Rromii, India Si Primele Dovezi Lingvistice

Rromii, India și primele dovezi lingvistice

și istorice ale originii lor indiene

Cercetătorii care și-au propus să abordeze problematica rromă dincolo de incertitudini, presupuneri și speculații și s-au sprijinit în demersurile lor pe dovezi palpabile și pe argumente științifice bile au ajuns, în cele din urmă, la concluzia că, de fapt, în legătură cu rromii persistă câteva necunoscute majore (Ventcel’- Čerenkov, 1976) ce privesc:

– apartenența la caste și tipul de îndeletniciri exercitate (deși, se afirmă – recurgându-se la argumente de ordin logic – că, strămoșii rromilor proveneau din casta cea mai de jos a societății indiene);

– arealul din care aceștia proveneau, limbile de contact din respectivul areal și raporturile dintre idiomul vorbit de ei și alte idiomuri din faza medie de dezvoltare a limbilor indiene;

apartenența la una sau alta din grupările etnice indiene;

cauzele care au generat plecarea acestora din India;

– momentul în care strămoșii rromilor, protorromii, au părăsit “Marea Indie”;

– existența unui exod de proporție (sau dacă plecarea lor s-a produs în valuri succesive);

– timpul cât a durat drumul parcurs de strămoșii rromilor, din India până în Balcani, și câtă vreme au poposit în fiecare din spațiile geografice străbătute etc.

Evident, edificiul necunoscutelor mai poate fi înălțat – dacă, de bună seamă, se dorește o cercetare ce se vrea clădită pe date certe, pe probe științifice – sau poate fi demolat, dacă nu ne vom mulțumi să vehiculăm, la rândul nostru, ipoteze, speculații și teorii ce s-au perpetuat dintr-o lucrare într-alta.

Și totuși, în legătură cu necunoscutele problematicii rrome, regăsite sau nu între cele de mai sus enumerate, trebuie să observăm că singura disciplină care a oferit dovezi concludente, cel puțin în câteva chestiuni foarte importante, a fost lingvistica (apartenența limbii rromani la limbile indiene, arealul din care proveneau strămoșii rromilor, drumul parcurs de aceștia din spațiul indian până în cel balcanic, datarea aproximativă a perioadei când strămoșii rromilor trebuie să fi părăsit India).

Evident, studenții malabrezi nu vorbeau o limbă indiană, ci una dravidiană, dar aceștia, cum erau de formație brahmani, cunoșteau limba sanscrită, limba de cult, apoi, limba malabrezilor conținea ea însăși împrumuturi sanscrite.

A doua mare contribuție a lingvisticii la problematica rromă a reprezentat-o reconstituirea drumului parcurs de strămoșii rromilor, din India pânâ în Europa, apelându-se la aportul etimologiei (Miklosich: 1872 – 1873). Astfel, prin analizarea lexicului rrom, au fost identificate elemente vechi afgane, persane, armenești, turcești, grecești, slave, românești etc. În privința drumului străbătut de strămoșii rromilor, din India spre Vest (Asia, Balcani, Nordul Africii, Europa), exista câteva păreri. Singura știință de la care se spera, și în viitor, elucidarea incertitudinilor rămâne tot lingvistica, însă pentru aceasta va fi nevoie de intensificarea cercetărilor, studiindu-se, cel puțin, lexicul idiomurilor vorbite în fiecare țară din perspectiva etimologică.

Diverși autori sunt de părere că după părăsirea Indiei de către strămoșii rromilor, spațiile geografice străbătute au fost cele corespunzătoare teritoriilor actuale ale Pakistanului, Afganistanului și Iranului – în decurs de câteva sute de ani – apoi, spre sfârșitul sec. al X-lea și începutul sec. al XI-lea, aceștia ar fi ajuns în Nordul Mesopotamiei.

Este de remarcat faptul că înainte de sosirea strămoșilor rromilor în vecinătatea estică a Imperiului Bizantin (ce a înființat din anul 395 d.H. până în anul 1453) se presupune că s-a produs o deviere de la drumul principal, în sensul că o mică parte din strămoșii rromilor s-a îndreptat spre Nord, așezându-se în Asia Centrală (pe teritoriile actuale ale republicilor Tadjika, Kirghiza, Kazaha, Uzbeka și Turkmena), respectiv în regiunea chineză Sintzean (la Nord de Munții Altân Tagh din Pamir și Tian-San, care o împart în bazinele Tarim și Tungaria (Yunggar)).

Întorcându-ne la traiectul principal al strămoșilor rromilor, la vecinătatea estică a Imperiului Bizantin, trebuie să arătăm că aici s-a înregistrat un moment-cheie pentru drumul strămoșilor rromilor și pentru limba lor.

Mai precis, probabil în zona delimitată de teritoriile actuale al Iranului (partea de NV), al Irakului (partea de N), al Turciei (partea de E), al Azerbaidjanului, al Armeniei și al Gruziei, s-a produs în fluxul migrațiunii strămoșilor rromilor o trifurcație:

I. Despre strămoșii rromilor care constituie azi ramura “lom” sau “de nord” și care s-ar fi deplasat pe teritoriile pe care azi se află republicile Azera, Armeană și Gruzina, unii autori sunt de părere că drumul ar fi continuat spre NV prin Caucaz (pe teritoriul actualelor republici Daghestan, Cecenia, Osetina, Kabardino – Balkaria, Calmâca) și pe latura de NV a Mării Negre, ajungându-se în Balcani, apoi în Europa de Est, Centrală și de Vest, alți cercetători arătându-se însă circumspecți față de această teorie (Vaux de Foletier 1971);

II. ramura “dom” sau de “sud – vest” a avut ca direcții Siria, Palestina, Egiptul, țările din Africa de Nord de unde, probabil, grupurile de strămoși ai rromilor și-au continuat drumul, traversând Mediterana în Spania (în timpul stăpânirii arabe), întâlnindu-se cu rromii veniți din Europa prin Pirinei (cei din a treia ramură).

Vaux de Foletier (1971) arată că o parte din strămoșii rromilor din ramura “dom” a ajuns, ca urmare a expansiunii comerciale arabe, în Insula Zanzibar (Tanzania).

III. ramura “rrom”, “de vest”, cea mai numeroasă, este reprezentată de strămoșii rromilor care și-au continuat drumul (din vecinătatea estică a Imperiului Bizantin) în Imperiul Bizantin (Asia Mică și Balcani) – unde au rămas câteva secole – iar de aici, mai departe, în Europa Centrală și de Vest. Această remarcă ne determină să ne gândim că ar fi fost firesc ca strămoșii rromilor care s-au îndreptat spre centrul Asiei (spre actualele republici Tadjika, Kirghiza, Kazaha, Uzbeka și Turkmena, respectiv, spre regiunea chineză Sintzean) să-și fi continuat drumul spre Vest pe un traiect mult mai lesnicios, “de câmpie”, și anume, prin Câmpia Turanului, ocolind Marea Caspică (fie prin nordul Iranului, fie prin vestul, nordul și nord-estul Mării Caspice) și ajungând în zonele ocupate azi de republicile caucaziene (Calmâca, Daghestan, Ceceno-Ingusa, Osetina, Kabardino-Balkaria, Gruzina, Armeana, Azerbaidjana), eventual în N-V-ul Iranului.

Pe lângă argumentul alegerii unui drum “de câmpie” am mai adăuga altele două. În primul rând, faptul că atât grupul ce s-a îndreptat spre Centrul Asiei, cât și cel din ramura caucaziană “dom” (“de sud-vest”) erau grupuri puțin numeroase, iar în al doilea rând, constatarea făcută de Marcel Courthiade (1995) că rromii din Caucaz, constituiți din “Bosa sau Posa”, împreună cu ramura europeană a rromilor reprezintă un grup aparte, din punct de vedere lingvistic, în comparație cu ramura “dom” (de “sud-vest”), reprezentată de grupurile Nawar Nuri din Siria.

Marcel Courthiade (1995), după ce admite că pătrunderea strămoșilor rromilor în Europa s-a realizat pe trei căi de acces – traversând Caucazul, Bosforul și Africa de Nord -arată că grupuri de Bosa/Posa (originare din Caucaz) pot fi întâlnite și la Moscova, iar legat de teza “trecerii prin Africa de Nord” în Europa sunt aduse argumente în defavoarea acesteia (prezența unor cuvinte balcanice trupo “corp”, clichi “cheie”, crallis “rege”, ulicha “strada” etc – scrise în grafia spaniolă), dar nu se exclude, totuși, posibilitatea ca “vreun contingent de Rromi” să fi venit în Spania prin Africa de Nord și să se fi dispersat în masa celorlați Gitanos.

Chiar dacă “legenda” de mai jos nu ar fi livrească, nefiind deci rodul unor lecturi ale informatorului Ali Ceausev, rrom “cosnitar” din Sumen (Bulgaria), de la care Donald Kenrick a cules, prin anii ’60, respectiva “legendă” (privind dispersarea strămoșilor rromilor în trei părți ale lumii, înainte ca aceștia să fi ajuns în Imperiul Bizantin), ea merita, totuși, amintită, fie și numai pentru ilustrarea impactului pe care îl produc în conștiința rromilor simpli teoriile despre originea indiană și migrația rromilor.

Ali Ceausev (care în perioada aceea avea contacte cu câțiva specialiști în domeniul rrom, ca: Chaman Lal – India, Donald Kenrick – Anglia, Milena Hbschmannov – Cehia) declara că a auzit această legendă de la un unchi al său (rušjakova-Popov 1994).

Legenda culeasă de la Ali Ceausev are următorul conținut: ”Era un împărat mare de etnie Rrom. El era prințul nostru. Era padișahul nostru. Rromii locuiau pe-atunci cu toți la un loc într-o țară, într-un vilaiet bun. Numele acestui vilaiet era Sindh. Aceasta era o țară curată (frumoasă). Găseai acolo multă fericire și multă bucurie. Toți o duceau bine. Numele împăratului nostru era Maramengro Dev. El mai avea doi frați. Numele lor erau Rromano și Singan.

Toate bune și frumoase, dar se întâmpla un mare război. Musulmanii l-au făcut. Soldații au distrus țara Rromilor. Au pârjolit pământul. Toți Rromii au fugit din țara lor. Cei trei frați și-au purtat oamenii pe drumuri îndepărtate. Unii au mers în Arabia, unii în Armenia și alții în Bizanț. În acele țări au devenit săraci”. (Traducerea s-a realizat după textul scris în limba rromani).

În privința celorlalte contribuții stabilirea, oarecum aproximativă, a zonei și a perioadei de plecare a strămoșilor rromilor din India) cercetătorii delimitează că areal NV-ul, C-ul și, parțial, NE-ul Indiei, considerându-se, în genere, ca zonă emblematică, Pundjabul.

Legat de perioada în care s-a înregistrat plecările, (căci este posibil ca exodul să se fi produs în mai multe valuri succesive), în urma conexării și confruntării datelor, informațiilor și teoriilor conținute în lucrări consacrate rromilor, împărtășim părerea că strămoșii rromilor trebuie să fi părăsit India într-o fază anterioară (sec. al II-lea – sec. al VIII-lea d.H.) sau cel mult într-o fază concomitentă cu cea a formării limbilor neoindiene (din care și limba rromani face parte, adică sfârșitul mil. I d.H./începutul mil. al II.lea d.H.).

Argumentul principal îl constituie menținerea caracterului detașat sintetic al limbii rromani, spre deosebire de analitismul pregnant al celorlalte limbi neoindiene, mai cu seama al celor din Estul Indiei.

Zograf arată ca procesul de trecere de la sistemul flexionar bogat, cunoscut în limbile indiene medii, la structurile analitice noi din limbile neoindiene a decurs neunitar, structurile analitice noi apărând în limbile neoindiene din est, în timp ce în cele din vest păstrându-se “maximum de trăsături arhaice”. (Zograf 1976).

Menținerea, așadar, în limba rromani a unora din trăsăturile arhaice, sintetice, din limbile indiene vechi (perioada ce se întinde aproximativ de la jumătatea mil. al II-lea î.H. și până spre sec. al V-lea î.H.) și medii (de la jumătatea mil. I î.H. până în a doua jumătate a mil. I d.H. – mai cu seamă din limba apabhransă (“limba alterată”), care marchează trecerea din faza limbilor indiene medii (limbile prakrta) la limbile neoindiene (Zograf 1960)) ne îndreptățește să admitem că plecarea strămoșilor rromilor din India s-a produs, într-adevăr, în intervalul sec. al II.- lea sec. al VIII-lea d.H.

Referitor la perioada în care strămoșii rromilor au părăsit India vin și interpretările de ordin istoric, mai vechi sau mai noi, mai mult sau mai puțin argumentate.

Astfel, într-o lucrare recentă a dr. Donald Kenrick (arabist și rromolog englez), intitulată Zingari dall’India al Mediterraneo (1995), se arată că, din perspectiva istorică, primele migrări ale indienilor spre vest (extrapolând, deci și ale strămoșilor rromilor) trebuie privite în contextul cuceririi, în anul 224 d.H., de către șahul perșilor Ardashir (224 – 241 d.H.) a Indiei de Nord (Pakistanul de azi), pe care a transformat-o în colonie a Persiei (Kenrick, 1995).

Am considerat utila prezentarea în Note a precizărilor autorului în legătură cu legenda aducerii muzicanților din India în Persia10, deoarece se întregește astfel imaginea noastră despre respectiva legendă (abundent, dar trunchiat citată în majoritatea lucrărilor referitoare la rromi). Șirul ipotezelor privind prezența strămoșilor rromilor în spațiul dintre India și Balcani poate continua, dar, așa cum arată Rajko Djuri (1987), privitor la mențiunile făcute în scrierea lui Firdousi sau în manuscrisul călugărului gruzin de la Muntele Athos, “acestea sunt izvoare cărturărești, care, oricât de prețioase ar fi, nu pot fi utilizate ca atare”.

Primele repere și atestări istorice ale

prezenței strămoșilor rromilor în Balcani și Europa

Nu putem să trecem cu vederea o altă teorie (care a fost și este preluată confuz în bibliografia de specialitate) de care se leagă și termenul de (a)țigani, apelativul prin care strămoșii rromilor au fost denumiți de autohtonii Imperiului Bizantin. De menționat că termenul în cauză, atsingani (sau, în varianta nesonorizată atsinkani), de la care provin denumirile care îmbracă un fonetism ce aproximează pronunția grecească în diferite limbi (cigni – Slovacia, ciganie – Polonia, ciganos – Portugalia, czignyok – Ungaria, cikni – Cehia, țigani (cu forma atestata ațigani) – România, sigyner – Norvegia, tsiganes – Franța, цuганu – Bulgaria; Serbia, цыгане – Rusia, Zigeuner – Germania, zingari – Italia etc.) este perceput, tot mai mult, în ultimii ani – de către rromii din toate țările în care sunt numiți cu astfel de forme apropiate de cea grecească – ca fiind peiorativ.

Cercetătorii sunt îndeobște de părere că prima menționare documentară a strămoșilor rromilor, sub această denumire pe care le-au dat-o bizantinii apare într-un manuscris despre Viața Sfântului Gheorghe, datat 1068 d.H. (după alții: aproximativ la anul 1100 d.H.), scris de un călugăr georgian la Mănăstirea Iviron de la Muntele Athos.

Prin anul 1054 d. H., în timpul domniei împăratului Constantin IX Monomahul (1042 – 1055), au sosit la Constantinopol, din Asia Mică, mulți athinganoi, ce făceau parte dintr-o “sectă eretică” și erau renumiți prin priceperile lor de ghicitori și vrăjitori (Ligeois, 1985,).

