Rugaciunea

I. Rugăciunea-dialogul Dumnezeu-om

Rugãciunea a fost din toate timpurile un suspin al sufletului cãzut în pãcat, explozia de bucurie și de recunoștințã în chemarea lui Dumnezeu ca Domn, Creator care are totul în grija Sa, natura și universul.

Oricare ar fi sfera valorilor spre care tindem în rugãciune, ea traduce o dorințã puternicã de viațã și de o viațã mai puternicã, mai curatã, mai prețioasã, mai fericitã. Socotitã ca o experiențã a sufletului, adevãrata structurã lãuntricã a rugãciunii are la bazã și crește, pe trei elemente unificate în Duh: o cunoștințã spiritualã, o simțire spiritualã, o lucrare de voințã spiritualã.

Sensul adevãrat și rostul rugãciunii în viața omului sunt exprimate cu multa claritate în Sfânta Scripturã în care mulțimea textelor alcãtuiește în perioada vechitestamentarã un lung și variat istoric1.

Însemnatatea rugãciunii pentru viața spiritualã este evidențiatã în paginile Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții, unde Sfinții Pãrinți având în vedere textul biblic, au definit-o ca o înãlțare a minții și a voinței omului pios cãtre Dumnezeu2.

Dupã Sfânta Scripturã rugãciunea înseamna pãstrarea legãturii permanente dintre om și Dumnezeu și aceastã relație dinte creaturã și Creator s-a pãstrat prin harul divin care a existat și în starea paradisiacã a primilor oameni care în urma cãderii în pãcat au pierdut posibilitatea de a deveni nemuritori și cu trupul și de a rãmâne în unire continuã cu creatorul lor4. Pãcatul sãvârșit în rai a îndepãrtat pe om de Dumnezeu, dar în suspinul rugãciunii, izvorât dintr-o conștiințã curatã îl poate aduce la starea de dinainte de a fi ispitit de diavol. Rugãciunea, chiar și cea mai neînsemnatã, cât o rãsuflare, aprinde toata ființa și crește în repetare așa cum amintește și Sfântul Ioan Scãrarul ca „pomenirea lui Iisus sã se uneascã cu rãsuflarea ta și atunci vei cunoaște folosul liniștii“4.

Harul rugãciunii unește mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înțelesurile. Atunci mintea întreținându-se cu Dumnezeu, dezbrãcatã de toate, ajunge sã ia forma dumnezeiascã. Ajungând astfel, cere cele cuvenite și nu greșește niciodatã în ceea ce cere. Viața fãrã rugãciune este ca trupul fãrã suflet. Viața sufletului lipsit de rugãciune își pierde adevãratul ei sens și adevãrata ei finalitate. Lipsirea lui de rugãciune este cea mai cruntã dintre despãrțiri, despãrțirea de Dumnezeu și în fond, de noi înșine, de ceea ce este mai nobil în fiinta noastrã; este mai amarã decât orice moarte.

Așa cum aminteam, rugãciunea ia naștere în ființa umanã, în sufletul ei. Ea are și origine umanã, dar se îndreaptã dincolo de om, cãtre Acela de la Care omul și-a luat ființã. Prin rugãciune se iese din ceea ce este finit și nedesãvârșit, pe calea minții și gurii și înainteazã spre infinitul absolut personal, spre Subiectul Dumnezeiesc. Rugãciunea este o abatere temporarã de la sinele uman, înglobându-l, pentru ca ajungând la Dumnezeu sã se întoarcã plinã de rod, cãtre acelați sine uman, îmbogãțindu-l5.

Din punct de vedere istoric, deja în Vechiul Testament, rugãciunea este, împreunã cu milostenia, un element esențial al pietãții interioare personale(Fapte X, 2-4; Estera IV; II Macabei XV,14), care este mai importantã decât ritualul exterior(Luca VIII,11). În rugãciune, profeții și drepții Vechiului Testament obțin putere dumnezeiascã(Psalmul V, II, XVI, LXXXIX; Iesire XXXII, 11; Deuteronom XVIII; Estera IV, 17; II Regi XVIII și XIX; II Regi XVIII, 45; Daniel VI, 8, 23; VII, 25-26).

Sfinții Noului Testament rãmân în atitudine de rugãciune înaintea Mielului eshatologic(Apocalipsa V, 7). Iisus rezumã întreaga Sa viațã de rugãciune(Matei XXVI, 36; Marcu I, 35; Luca VI, 12; XI, 1; Ioan XI, 41-42) în rugãciunea arhiereascã(Ioan XVII,1-26). Cea mai importantã rugãciune a Sa este aceea cãtre Tatãl, pe cruce, fiind rãstignit: „Pãrinte, iartã-le lor cã nu știu ce fac“(Luca XXIII, 24). El îndeamnã pe Apostolii Sãi: „Privegheați și vã rugați ca sã nu cãdeți în ispitã“(Matei XXVI, 41), îi învațã sã se roage(Luca XVIII,1), dându-le „rugãciunea domneascã“( Matei VI, 9-15; Luca XI, 1-4). Iisus Hristos recunoaște atitudinea vameșului(Luca XVIII, 13) ca fiind adevãrata atitudine culticã în situația Noului Testament6.

Pentru apostoli, „rugãciunea și slujirea cuvântului“(Fapte VI, 4 ) fac parte din propria lor slujire(Fapte X). Din primele zile ale Bisericii, rugãciunea esta nedespãrțitã de viața creștinã, cea personalã și comunitarã(Coloseni IV, 2). Ea însoțește totdeauna cultul în duh și în adevãr, care poate sã includã și alte forme de pietate în care se exprimã creștinii, fie la templu, fie în mod public, fie în mod personal, retras(Efeseni I, 15-19; III; V,19-20; Filipeni II, 10-11; Romani XII, 1)7.

