus să ne rugăm lui Dumnezeu ca unui tată.
În acest sens se ruga și Dânsul: “Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (I. XX, 17), i se adresa cu predilecție cu aceste cuvinte: “Cât “ (I. V. 39)” Părinte” (Lc. XXII, 42(“ Cât Meu” (Mt. XXII, 52) “Părintele Meu” (Mt. XXVI. 37) “Tatăl tău” (Mt. VI, 4) “Tatăl nostru” (Mt. VT, 9)” Tatăl vostru “ (Mt, VI, 16), l-a numit “Domn al cerului” (Lc. X, 21), “Tatăl ceresc” (Mt. Vt, 29), Împărat al cerului” (Mt. XIII, 43). 58
La evrei nu este ceva neobișnuit a numi pe Dumnezeu “Tata”. În Vechiul Testament. Dumnezeu este numit astfel, mai întâi în raport cu poporul iudeu, Spre exemplu, IS. LXII, 16: Pentru că Tu ești Părintele nostru, că Avraam nu ne-a știut pe noi și Israel nu ne-a cunoscu; ci Tu, Doamne, Părintele nostru mântuiește-ne pe noi, din început numele Tău peste noi este. “Abia mai târziu, evlaviosul iudeu în rugăciunile si numește pe Dumnezeu “Tata”, precum se poate se poate vedea din cărțile deuteronomice: Sirah XXIII; 1: “Doamne Părinte și stăpânul vieții mele…”; Tobit XIII, 4: …El este Tatăl nostru în toți vecii…” și din rugăciunea “Smone Esre” (a celor 18 cereri): “condu-ne înapoi Tatăl nostru, la legea Ta”; “iartă-ne nouă tatăl nostru, că am greșit”.59
Totuși între adresa rugăciunii iudaice și cea a lui Iisus este o deosebire de conținut.
Numele “Tată” dat de iudeu lui Dumnezeu este lipsit de adâncime, este lipsit de nota lui caracteristică: “de iubire” Noțiunea “Tată” în rugăciunea iudaică este echivalentă cu noțiunea de “domn”, “rege”. Tatăl este deținătorul puterii în familie, precum regele este deținătorul puterii în stat. Dumnezeu este numit “Tată” fiindcă este stăpânul atotputernic, în statul teocratic iudeu. Ne face impresia că noțiunea “tată” din rugăciunea iudeului, s-a rătăcit într-o lume străină.60
Iudeul nu cunoaște pe Dumnezeu sub raportul iubirii nemărginite. Mântuitorul pentru prima dată descoperă oamenilor, că complicarea voinței divine este răsplătită pin înfiere de Dumnezeu. “Vedeți câtă iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, că ne numim și suntem fii ai lui Dumnezeu (I. Ioan. III, 1). Noțiunea “Tata” din adresa Rugăciunii Domnești determină raportul de iubire dintre închinător și adresantul rugăciunii.
Noi cutezăm să-L numim pe Dumnezeu “Tata” în această rugăciune, pentru că am dobândit vrednicia de a ne numi fii ai lui Dumnezeu, prin însăși voința Sa, de a ne smulge din întunericul robiei păcatului și a ne ridica la treapta unui titlul de noblețe, de a fi ai lui Dumnezeu, prin Taina Botezului.
“În Psalmi, în Proroci și chiar în legea Vechiului Testament sunt mii de rugăciuni” spunea Origen (185-254), cel mai mare scriitor din primele trei secole creștine în Răsărit”, dar nu aflăm pe nimeni rugându-se și numind pe Dumnezeu “Tată” … ci îl roagă ca pe Dumnezeu și Stăpân, așteptând pe Cel ce revarsă darulînfierii.62
Dumnezeu însuși, deci, ne-a împlinit această așteptare, de care vorbește Origen, și rugăciunea noastră este de a ne învrednici să-L numit “Tata”, binevoind să ne numească fi ai Săi. Sfântul Apostol Pavel spune tuturor creștinilor acest lucru zicând: “Pentru că n-ați primit iarăși un duh al robiei, spre temere, ci a-ți primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rom. VIII, 15)
Noi creștinii nu mai suntem robi, din punct de vedere religios, precum erau credincioșii altor religii, față de dumnezeii lor, ci suntem fii adoptivi , dar cu adevărat fii ai lui Dumnezeu (dat. IV, 7); (I.I-III.7)
Însuși Domnul Hristos numește pe Dumnezeu “Tata” sau “părinte” (Mt. XI, 25) (I.V. 17; X, 30; XVII, 1 etc) precum și noi creștinii îl numim acesta rugăciune. Trebuie să face însă o deosebire și anume, că Domnul Hristos este Unicul Fiul natural al lui Dumnezeu, Unul născut, “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, pe când noi creștinii, care am crezut și credem că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul nostru, suntem numai fii adoptivi, care avem chipul Tatălui în noi, adică minte, simțire, voință și tindem să ne asemănăm tatălui prin practicarea virtuților creștine. Starea aceasta a noastră de “fii adoptivi” ai lui Dumnezeu este o treaptă de mare cinste, dar nu este aceeași cu starea de fii naturali ai lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.
Să prețuim după cuviință iubirea pe care ne-a arătată-o Dumnezeu – Tatăl, până în gradul în care ne-a numit pe noi fii ai Săi. La aceasta ne atrage luarea aminte Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, spundându-ne: “Vedeți ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl , ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu și suntem… (1-Ioan, III, 1). Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune apăsat că suntem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu.63 Tocmai pentru că Dumnezeu ne-a dăruit această vrednicie, noi, credincioșii, avem un glas lăuntric, care ne spune în permanență că Dumnezeu este “Tatăl nostru” și pentru aceasta noi avem conștiința că suntem fii Lui. (Sal. IV, 6)
Sfântul Chiril al Ierusalimului, referitor la aceasta spune: “El este Tatăl nostru nu după fire ci după har, cum este față de Iisus Hristos. Deci orice creștin are dreptul să-i sică Lui Dumnezeu “Tata”, pentru că Dumnezeu iubește pe toți oamenii ca Tatăl pe fii.64
Numele acestea “Tata” și “fiu” sunt izvorâte din dragostea sfântă a tatălui față de fii și a fiului față de tată și înlătură orice legătură de blama; un fiul este încredințat ca, dacă un tată veghează asupra lui, dacă tatăl săi își ia asupra sa năzuințele lui, fie că este copil, fie că este la o vârstă mai înaintată, apoi are și încrederea că gândurile și nădejdile lui vor fi împlinite, pentru ca tatăl nu se dă înapoi de la nici un fel de jertfă pentru binele fiului său. Tatăl primește liniște, fericit îndatoririle fiului său, iar fiul i le încredințează cu neegalată încredere și se prinde fericit în brațele Tatălui.65
Sfânta Scriptură ne înfățișează cele mai mișcătoare pilde de acest fel. Să ne gândim numai la înduioșătoarele cuvinte dintre tată și fiul, cuprinse în Parabola fiului risipitor (Lc. XV, 11-32), dar mai ales la momentul zguduitor din istoria mântuirii neamului omenesc, când Domnul Hristos, după ce rostește cele 6 ziceri pe cruce, rostește și pe cea de a șaptea și ultima, murind, ca un om desigur, cu cuvântul “Tata” pe buze. Și Iisus strigând cu glas a zis: ”Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu. Și acestea zicând și-a dat duhul.” (Lc. XXIII; 46)66
Numim pe Dumnezeu “Tata” pentru că El este Făcătorul nostru (Deut. XXXII;6) și pentru că ne purta de grijă, cum de grijă un părinte trupesc copiilor lui. (PS. C11, 13).
Omul, cea mai nobilă făptură a lui Dumnezeu, e “de origine divină”.67 Deci Dumnezeu e Tatăl omului” Dar El este și “Tatăl universului” ne spune Sfântul Ciprian68
Pictura noastră bisericească îl înfățișează pe Dumnezeu – Tatăl sau pe Dumnezeu Fiul, veghind de sus, spre credincioși, ca un păzitor și Atotștiutor, uitându-se cu ochi părintești spre noi, cei ce ne aflăm în Casa Domnului. Chipul acesta al lui Dumnezeu, poartă numele de Pantocrator, care înseamnă atotputernic, atotștiutor.
Unii gânditori creștini ai Bisericii din Răsărit care au scris în limba greacă și-au dat părerea că însuși numele de Tată, alcătuit din două silabe, se găsește în limba greacă sub forma de . Continuând discuția despre acest cuvânt, ei spun că prima silabă , ar fi prescurtarea adjectivului grecesc, în variatele lui forme: tot, toată , toți, toate, întreg, întreagă, iar cea de-a doua silabă. Ar fi o prescurtare a verbului grecesc , care înseamnă a păstra, a observa, a susține. Cum se vede, însăși denumirea aceasta grecească Tata, dată lui Dumnezeu Tatăl, în rugăciunea “Tatăl nostru” arată însușirea lui Dumnezeu de atotțiitor, atotpăzitor, atotștiutor.69
Numele lui Dumnezeu – Tatăl nu s-a făcut cunoscut nimănui. Chiar Moise, care întrebase pe Dumnezeu însuși, care i-ar fi numele, a auzit alte cuvinte drept răspuns: “eu sunt cel ce sunt” (ies. III, 14). Nouă însă creștinilor, nu s-a descoperit tatăl prin Fiul (I.V. 43; XVII, tec.)
În momentul când rostim cuvântul “Tata”, ca început al acestei rugăciuni, trebuie să mai avem în minte învățătura de credință și anume că, odată cu chemarea Tatălui, este chemat în ajutor și Fiul Său. Mântuitorul nostru, pentru că Însuși Domnul Hristos ne-a descoperit egalitatea și unitatea Sa cu Tatăl. “Eu și Tatăl Meu una suntem” (I.X. 30). Învățătura noastră de credință ne spune de asemenea, că odată cu Tatăl și Fiul, prin această rugăciune chemăm în ajutorul împlinirilor cererile noastre și pe Duhul Sfânt și pe Maica noastră Biserica, în care sălășuiește Duhul Sfânt. Cerând ajutorul Tatălui, deci, cerem în același timp și ajutorul Sfintei Treimi în Uniune, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și Biserica, mama noastră.70
Scriitorul Tertulian (160-240), cel mai mare scriitor apusean din primele trei secole ale creștinismului, care a scris cea dintâi carte de explicare a rugăciunii “Tatăl nostru”, sfârșește așa învățătura sa despre chemarea Sfintei Treimi și a Bisericii, prin rugăciunea “Tatăl nostru”: Așadar printr-unul și același mod de adresare, într-unul singur cuvânt “Tatăl”, noi cinstim pe Dumnezeu, împreună cu cele ale Sale în Dumnezeu, adică cinstim pe Dumnezeu – Tatăl, pe Fiul Său cel veșnic și pe mama noastră Biserica.71
Zicem “Tatăl nostru”, pentru că, noi toți suntem frați și ne rugăm unii pentru alții. Toți oamenii sunt frați, pentru că poartă în sine chipul lui Dumnezeu și deci pe toți trebuie să-i iubim.72
Deci cuvântul “nostru” adăugat aici, ne învață că precum Dumnezeu este Tatăl nostru al tuturor, tot astfel suntem datori să ne rugăm nu numai în mod egoist, pentru noi, ci și pentru frații noștrii, unul pentru altul, precum ne învață Sfânta Scriptură. (Lc. V, 16).
În rugăciunea Domnească, fiecare se roagă pentru toți și toți pentru unul; ea este rugăciunea obștească a tuturor creștinilor73. Creștinul este membru al familiei celei mari – Biserica – și de aceea, Domnul Hristos ne-a învățat că dorim fericirea întregii obști creștine și să ne rugăm pentru toți membrii ei și în aceasta constă unitatea și frățietatea spirituală în Biserică.
Tată al Domnului nostru Iisus Hristos Dumnezeu este în același timp și Tatăl “Trupului Său”, al Bisericii. “Cel ce nu recunoaște Biserica de mamă a lui, nu poate să recunoască pe Dumnezeu ca Tată al lui”.74,ne învață Mărturisirea Ortodoxă.
Prin Rugăciunea Domnească, credinciosul vorbește cu Dumnezeu în numele întregii Biserici, descătușați de orice egoism și se ostenesc pentru dobândirea fericirii tuturor, Dumnezeu însuși ca să arate că toți oamenii sunt membrii ai familiei Sale, a făcut la început numai un singur om, pe Adam, din coasta căruia apoi pe Eva și apoi toate neamurile, care fără nici o deosebire se sau ar trebui să se roage zicând:” Tatăl nostru”…75
Tot din adresă reiese că, rugăciunea formular are un caracter social, A și fost numită cel mai altruist document al lumii. Tatăl căruia se adresează închinătorul, nu este numai al lui, ci al tuturora, iar rugăciunea pierde dota individuală. El însuși (închinătorul) se prinde în masa colectivității fiilor lui Dumnezeu, figurând ca un purtător de cuvânt. Se roagă în numele tuturora.76
Învățându-ne să zicem “tatăl nostru”, Domnul înlătură dușmănia , reprimă mândria, elimină invidia, face loc Maicii a tot binele; iubirea, alungă inegalitatea77
Prin cuvintele: “Tatăl nostru”, Iisus a precizat odată pentru totdeauna adevărul social fundamental, că oamenii, independent de raționalitate, sex, rasă, sunt frați unii cu alții, alcătuiesc o singură mare familie, o singură comunitate. În fața lui Dumnezeu dispar deosebirile dintre oameni și nimeni, mare sau mic, avut sau sărac, învățat sau mai puțin învățat, nu poate aștepta să fie numai el al lui Dumnezeu.
Cuvântul “Tatăl nostru” cuprinde pe toți oamenii, chiar și pe vrășmași și îi așează în legătură de fii cu Dumnezeu și de frați întraolaltă. Aceasta este temelia ordinii morale, pe care o susține rugăciunea Tatăl nostru în viața: să trăiești ca un copil al lui dumnezeu și să te porți cu semenii ca și cu niște frați ai tăi.78
Noi, zicem după aceasta, “carele ești în ceruri”, pentru că Dumnezeu îngăduie să fie văzut numai în ceruri, deși este pretutindeni.
Adaosul “care ești în ceruri” se face pentru a-L deosebi pe Dumnezeu de tatăl nostru cel trupesc. Pluralul “ceruri”, în loc de singularul “Cer” își are temeiul sau în concepția celor vechi despre existența mai multo sfere cerești. (II-Cor. XII, 2)79
Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne învață să ne ridicăm inimile noastre spre cele de sus, să ne smulgem din preocupările pământești și să privim neâncetat acolo unde este locuința lui Dumnezeu, unde este patria noastră cerească și moștenirea noastră veșnică.80
Cerul este sediul sau scaunul lui Dumenzeu. Spre cer s-a îndreptat Mântuitorul când s-a înălțat, în cer șade de-a dreapta Tatălui, din ceruri care s-au deschis s-a pogorât Sfântul Duh peste Mântuitorul la botez și din cer s-a făcut veste și s-a coborât în limbi de foc și asupra ucenicilor după înălțarea Mântuitorului, iar la judecata viitoare pe cer se va arăta scaunul Fiului Omului și El însuși va veni pe norii cerului.81
În Sfânta Scriptură, în unele locuri se vorbește de trei ceruri distincte:
cerul văzut sau atmosfera, unde zboară “păsările cerului” și se plimbă norii cerului;
cerul înstelat, de aici expresia “stelele cerului” (eterul);
cerul spiritual, firmamentul sau tăria, starea de fericire unde locuiește Dumnezeu și unde se arată El aleșilor săi. Aici, la al treilea cer, a fost răpit Sfântul Apostol Pavel, dobândind în felul acesta un dar d e la Dumnezeu, pentru vrednicia sa apostolică. (II-Cor. XII, 1-4)
Aici, în al treilea cer, îi știu credincioșii locul lui Dumnezeu și al sfinților Săi și al același cer se gândesc ei, atunci când rostesc zicerea din rugăciune “Carele ești în ceruri”.
Cuvintele “în ceruri” ne învață că, în timpul când ne rugăm, să ne înălțăm mintea și toată gândirea noastră, de la cele pământești și stricăcioase, la ceruri, spre cele nestricăcioase, fiindcă harul și bogăția binefacerilor Sale strălucesc mai ales în ceruri, glăsuiește Mărturisirea ortodoxă.82
Prin cuvintele: “Care ești în ceruri”, Domnul Hristos mai învață că Dumnezeu, ca ființă personală, spirituală și supremă, este separată de lumea aceasta, nu se confundă cu ea, deși este pretutindeni și are grijă de ea și este Ființa personală deosebită de materie.
Totodată, cuvintele acestea ne învață că, dacă Dumnezeu este o Ființă cu personalitate proprie și nu se confundă cu lumea sau universul, fiind aparte de lume, nu trebuie să înțelegem că “în ceruri” este retras de lume și nu mai are grija de ea. Cerul reprezintă, față de pământ, înălțimea absolută, fizică și morală, și Dumnezeu locuind aici, având însușirea de “Tată”, asculta glasul rugăciunii noastre îndreptată către El.
Modul acesta de a vorbi despre Dumnezeu are la bază concepția antropomorfică, pe care oamenii și-o formează despre Dumnezeu, crezând că-și are tronul Său în ceruri (Ps. 11, 4; CIII, 19), (Iov, XXII, 12); (Is.LXVI, 1)83
Cuvintele “Care ești în ceruri” ne mai aduc aminte de învățătura noastră de credință că, pe lângă viața noastră pământească, noi mai avem o viață și dincolo de aceasta (Filip. III, 20) pe care o așteptăm cu credință, nădejde și dragoste și că ajungem aici numai săvârșind cele bune și de folos sufletului nostru, în viața cea pământească.84
“Cerul este acolo unde a încetat vina (păcatul); cerul este acolo unde fărădelegile sunt pedepsite; cerul este acolo unde nu mai este nici o rană a morții”.85
Aceste cuvinte explică Sfântul Grigore de Nyssa, au sens și mai adânc, ele evocă patria pe care am pierdut-o, nobila noastră origine de care ne-am înstrăinat … Calea care duce la cer nu este alta decât fuga de păcat”86
Astfel, cuvântul “Tată” se completează cu acela de “cer”. Pe primul cuvânt se reazimă credința noastră, pe al doilea, nădejdea noastră. Primul ne arată că Dumnezeu este aproape de noi, e Tatăl nostru, al doilea ne spune că El este mai presus de noi, nevăzut, dar pretutindeni.87
“Dacă deci Mântuitorul ne învață să chemăm în rugăciune, cu numele de Tată pe Dumnezeu, spune Sfântul Grigore de Nyssa, mi se pare vă vorbesc în esența să ne prescrie o viață demnă și desăvârșită…Trebuie ca numind Tata pe Cel ce este sfințenie, dreptate și bunătate, să dovedim prin viața noastră, rudenia noastră cu El.”88
Toate aceste sfinte gânduri și cutremurătoare răspunsuri la înmănuncheză în chip atât de minunat Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur în dumnezeieștile lor liturghii, în cuvintele dinaintea rostirii rugăciunii Tatăl nostru:” și ne învrednicește pe noi Stăpâne, cu îndrăznire fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine Dumnezeul Cel ceresc, Tata, și a zice:
“Tatăl nostru”.
Pentru un păstor de suflete, poate fi un izvor nesecat al apostolatului socerdatal ideea cuprinsă în Rugăciunea Domnească, că Dumnezeu e Tatăl nostru al tuturor celor ce locuim pe pământ. Această idee poate fi un ajutor de mare preț în lucrarea lui de înfrățirea sufletelor, în mărturisirea aceleiași credințe, în împărtășirea cu aceleași Sfinte Taine și în strângerea tuturor la un loc, în jurul aceluiași sfânt altar al credinței strămoșești.