Din alte surse aflăm că, întrucât în grădinile împărătești veneau în permanență animale sălbatice, Împăratul Constantin IX Monomahul le-a cerut athinganoi-lor să-l scape de fiare. Ei le-au dat carne vrăjită animalelor și acestea au murit. Impresionat de priceperile lor, împăratul i-a rugat să repete vrăjitoria pe câinele lui, însă Sfântul Gheorghe a trecut crucea pe deasupra cărnii vrăjite și câinele a rămas în viață. (arušjakova-Popov 1993, Apud: Miklosich 1872 – 1880).

Problema importantă care se ridica este dacă, realmente, respectivii membri ai sectei erau sau nu la origine indieni. Aproape toți cercetătorii au fost de acord ca άί provine din limba greaca medievală (bizantină) din cuvântul άί “de neatins, intangibil” – “a atinge”; “a leza”).

Marcel Courthiade ([1995) ne supune atenției faptul că, înainte de venirea strămoșilor rromilor în Imperiul Bizantin, denumirea în cauză era purtată de o sectă ce refuza contactul fizic cu alte persoane, așa încât “atunci când “țiganii” au apărut în aceste regiuni, se pare că au avut un comportament similar, care se explică prin faptul că anumite grupuri conservatoare, întâlnite chiar și astăzi (ca, de pildă, în Carpații de Nord), refuză contactul cu populația din jur, deoarece o considera “spurcată”, “impură”: de exemplu, ei nu mânâncă cu alte persoane, evită să le atingă etc. Această atitudine ar fi o reminiscență a interdicțiilor de contact între castele indiene și “țiganii” ce proveneau mai degrabă dintr-o casta “de neatins” (Courthiade, 1995; Apud: Tonnet 1985).

La această părere se adaugă și observația lui Jean Pierre Ligeois (1985,) că în multitudinea și continuă mișcare a populațiilor Imperiului Bizantin de la sfârșitul mil. I /începutul mil. al II-lea d.H. nu putem și cu certitudine dacă denumirea grecească nu era folosită și pentru alte grupuri.

Dacă admitem cu rezervă că strămoșii rromilor erau prezenți în Bizanț în sec. X – XI d.H. conform mențiunilor din manuscrisul de la Muntele Athos, atunci, cu aceeași rezervă, trebuie să fim de acord că nici în continuare nu există dovezi clare, cel puțin până la anul 1348, de când datează documentul semnat în Serbia de Ștefan Dusan.

Așadar, pentru perioada cuprinsă între anul 1054 d.H. (când, potrivit manuscrisului de la Muntele Athos, au sosit athinganoi la Constantinopol) și anul 1348 (de când datează legea, semnată de Ștefan Dusan, privind dările care urmau să fie plătite de “cingarie”) cercetătorii vorbesc despre alte câteva repere, care se pot constitui în posibile noi atestări documentare în Balcani, pentru acest interval.

Dar, dintre toate aceste menționări de până la anul 1348, cum lesne se va desprinde din Note, rămân acceptabile doar acelea ce trimit la însemnările monahului franciscan Simeon Simeonis de la anul 1322, respectiv de la anul 1340, și cele din cronica de la anul 1323 a lui Nicefor Grigoraș. Considerăm că denumirea atsingani îi privea, într-adevăr, pe rromi, dacă avem în vedere că termenul a fost receptat până prin anul 1385 în Balcani sub forme foarte apropiate ca: atsingani (atsigani, ațigani) (1378, Náfplion – Peloponez; 1384 – Methoni, 1385 – Vodita – România (Dan Vodă), 1386 – Insula Corfu – “feodum atsiganorum” etc.). Confruntând datele conținute în lucrările consacrate rromilor, am stabilit următoarea ierarhie a primelor menționări documentare în diferite zone ale Balcanilor și Europei, d.H.:

1054 – potrivit manuscrisului de la Muntele Athos, “άσίγγανοι” se aflau la Constantinopol la acea dată.

1068 – în manuscrisul de la Muntele Athos sunt menționați “άσίγγανοι”.

1322 – în Insula Creta, la Iraklio, potrivit monahului franciscan Simeon Simeonis, se găseau urmașii din neamul lui Ham, fiul lui Noe, “ce locuiau în corturi și grote, nerămânând mai mult de 30 de zile într-un loc”.

1323 – în “Istoria Bizanțului”, Nicefor [Nikephoros] Gregoraș face referiri la o grupă de “țigani acrobați” care a plecat din Constantinopol și a dat reprezentații la curțile cârmuitorilor locali din Macedonia și Serbia (ajungând chiar la curtea împăratului Ștefan Dusan [Dean], în Serbia).

1335 – “În sintagma lui Matei Vlastar se vorbește de țigănci care fac magii și despre țigani care poartă șerpi la piept și-i etalează, de asemenea, “despre țiganii din preajma Mănăstirii Ksiropotamos din Athos și despre văduva Ana, care are un nou bărbat “țigan (egiptean)” (arušjakova-Popov 1993, 30).

1340 – Monahul franciscan Simeon Simeonis amintește de existența mandopoli-lor care se îndeletniceau cu lecuirea bolilor pe pământurile Moreei și vorbeau între ei într-o limbă neînțeleasă de alții.

1346 – Cu începere din anul 1346 (Djuri 1987, 51), după alții din anul 1386 arušjakova-Popov 1993, 29) sau “în a doua jumătate a secolului al XIV-lea” (Ligeois 1985, 14), s-a creat în insula Corf (Kerkira) o feudă “țigănească”, feudum acinganorum”, care a înființat până în secolul al XIX-lea și în care membrii săi, în mare parte fierari și căldărari, nu depindeau decât de bulibașa lor.

1348 – Ștefan Dusan, împăratul Serbiei, legiferează dările în potcoave pe care trebuie să le achite “cingarie” (potcovari și selari).

1362 – Într-un document, datat în 5 XI 1362, păstrat în Arhiva din Dubrovnik, se semnalează existența curelarilor (menționați cu denumirea dublă de “egipteni /țigani”).

1368 – menționarea la Zagreb a “țiganilor”.

1373 – Sunt menționați “țiganii – meșteșugari” la Zagreb.

1378 – În orașul Nauplia (Nfplion), pe coasta Peloponezului de Est, guvernatorul venețian reconfirma căpeteniei “atinganilor”, pe nume Ian, privilegiile dobândite de înaintașii lui. (După Kenrick (1995), prezența acestora se semnala în anul 1397.

1378 – Cu o oarecare rezervă, se vorbește de o mențiune făcută în Diploma de la Rila a țarului Ivan Sisman datată în 1378. Marušjakova-Popov (1993) arată că: așezarea “Agoupovi kleti”, menționată în text, în repetate rânduri a fost pusă în legătură cu “țiganii” (inclusiv traducerea sa “aghiupti kleti”) de către cercetătorii autohtoni și străini, cu toate că textul în sine nu conferă nici un temei pentru astfel de interpretări, atâta timp cât reiese clar că este vorba de locuințe sezoniere ale păstorilor” (Apud: 1911).

De altfel, kleti din sintagma “Agoupovi kleti” își are originea în cuvântul grecesc χλητός “numit, chemat”. Rajko Djuri (1987) precizează că în document se arată că “Ivan Sisman a înzestrat Mănăstirea Rila cu câteva sate în care trăiau rromi”! Oricum, cercetătorii bulgari (Popov 1993) considera că “În ciuda inexistenței de date certe și de informații de natură istorică, se poate afirma, cu o destul de mare doză de siguranță, că stabilirea masivă a țiganilor pe pământ bulgăresc trebuie să se plaseze aproximativ în perioada cuprinsă între sec. al XIII-lea – al XIV-lea, fiind posibile contacte și prezente și mai timpurii”.

1382 – Se menționează prezența “țiganilor” la Zagabria (Kenrick 1995).

1384 – v. 1348 – Modon.

Atestările următoare aveau să se refere la spațiul geografic românesc. Deși acestea vor face obiectul unei tratări separate, le vom aminti, pe scurt, și aici, pentru a respecta înlănțuirea cronologică. Astfel, la 3 oct. 1385, domnitorul Dan Vodă, într-un document, menționa existența a 40 de sălașe “de ațigani”, între daniile făcute de unchiul său Vladislav Vodă Mănăstirii Sfântului Antonie din Vodița – Țara Românească. În 1387, domnitorul Mircea cel Bătrân, fratele lui Dan Vodă, reconfirmă aceste danii (inclusiv cele 40 de sălașe de “ațigani”) Mănăstirilor Vodița și Tismana, iar în anul 1388 dăruia Mănăstirii Cozia “300 de sălașe de țigani”. În anul 1416, existența rromilor era consemnată la Brașov (Kronstadt), iar în 1428 domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, dăruia Mănăstirii Adormirii, din Bistrița, 31 de familii de “țigani” etc.

Modul în care s-a configurat mai departe dispersia rromilor în Europa se poate deduce din cronologia de mai jos: Slovenia (1387 – Ljubliana), Cehia (1399, 1416), Germania (1407 – Hildesheim, 1414 – Essen, iun. 1418 – Frankfurt am Main, 1 nov. 1419 – Augsburg, 1424 – Regensburg), Elveția (1414 – Basel, 30 aug. 1417 – Zürich), Franța (1418 – Strasbourg, 22 aug. 1419 – Châtillon-sur-Chalaronne dans l’Ain, 1419 – Mâcon, 1 oct. 1419 – Sisteron (Provance), 17 aug. 1427 – Paris, 5 iun. 1430 – Metz), Belgia (1419 – Amberes, 3 ian. 1420 – Bruxelles, 30 sept. 1421 – Tournai, 8 oct. 1421 – Mons), Olanda (1420 – Deventer), Italia (18 iul. 1422 – Bologna, 7 aug. 1422 – Forli), Slovacia (17 apr. 1423 – Spišská Nová Ves), Spania (12 ian. 1425 – Zaragoza, 1428 – Galicia, 11 iun. 1447 – Barcelona, 1460 – Castellón de la Plana și Daroca, 1471 – Lérida, 1472 – Valencia, 1484 – Castellón de Ampurias, 1491 – Sevilla), Danemarca (1433 și 1536), Bosnia (1443), Polonia (1501), Lituania (1501 – Vilnius), Rusia (1501, 1721 – în Siberia), Scoția (1505), Suedia (29 sept. 1512 – Stockholm), Anglia (1513, 1514), Albania (1522 – 1523), Portugalia (1526), Norvegia (1540), Finlanda (1559, 1584 – Ǻbo (Turku)), Țara Galilor (1579).

SCURTĂ ISTORIE A RROMILOR DIN SPAȚIUL ROMÂNESC

Originea și migrația romilor.

Popor de origine indiană, romii au migrat spre vest între secolele al III-lea și al XI-lea, din cauze necunoscute încă cu precizie. Unii lingviști și istorici au pus migrația vechilor romi pe seama cuceririlor persane în nord-vestul Indiei din sec. al III-lea d. Hr. sau a incursiunilor războinicului afgan Mahmud Ghazni în sec. al XI-lea d. Hr. Până în partea de est a Imperiului Bizantin, grupurile de romi au avut un drum și o istorie comună, însă, în estul Turciei de astăzi, s-a petrecut despărțirea lor în trei grupuri din motive necunoscute încă astăzi: ramura “lom” sau “de nord”, ramura “dom” sau de “sud-vest” și ramura “rom” sau de “vest”.

Pătrunderea lor în Europa s-a făcut după cum urmează: Strămoșii romilor, care constituie azi ramura “lom” sau “de nord”, și-ar fi continuat drumul spre N-V prin Caucaz și pe latura de N-V a Mării Negre, Peninsula Balcanică și de aici în întreaga Europă.

Cei din ramura “dom” sau de “sud-vest” s-au îndreptat spre Siria, Palestina, Egipt și celelalte țări ale Africii de Nord, de unde, probabil, mici grupuri de romi și-au continuat drumul, traversând Mediterana în Spania (Sarău: 1998).

Cea mai numeroasă, ramura “rom” sau cea “de vest” și-a continuat drumul în Imperiul Bizantin, unde a rămas câteva secole, iar de aici, mai departe, în Europa Centrală și de Vest. Prima menționare documentară sigură a romilor în Bizanț se află într-o scrisoare a patriarhului Constantinopolului, Gregorios II Kyprios (1283-1289), unde se vorbește de taxele care trebuie luate de la așa-numiții egipteni și țigani (V. Achim: 1998, 17).

PETRE PETCUT

PETRE MANOLE

Prezența romilor pe teritoriul României

În Moldova, la anul 1414, un act din 2 august, de la Suceava, îl amintește pe Alexandru cel Bun, care dăruiește lui pan Toader Pitic, pentru “credincioasa lui slujbă”, trei sate: “un sat la Cobâla, unde este casa lui, unde [este] a fost Veriș Stanislav, iar alt sat la gura Jeravățului, unde cade în Bârlad, anume unde au fost cneji Lie și Țigăneștii, iar al treilea sat pe Bârlad, unde este altă casă a lui, unde sunt cneji Tamaș și Ivan”. În Evul Mediu românesc, atât în Moldova cât și în Țara Românească, “cnejii de țigani” erau etnici romi și aveau rol de intermediari între comunitatea romă și stat. De observat că textul documentului datează din anul 1414, dar se referă la o situație existentă în trecut (“unde au fost cneji Lie și Țigăneștii”).

“Țigănia boierească” cuprindea pe robii aflați în proprietatea boierilor. Termenul de ”țigănie” desemnează și astăzi concentrații mai mari de populație romă în anumite sate sau cartiere din orașe. Robii romi pe parcursul întregii perioade de sclavie în care s-au aflat în cele două Țări Române, nu beneficiază de un statut juridic care să le asigure drepturi minime și să-i apere în judecăți (Georgescu, Sechelarie 1982).

Ei sunt considerați proprietatea stăpânului care poate face ce vrea cu ei. Conflictele dintre rob și o persoană liberă, străină de familia stăpânului robului, deveneau un conflict între stăpânul robului și persoana în cauză.

Robul nu era răspunzător pentru faptele sale, acestea privindu-l pe stăpân, dar în cazuri mai grave (furt de cai, ucidere etc.) stăpânul putea renunța la rob și nu mai acorda despăgubiri, robul urmând a fi pedepsit. Pentru a se putea căsătorii, robii romi aveau nevoie de acordul stăpânului, iar dacă aveau stăpâni diferiți, era nevoie de aprobarea ambilor stăpâni. De obicei, aceștia se înțelegeau asupra celui care va păstra sălașul (familia); astfel că unul dintre stăpâni îl cumpăra pe robul care urma ca, prin căsătoria cu celălalt, să vină pe moșia sa, fie că îi dădea pentru robul pe care-l obținea un alt rob. Pentru această situație, majoritatea documentelor secolului al XVII–lea specifică “țigan pentru țigan, după cum este legea”.

Proprietatea la romi

Se cuvine să facem, încă de la început, distincție între situația romilor liberi și a robilor. Romii liberi posedau proprietăți imobiliare, asupra cărora dispuneau după voință.

Astfel, le puteau vinde, schimba, dona sau lăsa prin testament. Un exemplu îl constituie documentul din 1 iunie 1760, din care aflăm cum Chiriac “țiganul” cu soția sa Ioana au vândut cu suma de 25 lei un loc al lor din târgul Bârladului.

