Rudenie.afinitate

=== 847ab8f5cd0913fabc506706e67274feb4c119cd_465675_1 ===

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1 – Aspecte generale privind rudenia și afinitatea

1.1. Rudenia

1.2. Afinitatea

Capitolul 2 – Regimul general al filiației

2.1. Considerații generale privind instituția filiației

2.2. Filiația și statutul civil al persoanei fizice

Capitolul 3 – Filiația față de mamă

3.1. Temeiul filiației față de mamă

3.2. Modurile de stabilire a filiației față de mamă

Capitolul 4 – Filiația față de tată

4.1. Noțiunea și temeiul filiației față de tată

4.2. Timpul legal al concepțiunii copilului

4.3. Paternitatea copilului din căsătorie

4.4. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei

4.5. Contestarea paternității neconforme cu posesia de stat

Capitolul 5 – Adopția

5.1. Considerații generale

5.2. Adopția internă

5.3. Adopția internațională

5.4. Cadrul instituțional al încheierii adopției

5.5. Procedura adopției interne

5.6. Procedura adopției internaționale

5.7. Efectele adopției

Capitolul 6 – Situația legală a copilului ca efect al stabilirii filiației

6.1. Considerații generale

6.2. Drepturile și îndatoririle părintești

6.3. Numele copilului

Concluzii și propuneri

INTRODUCERE

Rudenia și afinitatea reprezintă instituții ale dreptului familiei de o deosebită importanță, în special prin prisma vastelor interacțiuni pe care le au cu alte instituții de drept.

Poziția unei persoane în cadrul familiei determină raporturi juridice atât între acesta și ceilalți membri, față de care are calitatea de soț, rudă sau afin, cât și între acesta și stat, ca titular al valorilor sociale apărate de lege.

Legăturile de rudenie și de afinitate dau naștere unui complex de drepturi și obligații reciproce, cum sunt dreptul la întreținere, obligația părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor etc.

Datorită implicațiilor patrimoniale pe care le au legăturile de rudenie și afinitate ale unor persoane, cea mai mare aplicabilitate o are instituția rudeniei și a afinității în materia succesiunii, unde devoluțiunea legală, de exemplu, ar fi de neconceput fără stabilirea gradului de rudenie și a clasei de moștenitori a succesorilor față de decuius. Similar, dacă restabilirea congruenței între situația juridică a unei persoane și adevărul biologic ar fi unicul mobil al acțiunilor privind paternitatea, numărul acestora ar fi extrem de redus în practică. Cum însă prin aceste acțiuni privind filiația se urmărește în realitate, de cele mai multe ori, fie nașterea unor drepturi asupra unor succesiuni, fie mărirea cotei din masa succesorală în favoarea unui moștenitor prin înlăturarea altei persoane de la moștenire, importanța practică a acestor instituții juridice va rămâne foarte mare pentru orice practician.

Relațiile de rudenie și afinitate exced limitelor perimetrale ale dreptului civil, fiind indisolubil legate și de reglementări ale altor domenii, cum ar fi cele privind asistența socială și protecția copilului ori legislația penală, care protejează valorile sociale legate de familie și care incriminează ca infracțiuni de sine stătătoare sau ca elemente circumstanțiale agravante/atenuante săvârșirea unor fapte față de un membru al familiei.

Fără a se pretinde exhaustivă, această lucrare își propune să aprofundeze atât de complexa instituție a rudeniei și a afinității, în încercarea de a releva, plecând ce la prevederile legale în vigoare, aspectele cele mai importante și mai interesante ale acesteia.

Capitolul 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND RUDENIA ȘI AFINITATEA

1.1. Rudenia

1.1.1. Definiții

Codul civil cuprinde în art. 405 și art. 406 unele dispoziții generale cu privire la rudenie.

Astfel, art. 405 alin. (1) prevede că rudenia firească este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană ori pe faptul că mai multe persoane au un descendent comun, pe când rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.

1.1.2. Clasificare

A. În funcție de izvorul ei, rudenia se poate clasifica în:

a) rudenie de sânge (rudenie firească), care rezultă din faptul concepției și al nașterii; la rândul ei, rudenia de sânge se clasifică în:

rudenie din căsătorie – în cazul în care raporturile de rudenie au luat naștere în căsătorie ori în urma căsătoriei;

rudenie din afara căsătoriei – în situația în care legăturile de sânge au luat naștere în absența căsătoriei sau în afara ei.

b) rudenia civilă, care rezultă din adopție. În urma adopției se stabilesc atât filiația între adoptat și persoana care adoptă, cât și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

B. În funcție de modul în care se stabilește, rudenia poate fi:

a) rudenie în linie dreaptă – în situația descendenței unei persoane dintr-o altă persoană; rudenia în linie dreaptă se clasifică în:

rudenie în linie dreaptă ascendentă – care leagă o persoană cu aceia din care ea coboară, deci cu ascendenții săi;

rudenie în linie dreaptă descendentă – care leagă o persoană cu aceia care „coboară” din ea, adică cu descendenții săi.

b) rudenie în linie colaterală este, conform art. 406 alin. (2) C.Civ., rudenia dintre persoanele care au un ascendent comun (de pildă frați, veri, unchi și nepot).

1.1.3. Gradul de rudenie

Potrivit prevederilor art. 406 alin. (3) C.Civ., gradul de rudenie se determină astfel:

în situația rudeniei în linie dreaptă, determinarea gradului de rudenie se face în funcție de numărul nașterilor, astfel: părintele și fiul sunt rude de gradul întâi, bunicul și nepotul, rude de gradul al doilea etc;

în situația rudeniei în linie colaterală, gradul de rudenie se determină în funcție de numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și apoi coborând la cealaltă rudă. Prin urmare, frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul și nepotul, rude de gradul al treilea, iar verii primari sunt rude de gradul al patrulea.

1.2. Afinitatea

Potrivit art. 407 alin. (1) C.Civ., afinitatea este definită ca „legătura care se stabilește între un soț și rudele celuilalt soț” (de pildă, soacra cu ginerele, socrul cu nora, cumnații etc.).

În conformitate cu art. 407 alin. (2) C.Civ., rudele soțului sunt, în aceeași linie și același grad, afinii celuilalt soț. Prin urmare, gradul de afinitate se determină prin calculul gradului de rudenie dintre soț și rudele sale, iar celălalt soț va fi afin în același grad cu rudele soțului său (de pildă, socrul și nora sunt afini de gradul întâi, părintele vitreg cu fiul soției sale, tot de gradul unu, cumnații sunt afini de gradul al doilea etc.)

Afinitatea va dura cât timp durează rudenia și căsătoria. Prin urmare, ea poate să înceteze atât prin încetarea rudeniei, ca efect al adopției, conform art. 470 alin. (2) C.Civ, cât și prin desființarea, încetarea sau desfacerea căsătoriei.

Capitolul 2

REGIMUL GENERAL AL FILIAȚIEI

2.1. Considerații generale privind instituția filiației

2.1.1. Precizări preliminare

Filiația constituie nu numai o formă a rudeniei, cât și fundamentul acesteia, punctul de plecare al raporturilor de rudenie. În cazul în care o persoană are descendenți, aceștia vor deveni rudele rudelor ascendentului său, astfel încât familia – în sens larg – se extinde, cu toate efectele pe care le implică rudenia. În situația în care însă, o persoană decedează fără a lăsa descendenți, de care să îl fi unit legătura de filiație, arborele genealogic nu se mai extinde în direcția sa.

Din aceste considerente, precum și din necesitatea stabilirii certe a părinților copilului și a ocrotirii interesului său superior, legiuitorul a acordat acestei instituții importanța cuvenită, fiind reglementat prin Capitolul II – Filiația din Titlul III – Rudenia al Cărții a II-a – Despre familie a Codului civil.

2.1.2. Definiția filiației

Stricto sensu, filiația reprezintă legătura de descendență dintre o persoană și fiecare dintre părinții săi.

Lato sensu, filiația este un șir neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura dintre părinte și copil.

Situația este similară în cazul filiației rezultate din adopție, cu deosebirea că, în această situație, legătura nu este biologică, ci de natură civilă, prin care se imită, în condițiile legii, relația de filiație firească.

2.1.3. Clasificare

Filiația se clasifică în funcție de persoana față de care se stabilește, precum și în funcție de relația dintre persoanele care au conceput și născut copilul (căsătoriți sau necăsătoriți)

A. Filiația față de mamă și filiația față de tată

Filiația față de mamă poartă numele de maternitate, iar filiația față de tată se numește paternitate.

Această delimitare este extrem de importantă, atât din punct de vedere biologic, cât și juridic, iar reglementarea modului de stabilire a acestor două tipuri de filiație este fundamental diferită, tocmai din cauza realității biologice diferite care stă la baza fiecăruia dintre aceste tipuri de filiație.

B. Filiația din căsătorie și filiația din afara căsătoriei

Codul civil reglementează filiația din căsătorie și filiația din afara căsătoriei, în funcție de situația matrimonială a mamei – căsătorită ori necăsătorită – la data concepției sau la data nașterii copilului. Prin urmare, există și două categorii de copii: copii din căsătorie și copii din afara căsătoriei.

Copiii din căsătorie sunt:

copiii născuți în timpul căsătoriei părinților, adică în perioada dintre data încheierii căsătoriei și data desfacerii ori încetării acesteia. Copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate este copil din căsătorie, întrucât nulitatea căsătoriei nu produce niciun efect în privința copiilor;

copiii concepuți în timpul căsătoriei, chiar dacă sunt născuți după desfacerea, încetarea sau desființarea căsătoriei.

Copiii din afara căsătoriei sunt copiii concepuți și născuți în afara căsătoriei:

copiii concepuți și născuți înainte de încheierea căsătoriei părinților;

copiii concepuți și născuți după desfacerea, încetarea sau desființarea căsătoriei părinților;

copiii concepuți și născuți din părinți care nu au fost și nu sunt căsătoriți între ei.

De-a lungul timpului, diferențele dintre statutul juridic al copilului din căsătorie și cel al copilului din afara căsătoriei s-au estompat până la dispariție, cu excepția anumitor state.

Astfel, motivația clasificării nu constă în statutul juridic al celor două categorii de copii, ci în reglementarea modurilor de stabilire a filiației. Dacă în privința maternității, stabilirea filiației față de mamă este reglementată unitar, fără a face deosebiri între copilul din căsătorie și copilul din afara căsătoriei, în cazul paternității, clasificarea prezintă importanță, deoarece legea distinge între modul de stabilire a paternității copilului din căsătorie și modurile de stabilire a paternității copilului din afara căsătoriei. Astfel, în privința copilului din căsătorie operează prezumția de paternitate conform căreia „soțul mamei este tatăl copilului” (pater est quem nuptiae demonstrat), iar paternitatea copilului din afara căsătoriei poate fi stabilită fie prin recunoaștere voluntară, fie prin hotărâre judecătorească, în cadrul acțiunii pentru stabilirea paternității.

2.2. Filiația și statutul civil al persoanei fizice

2.2.1. Considerații generale

Între starea civilă a persoanei fizice și filiație există o relație extrem de strânsă, deoarece felul filiației este parte din structura stării civile.

Filiația reprezintă o dublă legătură, atât biologică, cât și juridică, fapt pentru care filiația trebuie să fie stabilită și dovedită prin modalitățile prevăzute de lege, astfel încât să-și producă efectele.

2.2.2. Dovada filiației

Conform art. 409 C.Civ., dovada filiației se face prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și prin certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia, iar în situația copilului din căsătorie, filiația se dovedește prin actul de naștere și prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă corespunzătoare.

În conformitate cu art. 99 alin. (2) C.Civ., actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice și fac dovada, până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă și, până la proba contrară pentru celelalte mențiuni.

Pe cale de excepție însă, în situația în care se contestă filiația ori în cazul în care este necesară stabilirea filiației față de mamă ori a paternității, fiind vorba de fapte juridice, filiația se poate dovedi prin orice mijloc de probă.

2.2.3. Posesia de stat

A. Noțiune și structură

Posesia de stat sau „folosirea stării civile” a fost definită în doctrină ca fiind starea juridică ce rezultă din întrunirea cumulativă a trei elemente: nomen, tractatus și fama.

Nomen reprezintă individualizarea persoanei prin purtarea numelui corespunzător stării civile pretinse de persoana respectivă.

Tractatus înseamnă tratarea, considerarea de către cei apropiați, ca fiind persoana căreia îi aparține starea civilă folosită.

Fama implică recunoașterea, în familie și în societate, ca fiind persoana căreia îi aparține starea civilă pe care o pretinde.

Actualul Cod civil, spre deosebire de Codul familiei, definește posesia de stat și elementele acesteia în cuprinsul art. 410: „(1) Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:

o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său;

copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;

copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.

(2) Posesia de stat trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă.”

B. Efectele posesiei de stat în materia filiației

În ceea ce privește filiația față de mamă, posesia de stat conformă cu actul de naștere creează prezumția absolută a existenței acestei stări civile. Astfel, conform art. 411 C.civ., nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta. De asemenea, nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere.

În conformitate cu art. 421 alin. (1) C.Civ, orice persoană poate contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită printr-un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat.

Posesia de stat constituie o prezumție simplă, relativă, deoarece filiația pe care o arată corespunde realității. Coroborată cu alte mijloace de probă, prezumția bazată pe posesia de stat poate fi invocată în cadrul unei acțiuni în stabilirea maternității ori, după caz, în cadrul unei acțiuni în stabilirea paternității din afara căsătoriei.

Conform art. 421 alin. (2) C.Civ., în situația contestării filiației, aceasta se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat.

2.2.4. Recunoașterea de filiație – act de stare civilă

A. Definiție

Starea civilă a persoanei fizice are la bază anumite acte sau fapte de stare civilă. În ceea ce privește filiația, cel mai important act de stare civilă este recunoașterea de filiație.

Recunoașterea de filiație poate fi definită ca fiind actul juridic unilateral prin care o persoană declară legătura de filiație dintre ea și un copil care pretinde că este al său.