Deci, invocarea atotputernicului Dumnezeu ca cel mai scump și familiar nume de “Tata” este un act de pietate filiala, în care se exprimă în mod desăvârșit atât paternitatea lui Dumnezeu și filiația noastră divină, cât și fraternitatea uman. Aceasta este învățătura unanimă a Sfinților Părinți și este atât de caracteristică Evangheliei Domnului Hristos, încât vestitul istoric și teolog german Harmack, reduce tot creștinismul la revelația lui Dumnezeu Tatăl.89
Rugăciunea Domnească cuprinde 7 cereri: Darurile Duhului Sfânt sunt 7 (Is, XI, 3) (RomXII,6),iar Ierihonul a fost înconjurat cu chivotul Vechiului Testament de 7 ori(Is. Navi, VI, 3-20).Acestea preanchipuiesc cele 7 cereri ale Rugăciunii Domnești și lucrările lor. Șapte sunt cererile cuprinse în această rugăciune, pentru că numărul 7 este cifra care cuprinde toate desăvârșirile, șapte sunt Sfintele Taine, Laudele zilnice cuvenite lui Dumnezeu, după Sfânta Scriptură care zice: “de șapte ori pe zi Te-am lăudat” (Ps. CXVIII; 164).
Cele trei cereri dintâi formează cercuri concentrice, prima privește membrii Împărăției lui Dumnezeu, a doua se îndreaptă la lățirea acestei comparații pe pământ și încheie cu realizarea ei în inima tuturor celor ce i se supun.90
3) Sfințească-se numele Tău
Această primă cerere a creștinului este cea mai însemnată și mai scumpă inimii sale,
Ea trebuie să treacă înaintea celorlalte. Trebuie să ne gândim la Dumnezeu, înainte de a ne gândi la noi.91 “Este o cerere plină de măreție în simplitatea ei, este sufletul rugăciunii întregi că și al fiecărei cereri în parte.92
Părerea, că în prima cerere s-ar ajunge la expresia: timiditatea caracteristică poporului iudeu în fața Divinității, ar fi neverosimilă. Dacă în adresă ar lipsi cuvântul Tată. În momentul când ne adresăm Divinității, cui acea încredere și iubire pe care o cuprinde noțiunea Tata, nu mai poate fi vorba de teamă, de asemenea este riscant a reduce prima cerere, la o simplă repetare a cuvintelor din IS. XXIX, 23; Ez. XXVI, 23 sau la o reproducere a cererii identice în forma de exprimare din rugăciunea sinagogală Kaddis.93
Mai clar decât în limba română, în limba greacă imperativul rist (să fie sfințit) exprimă ferma noastră hotărâre de a face tot ce ne este cu putință, pentru ca numele lui Dumnezeu să fie sfințit de toți.94
Cuvintele „sfințească-se numele Tău” au același înțeles cu cuvintele” să se cinstească, să se binecuvinteze, să se preamărească numele lui Dumnezeu”, cu fiorul respectului față de El, în cel mai mare grad, pe toată fața pământului.95
Sfântul Apostol Pavel osândește pe toți cei ce nu preamăresc numele lui Dumnezeu, ori în ce parte a globului s-ar afla și totodată, respinge orice încercare a lor de a-și motiva lipsa de credință în Dumnezeu, prin faptul că n-ar fi auzit de predica și binecuvântarea creștină, adică de mesajul Evangheliei. El aduce dovezi în spijinul acestei neștiri și le spune chiar cuvintele divine rostite de Psalmistul David, cu 1000 de ani înainte de Hristos. „ În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintelor lor”, adică ale trimișilor lui Dumnezeu (Rom. X, 18; PS. XVII, 4). Cu alte cuvinte, credem în Dumnezeu și-i sfințim numele, spune Sfântul Apostol Pavel, pentru că Evanghelia S-a propovăduit în tot pământul cunoscut în vremea sa.
Desigur că Dumnezeu se cade să fie binecuvântat de toți creștinii, în tot locul și în tot locul și în tot timpul, amintindu-ne de binefacerile Lui pentru noi toți, așa cum ne poruncește Sfânta Scriptură: „Binecuvântează suflete al meu pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-te-ai foarte. (Ps. CIII, 1)
Pentru Sfinții părinți, Dumnezeu este „plenitudinea existenței”, izvorul tuturor dorurilor, bunătate, sfințenie, încântare, putere, slava, puritate, veșnicie, perfecțiune”.97
Nu poate fi vorba de o sfințire a lui Dumnezeu în Sine Însuși, ci de pornirea laudei în afară, în lume, prin adorare, cunoaștere, propovăduire, binecuvântare și preamărire.
Numele lui Dumnezeu este sfânt din fire, că zice Sfânta Scriptură: Sfânt este numele Lui (Lc. I, 49) și zicem „sfințească-se numele Tău”, nu că și cum am dori că Dumnezeu să se sfințească, prin rugăciunile noastre, nici nu putem spune despre El că s-ar putea sfinți în felul cum se sfințesc oamenii; adică prin cât mai multă dreptate de rele și necontenită înaintare întru împlinirea faptelor bune, a virtuților, ci prin aceasta zicere rostim limpede și răspicat numai sfințenia ce El o are.98 Petru că sfințenia Sa să rămână în noi, trebuie să recurgem la rugăciune.99
Noi trebuie să binecuvântam pe Dumnezeu în tot timpul și în tot locul pentru a-i aduce prinosul de recunoștință, pe care tot omul îl datorează pentru binefacerile Sale. 100
Începând deci această rugăciune, explică sfântul Maxim Mărturisitorul, suntem îndemnați să veneram treimea cea de o ființă și mai presus de ființa.101
Origen spune.:" Cel care se roagă trebuie să cugete și să ceară ca numele lui Dumnezeu să fie sfințit, după cuvântul psalmistului:(XX, 1="inalța-te-voi, Doamne, că mai ridicat…”). Psalmistul ne cere să ne punem de acord cu același spirit, pentru a ne grăbi să aprofundăm conștiința adevărată și sublima a lui Dumnezeu.102 Se pune întrebarea: de ce cerem sau dorim sfințirea numelui Tatălui ceresc și nu sfințirea a însăși persoanei Sale?
La această întrebare Origen răspunde:” Numele exprimă natura proprie ființei numite”. Astfel , natura proprie a Apostolului Pavel, face ca sufletul său, spiritul și trupul său să fie așa și nu altfel. Acest caracter propriu și incomunicabil, care face ca nici o altă ființă să nu fie identică cu Pavel, este exprimată prin numele lui Pavel. La oameni aceste caracteristici proprii, ca și numele, pot să se schimbe. Avram s-a numit Avraam, Simon a devenit Petru, Saul care a prigonit pe Iisus , a fost numit Pavel, Pentru Dumnezeu , care este imuabil și nu se schimbă niciodată, nu există decât un nume acela de „Cel ce este” , dat în Exod.103
Numele lui Dumnezeu nu este altceva decât face ea ce este însuși Dumnezeu. Ceea ce este Dumnezeu este numele Lui și invers. „Eu sunt Domnul Dumnezeu, zice El, acesta este numele Meu: ”Pentru un fiu bun numele tatălui său este tot atât de scump ca și numele său; unul ca acesta ar dori ca toată lumea să-l rostească cu respect.04
Prin numele lui Dumnezeu se înțelege deci Dumnezeu în persoana și a invoca numele Său înseamnă a invoca prezența sa. Chemarea cuiva pe nume, este, în plus, un semn de apreciere și comuniune sufletească, de intimitate.105
În această cerere rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să-i cunoaștem mai bine însușirile sale absolute, „Ca să sporim convingerea noastră despre sfințenia numelui Lui. „Dumnezeu ne ajută la această convingere, dar trebuie să realizăm și noi din partea noastră ceea ce putem. Pe Dumnezeu trebuie să-l deosebim de cele profane” căci nu ne-a chemat pe noi spre necurățenie, ci spre sfințenie (I –Test. IV, 7)106
înseamnă la lucruri profane a fi sfințit; iar despre cele însuși sfânt a fi cunoscut atare, deci nu restabilirea comunicării cu Dumnezeu (I Tim IV, 6; 2 Tim. II, 21), nici înlăturarea răului din noi (I. XVII, 17; 1 Tees. V, 23) ci lumea întreagă să se schimbe ca să recunoască chipul dumnezeiesc în om care a început a se înnoi( 2Cor, IV, 16)
Ca fii ai lui Dumnezeu aparținem cerului și ca atare nu ne este îngăduit a coborî de la înalta noastră demnitate pentru a admira lucrurile lumești și pentru a ne închina numai lor. Nu vom face pe fiul rătăcit și vom părăsi pe Părintele nostru cu toată avuția Sa spre a ne crea zei sărăcăcioși pe pământ. ”De Dumnezeu să te temi și Lui unuia să-I servești” (Deut. VI, 12), citim în Sfânta Scriptură. Noi, fii Săi, să-i cinstim numele, prin felul nostru de a fi, prin viața noastră sfântă, căci după cum zice Luther în „Der grosse katechismuls”: „El este veșnic sfânt în ființa Sa, însă în purtarea noastră nu este”. Și mai departe: ”este absolut necesar și trebuie să ne îngrijim, mai mult ca pentru orice ca numele lui Dumnezeu să aibă cinstea Sa, să fie ținut ca sfânt și respectat, ca suprema comoară și sfințenie; ca noi din depărtare, ca niște copii credincioși, pentru aceasta ne rugăm: că numele Său, care este atât de sfințit în cer, să fie și să rămână sfânt și pe pământ, la noi și în toată lumea”108
Sunt trei cărți în care citind bine învățăm a sfinți numele lui Dumnezeu. Întâia este cartea firii. În care citim să strigăm cu psalmistului: ”cât de măreț este numele Tău în tot pământul” a doua carte este istoria omenirii peste tot și a vieții noastre a fiecăruia, îndeosebi sfințim numele lui Dumnezeu dacă citind în această carte, recunoaște că în istorie nimic nu se face fără știrea, dacă planul ascuns sau vădit al lui Dumnezeu. Recunoaștem și ca lege a vieții noastre ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel:” căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru Dumnezeu trăim, și dacă murim, pentru Dumnezeu murim. Deci și dacă trăim și dacă murim ai Domnului suntem. „(Rom, XIV, 7-8). A treia carte este învățătura Sfintei Biserici, care ne învață ca, sfințim numele lui Dumnezeu cu gândul (1 Cor X, 31), cu vorba, prin rugăciune și cu fapta (Mt. V, 16)109
Noi , creștinii, avem datoria de a grăi numai de bine numele lui Dumnezeu, fiindcă El este sfințenia absolută, pe care o cântă neîncetat îngerii ce stau împrejurul Lui zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savot, plin este tot pământul de slava Lui!” (Is. VI, 3; Apoc. IV, 8).
Scriitorul bisericesc Tertulian (160-240), tâlcuind cererea „sfințescă-se numele Tău”, precum și cuvintele de laudă ale îngerilor arătat aici, ne îndeamnă să săvârșim și noi această laudă îngerească, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu, tot prin grai îngeresc, spundându-ne: ”Prin urmare și noi, creștini, dacă ne mai aducem aminte că nădăjduim la fel de viața al îngerilor, chiar de pe acum ne-am făcut cunoscut limbajul acela ceresc, îngeresc, și tot de aceea ne-a m făcut cunoscut limbajul acela ceresc, îngeresc, și tot de aceea ne-am hotărât să ne îndeplinim slujba strălucirii luminii viitoare.110
Tertulian, tâlcuind mai departe această primă cerere a Rugăciunii Domnești, ne învață că ea se îndreaptă în două direcții în același timp. Această cerere se refera, pe de o parte, la slava lui Dumnezeu, cea mai presus de fire, pe care trebuie să o avem în suflet totdeauna, iar pe de altă parte, această cerere se refera la noi, credincioșii, precum și la cei care n-au îmbrăcat haina creștinismului. Când rostim această cerere, zice Tertuian, pe cât ne referim la slava lui Dumnezeu, pe atât ne referim la cererea noastră, fiindcă noi cerem ca numele lui Dumnezeu să fie sfințit în noi care ființăm în El. Totodată, noi cerem să se sfințească numele Lui și în ceilalți, pe care bunătatea lui Dumnezeu încă îi mai așteaptă, așa încât noi ne supunem prin această cerere și poruncii lui, de a ne ruga pentru toți, chiar și pentru vrășmașii noștri. (Mt. V, 44) Tocmai de aceea, încheia tâlcuitorul Tertulian, nu zicem: “Sfințească-se numele Tău în noi”, ci” sfințească-se numele Tău în toți”111
Sfințim numele lui Dumnezeu în sensul că: El va fi glorificat. Glorificarea Lui aparține viitorului. Este o problemă eshatologică. Va deveni fapt, în momentul când, Dumnezeu va readuce întreaga lume la cunoașterea și cinstirea Lui de bună voie. Acel moment, coincide cu judecata finală.
Pe de altă parte, creșterea numărului închinătorilor și cunoscătorilor lui Dumnezeu, este un pas înainte spre acea țintă finală. Putem deci da cererii și un înțeles mai restrâns, în sensul că, zi de zi numele Lui să fie mai bine cunoscut între popoare, împărăția Lui să-și lărgească din ce în ce mai mult granițele. Se stabilește astfel o legătură internă între scopul vieții individuale și între ținta vieții întregii umanități, punctul de legătură fiind, glorificarea lui Dumnezeu.112
Rugându-ne pentru sfințirea numelui lui Dumnezeu s-a părea că ne rugăm pentru El. “Dar dacă te gândești bine, tu te rogi pentru tine”.113 Ne rugăm deci, pentru noi oamenii, pentru sfințirea noastră prin rugăciune și cult, prin Sfintele Taine și printr-o viață virtuoasă care să oglindească Sfințenia lui Dumnezeu.
Toată viața noastră se cade să fie luminată de sfințenia lui Dumnezeu. N-avem voia să amestecăm Sfântul nume în gura noastră de amărăciune și otrava (Iac. III, 10) “A jura nu-ți învăța gura, a numi pe cel sfânt nu te obișnui (IS. Sirah XXIII; 7), “Cuvânt putred din gura ta să nu iasă”, “căci precum sluga care adesea se cercetează, multe bătăi ia; așa cel ce jura și pururea numește pe cel sfânt, de păcat nu se va curăți. (Sirah XXIII; 9).114
Prin cuvânt cinstim, prin faptă respectăm pe Părintele nostru. Atunci nu vom duce Tatălui nici o rușine, când “ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți. (1. Cor. X, 31)
O cale pentru cinstirea numelui lui Dumnezeu este și participarea la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe.
Prin aceasta se sfințește numele lui Dumnezeu și viața noastră întreagă, căci așa ne rugăm cu ecfonisul: “Că sfânt ești Dumnezeul nostru și întru sfinți Te odihnești și Ție mărire înălțăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”. “În preamărirea lui Dumnezeu întregul univers își găsește ultima țintă în baza legilor sale imanente.115
Sfințim numele Tatălui nostru cel după har, carele este în ceruri, omorând pofta pământească ș curățindu-ne de patimile aducătoare de stricăciune”.116
Cum se vede, prin această cerere, ne rugăm lui Dumnezeu și pentru a face să piară păcatele de pe pământ, prin ajutorul Său, dar și prin strădania noastră, a fiilor săi, de a-i aduce pe toți în staul creștinismului, că toți să audă glasul Domnului Hristos și să fie o turmă și un păstor (i. X, 16). Biserica Ortodoxă înalță rugăciuni pentru implicarea acestei cereri zicând: ”că și aceștia împreună cu noi să preamărească preacinstit și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.”
Biserica noastră Ortodoxă desfășoară o lucrare stăruitoare și în cadru Mișcării Ecumenice, tocmai ca să se împlinească prorocirea Domnului Hristos de a fi o turmă și un păstor” (I.X) și folosește această cerere, de a se simți numele lui Dumnezeu în tot pământul, spre a se întemeia împărăția păcii pe pământ, care trebuie să se zămislească întâi în suflete.
Putem sfinți numele lui Dumnezeu lucrând pentru mântuirea fraților noștri. Părinților le revine sarcina educației copiilor, împiedicarea răspândirii răului în lume, promovând bine, pacea, dreptatea.
Cine recunoaște pe Dumnezeu ca Tată al tuturor oamenilor, recunoaște, prin însăși acest fapt, că toți oamenii îi sunt frați și cine socotește pe toți oamenii ca frați ai săi, se roagă și se luptă ca toți să-și axeze viața pe sfințenia numelui lui Dumnezeu, prin cinstirea a tot ce este înalt, curat, activitate creatoare, prin binele tuturora. Extinderea sfințeniei numelui lui Dumnezeu, a cinstirii binelui, adevărului, frumosului, curățeniei, până la ultima ființă omenească, întâlnirea frățească a tuturor oamenilor pe aceeași linie a dreptății, a iubirii reciproce, iată prima cerere a zugrăvi unii ”Tatăl nostru”.117
Încălziți de căldura acestei cereri din “tatăl nostru”, au plecat la timpul lor Sfinții Apostoli să vestească lumii lumina evangheliei, au plecat vestitorii Evangheliei, familie părăsind și patriei, înfruntând primejdie și moarte.
Cuprinsul cererii acesteia a fost întotdeauna un fel de memento pentru toți vestitorii Crucii și Evangheliei.
Deci, viața sfântă a creștinismului trebuie să fie “oglinda imaginii divine”, să constituie astfel prilej și îndemn pentru alții, de a mărturisi că “Tatăl nostru este adevăratul Dumnezeu”118
Rostind cuvintele “Sfințească-se numele Tău ”toți credincioșii se roagă ca Dumnezeu să dăruiască Bisericii Sale oameni capabili, conducători înțelepți, sfinți, care prin lumina învățăturii lor să fie în stare să risipească dușmănia dintre oameni, să răspândească lumina lui Hristos peste întreaga creație, toți se roagă ca lumea să cunoască o dezvoltare continuă, și echilibrată, să se potenteze tradițiile umanitare, să dea impuls necesar înnoirilor, să strălucească învățătura lui Hristos.
Prin această cerere, noi care credem, îl rugăm pe Dumnezeu ca să separă din lume atâtea rele și dezordini morale, chiar din mijlocul credincioșilor. Ne rugăm ca legea lui Hristos să fie respectată, cunoscut și sfințită.
Mântuitorul însuși ne-a îndemnat și ne-a obligat ca să îndemnăm lumea la laudă și sfințirea numelui lui Dumnezeu, prin mijlocirea faptelor virtuoase zicând: “Voi sunteți lumina lumii! Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri. (Mt. V, 16); iar Sfântul Petru ne îndeamnă: “Purtați-vă cu cinste între păgâni, că cei ce acum vă bârfesc ca pe niște făcători de rele, privind ei mai departe faptele voastre cele bune să proslăvească pe Dumnezeu, în ziua când ii va cerceta. (1 Petre, II, 12).
Sfințenia lui Dumnezeu este asemenea unui izvor e har din care pornesc razele sfințeniei peste viața noastră și peste viața credincioșilor.
Este necesar să ne sfințim în toate zilele, căci greșim zilnic, îndeamnă Sfântul Ciprian trebuie să ne curățim păcatele printr-o continuă sfințire.