Noul Testament cuprinde numeroase exemple de rugãciune: rugãciunea Mariei: „Mãrește suflete al meu pe Domnul“(Luca I, 46-55); rugãciunea lui Zaharia: „Binecuvantat este Domnul Dumnezeul lui Israel“ (Luca I, 68-79); rugãciunea lui Simeon: „Acum libereazã pe robul Tãu”(Luca II, 29-32); rugãciunea îngerilor: „Sfânt, Sfânt, Sfnt“(Apocalipsa VII, 8)8. Dar cea mai importantã rugãciune biblicã rãmâne Tatal nostru care, dupa Tertulian, nu este altceva decât o prescurtare a întregii Evanghelii“9.

Rugãciunea este un mare dar al Duhului Sfânt, prin care omul primește de la Dumnezeu tot binele și se unește cu El10. El ne dã sã gândim la Dumnezeu, adicã ne învațã sã ne rugãm la Dumnezeu11. Sfântul Siluan spune din propria experiențã cã: „Duhul Sfânt însuși mã ajutã sã-mi aduc aminte în chip statornic de El“, „prin Duhul Sfânt[…] se roagã pentru întreaga lume“12 cãci „jugul vieții este chinuitor și povara existenței e grea deoarece o împovãreazã lanțurile de plumb ale pãcatului și morții.

Când, însã cu puterea Domnului Celui înviat, legãturile de plumb ale pãcatului și morții sunt înlãturate din ființa vieții și a existenței, atunci jugul vieții devine bun și povara ușoarã în momentul când Cel Veșnic întãrește și așeazã pe om în adevãr și în nemurire.

II. Rugãciunea Arhiereascã

În dese rânduri, Domnul nostru Iisus Hristos vorbise Sfinților Sãi Apostoli despre necesitatea, condițiile și foloasele rugãciunii cãtre Dumnezeu. El le dãduse și un model de rugãciune: „Tatãl nostru“, și le arãtase adesea, cu propriul Sãu exemplu, cum trebuie sã se roage Aceluia de la care ne vine tot binele trupesc și sufletesc.

În deșertul Iordanului, dupã Botez, înainte de alegerea celor doisprezece Apostoli, pe Muntele Tabor, la Cinei celei de Tainã, în grãdina Ghetsimani, ori pe Crucea de pe Golgota și în atâtea alte împrejurãri din timpul activitãții sale mesianice, El se retrage în Sine și își îndreaptã inima cãtre Pãrintele Ceresc, întreținându-se cu El printr-o sublimã rugãciune de laudã, de cerere sau de mulțumire. Nici una din rugãciunile pãstrate de la El în Sfintele Evanghelii nu-i însã atât de fierbinte și de cuprinzãtoare ca cea rostitã în clipa când se desparte de ucenici și merge spre Patimi. Sfântul Evanghelist Ioan îi consacrã 26 de versete în Evanghelia sa și-i acordã o importanțã pe care nici un comentariu n-o poate sublinia îndeajuns.

Sfintele Evanghelii îl înfățișează, adeseori, pe Mântuitorul, rugându-se Tatălui (Marcu I, 35 ; VI, 46; Luca III, 21). El Însuși ne-a lăsat și nouă model desăvârșit de rugăciune: Tatăl nostru(Matei VI, 9—13; Luca XI, 2—4), prin care și noi ne putem adresa lui Dumnezeu, „împropriindu-și persoana noastră și formând în El însuși firea noastră, ni s-a făcut nouă pildă, ne-a învățat să cerem de la Dumnezeu, să ne ridicăm mintea spre El, deschizându-ne nouă urcarea spre Dumnezeu“13.

Rugăciunea însoțește întreaga viață a Mântuitorului, în chip deosebit ultima zi, înaintea jertfei supreme, după Cina cea de Taină. El a rostit atunci două rugăciuni cutremurătoare prin conținutul și prin mesajul pe care ni-1 transmit: Rugăciunea arhierească (Ioan XVII, 1—26) și aceea din grădina Ghetsimani(Matei XXVI, 39—42; Marcu XIV, 36—40; Luca XXII, 40—44)14.

Rugãciunea arhiereascã încheie, în chip minunat, cuvântul de despărțire adresat de Mântuitorul ucenicilor Săi, la Cina cea de Taină, după instituirea Sfintei Euharistii, cu puțin înaintea Patimilor Lui(Ioan XIV—XVII). O aflăm redată numai în Evanghelia a patra(capitolul XVII), în partea a doua a acesteia(capitolele XIII-XX), care înfățișează preamărirea Domnului în Patimile și învierea Sa cea de a treia zi15.

După ce Domnul Însuși, în cuvântarea de despărțire(Ioan XIV—XVI), a îmbărbătat pe ucenici, cuprinși de teamă la vestirea limpede a Patimilor Sale, îi încredințează, apoi, ca pe niște orfani, purtării de grijă a Părintelui ceresc. Este o convorbire a Fiului cu Tatăl. În același timp, este actul supremului Arhiereu, care își începe sacrificiul, oferindu-se pe Sine însuși, cât și pe ai Săi, Tatălui ceresc, înainte de a se urca pe altarul Crucii. Domnul, vorbește aici, ca Arhiereu, învățătorul s-a schimbat în Mijlocitor, pe lângă Tatăl, pentru ucenicii Săi și pentru toți cei ce vor crede într-Însul.

Pentru aceste motive, a fost numită Rugăciunea arhierească, ea adăugîndu-se ca o încoronare, a activității publice a Domnului, înaintea jertfei supreme.

Sfântul Apostol Pavel îl înfățișează pe Mântuitorul ca Marele Arhiereu (Evrei IV, 14), care „în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt și cu lacrimi, cereri și rugăciuni … și auzit a fost pentru evlavia Sa“(Evrei V, 17). Apostolul se referă aici, în special, la Rugăciunea care a urmat Cinei celei de Taină(Ioan XVII) și la aceea din grădina Ghetsimani(Matei XXVI, 19—42). Și auzit a fost pentru evlavia Sa, căci una și aceeași era voința Fiului și a Părintelui, de a se jertfi pentru mântuirea lumii. În virtutea unirii ipostatice a celor două firi: omenească și divină, Iisus Hristos, ca Arhiereu, s-a adus pe Sine însuși jertfă nu numai lui Dumnezeu și Părintelui, cât și Sie Însuși, ca Dumnezeu, că Unul și Același este Cel ce aduce, Cel ce ne aduce, și Cel ce primește16.