B. Natură juridică

Recunoașterea de filiație are o dublă natură juridică: pe de o parte, este un act juridic unilateral, constând în manifestarea de voință a autorului său în sensul de a recunoaște legătura de filiație dintre el și un anumit copil, iar pe de alt parte, este o mărturisire, adică un mijloc de probă.

C. Caracterele juridice ale recunoașterii de filiație

a) recunoașterea de filiație este un act de stare civilă, nepatrimonial;

b) recunoașterea de filiație este un act juridic unilateral, întrucât este suficientă pentru valabilitatea sa manifestarea de voință a autorului recunoașterii, nefiind necesar nici consimțământul persoanei în favoarea căreia se face recunoașterea, nici consimțământul mamei copilului;

c) recunoașterea de filiație este un act declarativ, întrucât nu creează o filiație nouă, ci consacră juridic o legătură de filiație preexistentă. Din acest motiv, recunoașterea de filiație produce efecte retroactive până la data nașterii sau chiar a concepțiunii copilului și este opozabilă erga omnes;

d) recunoașterea de filiație este un act juridic solemn, care trebuie făcut în formele prevăzute de art. 416 C.Civ. (prin declarație la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, prin înscris autentic ori prin testament);

e) potrivit art. 416 alin. (3) C.Civ, recunoașterea de filiație este un act irevocabil, chiar și în situația în care este făcut prin testament. Caracterul irevocabil al recunoașterii cu este înlăturat de faptul că autorul recunoașterii poate contesta recunoașterea care nu corespunde adevărului.

A contesta înseamnă a face dovada în justiție că recunoașterea nu corespunde adevărului, în vreme ce revocarea este o manifestare de voință unilaterală, în sens contrar, care depinde numai de voința autorului actului. Acesta este motivul pentru care nu este admisă revocarea arbitrară a recunoașterii de filiație, ci numai contestarea recunoașterii de filiație de către autorul recunoașterii, care nu mai depinde de voința unilaterală a autorului, ci implică dovedirea în justiție a faptului că recunoașterea nu corespunde adevărului.

f) recunoașterea de filiație este un act juridic personal – nu poate fi făcută de moștenitori, după moartea mamei sau a tatălui copilului, de către rude sau de către reprezentantul legal al mamei sau, după caz, al tatălui;

D. Condițiile de fond ale recunoașterii de filiație

Datorită faptului că este un act juridic, recunoașterea trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond cerute ad validitatem pentru un act juridic – capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza.

Capacitatea cerută pentru recunoașterea de filiație reprezintă o situație particulară, întrucât nu se cere ca autorul recunoașterii să aibă capacitate de exercițiu deplină, ci este suficient ca recunoașterea de filiație să fie făcută de o persoană care are discernământ.

Astfel, conform art. 417 C.Civ., minorul necăsătorit îl poate recunoaște singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoașterii.

Consimțământul este necesar să fie liber și neviciat. Viciile de consimțământ sunt cele din dreptul comun, mai puțin leziunea, care nu se aplică în acest caz, întrucât recunoașterea de filiație este un act nepatrimonial.

Obiectul recunoașterii îl constituie însuși faptul filiației.

Cauza recunoașterii de filiație este reprezentată de stabilirea legăturii de filiație între autorul recunoașterii și copilul despre care declară că este al său.

E. Condițiile de formă ale recunoașterii

În conformitate cu art. 416 alin. (1) C.Civ., recunoașterea de filiație se poate face într-una dintre următoarele forme:

declarație la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor – se poate face la orice asemenea serviciu

înscris autentic – fie act autentic notarial, fie hotărârea judecătorească prin care se ia act de recunoașterea făcută în cadrul unui proces.

testament – în oricare dintre formele testamentare prevăzute de art. 1040 C.Civ. (testament olograf sau autentic). Revocarea testamentului nu are niciun efect asupra recunoașterii, care își menține caracterul irevocabil.

F. Înscrierea recunoașterii de filiație

Conform art. 43 lit. a) din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, stabilirea filiației prin recunoaștere se înscrie prin mențiune pe marginea actului de naștere al copilului. Înscrierea mențiunii de stabilire a filiației se face fie din oficiu, fie la cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaștere întocmit potrivit art. 46 din Legea nr. 119/1996 și constituie o măsură de publicitate pentru opozabilitate față de terți.

G. Contestarea recunoașterii de filiație

Art. 420 C.Civ. prevede că recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de către orice persoană interesată.

Pentru a înlătura o filiație juridică care nu corespunde adevărului biologic, legiuitorul dă dreptul celui interesat de a face dovada contrară recunoașterii, prin intermediul unei acțiuni în contestarea recunoașterii de filiație.

Acțiunea în contestarea recunoașterii de filiație este imprescriptibilă și poate fi introdusă de către orice persoană interesată – inclusiv autorul recunoașterii.

În cazul în care recunoașterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut ori de către descendenții acestuia, potrivit art. 420 alin. (2) C.Civ, sarcina probei se inversează, astfel încât dovada filiației este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.

În situația când se admite acțiunea în contestarea recunoașterii de filiație, legătura de filiație se înlătură cu efect retroactiv.

Conform art. 43 lit. b) din Legea nr. 119/1996, contestarea recunoașterii se înscrie prin mențiune pe actul de naștere.

H. Nulitatea recunoașterii

Nulitatea absolută a recunoașterii – intervine, potrivit art. 418 C.Civ., în următoarele situații:

a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoașterea este valabilă;

a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenți firești;

a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.

Acțiunea este imprescriptibilă și poate fi introdusă de orice persoană interesată.

Nulitatea relativă a recunoașterii – potrivit art. 419 alin. (1) C.Civ., recunoașterea poate fi anulată pentru eroare, dol sau violență, iar conform art. 419 alin. (2) C.Civ., prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data încetării violenței sau, după caz, a descoperirii erorii sau dolului.

Termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 3 ani.

I. Recunoașterea fictivă (de complezență)

Recunoașterea fictivă (de complezență) este recunoașterea făcută de o persoană care știe că, în realitate, copilul recunoscut nu este al său.

Având în vedere că recunoașterea de filiație trebuie să fie atât exactă, cât și sinceră, se pune problema angajării răspunderii civile delictuale, când autorul recunoașterii cunoștea că nu este părintele real al copilului, în condițiile în care sunt întrunite și celelalte elemente ale răspunderii. În lipsa unei reglementări exprese, rămâne în sarcina practicii judiciare să lămurească angajarea răspunderii autorului recunoașterii fictive.

2.2.5. Acțiunile în justiție privind filiația

A. Noțiune și clasificare

Acțiunile în justiție privind filiația pot fi clasificate după felul filiației, în:

acțiuni privind filiația față de mamă;

acțiuni privind filiația față de tată.

În funcție de obiectul ori finalitatea lor, acțiunile de stare civilă privind filiația se împart în:

acțiuni în reclamație de stat – prin care se urmărește obținerea unei alte stări civile decât cea pe care o are persoana respectivă. Din această categorie fac parte acțiunea în stabilirea maternității și acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei;

acțiuni în contestație de stat – care au ca scop înlăturarea unei filiații pretins false și înlocuirea ei cu alta, pretins reală. În această categorie se includ acțiunea în contestarea recunoașterii de filiație, acțiunea în nulitatea recunoașterii de filiație, acțiunea în contestarea maternității, acțiunea în contestarea paternității din căsătorie, acțiunea în tăgăduirea paternității, acțiunea în contestarea paternității stabilite pri hotărâre judecătorească.

În funcție de persoanele care sunt îndreptățite să le exercite, acțiunile privind filiația se clasifică în:

acțiuni ce pot fi exercitate numai de titularul stării civile ori de reprezentantul său legal sau de persoanele anume prevăzute de lege și care pot fi continuate de moștenitori;

acțiuni ce pot fi pornite de către orice persoană interesată – acțiunile în contestație de stat, ca de pildă acțiunea în contestarea filiației filiației față de tatăl din căsătorie sau acțiunea în contestarea filiației față de mamă.

În funcție de prescripția extinctivă, acțiunile privind filiația se împart în:

acțiuni imprescriptibile – care constituie regula;

acțiuni prescriptibile – care reprezintă excepția, cum sunt acțiunea în tăgada paternității ori acțiunea în nulitatea relativă a recunoașterii de filiație.

B. Aspecte comune privind acțiunile referitoare la filiație – art. 435 – 440 C.civ. prevăd anumite reglementări comune cu privire la acțiunile de stare civilă privind filiația care evidențiază caracterul lor de ordine publică, rezultat din principiul aflării adevărului biologic și din principiul respectării interesului superior al copilului.

C. Filiația legal stabilită – potrivit alin. (1) al art. 435 C.Civ., cât timp o legătură de filiație legal stabilită nu a fost contestată în justiție, nu se poate stabili, pe nicio altă cale, o altă filiație.

D. Citarea părinților și a copilului – în conformitate cu art. 436 C.civ., părinții și copilul sunt citați în toate cauzele privind filiația, chiar și în cazul în care nu au calitatea de pârât sau reclamant.

E. Inadmisibilitatea renunțării – potrivit art. 437 C.civ., în acțiunile privind filiația nu se poate renunța la drept. Acela care introduce o acțiune privind filiația în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicție judecătorească, precum și copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acțiune nu pot renunța la judecata ei.

F. Situația copilului – în situația în care admite acțiunea, instanța de judecată este obligată să se pronunțe prin hotărârea de admitere a acțiunii, cu privire la stabilirea numelui copilului, exercitarea autorității părintești și obligația de întreținere a copilului. Prin aceeași acțiune, instanța poate stabili, dacă este cazul, modalitatea în care copilul păstrează legături personale cu acela care l-a crescut.

G. Acțiunea formulată în caz de moștenire vacantă – conform art. 439 C.civ, în situația când, potrivit legii, o acțiune privind filiația poate fi exercitată împotriva moștenitorilor, iar moștenirea este vacantă, acțiunea se poate introduce împotriva comunei, orașului sau, după caz, a municipiului de la locul deschiderii moștenirii. În cazul în care există renunțători, citarea acestora este obligatorie.

H. Regimul juridic al hotărârilor în materie de filiație – art. 99 alin. (3) și (4) C.Civ. prevede că hotărârea judecătorească privind starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane, cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul. În cazul în care printr-o hotărâre s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre ulterioară se admite o acțiune prin care se contestă starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Conform ar. 43 din Legea nr. 119/1996, opozabilitatea hotărârilor privind filiația se asigură prin menționarea pe actul de naștere, în situația stabilirii filiației prin recunoaștere ori hotărâre judecătorească și încuviințării purtării numelui, precum și în situația contestării recunoașterii ori tăgăduirii paternității.

I. Efectele stabilirii filiației asupra procesului penal – potrivit art. 440 C.Civ., în situația infracțiunilor a căror element circumstanțial agravant implică existența unui raport de filiație care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu se poate pronunța înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiație.

Capitolul 3

FILIAȚIA FAȚĂ DE MAMĂ

3.1. Temeiul filiației față de mamă

Filiația față de mamă este legătura de descendență care rezultă din faptul nașterii copilului de către femeia care este considerată mama acestuia.

Temeiul filiației față de mamă este reprezentat de simplul fapt al nașterii copilului. Astfel, art. 408 teza I C.Civ. prevede că „filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii”, fără a distinge între copiii din căsătorie și copiii din afara căsătoriei. Această prevedere este în deplină congruență cu art. 2 din Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, ratificată de România prin Legea nr. 101/1992, care prevede că filiația față de mamă a tuturor copiilor născuți în afara căsătoriei este stabilită prin singur faptul nașterii copilului.

Acest principiu de bază al filiației față de mamă instituie un drept fundamental al mamei și al copilului de a-și stabili legătura de filiație, în mod incontestabil, imediat după nașterea copilului, indiferent dacă mama este sau nu căsătorită.

Filiația față de mamă implică determinarea, în condițiile legii, atât a faptului că femeia indicată ca fiind mama copilului a născut, cât și a identității copilului născut cu cel despre a cărui filiație este vorba.

Principiul statuat de art. 408 teza I C.Civ. este de ordine publică, deoarece privește starea civilă a persoanei. Astfel, chiar și în situația absenței unui text de lege, orice convenție având ca obiect stabilirea descendenței copilului dintr-o altă femeie decât aceea care l-a născut este lovită de nulitate absolută.

3.2. Modurile de stabilire a filiației față de mamă

3.2.1. Stabilirea filiației față de mamă prin înregistrarea nașterii copilului

A. Procedura înregistrării nașterii copilului

Declarația de naștere – conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, întocmirea actului de naștere se face la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei autorității administrației publice locale în a cărui rază administrativ teritorială s-a produs evenimentul, pe baza declarației verbale a persoanelor prevăzute de lege, a actului de identitate al mamei și al declarantului, a certificatului medical constatator al nașterii și, după caz, a certificatului de căsătorie al părinților.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 119/1996, obligația de declarare a nașterii revine oricăruia dintre părinți, iar în situația în care, din diferite motive, nu o pot face, aceasta revine medicului, persoanelor care au fost de față la naștere ori personalului desemnat din unitatea în care a avut loc nașterea sau oricărei persoane care a luat cunoștință despre nașterea unui copil.

Termenul de declarare a nașterii – este de 15 zile pentru copilul născut viu, respectiv 3 zile pentru copilul născut mort. Potrivit art. 14 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, în cazul în care copilul născut viu decedează înăuntrul termenului de 15 zile, declararea nașterii se face în termen de 24 de ore de la data decesului.

În situația nerespectării acestor termene, legea distinge două situații:

conform art. 17 din Legea nr. 119/1996, dacă declarația este făcută în termen de un an de la nașterea copilului, întocmirea actului de naștere se face cu aprobarea primarului, respectiv a șefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră;

potrivit art. 18 din Legea nr. 119/1996, dacă declarația este făcută după trecerea unui an de la nașterea copilului, întocmirea actului de naștere se face pe baza hotărârii judecătorești, care trebuie să cuprindă toate datele necesare întocmirii actului de naștere. Acțiunea se introduce la judecătoria în a cărei rază teritorială are domiciliul persoana interesată sau unde are sediul serviciul de protecție socială a copilului. Cererea se soluționează conform prevederilor privind procedura necontencioasă din Codul de procedură civilă. În vederea soluționării, instanța solicită serviciului public comunitar de evidență a persoanelor în a cărui rază administrativ-teritorială are domiciliul persoana interesată ori se află sediul serviciului de protecție specială a copilului verificări pentru stabilirea identității, precum și avizul medicului legist cu privire la vârsta și sexul persoanei al cărei act de naștere se cere a fi întocmit. Judecarea cauzei se face cu participarea procurorului.