Robii teoretic nu aveau proprietăți de nici un fel, ei, ca persoană, aparțineau cu tot ce aveau stăpânului lor. Când un rob era eliberat sau acumula suficienți bani pentru a se putea răscumpăra de la stăpânul lui, atunci putea să fie și proprietar de pământ sau cneaz. Încă de la 1572, Ioan Vodă cel Cumplit întărește lui Nicola țiganul pământul cumpărat de el: “am dat acestui țigan anume Nicola, a treia parte din a cincia parte satul de la Balotești și văd de moară la Putna, ce el și-a cumpărat pentru 120 de zloți tătărești încă în zilele lui Alexandru Vodă de la Toma și sora lui Stana și nepotul lor Dumitru, când și-a plătit Toma capul, și să-i fie lui cu tot venitul”.

Codul Callimach hotăra că robii “nu pot primi și lăsa moștenire” – probabil de la persoane libere sau robi ce nu aparțineau de familia beneficiarului fiindcă, tot Codul Callimach consemna că “stăpânul nu are drept asupra vieții și averii robului”, averea acestuia revenind stăpânului doar când robul fuge fără să revină, nu are fii sau părinți ori când va vătăma sau păgubi pe stăpân. Când un rob era lăsat danie de stăpânul său, care apoi îl eliberează sau îl vinde altcuiva, atunci “se stinge dania și averea țiganului rămâne sub stăpânirea sa după vechiul obicei al pământului”. Dacă robii sau casnicii s-au împrumutat în numele stăpânilor, creditorii, pentru a-și recupera împrumutul, trebuiau să dovedească mai întâi că stăpânii robilor le-au poruncit aceasta, altfel proprietarii și stăpânii de case nu erau obligați să le plătească datoria.

Domnia voievodului rom Ștefan Răzvan în Moldova

O realitate a istoriei statului moldovean este domnia lui Ștefan Răzvan la sfârșitul secolului al XVI-lea, despre care izvoarele vremii ne informează că era rom.

El provenea din Românească, fiind bine cunoscut de Mihai Viteazul. Inițial Răzvan fusese mahomedan iar prin botezul său creștin el și-a atras dușmănia turcilor care căutau să-l omoare. Mihai Viteazul ne spune că mama sa era țărancă aservită, rumâncă, ca atare tatăl lui Ștefan Răzvan a fost rom mahomedan care nu putea fi înrobit de domnia valahă. Dacă tatăl său ar fi fost din Țara Românească, atunci Răzvan ar fi ajuns rob ca și tatăl său și nu ar fi putut obține poziții însemnate și mai târziu domnia în . Ștefan Răzvan semnează el însuși cu litere latine, ceea ce arată că era un om învățat. El apare în sfatul domnesc cu titlul de „căpitan general”, conducând până în primăvara anului 1595, în calitate de comandant al armatei moldovene, campaniile armatei asupra.

El s-a proclamat domn la Iași, posibil la 24 aprilie 1595, sub numele său de botez Ștefan Vodă. Răzvan era iubit de toți și era capul călăreților moldoveni.

La Alba Iulia ardelenii îl considerau un „boier de vază”, „care boier îi este foarte plăcut principelui și până acum i-a fost servitor vechi și credincios”, ceea ce l-a determinat pe principele Sigismund să-l sprijine ca domnitor al Moldovei.

Rromii în Bucovina în timpul stăpânirii Austriece (1775 – 1918)

În Bucovina, partea de N a statului medieval Moldova, care în 1775, în urma unui aranjament teritorial austro-turc pe seama Moldovei, a intrat în componența Imperiului Habsburgic, noua stăpânire austriacă a moștenit realitatea socială a robiei rromilor. Existau aici cele 3 categorii de robi din principatele române. Numărul robilor era mare, îndeosebi datorită numeroaselor mănăstiri din această parte a țării. Singura mănăstire Moldovița avea, în 1775, 80 de familii de robi, cu 294 suflete. Se apreciază că numărul rromilor era de 800 familii, adică 4,6% din populația totală a provinciei (care atunci era de cca. 17.000 familii).

În 1780 erau înregistrate 242 de familii de rromi nomazi și 534 familii de rromi sedentari, în total 1776 familii de rromi. La conscripția din anul 1800 erau în Bucovina 627 familii de rromi sedentari, cu 2500 suflete; ei constituiau 1,26 % din populația totală de 198.000 locuitori ai provinciei.

În pimii ani ai stăpânirii austriece în Bucovina, robia rromilor și-a continuat existența. Intervenția noilor autorități s-a limitat la început la reglementarea statutului fiscal al robilor. Desființarea scutirilor de care ei beneficiau era necesară și pentru că uneori mănăstirile declarau drept „țigani” și pe unii țărani, care în mod normal ar fi trebui să plătească impozitul. Rromii au fost impuși și ei la impozite și la celelalte obligații față de stat.

În cadrul reformelor introduse în Bucovina în deceniul 9, în timpul domniei împăratului Iosif al II-lea, reforme care au asigurat provinciei un sistem socio-administrativ în mare măsură identic cu al celorlalte provincii ale imperiului, robia rromilor a fost desființată. Împăratul Iosif al II-lea a dat la Cernăuți, la 19 iunie 1783, un ordin prin care robia era desființată. Punerea în practică a acestei măsuri a fost însă extrem de anevoioasă, datorită poziției boierilor Moldovei și mănăstirilor. Opoziția mănăstirilor a putut fi înfrântă mai ușor, într-o epocă în care întregul imperiu erau luate atunci măsuri împotriva acestor așezăminte. Opoziția boierilor moldoveni a fost însa deosebit de acerbă. Timp de mai mulți ani ei au înaintat administrației civile și militare a Bucovinei, a Galiției proteste și memorii în care prezentau ordonanța imperială ca o încălcare a autonomiei și a tradiției țării si „argumentau” necesitatea păstrării robiei, ca fiind starea cea mai potrivită pentru rromi, după ei acest tip de dependență fiind și în avantajul rromilor.

Aplicarea ordonanței a fost tergiversată, iar boierilor li s-au făcut concesii, încât ei nu au pierdut forța de muncă pe care o constituiau robii. Abia la sfârșitul deceniului se poate vorbi de dispariția efectivă robiei în Bucovina. Dependența personală a robilor mănăstirești și boierești a fost desființată. Ei au intrat, formal, în rândul țăranilor, fiind impuși la aceleași impozite și alte obligații fața de stat ca aceștia. Cei mai mulți dintre ei au rămas pe moșia care trăiseră ca robi. Ei erau însa țărani fără pământ, astfel încât condiția lor economica și modul lor de viața nu s-au schimbat prea mult. Acești „țărani noi”- cum sunt numiți uneori in actele epocii – au repetat noul statut ca o înrăutățire a situații lor. Unii dintre ei s-au alăturat rromilor nomazi.

Rromii nomazi din Bucovina (lingurari, ursari, aurari, sau rudari) au fost impuși de către autoritățile austriece la plata unor dări speciale. Fiecare familie de rromi nomazi plătea anual taxe de trei florini 57 creițari, la care se adăugau alte obligații față de comună, precum si două zile de robotă în favoarea căpitanului de rromi. Aceasta dim urmă se ocupă cu strângerea taxelor de la rromi și, prin intermediul șefilor familiilor de țigani, își exercită autoritatea asupra rromilor din țară; el era rrom. Încă din deceniul nouă au fost luate măsuri repetate pentru sedentarizarea rromilor nomazi și transformarea lor în agricultori și meșteșugari. În anul 1802, printr-un ordin gubernial, se interzice intrarea în țară a rromilor străini, iar familiilor de rromi care se află în Bucovina li se dă un termen în care să se așeze într-un loc; după expirarea acestui termen familiile care încă vor mai nomadiza, vor fi alungate din țară. În 1803 a fost desființată slujba de căpitan de țigani precum și dările specifice rromilor. De acum înainte rromi erau obligați să plătească dări în rând cu ceilalți locuitori ai țării. Rromii sunt asimilați întru totul țăranilor.

Măsuri de sedentarizare a rromilor nomazi au fost luate și mai târziu de către gberniul Galiției, de care ținea Bucovina.

Această problemă devine din nou acută pentru autorități în jurul anilor 1850. Acum justiția, poliția și jandarmeria au recurs la măsuri energice împotriva rromilor nomazi. În anii ‘70 ai secolului trecut, Ministerul de Interne de la Viena s-a preocupat de găsirea celor mai bune modalități de eliminare a acestui fenomen social și de reglementare a situației rromilor în ansamblu.

În aceste împrejurări, în vara anului 1878, a fost efectuată o anchetă asupra situației rromilor din Bucovina, pe localități.

Numărul rromilor sedentari în Bucovina era atunci de 5.295 suflete, adică 1,32 % din populația provinciei. Repartiția populației țigănești pe teritoriu era însă extrem de inegală. În unele districte rromii atingeau 2 – 3 % din populație (Gura Humorului 3,68 %, Solca 2,23 %, Storojineț 2,18 %), iar în altele numărul rromilor era semnificativ, (ex. în districtul Sadagura doar 0,20 % din populație. Rromii se concentrau în partea de sud a provinciei, unde constituiau 1,9 % din populație. 3900 rromi locuiau în localitățile curat românești, 740 în localități curat rutene sau rusești, 600 în localitățile mixte româno–rutene. 4/5 din rromii bucovineni trăiau în mijlocul românilor, unde alcătuiau 2,12 % din populației, în timp ce rromii care trăiau între ruteni reprezentau doar 0,57 % din populația respectivă. Cei mai mulți dintre rromii bucivineni vorbeau româna ca limbă maternă.

În conscripția din 1878 numai sunt înregistrați rromi nomazi. În acel moment rromii bucovineni erau cu toții sedentarizați. Puțini rromi nomazi prezenți în provincie la sfârsitul sec. al XIX-lea și începutul secolului XX erau veniți mai ales în nordul Transilvaniei, cu pașapoarte emise de autoritățile ungare, iar unii din România.

Apariția lor în era sporadică și umblau numai prin părțile de sud – est ale țării, în districtele Rădăuți, Storojineți și Vijnița.

Politici de asimilare inițiate de Maria Tereza și Iosif al II-lea

Până către 1750 statutul juridic al romilor rămâne în linii mari același cu cel din perioada principatului, interesul autoritățile habsburgice fiind să păstreze o evidență cât mai strictă a numărului lor și a dărilor care trebuiau să le plătească.

În timpul împărătesei Maria Tereza și a fiului ei Iosif al II-lea (1780-1790), în conformitate cu reformele introduse pentru modernizarea statului, s-a încercat o politică generală, cu caracter gradual, pentru sedentarizarea și asimilarea romilor.

Situația economică grea și modul de viață distinct pe care-l duceau aceștia comparativ cu masa țăranilor a condus la măsuri de uniformizare a lor cu restul populației.

În anul 1758, în scopul eliminării nomadismului, s-a decretat legarea de un anumit loc a romilor, care trebuiau să plătească impozite la stat și aveau anumite obligații față de stăpânul feudal; nu puteau deține cai și căruțe, iar pentru părăsirea satului aveau nevoie de autorizație specială.

În anul 1761, pentru a arăta noul lor statut, printr-un decret, li se dă numele de “țărani noi” sau “unguri noi”. Tinerii de peste 16 ani îndeplineau serviciul militar.

Decretul din anul 1767, al treilea la număr, desființează jurisdicția voievodului asupra romilor, ei fiind supuși sistemului administrativ obișnuit.

Este interzisă folosirea limbii romani, ca și portul și ocupațiile specifice rome. În anul 1773, printr-un ultim decret sunt interzise căsătoriile între romi, iar căsătoriile dintre romi și persoane de altă etnie sunt reglementate strict.

Copiii romi de peste 5 ani urmau a fi luați de la familiile lor și încredințați unor familii nerome.

Romilor le este interzis să mai locuiască în corturi iar autonomia lor judiciară este desființată, urmând ca de acum înainte să se afle sub autoritatea judelui sătesc.

Copiii romi mai mari de 4 ani vor fi repartizați în așezările vecine în scopul unei educații într-o familie de țărani români sau de țărani unguri.

Le este interzis comerțul cu cai, aceștia putând fi folosiți doar la muncile agricole de către romii iobagi.

Portul tradițional, este interzis și se decretează obligativitatea adoptării îmbrăcămintei și a limbii locuitorilor majoritari. Cel care vorbea romani era pedepsit cu 24 de lovituri de bâtă. Pentru o mai bună evidență fiscală se interzice romilor să-și schimbe numele și casele lor trebuie numerotate. Cea mai drastică măsură este interzicerea căsătoriilor între romi. Ei sunt supravegheați cu atenție de autoritățile judiciare locale care înaintează lunar rapoarte asupra modului de viață a romilor din district. Lăutăria este văzută ca un lucru rușinos și se încearcă limitarea cât mai mare a numărului de romi muzicanți. Cerșitul, ocupație destul de răspândită în unele zone, este interzis. Se iau măsuri pentru alfabetizarea copiilor care trebuie să meargă la școală, sub răspunderea preotului. În vederea sedentarizării romilor, feudalii trebuiau să le pună la dispoziție o bucată de pământ pe care să o muncească (Achim: 1998).

Deosebita importanță a robilor pentru economia statului medieval valah determină scutirea romilor care vor veni din Moldova și Imperiul Otoman de taxe și munci către stat.

Domnitorul Matei Basarab, la 9 ianuarie 1618, dă o înlesnire specială în acest sens pentru romii care vor veni și se vor așeza lângă sfânta mănăstire de la Măcsineni.

În Moldova, la 31 ianuarie 1844, la propunerea domnitorului Mihail Sturza, a fost adoptată legea “pentru regularisirea țiganilor mitropoliei, a episcopilor și mănăstirilor în deobște”. În baza ei, romii aparținând bisericii și mănăstirilor deveneau liberi.

Dările adunate de la ei formau un fond special destinat răscumpărării robilor pe care particularii îi scot la vânzare. La 14 februarie 1844 a fost votată legea prin care robii statului, atât cei așezați cât și cei nomazi, deveneau liberi, dobândind aceleași drepturi ca și ceilalți locuitori ai țării.

A doua mare migrațiune a romilor

După abolirea sclăviei și unirea Țării Românești cu Moldova, romii și în special nomazii rămași fără stăpâni au fost supravegheați strict de poliție. Pentru a pleca dintr-un sat în altul ei aveau nevoie de o autorizație din partea poliției și, după 1893, din partea jandarmeriei.

Acest fapt îi afecta mai ales pe nomazii ce practicau un mic comerț rural sau lucrau cu contract la antreprenori sau la boieri.

Cu toate că România a fost o țară care a primit imigranți de la jumătatea secolului XIX și până la declanșarea celui de-al doilea război mondial, o parte importantă a rromilor nomazi a fost nevoită să părăsească România și să migreze, în principal, spre vest.

Grupuri însemnate de romi care migrează ajung în America, Australia și Africa de Sud. Ei erau independenți din punct de vedere economic, își câștigau hrana prin comerțul cu obiecte fabricate de ei și prin reparații la oalele și căldările sătenilor din localitățile pe unde treceau. Toată averea lor, casa lor era reprezentată de căruțele cu coviltir și ce se găsea în ele, astfel că le-a fost relativ ușor să părăsească România și să plece spre alte țări.

Romii în perioada interbelică

După realizarea marii Uniri și formarea statului România, numărul populației de romi a crescut simțitor, dar la recensământul general din 1930 s-au declarat țigani 262.501 persoane, adică 1,5% din populația țării. 221.726 romi (84,5% din total) locuiau în sate, iar 40.775 (15,5%) în orașe.

O simplă comparație între cifrele anterioare, care numai pentru Țara Românească și Moldova dădeau această cifră, și rezultatele recensământului din 1930 denotă că rezultatele lui nu redau exact numărul romilor care trăiau în România. Ion Chelcea, în lucrarea sa Țiganii din România. Monografie etnografică, estima numărul romilor la cifra de 525.000.