Tâlcuitorii au scos în relief sublimitatea, gingășia, bogăția de idei și simțăminte, simplicitatea, tonul emoționant, accentul triumfal, ca refrenul unui poem, al celei mai minunate rugăciuni rostite de Domnul. Cuvintele întrebuințate sunt simple, însă exprimă idei sublime și întrec tot ce ne-au păstrat Evangheliștii din viața Mântuitorului17. Pentru creștini, ele rămân ca o chemare: chemarea supremă a Domnului, în ajunul Patimilor și morții Sale pentru noi, la unitate și sfințenie, după pilda unității intra-treimice și a jertfelniciei Sale18.

Rugãciunea arhiereascã a fost rostitã de Mântuitorul în momentul în care a ieșit cu ucenicii din Ierusalim și s-a îndreptat spre Muntele Mãslinilor, trecând valea Cedrilor(Ioan XIV, 31; XVIII, 1). Unii comentatori socotesc însã cã atât aceastã rugãciune cât și cuvântarea de despãrțire de ucenici, au fost rostite în întregime în sala Cinei.

Sfântul Ioan ne informeazã cã, dupã ultimele cuvinte adresate ucenicilor, Mântuitorul „și-a ridicat ochii cãtre cer“(Ioan XVII, 1), așa cum obișnuia ori de câte ori se ruga lui Dumnezeu(Ioan XI, 41; Marcu VI, 41) și cã în aceasta poziție solemnã s-a pregãtit sufletește pentru jertfa supremã.

Cuvintele rostite cu glas tare de Arhiereul Legii celei Noi, înainte de a se sacrifica pentru mântuirea noastrã și în fața acelora pe care avea sã-i învesteascã, la Cincizecime, cu plinãtatea puterii preoțești, alcãtuiesc o singurã rugãciune. Totuși Rugăciunea arhierească poate fi împãrțitã în trei părți:

1. Rugăciunea Mântuitorului pentru Sine Însuși(Ioan XVII, 1—5). constă în cererea Sa de a fi preamărit de Tatăl și de a fi arătat ca Dumnezeu, așa cum El s-a manifestat, până în acel moment, în lume (XVII, 1). Iisus se prezintă pe Sine, dar simultan și pe Tatăl (XVII, 2) ca având putere de a da viață veșnică, care, în viziunea Sa, constă în două lucruri: cunoașterea lui Dumnezeu Tatăl și cunoașterea lui Iisus Hristos, ca Dumnezeu întrupat(XVII, 3). Preamărirea Tatălui în Fiul s-a manifestat prin lucrul făcut de Iisus (XVII, 4-6).

2. Rugăciunea pentru ucenicii Săi, aflați de față(versetele 6—19) se rezumă la: cererea de a fi păstrați în unitate (XVII, 11), care va însemna pentru lume o mărturie a dumnezeirii Sale; cererea de a fi sfințiți în cuvântul Evangheliei (XVII, 17);

3. Rugăciunea lui lisus pentru lume, pentru toți cei ce vor crede într-Însul, prin propovăduirea Apostolilor(versetele 20—23), constă în: cererea pentru unitatea acelora care cred în numele Său, criteriu de recunoaștere a dumnezeirii Aceluia a cărui învățătură îi poate ține în unitate(XVII, 20); dorința Mântuitorului ca Apostolii și toți Ucenicii Lui să fie în comuniune cu El și aceasta pentru că iubirea Lui s-a transpus nu numai în ei, ci și în lume (XVII, 24).

Epilogul(versetele 24—26), rezumă ideea centrală: iubirea Tatălui față de El să se arate și față de ucenicii Săi, ca toți să fie una prin Iisus Hristos19.

II.1 Rugãciunea pentru Sine20

Prima parte a rugãciunii se distinge atât prin conținut, căci Fiul se roagă Tatălui doar pentru Sine Însuși, cât și prin ritm, pentru că, preaslăvește, din primul verset revine în versetul 5. După ce a vorbit ucenicilor despre întoarcerea Sa la Tatăl, asigurându-i că nu vor rămâne singuri, căci Tatăl va fi cu ei, în toate încercãrile prin care vor trece. Mântuitorul a încheiat cu îndemnul dătător de speranțã: „în lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea“(loan XVI, 33).

„Acestea a vorbit Iisus și, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să te preaslăvească“(versetul 1).

„Ridicând ochii Săi la cer“, ca în momentul înmulțirii pâinilor și al învierii lui Lazăr(Ioan VI, 5 ; XI, 41), indică, pentru ochii pământești ai ucenicilor, începutul rugăciunii. Apoi, cel dintâi cuvânt : „Părinte“, rostit de Domnul în aramaică: Avva(Marcu XIV, 36). Cuvântul tată, atât de scump tuturor, care exprimă iubire, încredere nemărginită, devine sfințit pentru creștini, prin Iisus Hristos.

Iisus Hristos este Fiul nu în sensul în care suntem numiți noi. Prin comuniune cu El, creștinii sunt numiți și ei, în înțeles moral-religios, copii ai lui Dumnezeu, dar niște copii adoptivi, prin har.

Iisus Hristos este Fiul, Unul născut, care era din veci în sânul Tatălui(Ioan I, 14, 18; III, 16—18). El este deoființă și egal Tatălui. A zis Tată, pentru că este deoființă cu El21.

Începutul rugăciunii este în ton filial. „A venit ceasul!“, adică vremea înfricoșătoarelor Patimi și a Jertfei supreme, pentru mântuirea și fericirea oamenilor. În el sunt concentrate toate păcatele și durerile lumii, după cum 1-a înfățișat profetul Isaia(capitolul 53), dar și nădejdile de mântuire, căci suferințele Crucii au fost urmate de bucuria și slava Învierii.