Să nu uităm niciodată că numele lui Dumnezeu este sfânt și de aceea, orice familie creștină să-și aducă aminte de porunca Sfintei Scripturi, de a nu lua numele Domnului în deșert” că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele lui. (Ies, XX, 7)
Cererea întâia o putem circumscrie: Dumnezeirea ta să se preamărească; dar precum zice Augustin, această mărire să nu fie externă, ci internă, având propoziția înțelesului: “sanctificetus nomentuum in nobis” 121
În strânsă legătură cu cerea aceasta, stă cererea a doua, pe care o adresăm cerului zicând:
4.Vie împărăția Ta
Și aici imperativul avrist exprimă dorința noastră ea mai fierbinte, că activarea cât mai deplină a împărăției lui Dumnezeu să devină cât mai curând fapt împlinit.122
Cuvintele “Vie împărăția Ta” denumesc “împărăția lui Dumnezeu” sau “Împărăția cerurilor “ spre deosebire că însuși Domnul Hristos a făcut-o cunoscută oamenilor. El a adus-o pe pământ și tot El i-a dat învățăturile și poruncile, după care să se conducă până la sfârșitul veacurilor. Ea este, deci, împărăția întemeiată de Mesia și de aceea se mai numește și “Împărăția mesianică” prezisă și amănunțită descrisă de profeții Vechiului Testament, cu multe sute de ani înainte de venire pe pământ a Întemeietorului ei, Domnul nostru Iisus Hristos. Această Împărăție este deci lucrarea lui Hristos, arătată printr-o trinitate de slujiri: profetica sau învățătorească, arhiereasca sau sfințitoare și împărătească sau conducătoare. Ea a constituit veste cea bună pentru omenirea robită de păcat, de aceea mai poartă numele de “Evanghelia Împărăției” (Mt. IX, 35)
Este numită Împărăția cerurilor, deși s-a arătat pe pământ, pentru originea ei, fiindcă vine din ceruri, pentru legile sfinte și cerești; pentru binefacerile sale, pentru că ea este întemeiată ca să coboare pe pământ binecuvântările cerurilor, ca să domnească și pe pământ adevărul și dreptatea, binele și iubirea dintre toți oamenii, pentru că toți să ajungă la fericire, printr-o pace netrecătoare și în fine, este numită așa, pentru țelul ei înalt, de a ne conduce după moarte, la fericirea cerească.123
în Vechiul Testament, Împărăția cerurilor, avea un înțeles profetic, de împărățire a păcii, a dreptății, condusă și întemeiată de Mesia Hristos. “Dumnezeu cerului va ridica un regat veșnic , care nu va fi nimicit niciodată și care nu va fi trecut la alt popor; el va sfărâma și va nimici toate aceste regate și singur el va rămâne în veci (Dan., II, 44)
Și mare va fi stăpânirea lui și pacea lui nu va avea hotar. Va împărăți tronul și peste împărăția lui David că s-o întărească și s-o întemeieze prin judecată și prin dreptate de acum și până în veac. (Is, IX, 6)
Oricine propovăduia Împărăția cerurilor avea șansa să fie ascultat. Evreii așteptau în Mesia un împărat pământesc, un dezrobitor politic, care va întemeia o împărăție universală pe pământ, în care poporul ales va avea un rol privitor.
În sibilinele iudaice întâlnim ideea unei viitoare împărății universale a lui Dumnezeu în lume realizată prin Mesia: “Va veni sfântul stăpânitor, care va ține scopul întregului pământ în vecii vecilor”. “Atunci se va ivi cea mai mare împărăție, a nemuritorului impact între oameni”, “ și va fi o împărăție veșnică peste toți oamenii”. Această împărăție se va întemeia prin înfrângerea puterilor vrăjmașe : fie împărăția iudeilor (Cartea Iubileelor( sau a divaolului (Înălțarea șui Moise și testamentul celor 12 Patriarhi.
În literatura rabinică a timpului întâlnim des formula consacrată “malcut samaiam pentru a desemn a stăpânirea lui, Dumenzeu ca o realitate prezentă și ca obiect al nădejdilor viitoare.
Această stăpânire după cum se mărturisește zilnic în rugăciunea Sema, o ia ca pe un jug asupra sa fiecare iudeu, dovedind acesta prin practicarea cultului, primirea și îndeplinirea Legii stăpânirea lui Dumnezeu este numai asupra poporului ales. În viitor ea va fi primită i de toți păgânii când va înceta orice subjugare a iudeilor de către neamuri.124
b) Pentru unii și cererea a doua este o reproducere puțin fidelă a cuvintelor: ”Să lase să vină împărăția Sa”, însă în decursul vieții noastre și în zilele noastre, din rugăciunea sinagogală Kaddis, Împărăția din cererea Mântuitorului este exclusiv eshatologică, pe când cea din Kaddis este istorică și pământenească. Nota eshatologică dominantă în cererea, “Vie împărăția Ta” este probată de adevărul imutabil, ca ceea ce este prezent nu trebuie să vină, iar a veni nu înseamnă a crește, a se extinde.125
c) Sfântul Ioan Botezătorul care este cel din urmă dintre profeți, căci cu el se sfârșește stăpânirea Legii Vechi, și cel mai mare, căci el a fost Înaintemergătorul Domnului, nu numai că s-a înălțat din nou la teocratia mesiană universală a vechilor profeți, ci a mers mai departe, strigând în pustie că, împărăția lui Dumnezeu așa apropiat și se împlinește în persoana Domnului nostru Iisus Hristos care a și venit. Din acest punct de vedere putem zice că, Înaintemergătorul formează veriga dintre cele două testamente.
După Sfântul Ioan Botezătorul, prin inspirația lui Dumnezeu, se înțelege foarte apropiata afirmarea a stăpânirii lui Dumnezeu, prorocită de demult de profeți, atât asupra iudeilor, cât și asupra păgânilor, ptr-un bărbat cu totul excepțional, care va apare nu numai ca judecător, ci și ca turnător de Duh Sfânt.126
Domnul nostru Iisus Hristos desăvârșește învățătura despre Împărăția cerurilor. El vrea să atragă atenția că venirea Sa în mijlocul nostru este însăși venirea, instalarea Împărăției lui Dumnezeu. Origen scrie undeva că: “După cum El, Iisus Hristos, este înțelepciunea însăși, dreptatea însăși, adevărul religios însuși, tot așa este și însăși Împărăția cerurilor”. Mântuitorul n-a continuat activitatea lui Ioan în pustia Iudeii, ca și cum ar fi fost ucenic al lui, ci de la început a căutat să-și aleagă alt loc și să-și formeze un cer propriu de acțiune. Din Salileia a mers să predice “Evanghelia lui Dumnezeu” (Mc. I, 14-15; Mt. IV, 23; IX, 35; XXIV, 14) unde numirea aceasta primește caracterul unei expresii specifice, pentru a desemna obiectul predicării Mântuitorului.127
Împărăția lui Dumnezeu, după învățătura creștină, este unica și deosebita de împărățiile istorice pământești dar are mai multe fețe, limpede descrise în Sfânta Scriptură:
Pentru creștinul luminat, împărăția lui Dumnezeu nu este ceva iluzoriu, nu este o nălucă înșelătoare, nu este un tărâm pe care să pășim abia la ieșirea din viața, ci începe în viața aceasta, în primul rând în sufletul nostru. Ea este o împărăție spirituală. Mântuitorul fiind întrebat de farisei asupra timpului venirii împărăției lui Dumenzeu, a spus: “Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntru vostru (Lc. XVIII, 21) Împărăția lui Dumnezeu se sălășuiește în sufletul nostru, pe măsură ce ne eliberăm de păcate și ne îmbrăcăm în haina cea imaculată a făpturii noi, croită după chipul celui ce a făcut-o (Col. III, 9-10)
Ea sălășuiește în sufletul celor credincioși de pretutindeni și de oricând, care se las cucerit de legile ei și care iubesc adevărul, dreptatea i lumina ei. Împărăția lui Dumnezeu este înainte de toate o stare sufletească. În ființa întâia în suflet și de acolo își arată roadele în viața lui. Cetățenii ei nu sunt cuceriți prin războaie, ci în chip tainic. Când unei familii aparțin împărăției lui Dumnezeu, casa lor este într-adevăr “casă păcii”.128
Deci, ea nu este ceva “inaccesibil”, ea nu se află în lumea nădejdilor, ci în inima vieții. Chezasia coborârii Împărăției lui Dumnezeu în inima noastră, este prefacerea sufletului din adâncuri, preschimbarea simțămintelor și cugetelor, prefacere căreia Mântuitorul, vorbind cu Nicodim, ia zis: “a doua naștere”. Însăți înfățișarea din afară a creștinului care a declarat vrășmășie satanei și s-a vestit biruitor asupra păcatului, rămânând pe lângă hotărârea de a păstra veșmântul neantinat în fericita împărăție a lui Dumnezeu, este luminoasă, blândă și senină. “ Îmbrăcămintea omului, dezvelirea dinților, când râdeți călcătura lui, vorbesc ce este în el. (Is. Sirah XIX, 27.129
Ceea ce hărăzește în general această împărăție este mântuirea în opoziție cu pieirea. Această mântuire constă în îzbăvirea de boală (Mc. V, 28; X, 52),de moarte (Mc, V, 23, 41; XV, 30), de osândire (Mc. VIII, 35; XIII, 20) dar mai ales de păcat (LC XIX, 10; Mt. I. 21; Lc. I, 7)
Împărăția văzută a lui Dumnezeu pe pământ este Biserica întemeiată de Mântuitorul (Mt. XVI, 18; XXXIII; 47). Biserica în înțeles de obște a credincioșilor, a celor ce au crezut, ce cred și vor crede că Domnul Hristos este Fiul lui v Dumnezeu și Mântuitor al lor. Biserica în înțeles de obște, este un corp viu, corp tainic al lui Hristos (Efes. IV), continua să trăiască și să sfințească toate generațiile de credincioși până la sfârșitul veacurilor
Domnul Hristos a dat legi Bisericii, de organizare externă specială, că unei societăți vizibile (Mt. XVI, 18; IXX; 23; Mc. XVI, 6; LC. X, 16), înzestrând-o cu toate organismele necesare unei împărății. Membrii aceste împărății cerești , de pe pământ, Biserica, sunt aici pe pământ, Biserica luptătoare, pământească, și în ceruri Biserica triumfătoare, cerească, glorioasă, adică cea alcătuită din credincioși care s-au săvârșit întru Domnul. Însă toți membrii Bisericii constituie o singură Biserică, una , sfântă, apostolească, așa cum mărturisim în Crez, adică una și aceeași împărăție divină.
Biserica este întemeiată, pe învățătura Domnului Hristos, Fiul lui Dumnezeu și de aceea, implicit, prin vorbele “Împărăția lui Dumnezeu” înțelege, însăși învățătura divină, predicată de Biserica în sufletele credincioșilor.130
Biserica creștină ca formă socială a împărăției lui Dumnezeu sălășuită în sufletul fiecăruia prin harul divin și strădanie individuală, se va dezvolta treptat, treptat, atât extensiv, împânzind lumea, cât și intensiv, prefăcând sufletul oamenilor. Dar ca și ori ce altă dezvoltare și creșterea lentă a împărăției cerurilor tinde către un punct culminant, care va fi viitoarea împărăție exhatologică, desăvârșită, a lui Dumnezeu. Între acești poli, început din timpul predicării Mântuitorul și desăvârșirea, ce va avea loc la sfârșitul veacurilor, se mișca împărăția lui Dumnezeu aici, pe pământ.131
În fine , împărăția lui Dumnezeu, sub forma cea mai perfectă, văzută de noi cu ochii credinței, dar făcută cunoscută de Domnul Hristos și așteptată cu ardoare, este cerul, adică viața de dincolo de zare, unde este frumusețea, slava și bucuria dumnezeiască, în care cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor (Mt. XIII, 43; MC. IX, 46; LC. XIII, 29; XXIII, 42)
Împărăția lui Dumnezeu ca realitate cerească (eshatologică) este o urmare firească a celor două faze prin care se ajunge la desăvârșire, la fericirea absolută și veșnică din sânul lui Dumnezeu; este încoronarea lor, perfecțiunea însăși. Este timpul despărțirii celor buni de cei răi, în temeiul vieții terestre. Împărăția cerească se prezintă ca o răsplătire a acelor care au luptat împotriva uneltirilor celui rău, biruindu-l. Vădi conviețuire spirituală cu Dumnezeu, cunoașterea deplină a lui Dumnezeu (1. Cor. XIII, 12) Ierusalimul ceresc (Evr XII, 22) locul de întâlnire între creștinii decedați mai devreme și cei adormiți întru Domnul mai târziu.
Ca împărăția lui Dumnezeu e o realitate eshatologică aflăm din Sfânta Scriptură. Mântuitorul, în fața lui Pilat, spune: Împărăția Mea nu-i lumea aceasta (IXVIII; 36) iar Sfântul Apostol Pavel spune: “După aceea, sfârșitul, când Domnul va preda împărăția lui Dumnezeu și Tatăl , când va desființa orice domnie și orice stăpânire și orice putere, căci el trebuie să împărătească până ce va pune pe toți vrășmașii sub picioarele Sale, Vrășmașul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea (1 Cor. XV, 24-26).
Împărăția lui Dumnezeu se identifică, istoricește, cu Biserica creștină. Ea n-a cuprins toate popoarele, dar ea are un caracter universal și de aceea, în această Împărăție vor putea intra toate neamurile, ea fiind deschisă tuturor, în așa fel ca să fie p turmă și un păstor. (I.X)132
Odată ce noi creștinii, prin taina Sfântului Botez, am devenit succesori ai împărăției harului divin, adică ai Bisericii creștine, datori suntem pe baza frățietății dintre toți cei zidiți de Dumnezeu, să ajutăm că această împărăție nouă, așezată în lume, adică Biserica lui Hristos, să ajungă la creșterea ei deplină, să se întindă cunoștința adevărului și părăsind împărăția păcatului, să ne mântuim. (I. Tim. II, 4).
Cererea “Vie împărăția Ta”, pe lângă faptul că este o rugăciune către Dumnezeu, că Biserica să se întindă peste tot pământul, că toți credincioșii să facă voia lui Dumnezeu, este, în același timp, rugăciunea ca să nu se arate împărăția lui Dumnezeu, pe care s-o dobândim, acea împărăție la care suntem chemați de Mântuitorul când zice: “Veniți, binecuvântați Tatălui Meu de moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt. XXV,, 34).Noi cerem deci, ca Dumnezeu să ne facă moștenitori cerești Sale împărății, adică ai fericirii veșnice. Venirea împărăției lui Dumnezeu care va fi mângâierea creștinilor, bucuria îngerilor și ruginea păcătoșilor, este acea împărăție, care se va înfăptui la sfârșitul veacurilor.
Realitatea prezentă a împărăției lui Dumnezeu este vădită prin contrastul și lupta ei cu împărăția satanei. Ea este împărăția lumii. Că este o realitate prezentă și activă ne-o spune Mântuitorul când zice: “Iată a ajuns la noi împărăția lui Dumnezeu” (Lc. XI, 20)
Cuvintele “Vie împărăția Ta” deși sunt și trebuie să fie strigătul de nerăbdare al sufletului nostru, năzuind spre cer, spre dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt. (Rom XVI, 17)
În toate epistolele aflăm îndemnuri la viața neprihănit , căci împărăția lui Dumnezeu nu se vădește prin vorbe înfumurate, ci prin puterea (1 Cor. IV, 20) Duhului Sfânt manifestat la cei ce au credință prin fapte.133
Împărăția lui Pr.Prof. Dr. Gh. I. Ghia, op.cit.,p. 74
E deschisă tuturor. Noi putem ajunge la împărăția cerurilor numai dacă am împlinit legile dumnezeiești puse de Domnul Hristos la temelia împărăției cerești, așezată în lume, adică Biserica lui Hristos.
Cererea aceasta: “Vie împărăția Ta” este în strânsă legătură cu prima cerere: “Sfințească-se numele Tău”, întrucât numele lui Dumnezeu nu poate fi sfințit așa cum se cuvinte, pe tot pământul, decât numai atunci când se va împlini dorința noastră fierbinte de a se sălășuit pe deplin, pe pământ, Împărăția lui Dumnezeu. (I. X, 16); (Rom. XI, 25),ca să se surpe împărăția diavolului, adică să piară orice fărădelege, urzită și înmulțită de diavol în lume. (Mt. XXVI, 12)
“Vie împărăția Ta” este deci rugăciunea fierbinte a noastră, a credincioșilor, ca Dumnezeu să ne dăruiască binecuvântările sale, pe pământ și în ceruri, atât nouă cât și fraților noștri, adică credincioșilor de pe toată fața pământului.
Noi creștinii. Am devenit membrii ai Împărăției lui Dumnezeu prin Taina Sfântului Botez. Odată ce suntem mădulare ale Bisericii, adică ai împărăției lui Dumnezeu, pe pământ, avem îndatorirea de a îndeplini toate poruncile sfinte ale acestei împărății și a ne osteni, cu cuvântul și cu fapta, să ne păstrăm curățenia sufletească pe care am primit-o prin Taina Botezului. Mereu să ne aducem aminte de făgăduințele pe care le-am făcut atunci când am intrat în “Împărăția lui Hristos” Și anume că ne-am “lepădat de satana și de toate lucrurile lui și de toate slujbele lui și de toată trufia lui”. Să nu uităm de asemenea că, odată cu aceasta, am făgăduit că ne-am împreunat cu Hristos și am crezut Lui ca împărat și Dumnezeu. Această mărturisire făcută în fața Bisericii înainte de Botez, d-o dovedim prin fapte bune, bine plăcute lui Dumnezeu, așa după cum un pom își arată roadele bune în urma altoirii lui.
Cererea a doua din Rugăciunea Domnească cuprinde și ea bogate învățături morale, pe care credincioșii trebuie să le cunoască din activitatea pastorală a preotului.
Toți avem datoria să ne rugăm „Vie împărăția Ta”, ca să zdrobească păcatul din noi să ne întărească împotriva ispitelor. Împărăția lui Dumnezeu sălășuiește în acele suflete care se lasă stăpânite de legile ei, care iubesc lumina ei, adevărul și dreptatea. Sfântul Chiril al Ierusalimului zice că numai cine are suflet curat se poate ruga să vină Împărăția lui Dumnezeu.134
Prin rostirea acestei cereri noi ne rugăm ca să se răspândească în lume Împărăția lui Dumnezeu, adică Biserica, prin care Hristos luminează, conduce și sfințește sufletele. Despre această împărăție a prorocit Isaia profetul când a zis: „Lărgește locul cortului Tău și acoperământul sălașului Tău întinde-l, nu cruța nimic! Lungește funiile și lungește țărușii … seminția ta va cuceri neamurile și cetățile cele pustiite la va umple de oameni., Luminează-te, luminează-te Iersualime, slava Domnului peste tine a răsărit. Și vor umbla neamuri întru strălucirea ta. Ridică împrejur ochii tăi și vezi, că toți se duc și se îndreaptă către tine” (Cap. LIV, 60)
Ca membrii ai Împărăției lui Dumnezeu, noi avem îndatorirea de a ne ajuta unii pe alții, de a sluji unii altora, iar nu a ne stăpâni unii pe alții sau de a ne asupri reciproc, sub diferite forme așa cum s-a întâmplat și se mai întâmplă însă în istoria lumii. Membrii împărăției cerești au îndatorirea de a sluji interesele și năzuințele obștii creștine, cu sentimentele de frățietate, iar nu de a fi cuprinși de dorința de a stăpâni în mod tainic. Noi și pentru aceasta am primit învățătura divină, de la Hristos care ne spune că, pentru a cucerii locuri înalte în obștea creștină, trebuie să avem merite deosebite, iar după ce am ajuns la vrednicii înalte să fim slujitorii tuturor.
Cei ce suntem în Împărăția lui Dumnezeu, suntem în Împărăția păcii, avem îndatorirea de a lupta pentru pace, fiindcă aceasta ne aduce progresul, belșugul și fericirea. Însuși Conducătorul Împărăției cerești, Domnul Hristos, care ne dă această învățătură pentru viață este numit „Domnul păcii”, pe care să-l rugăm „ să ne dăruiască pace pe tot chipul” (2 Tes. III, 16); (Is. IX, 16)136
Deci, Împărăția lui Dumnezeu este viața trăită după Evanghelie, e Biserica celor vii și a celor morți, viața care începe de pe pământ, din inimă, și se sfârșește în cer.137
Împărăția lui Dumnezeu e o realitate prezentă și viitoare; prezență, pentru că Hristos este prezent în lume, prin harul Său, pilda și învățătura Sa, iar credincioșii luptă să-și pună viața în conformitate cu poruncile Domnului; viitoare pentru că e menită să cuprindă și pe credincioșii generațiilor viitoare și ea se va descoperii la Parusie.
Împărăția lui Dumnezeu este „Raiul” așteptat.
5. Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ
Instituirea împărăției divine între oameni, este într-o strânsă legătură cu realizarea voinței divine pe pământ. Legătura indisolubilă între a doua și a treia cerere din Rugăciunea Domnească este clar exprimată de Mântuitorul în cuvintele: „Nu oricine Îmi zice Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. VII, 21)
Facă-se Voia Ta, precum în cer așa și pe pământ, este o rugăciune către Dumnezeu ca să ne ajute să împlinim voia lui cea sfântă, atât noi cei care înălțăm această cerere, cât și ceilalți semeni ai noștri, de pe fața pământului. „Noi suntem creați cu condiția că vom da ascultare lui Dumnezeu, că-L vom căuta numai pe El, și-I vom urma Lui”, scrie Lactantiu.139
Voia lui Dumnezeu este aceea pe care ne-a descoperit-o Domnul Iisus Hristos, prin Evanghelia Sa și pe care El Însuși a împlinit-o, voia lui Dumnezeu este” că toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Ti. II, 4) Dumnezeu ne arată și mijloacele pentru dobândirea mântuirii: cunoașterea completă a adevărului înscrise în Evanghelii și practicarea acestora, trăirea lor, având ca îndreptar virtuțile creștine și fuga de păcat. În acest scop, Sfântul Apostol Pavel îi roagă și-i îndeamnă pe creștinii Bisericii din Tesalonic să practice virtuțile și să se ferească de vicii, de toate poftele păgânești, în special de desfrânare, spre a plăcea lui Dumnezeu. El spune: „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea noastră; să vă feriți de desfrânare…Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăție, ci la sfințire” (1 Tes. IV, 37), iar Mântuitorul ne spune: ”Fiți, dar, desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este” (Mt. V, 48).
Noi, fiii lui Dumnezeu, cunoaștem, în parte, voia lui Dumnezeu, prin descoperirea divină în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, atât cât ne este necesar pentru mântuire, dar pentru că suntem slabi prin păcat (Rom. VII) suntem supuși greșelii, călcăm adesea voia lui Dumnezeu, așa că ea nu se îndeplinește deplin pe pământ. „În cer însă, voia lui Dumnezeu se împlinește de către îngeri și sfinți și de aceea ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute ca să împlinim și noi, credincioșii, voia Sa, pe pământ.140
Mântuitorul tuturor oamenilor S-a lăsat condus întru toate de voința Preaînaltă: „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Lc. XXII, 42).El și manifestat ascultarea sa prin întreaga viață. Ascultarea Sa a fost cea mai perfectă ascultare de Dumnezeu.
Pilda de ascultare a glasului dumnezeiesc au dar Sfinții Părinți și martirii Bisericii. Martirul Epictet, căruia i se jupuise pielea și care a fost ars de viu, striga într-una: „Doamne, facă-se voia Ta! Doamne, facă-se voia Ta, prin ei!”141
Nimic nu se poate fără voia lui Dumnezeu, nimic fără știrea Lui: „El a numărat nisipul mărilor, picăturile ploii și zilele veacului”, în mâna Lui e poarta neamurilor.
Domnul Hristos, Învățătorul nostru, în momentul în care ne-a învățat să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute, să facem voia Sa, ca Pedagog suprem, ne-a arătat și MODELUL după care să-i împlinim voința. El ne-a arătat „cerul” ca model de împlinire a voinței divine. Ce înțelege prin „cer” am aflat din primul cuvânt al rugăciunii.142
Cei ce împlinesc voia lui Dumnezeu în cer sunt îngerii, ființele spirituale, adică necorporale, create de Dumnezeu înainte de creare lumii văzute (Fac. I, 1). Locuința lor este cerul. Numai îngerii buni îndeplinesc voința lui Dumnezeu (PS. CII, 20) Și istoria mântuirii neamului omenesc, cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ne dă multe mărturii despre menirea și slujba lor. Ei sunt „duhuri și slujitorii Săi” cum spune Sfântul Apostol Pavel (Evr. I, 7) și sunt „grabnici spre dorul lui Dumnezeu și slujire Lui, îndreptați spre cele de sus și liberi de orice gând material” cum spune Sfântul Ioan Damaschin.143
Sfânta Scriptură ne arată numirea îngerilor buni, de a proslăvi pe Dumnezeu și a asculta cuvintele lui și ne arată că ei sunt virtuoși, adică au tărie morală de a împlini fără încetare, voia lui Dumnezeu, zicând: „Binecuvântați pe Domnul toți îngerii Lui, cei tari la virtute, care faceți cuvântul Lui și auziți glasul cuvintelor Lui. (Ps. CII, 20).
Rostind cererea aceasta, noi mărturisim propriu-zis, două îndatoriri morale; să luăm pilda de la îngeri, pentru înfăptuirea în permanență a legii morale divine și totodată, că ne vom arăta menirea morală, aici pe pământ, ca oameni creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și anume, menirea de a deveni și noi ”cei puternici în virtute, ca și sfinții îngeri”.
În felul acesta se va împlini rugăciunea noastră către Dumnezeu, de a se îndeplini voia sa, atât în ceruri, de către îngeri buni, cât și pe pământ, de către oameni, fiii Săi.
Voia lui Dumnezeu trebuie s-o împlinim cu toate voința noastră, aducă să proslăvim pe Dumnezeu și „în trupul nostru, care este templu al Duhului Sfânt, cât și în duhul nostru, amândouă fiind ale lui Dumnezeu (1. Cor. VI, 19-29)
Marele scriitor Tertulian spune că trebuie să ne rugăm pentru reușita voii lui Dumnezeu în toate. El spune că noi, în ființa noastră, suntem și „cer” și „pământ”, în același timp, înțelegând alcătuirea noastră divină, din suflet și trup. El continuă cu învățătura despre îndatorirea noastră, de a face voia lui Dumnezeu în trupul nostru, adică ”pe pământ” și în „cer” adică în suflet, mereu având în minte împlinirea voinței lui Dumnezeu în ceruri de către îngeri, ca modele.144
Noi trebuie să ne obligăm că vom împlinii cât mai exact și în măsura cât mai deplină și mai largă voia lui Dumnezeu. Se înțelege de la sine, că în năzuința aceasta nu este de ajuns ca noi să ne mărginim numai la noi înșine, ci va trebuie ca să căutăm a înrâuri, în mod binefăcător și asupra împrejurimii noastre, ca și ea alături de noi să facă la fel, și când vom fi atins această țintă măreață, atunci împărăția lui dumnezeu va fi de fapt întruchipată între noi, oamenii, cei de pe pământ. De aceea citim și aici imperativul rist, Aceasta este și o cerere indirectă, pe care o adresăm cerului, rugând ca Dumnezeu să binevoiască a îndruma omenirea pe calea împlinirii voi Lui, ca să nu mai cuteze a contraria voia cea sfântă a lui Dumnezeu, ci ca să se supună acesteia, cât mai necondiționat și să o împlinească în măsura cât mai deplină.145
Cugetării diferitelor epoci s-au interpus mult pentru acest principiu. Seneca în cv.IX,3,20, zice: „Placeat Domini quidaaquid Deo placuerit” (să-i placă omului tot ce i-a plăcut lui Dumnezeu). La israeliți, Iuda, fiul lui Theima, spunea: Fii tare ca o piatră, ușor ca un vultur, iute ca o gazelă, viteaz ca un leu, pentru a face voia Tatălui tău, care este în ceruri” (Aboth, V 20)146
Prin cuvintele „Facă-se voia Ta…” Domnul ne arată că nu suntem fii ai Tatălui ceresc decât în măsura în care ne angajăm pe noi și-i angajăm pe toți ceilalți, nu numai pe linia credinței dar și pe aceea a iubirii active, a faptei, a muncii organizate, în scopul realizării binelui și a fericirii pentru toți.147
Cea mai scumpă învățătură pentru sufletul tuturor credincioșilor de pe pământ, învățătura care cuprinde voința lui Dumnezeu, arătate în această cerere, este învățătura pentru instaurarea păcii pe pământ. Pacea a fost și este cântarea îngerească la Nașterea Domnului, pacea a fost prezisă de profeți pentru timpurile mesiatice. Pacea pe pământ socotită de profetul Isaia, ca o milostivire divină neclintită, care constituie esența și specificul împărăției mesianice.
El spune: ”Munții pot să se dea înapoi și colinele să se clintească, dar milostivirea mea nu se va depărta de la tine și legământul meu de pace nu se va zdruncina”, zice Domnul cel cu tărie milostiv.
Pacea divină o slujesc îngerii în ceruri, dar trebuie să o slujim și noi oamenii pe pământ și toate celelalte se vor adăuga, spre fericirea oamenilor. Patriarhul Sherman al Constantinopolului (Sec VIII) tâlcuind zicerea aceasta din Rugăciunea Domnească, stăruie asupra păcii, ca miez al învățăturii ei și zice: „Îngerii în cer sunt în armonie și într-o supremă glăsuire și tot așa și noi să fim în dragoste nefățarnică. Voința pe care o cauți și așa cum vrei tu, în cer se află. Pe aceasta se cade s-o împlinești tu pe pământ.” Iată încă un temei, care ne îndreptățește să afirmăm că Rugăciunea Domnească este rugăciunea păcii și a înfrățirii credincioșilor, așa cum sunt înfrățiți îngerii în ceruri.148
Să considerăm că lucrul cel mai ușor și mai util din lumea aceasta este a împlini voia lui Dumnezeu în toate lucrurile. Prin împlinirea voinței lui Dumnezeu, pătrunși de iubirea Lui nu ne arătăm indiferenți, izolați în egoismul nostru strâmt, față de lipsurile, necazurile și suferințele semenilor, nu trecem cu nepăsare pe lângă cei care ne solicită ajutorul, nici pe lângă nedreptățile sociale, ci ne vom manifesta față de toți oamenii cu alese sentimente de stimă și respect, gata să contribuim cu tot ce avem la îmbunătățirea vieții lor.149
După aceste trei cereri, prin care preamărim pe Dumnezeu și opera Lui de mântuire, urmează alte patru cereri în care noi rugăm pe Părintele nostru cel ceresc să ne dea cele de trebuință în scopul întreținerii vieții noastre cele trupești și celui sufletești.
6) Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi
Cererea a patra este zona ce cuprinde pe cele trei ceruri de mai înainte, privitor la mărirea, împărățirea și voia Tatălui ceresc, de celelalte trei care urmează și care au în vedere trebuințele, necazurile și nădejdea mântuiri noastre. Începând cu această cerere și până la sfârșitul Rugăciunii Domnești este limpede că ne rugăm lui Dumnezeu pentru noi, ca oameni ce suntem cerem și pâinea cea spre întărirea ființei noastre, știind că aceasta este tot de la Fiul și că noi nu putem trăi fără pâine.151
Știind că omul este alcătuit din două elemente deosebite: din trup și din suflet, fiecare din aceste două elemente are nevoie de hrana pentru ca să poată trăi sau ființa de aceea, aici pe pământ, are trebuințe materiale și trebuințe spirituale sau duhovnicești. Învățătura creștină ne poruncește să ne îndeplinim atât datoriile față de trup, cât și față de suflet. Trupului îi trebuie hrană materială, iar sufletului îi trebuie hrană spirituală. De aceea prin cererea aceasta „Pâinea noastră…”, credincioșii roagă pe Dumnezeu să le dea atât hrană trupească cât și cea sufletească. Cum trupul este locașul sufletului nostru și cum sufletul, aici pe pământ, își aduce viața sa văzută numai în trupul omenesc, credincioșii cer, în primul rând, cele pentru întreținerea vieții trupești, adică pâinea pentru ființarea sau trăirea trupului. De aici și zicerea ei ca element principal pentru întreținerea sau ființarea trupului, când o cerem ne gândim nu numai la ea, ci și la celelalte alimente, care intră în hrana omului, precum și al alte lucruri: îmbrăcăminte, locuință, etc., care ne trebuie ca să trăim.152
Deci, temelia vieții omului este pâinea (1 Regi. XXVIII, 20; XXX, 12; Ier. Sirah. XXIX, 24) După căderea în păcat, omul , numai în sudoarea feței sale poate să stoarcă pământului hrana cea trebuitoare pentru întreținerea vieții sale. Dar și în cazul acesta trebuie să fie date condițiile pentru ca pământul în genere să poată produce ceva. Aceste condiții se pot da numai de la Dumnezeu. De aceea este cu atât mai necesar ca omul să-L roage pe Dumnezeu, ca să-i creeze aceste condiții și să-i dea lui pâinea cea trebuincioasă pentru a-și putea hrăni trupul său.153
Pâinea (s) primește calificativul de c. În întreg Noul Testament îl întâlnim numai de două ori (Mt. VI, 11 și Lc. XI, 3) , încolo nicăieri în limba greacă. Se pune întrebarea cea voit să înțeleagă traducătorul originalului aramaici al Evangheliei după Matei prin ?154
Unii exegeți îl derivă de la verbul (is), a veni, să se apropia, a fi iminent. Alții, îl consideră compus din și o. În cazul dintâi, ar însemna pâinea noastră pentru ziua ce vine, în cazul, din urmă, pâinea necesară pentru întreținerea ființei noastre.
În Evanghelia către Evrei, adjectivul este redat prin mahar (Lev. IXI, 13; Deut. XXIV, 15; Mt. XX, 8) ceea ce înseamnă pentru ziua de pâine, latinește crastimus.155
În vechea traducere italică termenul u este însă redat prin Qutiditionus, pâinea cea de toate zilele. Pentru a înțelege acest termen este hotărâtor faptul că, noi îl rugăm pe Dumnezeu ca să ne dea această pâine astăzi(s). Domnul ne interzice să ne îngrijim de ziua de mâine. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. (Mt. VI, 324). Deci s pâinea care ne este necesară pentru întreținerea ființei noastre, nu cerem așadar, nici mai multă și nici altă pâine decât ceea ce ne este absolut necesară pentru reîmprospătarea puterilor noastre fizice. Nu toate popoarele se hrănesc cu pâine. Exemplul, hrana cea de toate zilele a eschimoșilor este untura de pește. Și cum Domnul nu se poate să nu fi avut în vedere întreaga omenire de pe fața pământului, noi va trebuie să zicem că adjectivul care stă pe lângă substantivul s este necesar, întrucât ne face să ne gândim la hrana, care ne este nouă necesară zilnic pentru întreținere vieții noastre trupești. Sfântul Vasile (Migne, 31, 1252) spunea foarte potrivit, că noi trebuie să cerem de la Părintele nostru cel ceresc „pâinea cea trebuincioasă ființei noastre pentru viața noastră cea de toate zilele”. Pâinea cea de toate zilele este așadar pâinea ce este necesară pentru întreținerea vieții noastre.156
Rostirea cuvintelor „Pâinea noastră „, nu „ pâinea mea”, în datorează pe cel ce se roagă, să se gândească să ceară pâinea și pentru aproapele și să ajute pe cei lipsiți.Aceasta înseamnă că și în ce privește asigurarea existenței materiale, oamenii trebuie să fie solidari; să fie solidari în muncă și în rugăciune.
Pe de altă parte, cuvântul „nouă” nu este nici fără rost; el ne dă să înțelegem că trebuie să cerem pâine câștigată cinstit și cu munca noastră. Căzi zice Sfântul Grigore al Nyssei: „Dacă pâinea cu care ne hrănim nu e răpită de la altul, dacă nimeni n-a flămânzit ca să (Trăim) ne săturăm noi, și nimeni n-a suspinat ca să ne umplem noi pântecele, ci este agonisită cinstit și deci, din al săi, și este rod al dreptății și spic neprihănit și neamestecat al păcii, pâinea lui Dumnezeu este una cu aceasta.157
Această cerere nu mai învață, prin cuvintele sale ”spre ființă”, că trebuie să cerem hrana de la Dumnezeu, numai atât cât ne este de ajuns, adică nici să ne găsim într-o stare de sărăcie sau istovire de foame, cum se află mulți oameni sau frați de-ai noștii în multe zone ale pământului, dar nici să ne găsim într-o stare de abundență sau belșug în așa fel încât să ne îngrijim și să nu mai știm unde să depozităm bunurile noastre materiale, așa cum se chinuia cu gândul bogatul rău și lacom, despre care ne vorbește și pe care-l osândește Mântuitorul (Lc., XII, 15, 23) „ci având hrana și îmbrăcăminte, zice Sfântul Apostol Pavel, cu acestea vom fi îndestulați” (1. Tim. VI, 8)
Sfântul Sheraman, Patriarhul Constantinopolului, tâlcuind această cerere, se spune că, în ambele cazuri, adică și în starea de lipsă și în starea de abundență, credinciosul este înclinat spre două păcate grave și anume: cel copleșit de foame, indiferent de cauza care l-a adus aici, începe să săvârșească păcatul blasfamiei împotriva lui Dumnezeu, adică rostește vorbe de ocară împotriva Lui , iar cel care se găsește într-o mare stare de belșug, indiferent de felul izvoarelor bogăției sale, începe să fie îngâmfat, adică se săvârșească păcatul mândriei și să se îndepărteze de la fața lui Dumenzeu.158
Cuvântul „astăzi” este un pas e Domnul Hristos în această cerere, deci, pe de o parte, ca să cerem hrana pentru ziua de azi, iar nu pentru o săptămână, o lună sau pentru mai mulți ani, deci să nu cădem în păcatul lăcomiei, iar pe de altă parte, folosind acest cuvânt „Astăzi”, învățăm că trebuie să ne rugăm la Dumnezeu în fiecare zi.
Nu trebuie să-ți chinui sufletul cu grija (de cele materiale); ci spune către Cel ce face să crească pâinea pe pământ: „De la Tine am viața, de la Tine și întreținerea ei, dă-mi pâinea”, adică fă să-mi pot câștiga hrana prin muncă cinstită.159
Toate acestea ne arată și îndatorirea noastră de creștini, de a crede în Providența divină, adică în grija lui Dumnezeu față de fiii săi, cărora le dă zilnic ce le trebuie și ceea ce cer prin rugăciune (Mt. VI, 25-34)160
Hrana trupească singura nu poate îndestula pe om ca el are și un suflet în care este întipărit chipul lui Dumnezeu. Sfinții Părinți ne învață că „Pâinea pe care o cerem în Rugăciunea Domnească, e nu numai cea trupească (Origen) , ca atare, pâinea lui Dumnezeu este aceea ce se pogoară din cer și dă viață lumii. (I. VI, 33)161
Predicile ascultate, lecturile bune, citirea Sfintei Scripturi, citirea din viețile Sfinților, sunt un aliment prețios al vieții spirituale, pâinea sufletească sunt și toate ajutoarele harului, care ne deschide noi orizonturi de lumină, ne descoperă ceea ce trebuie să facem, și de ceea ce trebuie să fugim. Fără acest ajutor sufletul nostru va rămâne ca un pământ însetoșat (Ps. CXLIV, 6) pâinea sufletului sunt Sfintele Taine, rânduite de Mântuitorul Hristos pentru a ne da viață harului.162
Pâinea sufletului este „cuvântul lui Dumnezeu” adică cunoașterea și înțelegerea Evangheliei și Sfânta Cuminecătură , adică împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
a) Hrana cea peste fire a sufletului nostru este cuvântului Dumnezeu, despre care zice Scriptura: ”Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu, (Mt. IV, 4). Fără această pâine „omul cel dinlăuntru” (Rom. VII, 32; „2Cor. IV, 16) moare, ca și când ar fi sfârșit de foame și de flămânzire. Iar „moartea sufletească vine mai ales de la cei ce nu voiesc să asculte cuvântul Lui și învățăturile (Mart. Ort. 11, 19) și să le înțeleagă. Această pâine este de mare folos (omului) sufletului. Fără ea nu poate trăi. Hrana noastră cea spre ființă și din care trăiesc sufletele pe pământ este cuvântul lui Dumnezeu, ce se împarte necontenit în Biserici. Viața veșnică va fi răsplata celor ce-l ascultă și-l împlinesc.163
b) Cealaltă hrană a sufletului este cuminecare cu Trupul și Sângele lui Hristos (I. VI, 55-56) „Trupul Meu este adevărata mâncare și sângele Meu, adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el „, În Sfânta Liturghie rugăciunea Tatăl nostru se rostește înainte de frângerea și împărtășirea cu Sfintele Taine, „Cu scopul ca noi, voind să primim sfântul Trup și Sânge al Domnului Iisus Hristos, să-L cerem nu numai întru numele lui Iisus Hristos, ci și prin rugăciunea Lui.” „Pâinea spre ființă” este pâinea celor ce mănâncă trupul lui Hristos (Sfântul Ciprian); acesta este pâinea spre ființă, nu cea obișnuită și este rânduită spre ființarea sufletului.164
Ea întărește și sfințește și trupul și sufletul (Sfântul Simeon al Ierusalimului). „Noi frângem o pâine, scrie Sfântul Ignatie al Antiohiei creștinilor din Efes, care este noua doctrină a numirii noastre”. Pâinea este mâncarea ce hrănește ființa noastră cu Dumnezeu cel viu și face ca să fim în El și El în noi.165
Pâinea pe care o cerem lui Dumnezeu, în rugăciunea „Tatăl nostru” este de două feluri: pâinea trupească prin care se înțelege tot ceea ce ne cere trupul nostru ca să poată viețui (hrana, îmbrăcăminte, sănătate, etc.) și pâinea sufletească (învățătura Sfintei Evanghelii și Sfânta Împărtășanie)., Fără aceste două feluri de pâine, cele două elemente ale vieții noastre mor.