Dificultățile economice, sărăcia și marginalizarea rămân în continuare larg răspândite în viața romilor din România Mare. Migrația de la sat la oraș, începută în perioada de după dezrobire, se accentuează și provoacă dezechilibre și probleme în găsirea unui loc de muncă. Corporațiile lăutarilor adresează cel mai adesea plângeri autorităților pentru a stopa venirea muzicanților străini și a celor din mediul rural care fac „concurență neloială”. Grupurile de nomazi sunt adesea izgonite din sate și marginea orașelor datorită bolilor care se credea că le aduc și a fricii de furtișaguri.

Deportarea romilor

Datorită modificării regimului politic în România prin guvernarea generalului Ion Antonescu și a puternicei influențe germane si-a făcut loc ideea că este mai bine ca romii să fie luați cu forța din casele și localitățile unde locuiau și să fie trimiși la est de râul Nistru, în Ucraina de astăzi. Se dorea separarea romilor și a altor minorități de români pentru a se obține o națiune română pură, fără a fi amestecată cu alte rase umane, după modelul aplicat în Germania cu evreii și romii.

Datele recesamantului din 1930

Multe ocupații, monopol exclusiv rom, sunt abandonate ca urmare a concurenței care își face apariția pe piață, determinând în acest fel o reorientare care duce la practicarea unui comerț ambulant mai ales cu produse textile. Principalele meserii, în special cele de la oraș, sunt cele de: „lăutari, geambași, fierari, potcovari, meșteri lăcătuși, spoitori, rudari, văcsuitori, strângători de fiare, vânzători de ziare și haine vechi, hornari, florari, mici comercianți” dar sunt și romi din clasa intelectuală precum: „publiciști, avocați, profesori medici și arhitecți”.

În regiunea Suceava se află

Medii întrunite: 915.912 locuitori din care 753 sunt de naționalitate rromă.

Mediul urban: 151.369 locuitori din care 62 sunt de naționalitate rroma

Localități asimilate urbanului: 17.113 din care 12 sunt de naționalitate rromă

Mediul rural : 764.543 din care 691 sunt de naționalitate rromă

In anul 1956, in județul Suceava, erau 20.949 de locuitori, dintre care 15 erau de etnie rromă.

In regiunea Câmpulung – Moldovenesc se află:

Medii întrunite: 48.577 locuitori din care 53 erau de naționalitate rromă

Mediul urban: 22.227 locuitori din care 13 erau de naționalitate rromă

Orașul Câmpulung – Moldovenesc: 13.627 locuitori din care 1 era de etnie rromă

Localitățile asimilate urbanului: 8600 locuitori din care 12 erau de etnie rromă.

Mediul rural: 26.350 locuitori din care 40 erau de naționalitate rromă.

In regiunea Fălticeni se află:

Medii întrunite: 112.969 locuitori din care 352 erau de naționalitate rromă.

Mediul urban: 13.305 locuitori din care 17 erau de naționalitate rromă.

Orașul Fălticeni: 13.305 locuitori din care 17 erau de naționalitate rromă.

Mediul rural: 99.664 locuitori din care 335 erau de naționalitate rromă.

Regiunea Gura Humorului:

Medii întrunite: 60.162 locuitori din care 12 erau de naționalitate rromă.

Mediul urban 14.714 locuitori din care 4 erau de naționalitate rromă.

Orașul Gura Humorului 7216 locuitori din care 4 erau de naționalitate rromă.

Mediul rural: 85.678 locuitori din care 8 erau de naționalitate rromă.

Regiunea Rădăuți:

Medii întrunite: 101.627 locuitori din care 19 erau de naționalitate rromă

Mediul rural: 85.678 locuitori din care 19 erau de naționalitate rromă.

Regiunea Siret:

Medii întrunite: 89.883 locuitori din care 24 erau de naționalitate rromă.

Mediul rural: 34.219 locuitori din care 24 erau de naționalitate rromă.

Regiunea Vatra Dornei:

Medii întrunite: 38.766 locuitori din care 26 erau de naționalitate rromă.

Mediul urban: 14.221 locuitori din care 2 erau de naționalitate rromă

Orașul Vatra Dornei: 10.822 locuitori din care 2 erau de naționalitate rromă.

Mediul rural : 24.545 locuitori din care 24 erau de naționalitate rromă.

Populația pe naționalități după limba maternă.

În județul Suceava din totalul populației de 915.912 locuitori doar 1042 locuitori foloseau limba maternă romani.

În mediul urban în anul 1956 populația totală era de 151.369 locuitori din care 49 foloseau limba maternă romani.

În mediul urban în celelalte localități asimilate urbanului din 17.113 locuitori 5 foloseau limba maternă romani.

În mediul rural din 764.543 locuitori doar 993 foloseau limba maternă romani.

În orașul Suceava din 20.949 locuitori, 15 locuitori erau de naționalitate rromă adică 7 de sex masculin și 8 de sex feminin.

Meșteșugari individuali: 10 dintre care 5 de sex masculin și 5 de sex feminin.

La recensământul din 1977 din totalul populației de 633.899 locuitori, 266 erau de naționalitate rromă.

La Recensământul populației și locunțelor din 7 ianuarie 1977, județul Suceava număra 701.830 locuitori dintre care 5136 erau de naționalitate rromă.

În municipiile și orașele din județul Suceava din totalul populației de 250.436 locuitori, 1035 erau de etnie rromă.

În comunele județului Suceava populația totală era de 451.394 locuitori din care 4.101 erau de etnie rromă.

Populația județului Suceava la recensământul din 7 ianuarie 1992 din procentul de 97,6 % locuitor, 0,7 % erau de etnie rromă.

În municipiile și orașele județului Suceava din totalul populației de 97,7 %, 0,4 % erau de etnie rromă.

În comunele județului Suceava din procentul de 96,8 % doar 0,9 % erau de naționaliate rromă.

În recensământul din 7 ianuarie 1992 din totalul populației județului Suceava de 701.830 locuitori, 1892 foloseau limba maternă romani.

În orașele și municipiile județului Suceava din totalul populației de 250.436 locuitori 346 locuitori foloseau limba maternă romani.

În comunele județului Suceava din totalul populației de 451.394 locuitori doar 1546 foloseau limba maternă romani.

În județul Suceava din totalul populației de 701.830 locuitori, 5136 locuitori erau de naționalitate rromă, și dintre aceștia doar 1880 foloseau limba maternă romani.

Totalul populației al României era de 22.810.035 locuitori dintre aceștia 11.213.763 sunt de sex masculin iar 11.506.276 erau de sex feminin, dintre aceștia 401.087 locuitori erau de naționalitate rromă, adică 203.055 erau de sex masculin și 198.032 erau de sex feminin adică:

0 – 4 ani: 61.907 dintre care 31.768 de sex masculin iar 30.139 de sex feminin.

5 – 9 ani: 52.660 dintre care 26.828 de sex masculin iar 25.832 de sex feminin.

10 – 14 ani: 51.538 dintre care 26.377 de sex masculin și 25.161 de sex feminin.

15 – 19 ani: 46.986 dintre care 24.203 de sex masculin și 22.783 de sex feminin.

20 – 24 ani: 38.638 dintre care 19.633 de sex masculin și 19.005 de sex feminin.

25 – 29 ani: 24.291 dintre care 12.758 de sex masculin și 11.532 de sex feminin.

30 – 34 ani: 25.810 dintre care 13.591 de sex masculin și 12.219 de sex feminin.

35 – 39 ani: 24.174 dintre care 12.413 de sex masculin și 11.734 de sex feminin.

40 – 44 ani: 18.773 dintre care 9.731 de sex masculin și 9042 de sex feminin.

45 – 49 ani: 12.124 dintre care 6.031 de sex masculin și 6.153 de sex feminin.

50 – 54 ani: 12.134 dintre care 5.885 de sex masculin și 6.429 de sex feminin.

55 – 59 ani: 11.334 dintre care 5.149 de sex masculin și 6.390 de sex feminin.

60 – 64 ani: 8.213 dintre care 4.024 de sex masculin și 4.889 de sex feminin.

65 – 69 ani: 5.755 dintre care 2.513 de sex masculin și 3.242 de sex feminin.

70 – 74 ani: 5.285 dintre care 1.324 de sex masculin și 3.961 de sex feminin.

75 și peste: 10.361 dintre care 2.799 de sex masculin și 7.562 de sex feminin.

Religia pe naționalități

Din totalul populației pe țară a rromilor de 401.087 :

Ortodocși: 342.130 locuitori; Romano – catolici: 19.275; Greco – catolici: 350;

Reformată: 17.598; Penticostali: 7.919; Baptiști: 932; Adventiști: 1.694; Unitariană: 910;

Musulmană: 583; Creștini după evanghelie: 920;

Evanghelica de confesiune augustiană: 229; Creștini de rit vechi: 94

Evanghelica sinodo – prezbiteriană: 41; Mozaică: 14; Alte religii: 896;

Biserica ortodoxă de stil vechi: 110; Atei: 235; Fără religie: 3.203; Nedeclarată: 735.

Religia rromilor pe municipii și orașe: 165.461 locuitori

Ortodocși: 142.287 locuitori; Romano – catolici: 8.241; Greco – catolici: 8.428;

Reformată: 4.863; Penticostali: 2.984; Baptiști: 392; Adventiști: 701; Unitariană: 192;

Musulmană: 470; Creștini după evanghelie: 325;

Evanghelica de confesiune augustiană: 66; Creștini de rit vechi: 30

Evanghelica sinodo – prezbiteriană: 26; Mozaică: 13; Alte religii: 518; Atei: 188

Fără religie: 1.988; Nedeclarată: 657; Biserica ortodoxă de stil vechi: 19.

Religia populației rrome pe comune: 235.626 locuitori

Ortodocși: 199.843 locuitori; Romano – catolici: 20.844; Greco – catolici: 2.141;

Reformată: 12.735; Penticostali : 5025; Baptiști: 540; Adventiști: 993; Unitariană: 718;

Musulmană: 113; Creștini după evanghelie: 595

Evanghelica de confesiune augustiană: 163; Creștini de rit vechi: 64

Evanghelica sinodo – prezbiteriană: 15; Mozaică: 1; Alte religii: 387; Atei: 47;

Fără religie: 1222; Nedeclarată: 98; Biserica ortodoxă de stil vechi: 91.

Primele referiri cu privire la originea indiană a rromilor

În secolele al XV-lea – al XVII-lea, despre strămoșii rromilor – deși fuseseră menționați sau se făcuseră trimiteri la existența lor sub diferite denumiri, încă din secolele al XIII-lea – al XIV-lea, în timpul trecerii prin Imperiul Bizantin – persistă ideea că aceștia sunt “egipteni”, “faraoni”, “boemieni”, “tătari”, “păgâni” etc. și nicidecum de origine indiană.

Chiar și primele mostre de limba rromani, scoase la iveală de A. Borde și Bonaventura Vulcanius, la anii 1547, respectiv, 1597, sau reproduse ulterior de către alți cercetători, ca, de pildă, Hieronymus Megiser (care, la anul 1603, preia Indexul publicat de Bonaventura Vulcanius cu, cuvinte în limba nubienilor nomazi etc.), treceau drept elemente din limba “egiptenilor”.

Dar până la constatarea originii indiene a rromilor, făcută de ungurul Vli Istvn pe bază lingvistică, la jumătatea – sfârșitul sec. al XVIII-lea, nu avem decât vreo câteva menționări exprese în acest sens.

Despre primele “două mențiuni explicite” privitoare la apartenența rromilor la spațiul indian ne sunt oferite amănunte de către H. Bernard și de Marcel Courthiade (1995).

H. Bernard (1869), referindu-se la prezența rromilor la Bologna (la 18 iul. 1422), potrivit Cronicii de Bologna, respectiv la Forli (la 7 aug. 1422), în drumul acestora spre Roma (unde vor obține de la Papa scrisori de protecție) ne supune atenției faptul că Fratele Gronimo Hieronymi în Cronica de la Forli menționează că, de fapt, doar unii spun că ar fi din India. Marcel Courthiade, obținând manuscrisul Cronicii de la Forli, prin amabilitatea domnului Franco Zaghini, reproduce în teza sa de doctorat (1995) pasajul în cauză.

Oricum, important este că se consemnează în cronică, pentru prima oară, că “unii” spuneau că aceștia ar fi de fel din India.

“Descoperirea” constă tocmai în punerea în legătură a rromilor cu toponimul Calicut Kozhikode; Kallykott, port în SV-ul Indiei, în Kerala, pe coasta Malabar.

Atât Frdric Max cât și Marcel Courthiade (1995) xeplica invocarea orașului Calicut de către rromi nu întâmplător, ci pentru că era bine cunoscut în epoca, după debarcarea, în anul 1498, a navigatorului portughez Vasco da Gama în acest port indian.

Evident, până la înregistrarea primelor observații de ordin lingvistic, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, făcute de Wli Istvn, J.C.C. Rdiger, H.M.G. Grellmann ș.a., trimiteri la originea indiană a rromilor se fac și în continuare, sporadic, în creația unor mari scriitori ca: Miguel de Cervantes Savedra (1547 – 1616), cu a sa “La Gitanilla” (1613), din seria de “nuvele exemplare”, în care plasează patria străbună a strămoșilor gitanos între Ind(us) și Gange, germanul Hans Jakob Christoffel von Grimelschausen (aprox. 1622 – 1676), cu romanul său baroc Der Abentheurliche Simplicissimus Teutsch (1669), Michael Moscherosch (1601 – 1669) ș.a.

Condițiile de existență în locurile de deportare. Moartea multor deportați

Măsurile preconizate ar fi trebuit să asigure deportaților posibilitatea de a-și câștiga existența în condițiile unui regim de domiciliu obligatoriu. Au rămas, însă, pe hârtie. Situația romilor în Transnistria, a fost de la început, extrem de dură. Romilor nu li s-au asigurat decât într-o mică măsură posibilități de muncă și mijloace de existență. Doar o parte dintre ei au fost utilizați la ferme (fostele sovhozuri) și la obști (fostele colhozuri). Acestea nu aveau nevoie de ei decât în număr mic și, de regulă, sezonier, preferând să-i folosească pe localnicii ucraineni. Atelierele de care vorbea decizia amintită nu au fost organizate decât în număr extrem de mic.

Condițiile de existență în Transnistria au fost foarte dure. Deportaților nu li se distribuia hrană suficientă, iar ei nu și-o puteau procura. Rația prevăzută de Guvernământ nu a fost respectată; uneori, nu se distribuia cu săptămânile. Nu se asigurau lemne pentru încălzit și gătit. Și îmbrăcămintea a fost o mare problemă, mai ales că la ridicarea lor de acasă romilor nu li s-a permis să-și ia haine de schimb și obiecte personale. Deportații erau lipsiți de cele mai elementare obiecte, inclusiv de vase de gătit. Asistența medicală era aproape inexistentă, iar medicamentele lipseau. Cei ce dispuneau de aur, de monedă românească sau de diferite obiecte le vindeau localnicilor pentru a supraviețui. Această situație îngrozitoare era reflectată în înseși rapoartele și în alte materiale întocmite chiar de autoritățile care s-au ocupat de deportați (posturile și legiunile de jandarmi, prețurile raioanelor, prefecturile de județ etc.). Situația din județul Oceacov, pe care o găsim descrisă în nota informativă, datată 5 decembrie 1942, a unui agent al Siguranței, este ilustrativă pentru mai toate “coloniile” de romi din acel moment. Pe timpul cât au stat în cazarmele de la Alexandru dar, țiganii au trăit într-o mizerie de nedescris. Erau alimentați insuficient. Li se dădeau 400 gr pâine pentru cei capabili a munci și câte 200 gr pentru bătrâni și copii. Li se mai dădea puțini cartofi și foarte rar pește sărat și aceste în cantități extrem de mici.