Mântuitorul îl consideră nu ceasul suferinței, ci al preamăririi Sale (loan XII, 23; XIII, 31). În acest înțeles, El adresează, acum, către Tatăl, cea dintâi cerere a Rugăciunii Sale: „Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să te preaslăvească“. Aceste cuvinte se referă la faptul Crucii și al Învierii22. În amândouă, deopotrivă, Iisus Hristos se face cunoscut ca Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Rugăciunea Lui a fost ascultată(Evrei V, 7), pentru că „îl vedem, în Patima morții, eu mărire și cu cinste încununat“, cum spune Sfântul Apostol Pavel(Evrei II, 9).

Slava Tatălui este, în același timp, și a Fiului, pentru că Dumnezeu este Unul în ființa și în lucrarea Lui. Cel ce cu dreaptă credință preamărește o față a Sfintei Treimi, în același timp preamărește, împreună, și pe celelalte două fețe, pentru uniunea și nedespărțirea Dumnezeirii23.

„Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să ne dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui(versetul 2). Este o continuare a primului verset, motivând cererea precedentă. Preamărirea Fiului decurge, firesc, din trimiterea Sa mesianică, în vederea mântuirii lumii. În temeiul acestei trimiteri, El a primit stăpânire peste tot trupul, adică peste toți oamenii(Facere, VI, 12), cu scopul de a-i mântui pe toți.

„Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L -ai trimis(versetul 3). Viața veșnică este o întindere a strălucirii lui Dumnezeu peste creaturi. Ea constă, în adâncimile ei de negrăit, în cunoașterea lui Dumnezeu. Aceasta începe de pe pământ și se continuă în cer: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci față către față“(I Corinteni XIII, 12). Aici, pe pământ, cunoașterea nu este suficientă prin ea însăși, ci trebuie să rodească împlinirea faptelor bune, să se întrupeze în viața trăită după poruncile lui Dumnezeu. Nu este atât o cunoaștere speculativă, pur rațională, cât, mai ales, un dar al sufletului prin credință și prin dragoste. Cunoștința primită numai teoretic și nepusă în lucrare, lasă sufletul învârtoșat. Numai cunoștința pusă în lucrare preschimbă sufletul întreg și-1 modelează după voile lui Dumnezeu24. Drumul acestei cunoașteri, pe temeiul revelației divine, îl indică Mântuitorul Iisus, când îndeamnă la păzirea poruncilor(Ioan XIV, 21—23). împlinind voia lui Dumnezeu, noi întrezărim ceva chiar din Ființa cea inexprimabilă a Lui Dumnezeu. Domnul e ascuns în poruncile Sale și cei ce-L caută pe El îl găsesc pe măsura împlinirii lor.

O astfel de cunoaștere, răsărită din lumina harului și din curăția inimii, este numită de unii înțelepciune, de alții pătrundere, vedere a sufletului pentru că prin ea putem cunoaște o parte din tainele cele ascunse și mai presus de minte ale lui Dumnezeu. Ea trebuie, înainte de toate, să fie dreaptă, nu rătăcită sau răstălmăcită.

Mântuitorul spune: „să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat… Și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“. Așadar, el nu desparte unimea Dumnezeirii, pentru că noi nu credem în doi Dumnezei, ci „într-o Dumnezeire a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, deși Fiul, Întrupându-se, s-a făcut Om“25. Observăm, de asemenea, că în nici un alt loc din Evanghelii, Mântuitorul nu se numește pe Sine cu acest nume complet: Iisus Hristos, care a devenit cel mai uzual în Biserica creștină.

Spunând mai departe: „Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi la-i dat să-1 fac, l-am săvârșit“(versetul 4) aratã cã Dumnezeu-Tatăl este pururea preamărit în ceruri, de puterile îngerești, împreună cu Fiul și cu Sfântul Duh. Mântuitorul, întrupându-se, L-a preamărit pe Tatăl pe pământ, prin săvârșirea lucrării încredințate, adică prin propovăduirea credinței mântuitoare, prin chemarea la pocăință, prin înălțarea firii omenești la vrednicia cea dintru început, prin împăcarea omului cu Dumnezeu, dându-se pe Sine însuși preț de răscumpărare pentru toți(I Timotei II, 6).

A doua zi, în momentul morții pe Cruce, El avea să rostească același cuvnt : săvârșitu-s-a(Ioan XIX, 30),care sintetizează tot ce a lucrat și a îndurat Mântuitorul în viața Sa pământească, pentru mântuirea lumii. Acest cuvânt nu înseamnă sfârșit, prăbușirea, ci dimpotrivă, izbăvire, desăvârșirea lucrării mântuitoare. Este cuvânt adresat omenirii, dar totodată Tatălui ceresc, vestindu-L cu bucurie că lucrarea ce I-a fost încredințată, a îndeplinit-o în întregime.

„Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea“(versetul 5). Este subliniată, aici, eternitatea și deoființimea Fiului cu Tatăl.

Viața de pe pământ a Domnului este vremea smeririi, a deșertării (Filipeni, II, 7) de slava pe care El o avea din veci ca Dumnezeu. Iisus Hristos s-a făcut om pentru că oamenii nu ar fi putut suporta vederea dezvăluită a lui Dumnezeu. Pentru neputința lor și pentru a putea intra în comuniune cu ei, s-a supus chenozei26.

Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om ca să ne poată veni în maximă apropiere, a rămas, în același timp, Dumnezeu în cea mai deplină actualitate, ca în comuniunea cu Omul Iisus să putem experia comuniunea cu Dumnezeu Însuși27.

Prin aceasta se arată puterea infinită a lui Dumnezeu, căci „ce poate fi mai mare decât ca Dumnezeu să se facă om?“, întreabă Sfântul Ioan Damaschin28. Această stare de chenoză, care constituie marea taină a creștinătății(I Timotei, III, 16), a fost precedată de mãreția dumnezeiască de dinainte de întrupare și urmată de încununarea cu mărire și cu cinste după suportarea morții(Evrei, II, 9)29.