Ultimele trei cereri se referă la primejdiile cărora e expusă viața sufletească a oamenilor și anume se referă la păcat, ispita și puterea răului.
7) Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri
„Textul cererii a cincea, ca formă, nu este absolut identic la cei doi evangheliști (Matei și Luca). Evanghelistul Matei pune verbul „a ierta” în timpul perfect „și ne iartă greșelile noastre precum și noi „am iertat” greșiților noștri … pe când Evanghelistul Luca îl pune la prezent” și ne iartă păcatele noaste, precum și noi „iertăm” celor ce ne greșește … În fond , luate cele două forme temporare ale verbului, nu provoacă o mare deosebire de înțeles.
„Cel care a practicat iertarea greșelilor semenilor săi se provoacă în rugăciune la un merit real, care-i dă nădejdea obținerii iertării greșalelor proprii, iar cel care a luat hotărârea să ierta în viitor pe semenii săi, face dependentă ștergerea păcatelor lui de realizarea hotărâri luate. În orice caz: predarea are prima categorie de închinători, întrucât prezintă ceva reala, de la hotărârea până la realizare, este un pas destul de important. Realizarea poartă cu sine siguranța răsplătirii, pe când hotărârea numai nădejdea ei.166
„A greși” în Sfânta Scriptură, este exprimarea figurată a noțiunii „a păcătuit”. De acea Sfântul Evanghelist Luca înlocuiește expresia „a greși” cu „a păcătui” (Lc. XI, 4) 167
Rugăciunea de cerere adresată lui Dumnezeu, cu scopul de a ne ierta păcatele săvârșite de noi împotriva Sa, împotriva aproapelui și împotriva trupului și sufletului nostru propriu, cuprinde, la rândul ei, și un act de recunoaștere și de mărturisire a păcatelor, lucru bineplăcut Domnului, pentru că aceasta înseamnă totodată, căință și smerenie în fața Lui. Aceasta este propriu-zis o spovedanie a creștinului către Dumnezeu, fie particulară, atunci când creștinul rostește singur, în taină, rugăciunea „Tatăl nostru”, fie publicată, în Biserică, atunci când laolaltă toți rostesc și cântă această rugăciune, la Sfânta Liturghie, spre sfârșitul ei.
Mărturisindu-ne păcatele în aceste două forme, suntem încredințați ca Domnul, în marea Sa bunătate, ni le va ierta, cu condiția de a ierta și noi greșelile aproapelui nostru. Pentru aceasta, Sfânta Scriptură, prin glasul psalmistului de Dumnezeu insuflat, ne poruncește: „Mărturisiți-vă Domnului că este bun, ca în veac este mila Lui.(Ps. CXXXV; XXXI, 6). Mărturisirea păcatelor înseamnă la rândul ei și întoarcerea credinciosului de la calea cea rea, lucru bineplăcut lui Dumnezeu, care spune: „precum este adevărat ca Eu sunt viu, tot așa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă și să fie viu” (Ies. XXXIII; 11)
Noi avem multe și grele păcate, pentru că „Nu este un drept pe pământ care să facă binele și să nu păcătuiască” (EXLES. VII; 20), iar dacă zicem că păcat nu avem, pe noi în sine ne amăgim și adevărul nu este între noi (1 Ioan, I, 8) și de aceea, toți trebuie să cerem iertare de la Dumnezeu. De altfel, toată iconomia mântuirii noastre, adică toate actele răscumpărării noastre săvârșite de Domnul Hristos, au ca scop iertarea păcatelor noastre de către Dumnezeu. De asemenea, așezarea Sfintelor Taine de către Domnul Hristos, în Biserica Sa, tot spre iertarea păcatelor s-a făcut.
Învățătura despre iertare, atât din partea lui Dumenzeu față de om, cât lui din partea credincioșilor, unii față de alții, este presărată în tot Noul Testament (Rom. IV, 7; 2 Cor. II, 10; Efes. IV, 32; Col. III, 13, etc).
Păcatele sunt o grea povară pentru ființa noastră. Pentru ca să scăpăm de osânda pentru ele, trebuie să cerem să ni se ierte aceste păcate, pentru că numai prin puterile noastre omenești, nu putem scăpa de ele. Noi suntem înclinați către ele și putem să le săvârșim singuri cu ușurință, atât cu trupul, cât și cu sufletul, dar nu putem scăpa singuri de ele și de osândă pentru ele.
Păcatele noastre față de Dumnezeu au fost asemănate, în Sfânta Evanghelia, cu datoriile bănești ale unor oameni, față de creditorii lor, datorii pe care nu le mai puteau plăti și pentru care aveau o soartă tristă, atât ei cât și familiile lor. Tocmai pentru ca să ne arte asemănarea dintre soarta a celor ce nu mai pot plăti datoriile bănești și a celui ce nu poate să-și ierte păcatele săvârșite împotriva voinței lui Dumnezeu, Sfinții Evangheliști folosesc în această cerere cuvântul „datori” prin care trebuie să înțelegem păcatele ( Și ne iartă nouă datoriile noastre).
Învățându-ne să cerem iertare pentru păcatele noastre, Domnul Hristos ne învață că iertarea ni se dă de către Dumnezeu, numai dacă și noi iertăm greșiților, păcatele pe care semenii noștrii le-ar fi făcut împotriva noastră.
„Precum și noi”, nu exprimă măsura până unde Dumnezeu va ierta păcatele noastre ci este asemenea motivatoare (LXX) înseamnă datoria în bani (EZ. III; 20); dar (Sen. XV, 8) este vina, păcat, deci o se ia în înțelesul mai larg (LC. XI, 4(. Perfectul ne arată că cine se roagă la Dumnezeu după iertarea păcatelor trebuie încă dinainte de aceasta să fie iertat celui ce i-a greșit.
Sentimentul vinei despre sentimentul slăbiciunii care ușor poate rătăci de la Dumnezeu. Pentru om nu e destul numai iertarea de acum a păcatelor, ci el va trebuie să se teamă că în viitor va greși contrar lui Dumnezeu.168
Diferența dintre textul de la Luca unde găsim termenul = păcate, și cel al lui Matei, unde se află = greșeli, este numai de formă, căci orice neîmplinire a datoriei se cheamă păcat, zice Origen.169
Judecând mai adânc asupra condiției prin care vom dobândi iertare de păcate de la Dumnezeu. Putem spune că această condiție oglindește puterea noastră sufletească de a iubi chiar pe vrășmaș, așa cum este socotit cel ce nu face rău, îndatorire morală proprie numai învățării Mântuitorului., Iertând aproapelui nostru orice și oricât de mult ne-a greșit, dovedim din plin că suntem pătrunși de educația morală creștină.
Atât de mult preț pune Domnul Hristos pe iertarea păcatelor săvârșite de aproapele nostru față de noi, drept condiție a obținerii iertării de la Dumnezeu, încât ne reamintește de mai multe ori învățătura aceasta, chiar imediat după încheierea rugăciunii „Tatăl nostru”: „Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greșelile voastre. (MT. VI, 14-15). După cum se vede, aceasta învățătură despre iertare, dată aici de către Domnul Hristos într-o formă directă, dar ca un Dascăl suprem, care voiește ca această învățătură morală însemnată să se prindă perfect în sufletul credincioșilor, o mai redă alta dată, și sub forma indirectă, atunci când rostește Parabola celui ce datora zece mii de talanți. (Mt. XVIII; 23-35).
La întrebarea, de câte ori să iertăm aproapelui, Domnul Hristos ne răspunde: „De șaptezeci de ori câte șapte (Mt. XVIII; 22) adică totdeauna. Dacă această făgăduință solemnă, sau legământ, de a ierta păcatele aproapelui, este mincinoasă, vom fi osândiți de către Dumnezeu ca niște mincinoși și înșelători înaintea Lui și toată rugăciunea noastră nu mai aduce o roadă. Chiar așa spune Fericitul Augustin (354-430): Dacă mințim în acest legământ, întreaga rugăciunea nu aduce nici o roadă.170
Totuși, dacă din slăbiciunea firi, încă nu am izbutit să biruim ura din noi, ca să iertăm pe aproapele nostru, nu trebuie să iertăm această rugăciunea, din inimă, pentru că Dumnezeu, cu puterea și cu mila Sa, ne va da putere, să biruim slăbiciunea firii și să alinăm ura din inima noastră.
Din cererea aceasta învățăm și cunoaștem că atunci când iertăm pe cel ce ne-a greșit zdrobim zidurile despărțitoare dintre frați și netezim drumurile împăcării, ale încrederii. Cererea aceasta trezește conștiința vinovăției proprii și a răspunderii pentru vinovăția celorlalți. Aceasta conștiință înfrânează tendința spre orgoliu, spre ignorare și exploatarea celorlalți și contribuie la desființarea răului individual și social.171
Dumnezeu va acționa față de noi, precum și noi acționăm față de semenii noștrii. Acesta este o lege fundamentală a ordinii divine din lume, lege pe care avem posibilitatea s-o observăm adeseori în viață. O condiție inseparabilă colaborării sociale a indivizilor, este deci concesivitatea în aprecierea insugicientelor aproapelui nostru.
A greșii este omenesc, a ierta este dumnezeiesc și tocmai din cauza înaltei sale valori sociale, condiționează de ea mântuitorul ștergerea greșelilor noastre față de Dumnezeu.172
Dacă toți oamenii ar ierta unii altora când greșesc și ar pune umărul să se îndrepteze unii pe alții, să se educe unii pe alții, iar nu să se osândească unul pe altul, n-ar mai fi certuri în familie, n-ar mai fi procese la judecătorii și n-ar mai fii războaie pe pământ, ci pace pe toată fața pământului.
Toate cele spuse aici despre iertare, sunt redate de Sfântul Luca, prtintr-o scurtă poruncă, ușor de ținut minte: „Iertați și veți fi iertat” (Lc. VI, 37)
8) Și nu ne duce pe noi în ispită
Ispita s e momeala care încearcă să ne facă să socotim răul, bune minciuna – adevăr, și urâtul – frumos. Ispita este arma duhului celui rău în lume, care ucide mii și mii de suflete și le desparte pentru veci e de Dumnezeu. Pe unii îi îndeamnă la păcat, pe alții îi poartă pe valurile deznădejdii, iar pe alții îi face să se simtă fericiți în păcate sau nefericiți într-o viață curată, căci urzitorul ispitei este „tatăl minciunii”. Ea vine din afară de noi, ca și dinăuntru nostru. Se folosește de minte pe care o momente și o face să vadă cele ale, firii nefirești. Adoarme conștiința, încearcă simțirea de pofte realizează hotărârea binelui în suflet. Nu sunt scutit de ispite nici învățați, nici cei mai puțin învățați, nici puternici, nici cei slabi, nu sunt în afara de furtunile ei.173
înseamnă:
examinarea trimisă de Dumnezeu asupra credincioșilor (Deut. VIII, 2-3; 15-16; Mt. IV, 1; Iacov. I, 2-4; 1. Petru, I, 6) pe aceasta însă nu cerem să o înlăture;
încercările de seducere purced dinlăuntru nostru (Iac. I, 12) acestea nu au loc aici;
atacurile din partea satanei – acestea se înțelege aici, deși Dumnezeu deodată cu ispita da și învingerea lor (1. Cor. X, 13)174
Mulți creștini, rostind rugăciunea „Tatăl nostru” se întreabă care Dumnezeu ne duce pe noi în ispită?
Vechiul testament ne răspunde afirmativ. Adu-ți aminte, zice Tatăl ceresc către Israel de tot drumul pe care te – a dus Domnul Dumnezeul tău prin pustie, timp de patruzeci de ani, ca să te smerească li să te ispitească, pentru a cunoaște ceea ce este în inima ta, de vei ține poruncile Lui sau nu. El te-a smerit și t-ea lăcat flămând apoi ți-a dat să mănânci mana, de care n-ai știut, nici tu nici părinții tăi, ca să te încredințezi că „ nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu, poate omul să trăiască”
Domnul Dumnezeul tău „te-a purtat prin pustia cea nemărginită și înfricoșată, cu șerpi veninoși și balauri, prin ținuturi uscate de soare și fără apă… ca să te smerească , să te ispitească și la urma să-ți arate fericirea” (Deut. VIII, 2-3; 15-16).
În pofida acestor dovezi Apostolul Iacov afirmă: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: „De la Dumnezeu mă ispitesc”, pentru că Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele și El Însuși nu ispitește pe nimeni, cifrei care este ispitit, când este tras și momit de însuși pofta sa. După aceea, pofta când a zămislit, naște păcat, iar păcatul odată săvârșit aduce moarte” (Iac. I, 13-15)
Analizând aceste texte observăm. În primul caz este vorba de o ispită care nu aduce pofta, nu aduce păcat, nu aduce moarte, iar în al doilea caz, ispitirea le aduce pe toate trei. În primul caz, după ispitire Dumnezeu ne arată fericirea, iar în al doilea caz ne vine pierirea.
Vorbind despre prima categorie de ispite, aceleași Apostol Iacov ne povestește zicând: „Drept mare bucurie să socotim, fraților, feluritele ispite în care cădeți, știind că încercarea credinței noastre lucrează răbdarea; iar răbdarea să-și aibă lucrul ei desăvârșit, ca sp fiți desăvârșiți și întregi, fără nici un fel de lipsă” 8Iac. I, 2-4). Căci în prima categorie de ispite, departe de a fi vorba de pofta, de păcat și de moarte sufletească cuvântul Domnului ne pune în față „cuptorul smereniei”. „Aurul, zice Iisus fiul lui Sirah, se lămurește în foc și oamenii cei plăcuți lui Dumnezeu , în cuptorul smereniei” (II, 5)
Se știe că diavolul este urzitorul ispitei. Privită din punct de vedere al mijloacelor de care se folosește el, ispita este internă și externă.
Deci ispita vine de la diavol și avem de luptat împotriva duhurilor răutății din văzduh (Efes VI, 12).Ispita este uneltirea celui necurat. Ispita este internă când el este cel ce ațâța în om pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții. (Ioan I, 11m 16); (Ioan II, 16). Cu aceste întreite bântuieli a încercat el să ispitească chiar pe Hristos (Mt. IV, 1-11) și cu ele a adus în pită pe Eva în rai . Frumos era la vedere și bun la mâncare rodul ce ne-a omorât.175
„Spiritul rău izbutește a pune prin Eva o stavilă în calea dezvoltării binelui. Omul se depărtează de binele primordial, de atunci drumul lui se bifurca; unul e al binelui, celălalt al răului; o cale duce spre Dumnezeu, alta spre diavol. Între aceste alternative Dumnezeu nu stârpește omului libertatea de alegere (Deut XXX, 15-16). Istoria sfântă înregistrează cazuri diferite: Eva, Iuda, au ascultat de diavol, Avraam, Iov …de Dumnezeu.176
Este etern a ispită aceea, care pornește din afară și se îndreaptă asupra noastră. Ea pornește asupra noastră din partea semenilor noștrii, bântuiți de diavol în uneltirile lui, porniți numai spre cele rele și doritori să ne atragă și pe noi în mreaja păcatului (Lc. XVI, 11-32); (Pilde VII, 5-22). Acestea sunt ispite ale diavolului în mod indirect, dar ele pot ispitii omul și în mod direct, așa cum a ispitit și pe dreptul Iov (Cartea Iov), fiindcă el, dușmanul de moarte al omului, există în realitate, cu trup și viață ca omul (1 Petru V, 8)
În rugăciunea Domnească, noi rugăm pe Dumnezeu să nu ne ducă în ispită: aceasta înseamnă că îl rugăm să nu îngăduie să vină peste noi ispita aceea, care ne-ar aduce pieirea noastră sufletească. Și cerem prin aceasta, ca să reverse asupra noaste harul său, pentru a nu fi copleșiți și biruiți de ispita. Și cerem, cu alte cuvinte, lui Dumnezeu, să ne ferească de această ispită omorâtoare de suflete, dar aceasta nu înseamnă că El ne ispitele și tot El ne duce în ispită. El îngăduie să fim ispitiți, dar și aceasta până la o anumită limită, adică fără șase treacă peste puterile noastre. „nu m-am cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească” (1. Cor. X, 13)
Ispita îngăduită de Dumnezeu are rostul de a cerca tăria noastră în credința, de a proba virtuțile, iar ispita nu e lupta, fără luptă nu există biruință, fără biruință, nu există răsplată.177
În momentul când ne-a pus șa încercare puterea noastră, Dumnezeu ne dă și harul Său, ca să putem rezista ispitei și s-o biruim (iov, I, 12; 2 Cor. XII, 7-9). El nu ne părăsește, ci ne ajută în vremea ispitelor. „Căci prin ceea ce a pătimit, fiind, El însuși ispitit, poate și celor ce se ispitesc să le ajute” (Evr, II, 18)
„Dumnezeu știe să scape de ispite pe cei credincioșilor” (2 Petru II, 9)” Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele și eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ” (Apoc. III, 10)
Sfântul Iacov ferește pe cel ce rabdă ispita, adică rezistă la proba morală la care este supus și are putere s-o biruie. (Iac. I, 12) și adaugă Apostolul că, acești credincioși fac parte din cei care vor primi cununa vieții veșnice, făgăduită de Dumnezeu, celor ce-L iubesc.
De regulă, cei plăcuți lui Dumnezeu, adică cei virtuoși, sunt supuși ispitelor celor mai mari, iar nu cei care sunt deja sub jugul diavolului și al faptelor cele rele. „Unde ispita bântuiește mai aprig, acolo, se poate spune, că și virtutea este mai mare.179
Nimeni nu știe ce poate, nimeni nu-și cunoaște slăbiciunea decât prin ispită. Sfântul Petru se mândrea că mai degrabă moare decât să se lepede de Hristos. (Mt. XXVI, 33), dar ce n-a fost încercat nu știe nimic.
Nimic n-a făcut Dumnezeu rău, ci toate le-a făcut bune, așa și ispita e necesară, ea este în mâna lui Dumnezeu, un mijloc educativ, o cură de păcat.180
Ispitele sunt inevitabile în viața omului. De multe ori nu știm să ne ferim de ispita care duce la mândrie, la invidie, la nici una, la desfrâu. Pentru aceea sunt permanente cuvintele de avertisment ale Mântuitorului: ”Privegheați și vă rugați , ca să nu intrați în ispită”. (Mt. XXVII; 41)
Fiind ispitiți, nu te semetești, nu te trufești cu semenii, își recunoști slăbiciunea și te socotești cu fiecare dintre ei.