B. Dovada filiației față de mamă – se face potrivit art. 12 din Legea nr. 119/1996, prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și prin certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia.

Actul de naștere se întocmește în registrul de stare civilă pe baza declarației de înregistrare a nașterii ori, după caz, pe baza hotărârii judecătorești de înregistrare tardivă a nașterii.

3.2.2. Stabilirea filiației față de mamă prin recunoaștere

A. Cazurile în care se poate face recunoașterea filiației față de mamă – sunt stipulate în art. 415 alin. (1) C.Civ., potrivit căruia în situația în care nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau atunci când copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, mama îl poate recunoaște pe copil.

Nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă – cu toate că textul nu face distincție între motivele pentru care nu s-a făcut înregistrarea, potrivit prevederilor Legi nr. 119/1996 privind întocmirea ulterioară a actului de naștere, rezultă că recunoașterea se poate face în toate cazurile când nașterea nu a fost înregistrată, cu excepția situației când lipsa înregistrării este determinată de omisiunea ofițerului de stare civilă. Astfel, potrivit art. 53 și 54 din Legea nr. 119/1996, în această situație, datorită faptului că, deși declarația de naștere a fost făcută conform legii și s-au depus actele necesare înregistrării nașterii, din culpa ofițerului de stare civilă nașterea nu a fost înregistrată, este posibilă întocmirea ulterioară a actului de naștere.

Copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți – potrivit art. 19 din Legea nr. 119/1996, orice persoană care a găsit un copil ale cărui date de identificare nu se cunosc este obligată să anunțe cea mai apropiată unitate de poliție în termen de 24 de ore. Întocmirea actului de naștere al copilului găsit se face în termen de 30 de zile de la data găsirii acestuia, se către serviciul public comunitar de evidență a persoanelor în a cărui rază administrativ teritorială a fost găsit copilul, pe baza unui proces-verbal întocmit și semnat de reprezentantul serviciului public de asistență socială, de reprezentantul unității de poliție competente și de medic.

Conform art. 20 din Legea nr. 119/1996, întocmirea actului de naștere, în situația copilului părăsit de mamă în unități sanitare, se face imediat după împlinirea termenului de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de constatare a părăsirii copilului, semnat de reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului, de reprezentantul poliției și de cel al unității sanitare. În cazul în care identitatea mamei nu a putut fi stabilită în termen de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de constare a părăsirii copilului, serviciul public de asistență socială în a cărui rază administrativ teritorială a fost găsit copilul, pe baza documentației transmise de direcția generală de asistență socială și protecția copilului, este obligat să solicite, în termen de 48 de ore, primarului competent să întocmească actul de naștere dispoziția privind stabilirea numelui și prenumelui copilului și să facă declarația de înregistrare a nașterii la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor. Întocmirea actului de naștere se face pe baza procesului-verbal prevăzut la alin. 1, a certificatului medical constatator al nașterii, a autorizării instanței de tutelă în a cărei circumscripție a fost găsit copilul, cu privire la măsura plasamentului în regim de urgență, a răspunsului poliției cu privire la rezultatul verificărilor privind identitatea mamei, a dispoziției de stabilire a numelui și prenumelui copilului și a declarației de înregistrare a nașterii.

Practica a demonstrat că sunt posibile o serie de situații speciale privind posibilitatea mamei de a recunoaște copilul.

O primă situație este aceea în care copilul are certificat de naștere în care este stabilită filiația față de mamă, iar aceasta îl părăsește și păstrează certificatul de naștere, copilul fiind ulterior înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți. Dacă mama copilului revine ulterior și prezintă certificatul de naștere, nu suntem în fața unei recunoașteri, întrucât filiația față de mamă este legal stabilită. Prin urmare, actul de naștere prin care copilul a fost înregistrat din părinți necunoscuți se va anula, prin mențiune despre aceasta pe actul respectiv. Aceeași este soluția în cazul în care copilul a fost adoptat după înregistrarea lui ca născut din părinți necunoscuți, însă înainte ca mama să prezinte certificatul de naștere, cu mențiunea că în acest caz adopția rămâne valabil încheiată. Similar, în situația în care acel copil a fost recunoscut între timp de o altă femeie decât mama lui, se va anula actul de naștere prin care copilul a fost înregistrat din părinți necunoscuți și pe care s-a făcut mențiunea despre recunoașterea de către cealaltă femeie.

În concluzie, recunoașterea va avea loc atunci când copilul este găsit și înregistrat ca născut din părinți necunoscuți, fără ca nașterea lui să fi fost deja înregistrată conform legii, prin completarea rubricii privind numele mamei.

O altă situație particulară este aceea în care un copil înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți și ulterior adoptat este recunoscut chiar de către adoptatoare, care este mama firească a copilului. În acest caz, adopția trebuie desființată în justiție, întrucât este lovită de nulitate prin încălcarea impedimentului izvorât din rudenie (rudenia firească și cea din adopție nu pot coexista). Această soluție respectă principiul interesului superior al copilului, întrucât adopția produce efecte numai pentru viitor, de la data hotărârii judecătorești prin care a fost încuviințată, pe când recunoașterea produce efecte și pentru trecut, până la concepția copilului, astfel încât se protejează interesul copilului de a beneficia de anumite drepturi succesorale.

B. Copiii care pot fi recunoscuți – pot fi orice copil născut, aflat într-una dintre situațiile prevăzute de art. 415 C.civ.

Copilul conceput poate fi recunoscut de mamă înainte de a se naște, însă această recunoaștere nu va produce efecte decât dacă, după naștere, copilul se găsește în mod excepțional într-una dintre situațiile prevăzute de art. 415 C.civ. Temeiul soluției îl regăsim în prevederile art. 36 C.civ., care recunosc copilului capacitatea anticipată de folosință încă de la concepție, în privința drepturilor sale, cu condiția să se nască viu.

Potrivit art. 415 alin. (3) C.civ., copilul decedat poate fi recunoscut numai în situația în care a lăsat descendenți firești. Legiuitorul a urmărit prin această prevedere să împiedice recunoașterile care s-ar face doar pentru a veni la moștenirea copilului.

Nu sunt posibile recunoașterile succesive, adică un copil care a fost deja recunoscut nu mai poate fi recunoscut de o altă femeie, întrucât nu mai sunt îndeplinite condițiile legale. Copilul va putea fi însă recunoscut de o altă femeie, în cazul în care prima recunoaștere este contestată.

3.2.3. Stabilirea filiației față de mamă prin hotărâre judecătorească

În situația în care mama nu recunoaște copilul a cărui maternitate nu este stabilită, acesta are dreptul de a introduce în justiție o acțiune în stabilirea filiației față de mamă.

În conformitate cu prevederile art. 422 C.civ., acțiunea în stabilirea filiației poate fi pornită în două situații:

a) În cazul în care, din orice motiv, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii. Imposibilitatea de a se proba filiația față de mamă cu actul de naștere și certificatul de naștere întocmit pe baza certificatului medical constatator al nașterii trebuie să fie absolută. Când însă s-ar putea face reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actului de naștere sau când sunt îndeplinite condițiile pentru a se face înregistrarea tardivă a nașterii, se vor aplica prevederile art. 57 ori, după caz, art. 17 din legea nr. 119/1996. În cazul în care copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți, sau nașterea copilului nu a fost înregistrată din alte cauze decât omisiunea ofițerului de stare civilă, poate fi pornită acțiunea în stabilirea filiației față de mamă;

b) În cazul în care se contestă realitatea celor înscrise în certificatul constatator al nașterii, iar contestarea este posibilă, conform legii.

A. Titularul acțiunii în stabilirea filiației față de mamă – este, potrivit art. 423 ain. (1) C.civ., numai copilul și se pornește, în numele acestuia, de către reprezentatul său legal.

Datorită caracterului personal al acțiunii, aceasta poate fi introdusă de către copil singur, fără nicio încuviințare prealabilă, atât în cazul copilului cu capacitate deplină de exercițiu, cât și în situația copilului cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Dacă copilul este lipsit de capacitate de exercițiu, acțiunea poate fi pornită de către reprezentantul legal, fără nicio încuviințare, iar în cazul în care există contrarietate de interese între acesta și copil, acțiunea poate fi pornită de către un curator desemnat de instanța de judecată.

Conform art. 423 alin. (2) C.civ, moștenitorii copilului pot introduce ori, după caz, continua acțiunea.

B. Imprescriptibilitatea acțiunii – conform art. 423 alin. (4) C.Civ., dreptul la acțiune este imprescriptibil, cu excepția situației prevăzute la alin. (5) al aceluiași articol, conform căruia dacă copilul a decedat fără a introduce acțiunea, moștenitorii săi o pot introduce în termen de un an de la data decesului.

C. Persoana împotriva căreia se pornește acțiunea – acțiunea în stabilirea filiației față de mamă se pornește împotriva pretinsei mame, iar în cazul în care aceasta a decedat, împotriva moștenitorilor ei, potrivit art. 423 alin. (3) C.civ.

D. Dovada filiației față de mamă – se pot administra orice mijloace de probă, deosebit de importantă fiind expertiza medico-legală de stabilire a filiației.

2.3.4. Contestarea filiației față de mamă

A. Prezumția de filiație – art. 411 C.civ. prevede în alin. (1) că nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât aceea care rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu aceasta, iar in alin. (2) că nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere.

Aceste prevederi instituie o prezumție absolută (iuris et de iure) în privința filiației față de mamă, prezumție care reprezintă „o garanție puternică pentru liniștirea familiilor și pentru ocrotirea moralei publice; ea se întemeiază pe exactitatea consecinței trase din întrunirea conformității actului de naștere cu posesiunea de stat” și are ca scop „înlăturarea scandalurilor ce s-ar naște din reclamații sau contestații temerare, pornite de persoane fără căpătâi, numai din spirit de șicană și de interes”.

Se disting două situații în care contestarea filiației față de mamă este posibilă: ipoteza în care există concordanță, însă prezumția este corespunzătoare realității ori ipoteza în care nu există concordanță între filiația indicată de actul de naștere și cea indicată de posesia de stat.

Prezumția nu corespunde adevărului biologic – această situație este reglementată de art. 411 alin. (3) C.civ., ale cărui prevederi sunt în deplină congruență cu jurisprudența creată prin aplicarea art. 51 C.fam. Astfel, conform art. 411 alin. (3) C.civ., dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut (maternitate simulată), se poate face dovada adevăratei simulații prin orice mijloc de probă.

Inaplicabilitatea prezumției de filiație – filiația copilului față de mamă se poate contesta atunci când nu există concordanță între filiația înscrisă în certificatul de naștere și posesia de stat a copilului, întrucât în acest caz nu este aplicabilă prezumția instituită de art. 411 alin. (1) și (2).

Această soluție rezultă din interpretarea per a contrario a art. 411 C.civ, precum și din prevederile art. 421 C.civ, care instituie dreptul oricărei persoane interesate de a contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită printr-un act de naștere care este neconform cu posesia de stat.

Prin urmare, filiația față de mamă poate fi contestată în următoarele situații:

copilul are certificat de naștere și folosirea stării civile, însă acestea nu sunt concordante. În această situație poate fi contestată fie maternitatea înscrisă în certificatul de naștere, fie cea indicată de posesia de stat;

copilul are certificat de naștere, însă nu are folosirea stării civile. În această ipoteză se poate contesta exclusiv maternitatea înscrisă în certificatul de naștere.

Acțiunea în contestare poate fi exercitată de copil împotriva mamei indicate în certificatul de naștere ori, după caz, de posesia de stat, precum și de terți împotriva copilului și a mamei astfel indicate.

Mijloacele de probă – conform art. 421 alin. (2) C.civ., în situația în care este contestată filiația rezultată din actul de naștere neconform cu posesia de stat, filiația se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiației ori, în lipsa certificatului ori în situația imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat. Cu toate acestea, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, dovada filiației nu se face prin martori decât în situația prevăzută de art. 411 alin. (3), respectiv în cazul în care a avut loc o substituire de copil sau a fost înregistrată ca mamă o altă femeie decât cea care a născut copilul, ori în cazul în care există înscrisuri care fac demnă de crezare acțiunea formulată.

B. Contestarea/nulitatea recunoașterii de maternitate – contestarea realității celor cuprinse în certificatul de naștere, prin care este indicată filiația bazată pe recunoaștere, implică contestarea recunoașterii de maternitate, deoarece filiația nu corespunde adevărului.

Existența conformității între certificatul de naștere eliberat pe baza recunoașterii și folosirea stării civile a copilului este irelevantă, deoarece chiar și în ipoteza în care o asemenea conformitate există, recunoașterea poate fi contestată conform art. 420 alin. (1) C.civ, are nu condiționează contestarea recunoașterii de lipsa conformității între filiația indicată prin actul recunoașterii cu posesia de stat.

De asemenea, actul recunoașterii poate fi anulat ori constat ca fiind nul absolut, conform art. 418 și 419 C.Civ., independent de conformitatea ori neconformitatea cu posesia de stat.

În cazul în care filiația s-a stabilit prin recunoaștere, iar ulterior se contestă ori se desființează recunoașterea pentru o cauză de nulitate, copilul are dreptul de a introduce o acțiune în stabilirea filiației față de adevărata mamă ori se poate face o altă recunoaștere a copilului, deoarece, înlăturându-se falsa recunoaștere, în aceste cazuri filiația față de mamă nu este stabilită.

C. Contestarea filiației față de mamă stabilite prin hotărâre judecătorească – hotărârea judecătorească are autoritate de lucru judecat între părți, astfel încât copilul sau mama nu pot pune în discuție filiația stabilită prin hotărâre. Terții însă pot face dovada contrară hotărârii judecătorești, adică pot contesta filiația față de mamă astfel stabilită, ceea ce înseamnă că vor contesta realitatea filiației înscrise în certificatul de naștere întocmit pe baza hotărârii definitive.