Mărirea în care intră Hristos prin moarte este propria Lui mărire veșnică(Ioan, XVII, 22), de care, însă, se împărtășește acum și după firea omenească: „cerând, El a luat, pentru că după Patima Sa și după înviere, firea Sa omenească s-a făcut nestricăcioasă, luând cinste dumnezeiască și înălțându-se mai presus decât toate zidirile, a șezut de-a dreapta Scaunului măririi în ceruri“ (Evrei I, 3). Urcarea la Tatăl este, cum arată Domnul însuși, o întoarcere la Tatăl(Ioan XVI, 28).

Cât a petrecut pe pãmânt, El a descoperit oamenilor pe Dumnezeu Tatãl si i-a proslãvit numele, întemeind religia cea adevãratã, singura capabilã sã ne ofere cu adevãrat viața cea veșnicã. În tot acest timp, El a renunțat da bunã voie la prerogativele externe ale slavei Sale dumnezeiești, primind a se întrupa din pântecele Fecioarei Maria, luând asupra Sa toate neajunsurile firii omenești, cu excepția pãcatului strãmoșesc, fãcându-se ascultãtor pânã la moartea pe Cruce(Filipeni II, 5-7).

Acum, El cere Tatãlui sã fie tratat ca Fiu al lui Dumnezeu, adicã sã reintre în slava pe care a avut-o la El mai înainte de facerea lumii. El nu cere sã i se restitue slava firii Sale divine, cãci aceasta nu i-a lipsit nici dupã întrupare, ci voiește ca, drept rãsplatã pentru sfințenia Sa moralã ca om, sã se împãrtãșeascã și firea Sa omeneascã, adicã întreaga persoanã a Logosului Întrupat. Iar aceastã cerere va fi împlinitã de Dumnezeu-Tatãl când va învia pe Iisus Hristos din morți și-L va înalța la ceruri, ca sã-L facã Domn tuturor celor din cer și de pe pãmânt, vãzutelor și nevãzutelor.

Atunci se va împlini cuvântul grãit de Mântuitorul în fața sinedriului: „De acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului“(Matei XXVI, 64), precum și cuvântul de încheiere scris de Sfântul Marcu în Evanghelia sa: „Deci Domnul, dupã ce a vorbit cu ei, s-a înalțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu“ (Marcu XVI, 19; Faptele Apostolilor II, 33; V, 31; VI, 55; Romani VIII, 34; I Corinteni XV, 23-28; Coloseni III, 1; Evrei I, 3; II, 8; I Petru III, 22).

II.2 Rugăciunea pentru ucenicii Săi30

În cea de-a doua parte a rugãciunii Mântuitorul încredințează pe Sfinții Săi ucenici și apostoli purtării de grijă a Tatălui, în vederea continuării lucrării Sale, de mântuire a lumii.

După un început cu caracter general, introductiv(versetele 6—8), rugăciunea Domnului pentru Apostolii Săi se precizează în două cereri distincte: „păzește-i în numele Tău“ și „sfințește-i pe ei întru adevărul Tău“(versetele17—19). Ele constituiesc o paralelă a acelui : „preaslăvește- Mă“, din rugăciunea Domnului pentru Sine(versetele 1 și 5)31.

Versetele 6—8 fac trecerea către partea a doua a Rugăciunii, reliefând ce anume au devenit ucenicii prin lucrarea Mântuitorului și motivând rugăciunea făcută în favoarea lor. „Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume“. Aceste cuvinte subliniază latura învățătorească(profetică) a slujirii Mântuitorului. El a adus lumii revelația desăvârșită despre Dumnezeu32.

Nici un om, nici însuși Moise și profeții Vechiului Testament nu L-au putut vedea pe Dumnezeu în ființa Sa33; singur Fiul îl cunoaște și L-a revelat în chip desăvârșit, în măsura puterii de cuprindere a minții omenești. Domnul nostru Iisus Hristos, arătându-se pe Sine ca Fiu, L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu ca Tată.

Prin cuvintele: „Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume“, Mântuitorul se referă, în special, la Sfinții Apostoli, care L-au urmat permanent în cursul activității Sale pământești, au primit cuvântul Lui, au cunoscut obârșia Sa divină și au crezut că El e trimisul lui Dumnezeu(versetele 7—8). Acest înțeles se determină lămurit, când spune mai departe: „Eu pentru aceștia Mă rog nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt(versetul 9).

În aceste cuvinte se cuprind două idei. Mântuitorul precizează, mai întîi, că El se roagă, acum, numai pentru Sfinții Apostoli, care vor continua lucrarea Lui, vor fi trimiși în lume la prqpovăduire și au trebuință, în chip deosebit, de ajutorul dumnezeiesc.

„Nu mă rog pentru lume“, este cea de a doua idee, lumea, în înțelesul de „ansamblul făpturilor umane“34. El nu s-a gândit deci, să excludă cu totul lumea din rugăciunile Sale, nici de la roadele mântuitoare ale jertfei Crucii.

În acest moment, Domnul Se roagă, în chip unic, pentru Apostolii Săi, căci ei aveau mai multă trebuință de harul lui Dumnezeu și de putere, pentru propovăduirea cea mare a Evangheliei în toată lumea. „Domnul vrea să spună că, în alte rînduri, M-am rugat pentru toată lumea, și mai pe urmă Mă voi ruga iarăși, dar acum, nu pentru lume Mă rog“35, ci numai pentru ucenicii Lui. Cuvintele: „cei pe care Mi i-ai dat“ revin frecvent în rugăciunea Domnului(versetele 6, 7, 9, 11), în scopul de a convinge pe apostoli de identitatea voinței Fiului cu Tatăl cu privire la alegerea și trimiterea lor.

„Și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei“ (versetul 10), se adaugă în continuare, arătând prin aceasta egalitatea demnității și reciprocitatea Fiului cu Tatăl. Posedând totul în comun, deci și pe ucenicii Săi, Fiul îi încredințează acum, ocrotirii părintești a Tatălui ceresc.

Ca Dumnezeu adevărat, El putea, ca și Tatăl, să păzească pe ucenicii Săi și nici nu avea trebuință să ceară acestea de la Tatăl. A cerut, însă, deoarece ucenicii săi care erau de față și-L ascultau, erau foarte întristați de despărțirea Lui cea trupească(XVI, 6).