Biserica noastră pune la îndemâna credincioșilor multe mijloace educative, pentru ca să învingă pe diavol cu uneltele sale ispititoare: priveghează , adică acțiunea de a lua seama de sine însuși mereu, cum ne îndeamnă Sfântul Vasile (Deut. XV, 9), rugăciunea. Primul mijloc de a repurta o victorie cu ispita e rugăciunea, al doilea rugăciune, al treilea iar rugăciune, postul, împărățirea cu Sfintele Taine, munca încordată zilnic, știu fiind că poftele cele rele se zămislesc în om, atunci când el nu vrea să muncească.
Dacă cel ispitit, nu se opune ispitei diavolești, care este cauza păcatului, ci-i dă ascultare, el devine păcătos, adică el calcă legea morală, cu știința și voință și de aici mai departe, el pășește pe calea celui moral, adică de aici în colo. El capătă deprinderea de a călca în permanență voința lui Dumnezeu și legile lumești.
Reamintindu-ne de cererea a cincea din rugăciunea Domnească: „Și ne iartă nouă greșelile … „ și alăturând-o de cerere” și nu ne duce pe noi în ispită…” observăm strânsa legătură dintre ele și anume că una vorbește despre păcatele propriu-zise și alta vorbește despre amăgirea , rădăcina păcatului sau momeala spre păcat, adică despre părăsirea credinței spre păcat. Atât pentru iertarea păcatelor, cât și pentru a nu cădea în ispită și a nu fi biruiți de ea, după ce am căzut în ea, credinciosul trebuie să se roage lui Dumnezeu, cu cuvintele rostite chiar de Domnul Hristos, în cel două cereri.
Să nu uităm cuvintele și mai poruncitoare ale Domnului Hristos rostite în legătură cu cererea sa șasea: „Privegheați și vă rugați , ca să nu intrați în ispită” (Mt. XXVI, 42) Privegheați și rugăciunea să ne fie primele noastre arme duhovnicești pentru ca să nu ne ducă în ispită diavolul, Privegherea asupra noastră înșine și rugăciunea continuă de a nu cădea în ispita diavolului. Privegherea asupra noastră înșine și rugăciunea continuă de a nu cădea în ispită, sunt multe trebuitoare și de mare folos pentru viața obștească a credinciosului.
Credinciosul mai are datoria de a lua seama la sine însuși cu dorința de a nu da ocazie la păcatul celorlalți semeni ai săi, adică să nu fie sminteală sau pricina de poticnire pentru ceilalți din jurul sau: nici părinții pentru copii, nici ei mari față de cei mici. Sfânta Scriptură osândește asupra, dar drept pe cei care sunt ispita, pricina de păcat pentru alții, adică pe cei ce sunt sminteala pentru alții, spunând că astfel de credincioși nici nu trebuie să mai trăiască în obștea creștină și mai bine le-ar fi lor să se atârne de gât o piatră de moară și să fie cufundați în mare. (Mt. XVIII,, 6); (Mc. IC, 43).
Să ne rugăm Tatălui Ceresc, să ne izbăvească de ispită, „Tu vezi în ce iad trăim” Tu vezi cum se clatină deasupra noastră valurile păcatului și ale prăpădului. „Rămâi cu noi căci este către seară și ziua de sfârșite” (Lc. XXIV, 29). Rămâi cu noi în noaptea pe care o simțim plină de spaimă și de dureri! Te așteptăm cu încordare, te așteptăm, așa cum ne-ai poruncit, cu mijloacele încinse și cu lămpile gata, ca pentru sosirea mirelui, nu ne lăsa să adormim! Nu ne lăsa nici gândurilor străine și descurajării! Măsoară puterile noastre cu mare milă Ta, încarcă pe umerii noștri atât cât putem și nu ne duce pe noi în ispită!182
9) Ci ne izbăvește de cel rău
Aceasta este o cerere nouă, pentru că astfel nu ar fi introdusă cu particula adversativă „ci” *** Această particulă arată că noi nu ne putem mărginii numai la ruga anterioară, ca Dumnezeu sa nu neducă pe noi în ispită, ci trebuie mai vârtos ca să cerem de la El, ca să ne mântuim chiar și de cel rău, ca nu cumva să cădem pradă lui. „Cel rău este diavolul.183
În textul Evangheliei a treia lipsește această cerere. Critica crede că nici nu poate fi redusă la Iisus.184
Ar fi un adaos, care-și are originea în următoarele împrejurimi. Comunitățile creștine, care stăteau în mijlocul persecuțiilor, trebuind să audă neîntrerupt de la traducătorii lor îndemnul, să se bucure de suferințe (Rom. V, 3) , au găsit în cererea a șasea o greutate. Dumnezeu i-a adus prea adânc în spate. Au făurit deci o nouă cerere, care figurează azi în Evanghelia lui Matei, ca a șaptea.
E absurd a considera ultima cerere drept un simplu adaos ulterior. Pentru autenticitatea ei vorbește lămurit Apostolul Pavel în Epistola a II-a către Timotei IV, 18; „Și mă va izbăvi Domnul de tot lucrul rău și mă va mântui la împărăția Sa cea cerească …”, La Luca nu o găsim. Ideea exprimată nu e o simplă repetare într-o formă mai pozitivă a ideii din cererea anterioară. Ambele formează un paralelism al membrelor. Cadrul celei din urmărește mult mai larg. Dacă în cererea a șasea imploram ajutorul divin în fața ispitelor, în cererea a șaptea ne exprimăm o dorință și mai mare: să fim salvați pentru totdeauna din puterea răului.185
Sfinții Părinți, marii Învățători ai Bisericii, ne spun că „cel rău” arată însușirea diavolului, peste măsură de rău, adevăratul începător și făptuitor al răului pe pământ. (Mt. V, 33) Sfântul Grigorie de Nyssa spune că ispititorul este diavolul, iar „cel rău” este o altă numire a diavolului.186
Acest rău se manifestă în diferite forme și omul îl întâmpină oriunde și oricând. Cum puterile noastre sunt prea slabe pentru a scăpa de această încercuire a răului, omului nu-i rămâne alta, decât ca să-și înalțe gândurile sale la cer și să ceară ajutor de sus. Este un strigăt de disperare izvorât din conștiința slăbiciunii noastre proprii, după un ajutor de sus, care să vină și să ne scape din situația tristă în care am ajuns. Acest ajutor nu e departe de noi, ci ne-a sosit în Persoana Domnului Iisus Hristos, care a venit să surpe împărăția diavolului, să facă să înceteze înrâurirea celui rău asupra noastră și să înființeze totdeauna o nouă împărăție a lui Dumnezeu aici pe pământ.187 Diavolul este numit Satana (Mt. IV, 10; Mc I, 13; 1 Test II, 18, diavol (Mt. IV, 1; Mc. I, 34; LC, IV, 33; IX, 21) cel rău (I. XIX, 15), vrășmaș (Lc. X, ]9), cel viclean (I, XVII, 15), ispititor (I, IV, 3), stăpânitorul lumii (I. XVII, 31), îngerul rău (Ps. LXXVII, 54), înger nemilostiv (Prov. XVII, 11), drac (Iac. II, 19), demon (Mt. X, 1), Lucifer (Is, 12), Belzebu (Lc. XI, 15)
Diavolul mai are încă și însușirea de viclean, pentru că el întinde multe și meșteșugărite curse omului ca să-l aducă sun jugul său, așa cum a făcut cu strămoșii noștii, Adam și Eva în rai. Diavolul a adus păcatul în lume, iar păcatul a adus toate relele din lume. De acestea ne dă mărturie amănunțită Sfânta Scriptură, care este plină de învățătura pentru lupta credincioșilor împotriva diavolului și a păcatului adus de el în lume: „Luându-ne armele Duhului (Efes. VI, 13-16) și luptând împotriva lui „până la sânge” (Evr. XII, 14)
Prin cuvântul „cel rău” deci, trebuie să înțelegem: satana (diavolul), precum și păcatul, adică răul moral și urmările rele cauzate de el în lume.
Domnul Hristos ne-a poruncit să ne rugăm la Dumnezeu, să ne mântuiască sau să ne izbăvească de cel rău.
În limbajul Sfântului Evanghelist Matei, care ne-a dat Rugăciunea Domnească, în întregime, așa cum ne-a fost lăsat de Domnul Hristos, aceste cuvinte în semn „ a ne trage Dumnezeu la sine, a ne păstra lângă sine, a ne scoate dintr-o primejdie, a ne scăpa, a ne salva de la nenorocirea aducătoare de moarte, a ne ocroti, a ne apăra, a ne feri, a se îndepărta de o nenorocire.188
Prin această cerere, noi ne rugăm la Dumnezeu să ne scape, în această viață, de păcat și de toată întâmplarea cea rea, iar pentru intrare în viața cealaltă, adică în viața viitoare să ne dăruiască sfârșit creștinesc, cu pace și răspuns bun la judecata viitoare.
Păcatul este călcarea noastră cu știință și de bună voie a poruncii lui Dumnezeu și plata lui este moartea (Rom VI, 23). De aceea, când zicem: „Ci ne mântuiește de cel rău” noi cerem apărarea lui Dumnezeu împotriva celui rău, pe care, apărare, dobândind-o, suntem tari și suntem feriți de toate câte diavolul le uneltește împotriva noastră. Ne rugăm deci să ne atragă Dumnezeu la Sine, să se păstreze lângă Sine, să ne scape de răul sufletesc: minciuna, îndemn la dezmăț, ura cu răzbunarea, calomnie, gânduri deșarte etc. (Ps. L, 2-5; Is, XLIV, 22; Plâng. Ierem, II, 29; LC. XVI, 18; XVII, 1; I. VIII, 7)
Pe lângă rugăciunea de a ne feri de păcat, adică de răul sufletesc, prin această cerere ne mai rugăm lui Dumnezeu să ne ferească de toată întâmplarea cea rea, în viața aceasta pământească adică să ne ocrotească și de răul fizic, adus de multe ori tot la răul moral, păcatul și urzitorul lui, diavolul, rău fizic ,mult păgubitor pentru viața noastră trupească: felurite boli, foamete, potop, foc, războaie, etc.
Răutăți înduram uneori în viața acesta pământească și de la semenii noștrii, unelte ale diavolului, dar învățătura noastră dumnezeiască ne poruncește să nu ne răzbunăm pe acești frați ai noștrii, pentru cele ce le îndurăm chiar din partea lor ci să-i îndepărtăm.
În cererea aceasta ne rugăm lui Dumnezeu și pentru ca, în ziua morții să alunge de la noi toată bănuiala vrășmașului nostru și să ne ferească de înfricoșelile diavolului și de munca cea veșnică. 189
Rămâne numai ca noi, potrivit cu glasul acesta de disperare, să ne rugăm cât mai strâns în jurul Domnului nostru Iisus Hristos și ajutați puternic de El să ne emancipăm de sub tirania diavolului, căutându-ne scăparea și mântuirea noastră de la Tatăl nostru cel ceresc întru împărăția Lui cea în veci fericite.190
Rămânând cu ultima cerere pe buze „Ci ne mântuiește de cel rău”, gândindu-ne mereu ca Dumnezeu, în atotputernicia și mila Sa ne scapă de tot răul din viața aceasta să învățăm de aici ca și noi, credincioșii, avem îndatorirea de a scăpa pe frații noștrii, de orice credință, de orice stare socială, de tot necazul și strâmtoarea care s-a abătut asupra lor. Cu puterile noastre pomenești, mărginite desigur și cu mila noastră creștină, să fim și noi izbăviți de rău și aproapelui nostru, fie că ne cere fie că nu ne cere, ajutorul nostru, dar are nevoie de el. Și multe sunt împrejurările în viața, în care avem nevoie de ajutor, unii de la alții: în familiei, în boli mai ales, catastrofe naturale.
Ți se umple inima de bucurie când vezi sau citești despre salvarea vieții unui frate, prin dăruire de sânge din sângele altui frate, când vezi că frate pe frate a scăpat de la înec, cutremur, accident. Parabola samariteanului milostiv, din Sfânta Evanghelie (LC. X) s-o purtăm în minte și în inima și din acest punct de vedere.
Porunca Domnului Iisus Hristos „Mergi și fă și tu asemenea” din aceasta parabolă (Lc. X, 27) să ne fie călăuză și povățuitoare neâncetată, de a izbăvi și noi pe aproapele nostru de toată reaua întâmplare în viață. Să nu uităm că această cerere, ca și toate celelalte cereri, țintește la ocrotirea tuturor, prin forma ei de a ne cuprinde pe toți, prin cuvintele „ne mântuiește” dar nu „mă mântuiește”. Și aici se cuprinde deci, mesajul Evanghelic al frăției dintre oameni și înlăturarea egoismului.
Terminând tâlcuirea Rugăciunii Domnești, cerere cu cerere, credinciosul trebuie să simtă suflu divin de care este îmbibat fiecare cuvânt din cele șapte cereri și în același timp, să simtă că aceasta este rugăciunea frăției pe pământ. De aici îndatorirea creștinului de a rosti Rugăciunea Domnească în tot locul și în tot timpul.
10) Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin!
Această doxologie lipsește din cei mai vechi codici ca Vulgata: „et nenos inducos în tentationem sed libera nos amalo. Amen”. „O găsim însă încă de la Constituțiile Apostolice: „Că a Ta este împărăția în veci. Amin”191
O găsim în „Învățătura celor 12 Apostoli” ca încheierea a Tatălui nostru, în forma: „Pentru că a Ta este puterea și mărirea în veci.” Iar la Hrisotom ceva mai dezvoltată: „Că a Ta este împărăția, puterea și mărirea în veci. Amin”192
Tertulian, Ciprian, Origen, Chiril al Ierusalimului, Augustin, Griogre de Nyssa, ș-a. N-au cunoscut-o. Eutimie Zigabenul, spune direct că ea a fost „adăugată la tâlcuitorii bisericii”.
Se află și în traducerea siriacă Pesito. După toate probabilitățile , această doxologie, este un foarte vechi ecfonis liturgic, care a intrat în uz în serviciul divin creștin, prin alanogie cu 1 Cronici XXIX, 11; sau 2 Tim IV, 18.Din uzul liturgic de toate zilele adaosul a intrat apoi și în Evanghelia după Matei, pentru a încheia după exemplul dat de Sfântul Apostolul Pavel, un șir de idei cu o doxologie la adresa lui Dumnezeu (Rom IX, 5; XI, 36; XVI, 25 etc)193
Această doxologie a fost ieșit din de uz. Ea se atașează la o aureolată încheiere a frumoasei rugăciuni, ca o tălmăciuire vie a încrederii neclintite în dobândirea celor solicitate. Confirmă o conștiință în nelimitatele însușiri ale Tatălui, iar în ansamblul liturgic privi ca o umilă închinăciune, pecetluitoare de șiruri de rugăciuni citite zilnic de Biserica lui Hristos, în atâtea dulci etnii. Scurta slăvoslovie din partea sufletelor prinoase, ce confirmă tainic, neclintit în veac, Împărăția și puterea și mărirea Tatălui ceresc.194
Pentru tâlcuirea textului evanghelic, slavoslovia nu are sau de loc importanță, sau are numai una mică.
Încheierea aceasta, care cuprinde termenii împărăției, putere, mărire, cu privire la Dumnezeu, este propriu-zis o mărturisire sinceră a credinței despre atotputernicia lui Dumnezeu și despre existența Sa în trei Persoane: Tatăl , Fiul și Duhul Sfânt. Și cuvintele „în vecii vecilor” sunt și ele o mărturisire de credință, că atotputernicia lui Dumnezeu este în toate vremurile și peste toate neamurile.
Întreaga încheiere este totodată și o lămurire a noțiunii pentru care cele șapte cereri sunt adresate lui Dumnezeu. În marea Sa bunătate, Dumnezeu primește cererile rugăciunii noastre, iar cu atotputernicia Sa, exprimată prin această încheiere. El ne și împlinește aceste cereri. Încheierea este deci și o mărturisire de credință în Dumnezeu, dar este în același timp, exprimarea nădejdii noastre, ca Dumnezeu ne va îndeplini cererile pe care le adresăm.
Această încheiere este un cuvânt de proslăvire a lui Dumnezeu, pentru puterea, măreția și celelalte însuși mai presus de fire, ale Sale, Cuvântul de proslăvire, adresat lui Dumnezeu poartă numele grecesc de „doxologie” și este mult întrebuințat în limbajul nostru bisericesc.
În această încheiere îi recunoaștem lui Dumnezeu „împărăția „ și „ puterea”. Împărăția de care vorbește aici este o împărăție spirituală, de care am vorbit în tâlcuire cererii a două „Vie împărăția Ta”. Este împărăția virtuților dumnezeiești și omenești, aducătoare de fericire, spre deosebire de înfricoșata împărăție a păcatului aducatoare de nenorocirei pe pământ.
„Puterea” despre care vorbește această doxologie este dreptul lui Dumnezeu, ca ființă atotputernică, de a milui și a mântui, de a lăsa moartea și de a da viață. Iată cuvintele de învățătură ale Sfântului Herman, Părintele Constantinopolului (Sec. VIII) despre această încheiere a rugăciunii „Tatăl nostru”195
Cuvântul „Amin” cu care se termină Rugăciunea Domnească, este un vechi cuvânt evreesc, pe care îl întâlnim în Evanghelia după Matei de 31 de ori., Cu acest cuvânt se încheie toate rugăciunile și doxologiile și el are un mare înțeles. Aici !Amina” înseamnă „Așa să fie”, adică toate să se facă după cum ne-am rugat. El arată încrederea nelimitată că Dumnezeu ne dă tot ce-I cerem cu credință, cu nădejde și după voia lui.
Cum știm cu toții, cuvântul „Amin” este un răspuns dat și astăzi la Sfânta Liturghie, ca și în întreaga istoria a Bisericii creștine. Scriitorul bisericesc Ieronian (420) spune că în vremea lui , creștinii încheiau Rugăciunea Domnească, rostită de unul singur, în numele tuturor, cu Amin.196
Rugăciunea domnească, prin încheierea ei, ne încredințează că Împărăția, puterea și mărirea lui Dumnezeu sunt netrecătoare și veșnice.
Ea cuprinde ca într-o sinteză admirabilă adevărurile de temelie ale credinței noastre, iubirea și dragostea noastră pentru Dumnezeu și oameni în ea aflăm comuniunea cu toți oamenii, cu care suntem frați și împreună părtași la darurile lui Dumnezeu.197
Pentru ca această sfântă rugăciune se exercită asupra sufletului credinciosului toată putere ei de atracție, trebuie să fie cunoscută, făcută cunoscută tuturor credincioșilor, cu toată bogăția sensurilor ei.
Pentru a împlinii acest scop se cere ca preotul să valorifice această rugăciune prin predici și cateheze, să facă cunoscut credincioșilor înțelesurile ei adânci. În felul acesta recitarea și cântarea ei nu influențează în gradul cel mai înalt posibil asupra sufletelor încredințate spre păstorire.
CAPITOLUL VI
RUGĂCIUNEA DOMENASCĂ ÎN CULTUL PUBLIC ȘI
PARTICULAR AL CREȘTINILOR
1.Valoare liturgică a rugăciunii în general și a rugăciunii, „Tatăl nostru” în special
Religia noastră este religia rugăciunii. Așa ne-a înfățișat-o Mistuitorul prin învățătura și pilda vieții Sale. El a pus accentul pe valoarea practică a rugăciunii, prezentând-o, ca datorie, trebuință vitală a tuturor credincioșilor, care îi păzesc cuvântul și vreau să-i imite pilda. Rugăciunea face să intre Dumnezeu în viața credincioșilor. În adâncurile serafice ale sufletului credincios se produce, prin rugăciune, o comuniune directă și rodnică între ei și Dumnezeu. Iar această relație personală cu Dumnezeu prin rugăciune, credință rămâne pe convingere teoretică, cultul o lucrare fără de formă externă. Fără rugăciune, lucrării noastre morale îi lipsește profunzimea ei religioasă, fără rugăciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă în toată plenitudinea ei, se deschide un abis între Dumnezeu și om.198
De la început, Biserica a practica rugăciunea, imitând pilda Dumnezeiescului ei Întemeietor. Rugăciunea liturgică este ca un foc, ca un rug, în mijlocul căruia se află rugăciunea și jertfa Mântuitorului de pe Sfântul Altar. Rugăciunile noastre particulare sunt ca niște luminițe care se aprind de la acest mare foc și duc lumina mângâiere și căldură duhovnicească în viță. Am putea spune că rugăciunea particulară este prelungirea și adâncirea rugăciunii liturgice în viața personală a credincioșilor.199
În evlavia credinciosului ortodox, rugăciunea constituie hrana de toate zilele a vieții lui spirituale. Cultul Bisericii Ortodoxe, cunună de rugăciuni, împletită de Biserică, în jurul jertfei Mântuitorului, este expresia unui creștin autentic.200
În ortodoxie rugăciunea liturgică și particulară sunt mijloace prin care se realizează trăirea împreună cu Hristos și solidaritatea tuturor mădularelor Trupului tainic al lui Hristos.