Conformitatea între maternitatea rezultată din hotărârea judecătorească și posesia de stat a copilului este irelevantă pentru admisibilitatea acțiunii în contestare.

În cazul în care este contestată maternitatea stabilită printr-o hotărâre judecătorească, este posibilă introducerea acțiunii în stabilirea filiației față de mamă ori recunoașterea ulterioară a copilului de o altă femeie, întrucât filiația față de mamă nu este stabilită.

Capitolul 4

FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ

4.1. Noțiunea și temeiul filiației față de tată

Filiația față de tată este legătura juridică dintre un copil și bărbatul care este considerat, în condițiile legii, tatăl acestuia.

Paternitatea în sens biologic rezultă din participarea bărbatului la concepțiunea copilului prin inseminarea mamei acestuia.

4.2. Timpul legal al concepțiunii copilului

Data concepțiunii copilului nu poate fi deocamdată stabilită cu certitudine, fiind ascunsă în intimitatea vieții părinților și în procesul biologic intern al apariției ființei umane. Ea prezintă însă o importanță deosebită din punct de vedere juridic, atât în cazul stabilirii paternității, cât și în materia capacității de folosință anticipate (infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis ejus agitur).

4.2.1. Noțiune

Întrucât nu este posibilă determinarea certă a datei concepției unui copil, legiuitorul a instituit o prezumție prin care se determină timpul legal al concepției copilului, care reprezintă perioada de timp în care concepția ar fi putut să aibă loc. Această perioadă este determinată de faptul că, din punct de vedere biologic, în afara limitelor acesteia nu ar fi putut avea loc concepția copilului.

Această prezumție ușurează stabilirea paternității atât pentru copilul din căsătorie, cât și pentru copilul din afara căsătoriei.

Conform art. 412 alin. (1) C.civ., intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. Acesta se calculează de la zi la zi, ceea ce înseamnă că ziua de plecare a termenului nu se socotește, iar ziua în care termenul se împlinește este luată în calcul. Prin urmare, timpul legal al concepției este de 121 de zile.

4.2.2. Forța probantă a prezumției timpului legal al concepțiunii copilului

În reglementarea anterioară a Codului Familiei, această prezumție era considerată absolută, adică nu se putea face dovada că durata gestației a fost mai mare de 300 de zile sau mai mică de 180 de zile și relativă, în sensul că se putea face dovada că, în realitate, concepția copilului a avut loc numai într-un anumit interval din perioada legală de 121 de zile.

Conform art. 412 alin. (2) C.civ., prezumția are caracter relativ, adică, prin mijloace de probă științifice poate fi făcută dovada concepției copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.

4.3. Paternitatea copilului din căsătorie

4.3.1. Prezumția de paternitate

A. Noțiune – în conformitate cu prevederile art. 408 alin. (2) C.Civ., filiația față de tată se stabilește prin efectul prezumției de paternitate, iar conform art. 414 alin. (1) C.Civ., copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei.

Astfel, prezumția de paternitate poate fi definită ca mijlocul legal de stabilire a filiației față de tată, care indică drept tată al copilului pe soțul mamei din căsătoria în timpul căreia a avut loc faptul concepției sau nașterea.

B. Temeiul prezumției de paternitate – îl constituie în primul rând, concepția copilului în timpul căsătoriei, întrucât filiația biologică față de tată rezultă din zămislirea copilului. Prezumția se bazează pe obligația de fidelitate a soției, întrucât, în lipsa acesteia, nu s-ar putea presupune că numai soțul mamei poate fi tatăl copilului.

Așadar, conviețuirea soților și respectarea de către soție a obligației de fidelitate sunt cele două prezumții simple pe care se bazează prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei.

Cu toate acestea, prezumția de paternitate este aplicabilă și copilului conceput înainte de căsătorie, dar născut în timpul căsătoriei. În această situație, prezumția se bazează pe principiul ocrotirii interesului copilului și al familiei.

C. Condițiile aplicării prezumției de paternitate – care trebuie îndeplinite în mod cumulativ, sunt următoarele:

stabilirea filiația față de mamă, potrivit legii – aceasta înseamnă că, din punct de vedere juridic, nu este posibilă stabilirea paternității copilului din căsătorie înaintea stabilirii maternității;

căsătoria mamei;

concepția sau nașterea copilului în timpul căsătoriei mamei acestuia – între momentul încheierii căsătoriei și înainte de încetarea, desfacerea, anularea ori constatarea nulității căsătoriei.

Dacă copilul a fost conceput ori s-a născut în timpul unei căsătorii ulterior desființate, prezumția de paternitate rămâne aplicabilă, întrucât nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor.

Atunci când sunt îndeplinite cumulativ aceste condiții, soțul mamei este prezumat tatăl copilului conceput ori născut în timpul căsătoriei.

D. Caracterul exclusiv al prezumției de paternitate – paternitatea copilului din căsătorie se poate stabili numai prin prezumția de paternitate. Așadar, paternitatea copilului din căsătorie nu se poate stabili nici prin intermediul acțiunii în justiție, nici prin recunoaștere, acestea fiind modalități specifice de stabilire a paternității din afara căsătoriei.

E. Conflicte de paternitate (paternitatea dublă)

Cazuri – datorită faptului că prezumția de paternitate poate fi întemeiată fie pe faptul concepției, fie pe cel al nașterii copilului în timpul căsătoriei, pot apărea situații în care unui copil i se atribuie două paternități din căsătorie:

situația în care copilul este conceput în timpul unei căsătorii, care a încetat, s-a desfăcut prin divorț ori a fost desființată, și este născut după ce mama s-a recăsătorit;

cazul când soțul a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească, apoi soția se recăsătorește și, la mai puțin de 300 de zile de la data încheierii celei de-a II-a căsătorii naște un copil, dar soțul declarat mort reapare și se anulează hotărârea declarativă de moarte. Conform art. 293 alin. (2) C.civ., prima căsătorie se desface la data încheierii celei de-a doua căsătorii, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună credință.

În ambele situații, conflictul de paternități din căsătorie este determinat de faptul că prezumția de paternitate operează deopotrivă asupra soțului mamei din prima căsătorie în timpul căreia a fost conceput și asupra soțului mamei din cea de-a doua căsătorie în timpul căreia copilul a fost născut.

Pe de altă parte, femeia poate da naștere unui copil în timp ce se găsește, în același timp, în două căsătorii, prin încălcarea prevederilor legale privind monogamia.

Soluții – Codul civil nu reglementează nicio soluție expresă pentru rezolvarea conflictelor de paternitate, și nici nu mai există un text similar art. 53 alin. (2) C.fam., care să permită, prin interpretare, consacrarea unei soluții, astfel încât dubla paternitate urmează a fi soluționată pe calea acțiunii în tăgada paternității.

F. Prezumția de paternitate și mențiunile din actul de naștere al copilului – regula este că prezumția de paternitate operează independent de mențiunile din actul de naștere al copilului. Astfel, în practică sunt posibile următoarele situații:

soțul mamei a fost trecut în actul de naștere al copilului drept tată – această mențiune nu face dovada de necombătut a paternității copilului, ci este necesară verificarea îndeplinirii condițiilor necesare pentru aplicarea prezumției de paternitate. În cazul în care copilul este într-adevăr din căsătorie, mențiunea înscrisă în actul de naștere este corespunzătoare prezumției de paternitate, însă, potrivit legii, soțul mamei poate tăgădui paternitatea copilului. Când însă copilul este din afara căsătoriei, iar soțul mamei a fost în mod eronat înregistrat drept tată al copilului, fără ca paternitatea sa să se fi stabilit prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească, poate fi introdusă de către orice persoană care are interes o acțiune în contestarea paternității din căsătorie, prin care se încearcă dovedirea faptului că nu se aplică prezumția de paternitate și se poate de asemenea cere rectificarea în mod corespunzător a actului de naștere;

un alt bărbat decât soțul mamei a fost înscris în actul de naștere drept tată al copilului – această situație nu poate determina înlăturarea prezumției de paternitate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea ei. Va exista numai o neconcordanță între mențiunea din actul de naștere și paternitatea legală a copilului, stabilită prin prezumția de paternitate. Tatăl copilului este soțul mamei, iar persoana interesată – mama copilului, soțul mamei ori copilul – poate introduce o acțiune în constatarea aplicabilității prezumției de paternitate și în rectificarea actului de naștere;

actul de naștere nu indică numele tatălui – această situație nu înseamnă neapărat că este vorba despre un copil din afara căsătoriei ori că paternitatea copilului nu este cunoscută. În cazul în care sunt îndeplinite condițiile pentru ca soțul mamei să fie prezumat tatăl copilului, poate fi introdusă acțiunea în constatarea aplicabilității prezumției de paternitate și în completarea actului de naștere.

Prin urmare, indiferent de mențiunile înscrise în actul de naștere al copilului, prezumția de paternitate se aplică și își produce efectele.

G. Forța prezumției de paternitate – la origini, regula pater is est quem nuptiae demonstrant avea forța unei prezumții absolute, chiar dacă era evident că aceasta nu corespundea realității.

În analiza forței juridice a prezumției de paternitate și a concordanței cu realitatea a acesteia, se au în vedere cazurile în care condițiile legale pentru aplicarea prezumției de paternitate sunt îndeplinite, însă există îndoieli dacă, în realitate, soțul mamei este tatăl biologic al copilului.

Prezumția de paternitate nu are caracter absolut, deoarece legea permite răsturnarea acesteia, în sensul dovedirii faptului că soțul mamei nu este tatăl copilului. Cu toate acestea prezumția de paternitate nu este o prezumție relativă obișnuită, întrucât dovada contrară nu se poate face oricând, oricum și de orice persoană interesată, ci numai pe calea unei acțiuni în tăgăduirea paternității, dacă se admite această acțiune, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

4.3.2. Acțiunea în tăgada paternității

Singura cale de înlăturare a paternității copilului din căsătorie este acțiunea în tăgada paternității. Soțul mamei nu are posibilitatea de înlătura prezumția de paternitate printr-un act extrajudiciar, de negare sau refuz al paternității, ci poate doar să urmărească obținerea unei hotărâri judecătorești prin introducerea acțiunii în tăgada paternității.

A. Cazurile în care se poate tăgădui paternitatea – potrivit art. 414 alin. (2) C.civ., paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

Legiuitorul nu a enumerat situațiile în care soțul mamei are posibilitatea de a tăgădui paternitatea, ci doar a enunțat o regulă generală, lăsând în sarcina instanței de judecată să decidă de la caz la caz.

Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului poate fi de natură:

fizică (sterilitate sau impotență);

socială (imposibilitatea de coabitare în perioada concepției, datorată detenției, ori misiunii în străinătate a unuia dintre soți sau altor cauze);

morală (existența unor conflicte grave între soți în timpul legal al concepției, care excludeau existența raporturilor sexuale).

Simpla despărțire în fapt a soților în perioada legală a concepției nu reprezintă o probă suficientă pentru tăgăduirea paternității, cu doar un indiciu. La fel, faptul că mama a întreținut relații sexuale extraconjugale în timpul legal al concepției nu este o împrejurare suficientă pentru răsturnarea prezumției de paternitate, ci trebuie coroborată cu probe științifice.

Recunoașterea de către mama copilului a faptului că soțul său nu este tatăl copilului nu are ca rezultat admiterea automată a acțiunii în tăgada paternității, întrucât legea cere să se probeze faptul că soțul mamei nu poate fi tatăl copilului. Prin urmare, recunoașterea trebuie coroborată cu alte mijloace de probă.

Dovada faptului că soțul mamei nu este tatăl copilului se poate face prin orice mijloc de probă, o importanță deosebită având expertiza medico-legală de stabilire a filiației.

B. Titularii acțiunii în tăgada paternității – conform art. 429 alin. (1) C.civ., acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de soțul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum și de copil. Ea poate fi pornită ori, după caz, continuată și de moștenitorii acestora, în condițiile legii.

Soțul mamei este principalul titular al acțiunii în tăgada paternității. Întrucât acesta este unul dintre subiecții raportului juridic de paternitate, este perfect justificată soluția de a-i permite să tăgăduiască paternitatea, atunci când știe că aceasta nu corespunde realității.

Conform art. 429 alin. (3) C.civ., în cazul în care soțul este pus sub interdicție, acțiunea se poate porni de către tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanța de judecată.

În conformitate cu art. 430 C.civ., termenul de prescripție este de 3 ani, la fel ca în dreptul comun. Cu toate că acțiunea în tăgăduirea paternității are caracter personal nepatrimonial, iar regula este că aceste acțiuni sunt imprescriptibile, prescriptibilitatea acțiunii în tăgada paternității este justificată de nevoia de a se clarifica într-un termen rezonabil starea civilă a copilului.

Termenul de prescripție curge de la data când soțul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, ori de la o dată ulterioară, când soțul a aflat că prezumția nu este corespunzătoare realității.

În cazul primei situații, de regulă, soțul mamei află că este prezumat tată al copilului de la data când ia cunoștință de nașterea acestuia. În practică pot însă apărea și alte cazuri în care, din motive obiective, termenul de prescripție nu și-ar putea începe cursul de la data la care tatăl a aflat că este prezumat tată al copilului. De pildă, în cazul în care filiația copilului față de o femeie care este căsătorită s-a stabilit după naștere, prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească, termenul curge de la data la care soțul mamei a luat cunoștință de această împrejurare, deoarece, înainte de stabilirea filiației materne, soțul mamei nu avea cum să tăgăduiască o paternitate care nu îi era atribuită lui.

În conformitate cu art. 430 alin. (2), termenul nu curge împotriva soțului pus sub interdicție judecătorească și, în cazul în care acțiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soț în termen de 3 ani de la data ridicării interdicției.

Potrivit art. 430 alin. (3), în cazul în care soțul a murit înainte de împlinirea termenului, fără a porni acțiunea, aceasta poate fi pornită de către moștenitori în termen de un an de la data decesului.

Acțiunea se pornește de către soțul mamei împotriva copilului, iar în cazul în care copilul este decedat, acțiunea se introduce împotriva mamei sale și, dacă este cazul, a altor moștenitori ai săi.