Din cauza proastei alimentări, unii țigani au slăbit într-atât că au ajuns numai schelete. Zilnic mureau – mai ales în ultimul timp – câte 10-15 țigani. Erau plini de paraziți. Vizita medicală nu li se făcea deloc, iar medicamente nu aveau. Erau goi, fără haine pe ei, iar rufăria și îmbrăcămintea le lipsea. Erau femei al căror corp (partea inferioară) era goală în adevăratul sens al cuvântului. Săpun nu li s-a dat de când au venit, din care cauză nu s-au spălat nici ei și nici n-au putut să-și spele singura cămașă ce o aveau. În general situația țiganilor a fost groaznică și aproape de neînchipuit. Din cauza mizeriei mulți dintre ei au ajuns niște umbre și aproape sălbateci. Această stare a lor se datorește din cauza relei cazări și alimentări, precum și a frigului. Din cauza foametei la care au fost supuși, i-au speriat pe ucrainieni cu furturile.

Dacă în țară unii țigani se țineau de furturi, o făceau din obișnuință, pe când și țiganul care în țară era cinstit s-a pus pe furt, căci foamea l-a dus la acest gest rușinos.

Din cauza răului tratament, până în ziua de 25 noembrie au murit 309 rromi. Au fost găsite cadavre de țigani pe șoseaua Oceacov – Alexandrudar. Aceștia au murit de foame și frig. Alt grup de rromi de la cazarmele Alexandrudar au fost cazați mai omenește prin comune.

De asemenea, vor intensifica furturile de la ruși, ucraineni. De altfel, populația băștinașă este foarte revoltată și starea de spirit a acesteia este foarte scăzută prin faptul că au fost evacuați din casele lor în timp de iarnă pentru ca aceste case să fie date pe seama țiganilor, pe care nu pot să-i sufere”. Până în primăvara anului 1943, situația deportaților a fost dramatică din toate punctele de vedere.

Au murit mii de romi. De fapt, pierderile de vieți în rândul romilor care au trecut prin experiența Transnistriei s-au produs, în cvasitotalitatea lor, în iarna 1942-1943.

Într-un raport al Preturii Raionului Landau către Prefectura Județului Berezovca în legătură cu epidemia de tifos exantematic izbucnită la mijlocul lunii decembrie 1942 în taberele de romi din raion, precizează că, datorită tifosului, numărul romilor din acea regiune s-a redus de la circa 7.500 la circa 1.800-2.400.

Situația din raionul Landau a fost una de excepție, dar peste tot s-a înregistrat atunci un număr mare de morți.

O măsură care i-a afectat grav pe nomazi a fost confiscarea cailor și căruțelor, nu numai pentru că îi priva pe acești oameni de posibilitatea de a-și câștiga existența, ci și pentru că pentru mulți căruța servea ca locuință.

Dispoziția cu acest conținut a fost dată de Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, la 29 iulie 1942, Într-un memoriu scris în 1945.

Vasile Gorsky, fostul prefect al județului Oceacov, dă una dintre cele mai detaliate descrieri ale situației în care s-au aflat romii deportați în Transnistria.

Prin informațiile pe care le conține, memoriul reprezintă o sintetiză a ceea ce apare în documentele emanate de la autoritățile din Transnistria.

Pe lângă situația tragică în care s-au aflat romii, apare aici și neputința administrației civile de a gestiona această nouă situație. Ulterior, situația deportaților s-a ameliorat într-o oarecare măsură.

Întrucât concentrarea în grupuri mari făceau extrem de dificile asigurarea cu lucru și procurarea hranei, dar și supravegherea acestor oameni și, în același timp, avându-se în vedere experiența dramatică din iarna 1942-1943, în primăvara și vara lui 1943 s-a recurs mai peste tot la desființarea coloniilor și la împărțirea romilor prin sate.

Astfel s-a ajuns ca ei să locuiască, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în multe dintre localitățile județelor Golta, Balta, Berezovca și Oceacov, unde au fost folosiți la muncă, fie la ferme și obști, fie în ateliere sau în alte locuri, unde prestau muncă plătită sau își practicau pe cont propriu meseria.

Fondurile de arhivă create de administrația românească de ocupație din Transnistria sau de administrația unor comune și ferme redau foarte bine tipurile de munci pe care le-au prestat romii: munci agricole, repararea drumurilor și a terasamentului de cale ferată, tăierea sălciilor de pe malul Bugului, tăierea lemnelor în păduri, lucrări de interes militar din regiunea Nikolaev (situată dincolo de Bug, în teritoriul aflat sub ocupație germană) ș.a. Printr-o serie de măsuri luate în vara lui 1943, autoritățile s-au străduit să le asigure deportaților posibilități de muncă. Aceasta a fost ceea ce în limbajul epocii se numea “organizarea muncii”.

Ea a avut o parte pozitivă, în sensul că munca era plătită, iar deportatul și familia lui puteau să-și asigure întrucâtva existența. Unii dintre deportați s-au adaptat la condițiile vitrege din Transnistria. Ei au găsit o nișă în economia satelor în care au fost așezați, prestând pentru localnici anumite munci și meșteșuguri, întocmai ca în satele de origine din România. Un astfel de grup, care a reușit să-și rezerve ocupația și să-și asigure existența, a fost cel al pieptănarilor. În județul Berezovca, exista, în februarie 1944, un număr de 1.800 de pieptănari, care își câștigau existența din confecționarea și comercializarea pieptenilor.

Așa cum scrie “primarul țiganilor” de la ferma Suhaia Balca, într-o cerere adresată prefectului județului Berezovca, la 11 martie 1944: “De patru luni noi nu am primit nimic de la fermă sau stat, ci trăim numai de pe urma muncii noastre și din veniturile ce realizăm prin vânzarea pieptănelor. Din veniturile ce le avem de pe urma vânzării pieptănelor noi am putut în iarna aceasta să ne îmbrăcăm și să ne hrănim într-un chip omenos”.

În aceiași termeni scrie, în aceeași zi, Păun Marin, “conducătorul atelierului de pieptenărie al țiganilor de la ferma Suhaia Balca”, în cererea de eliberare a unor autorizații pentru vânzarea pieptenilor. Dar nu tuturor deportaților li s-a putut da de lucru.

La nivel de raion sau de județ, au fost luate măsuri menite să le asigure hrana. Nu a existat, însă, întotdeauna o bună colaborare cu Guvernământul Transnistriei (de fapt, cu diferitele Direcții ale acestuia, în primul rând cu Direcția Muncii, în a cărei competență intrau deportații evrei și romi).

În județul Balta, în vara lui 1943, romii au fost scoși din case și mutați în bordeie; li s-a dat pământ pe care să-l lucreze pentru a-și asigura hrana. În alte părți, s-a trecut la desființarea coloniilor, romii au fost repartizați prin satele ucrainene, fiind astfel mai ușor de hrănit și de întrebuințat la lucru.

S-au făcut chiar propuneri pentru înființarea de “colonii agricole țigănești”, care să fie dotate cu pământ de cultură și cu inventar agricol.

Organele Jandarmeriei au făcut demersuri pe lângă prefecturile de județe pentru a li se asigura romilor existența. Situația nu a fost, însă, aceeași peste tot. În unele locuri romii s-au confruntat cu foametea și cu frigul și în 1943.

Situația a fost deosebit de gravă în județul Golta. Raportul Legiunii de Jandarmi Golta către Inspectoratul General al Jandarmeriei din 10 mai 1943 descrie, de fapt, un regim de exterminare aplicat evreilor și romilor:

“Am onoare a raporta că, din informațiunile pe care le-am verificat în tot județul, reiese următoarele: La evrei nu li se dă hrană de luni de zile. La fel țiganilor și Lagărului Golta, unde sunt un număr de 40 indivizi.

Toți aceștia muncesc și se cere să muncească căzând de pe picioare din cauza foamei.

Într-un alt raport, din 22 noiembrie 1943, de data aceasta către Prefectura Județului Golta, Legiunea de Jandarmi arată că romii internați în lagărul de muncă Golta (o parte dintre cei care încercaseră fără succes să fugă din Transnistria) erau în situația de a muri de foame.

Tot în acest județ, Ion Stancu, „primarul țiganilor” din comuna Camina Balca, reclamă, în luna septembrie a aceluiași an, faptul că oamenii săi nu primeau hrană suficientă: “Ziua lucrăm la colhoz, dar noaptea facem patrula la post, ne dă mâncarea foarte puțină, 300 de grame de făină, cartofi 500 de grame și sare 10 grame pe fiecare persoană, fără alte mijloace de alimente, untdelemn nu căpătăm de 8 luni de zile”.

În același timp, autoritățile acuzau des faptul că romii căutau să se sustragă și atunci când existau posibilități de muncă. Documentele spun că ei preferau să cutreiere satele și să cerșească. Pentru a-și procura hrana, unii romi s-au dedat la furturi; au existat bande de tâlhari formate din romi. Prin infracțiunile comise, acești deportați au terorizat populația ucraineană și au creat greutăți autorităților române. A existat, totodată, la romi o tendință generală de fugă din “coloniile” de la Bug. Prin orice mijloace, individual sau în grupuri, ei au încercat să se întoarcă în țară. De cele mai multe ori, fugarii erau prinși și aduși înapoi. Autoritățile din Transnistria s-au aflat în imposibilitatea de a stopa acest fenomen. Lagărele de represalii preconizate pentru astfel de situații nu au fost înființate.

Abia în toamna anului 1943, într-un moment când exodul romilor a luat proporții, numărul celor fugiți și prinși trecând de 2.000, s-a luat măsura de a se improviza un astfel de lagăr, la Golta, unde au fost internați 475 de Romi.

Situația romilor a fost diferită de la județ la județ, de la raion la raion, chiar de la fermă la fermă, în funcție de mai mulți factori. Aici a contat și persoana funcționarului român din fruntea unității administrative (județ sau raion). Asigurarea hranei a depins foarte mult de comunitățile locale. Or, localnicii ucraineni îi vedeau pe romi ca pe o povară. Au fost dese intervențiile autorităților raionale și județene pe lângă comunele și obștile ucrainene pentru a le determina să dea romilor alimente în conformitate cu dispozițiile Guvernământului.

Situația romilor a depins și de grupul sau subgrupul din care ei făceau parte. Au fost locuri unde comunitățile de romi au reușit să-și asigure existența și să supraviețuiască celor aproape doi ani de deportare. În alte părți, însă, deportații nu au supraviețuit decât în număr mic.

Numărul victimelor

În condițiile descrise mai sus, în Transnistria au murit de foame, frig, boli și mizerie mulți dintre romii deportați. Nu au existat execuții organizate de autoritățile civile și militare române din Transnistria în rândul romilor. Nici un document nu vorbește de asemenea execuții. Au fost, însă, situații în care jandarmii au împușcat romi. Așa s-a întâmplat, de exemplu, la Trihati (jud. Oceacov), unde, așa cum se spune într-un raport din mai 1943, jandarmii i-au împușcat pe romii veniți aici din satele vecine în căutare de lucru.

Numărul romilor morți în Transnistria nu este cunoscut cu exactitate. La 15 martie 1944, când se pregătea evacuarea în țară a cetățenilor români fără deosebire de origine, Subinspectoratul General de Jandarmi Odessa a raportat că avea în cuprinderea sa 12.083 de romi. Această cifră îi desemnează pe romii care au supraviețuit deportării. Lor trebuia să li se adauge romii care au scăpat din Transnistria înainte de data menționată. Este vorba de persoanele care au fost repatriate, în diferite momente, precum și de cei care au părăsit ilegal Transnistria, fără a mai fi trimiși înapoi în locurile de deportare. În cele două categorii au intrat aproximativ 2.000 de persoane, ceea ce ridică numărul supraviețuitorilor la aproximativ 14.000. Aceasta înseamnă că din cei peste 25.000 de romi deportați, circa 11.000 au murit în locurile de deportare și doar aproximativ 14.000 au supraviețuit Transnistriei.

Cifra de 6.439 de romi pe care o consemnează Jandarmeria în a doua jumătate a lunii iulie, când a procedat la înregistrarea celor întorși în țară, cuprinde doar o parte dintre supraviețuitori. Nu erau incluși romii de pe teritoriul urban, de care se ocupa Poliția. Un număr deloc neglijabil de romi a putut scăpa recenzării datorită condițiilor de război. Părți din teritoriul țării erau deja ocupate de armata sovietică sau se aflau în zona frontului. În acel moment, unii romi erau pe drumul spre casă, iar alții au rămas pe loc la retragerea autorităților române. Dintre aceștia din urmă, unii aveau să fie repatriați după încheierea războiului, în timp ce alții se vor răspândi, ulterior, în cuprinsul U.R.S.S.

Revenirea în țară a supraviețuitorilor (1944)

Romii care au supraviețuit deportării s-au întors în țară în primăvara anului 1944, o dată cu retragerea armatei și autorităților române în fața ofensivei sovietice. Încă din toamna lui 1943, părăsirea fără autorizație a locurilor de deportare a căpătat proporții de masă, cei prinși fiind, însă, retrimiși în Transnistria. Dar, în martie-aprilie 1944, fără a aștepta din partea autorităților vreun ordin de repatriere, romii, în grup sau individual, s-au retras dincoace de Nistru și apoi în interiorul țării. În unele cazuri, aceasta s-a făcut cu concursul direct al unităților militare române și germane în retragere și al lucrătorilor de la căile ferate.

La 19 aprilie 1944, Inspectoratul General al Jandarmeriei a dat ordin ca romii fugiți din Transnistria să fie opriți pe loc și puși la muncă. Ordinul a fost repetat la 17 mai. Acestor romi li s-a fixat un domiciliu provizoriu și li s-a interzis să circule. Ei urmau să fie repartizați pe moșii pentru muncă. Dar, datorită vieții pe care au dus-o în Transnistria, majoritatea erau inapți pentru muncă. Ceilalți au fost plasați la diferiți proprietari pentru munci agricole. Au fost, însă, frecvente situațiile în care romii refuzau să lucreze, pe motiv că nu se pricep, ceea ce a exasperat autoritățile locale. Ei rămâneau astfel pe mai departe în situația de muritori de foame. În aceste condiții, pentru unele grupuri s-a aprobat întoarcerea în satele de baștină.

Abandonarea politicii anti-romi

O dată cu momentul 23 august 1944, când Ion Antonescu a fost înlăturat, iar legislația ascistă abrogată, s-a pus capăt și politicii anterioare față de romi. La 13 septembrie 1944, Subsecretariatul de Stat pentru Poliție a dat ordin ca toți romii întorși din Transnistria să fie “lăsați la ocupațiile lor, luându-se măsuri ca să fie îndrumați la diferite munci”.

Situația celorlalți romi din țară

Așa cum s-a arătat mai sus, au fost deportați în Transnistria peste 25.000 de romi, adică aproximativ 12 la sută din totalul acestei populații. Ceilalți romi, adică cea mai mare parte a acestei populații, nu au prezentat interes pentru autorități. Sub aspect juridic, ei au fost neafectați de măsurile de persecuție instituite de guvernul Antonescu. Au rămas cetățeni cu drepturi depline (în condițiile de atunci, desigur), în rând cu marea masă a populației țării. Ei nu și-au pierdut drepturile cetățenești, iar averile lor n-au făcut obiectul politicii de romanizare – așa cum s-a întâmplat cu populația evreiască.