Dintre toate rugăciunile, Rugăciunea Domnească, este rugăciunea creștină prin excelență, de folosit atât în cultul particular, cât și în cel religios, liturgic
În ce privește valoare liturgică a Rugăciunii Domnești putem spune că este deosebit de mare., Ea este rugăciune a Bisericii, pe care n-au cunoscut nici păgânii, nici evreii. Fiind transmisă de Hristos Apostolilor, aceștia au scris-o în Sfânta Scriptură, au așezat-o în Sfânta Tradiție a Sfintei noastre Biserici, predicând-o lumii întregi, tuturor neamurilor, în toată vremea și în toate locurile. În toate limbile pământului, de milioane de ori, atât la slujbe dumnezeiești, cât și în cămăruțele cele mai tainice ale credincioșilor de aproape 2000 de ani, această rugăciune s-a ridicat și se ridică fără încetare la picioarele tronului dumnezeiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Ea poate trezi și înălța încrederea creștinului care se roagă cu toată tăria. Se întrebuințează în cultul creștin din cea mai adâncă vechime chiar de pe timpul Sfinților Apostoli. Ea este rostită la începutul oricărei rânduieli liturgice, cu scopul de a ține trează atenția și încordată atenția credincioșilor făcându-i să se gândească că se afla în fața lui Dumnezeu, în fața Creatorului și ca prin urmare sunt datori să înceapă orice act cu ajutorul lui Dumnezeu.201
Din momentul în care Mântuitorul a învățat pe ucenicii Săi această rugăciune, ea a rămas ca o parte esențială a cultului Bisericii creștine, atât în cultul public, cât și în cel particular, De altfel, aceasta a fost și voința Mântuitorului, Faptul că i-a învățat această rugăciune, ca și faptul că i-a luat adeseori pe cei doisprezece cu sine, când se ruga, îi avea lângă El, e o dovadă că Mântuitorul voia ca aceștia să participe la viața lui interioară și să cultive în ei plăcerea de a se ruga și deprinderea de a se ruga, prin ei cu ajutorul rugăciunii, să aprindă focul credinței și al nădejdii în sufletele care doresc mântuirea.202
Sfinții Apostoli înșiși, când au văzut cu câtă stăruință se ruga Mântuitorul și ce rezultate obținea El prin o asemenea cale, au ajuns la concluzia că, în rugăciunea Domnului se ascunde o forță tainică, necunoscută lor. Această putere tainică voiau să o câștige și ei prin deprinderea rugăciunii și să o transmită apoi prin rânduieli cultice, Bisericii.
Rugăciunea creștină, în general s-a dezvoltat în cadrul slujbelor celebrării Sfintei Euharistii, de unde și întrebarea dacă Rugăciunea Domnească a fost sau nu introdusă în structura liturgică a ritualului pascal din epoca apostolică și de mai târziu, devenit embrionul canonului liturghiei.
Scrierile bisericești din primele trei secole nu ne transmit, în legătură cu acest lucru, decât câteva date, dar nici acelea, nu sunt sigure.
După cum am văzut, în afară de Sfintele Evanghelii, cea mai veche scriere patristică, în care s-a mai păstrat textul acestei rugăciuni, este Didahia, a cărei redactare este plasată în jurul anilor 80-90 și tot ea face mențiunea despre recitarea Rugăciunii Domnești, dar nu în cultul public, ci în cel particular, explicând doar modul cum trebuie făcută rugăciunea și adăugind la sfârșitul îndemnului ca Rugăciunea Domnească să se rostească de trei ori pe zi. Același lucru îl recomandă și Constituțiile Apostolice.203
Tripla recitare a rugăciunii este socotită tot o influență a cultului iudaic. Despre tradiția unei triple rugăciuni zilnice,204 la evrei, vezi Deut V. 10, 13, I. Ap. II, 15, III, 1, X, P, 30.Aceeastă practică s-a transmis mai târziu și în Biserica primelor veacuri creștine.
Mai târziu sec II, Sfântul Policarp al Smirnei, în Epistola către Filipeni, îndemna pe preoți la dragoste frățească, iar pe credincioși, îi povățuiește cu cuvinte. Dacă ne rugăm Domnului să ne ierte, trebuie să iertăm și noi… Cap. VI, 2 aceste cuvinte fiind considerate o parafrază a cererii a V-a din Rugăciunea Domnească.205
2) Rugăciunea Domnească în Liturghia baptistă
Deși întrebuințarea Rugăciunii Domnești în rânduiala slujbei botezului sau în cea a liturghiei euharistice este menționat abia din secolul al IV-lea înainte , este posibil ca această rugăciune să fi fost folosită mai demult cel puțin în slujba botezului.
Din acest uz ar putea proveni varianta celei de-a doua cereri, pe care o întâlnim la Tertulian, să vină Sfântul Tău Duh și să ne purifice, varianta care ar fi putut fi inspirată de practica punerii mâinilor la botez, după care însuși Tertulian scrie într-un alt loc. Apoi se pun mâinile și se cheamă Sfântul Duh.206
Nu era îngăduită rostirea Rugăciunii Domnești din partea catehumenilor decât numai cu puțină vreme înainte de botez.
Folosirea rugăciunii Tatăl nostru în slujba botezului, va fi confirmată la o dată mai târziu de către Fericitul Augustin -430-,care îndemna pe catehumeni „Rețineți această rugăciune, îndeamnă Fericitul Augustin pe catehumenii mici și mari, aflați în preajma primirii Sfântului Botez, va trebui să o rostiți peste opt zile, Cei care însă nu știu cum se cuvinte Simbolul au încă vreme în fața lor, ca să-l învețe corect, căci nu mai departe de sâmbăta viitoare trebuie să-l rostiți înaintea tuturor celor de față, căci în aceste zile vei fi botezați. De asemenea, peste opt zile începând de astăzi, va trebui să recitați rugăciunea „Tatăl nostru pe care o învățați în acest moment”.207
Rugăciunea Domnească în Liturghia euharistică
Pentru prima dată o găsim menționată la Sfântul Chiril al Ierusalimul – 386 – care explicând liturghia credincioșilor, plasează această rugăciunea după rugăciunea Sfintei Jertfe, înainte de împărtășire.208
În liturghia Sfântului Iacob și în cea a Sfântului Marcu, care sunt din aceiași epocă, întâlnim Rugăciunea Domnească intonată de preot și recitată de credincioși. Deasemenea o întâlnim și în Liturghia celor doisprezece Apostoli, precedată de o rugăciune introductivă.
Cel care îi atribuie o vechime foarte mare în cultul creștin este Fericitul Serafim care scria pe la anul 415.: „Mântuitorul a învățat pe Apostolii Săi, credincioșii să îndrăznească a zice Tatăl nostru.
Desigur că, prin Jertfa Trupului, Fericitul Serafim a înțeles celebrarea Sfintei Euharistii, care se făcea la începutul în cadrul meselor frățești sau agapelor.
Din secolul al IV-lea scrierile patristice o menționează în rândul slujbelor bisericești, iar unii dintre scriitori bisericești au scris chiar explicări ale Rugăciunii Domnești, întărind astfel afirmația că , această rugăciune încă de multă vreme a fost inclusă în slujba botezului sau în cea a Liturghiei, la toate Bisericile din Orient.
Rugăciunea Domnească a circulat de pe amvonul Palestinei pe toate pritvoarele din plaiuri, căci au rostit-o și cibanii, deopotrivă cu teologii. Ea a fost rostită la toate slujbele și în tainițele catacombelor și sub bolțile celor mai mărețe din lume.
Rugăciunea domnească intră în rânduiala și structura cultului nostru nu numai ca rugăciune începătoare, ci și în alte locuri.
Părinții noștrii au cântat-o pe duioase motive muzicale și în cântările rituale de cult, Cu timpul, marele rapsod român Anton Pann a cules aceste motive muzicale și le-a turnat în forma glasului V, care a circulat și circulă pretutindeni, precum au circulat și colindele noastre, care preamăresc pe Tatăl nostru, ca și această Rugăciune Domnească. Iar când au cântat-o au rostit în genunchi, în fața icoanelor, cum au făcut și strămoșii.,
În Sfânta Liturghie, ectenia pregătitoare pentru împărățire se încheie cu provocarea la Rugăciunea Domnească ca, „Și ne învrednicește … Cu această provocare preotul cere de la Dumnezeu, ca noi fii Lui, să ne învrednicim a-L numi Tată. Se mai cere apoi ca să-L numim Tată cu îndrăznire, adică cu încredere și iubire și, fără de osândă, adică îndreptățiți.209
Respingerea Rugăciunii Domnești de către unii credincioși și înlocuirea ei cu rugăciunea improvizate n-are după cum poate înțelege oricine, motivare serioasă, nici biblică, nici tradițională. Respingerea ei nu îmbunătățește viața religioasă a creștinilor și nici nu potențează râvna lor duhovnicească. A socoti că o rugăciune făcută cu vorbe proprii e mai complicată și mai cu efect decât aceea al cărei text se găsește în Sfânta Scriptură este, în ultima analiză, oricare ar fi argumentele ce se indica, o gravă ofensă adusă cuvântului lui Dumnezeu. De acea, Biserica acordă mereu o importantă de prim ordin rugăciunii „Tatăl nostru și nu tinde ca celelalte rugăciuni care se rostesc în cultul ei, să i se substituie.210
Fiecare parte deci se adresează cerului diferite rugăciuni după nevoile sale, dar începând totdeauna prun rugăciunea Domnului, care rămâne rugăciunea fundamentală.
4. Lămuriri în legătură cu textul Rugăciunii Domnești folosite în cărțile noastre de cult
Credincioșii adunați în Biserică și serviciile divine dorind să recite ori să cuvânt împreună „Tatăl nostru „ observă că în textul folosit de ei apar unele deosebiri. Fără ca un asemenea lucru să constituie o greutate de netrecut, ar fi totuși bine să se generalizeze o versiune unică.
Pentru a exemplifica în ce constă deosebirile dintre feluritele variante românești, plecăm de la textul folosit în Cartea de Rugăciuni, tipărită cu binecuvântarea Patriarhului Iustinian București, 1951, p. 157-158: „Tatăl nostru carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastre cea spre ființă, dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștrii. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean”
În aceeași carte la pagina 19, textul existenței rugăciunii este redat în altă formă., În loc de „Facă-se voia Ta”, se spune „Fie voia ta”; în loc de „Pâinea noastră cea spre ființă”, se spune: ”pâinea noastră cea de toate zilele”; în loc de „ci ne izbăvește de cel viclean”, se spune: „ci ne izbăvește de cel rău” (pag. 438-439)211
Același deosebiri se observă și în textul din cărțile de ritual: de exemplu, Liturghierul din 1967, p. 154, Catasierul din 1970, p. 21, etc. Mai sensibile sunt apoi deosebirile ce apar în versiunile neoficializate dar folosite de credincioși, urmând uzul existent în eparhiile cărora aparțin.
La o atare situație a contribuit prealabil și faptul că textul rugăciunii Domnești este împrumutat din Noul Testament, unde, între versiunea din Evanghelia după Matei (VI, 9-13) și cea din Evanghelia du8pă Luca (XI, 2-4) se observă câteva diferențe. În Sfânta Scriptură tipărită în 1968 sunt deosebiri între. „Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi (Mt. VI, 11) și „Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă în fiecare zi” (Lc. XI, 3); între „ne iartă nouă greșelile noastre” (Mt.. VI, 12( și „ne iartă nouă păcatele noastre” (Lc. XI,4); între „precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt. VI, 12) și „Căci și noi înșine iertăm tuturor celor care ne greșesc nouă” (LC, XI, 4)212
Așa stând lucrurile socotim necesară o luare de poziții din partea forurilor conducătoare bisericești, în vedere afișării unuia și același text, pentru rugăciunea „Tatăl nostru” pe care apoi noi să-l rostească sau să-l cânte toți credincioșii.
Pentru stabilirea acestui text unic, nu e lipsit e înțeles să ne oprim asupra câtorva expresii:
Am dori, în primul rând, să atragem atenția asupra cererii „pâinea noastră cea spre ființă”, ori „cea de toate zilele”. Traducătorii ca și interpreții nu s-au oprit asupra unei formule anume, mulți optând pentru „pâinea noastră cea de toate zilele”, tot atâtea pentru „pâinea noastră cea spre ființă”. În favoarea primei sau celei de-a doua variante s-au scris nenumărate studii pe care ar fi inutil a le inventaria.213
Interesați pentru momentul doar de redareau cât mai corectă a originalului grec în limba noastră, vom observa că specialiștii și iubitorii de grai românesc, au adoptat formula „pâinea noastră cea de toate zilele”. Diaconul Coresi zicea și el acum patru veacuri „pâinea noastră cea sățioasă”, înlocuind mai vechea „pita satioasă”214
Extinderea sensului cuvântului „epiousios” și punerea lui în legătură cu pâinea euharistică, „pâinea vieții”, „ pâinea cea vie ce s-a pogorât din cer”, nu este lipsită de temei, dar obiectul propriu-zis al cereri a patra din Rugăciunea Domnească rămâne „pâinea de toate zilele hrana trebuitoare subzistenței, existenței, adică întreținerii ființei sau vieții noastre în această lume vremelnică.”215
Termenul „epiousios” nu se găsește nici unde în Biblie, nici în literatura clasică nici în „greaca comună”. El aparține graiului oamenilor simpli, Evangheliștii Matei li Luca împrumutându-l desigur din gura poporului. E ceea ce vezuta dintr-un papirus egiptean descoperit mai de mult de Fayum, reprezentând lista cheltuielilor unei familii din primele 18 zile ale lunii „Mechir”, fără prezicerea anului.
Pentru ziua a 15-a se indică următoarele: „a 15-a zi (epiousia sau epiousion)… o jumătate de obol … mazăre doi oboli…mentă doi oboli, painisoare un obol … total un dinar și pentru oboli”,. Este evident că „epiousios” trebuie tradus cu „Cheltuielile pentru această zi”, alăturându-i pe „adapune”, care înseamnă „cheltuiala”216
Așadar termenul în cauză are un înțeles ce se referă la hrana obișnuită de fiecare zi. Orice altă semnificație duhovnicească , chiar ar fi interesată, nu se lasă demonstrată.217
b)În continuare ne vom referi la cererea a V-a redat în mod obișnuit prin „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștrii”. Traducerea românească înlocuiește uneori „greșelilor „ prin „păcatele”, ca urmare a faptului că Matei folosește primul termen, pe când Luca, pe cel de-al doilea. Între greșeală și păcat s-ar părea a nu exista mare deosebire. Totuși, încă Sfântul Chiril al Ierusalimului, tălmăcind „Tatăl nostru, observă că” greșelile ce le fac alții față de noi sunt mici pe când păcatele ce le săvârșim noi față de Dumnezeu sunt mari și au nevoie spre a fi iertate numai de iubirea Lui de oameni.218
Vulgata a observat deosebirea între greșelile săvârșite față de semeni și față de Dumnezeu, căci recurge la următoarea formulă: „Și enim dimiseritis nominibus oeccata eorum, dimittet et vorbis parte noster caelestis delicataa vestra. Si autem non dimiseritis nominibus, nec pater vester dfimittet nobis peccata vestra” (Mt. VI, 14-15)219
Terminologia bisericească curentă este obișnuită a face distincție precum rezultă, printre altele, din următoarea ectenie după Heruvic, la Sfânta Liturghie: „Mila și iertare de păcatele și de greșelile noastre, la Domnul să cerem”. Prin urmare rugăm pe Dumnezeu să ne ierte păcatele ce le săvârșim față de El, după cum și noi iertăm pe cei care greșesc față de noi.
c) Unele clasificări necesită apoi cererea următoare, a VI-a „nu ne duce pe noi în ispită”. În fond traducerea românească e conform originalului., Dificultate provine însă din aceea că ideea ispitirii noastre de către Dumnezeu, necesită o anume interpretare, întrucât concepția ce o avem cu privire la Dumnezeu, nu se potrivește cu eventuala noastră ispitire de către El. Sfântul Iacov arătase: „Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: de la Dumnezeu mă ispitesc pentru că Dumnezeu nu poate să fie ispitit de rele și El însuși nu ispitește pe nimeni (iac. I, 13).
Ceea ce de fapt textul Rugăciunii Domnești ne înalță este nu cum să-i cerem lui Dumnezeu a nu ne ispiti, ci „a nu îngădui să fim duși în ispită. În acest sens Pseudo-Gherman al Constantinopolului spune. „Dar ce Dumnezeu duce pe om în ispită? Ferească Dumnezeu! Căci Dumnezeu nu este autorul celor rele, dar voi să-l rugați ca ori multele sale îndrumări. Să nu îngăduiască să cădem în ispită: Doamne, dacă nu căuta pe noi Satana, ca să ne cearnă ca pe grâu, precum a căutat și pe Sfinții Tăi Apostolii, dar nu a reușit, sau pe Iov odinioară, să nu-i dai lui putere asupra noastră! Dar chiar dacă un om rău va voi să ne ducă în ispită, nu ne lasă pe noi în voia lui, ci ocrotește-ne cu acoperământul aripilor Tale.”
Fără a mai fi necesar alte lămuriri, este evident că, în Rugăciunea Domnească, noi nu facem din Dumnezeu izvorul ispitelor ce ne bântuie, ci doar îi cerem „să nu ne lase să cădem, în ispită”
În fine, o ultimă observație cu privire la cererea a VII-a „ci ne izbăvește de cel viclean”, în care înlocuirea lui ”cel viclean”, prin „cel rău” apare atât de justificată încât nu vom mai insista asupra ei. Credem însă că merită a ne opri chiar și numai în treacăt asupra termenului „izbăvesc” căruia destui îi preferă pe „mântuiește”, ci mai ales „scăpa”, de acea am opta pentru versiunea „ci ne scapă de cel rău”.
La capătul remarcilor de mai sus, am propune spre luare în considerare următoarea traducere a rugăciunii „Tatăl nostru”: „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșelk9ile noastre, precum iertăm greșiților noștri. Și nu de duce pe noi în cercare, ci ne scapă de cel rău”
Evident , formula asupra căreia ne-am oprit aici, este ea însăși susceptibilă destulor obiecții. Ea ar putea duce totuși la adoptare a unui text comun, de genul celui adoptat – acceptat , bunăoară în limba franceză.
Ținând seama că prin rugăciunea omul pășește înaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul său, despre mântuirea sa, despre fericirea sa, rugăciunea rămâne suprema datorie a tuturor creștinilor. Rugăciunea este o minune ce face minuni, coboară pe Dumnezeu și înălța sufletul către El. E o minune ce o putem săvârși zilnic, plecând genunchii, împreunând mâinile și înălțând cugetul spre Domnul. Urmează doar să-i înțelegem tâlcul profund și s-o practicăm, ea fiind semnul vredniciei noastre creștine și al izbăvirii noastre.
CAPITOLUL V
SENSURILE ECUMENICE ALE RUGĂCIUNI DOMNEȘTI
Mântuitorul a rânduit, întru cel de folos sufletului creștin, rugăciunea, postul și milostenia (mt. VI, 2-18), făcând din ele un adevărat tipic divin pentru mântuirea omului.