Mama copilului – în timp ce în cazul soțului mamei, acesta urmărește prin acțiunea în tăgada paternității înlăturarea unei paternități necorespunzătoare realității, în cazul mamei, scopul urmărit de aceasta este de a înlătura o paternitate ce nu corespunde adevărului biologic, pentru a crea posibilitatea de stabilire a paternității copilului față de tatăl biologic.

Potrivit art. 431 alin. (2) C.civ, raportat la art. 429 alin. (3) C.civ., în cazul în care mama copilului este pusă sub interdicție, acțiunea se poate porni de tutore ori, în lipsă, de un curator numit de instanța de judecată.

Conform art. 431 alin. (2) C.civ, mama copilului are dreptul să introducă acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani de la data nașterii copilului. Termenul nu curge împotriva mamei puse sub interdicție judecătorească, iar dacă acțiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de mamă în termen de 3 ani de la data ridicării interdicției.

Potrivit art. 430 alin. (3), atunci când mama a murit înainte de împlinirea termenului, fără a introduce acțiunea, aceasta poate fi inițiată de către moștenitori în termen de un an de la data decesului.

Mama introduce acțiunea împotriva soțului sau, în cazul în care acesta este decedat, împotriva moștenitorilor lui.

Copilul – dreptul copilului de a porni acțiunea în tăgada paternității este fundamentat atât pe dispozițiile constituționale, cât și pe prevederile instrumentelor internaționale în materia drepturilor omului și a drepturilor copilului. Titularul acțiunii este copilul din căsătorie, beneficiar al prezumției de paternitate, fără a se face nicio distincție între copii născuți în timpul căsătoriei și copii concepuți în timpul căsătoriei.

Prin termenul de copil se înțelege persoana a cărei filiație este cercetată, fără a avea vreo relevanță faptul că persoana este minoră sau majoră.

Conform art. 433 alin. (1), acțiunea se pornește de copil, în timpul minorității sale, prin reprezentatul său legal. La prima vedere ar rezulta că, în toate situațiile, în timpul minorității este necesară reprezentarea copilului, chiar și în cazul în care are capacitate de exercițiu restrânsă și ar putea sta în proces în nume propriu, fiind doar asistat de reprezentantul legal. Achiesez la părerea exprimată în literatura de specialitate, conform căreia intenția legiuitorului nu a fost aceea de a deroga de la regulile de drept comun privind exercitarea acțiunii civile de către minor, ci numai de a indica faptul că exercitarea acțiunii este condiționată de respectarea formelor de abilitare prevăzute de lege.

Astfel, în cazul în care copilul are capacitate de exercițiu restrânsă, fiind o acțiune cu caracter personal nepatrimonial, copilul o poate introduce singur, fără nicio încuviințare;

Dacă copilul este lipsit de capacitate de exercițiu, acțiunea se pornește de către mamă, în numele copilului, în calitate de reprezentant legal al acestuia.

Prin aplicarea art. 429 alin. (3), dacă copilul este pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsa, de către un curator numit de instanța de judecată.

Conform art. 176 alin. (1) C.civ., minorul care, la data punerii sub interdicție, se află sub ocrotirea părinților, va rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore. Astfel, atunci când minorul interzis se află sub ocrotirea ambilor părinți sau numai sub ocrotirea mamei, aceasta va exercita singură, în numele copilului, acțiunea în tăgada paternității. Tatăl prezumat nu poate exercita acțiunea alături de mamă, întrucât astfel ar întruni în proces atât calitatea de reclamant (în numele copilului) cât și de pârât (în nume propriu.

În situația în care tatăl prezumat exercită singur ocrotirea părintească asupra minorului interzis, dată fiind contrarietatea de interese, se impune numirea unui curator, conform art. 264 alin. (5), care să exercite acțiunea în numele minorului.

Când copilul decedează înainte de a introduce acțiunea, se aplică dispozițiile art. 423 alin. (5), care prevăd că moștenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului.

Conform art. 433 alin. (2), acțiunea în tăgada paternității nu se prescrie în timpul vieții copilului.

În conformitate cu art. 429 alin. (4), copilul are dreptul de a introduce acțiunea împotriva tatălui prezumat, iar în cazul în care acesta este decedat, împotriva moștenitorilor acestuia.

Tatăl biologic – a fost pentru prima oară adăugat în legislația românească între titularii acțiunii în tăgada paternității prin noul Cod civil.

Potrivit art. 432 alin. (1) C.civ, acțiunea introdusă de tatăl biologic poate fi primită numai dacă acesta face dovada paternității sale față de copil. Așadar, sub aspect probatoriu, acțiunea este una complexă, deoarece presupune atât dovada faptului că soțul mamei nu este tatăl copilului, cât și dovada paternității reclamantului care se pretinde a fi tatăl biologic al copilului.

În conformitate cu art. 432 alin. (3) raportat la art. 429 alin. (3), în cazul în care tatăl biologic este pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de tutore, iar, în lipsă, de un curator numit de instanța de judecată.

Art. 432 alin. (2) C.civ. prevede că acțiunea nu se prescrie în timpul vieții tatălui biologic, iar în cazul în care acesta a decedat, ea poate fi pornită de moștenitorii săi în termen de cel mult un an de la data decesului.

Conform art. 429 alin. (5) C.civ., acțiunea se pornește împotriva soțului mamei și a copilului. În cazul în care aceștia sunt decedați, acțiunea se introduce împotriva moștenitorilor.

4.3.3. Acțiunea în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie

Separat de acțiunea în tăgada paternității, art. 434 C.civ. prevede acțiunea în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie. Cele două acțiuni se diferențiază, în primul rând, prin obiectul diferit: acțiunea în tăgada paternității are ca premisă aplicarea prezumției de paternitate, dar tinde la răsturnarea acesteia, în sensul că nu corespunde adevărului biologic, în timp ce acțiunea în contestarea paternității din căsătorie urmărește să înlăture aparența paternității din căsătorie, adică să demonstreze că nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea prezumției de paternitate unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie.

Acțiunea este imprescriptibilă și se poate porni de orice persoană interesată, spre deosebire de acțiunea în tăgada paternității, care se poate iniția numai de titularii legali ai acesteia (soțul mamei, mama, copilul, tatăl biologic) iar în cazul unora dintre titulari (soțul mamei și mama) este prescriptibilă.

4.4. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei

Potrivit art. 3 din Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, la care România a aderat prin Legea nr. 101/1992, precum și potrivit art. 408 alin. (3) C.Civ., filiația copilului față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește fie prin recunoaștere, fie prin hotărâre judecătorească.

4.4.1. Stabilirea paternității prin recunoaștere

A. Noțiune – recunoașterea de paternitate este actul juridic (manifestarea unilaterală de voință) prin care un bărbat declară că un anumit copil este al său.

Conform art. 415 alin. (2) C.civ., copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de tatăl său.

B. Copii care pot fi recunoscuți – în principiu, poate fi recunoscut orice copil care este din afara căsătoriei:

este recunoscut, de regulă, copilul născut;

poate fi recunoscut și copilul conceput, dar încă nenăscut, însă recunoașterea este sub condiția suspensivă ca, la naștere, copilul să aibă situația juridică de copil din afara căsătoriei. Temeiul soluției se regăsește în art. 36 C.civ., care recunoaște copilului capacitatea anticipată de folosință încă de la concepție, în privința drepturilor sale, sub condiția de a se naște viu;

se poate recunoaște copilul decedat, însă numai în cazul în care a lăsat descendenți firești. Soluția prevăzută de art. 415 alin. (3) are ca scop împiedicarea recunoașterilor care s-ar face numai în interesul tatălui, pentru a veni la moștenirea copilului;

copilul recunoscut poate fi, ulterior, recunoscut și de un alt bărbat.

Prin urmare, sunt posibile mai multe recunoașteri succesive de paternitate, deoarece interesul copilului este de a-și stabili paternitatea față de tatăl biologic, iar legea nu instituie o altă condiție decât cea ca acel copil să fie din afara căsătoriei.

În cazul în care se fac mai multe recunoașteri succesive, cel interesat va contesta recunoașterea care nu corespunde realității. Cu alte cuvinte, recunoașterea ulterioară va fi afectată de condiția suspensivă a înlăturării, potrivit legii, a primei recunoașteri. Această înlăturare poate fi efectul admiterii acțiunii prin care se contestă prima recunoaștere sau a unei acțiuni în anularea sau în constatarea nulității primei recunoașteri.

C. False conflicte de paternitate – este posibil în practică cazul în care un bărbat recunoaște un copil din căsătorie. În această situație nu există un conflict de paternitate, întrucât, potrivit legii, soțul mamei este prezumat tatăl copilului.

Cât timp copilul beneficiază de prezumția de paternitate, recunoașterea copilului din căsătorie nu are niciun efect. În cazul în care se tăgăduiește paternitatea însă, copilul devine din afara căsătoriei, cu paternitatea stabilită față de bărbatul care l-a recunoscut. Cu alte cuvinte, recunoașterea copilului din căsătorie este făcută sub condiția suspensivă a admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității.

4.4.2. Stabilirea paternității prin hotărâre judecătorească

A. Fundamentul acțiunii – potrivit art. 424 C.civ., în cazul în care tatăl nu îl recunoaște, copilul din afara căsătoriei are posibilitatea de a-și stabili filiația pe calea unei acțiuni în justiție.

B. Titularul acțiunii – acțiunea în stabilirea paternității are caracter personal și aparține copilului.

C. Imprescriptibilitatea acțiunii – potrivit art. 427 alin. (1) C.civ., dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții copilului. În cazul în care copilul a decedat, potrivit art. 427 alin. (2) raportat la art. 423 alin. (5), moștenitorii săi au dreptul să o introducă în termen de un an de la data decesului.

D. Persoana împotriva căreia se introduce acțiunea – este pretinsul tată. În cazul în care acesta a decedat, acțiunea se poate introduce împotriva moștenitorilor pretinsului tată, conform art. 425 alin. (3) C.civ.

E. Obiectul acțiunii – acțiunea în stabilirea paternității tinde să dovedească faptul că pârâtul este tatăl copilului – astfel încât trebuie dovedite următoarele împrejurări:

nașterea copilului;

relațiile intime dintre pretinsul tată și mama copilului în perioada concepțiunii copilului – nu este nevoie să se probeze că relațiile intime au avut loc în toată perioada timpului legal al concepției, ci este suficient să se facă dovada că, în realitate copilul a fost conceput într-o anumită parte a timpului legal al concepțiunii și că aceste legături au avut loc în acea perioadă;

faptul că bărbatul care a avut asemenea legături cu mama copilului este, într-adevăr, tatăl copilului.

Cât timp din ansamblul probelor se poate ajunge la concluzia paternității, împrejurarea că, în perioada concepției, mama a avut relații sexuale și cu alți bărbați nu este suficientă pentru respingerea acțiunii, ci doar impune instanței administrarea tuturor probelor. În cazul în care nu se poate dovedi că pârâtul este cu certitudine tatăl copilului, instanța nu va putea admite acțiunea, pentru că ar însemna ca mama să aibă posibilitatea de a-l alege pe tatăl copilului.

F. Mijloacele de probă – paternitatea copilului poate fi dovedită cu orice mijloc de probă (înscrisuri, martori, mărturisirea pârâtului, prezumții, expertize).

Prezumția de paternitate – art. 426 C.civ. instituie o prezumție legală, relativă, cu caracter de noutate față de reglementarea din Codul familiei. Astfel, conform alin. (1), paternitatea se prezumă în cazul în care se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii, prezumția putând fi însă înlăturată potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în situația în care pretinsul tată dovedește că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.

Recunoașterea/mărturisirea – reprezintă proba cea mai puternică dintre toate probele care pot servi la cercetarea paternității. Mărturisirea făcută în fața instanței de judecată este o mărturisire făcută în formă autentică – fapt care a ridicat probleme în practica instanțelor de judecată. Astfel, pe de o parte, s-a pus problema de a ști ce soluție trebuie să pronunțe instanța care ia act de recunoaștere. Dintr-un punct de vedere, s-ar putea considera că instanța ar trebui să admită acțiunea în stabilirea paternității. Din alt punct de vedere, deoarece recunoașterea este ea însăși un mod de stabilire a paternității, s-ar putea considera și că instanța ar trebui doar să ia act de recunoașterea pârâtului și să nu se admită acțiunea, ci doar să se dispună închiderea dosarului.

Din punct de vedere al dreptului substanțial însă, se pune problema de a stabili în ce fel este stabilită filiația într-o astfel de situație – prin recunoaștere ori prin hotărâre judecătorească? În situația în care instanța nu face decât să ia act de recunoașterea pârâtului, atunci paternitatea se stabilește prin recunoaștere, iar hotărârea judecătorească este numai „haina juridică” pe care o îmbracă această recunoaștere în formă autentică.

Expertiza medico-legală a filiației – constituie, alături de recunoaștere, cea mai importantă probă în stabilirea paternității, deoarece, spre deosebire de celelalte probe care pot fi administrate în instanță – martori, înscrisuri – și care pot dovedi numai relațiile intime dintre mama copilului și pretinsul tată, expertiza medico-legală a filiației este singura în măsură să stabilească dacă pârâtul este sau nu tatăl copilului.

Expertiza medico-legală a filiației, în vederea cercetării paternității se împarte în trei etape inițiale – serologică, HLA și ADN – care pot fi parcurse concomitent ori succesiv, fiind eventual urmate de expertize privind perioada de concepție, evaluarea capacității de procreare și, după împlinirea de către copil a vârstei de trei ani, expertiza antropologică.

Expertiza medico-legală a filiației poate fi dispusă de instanța de judecată din oficiu, în virtutea rolului său activ.

Practica instanțelor de judecată a ridicat anumite probleme în situația în care pârâtul refuză să se prezinte în vederea recoltării probelor necesare în vederea efectuării expertizei. În această situație, instanța de judecată poate folosi diferite mijloace procedurale, cum ar fi aplicarea unei amenzi judiciare, poate deduce din această împrejurare o mărturisire implicită în sensul paternității ori poate aplica alte prezumții.

4.5. Contestarea paternității neconforme cu posesia de stat

4.5.1. Condiții

Conform art. 421 C.civ., orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită printr-un act de naștere care nu este conform cu posesia de stat.