De aceea Mântuitorul adaugă în continuare: „Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi“(versetul 11). Prin urmare, în mijlocul lumii ei vor fi ca niște oi în mijlocul lupilor(Matei X, 16). Ei vor fi expuși la multe primejdii. Vor urma îndată momentele dramatice ale drumului Crucii, când se vor împlini cuvintele Profetului: „Bate-voi păstorul și se var risipi oile turmei“ (Zaharia XIII, 7; Matei XVI, 31).

Mergând până la marginile lumii să vestească cuvântul Evangheliei, Apostolii vor avea de înfruntat opoziția lumii păgâne, cu prețul vieții lor. În acest sens de supremă încordare, Marele Arhiereu mijlocește pentru ucenicii Săi: „Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău“. Precum Noi suntem una după ființă și după fire, Eu ca Fiu și Dumnezeu, iar Tu ca Tată și Dumnezeu, așa și aceștia să fie una în credință și dragoste. După cum Noi suntem una după voință și după sfat, tot așa și ei să fie una în mărturisirea credinței, să creadă și să învețe una și aceeași, trăind în unire și în dragoste36.

Versetele 12—13 continuă ideea, dezvoltând motivul care fusese indicat pe scurt în versetul 11. „Când eram cu ei în lume Eu îi păstram în numele Tău pe cei ce Mi i-ai dat“. Ceasul întoarcerii Sale la Tatăl este atât de aproape, că Domnul se privește, prin anticipare, ca fiind deja în cer, pe tronul măririi, departe de prietenii Săi (Ioan XV, 14—15).

Dumnezeiescul învățător se exprimă asemenea unui om obișnuit aflat în momentul de a se despărți de prietenii săi. El se acomodează, felului de a gândi al ucenicilor, simțămintelor lor din acele clipe, când tulburarea pusese stăpânire pe inima lor, pentru apropiata despărțire de învățătorul lor iubit.

„Și i-am păzit și n-a pierit nici unul dintre ei, decît fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura“(versetul 12). Amintește aici de nefericitul Iuda, care s-a pierdut el însuși. Nu îl numește cu numele, ci zice numai fiul pierzării, sau cel care s-a pierdut ca să se împlinească Scriptura, propoziție eliptică, adică să se împlinească vechile profeții mesianice, care vestiseră și acest fapt, al trădării lui Iuda(Psalmul 40, 9; 54, 14—15; Ioan XIII, 18). Acesta a căzut nu pentru a da satisfacție Scripturii.

Nu Scriptura este cauza căderii lui, ci ea a vestit numai, datorită preștiinței lui Dumnezeu, cele ce aveau să se întâmple. El singur, din lăcomia de bani și din propria-i voință, nesilit de nimeni, a trădat și a vândut pe Hristos. Înțelegând, apoi, că a vândut sânge nevinovat, aruncând arginții în templu, s-a dus și s-a spânzurat (Matei XXVII 4—8; Faptele Apostolilor I, 16—19).

Primind învățătura Mântuitorului șl crezând că El este Mesia cel făgăduit, Apostolii aveau de înfruntat ostilitatea lumii iudaice și păgâne. «Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi“, a spus Domnul însuși în cuvântul de despărțire(Ioan XV, 20).

Cu toate acestea Apostolii trebuiau să-și împlinească în lume misiunea lor, de vestitori ai cuvântului mântuirii până la marginile pământului. Ei aveau nevoie de ocrotirea Tatălui pentru a rămâne tari în credință, pentru a-i feri de primejdii și de lucrarea celui rău. Cuvântul denumește, în limbajul Sfintei Scripturi, pe diavolul (Matei, VI, 13 ; XIII, 19), duhul cel rău, începătorul și urzitorul a tot păcatul (I Ioan, III, 8). În al doilea înțeles, denumește păcatul în genere37.

În legătură cu trimiterea Apostolilor la propovăduirea, Mântuitorul își continuă Rugăciunea Sa către Tatăl : „Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău ; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr(versetele 17—19). Ideea centrală a acestor versete e dată de verbul, a sfinți, a purifica, a consacra, a pune de o parte pentru Dumnezeu, a închina o persoană slujirii lui Dumnezeu.

Domnul, nostru Iisus Hristos folosește acest cuvânt atât pentru Sine, cât și pentru ucenici, dar cu însemnări diferite.

Când vorbește despre Sine, El înțelege prin această sfințire viața Sa de jertfă care culminează pe Cruce. El este sfânt din veșnicie; este sfințenia însăși. Din staulul în care se naște, până la Crucea de pe Golgota, viața Lui este o necontenită sfințire, pentru ca să ne sfințească și pe noi. El se sfințește se aduce, se consacră Domnului ca un lucru închinat și sfânt. Toți tâlcuitorii sunt de acord că sfințirea Domnului se referă la jertfa Sa. El realizează Sfințenia în locul nostru și ne antrenează și pe noi, creând o nouă solidaritate, în sfințenie, opusă aceleia a lui Adam cel dintâi, în păcătoșenie38.

Din această sfințire a Domnului decurge sfințirea ucenicilor, consacrarea lor(versetul 19). Iisus Hristos este Cel ce sfințește, iar ucenicii, cei ce se sfințesc și a căror sfințire se săvârșește acum.

Ucenicii sunt sfințiți de către Mântuitorul, și astfel pot și ei, să sfințească pe alții. Prin sfințire Apostolii sunt puși de o parte, închinați lui Dumnezeu, în vederea propovăduirii Evangheliei la toate neamurile (Matei XXVIII, 19; Ioan XVII, 18). Această trimitere nu este însă o simplă delegație exterioară și rituală în slujba lui Dumnezeu, este o prefacere adâncă, o sfințire lăuntrică, impusă de slujba de soli ai lui Hristos, în vederea lucrării de sfințire a altora.

Acțiunea de sfințire nu se oprește numai la Sfinții Apostoli, ci merge mai departe, asupra celor ce vor crede prin predica acestora. Acolo unde se întrerupe succesiunea apostolică, încetează harul sfințitor39.