Rugăciunea aceasta dată de Domnul, se deosebește cu totul de rugăciunea fariseilor, făcută doar cu buzele, pentru a fi lăudați de oameni, Acest mod nou de rugăciune are și un temei dogmatic, arătând că Dumnezeu este pretutindeni și toate le știe. Ea se cere făcută în duh și adevăr, cum va recomandă Mântuitorul și femeii samarinence. Lui Dumnezeu se roagă, cum ne învață Sfânta Scriptură, toată făptura, Într-adevăr, întreaga fire ni se înfățișează ca una adevărat templu în care, de la firicelele de iarbă și florile înmiresmate și până la cetele Heruvimilor și Serafimilor, zidirea toată înalță slava Ziditorului, prin mii și mii de glasuri.
Însă cea mai frumoasă rugăciune i-o înalță cu credință omul, coroana a creației, zidită după chipul lui Dumnezeu și care, prin aceste rugăciuni multiple, se silește să tracă de la chip la asemănare.
În centrul acestor rugăciuni și că o lume de lumină, este rugăciunea „Tatăl nostru”.
Ne propunem să adâncim Rugăciunea Domnească în cele ce urmează , spicuind din cuprinsul ei, idei ce se ajută să înțelege, că scopul este apropiere între creștini.
1.Temeiuri ecumeniste în cuvintele „Tatăl nostru care ești în ceruri”
Această rugăciune începe cu cuvântul „Tată”
Pentru a înțelege mai mult termenul de „Tată ceresc”, om provoca sentimente și emoții legate de TATĂL nostru pământesc la om la ceea ce este ceresc. Toate aceste cunoștințe le vom înaripa cu credință tare și nemișcată și le vom încălzi cu sentimentul de adorare, spre a înțelege în parte” ca într-o oglindă”, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. XIII, 12) ce este Tatăl ceresc, Dumnezeu care le-a creat pe toate și le poartă de grijă. În iubirea de tată o iubire perfectă, dezinteresată și pură, căci tatăl face totul pentru fiul său, ceea ce n-a făcut nimeni altul.
Când este însă vorba de Tatăl ceresc. Toate aceste atribute sunt cu mult mai crescute, căci El poartă grije de toți și este iubire în cel mai perfect grad. Acest „tata” este și el celui bogat și al celui sărac și al celui ce are în tata pământesc, cât și al celui orfan. El este Tatăl tuturor. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că „Tatăl nu a ajuns tata nici prin pasiune … nici prin neștiință, ori împrejurare, nici prin emanațiune și nici nu s-a micșorat și nici nu s-a schimbat, căci toată dorea cea bună de la El vine.
Iubirea lui Dumnezeu este nemăsurată față de noi, pentru ca și celor ce Îl părăsesc și celor preabnușiti în cele mai rele fapte, El le de iertare, adică le dă o parte așa de mare din harul Său, încât le permite să-I spună Tată, „Tatăl nostru care ești în ceruri”. Prin harul acestui nume, explică prin, cuvintele sunt binefăcătoare ca ploaia, pot rodi în sufletul ascultătorilor, care desfată ca roua, întăresc și aduc belșug.
Această rugăciune arătându-ne că avem un Tată ceresc, ne descoperă o taină mare care este lămurită de Fiul Său. Având un Tată ceresc – în cer – noi nu mai suntem singurul, ci cu El, deși este în cer , ca Dumnezeu est totuși cu fiecare dintre noi și ne ajută. Toate aceste bucurii, nădejdi și haruri, nu sunt numai pentru mine sau pentru tine, sau numai pentru anumite ființe, ci pentru toate, căci El este Tatăl „tuturor celor văzute și nevăzute”, dar cum ne arată și Simbolul de credință. În acest sens lărgit cuvântul Tată capătă un caracter universal și veșnic, cum veșnic este și Dumnezeu. „Și dacă cuvântul „Tata”, „crește ca printr-o rădăcină virtutea credinței, în cuvântul nostru se aude ecoul inimii. Când zicem Tată nostru, mărturisim nu maică toți suntem frați și se cade să trăim ca frații uni cu alții.
În fața Tatălui toți suntem egali, pentru că toți cunoaștem copii Lui preaiubiți și „ca într-un cer nesfârșit cuvintele ”Tatăl nostru”, cuprinde pe toți oamenii. Ce solidaritate puternică aduc acești doi termeni de „Tata” și „nostru”, remarcă și marele Origen! Iar când zicem „carele ești în cer”, această solidaritate crește și se înalță mai mult, pe un plan superior, transcedent, pentru ca dumnezeu este și Tatăl îngerilor și al sfinților din cer, care, împreună cu noi, formează o mare familie, familia lui Dumnezeu.
2. Temeiuri ecumeniste desprinse din unele cereri ale Rugăciunii Domnești
Toate cererile din această rugăciune și cele care privesc trupul (pâinea ) cât și cele ce privesc sufletul (iertarea păcatelor, izbăvirea de cel viclean și fericirea de multe ispite), sunt de mare folos creștinului, însă cel mai de preț în viața noastră și izvorul tuturor bunătăților, este atunci când, Credinciosul îl are pe Dumnezeu în in inima sa. Atunci are cea mai mare avuție prin împlinirea cea mai mare avuție prin împlinirea cererilor de mai sus.
Când avem pe Dumnezeu în inimă, facem să se sfințească numele Lui, prin faptele noastre cele bune, în orice loc. Acest lucru considerăm că este ca un vot religios al nostru pe care trebuie să-l respectăm toată viața. Locașul cel mai sfânt în care se proslăvește numele lui Dumnezeu este Biserica. Sfântul Grigore de Nyssa arată că „cel mai mare dintre toate bunurile, ca și cel mai important lucru pentru creștin este ca, prin viața sa numele lui Dumnezeu să fie lăudat și sfințit.
Îl avem pe Dumnezeu în inima noastră , mai ales atunci când în ea există împărăția Lui, cum ne rugăm în Rugăciunea Domnească prin cuvintele „vie împărăția Ta”. Oare aceste cuvinte din această rugăciune, nu sunt cu adevărat reflexe ale cerului, unde este lumină și pace și unde se face voia lui Dumnezeu? Cine îl are pe Iisus Hristos în inima sa, este un adevărat teofor, cum au fost toți sfinții, care au arătat prin tot ce au înfăptuit, până în clipa morții, că îl poartă pe Dumnezeu în inima lor.
Și aceasta este un mod al împărăției lui Dumnezeu pe pământ.
Un lucru este de observat: nu noi realizăm această „împărăție a lui Dumnezeu”, ci ne rugăm ca ea să vină și să se sălășuiască întru noi. Și să ne umplem de harurile acestei împărății, să fim vrednici de ea.
Această împărăție după cum arată Sfântul Apostol Pavel: „…dreptate și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom XIV, 17), este „viața trăită după Evanghelie, este Biserica celor vii și a celor morți, viața care începe pe pământ, din inimă și se sfârșește în cer.
Se poate spune, ca o concluzie , că fără El nu putem să impunem nici voia Sa cea sfântă, atât de necesară la mântuirea noastră, nici nu putem dobândi împărăția Lui și nici a fi vrednic de numele Lui, care este sfânt și care pe toți ne sfințește, că dintr-un ocean de haruri sfinte.
În continuare să anancim cererea a IV a „pâinea noastră…”, în scopul urmărit de noi: sistemul ecumenismului. Prin „pâinea noastră”, înțelegem pâinea fizică, pâinea cu care trăim, pâinea rezultată din înmulțirea bobul de grâu, în spic însușit, căci nu suntem numai suflet, ci și trup.
Iar când zicem „pâinea noastră” și nu „pâinea mea”, întărim solidaritatea cu toți oamenii … și toți suntem apropiați și angajați în dorința și efortul pentru pâinea tuturor. Tot în „pâinea noastră noi ne exprimăm în același timp, legătura cu ogirul, cu munca rodnică, cu ploile mănoase și călduroase soarelui, factori necesari în procesul dobândiri pâinii”.
Întru-un înțeles tainic, mai adânc, prin „Pâinea noastră” noi trebuie să înțelegem și o hrană duhovnicească. Învățăturile Bisericii și mai ales Sfânta Euharistie, săvârșite în timpul Sfintei Liturghii, în care Mântuitorul a înălțat pâinea la suprema frumusețe, rod devenit prin puterea Duhului Sfânt, Trupul și Sângele Domnului.
În acest ca Biserica devine „Casa pâinii”, un Betleem în care ne unim cu Hristos. Pâinea în Sfânta Euharistie, mai înseamnă și unitatea credincioșilor în Biserica lui Hristos. „Pâinea noastră” mai trebuie înțeles și într-un sens spiritual: dobândirea de multiple cunoștințe în diferite domenii.
Cerând cele trei feluri de pâine: trupească, duhovnicească și spirituală, noi de arătăm credința noastră în Dumnezeu și credem că le vom primi. Iar această pâine, noi o cere, și pentru noi și pentru toți oamenii. Acest fapt duce la iubirea dintre noi.
Plinirea cererilor care urmează se datorează tot lui Dumnezeu, care ne dă harurile Sale cele bogate, iertarea de păcate și ne păzește sub umbra aripilor Sale mai ales de diavol” care umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I. Petru V 8) ispitele de care se vorbește în Rugăciunea Domnească ne vin și de la diavol și de la cele înconjurătoare și de trupul nostru și de aceea, mai ales, se cuvine să cerem de la Dumnezeu izbăvirea de ispite și de cel viclean. Aceste cereri unit între ele, fiind făcute, cum am spus mai sus, pentru toți oamenii și repetând mereu cuvintele” pâinea noastră, greșelile noastre, izbăvirea noastră, arată cu prisosință, că nu este vorba de o rugăciune individuală, particulară, ci este vorba de o rugăciune colectivă, în care ne rugăm unii pentru alții, ca adevărați frați și fii ai aceluiași Părinte, lucru ce presupune iubire, sacrificiu, frațietate.
Ultimele cereri folosesc cuvintele. Noastră, noastre, nouă, ne, ca să înțelegem frățietatea dintre noi, oamenii, și tot ceea ce cerem să cerem de la Dumnezeu pentru toți oamenii, frați ai noștrii.
Cererile amintite sunt cu adevărat veriga de legătură între toți credincioșii de pe pământ și formează temeiul unui adevărat ecumenism. S-a spus pe drept cuvânt că Rugăciunea Domnească este rugăciunea” creștinului îndeobște, a marii noastre familii în Hristos, fără deosebire de neam și confesiune.
De aceea, în anul 1893, la Chicago, la un congres al religiilor, s-a pus probleme alegerii unei rugăciuni care să unească într-un gând pe toți reprezentanții credințelor din lume. A fost aleasă Rugăciunea Domnească.
Astăzi, la întâlnirea și acțiunile Mișcării Ecumeniste, pentru unitate și pace în lume, Tatăl nostru unește în rugăciune pe toți reprezentanți ei.
Deci, putem spune că Rugăciunea Domnească, este o rugăciune a frăției universale, a unității și a păcii între oameni. Sfântul Ciprian subliniază acest caracter al Rugăciunii Domnești spunând: ”Și mai întâi Învățătorul păcii și al unirii nu a voit să ne rugăm individual și separat, așa ca cel ce se roagă să nu se roage numai pentru sine.
Căci nu zicem: „Tatăl meu care ești în ceruri”, nici” pâinea mea dă-mi-o mie astăzi, nici nu cere nimeni ca să i se ierte numai lui greșeala sau roadă numai pentru sine ca să nu fie în ispită și să fie izbăvit de cel rău.
Rugăciunea noastră este publică și comunitară și când ne rugăm, nu ne rugăm pentru unul singur, ci pentru tot poporul, fiindcă tot poporul una suntem, Dumnezeu păcii și Învățătorul bunei înțelegeri, care n-a învățat unirea a voit ca fiecare să se roage pentru toți, așa precum El însuși într-unul a purtat pe toți căci Dumnezeu, care adună în Casa Sa pe toți cei ce ai aceeași inimă, nu admite în sălașuirile sale divine și veșnice, decât pe cei ce se roagă în comuniune
Rugăciunea Domnească este cea mai frumoasă, cea mai însemnată li mai puternică rugăciune, dar totodată și cea mai cuprinzătoare dintre toate rugăciunile
De aceea, de câte ori o cântăm sau o rostim tainic în inima, sufletul ni se umple de lumina cerească și de harul lui Dumnezeu, căci ea este prelungirea rugăciunii Domnului.
O tradiție ne spune că pe locul unde a fost dorită această rugăciune de Domnul, a fost zidită o biserică măreață, sub arcadele înalte ale ei, plăci pe care se aflau inscripționate versetele rugăciunii Tatăl nostru în mai multe limbi, ea reprezentând o adevărată glosolalie, pentru pelerinii care vizitau Ierusalimul, o îndreptățire a lor în spirit ecumenic, străbunii noștrii mergând pe firul sfânt al Sfintei Tradiții, convinși de putere acestei rugăciuni, au rostit-o cu multă evlavie, la fel ca și noi astăzi.
BIBLIOGRAFIE
I IZVOARE
a) Izvoare biblice
1. Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., București, 1997
b) Izvoare patristice
3. Ambrozie, Sfânt, al Milanului, De sacramentis, trad de Pr. Prof. Ene Braniște, în revista „Studii Teologice”, 1967, nr. 9-10
4. Chiril, Sfânt, al Ierusalimului, Cateheza a V-a mistagogică, trad. de Dumitru Fecioru, București, 1945
5. Filocalia, vol I-II, trad, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1946
6. Gherman, Sfânt, al Constantinopolului, Rugăciunea „Tatăl nbostru”, trad de Pr. Prof. N. Petrescu, în revista „Mitropolia Olteniei”, 1966, nt. 7-8
Tertulian, Liber de Orationei, trad. de Pr. N. Petrescu, în rev. „M.O.”, 1972, nr. 1-2
II LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Agârbiceanu, Ion, Rugăciunea Domnului, Beiuș, 1930
Belu, Pr. Prof. Dumitru, Caracterul social al Rugăciunii Domnești, în revista ”Studii Teologice”, 1951,nr. 9-10.
BNougad, Iisus Hristos, trad de C. Ceruleanu, București, 1939
Bucevschi, Daic. Prof. O., Rugăciunea la Sfântul Apostol Pavel, în rev. „M.O.”, 1966, nr 3-4
Bunea, Pr. I., Despre rugăciune, în rev. „M.O.”, 1957, nr. 7-8
Bunea, Pr. I., Împărăția lui Dumnezeu, în rev. „Mitropolia Banatului, 1967, nr. 1-3
Corneanu, Nicolae, Unele precizări în legătură cu textul Rugăciunii Domnești, în rev. „Telegraful Român”, 1947, nr. 1-2
Corneanu, Nicolae,Poate fi înlocuit „Tatăl nostru” cu rugăciuni improvizate?, în rev. „Mitropolia Maramureșului și Sătmarului”, 1960, nr. 9-10
Cotos, Prof N. Tatăl nostru, București, 1916
Farmachides, Teoctist, Comentar asupra Sfintei Evanghelii după Matei, trad. De PR. Constantin Grigore și Sava I. Saru, Editura Râmnicu Vâlcii, 1930
Galaction, Gala, Meditare la Rugăciunea Domnească, adică „Tatăl nostru”, Arad, 1927
Ganea, Arhid. Prof. Ioasaf, Rugăciunea Domnească „Tatăl nostru”, temei pentru apropierea între credincioși, în rev. „M.O.”, 1976, nr. 5-6
Gheorghiu Dr. Vasile, Sfânta Evanghelia după Mateiu, în comentar, Cernăuți, 1933
Ghia, Pr. Prof. Dr. Gh. Împărăția lui Dumnezeu după Noul Testament, Craiova, 1925
Învățătura de credință creștină ortodoxă, București, 1952
Mihălcescu, Pr. I., Clement Alexandrinul, Origen și Chiril al Ierusalimului, despre rugăciunea Domnească, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, 1924, nr. 2
Mihălcescu, Pr. I., Istoria religiunilor lumii, București, 1946
Mitrofanovici, Vasile, Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuți, 1929
Mladin, Mitropolit, dr, Nicolae, Bucevschi, diac. Dr., Pavel, Prof, Dr. Constantin, Zăgreanu, Diac., prof. Dr. Ion, Teologia morală ortodoxă, vol II, București, 1980
Moisiu, Pr. Prof. Al. Rugăciunea Domnească în cult și pastorație, în rev. „B.O.R.”, 1978, nr. 1-2
Munteanu, Prof. Dr. G. L. Predica de pe munte, studiu exegetic, Cluj, 1932
Neaga, Prof. Nicolae, Tatăl nostru, Sibiu, 1929
Neamțu, Pr. M., Rugăciunea Domnească în tâlcuirea Sfinților Părinți, în rev. „M.O.”, 1974, nr. 1-2
Neamțu, Pr. M., Sfințească-se numele Tău, în rev. „M.O.”, 1974, nr. 11-12
Pâslaru, Pr. M., Scrieri alese din opera Sfântului Ciprian, Ed. Râmnicu Vâlcii, 1927
Pâslaru, Pr. M.,Sfântul Ioan Gură de Aur, Explicarea rugăciunii „Tatăl nostru”, în rev. „Glasul Bisericii”, 1955, nr. 5-6
Petcu, drd. Sorin, Rugăciunea Domnească în cultul creștin și explicarea ei în literatura patristică din primele trei secole, în rev. „S.T.”, 1974, nr. 1-2
Petrescu, Pr. Prof. N., Rugăciunea Domnească „Tatăl Nostru”, întâia cuvântare, „Tatăl nostru care ne ești în ceruri”, în rev. „M.O.”, 1976, nr. 9-10
Petrescu, Pr. Prof. N., Sfințească-se numele Tău, în rev. „M.O.”, 1976, nr. 9-10
Petrescu, Pr. Prof. N., Vie împărăția ta, în rev. „M.O.”, 1976, nr. 11-12
Petrescu, Pr. Prof. N., Fie voia ta, precum în cer așa și pe pământ, în rev. „M.O.”, 1977, nr. 1-3
Petrescu, Pr. Prof. N., Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi, în rev. „M.O.”, 1977, nr. 7-9
Petrescu, Pr. Prof. N., Și ne iartă nouă greșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștrii, în rev. „M.O.”, 1977, nr. 7-9
Petrescu, Pr. Prof. N., Și nu ne duce pe noi în ispită, în rev. „M.O.”, 1978, nr. 4-6
Petrescu, Pr. Prof. N., Ci ne mântuiește de cel rău, în rev. „M.O.”, 1978, nr. 4-6
Petrescu, Pr. Prof. N., Că a ta este împărăția și puterea și slava, în veci, Amin!, în rev. „M.O.”, 1979, nr. 4-6
Plămădeală, Mitropolit, dr, Antonie, Doamne învață-ne să ne rugăm!, în rev. „T.R.”, 1983, nr. 9-10
Popescu Pr. Prof. Niculae, M., Din culegerile sfinților părinți despre rugăciune, în rev. „M.O.”, 1956, nr. 8-9
Șerban, Pr. N., Textul rugăciunii ”Tatăl nostru”, în rev. „M.B.”, 1971, nr. 7-9
Șoima, Pr. Gh., Despre rugăciune, Sibiu, 1942
Turcu, Pr. I., Pâinea noastră cea de toate zilele, în rev. „Îndrumătorul Bisericesc”, Sibiu, 1973
Vasile, Episcopul Oradei, Cuvântări liturgice, Oradea, 1973
Vasile, Pr., Locul și roadele rugăciunii în ortodoxie, în rev. „M.B.”, 1973, nr. 1-3
Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Dumnezeiasca liturghie comentată cu oficiul și textul ei, în rev. „B.O.R.”, 1963, nr. 1-2
Vintilescu, Pr. Prof. Petre,Liturghierul explicat, București, 1970
III DICȚIONARE
Dicționar Biblic, Editura, „Cartea creștină”, Oradea, 1995
Dictionnaire Grec- Francais, Editura Hachette, Paris, 1930
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rugaciunea Domneasca (ID: 167150)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.