Întrucât textul se referă la filiația stabilită printr-un act de naștere, s-ar putea concluziona că acesta privește numai filiația față de mamă, căci doar în acest caz filiația se poate stabili prin chiar înregistrarea nașterii copilului, pe baza certificatului constatator al nașterii. Însă, deoarece actul normativ nu distinge între filiația față de mamă și filiația față de tată, rezultă că se aplică ambelor forme de filiație, iar referirea la filiația stabilită printr-un act de naștere trebuie interpretată în sensul de filiație stabilită într-unul din modurile reglementate de lege și a cărei dovadă se face, în sensul art. 409 C.civ., prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă.

Prin urmare, aportul practic al reglementării actuale se regăsește tocmai în situația filiației față de tată, întrucât în materie de maternitate este aplicabil oricum art. 411 C.civ., a cărui interpretare per a contrario conduce la aceeași soluție. Art. 411 C.civ. prevede prezumția absolută de maternitate în situația când există concordanță între filiația față de mamă care rezultă din actul de naștere și posesia de stat, în sensul că nimeni nu poate reclama o altă filiație ori contesta această filiație, de unde rezultă per a contrario că filiația maternă se poate contesta ori de câte ori nu există concordanță între actul de naștere și posesia de stat.

În privința paternității din căsătorie, aplicarea textului implică faptul că filiația se poate contesta de către orice persoană interesată în situația în care nu există concordanță între actul de naștere și posesia de stat. Prin urmare, în cazul împlinirii termenului de prescripție a acțiunii în tăgada paternității pentru soțul mamei sau pentru mama copilului, aceștia pot utiliza contestația filiației față de tată în condițiile în care există neconcordanță între prezumția de paternitate înscrisă în actul de naștere și posesia de stat, deoarece actul normativ face referire la orice persoană interesată.

Pe de altă parte, cu toate că legea nu prevede expres posibilitatea tatălui biologic de a formula o acțiune în reclamație de paternitate, prin care să se stabilească paternitatea față de el a copilului din afara căsătoriei, pentru că titularul acțiunii în stabilirea paternității este numai copilul, acesta are posibilitatea ca, prin acțiunea prevăzută de art. 421 C.civ., să înlăture paternitatea înscrisă în actul de naștere și să dovedească că este tatăl real, așa cum rezultă din posesia de stat.

4.5.2. Obiectul acțiunii

Având în vedere că situația premisă pentru exercitarea unei astfel de acțiuni în contestare constă în neconcordanța dintre paternitatea înscrisă în actul de naștere, stabilită printr-unul dintre modurile legale de stabilire a paternității și posesia de stat, rezultă că reclamantul urmărește să înlăture paternitatea rezultată din actul de naștere și să demonstreze că este reală paternitatea indicată de posesia de stat.

4.5.3. Mijloace de probă

Conform art. 421 C.civ., în această situație, filiația se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiației ori, în lipsa certificatului sau în situația imposibilității expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat. Dovada filiației nu se poate face cu martori în materia paternității decât în situația în care există înscrisuri care fac demnă de crezare acțiunea formulată.

Capitolul 5

ADOPȚIA

5.1. Considerații generale

5.1.1. Reglementarea adopției

A. Cadrul legislativ intern

Codul civil reglementează condițiile de fond, efectele și încetarea adopției în art. 451 – 482.

Conform art. 454 alin. (2) C.civ., procedura adopției este reglementată prin lege specială, iar potrivit art 453 C.civ., condițiile și procedura adopției internaționale, ca și efectele acesteia asupra cetățeniei copilului se stabilesc prin lege specială.

Procedura adopției este reglementată în principal prin Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției, cu modificările și completările ulterioare, precum și prin Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Pentru aplicarea acestor reglementări privitoare la adopție, s-au adoptat mai multe acte normative secundare, ca de pildă:

H.G. nr. 233/2012 privind serviciile și activitățile ce pot fi desfășurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopției interne, precum și metodologia de autorizare a acestora;

H.G. nr. 1441/2004 privind autorizarea organizațiilor private străine de a desfășura activități în domeniul adopției internaționale;

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004, aprobate prin H.G. nr. 350/2012;

H.G. nr. 299/2014 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, cu modificările și completările ulterioare.

B. Reglementări internaționale

Actele normative interne se completează cu reglementările internaționale la care România este parte, ca de pildă:

Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20.11.1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990;

Convenția europeană revizuită în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg, la 27.11.2008, ratificată de România prin Legea nr. 138/2011, care a înlocuit Convenția europeană în materia adopției de copii, adoptată la Strasbourg la 24.04.1967, la care România a aderat prin Legea nr. 15/1993;

Convenția de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29.05.1993, ratificată de România prin Legea nr. 84/1994.

5.1.2. Noțiune

Potrivit art. 451 C.civ., adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

5.1.3. Felurile adopției

A. Adopția națională și internațională

După prezența elementului de extraneitate, adopția se clasifică în adopție internă și adopție internațională.

Conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 273/2004, prin adopție internă se înțelege adopția în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât și adoptatul au reședința obișnuită în România.

Potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 273/2004, adopția internațională se definește ca fiind adopția în care adoptatorul sau familia adoptatoare și copilul ce urmează a fi adoptat au reședința obișnuită în state diferite, iar în urma încuviințării adopției, copilul urmează să aibă aceeași reședință obișnuită cu cea a adoptatorului.

B. Adopția minorului și adopția majorului

Cu toate că, de regulă, adopția este o măsură de protecție a copilului, legea admite în mod excepțional și adopția unei persoane majore, în cazul în care aceasta a fost crescută în timpul minorității, de către adoptator.

5.1.4. Principiile adopției

Principiile adopției se regăsesc în prevederile art. 452 lit. a) – d) C.civ. și art. 1 din Legea nr. 273/2004:

principiul interesului superior al copilului;

principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;

principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;

principiul informării copilului și luării î considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate;

principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției;

principiul garantării respectării confidențialității cu privire la datele de identificare ale adoptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum și în ceea ce privește identitatea părinților firești.

5.2. Adopția internă

5.2.1. Condiții privind persoanele care pot fi adoptate

A. Interesul superior al copilului – conform art. 454 alin. (1) C.civ., adopția se încuviințează de către instanța de tutelă, dacă este în interesul superior al copilului și sunt îndeplinite toate celelalte condiții prevăzute de lege

B. Vârsta adoptatului – conform art. 455 alin. (1) C.civ., copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacității de exercițiu depline, soluție pe deplin congruentă cu art. 1 din Convenția ONU privind drepturile copilului.

Potrivit art. 455 alin. (2) C.civ., în mod excepțional, este permisă și adopția persoanei majore, în situația în care aceasta a fost crescută în timpul minorității de către persoana sau familia care dorește să o adopte.

C. Consimțământul părinților/tutorelui – în conformitate cu prevederile art. 463 alin. (1) lit. a) C.civ, în vederea încuviințării adopției este necesar consimțământul părinților firești sau, după caz, al tutorelui copilului ai cărui părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, în condițiile legii.

Cu toate că, potrivit art. 110 C.civ., tutela se instituie și în situația în care părinții sunt decăzuți din drepturile părintești, în această situație, consimțământul la adopție se dă atât de către tutore, cât și de către părinți, în conformitate cu art. 464 alin. (2) C.civ., care prevede că părintele ori părinți decăzuți din exercițiul drepturilor părintești ori cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de consimți la adopția copilului, fiind totodată obligatoriu și consimțământul reprezentantului legal al copilului.

D. Consimțământul copilului – conform art. 463 alin. (1) lit. b) C.civ., în vederea încuviințării adopției este necesar consimțământul adoptatului care a împlinit vârsta de 10 ani.

În conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani se dă în fața instanței de judecată, în faza încuviințării adopției.

Potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 273/2004, adopția nu va putea fi încuviințată fără consimțământul copilului care a împlinit 10 ani, însă conform art. 5 alin. (3) teza a II-a din Convenția europeană revizuită în materia adopției de copii, se poate renunța la consimțământul unui copil care suferă de un handicap ce îl împiedică să își exprime consimțământul valabil.

E. Inexistența unei adopții anterioare – prevederile art. 462 alin. (1) și (2) C.civ. interzic adopția unei persoane de către mai mulți adoptatori, fie simultan, fie succesiv, cu următoarele excepții:

poate fi încuviințată adopția simultană ori succesivă, în cazul în care adoptatorii sunt soț și soție;

se poate încuviința o nouă adopție, în cazul în care adoptatorul ori soții adoptatori au decedat, sau adopția anterioară a încetat din orice motiv.

5.2.2. Condițiile privind persoanele care pot adopta

Potrivit art. 2 lit. b) și i) din legea nr. 273/2004, prin adoptator se înțelege persoana care a adoptat ori dorește să adopte, în vreme ce familia adoptatoare este definită ca fiind soțul și soția care au adoptat sau doresc să adopte.

A. Condițiile generale privind adoptatorul

a) Condiții de fond pozitive privind persoanele care pot adopta

Capacitatea – conform art. 459 C.civ., pot adopta numai persoanele care au capacitate de exercițiu deplină. Legiuitorul nu a prevăzut o limită maximă de vârstă.

Aptitudinea morală și materială de a adopta – conform art. 461 C.civ. și art. 12 din Legea nr. 273/2004, adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanțiile morale și condițiile materiale necesare dezvoltării depline și armonioase a copilului. Îndeplinirea acestor condiții și garanții, precum și existența abilităților parentale se certifică de către autoritățile competente prin eliberarea atestatului, după evaluarea realizată conform Legii nr. 273/2004. Pe cale de excepție, conform art. 24 din Legea nr. 273/2004, obținerea atestatului nu este necesară pentru adopția persoanei care a dobândit capacitate de exercițiu deplină, și nici pentru adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv.

Consimțământul adoptatorului – conform art. 463 lit. c) C.civ., în vederea încuviințării adopției este necesar consimțământul adoptatorului ori al familiei adoptatoare. Acesta trebuie să întrunească condițiile generale de validitate – să emane de la o persoană cu discernământ, să fie liber și exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să nu fie viciat prin eroare, dol sau violență. În conformitate cu art. 15 din Legea nr. 273/2004, consimțământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare se dă în fața instanței de judecată odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.

Consimțământul soțului adoptatorului – potrivit art. 463 lit. d) C.civ., dacă cel care dorește să adopte este căsătorit, este necesar și consimțământul soțului celui care adoptă. Acest consimțământ nu este necesar când lipsa discernământului soțului adoptatorului îl pune pe acesta în imposibilitatea de a-și manifesta voința.

b) Condiții de fond negative

Aptitudinea psihică a adoptatorului – conform art. 459 C.civ., persoanele cu boli psihice și handicap mintal nu pot adopta. Achiesez la părerea exprimată în doctrină, potrivit căreia textul se referă la persoana cere nu este pusă sub interdicție din pricina bolii psihice de care suferă, întrucât interzisul judecătoresc nu poate adopta pe considerentul că nu are capacitate de exercițiu deplină. Fiind o condiție negativă, aceasta se poate invoca și constata oricând pe parcursul procedurilor de încuviințare a adopției;

Alte impedimente legale:

conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, persoana care a fost condamnată definitiv pentru o infracțiune contra persoanei sau contra familiei, săvârșită cu intenție, precum și pentru infracțiunea de pornografie infantilă și infracțiuni privind traficul de droguri sau precursori nu poate adopta;

potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 273/2004, persoana sau familia al cărei copil beneficiază de o măsură de protecție specială ori care este decăzută din drepturile părintești nu poate adopta.

în conformitate cu art. 7 alin. (3) din Legea nr. 273/2004, interdicția de a adopta se aplică și persoanelor care doresc să adopte singure, ai căror soți sunt bolnavi psihic, au handicap mintal ori se găsesc în una dintre situațiile prevăzute la art. 7 alin. (1) și (2).

B. Condiții privind adopția de către o familie

a) Adopția de către doi soți – este forma de adopție cea mai frecventă și mai eficientă, întrucât asigură copilului un mediu familial corespunzător. legiuitorul nu a prevăzut nicio condiție specială cu privire la durata minimă a căsătoriei ori la faptul că soții mai au sau nu alți copii din căsătorie ori adoptați. Potrivit art. 462 alin. (1) C.Civ. și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, adopția unui copil de către doi soți se poate face simultan ori succesiv.

b) Adopția de către două persoane necăsătorite – concepția tradițională a legiuitorului român a fost că adopția de către mai multe persoane se interzice, cu excepția situației când ea se face de către soț și soție simultan sau succesiv. Astfel, legea nu permitea adopția unui copil de către doi concubini, aceasta constituind un impediment la adopție a cărui încălcare era sancționată cu nulitatea absolută a adopției.

De asemenea, art. 6 din fosta Convenție europeană în materia adopției de copii din 1967 stipula că legislația nu poate permite adopția unui copil decât de către două persoane unite prin căsătorie ori de către un singur adoptator.

Potrivit art. 462 alin. (2) C.civ., două persoane de același sex nu pot adopta împreună.

Convenția europeană revizuită în materia adopției de copii prevede însă în art. 7 alin. (1) că legislația națională poate permite adopția unui copil:

de către două persoane de sex diferit care sunt căsătorite una cu cealaltă, sau atunci când există o astfel de instituție, care au încheiat un parteneriat înregistrat;

de către o singură persoană.

Potrivit alin. (2) al aceleiași Convenții, statele au posibilitatea de a extinde domeniul de aplicare a convenției la cuplurile formate din persoane de același sex care sunt căsătorite una cu cealaltă sau care au încheiat un parteneriat înregistrat, precum și la cuplurile formate din persoane de sexe diferite și de același sex care trăiesc împreună într-o relație stabilă.

Așadar, Convenția europeană revizuită a instituit o concepție mai permisivă, în vreme ce legiuitorul român a ales să conserve soluția tradițională a adopției copilului de către o familie alcătuită exclusiv din soț și soție. Totuși, și legislația românească a cunoscut o evoluție în acest sens, în urma modificării prin legea nr. 233/2011 a art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 273/2004, fiind reglementată posibilitatea adopției copilului unuia dintre parteneri în cadrul unei relații de concubinaj între persoane de sex diferit.