Când se roagã ca cei unsprezece sã fie sfințiți în adevãr, Domnul nostru Iisus Hristos voiește așadar ca Sfinții Apostoli sã fie consacrați, ca și El însuși, propovãduitorii cuvântului adevãrului celui dumnezeiesc, sã fie învestiți cu puterea deplina a preoției Legii celei Noi, ca sa poatã continua opera de mântuire a lumii in Hristos, predicând Evanghelia administrând Sfintele Taine și conducând pe credincioși spre viața cea veșnicã40.

Dacã Mântuitorul și-a pecetluit opera prin Jertfa de pe Golgota, unde ni s-a arãtat, mai mult decât oricând, ca Mielul lui. Dumnezeu, care ridicã pãcatele lumii, El voiește acum ca și Sfinții Sãi Apostoli sã primeascã de la Dumnezeu-Tatãl nu numai puterea de a-I ține locul, în calitate de urmași legitimi în conducerea Bisericii, ci și harisma de a-L urma întru totul, pâna la jertfa de sine pentru rãspândirea Evangheliei și triumful binelui în lume41.

II.3 Rugãciunea pentru lume42

„Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor“(versetul 20).

Rugăciunea Marelui Arhiereu îmbrățișează, în acest moment suprem, pe toți cei care credeau atunci în cuvântul Lui, cât și pe cei care aveau să creadă în viitor. El se roagă, și aici și în ceruri, până la sfârșitul veacului, pentru toți credincioșii din toate timpurile și locurile, pe care îi unește într-un singur trup. Se spune în general și cu dreptate că Iisus se roagă aici pentru Biserica Sa43.

Mântuitorul se roagă, anume, pentru unitatea Bisericii Sale: „ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis“(versetul 21).

La începutul cuvântului de despărțire, rostit la vremea Cinei celei de Taină, stă porunca cea nouă a dragostei, semnul de recunoaștere a ucenicilor Domnului(Ioan XIII, 34—35).

Același gând îl exprimă când se roagă pentru ucenicii Săi(XVII, 11) și apoi pentru toți cei ce vor crede în El: „ca toți să fie una“(versetele 21, 22, 23). Din repetarea acestei cereri înțelegem că este dorința cea din urmă a Domnului, testamentul scump, înaintea jertfei supreme.

Relația de unire între Tatăl și Fiul este și model, dar și principiu lăuntric al acestei unități. Fiul este veriga de legătură între Tatăl și ai Săi. „Eu întru ei și Tu întru Mine, ca să fie una în chip desăvârșit“(versetul 23). Prin întrupare, Mîntuitorul a recapitulat întru Sine pe toți oamenii, în așa fel că Tatăl, iubind pe Fiul, îi iubește și pe oameni cu aceeași dragoste. „Iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei“(versetul 26), sunt cele din urmă cuvinte ale Rugăciunii arhierești. Comentând aceste cuvinte, de mai sus, Sfântul Simeon Noul Teolog exclamă: «O, adânc al tainelor… O, coborîre negrăită a iubirii lui Dumnezeu față de noi ! Căci ne făgăduiește că, de voim, va avea cu noi după har aceeași unire, pe care o are El cu Tatăl Său după fire. Dar și noi vom avea aceeași unire cu El, de vom împlini poruncile Lui“44.

După rostirea acestei dumnezeiești rugăciuni, Mântuitorul, cu ucenicii Săi, părăsind încăperea unde avusese loc Cina cea de Taină, s-au îndreptat, în liniștea nopții, spre grădina Ghetsimani, dincolo de pârâul Cedrilor(Ioan XVIII, 1).

A urmat, aici, rugăciunea aceea cutremurătoare, care a stors Mântuitorului sudori de sânge, picurând pe pămînt(Luca XXII, 44). Cuvintele vor fi, fost mai multe, dar ucenicii Petru, Iacov și Ioan au auzit singurul suspin, în care se concentrau toate: „Părinte, toate-ți sunt cu putință. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu“(Matei XXVI, 38—42; Marcu XIV, 6—41). Ceasul mântuitoarelor Patimi a sosit.

Sfinții Părinți referindu-se la această rugăciune, spune că, oricât de îndelung ai medita asupra ei, ai încredințarea că nu ai istovit bogăția de înțelesuri și învățături pe care le cuprinde. Domnul nostru Iisus Hristos ni se înfățișează, aici, ca Marele Arhiereu, care mijlocește la Tatăl nentru Sine, pentru Sfinții Apostoli, pentru Biserica Sa, cerând harurile dumnezeiești necesare împlinirii slujirii lor.

Atât de mare a fost bunătatea și iubirea Lui pentru noi, încât nu numai că ne-a răscumpărat prin sângele Său, ci, pe lângă aceasta s-a și rugat pentru noi.

Cea din urmă dorință a Mîntuitorului a fost ca toți cei ce cred în El să fie una. Rugăciunea Domnului pentru noi se continuă în ceruri, căci „El rămâne Arhiereu în veac(Evrei VI, 20), șezând în vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu“(Evrei X, 12).

Unitatea Bisericii constituie, în fața lumii necreștine, cea dintâi dovadã a dumnezeirii misiunii lui Iisus Hristos și a superioritãții creștinismului fațã de celelalte religii. Pentru crearea și pãstrarea acestei unitãți, Mântuitorul voiește ca toți credincioșii sã alcãtuiascã o singurã comunitate duhovniceascã.

Dupã modelul indisolubilei legãturi dintre persoanele Sfintei Treimi Ca Trup al lui Hristos, Biserica e o tainica prelungire a vieții și activitãții teandrice a Logosului întrupat45. În sânul ei, slava dãruitã de Dumnezeu-Tatãl lui Iisus Hristos se rãsfrânge haric asupra fiecãrui credincios, asemenea sevei care pornește din tulpina viței spre fiecare coardã și spre fiecare mlãdițã.