Desigur, nu trebuie pierdută din vedere starea de nesiguranță în care au trăit în acei ani mulți romi. Așa cum relevă documentele epocii, exista teama că deportările se vor extinde și la alte categorii de romi.

Teama a fost alimentată în unele locuri și de jandarmi și de polițiști, care, de cele mai multe ori din interes personal, i-au amenințat pe acești cetățeni cu deportarea. Dată fiind limitarea persecuției la anumite categorii de romi, înseamnă că o politică specială față de ansamblul populației rome nu a existat în România în anii 1940-1944. Politica față de romi a regimului Antonescu se traduce, de fapt, în măsurile luate față de o parte a acestei populații. În afara romilor deportați la Bug, au mai existat, totuși, două grupe din cadrul acestei populații față de care autoritățile române au arătat preocupare, și anume:

1. Romii fugiți din nordul Transilvaniei (teritoriu aflat între 1940 și 1944 sub ocupația Ungariei) și stabiliți în județele Cluj-Turda și Arad, în număr de câteva sute. Ei au trecut frontiera în România din motive care țineau, în primul rând, de refuzul de a merge la armată (mai exact, la batalioanele de muncă). Acești romi nu au fost duși în Transnistria, deși unele legiuni de jandarmi din județele de graniță au cerut deportarea lor;

2. Romii de pe marile moșii din sudul țării, și ei în număr de câteva sute, care munceau aici de mulți ani, în condiții precare de salarizare și cazare. În noiembrie 1942, Inspectoratul General al Jandarmeriei, iar în iunie 1943 mareșalul Antonescu în persoană a dat ordine prin care obligau pe proprietari să construiască locuințe stabile pentru romii lucrători pe moșiile respective. Însă doar în puține dintre aceste locuri au fost construite atunci locuințe. Măsura ține de politica socială a guvernului.

O dată ce deportarea s-a limitat la o parte dintre romi, s-ar părea că avem de-a face cu o situație asemănătoare cu cea a populației evreiești. Cum se știe, au fost deportați în Transnistria evreii din Basarabia, Bucovina și județul Dorohoi, ceilalți evrei români, cu puține excepții, nefiind deportați.

A existat, însă, în anii războiului o politică a statului român care ia vizat pe toți evreii; legislația antisemită, măsurile de ordin rasial și politica de romanizare au afectat, chiar dacă în măsuri diferite, toate segmentele populației evreiești. În anii 1940- 1944 populația evreiască, în ansamblul ei, a fost supusă unei discriminări severe.

Nu același a fost regimul populației rome. În România, în acei ani, nu a fost luată nici o măsură care să-i fi vizat pe toți romii din țară, adică întreaga populație înregistrată la recensăminte drept “țigani” sau identificată astfel de autorități și/sau de populație. Așadar, preocupările guvernului Antonescu față de romi nu s-au limitat la Transnistria. Deportarea în teritoriul dintre Nistru și Bug, rămâne, însă elementul cel mai important.

În anul 1942, în cadrul politicii de purificare etnică promovate de guvernul Antonescu, 25.000 de romi din România au fost deportați în Transnistria. În acest număr erau cuprinși toți romii nomazi, precum și o parte dintre romii sedentari – cu toții fiind considerați o „problemă” datorită modului de viață, situației infracționale sau lipsei mijloacelor de existență.

Deportații reprezentau aproximativ 12% din totalul populației rome din țară. Din cauza condițiilor de existență foarte dure din locurile de deportare, îndeosebi a foametei, frigului și bolilor, circa 11.000 dintre deportați au murit în Transnistria.

Supraviețuitorii s-au întors în țară, în primăvara anului 1944, o dată cu retragerea din Transnistria a Armatei și autorităților române.

Rromii în Principatele române

I.) O problemă controversată: prima menționare documentară a rromilor

Dacă până spre finele primei jumătăți a secolului al XIV-lea consemnările în documentele vremii referitoare la prezența rromilor în Balcani erau mai mult deduse (îmbrăcând caracter subtextual ori contextual, pentru susținerea lor recurgându-se, de cele mai multe ori, la argumentări complementare, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea – pentru prima oară în Balcani și în lume, totodată – apar, în câteva documente emise în Balcani, menționări exprese ale rromilor, cu denumiri apropiate de cea bizantină.

Se remarcă îndeosebi documentul semnat de țarul sârb Ștefan Dusan, la anul 1348, și, respectiv, cel românesc emis de cancelaria domnitorului Dan Vodă în anul 1385.

Paul Bataillard (1849), pe baza traducerii “valahe” a două documente, pusă la dispoziția sa de către “tânărul erudit român” Nicolae Bălcescu, arată că “voievozii Valahiei, Vlad Dan II și Mircea I, reînnoiesc, primul în anul 1386, corect 1385, căci documentul fiind datat în 3 octombrie 6894, pentru intervalul 1 sept. – 31 dec. se scad 5509 ani, și nu 5508 și secundul în anul 1387, o donație de patruzeci de “sălașe de țigani”, adică de patruzeci de corturi sau de colibe de rromi, făcută Mănăstirii Sfântului Anton de la Vodița de către unchiul lor Vladislav, “care a domnit la anul 1370”. Paul Bataillard mai precizează că cele două documente erau în proprietatea Mănăstirii Tismana.

Se pare că această informație s-a bucurat în epocă de o mare receptivitate, chiar dacă semnalarea nu era în întregime inedită, în sensul că unul din documente, cel din anul 1387, emis de domnitorul Mircea Vodă fusese deja inclus într-o colecție publicată de I. Venelin (1840) la Petersburg.

B. P. Hașdeu (1867), cu prilejul comentariului privind hrisovul Mănăstirii Arhanghelilor de lângă Prizren, emis de țarul sârb Ștefan Dusan în anul 1348 – prin care rromii potcovari din zonă deveneau îndatorați, anual, față de această Mănăstire cu câte patruzeci de potcoave de cai – a comentat și prezentat documentul emis de Mircea Voievod la 27 iunie 1387 (6895), pentru a ilustra și susține prezența rromilor în Țara Românească cam în aceeași perioadă.

În document, Mircea Voievod confirma Mănăstirii Tismana cu hramul Sfintei Maria (localitatea Tismana, jud. Gorj) și Mănăstirii Vodița (localitatea Vârciorova-Halta, jud. Mehedinți) daniile făcute acestora, între care și cele “40 de familii de (a)țigani”. (A se observa că în traducerea lui B.P. Hasdeu apare cuvântul “familii” și nu “sălașe”, cum este în sintagma româneasca utilizata de Bataillard (1849): “quarante sălașe de țigani”.

Din același document mai aflăm că Mănăstirea Tismana a fost ridicată de tatăl lui Mircea Voievod (Radu Voievod, ce a domnit în perioada 1373-1384), iar fratele Voievodului Mircea, domnitorul Dan Voievod (care a domnit între anii 1384-1386), a “întărit-o” “cu multe lucruri”.

E de observat (că, toate aceste date nu s-au prezentat întâmplător) faptul că majoritatea cercetătorilor scapă din vedere că cele 40 de “familii” (“sălașe”) de (a)țigani au fost donate Mănăstirii Vodița, cu hramul Sfântului Andonie (Antonie), – zidită de Vladislav Vodă în timpul domniei sale (1364-1373), și nu Mănăstirii Tismana, mai târziu ridicată – în ale cărei documente se reproduceau și daniile făcute anterior Mănăstirii Vodița de către cei trei predecesori ai lui Mircea Voievod: Dan Vodă (frate), Radu Vodă (tată), respectiv, Vladislav Vodă (unchi).

În documentul (nr. 6), publicat fragmentar și rezumat de Panaitescu-Mioc (1966), emis de Vladislav Voievod, potrivit autorilor, prin 1374 (deși se cunoaște că acesta a domnit până în anul 1373), nu găsim menționate cele 40 de familii de (a)țigani dăruite, între altele, ctitoriei sale Vodița.

Cele 40 de familii (sălașe) de (a)țigani sunt însă pentru întâia dată menționate în documentul de la 3 octombrie 1385 (6894), emis în Argeș, de domnitorul Dan I Voievod, pentru reconfirmarea zestrei Mănăstirii Tismana și, implicit, a Mănăstirii Vodița.

Fraza finală care s-a perpetuat în cele două documente (datate 1385 și 1387), referitoare la Mănăstirea Vodița, cuprinde precizarea că sunt “întărite” cele “câte a dăruit unchiul domniei sale, Vladislav Voievod, Mănăstirii Sfântului Antonie de la Vodița și Vodița Mare, pe amândouă părțile, cu nuci și cu livezile, cu seliștea Bahnei și moara în Bistrița și 40 de sălașe de țigani”.

Așadar, rezultă cu claritate că cele 40 de sălașe (familii) de (a)țigani, reconfirmate în documentele emise de Dan Vodă (1385) și de Mircea Vodă (1387), au fost dăruite Mănăstirii Vodița de Vladislav Vodă.

Putem afirma, astfel, prin extrapolare, că rromii erau prezenți cu siguranță în Țara Românească cel puțin din perioada 1364-1373, cât a durat domnia lui Vladislav Vodă, deci cu 12-21 de ani mai înainte față de anul primei lor menționări documentare cunoscute (1385).

Configurația istorică, socială și lingvistică

a colectivităților de rromi din România

Paradoxal, în vreme ce în toate țările Europei de Vest încă de la primele apariții ale bohemienilor (rromilor) au fost emise edicte drastice prin care li se interzicea popasul îndelungat în localitățile de pe teritoriul lor, în Principatele române rromii au fost acceptați și, în scurt timp, atrași și ținuți într-o rușinoasă cursă a robiei, aproape o jumătate de mileniu. Această segregație umană (care se mai întâlnea doar în Rusia) avea să fie înlăturată definitiv abia la jumătatea sec. al XIX-lea printr-o serie de acte normative succesive, adoptate cu multă inerție, mai ales în Țara Românească, deși existaseră și unele manifestări de generozitate în acest spirit.

Astfel, Moldova este cea dintâi care legiferează emanciparea robilor domnești și mănăstirești (“atât pământești cât și străini”), la data de 31 ianuarie 1844, în timpul domniei lui Mihai Gr. Sturdza.

Țara Românească procedează și ea, după un an, la adoptarea legii de emancipare a robilor domnești (ai așezămintelor publice, ai “agiei” domnești) și mănăstirești, în data de 11 februarie 1847, în vremea domnitorului Gheorghe Bibescu.

Aceste legi (cât și art.14 din Proclamația Revoluției din Țara Românească de la 11 iunie 1848, neaplicat după aceea) nu rezolvau însă pe de-a-ntregul problema emancipării, deoarece mulți robi, cei “boierești” (“particulari”) rămâneau în continuare în stare de sclăvie. Abia după runda următoare de legi (în Moldova în timpul domnitorului Grigore Alexandru Ghika – la data de 28 noiembrie (10 decembrie) 1855. Aceste precizări sunt binevenite, deoarece, cum vom vedea mai jos, unul din criteriile de clasificare a rromilor din România este cel juridic.

În general, încercările de clasificare a rromilor au fost și sunt expuse riscurilor de interpretare, căci de multe ori criteriile de clasificare se întrepătrund sau devin, în timp, irelevante.

Pe de altă parte, o excesivă subdivizare a rromilor după criteriul ocupațional – cum s-a mai făcut în lucrările unor autori români – conduce la o percepție eronată asupra realității lingvistice rrome.

Preocupări de clasificare a rromilor din România au existat la mulți cercetători români – Mihail Kogălniceanu (1891), Octav G. Lecca (1908), Popp Serboianu (1930), George Potra (1939), Ion Chelcea (1944) s.a. – care au reușit în demersurile lor să înfățișeze o imagine generală despre aceasta chestiune.

Îndeobște, pentru oricare cercetător cu preocupări în domeniu, există, mai ales în faza incipienta de abordare a fenomenului rrom, tentația, întemeiată de altfel, de a cunoaște raporturile existente între diferitele colectivități de rromi.

Pornind de la cele câteva criterii de clasificare propuse de Ion Chelcea (1944), am realizat o clasificare proprie după șapte criterii: a) istorico-juridic (“după proprietate”, valabil până la “dezrobire”), b) de stabilitate (după modul de viață), c) ocupațional (socio-profesional), d) criteriul aculturării (grupul etnic pe lângă care s-au aculturat rromii), e) istorico-geografic, f) al conștiinței de apartenență la un neam (spita, vita) pe baza sanguină, g) socio-lingvistic.

a) Criteriul istorico-juridic

Acest criteriu se verifică îndeosebi în ceea ce privește starea de robie, deci, perioada de dinainte de “emancipare” a rromilor.

Schematizând, robii erau: I. mănăstirești sau "preoțești" (în Basarabia se numeau “duhovnicești”). Aceștia erau dăruiți de domnitori unor mănăstiri, având obligația ca să acopere prin prestațiile lor toate necesitățile diurne ale mănăstirilor cărora le-au fost arondați; II. domnești și ai așezămintelor publice (“ai Statului”).

Aceștia erau rromi dăruiți de domnitorii unor așezăminte publice, serviciile prestate de robi fiind cele specifice respectivelor instituții.

Practic, erau denumiți impropriu “robi”, întrucât, cu excepția celor de pe moșiile domnitorului, majoritatea lor constituia ramura rromilor nomazi. Ei achitau taxele față de Stat (sau prestau, în schimbul acestor taxe, servicii suplimentare, fiind denumiți din acest motiv și “scutelnici” ori “ruptași”). Dar cum aceste taxe deveneau apăsătoare, mulți dintre rromii “domnești” ajungeau la soluția finală: vânzarea de bună voie ca robi unor boieri, preferând astfel o siguranță ce repede se dovedea iluzorie. Aceștia erau vătrași (“de vatră”), cei ce se vindeau boierului sau cei care lucrau pe domeniul domnitorului, respectiv, nomazi (“lăieți”, “lăieși”, “corturari”, “șătrari”).

După profesiuni, robii “domnești” nomazi puteau fi: “rudari” (denumiți și: “aurari” sau, în zona de munte, “băieși”), care, inițial, fuseseră căutători de metale, apoi, prin dispariția acestei ocupații, au îmbrățișat meserii de “lingurari”, de “corfari”, de “covătari” etc., de prelucrători ai lemnului în general. Este lesne de înțeles de ce s-a produs schimbarea profesiunii. Și pentru obținerea metalelor și pentru lemnul pădurilor apa reprezenta condiția esențială a exercitării acestor două îndeletniciri, “căldărarii” (cei care prelucrează arama și confecționează căldări și vase de bucătărie, cazane pentru fabricat rachiul etc., “ursarii”, veniți din Balcani, unde poposiseră mai multă vreme (sau “zavragii”), cei care joacă ursul tot timpul anului (nu numai cu prilejul sărbătorilor de iarnă), “pieptănarii” (rromii care prelucrează osul, “tăind” pieptene). Sunt adesea eronat asimilați “cocălarilor”, “zlătarii” (“inelarii”), cei care prelucrează metalele prețioase (aurul, argintul), confecționând inele (bijuterii în general), “ciurarii” care confecționează ciururi, site pentru cernut făină sau mălai, “spoitorii” (“cositorarii”), rromii care se ocupă cu “spoitul” (“cositoritul”) căldărilor, al cazanelor de fabricat rachiu sau al vaselor de bucătărie confecționate de căldărari. (Se produce, astfel, o simbioză profesională (nu întotdeauna percepută) între rromii “căldărari” și “spoitori”), “geambașii (de cai)”, cei care se îndeletnicesc cu cumpărarea (furtul) / vânzarea cailor, “clopotării” – țiganii care confecționau sau trăgeau clopotele bisericilor și, mai târziu, “florăresele”, “lustragii” (la Serboianu: “văcsuitorii de ghete, etc. Din punct de vedere diacronic, mai erau amintiți “netoții”, rromii băieși ce se constituiau într-un trib sălbatic (ce ar fi fost izgonit din Transilvania din ordinul împăratului Jzsef al II-lea), care excela în "cusutorese", "pitari", "sacagii", "fierari", "surugii" ("vizitii", "birjari"), "cizmari" ("ciubotari"), "lăutari" etc.

b) criteriul de stabilitate

Criteriul stabilității (sau după modul de viață nomad ori așezat (“sedentar”; “de vatră”) al rromilor comportă două configurații: 1) în timpul robiei și 2) după abolirea robiei.