C. Condiții speciale privind adopția copilului celuilalt soț/concubin

a) Adopția de către soție a copilului din afara căsătoriei recunoscut de soț – potrivit art. 7 alin. (4) și (5) din legea nr. 273/2004, copilul din afara căsătoriei, recunoscut de tată pe cale administrativă, precum și copilul a cărui paternitate a fost stabilită prin hotărâre judecătorească prin care s-a luat act de recunoașterea de către tată ori care consfințește învoiala părților, fără a se fi cercetat temeinicia cererii, pot fi adoptați de către soția tatălui numai în cazul în care filiația este confirmată prin rezultatul expertizei realizate prin metoda serologică ADN. Această reglementare a urmărit împiedicarea eludării procedurilor legale de realizare a adopției, prin recunoașterea de complezență de către un bărbat a unui copil din afara căsătoriei, urmată de procedura simplificată a adopției acestui copil de către soția bărbatului care l-a recunoscut.

b) Adopția de către concubin a copilului firesc/adoptiv al celuilalt concubin – conform art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr 273/2004, poate fi adoptat copilul care are un singur părinte, necăsătorit, iar acesta se află într-o relație stabilă și conviețuiește cu o persoană de sex opus, necăsătorită, care nu este rudă cu acesta până la gradul al patrulea, și declară prin act autentic notarial că noul adoptator a participat direct și nemijlocit la creșterea și îngrijirea copilului pentru o perioadă de cel puțin 5 ani.

În acest caz, reglementările legale referitoare la adopția copilului de către soțul părintelui firesc ori adoptiv, precum și cele referitoare la nume, domiciliu, drepturile și obligațiile dintre părinți și copii, exercitarea autorității părintești, actele de identitate aplicabile pentru copilul născut în afara căsătoriei cu filiația stabilită față de ambii părinți se aplică în mod corespunzător.

Condiția privitoare la existența relației stabile și a conviețuirii se verifică de către instanța de judecată învestită cu judecarea cererii privind încuviințarea adopției și se poate dovedi prin orice mijloc de probă.

5.2.3. Condiții bilaterale privind adoptatorul și adoptatul

A. Diferența de vârstă – conform art. 460 C.civ., pot să adopte numai persoanele care sunt cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care doresc să-i adopte. Această condiție urmărește ca diferența de vârstă între adoptator și adoptat să fie asemănătoare cu diferența de vârstă care există, de regulă, între părinți și copii.

Prin excepție, pentru motive întemeiate, instanța de judecată poate încuviința adopția, chiar dacă diferența de vârstă între adoptat și adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în nicio situație, mai puțin de 16 ani. Astfel, instanța va putea încuviința adopția în situația în care o femeie căsătorită înainte de împlinirea vârstei de 18 ani vrea să adopte un copil.

B. Impedimentul rezultând din rudenie – conform art. 457 C.civ., este interzisă adopția între frați. Nu este relevant dacă este vorba de frați din căsătorie ori din afara căsătoriei, frați buni ori frați numai după mamă sau numai după tată.

Cu toate că legea nu prevede în mod expres, adopția este interzisă ți între părintele firesc și copilul său. Impedimentul rezultă implicit din cerința legală ca părintele firesc să consimtă adopția copilului, ceea ce implică faptul că adoptatorul este o altă persoană decât părintele firesc.

Problema se pune în practică atunci când un copil înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți este adoptat de părintele său firesc, care apoi îl recunoaște ori față de care se stabilește ulterior filiația pe cale judecătorească. În aceste situații, urmează ca adopția să fie desființată.

C. Impedimentul întemeiat pe calitatea de soț/fost soț – potrivit art. 458 C.civ., adopția a doi soți ori foști soți de către același adoptator ori familie adoptatoare, precum și adopția între soți ori foști soți sunt interzise. Rațiunea reglementării constă în faptul că raporturile dintre soți/foști soți sunt incompatibile cu cele dintre părinți și copii ori cu raporturile dintre frați.

5.3. Adopția internațională

5.3.1. Condiția specială privind persoana adoptatorului

Potrivit art. 52 alin. (1) din legea nr. 273/2004, adopția internațională a copilului cu reședința obișnuită în România de către o persoană ori familie cu reședința obișnuită în străinătate poate fi încuviințată numai pentru copii aflați în evidența A.N.P.D.C.A., în următoarele situații:

adoptatorul ori unul dintre soții familiei adoptatoare este rudă până la gradul al patrulea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției;

adoptatorul sau unul dintre soții familiei adoptatoare este și cetățean român;

adoptatorul este soț al părintelui firesc al copilului a cărui adopție se solicită.

5.3.2. Condiția specială privind persoana adoptatului

În conformitate cu art. 52 alin. (2) din Legea nr. 273/2004, adopția internațională în situația în care adoptatorul sau unul dintre soții familiei adoptatoare este și cetățean român, prevăzută de art. 52 alin. (1) lit. b) din aceeași lege, este permisă numai în cazul copiilor pentru care s-a admis cererea de deschidere a procedurii adopției și nu s-a putut identifica un adoptator ori o familie adoptatoare cu reședința obișnuită în România sau o persoană care să fie rudă până la gradul al patrulea inclusiv cu copilul, într-un termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost admisă cererea de deschidere a procedurii adopției.

Poate fi adoptat numai copilul din România aflat în evidența A.N.P.D.C.A., conform art 51 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, și pentru care s-a deschis procedura adopției prin hotărâre judecătorească, prin care acel copil este declarat adoptabil.

5.4. Cadrul instituțional al încheierii adopției

Conform art. 116 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția copilului este o instituție publică cu personalitate juridică, care funcționează în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București și care preia, în mod corespunzător, atribuțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul județului și, respectiv, funcțiile serviciilor publice de asistență socială de la nivelul sectoarelor municipiului București. Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului îndeplinesc la nivel local atribuții în materia adopției.

La nivel central atribuțiile privind adopția sunt îndeplinite de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (A.N.P.D.C.A.), organ specializat al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii și Justiției Sociale, înființat în urma preluării atribuțiilor din domeniul protecției copilului de la Ministerul Muncii și Justiției Sociale și din domeniul adopțiilor de la Oficiul Român pentru Adopții, prin O.U.G. nr. 11/2004 privind adoptarea unor măsuri de reorganizare la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată prin Legea nr. 145/2015.

Prin intermediul A.N.P.D.C.A. sunt îndeplinite obligațiile asumate de România în materia adopției prin convențiile și tratatele internaționale la care statul român este parte, este pusă în aplicare legislația în domeniul adopției și este urmărită și asigurată aplicarea unitară a acesteia. A.N.P.D.C.A. este autoritatea centrală română însărcinată cu îndeplinirea obligațiilor prevăzute în Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 și în Convenția europeană revizuită în materia adopției de copii, adoptată la Strasbourg la 27 noiembrie 2008.

Organismele private sunt îndrituite să desfășoare activități și să presteze servicii în domeniul adopției interne, numai dacă sunt autorizate în conformitate cu criteriile prevăzute în H.G. nr. 233/2012. În planul adopției externe, organizațiile private străine pot desfășura activități în măsura în care sunt autorizate în condițiile prevăzute de H.G. nr. 1441/2004.

5.5. Procedura adopției interne

5.1.1. Etapele procedurii

În vederea încuviințării adopției interne este necesar a fi parcurse următoarele etape:

atestarea adoptatorului ori a familiei adoptatoare;

întocmirea planului individual de protecție a copilului;

deschiderea procedurii adopției de către instanța de judecată;

încredințarea copilului în vederea adopției de către instanța judecătorească;

încuviințarea adopției de către instanța judecătorească.

Adopția internațională este condiționată de deschiderea în prealabil a procedurii adopției interne.

5.1.2. Atestarea familiei sau persoanei apte să adopte

În conformitate cu art. 16 din Legea nr. 273/2004, evaluarea adoptatorului ori a familiei adoptatoare constă în procesul prin care se identifică atribuțiile parentale, se analizează îndeplinirea condițiilor materiale și a garanțiilor morale ale adoptatorului ori familiei adoptatoare, precum și pregătirea acestora pentru asumarea responsabilă a rolului de părinte.

Evaluarea se efectuează la solicitarea adoptatorului ori a familiei adoptatoare, de către direcția de la domiciliul acestora ori de către organismele private autorizate să desfășoare activități în procedura adopției interne.

Pot adopta numai persoana ori familia care a obținut atestatul de persoană sau familie aptă să adopte. Acest atestat este eliberat de direcția în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul adoptatorul ori familia adoptatoare și are o valabilitate de 2 ani. Potrivit art. 16 alin. (6) din Legea nr. 273/2004, valabilitatea atestatului se prelungește de drept până la încuviințarea adopției, dacă a fost introdusă pe rolul instanței cererea de încuviințare a adopției copilului aflat în plasament de cel puțin 1 an ori cererea de încredințare în vederea adopției, precum și dacă persoana ori familia atestată are deja încredințați, în vederea adopției, unul sau mai mulți copii.

Dispoziția privind neacordarea ori retragerea atestatului de persoană sau familie aptă pentru adopție poate fi atacată, conform art. 23 din Legea nr. 273/2004, în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanța competentă în materia adopției de la domiciliul adoptatorului.

5.1.3. Întocmirea planului individualizat de protecție a copilului

Conform art. 26 din Legea nr. 273/2004, planul individualizat de protecție, reglementat prin Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, are ca finalitate adopția dacă:

după instituirea măsurii de protecție specială a trecut 1 an, iar părinții firești ai copilului, în grija cărora acesta nu a putut fi lăsat din motive neimputabile acestora, precum și rudele până la gradul al IV-lea ale acestuia, care au putut fi găsite, nu realizează niciun demers pentru reintegrarea sau integrarea copilului în familie;

după instituirea măsurii de protecție specială au trecut 6 luni și părinții firești ai copilului și rudele până la gradul al IV-lea ale acestuia, care au putut fi găsite, nu colaborează cu autoritățile în vederea realizării demersurilor pentru reintegrarea ori integrarea copilului în familie;

după instituirea măsurii de protecție specială au trecut 6 luni, iar părinții și rudele copilului până la gradul al IV-lea nu au putut fi găsite;

după instituirea măsurii de protecție specială, părinții și rudele copilului până la gradul al IV-lea care au putut fi găsite declară în scris că nu doresc să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului și în termen de 30 de zile nu au revenit asupra declarației;

copilul a fost înregistrat din părinți necunoscuți. În acest caz, adopția ca finalitate a planului individualizat de protecție se stabilește în maxim 30 de zile de la eliberarea certificatului de naștere al acestuia.

Pe durata acestor termene legale de 6 luni, direcția este obligată să întreprindă demersurile necesare în vederea identificării și contactării părinților firești ori rudelor copilului până la gradul al IV-lea, să informeze periodic părinții firești și rudele copilului care au putut fi găsite asupra locului în care se află efectiv copilul, asupra modalităților concrete în care pot menține relații personale cu acesta, precum și asupra demersurilor necesare în vederea reintegrării sau integrării.

Planul individualizat de protecție poate de asemenea să aibă ca finalitate adopția și când părinții și rudele copilului până la gradul al IV-lea, care au putut fi găsite, cu toate că nu doresc să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului, refuză să semneze declarația că nu doresc să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului. În această situație, direcția va întocmi un proces-verbal, în care va menționa aceste împrejurări și care va fi contrasemnat de secretarul/reprezentantul unității administrativ-teritoriale unde locuiesc, în fapt, părinții sau rudele.

Potrivit art. 27 din Legea nr. 273/2004, în cazul copilului pentru care s-a instituit plasamentul la o rudă până la gradul al patrulea, planul individualizat de protecție poate avea ca finalitate adopția, numai atunci când managerul de caz apreciază că este în interesul copilului deschiderea procedurii adopției. În cazul copiilor care au împlinit vârsta de 14 ani, planul poate avea ca finalitate adopția dacă există solicitări de adopție ale acestora din partea unor familii ori persoane atestate. În cazul fraților care nu pot fi separați, dacă unul dintre ei a împlinit vârsta de 14 ani, planul poate avea ca finalitate adopția numai în cazul în care există solicitări de adopție a acestora împreună din partea unor familii sau persoane atestate.

5.1.4 Deschiderea procedurii adopției

Scopul procedurii adopției este de a garanta că orice demers în vederea adopției unui copil este realizat în interesul acestuia și de a constata dacă acel copil este adoptabil. Caracterul judiciar al adopției are menirea de a garanta faptul că adopția se realizează numai în condițiile în care copilul este considerat adoptabil, în funcție de necesitățile sale de protecție.

Deschiderea procedurii adopției nu este necesară atunci când:

adopția privește o persoană majoră care a fost crescută de către adoptator în timpul minorității;

privește adopția copilului de către soțul părintelui firesc ori adoptiv.

Conform art. 29 din Legea nr. 273/2004, copilul va fi declarat adoptabil prin hotărâre judecătorească doar dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții principale:

planul individualizat de protecție are ca finalitate adopția;

sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 26 sau 27, după caz;

părinții copilului sau, după caz, tutorele, își dau consimțământul la adopție.

Consimțământul părinților sau, după caz, al tutorelui se exprimă direct în fața instanței sesizate cu cererea de deschidere a procedurii adopției, fără ca aceștia să cunoască persoana adoptatorului;

5.1.5. Potrivirea dintre copil și persoana ori familia adoptatoare

Potrivit art. 36 din Legea nr. 273/2004, potrivirea este o etapă premergătoare încredințării în vederea adopției prin care este identificată și selectată persoana ori familia atestată ca fiind aptă să adopte, care răspunde nevoilor identificate ale copilului și se stabilește compatibilitatea dintre copil și persoana ori familia adoptatoare.

Potrivirea este realizată acordându-se prioritate rudelor copilului din familia extinsă, precum și altor persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie pentru o perioadă de cel puțin 6 luni, dacă acest lucru nu este contrar interesului său superior. Sunt incluse în potrivire numai acele rude și persoane care dețin atestat valabil de persoană/familie adoptatoare.