Mântuitorul nu are însã în vedere, în rugãciunea Sa pentru credincioși, numai viața lor pãmânteascã, unde comuniunea cu Dumnezeu se realizeazã prin har, credința și fapte bune, ci și viața viitoare, unde ne așteaptã desãvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu și împãrtãșirea directã din izvorul veșnicei fericiri. Mântuitorul voiește, așadar, ca toți creștinii, printr-o justã rãsplãtire din partea dreptãții divine, sã fie împreunã cu El în ceruri, pentru ca sã vadã slava cea dumnezeiascã și sã se împãrtãșeascã deapururi din dragostea cu care Dumnezeu Tatãl a iubit din veci pe Fiul Sãu cel Unul Nãscut.

Concluzii

Prin conținutul, scopul și caracterul ei, Rugãciunea arhiereascã este infinit superioarã aceleia pe care Domnul ne-a lãsat-o pentru împlinirea trebuințelor noastre religioase obișnuite. Ea oglindește nu numai încrederea omului Iisus în Dumnezeu – încredere pe care mulți sfinți au avut-o și o pot avea – ci și conștiința cã Iisus Hristos este cu adevãrat Însusi Fiul lui Dumnezeu.

Rugăciunea cuprinde o hristologie completă, de o concizie uimitoare, ca și un rezumat redus la esențial al misiunii îndeplinite de El în cuprinsul actualei etape istorice. Întreaga rugăciune respiră o profundă seninătate. Iisus are conștiința datoriei împlinite și încearcă un sentiment de plenitudine, în ciuda suferințelor ce se apropie.

Nimeni nu a vorbit nicicând cu atâta luciditate și simplitate de astfel de taine suprafirești, dezvăluindu-le în mod atât de natural. Iisus știe că cele descoperite de El sunt adevăruri absolute, ieșite din sfera relativului și a contingentului, de aceea vorbește cu același ton atât de coborârea Sa printre oameni, cât și de revenirea Sa în sânul Tatălui.

Față de tot ce auziseră apostolii în cursul acestor ore hotărâtoare, mintea lor, până atunci receptivă numai la impresii de ordin pământesc, s-a luminat deodată și ei au dat glas unei mărturisiri colective, unică în tot cuprinsul Evangheliilor: „Iată acum vorbești pe față și nu spui nici o pildă. Acum știm că Tu știi toate și nu ai nevoie ca să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieșit de la Dumnezeu“(XVI, 29-30). Aceste cuvinte, rostite, de toți ucenicii împreună, vădesc prefacerea petrecută în ei în urma viețuirii în preajma Domnului și a primirii cuvântului Său, precum și a Sfintei Euharistii.

Ultimul îndemn dat apostolilor este deci de a deveni purtători ai spiritului de îndrăzneală, propriu adevăraților ucenici. Domnul nu cere adepților Săi ca atitudinea lor față de lume să se rezume la o pietate statică, axată pe o resemnare ascetică. Apostolii vor trebui să înfrunte lumea, să se opună influențelor potrivnice venite din partea ei și să încerce să o convertească.

În textul de la Ioan XVII, 1-26, Mântuitorul se roagã ca om, dar se roagã cum numai Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat o poate face: cu dragoste fierbinte pentru Apostoli, cu nețãrmuritã purtare de grijã pentru întreaga creștinãtate, cu nesfârșitã milostivire pentru tot neamul omenesc, cu îndraznealã sfântã fațã de Pãrintele Sãu cel Ceresc.

Din aceasta cauzã, cuvintele care încoroneazã și încheie ultima convorbire dintre Domnul și Apostoli sunt atât de simple ca formã și totodatã atât de profunde ca înțeles, încât nici un creștin evlavios nu le mai poate uita farmecul citindu-le, și nici un suflet încãlzit de dorul celor veșnice nu se mai saturã meditând asupra lor.

Bibliografie generalã

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.

2. Bria, Ion, Pr. Prof. Dr., Dicționar de Teologie Ortodoxã A-Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1992.

3. Chițescu, N., Prof., Consacrarea. Meditație exegetico-dogmatică asupra textului de la Ioan XVII, 19), în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anXXXVIII(1962), nr. 3-4, p.162-178.

4. Constantinescu, Ion, Pr. Prof. Dr. Studiul Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

5. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editia a III-a, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, București, 1993.

6. Filocalia, vol. 1, trad. De Pr. D. Stãniloae, p. 80, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1994.

7. Filocalia, vol 9, trad. Pr. Prof. Dumitru Stãniloae, Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1980.

8. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântari teologice, Editura Anastasia, Bucuresti, 1994.

9. Iustinian Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Tâlcuirea Evangheliilor și Cazaniilor Duminicilor de peste an, dupã Kiriacodromionul lui Nikifor Teotoke, București, 1960.

10. Îndrumãri Misionare, coordonator, Radu, Dumitru, Pr. Prof. Dr., Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

11. Larchet, Jean-Claude. Dumnezeu este iubire – Mãrturia Sfântului Siluan Athonitul, Editura Sophia, București, 2003.

12. Mircea, Ioan, Pr. Dr., Dicționar al Noului Testament A-Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1995.

13. Stamatoiu, Dionisie, Pr. Drd., Rugãciunea arhiereascã, în Mitropolia Olteniei, an XXX(1978), nr. 7-9, p. 554-563.

14. Stãniloae, Dumitru, Pr. Prof. Dr., Iisus Hristos arhiereu în veac, în Ortodoxia, anXXXI(1979), nr. 2, p. 217-231.

15. Idem, Spiritualitatea Ortodoxã, în Teologia Moralã Ortodoxã, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

16. Idem, Teologia Dogmaticã, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

17. Teologia Dogmatică și Simbolică, Manual pentru Institutele teologice, vol. II, București, 1958.

18. Tertulian, Despre rugãciune, în colectia, Pãrinti și Scriitori Bisericești, vol. 3, traducere Pr. Prof. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1981.

19. Todoran, Isidor, Pr. Prof. Dr., Zãgrean, Ioan, Arhid. Prof. Dr., Teologia Dogmaticã, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

20. Tofanã, Stelian, Studiul Noului Testament, Editura Alma-Mater, Cluj-Napoca, 2005.