1) În perioada de robie, deci până în anii 1844 și 1855 (în Moldova), respectiv până în anii 1847, rromii erau, în marea lor majoritate, sedentari (așezați). Evident, exista și un număr comparativ mai mic de rromi nomazi.

Robii mănăstirești, boierești (“particulari”) și domnești (doar cei care lucrau pe domeniile domnitorilor sau în așezămintele publice) erau sedentari, prin natura îndeletnicirilor exercitate de aceștia. Cei mai mulți dintre robii domnești, în schimb, legați de stăpânire doar prin plata taxelor (dărilor, zilelor de lucru etc.) fixate, erau nomazi sau semi-nomazi (dacă luăm în calcul că perioadele de peregrinări se produceau, în general, de primăvară (când iarba încolțea) și până toamna târziu (după prima zăpadă), iar iarna rămâneau într-un loc (în bordeie, la margine de păduri ori de sat, sau în spații închiriate).

Robii domnești nomazi (denumiți și “lăieși” (“lăieți”), “corturari”, “șătrari”, “cercari” etc.) sunt “ursarii”, “căldărarii”, “spoitorii” (sau “cositorarii”), “ciurarii” (sau “sitarii”), “inelarii” (“zlătarii”), “rudarii” (sau: “aurarii”, “băieșii”, “băiașii”, “bănașii”, “albierii”, “lingurarii”, “fusarii”, “rotarii”, “corfarii” – în funcție de obiectele pe care le prelucrau), “pieptănarii” (sau “cocălarii”), “geambașii (de cai)” și “netoții” – categorie ce a fost trecută în rândul robilor boierești, așezați, cu concursul generalului rus Kiseleff, înainte de sfârșitul primei jumătăți a sec. al XIX-lea, prin împărțirea lor boierilor, spre nemulțumirea preoțimii (Serboianu 1930).

2) După abolirea robiei, traversând o perioadă de confuzie ce își avea originea într-o nehotărâre explicabilă din partea foștilor robi față de noua perspectivă, aceea de a fi liberi și de a-și decide și garanta singuri existența, rromii au rămas pe mai departe sedentari sau nomazi (semi-nomazi).

Strămoșii celor mai mulți dintre rromii sedentari (“de vatră, “vătrași”) de astăzi au fost robi boierești, mănăstirești sau domnești (atât cei ce duceau o existență sedentară, cât și cei nomazi).

Mulți rromi ce proveneau din rândul robilor domnești nomazi au devenit sedentari, stabilindu-se în sate și orașe. Aceștia, chiar dacă și-au schimbat meseriile tradiționale cu altele, și-au menținut conștiința grupului etnic din care au provenit, recunoscându-se, în continuare, că “ursari”, “ciurari”, “cocălari” etc. La sate, rromii ce proveneau dintre robii boierești, mănăstirești sau domnești (cei de pe domeniile domnitorilor) aveau să se ocupe, ca și înainte, cu lucratul pământului la sătenii înstăriți sau la boieri, ori pe propriile pământuri (împroprietăririle din anii 1864 și 1924 nu au făcut deosebire între rromi și țărani), cu creșterea vitelor sau cu meseriile pe care le avuseseră ca robi (fierari, potcovari, cizmari, slugi, cărămidari, salahori etc.).

Rudarii se ocupă, în continuare, cu prelucratul (cioplitul) lemnului, confecționând linguri, fuse, scaune, mese, albii, roți, etc., cu împletitul răchitei (“corfarii” confecționează coșuri de nuiele, panere, mături, etc.).

Și rromii de la oraș (ca, de pildă, lăutarii, spoitorii etc.) și-au continuat meseriile anterioare după dezrobire. Unii din rromii emancipați de la sate, imediat după abolirea robiei, s-au mutat la orașe, unde au îmbrățișat noi meserii (bărbății: vizitii, lustragii, fierari, tinichigii, tocilari, geamgii, circari, artizani, bucătari, croitori, penari (fulgari), servitori (la orășenii înstăriți și la boieri), personal de serviciu în instituții, măturători de străzi, sacagii, salahori, zidari, iar femeile: bidinărese (chivuțe), florărese, ghicitori și vrăjitoare, spălătorese, vânzătoare (de floricele de porumb și de semințe prăjite, de dulciuri, de covoare (“mătăsari”) etc.).

c) criteriul ocupațional (socio-profesional)

S-a putut observa mai sus cum criteriul de stabilitate se împletește imperceptibil cu cel ocupațional. C.J. Popp Serboianu (1930) a prezentat evantaiul de profesiuni ale rromilor din perioada interbelică, ceea ce a însemnat un lucru bun, dar și unul rău. Căci, fără a sublinia îndeajuns realitatea că rromii nu erau organizați în bresle – în “corporații” cum acesta le denumește – meseriile lor fiind exercitate individual sau cel mult în grupuri mici, unii cercetători străini, în referirile despre rromii din România au supralicitat importanța ocupațiilor enumerate, crezând că aceste profesiuni erau practicate de grupuri masive de rromi distincte.

Ion Chelcea (1944) a sintetizat foarte bine obiecțiile față de “împărțirea pulverizantă” propusă de Serboianu: “Ea nu ține seama de criterii organice, deși întrunește seria aproape completă hoții și consuma mortăciuni; III. boierești (“particulari”, “casași”, “de ogor”) erau rromii dăruiți de către domnitori boierilor drept recompensă pentru devotamentul lor sau pentru serviciile aduse. Ocupațiile robilor boierești erau foarte diverse, dar bine definite. Se distingeau:

1) argații, îngrijitorii și crescătorii de animale (“văcarii”, “porcarii”, “bivolarii”, “herghelegii”, “rândașii”, etc.

2) argații care lucrau pământul “secerătorii” etc.

3) robii de casă (cei care exercitau diferite îndeletniciri în casă sau unele meserii la curtea boierului, ca, de pildă: "slujnice", "feciori în casă" ("slujitori"), "bucătărese", "spălătorese", a tuturor fracțiunilor de țigani în parte. Ea nu e nici logică, fiindcă părăsește complet un criteriu de împărțire și îmbrățișează altul fără a produce o sinteză organică a desfacerii în părți a întregului, așa după cum suntem obișnuiți a ni-l imagina”.

În perioada comunistă, ultimii rromi nomazi au fost sedentarizați (bărbății au fost tunți, lor și familiilor le-au fost eliberate acte de identitate, au fost sprijiniți în construirea de case în satele în care li s-a stabilit reședința, au fost obligați să frecventeze școala, să execute serviciul militar etc.).

Ei au continuat însă să ducă un mod de viață semi-nomad (doar iarna se întorceau în localitățile de reședință, unde, de cele mai multe ori, unii dintre ei dormeau în corturi, în timp ce caii stăteau în casele construite pentru locuit).

La sate, în epoca la care ne referim, rromii au lucrat la cultivarea pământului, în zootehnie, ca fierari, lăcătuși, tractoriști etc. Foarte mulți dintre ei au devenit muncitori necalificați, navetiști, în fabricile din orașele apropiate.

La oraș, rromii lucrau, de asemenea, ca muncitori (calificați și necalificați) în fabrici, în salubritate și la spații verzi, în construcții (de locuit, feroviare, de drumuri și poduri), la recuperatul sticlelor și borcanelor, ca ospătari și în comerțul de stat.

În ultimii ani, un număr extrem de mare de rromi își desfășoară activitatea în comerț (ca vânzători sau ca patroni).

d) criteriul aculturării

În accepțiunea noastră, prin acest criteriu se relevă grupul etnic pe lângă care rromii s-au afiliat din perspectiva etnico-socio-lingvistică.

Aderența (mai degrabă dependența în prima fază) de un grup etnic sau altul a fost dictată, în fond, de natura juridică a raporturilor statornicite între rromi și comunitățile autohtone. Situația este diferită în Ardeal și în Țările române. Dacă în Țara Românească și în Moldova, rromii s-au grupat, preponderent, pe lânga populatia româneasca majoritara, în Transilvania situația a fost cu totul diferita, întrucât, pe lângă populația românească majoritară, existau încă două comunități numeroase – maghiară și săsească/svabă, fapt care a condus la nuanțări, mai cu seamă de natura lingvistică, în sânul acestor ramificații rrome – care, în fond, la origine, s-au structurat printr-o serie de departajări dictate de fenomenele istorico-sociale. Fenomenul aculturării fiind mult mai simplu în Țările române, în cele ce urmează ne vom referi la fenomenul similar înregistrat în spațiul transilvănean. H. Wlislocki (1884), în prefața lucrării sale consacrate limbii rromilor din Transilvania, enumera trei ramificații ale limbii rromani, reprezentate de dialectele: “maghiar-rrom”, “valah-rrom” și “saș-rrom”, deosebite între ele prin împrumuturile preluate din cele trei limbi de contact: maghiara, româna și germana (dialectul săsesc). H. Wlislocki (Ibidem) considera că dialectul “maghiar-rrom”, vorbit de rromii care trăiau printre unguri, era cel mai “curat” dintre dialectele rrome transilvănene și estima că, “în decurs de câțiva ani”, “rromii care coabitau cu românii, vorbind mai mult românește, își vor pierde limba, prin asimilarea lor de către populația majoritară. Acest fenomen însă nu s-a produs, ci, dimpotrivă, rromii, care inițial fuseseră aculturați românilor și apoi trecuseră în Transilvania și în Ungaria, și-au păstrat limba maternă rromani, spre deosebire de rromii aculturați ungurilor, care, ca efect negativ al măsurilor bune de emancipare întreprinse de Maria Tereza și de Josif al II-lea, nu și-au mai păstrat limba, rromii unguri cochetând cu ideea că, chiar reprezentau ceea ce li se spunea că sunt: “cetățeni noi”, “maghiari noi”. De la Vekerdi Jzsef (1973) aflăm că dialectul rrom descris de H. Wlislocki (1884) este cel vorbit de rromii unguri sedentari și că rromii din Ungaria și Transilvania proveniți din foștii rromi nomazi și semi-nomazi plecați din “vechea Românie” își păstrează limba maternă, limba rromani de varietate (influența) românească. Mai târziu, după aproape un secol, situația în Transilvania s-a schimbat. Vekerdi Jzsef (1981), recenzând cartea lui Lrincz Gyrgy (1980), distingea în Transilvania trei pături sociale de rromi: 1. rromii aristocrați, cei mai “civilizați” (citadini, care nu și-au pierdut limba maternă; se ocupă cu muzica sau sunt muncitori calificați). 2. rromii sedentari (“vătrași”, “domestici”) de la sate (vorbesc, de asemenea, limba maternă (cea descrisă de H. Wlislocki 1884) și limba maghiară). Exercită meseriile de fierari, corfari (împletesc mături, coșuri de nuiele etc.), salahori în agricultură sau în construcțiile de drumuri și poduri. 3. rromii semi-nomazi, rromii “șătrari”, clasa cea mai de jos). Sunt vorbitori ai dialectului rrom de influență românească și provin din vechile Principate române. Evident, extrapolând și în alte comunități minoritare din România ceva mai numeroase, de sârbi, în Banat (a se vedea, de pilda, zona Varias), de ucraineni, în nordul țării, de turci și de tătari, în Dobrogea, pot fi identificați, chiar dacă în număr mic, așa-zișii rromi “sârbești”, “ucraineni”, “turcești” (“turciți”, “mahomedani”).

În orașele situate în zona nord-dunăreană pot fi întâlniți rromii spoitori, care, inițial, erau denumiți de populația majoritară românească și “rromi turci” (“turcești”).

Fenomenul aculturării este uneori conjunctural, devenind anecdotic7.

În comunități multietnice, rromii – poate și privilegiați de predispozițiile lor native pentru lumea sonoră și oralitate – sunt poligloți, stăpânind toate limbile celor cu care intra în contact (de bună seamă și din necesități practice, imediate, de asigurare a existenței).

e) criteriul istorico-geografic

Aici lucrurile sunt cu mult mai simple, întrucât, după provincia istorică în care se găseau, sau din care proveneau, rromii puteau fi: “regățeni”, “moldoveni”, “ardeleni” (“transilvăneni”), “bucovineni”, “basarabeni”, respectiv, după zona geografică erau cunoscuți rromii “dobrogeni”, “bănățeni”, “olteni”, “maramureșeni” etc.

Rromii căldărari

În componența așa-zisului dialect “vlah” intra și idiomul rromilor căldărari. Prin influențele puternice primite din partea limbii române, idiomul căldărarilor se detașează de celelalte dialecte rrome (în general, nu numai față de dialectele rrome vorbite în România). De altfel, rromii căldărari constituie o ramură aparte a rromilor, ale cărei particularități s-au conturat în Țările române. Din spațiul românesc căldărarii s-au răspândit – după abolirea robiei în special – în diferite țări ca Ucraina, Polonia, Rusia, Finlanda (și de aici în Suedia), Ungaria și, mai departe, în țările occidentale, îndeosebi în Belgia, Franța, Spania, apoi în America Latină, SUA, Australia. În România, căldărarii trăiesc disparat pe întreg teritoriul românesc (unii căldărari din Oltenia, de ex., s-au mutat în urmă cu o jumătate de secol, la Sibiu, în sudul Transilvaniei ș.a.).

De bună seama ca influența limbii române a fost mai intensă în cazul dialectului vorbit de căldărarii rămași în România, decât în cazul celui vorbit de căldărarii care, plecând din Principatele române, s-au stabilit, de exemplu, în Ungaria, Rusia, Ucraina etc. Dar această intensitate a influenței limbii române se percepe mai ales la nivel lexical.

Abundența de împrumuturi din limba greacă (a doua limbă ca intensitate a influenței și prima din care, cronologic, au fost preluate masiv elemente lexicale) în dialectul căldărarilor ne determină să credem că aceștia s-au aflat în contact lingvistic cu populația de limbă greacă timp îndelungat.

Faptul că în dialectul rromilor căldărari nu se păstrează multe elemente turcești (ca în alte dialecte) ne conduce la ideea că aceștia au coabitat cu populațiile turco-tătare un timp extrem de scurt, pătrunzând din Grecia, prin Bulgaria, în Țările române.

Rromii “ursari”

Rromii ursari au venit în România, din sudul Dunării. Prezența unui număr mai mare de elemente lexicale slave (preluate, probabil, de la populații ce vorbeau limbile bulgară și/sau macedoneană), presupune o coabitare cu vorbitorii de limbi slave și de aromână. În general, în acest dialect se constată o mai mare rezistență față de tendința spre analitism, deși există, de multe ori, construcții paralele (sintetice și analitice).