Persoanele lângă care copilul s-a bucurat de viața de familie sunt: tutorele, asistentul maternal profesionist, persoana/familia de plasament ori, după caz, alte persoane care au conviețuit sau conviețuiesc cu copilul, în cazul în care aceștia s-au implicat direct și nemijlocit în îngrijirea și educarea lui, iar copilul a dezvoltat relații de atașament față de ei.

Potrivit art. 37 din Legea nr. 273/2004, potrivirea inițială este realizată pentru copiii care au deschisă procedura adopției, aflați în evidența Registrului Național pentru Adopții (R.N.A.), prin identificarea și selectarea din acest registru a tuturor persoanelor ori familiilor atestate care răspund nevoilor fiecărui copil.

Conform art. 39 din Legea nr. 273/2004, după finalizarea procedurii de potrivire, compartimentul de adopții și postadopții din cadrul direcției întocmește un raport de potrivire, în care se consemnează atât concluziile referitoare la constatarea compatibilității dintre copil și persoana ori familia adoptatoare, cât și propunerea privind sesizarea instanței de judecată în vederea încredințării copilului pentru adopție.

5.1.6. Încredințarea copilului în vederea adopției

Conform art. 40 din Legea nr. 273/2004, adopția se poate încuviința de către instanța de judecată numai după ce copilul a fost încredințat pentru o perioadă de 90 de zile persoanei ori familiei care dorește să îl adopte, pentru ca instanța judecătorească să poată aprecia, în mod just, asupra relațiilor de familie ce s-ar stabili în cazul în care adopția ar fi încuviințată.

Potrivit art. 42 din Legea nr. 273/2004, situațiile de excepție în care adopția se poate încuviința, fără a mai fi nevoie să se parcurgă etapa încredințării copilului, sunt:

adopția persoanei care a dobândit capacitate de exercițiu deplină;

adopția copilului de către soțul părintelui firesc ori adoptiv;

adopția copilului pentru care a fost deschisă procedura adopției și acesta de află în plasament la unul din soții familiei adoptatoare ori la familia adoptatoare de peste 6 luni;

adopția copilului de către tutorele său, în cazul în care au trecut mai mult de 6 luni de la data instituirii tutelei.

5.1.7. Încuviințarea adopției de către instanța de judecată

Competența de judecată revine instanței de tutelă.

Conform art. 48 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, cererea de încuviințare a adopției se poate introduce direct de către adoptator ori familia adoptatoare, în cazul adopției persoanei care a dobândit capacitate de exercițiu deplină și, în situația adopției copilului, de către soțul părintelui firesc ori adoptiv.

În celelalte situații, cererea de încuviințare a adopției se va introduce fie de către adoptator ori familia adoptatoare, fie de către direcția de la domiciliul acestora, la finalul perioadei de încredințare în vederea adopției și care se găsește în plasament la unul din soții familiei adoptatoare ori la familia adoptatoare de peste 6 luni ori pentru adopția copilului de către tutorele său.

Conform art. 51 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, instanța de judecată va admite cererea de încuviințare a adopției numai în cazul în care, pe baza probelor administrate, și-a format convingerea că adopția este în interesul superior al copilului.

5.6. Procedura adopției internaționale

Reglementarea privind procedura adopției internaționale redă, în esență, dispozițiile Convenției de la Haga asupra protecției și cooperării în materia adopției internaționale,

5.6.1. Etapele procedurii

A. Atestarea adoptatorului ori a familiei adoptatoare din statul de primire – cererile persoanelor ori familiilor adoptatoare care au reședința obișnuită pe teritoriul altui stat, parte a Convenției de la Haga, și care doresc să adopte un copil din România se transmit A.N.P.D.C.A. și sunt luate în evidență numai în cazul în care autoritatea centrală competentă din statul primitor ori organizațiile sale acreditate și autorizate în condițiile legii atestă că:

adoptatorul ori familia adoptatoare îndeplinește condițiile de eligibilitate în vederea adopției și este apt să adopte potrivit legislației aplicabile în statul primitor;

adoptatorul ori familia adoptatoare a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopției în statul primitor;

este asigurată urmărirea evoluției copilului după adopție pe o perioadă de peste 2 ani;

sunt asigurate servicii postadopție pentru copil și familie în statul primitor;

adoptatul va beneficia în țara străină de aceeași situație legală ca și aceea a unui copil biologic al adoptatorului.

B. Selecția și potrivirea copilului cu adoptatorul ori familia adoptatoare cu reședința obișnuită în străinătate – potrivit art. 59 din Legea nr. 273/2004, potivirea inițială a copilului cu adoptatorul ori familia adoptatoare cu reședința obișnuită în străinătate se realizează de compartimentul de adopții și postadopții din structura direcției de la domiciliul copilului.

Persoana ori familia selectată în urma realizării potrivirii inițiale este obligată să locuiască efectiv pe teritoriul României pentru o perioadă de peste 30 de zile consecutive, în vederea realizării potrivirii practice cu copilul.

În procedura adopției internaționale, etapa încredințării copilului în vederea adopției lipsește. Astfel, conform art. 65 din Legea nr. 273/2004, deplasarea adoptatului din România în statul de domiciliu al adoptatorului ori al familiei adoptatoare este posibilă doar după ce hotărârea de încuviințare a adopției este definitivă.

5.6.2. Încuviințarea adopției internaționale de către instanță

Conform art. 63 din Legea nr. 273/2004, cererea de încuviințare a adopției este înaintată de către A.N.P.D.C.A. instanței de judecată.

Judecarea cererilor de încuviințare a adopției internaționale se face cu citarea persoanei ori familiei adoptatoare, a direcției în a cărei circumscripție teritorială se află domiciliul copilului, precum și a A.N.P.D.C.A.

5.6.3. Formalități ulterioare încuviințării adopției internaționale

Potrivit art. 64 din Legea nr. 273/2004, în baza hotărârii judecătorești definitive de încuviințare a adopției, A.N.P.D.C.A. va elibera, la solicitarea adoptatorului ori familiei adoptatoare, în termen de 5 zile, un certificat care atestă că adopția este conformă cu normele Convenției de la Haga.

Conform art. 65 din Legea nr. 273/2004, deplasarea adoptatului din România în statul în care adoptatul ori familia adoptatoare are reședința obișnuită este posibilă numai atunci când hotărârea de încuviințare a adopției este definitivă. Adoptatul se deplasează doar însoțit de adoptator ori de cel puțin unul dintre soții din familia adoptatoare, în condiții de siguranță corespunzătoare nevoilor adoptatului.

5.7. Efectele adopției

Conform art. 469 C.civ., adopția își produce efectele de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost încuviințată.

Adopția produce efecte cu privire la ocrotirea minorului, rudenie, nume, domiciliul și locuința copilului, moștenire, cetățenia minorului și obligația de întreținere.

5.7.1. Efectele asupra rudeniei civile

A. Față de adoptator și familia acestuia – conform art. 470 alin. (1) C.civ., întrecopil și adoptator, precum și rudele acestuia se stabilesc raporturi de rudenie civilă, astfel încât copilul adoptat intră în familia adoptatorului, ca un copil firesc al acestuia.

B. Față de părinții firești și rudele acestora – deoarece copilul adoptat intră în familia adoptatorului, raporturile de rudenie firească între copil și părinții săi și rudele acestuia trebuie să înceteze. Copilul părăsește familia sa de origine. Conform art. 470 alin. (2) C.Civ., încetarea raporturilor de rudenie privește și pe descendenții adoptatului, în raporturile lor cu părinții firești ai adoptatului și cu rudele acestora.

Conform art. 274 alin. (3) C.Civ., se va menține însă impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie.

În situația în care un soț adoptă copilul firesc al celuilalt soț, conform ar. 470 alin. (3) C.civ., încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc și rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.

5.7.2. Raporturile dintre adoptator și adoptat. Autoritatea părintească

Conform art. 471 C.civ., adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui firesc față de copilul său.

Dacă adoptatorul este soțul părintelui firesc sau adoptiv al adoptatului, drepturile și îndatoririle părintești se exercită de către adoptator și părintele firesc căsătorit cu acesta.

Adoptatul are față de adoptator drepturile și îndatoririle de orice natură pe care le are o persoană față de părinții săi firești.

În cazul în care adoptatorul este decăzut din exercițiul drepturilor părintești, potrivit art. 472 C.civ., instanța de tutelă, ținând seama de interesul superior al copilului, poate să instituie tutela ori una dintre măsurile de protecție prevăzute de lege.

Capitolul 6

SITUAȚIA LEGALĂ A COPILULUI CA EFECT AL STABILIRII FILIAȚIEI

6.1. Considerații generale

Conform art. 48 alin. (3) din Constituția României, copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, iar potrivit art. 260 C.civ., copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, precum și cu cei adoptați. De asemenea, în conformitate cu art. 448 C.civ., copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită potrivit legii are, față de fiecare părinte și față de rudele acestuia, aceeași situație ca un copil din căsătorie.

După stabilirea filiației copilului, consecințele juridice ale raporturilor de rudenie sunt, în principiu, similare, indiferent dacă copilul este din căsătorie ori din afara acesteia, iar acestea privesc mai multe materii – cetățenia, domiciliul, numele, obligația legală de întreținere, moștenirea, drepturile și îndatoririle părintești,

6.2. Drepturile și îndatoririle părintești

Principalul efect al stabilirii filiației îl reprezintă faptul că ocrotirea copilului este realizată prin părinți, care exercită drepturile și îndatoririle ce le revin conform legii, față de copii lor minori.

În cazul în care filiația copilului este stabilită numai față de unul dintre părinți, conform art. 507 C.civ., drepturile părintești se exercită numai de către părintele față de care s-a stabilit filiația.

Conform art. 503 C.Civ., în situația în care filiația copilului este stabilită față de ambii părinți, în principiu, părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească.

Potrivit art. 505 alin. (1) și (2), în situația copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită concomitent sau, succesiv, după caz, față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal, când aceștia conviețuiesc, iar în cazul în care părinții nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești este stabilit de instanța de tutelă, prin aplicarea prin asemănare a regulilor din materia divorțului.

6.3. Numele copilului

Potrivit art. 449 C.civ., în ceea ce privește numele copilului din căsătorie se aplică următoarele reguli:

în cazul în care părinții au un nume comun, copilul din căsătorie ia numele de familie comun an părinților săi;

în cazul când părinții nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Dreptul de opțiune al părinților poate fi exercitat fie în sensul ca respectivul copil să ia numele de familie al unuia din ei, fie numele lor reunite. Copilul nu poate lua un nume de familie pe care nu-l poartă niciunul dintre părinți.

În această situație, numele copilului este stabilit prin acordul părinților și se declară, odată cu nașterea copilului, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor.

În cazul lipsei acordului părinților, instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor unde a fost înregistrată nașterea.

Conform art. 450 C.civ., în cazul copilului din afara căsătoriei se aplică următoarele reguli:

în cazul în care filiația este stabilită față de ambii părinți, aceștia au drepturi egale în privința alegerii numelui de familie pe care îl va purta copilul, aplicându-se aceleași reguli ca în situația copilului din căsătorie;

în cazul în care filiația se stabilește mai întâi față de un părinte, copilul ia numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost stabilită mai întâi.

Dacă filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația ori numele reunite ale părinților. Noul nume de familie al copilului este declarat de ambii părinți, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor la care a fost înregistrată nașterea.

În cazul în care acordul părinților lipsește, sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 449 alin. (3), adică instanța de tutelă este cea care hotărăște. Titularul acțiunii nu este părintele față de care s-a stabilit filiația ulterior, ci copilul.

Dacă copilul pierde calitatea de copil din căsătorie, de pildă, prin admiterea acțiunii în tăgada paternității, se aplică aceeași regulă. Astfel, în cazul în care la naștere copilul a luat numele de familie al soțului mamei, iar soții nu au nume de familie comun, prin efectul retroactiv al tăgăduirii paternității, copilul va fi considerat ca având filiația stabilită doar față de mamă. El va pierde numele de familie al soțului mamei, luat la naștere, și va lua numele de familie al mamei – părintele față de care s-a stabilit mai întâi filiația. Dacă însă, la momentul nașterii copilului, mama acestuia purta numele de familie al soțului, în urma admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității, copilul păstra numele de familie al mamei, comun cu numele soțului acesteia.

În situația în care copilul din afara căsătoriei își stabilește simultan filiația față de ambii părinți, iar după aceea se contestă ori se anulează recunoașterea făcută cu ocazia înregistrării nașterii copilului, dacă copilul a luat numele de familie al tatălui, prin efectul anulării ori contestării recunoașterii, el va fi în poziția unui copil cu filiația stabilită numai față de mamă și va lua numele de familie al acesteia.

CONCLUZII

Reglementarea instituției rudeniei și afinității a cunoscut o importantă evoluție odată cu abrogarea Codului Familiei și intrarea în vigoare a noului Cod civil din 2011.

Prin actuala reglementare, legiuitorul a urmărit alinierea prevederilor din legislația națională cu normele Uniunii Europene.

Rudenia și afinitatea constituie instituții ale dreptului familiei deosebit de importante, mai ales prin prisma vastelor interacțiuni pe care le au cu alte instituții de drept.

Poziția unei persoane în cadrul familiei determină raporturi juridice atât între acesta și ceilalți membri, față de care are calitatea de soț, rudă sau afin, cât și între acesta și stat, ca titular al valorilor sociale apărate de lege.

Din perspectiva dinamicii socio-culturale la nivel european, care este marcată de o creștere vertiginoasă a procentului populației musulmane extrem de incisive în a-și impune religia și cultura, ne putem aștepta în următoarele decenii la schimbări majore în modul în care legislația europeană va reglementa raporturile juridice specifice dreptului familiei.

BIBLIOGRAFIE

Avram M. – Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2016;

Aniței N.C. – Dreptul familiei conform noului cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012;

Banciu M., Banciu A.A., Dreptul familiei conform noului cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012;

Boroi G. – Drept civil. Partea generală, Ed. All Educational S.A. București, 1998;

Irinescu L. – Curs de dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București, 2015;

Gavrilă S.P. – Instituții de dreptul familiei în reglementarea noului cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012;

Filipescu I.P. – Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2000;

Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu A. – Tratat de drept civil român, vol. 1, Ed. All Beck, București, 1996;