Rromii (țiganii) “carpatini” (“carpatici”)

Amintiți în primele încercări de clasificare a rromilor mai întâi ca rromi “moravo-bohemieni” – după numele provinciilor Moravia și Bohemia – de către Franz Xavier Miklosich (1872-1881), apoi sub numele de rromi “ceho-moravi” (Arhiducele Jzsef 1888), rromii din această ramură aveau să fie ulterior cunoscuți sub denumirea de rromi “carpatici” sau “carpatini”. Potrivit acestor autori, rromii “carpatici” sunt întâlniți în Slovacia (preponderent și bine studiați), în Ungaria (în zona Ngrd și în vecinătatea Budapestei), în Cehia, în Polonia meridională, în Ucraina (Galiția), în nordul României (Maramureș) și, disparat, în toată Transilvania. Lrincz Gyrgy (1980) amintea de existența în Transilvania a rromilor sedentari (“domestici”, “vătrași”) de la sate, pe care îi încadra din punct de vedere social unui grup de mijloc ce face legătura între grupul “aristocratic” de la orașe și cel “de jos”, reprezentat de rromii “semi-nomazi” (vorbitori ai unui dialect rrom de influență românească).

Din păcate însă, de la Henrik Wlislocki încoace, nici acest dialect nu a fost suficient abordat, oricum nu la nivelul științific dovedit de acest laborios cercetător.

De la Erds Kamill (1958) aflăm că în Ungaria dialectul carpatin este cel mai arhaic, dar în el au pătruns cuvinte din maghiară pentru a suplini cuvintele vechi rrome dispărute sau noțiuni noi.

Rromii carpatini – menționează Erds (1958) – sunt foarte prietenoși cu cetățenii de alte etnii și în cazul în care se împrietenesc devin foarte fideli prietenilor “albi”.

Rromii “spoitori” (“cositorari”)

În România, rromii spoitori sunt prezenți preponderent în orașele nord-dunărene din Sud-Vestul, Sudul și Sud-Estul României (Turnu-Severin, Calafat, Corabia, Turnu-Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Oltenița, Călărași, Brăila, Galați), dar și în alte localități din Muntenia și Moldova, aflate pe firul unor ape, în care s-au așezat, în număr mai mic (Drăgănești-Olt, Slatina, Caracal, Drăgășani, com. Vâlcele din județul Buzău etc.).

Pe lângă meseria tradițională de “cositorari” (“spoitori”), exercitată ocazional prin scurte deplasări de câteva zile în satele și comunele din vecinătatea localităților în care locuiesc, aceștia – în totalitate sedentari – au îmbrățișat și meserii exercitate de autohtoni.

Rromii “spoitori” mai sunt denumiți și “cositorari” sau rromi “turciți” ori “mahomedani”.

Apelativul de rromi “mahomedani” (“turcești”, “turciți”) vizează, în principal, apartenența acestora la religia musulmană.

Printre cei dintâi autori români care s-au referirit la dialectul spoitorilor și au inclus unele elemente din acest idiom în lucrările lor se număra Octav G. Lecca și G.A. Potra.

Astfel, Octav G. Lecca (1898) prezenta într-un tabel comparativ, 34 de cuvinte din dialectul vorbit de rromii “turci” (adunate de la un vorbitor de “limbă” rromani “turcească”), alături de corespondentele lor rrome din fondul comun, indiene (preluate după H.M.G. Grellmann) și de cele românești.

De asemenea, Octav G. Lecca se numără printre autorii care au făcut referiri (lapidare, de altfel) la rromii spoitori, caracterizându-i „nomazi veniți din Turcia.

Ei spoiesc vasele de aramă și sunt țiganii cei mai cinstiți și mai bine văzuți de populațiune. Iarna, stau prin preajma orașelor, unde știu că locuitorii pot avea nevoie de ei.

Femeile sunt ghicitoare” sau: “căldărarii, spoitorii și căutătorii de metale, din care mulți erau mahomedani, țigani cu obiceiuri mai bune și mai așezate” (1908).

George Potra (1939), la rândul său, integra lucrării Contribuțiuni la istoricul Țiganilor din România un “Vocabular țigano-român”, de 1556 de cuvinte, și un “Vocabular româno-țigan” de 514 cuvinte, în care, pe lângă elemente lexicale preluate din lucrările elaborate de M. Kogălniceanu (1900) și de Barbu Constantinescu (1878) – inclusiv din manuscrisele acestuia aflate în custodia Bibliotecii Academiei – adăuga și unele cuvinte, marcate, prin litera P<otra>, pe care le-a cules de la un “spoitor”, pe nume Costică, din cartierul bucureștean “Tei”.

Nici în continuare (în perioada interbelică și după aceea), despre rromii spoitori nu s-a scris în detaliu, atât în România cât și în alte țări.

Ion Chelcea (1944), de pildă, deși, într-o clasificare a rromilor, îi așază eronat pe spoitori (“cositorari”) în rândul “țiganilor nomazi”, alături de “lăieși”, “netoți”, “gurbeti”, “ciurari”, “clopotari”, “ursari”, ne oferă totuși câteva repere importante. “Au trecut de la cort la locuința stabilă, păstrându-și ocupația și celelalte însușiri caracteristice rasei”.

Au portul lor specific făcut din straie cumpărate de la târg sau chiar foarte importante, se spune, de ex., că spoitorii sunt veniți din Turcia, că se îndeletnicesc cu spoitul (cositoritul) vaselor de bucătărie și că au în dialectul lor cuvinte armenești și turcești”.

De la unicul autor contemporan care s-a ocupat de rromii spoitori, Petre Copoiu, aflăm că în perioada interbelică aceștia au trecut, din inițiative extracomunitare, la religia ortodoxă.

Soții etnografi Мaruśjakova – Popov (1992), cu prilejul clasificării rromilor din Bulgaria, s-au referit la rromii “turci” (“xoroxane rroma”), care, împreună cu rromii “bulgari” (denumiți și “dasikane rroma”) alcătuiesc grupa rromilor “sedentari” (sau “jerlii”).

În funcție de limba vorbită și de religia împărtășită, rromii “turci” din Bulgaria se împart, potrivit celor doi cercetători, în: a) rromi turci creștinați, vorbitori ai limbii rromani, b) rromi turci musulmani, vorbitori ai limbii rromani și c) rromi turci musulmani, vorbitori de limbă turcă. Dacă ne-am raporta la această clasificare, rromii spoitori din România ar putea fi încadrați, în prezent, în mare parte, în subcategoria a) și, într-o foarte mică măsură, în b) (în care ar fi putut rămâne toți de la venirea lor și până astăzi, dacă nu ar fi fost creștinați de către autorități).

Cercetătorul rrom bulgar Xristo Kjučukov arăta într-o confesiune (1994), publicată în revista “Romano Džaniben”, din Cehia, că el este rrom “xoraxano”, ceea ce indica existența unei a patra subcategorii în cadrul grupei de rromi “turci”(xoraxane rroma), anume, d) rromi turci musulmani, vorbitori de limba rromani de influență românească (“vlahă”). (Probabil această ramură face parte din grupurile de rromi “vlahi”, plecate din Bulgaria în Țara Românească, prin sec. al XIV-lea, și revenite în Bulgaria, după eradicarea robiei în Țările române (D. Kenrick, 1969).

Este de remarcat faptul că un idiom apropiat de cel care face obiectul cercetării de față este cel descris de Igla-Konstantinov and Alhaug (1991) în publicația norvegiană “Nordlyd”, anume, dialectul rromilor musulmani din Zlatarița (Bulgaria). Dialectul din Zlatarița este comparat de autori cu dialectul bugurțiilor din Iugoslavia, prin raportarea mostrelor din aceste două idiomuri la corespondențele lor în limba rromani comună, conchizându-se ca idiomul rromilor musulmani din Zlatarița este “o varietate” a dialectului “drindarilor” (denumit și “chalații” sau “kïtkații”).

STATUTUL LEGAL GENERAL

Trecutul

În calitate de sclavi, etnicii romi din România nu aveau nici un fel de drepturi legale. Ei puteau fi cumpărați și vânduți în funcție de dispoziția “proprietarului” lor. Primele documente legale în care romii sunt menționați ca sclavi datează încă din 1331. În vremea Imperiului Austro-Ungar au fost din nou supuși unui tratament aspru. În Transilvania au fost și înrobiți, iar în timpul reginei Maria Theresa s-au făcut încercări de a-i asimila forțat. Din acest motiv, le era interzis să folosească limba romani, să îmbrace portul tradițional sau să se considere ei înșiși romi. Discriminarea și sentimentele anti-roma erau răspândite peste tot, împreună cu pedepse deosebit de aspre, adesea aplicate victimelor nevinovate, cum a fost și cazul din 1782 în care 40 de etnici romi au fost trași pe roate și tăiați în bucăți fiind acuzați că au mâncat câteva zeci de țărani maghiari – o acuzație care s-a dovedit ulterior ca fiind nefondată (Hancock, 1987:16, 51). Mulți copii romi au fost luați din familiile lor și au fost dați pentru a fi crescuți de familii de români, maghiari sau germani. Scopul era de a-i educa și asimila, dar mulți dintre ei au reușit să fugă și să-și găsească propriii părinți (Pons, 1999).

Deși sclăvia a fost abolită, situația romilor nu s-a îmbunătățit și mulți dintre ei s-au oferit pentru vânzare foștilor proprietari. Acest fapt este reflectat de modelul demografic al romilor de naționalitate română până la cel de-al doilea război mondial (Hancock, 1987).

În urma primului război mondial, România a intrat în posesia unor suprafețe semnificative populate de minoritari. Ca urmare, minoritățile reprezentau 28% din populația României postbelice, în timp ce înainte de război acestea reprezentau doar 10%. Guvernul României a fost forțat să încheie diferite acorduri care garantau drepturile minorităților, și astfel s-a sperat că situația minorității roma se va îmbunătăți.

Totuși, noul guvern a dorit să “romanizeze” noua populație și să creeze astfel un stat omogen.

Ca urmare a acestei politici, în special a redistribuirii pământului, minoritatea romă a avut de suferit din cauza faptului că nu aveau cu ce să-l lucreze.

Creșterea taxelor a devenit de asemenea o povară, accentuată de criza din 1929. În timp ce politicile guvernamentale deveneau din ce în ce mai opresive, atitudinile anti-roma s-au accentuat. Datorită faptului că aveau o tradiție orală, din punct de vedere oficial, această minoritate era considerată ca neavând un trecut, o cultură sau o civilizație, neexistând nimic în scris (documente) care să dovedească faptul că ei au pretins a li se recunoaște drepturile ca minoritate etnică. Statutul lor în România interbelică era similar celui al evreilor – cetățeni de rang secund, evitați de populație, ale căror drepturi erau ignorate (Crowe, 1991).

Războiul în sine s-a dovedit ca fiind devastator pentru romii din toată Europa. Se estimează că au murit între un sfert și o jumătate de milion, situație care, exprimată în procente, este comparabilă cu cea a comunității evreiești.

Guvernul României a expulzat zeci de mii de etnici romi în lagăre din Ucraina (Transnistria) unde mulți au murit din cauza foametei, a frigului și a bolilor precum tifosul (Fraser, 1992). Se crede că politica oficială nu a fost niciodată de a anihila complet minoritatea romă din România, de a scăpa națiunea română de ei. Majoritatea romilor care au fost transportați dincolo de Nistru au fost luați din București și din împrejurimi, în anii 1941-1942. În plus, parte a aceleiași politici, toți locuitorii unui sat din Moldova de astăzi au fost duși într-un lagăr din Ucraina unde mulți au murit. Potrivit documentelor, în timpul războiului, nu a fost nici o altă acțiune, pe scară largă, de deportare în lagăre a etnicilor roma din România și cei care au reușit să rămână au trăit într-o libertate relativă, unii dintre ei înrolându-se în armata română (Kenrick, 1995).

Romii prezenți în România după război, datorită diferitelor politici comuniste, au fost supuși unor procese de asimilare intercalate de perioade în care s-a încercat ignorarea acestei minorități. Regimul nu i-a considerat ca fiind o minoritate etnică sau națională și de aceea politicile adoptate în interesul minorităților nu s-au aplicat și în cazul romilor. Majoritatea cărților publicate în perioada anterioară anului 1989, nu menționează deloc etnia roma. Spre exemplu, într-o publicație din 1977, Populația României, se afirma că românii, maghiarii și germanii constituie aproape 90% din populația țării, enumerându-se câteva grupuri minoritare, iar apoi apărea “etc”.

Lipsa recunoașterii oficiale a minorității a dat posibilitatea statului de a ignora problemele lor (Helsinki Watch, 1991).

În prezent

În timpul diferitelor perioade politice de după 1990, discursul naționalist a fost o caracteristică a vieții politice românești. Aceasta a condus la subminarea proiectelor de lege, dintre care unele sunt neconstituționale diminuând drepturile minorităților la diferite nivele. Anumite articole ale acestora erau în contradicție cu acordurile internaționale semnate de România conform cărora guvernul se angajase să protejeze drepturile minorităților. Este interesant de notat faptul că deși Constituția face apel la termenul de “minoritate națională” de câteva ori, nicăieri în legislația română nu se definește acest termen (Weber, 1998).

În plus, s-a înființat un Consiliu pentru Minoritățile Naționale tocmai pentru a îndeplini obligațiile României ca membră a Consiliului Europei (Dianu, 1997). Totuși acesta s-a dovedit a fi ineficient și a fost radical subminat odată cu înființarea Departamentului pentru Protecția Minorităților Naționale, după alegerile din 1996.

Departamentul are și un Birou Oficial pentru Roma. Deși se află în stadiu incipient, de eficacitatea lui se leagă foarte mari speranțe (Weber, 1998).

Constituția actuală, adoptată în 1991, conține o serie de articole care garantează drepturile minorităților pe teritoriul României. Toate articolele se referă la indivizi, drepturile colectivității nefiind menționate în Constituție.

Sunt garantate: dreptul la identitate (Art.6) și protecție în fața discriminărilor indiferent de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, părere, apartenență politică, proprietate sau origine socială (Art.4 (2)).

Astfel, din 1990 încoace, au avut loc schimbări în cadrul legislației interne mai ales în cadrul educației și a administrației publice, două domenii care tind să nu afecteze comunitatea roma în mod direct.

Nu există nici o lege internă care să facă referiri specifice la comunitatea romă. Din 1990, domeniul legislației și al jurisprudenței constituie o problemă pentru romii care au fost acuzați de comiterea unor acte criminale.

Crimele împotriva etnicilor romi au fost motivate în mod frecvent ca răspuns la actele criminale ale membrilor comunității roma. În cazurile în care etnicii roma sunt victime ale unei crime, poliția tinde să nu întreprindă nici o acțiune, iar procurorii acceptă foarte rar cazuri în care sunt implicați cetățeni romi. Majoritatea romilor nu au mijloacele necesare pentru a-și asigura protecția legală, iar în România nu există nici un sistem de asistență legală. Sistemul legal, se pare, este dornic să-i pedepsească pe cetățenii romi dar nu la fel de dornic să îi apere (Abraham, 1992). În plus, obținerea unui recurs legal este foarte puțin probabilă atunci când e vorba de tratamentul inadecvat aplicat comunității roma de către polițiști. În astfel de cazuri procurorul militar are drept de decizie, iar el tinde să manifeste o oarecare reținere în a pedepsi polițiștii pentru abuz în serviciu. Nu există alte tipuri de recurs în cazuri de maltratare din partea poliției (Human Rights Watch, 1999).

Situația romilor vis-a-vis de justiție nu s-a îmbunătățit odată cu schimbarea guvernării de la sfârșitul anului 1996, în ciuda speranțelor acestora. Raportul Amnesty International pentru România valabil pentru 1998, citează cazuri de abuz ale poliției față de cetățenii romi. Unele dintre acestea au avut loc în timpul raidurilor de tipul celui investigat de Centrul European pentru Drepturile Romilor în 1996 (Amnesty International, 1999).

La nivel internațional, România a semnat numeroase documente legate de problema drepturilor omului. Ca membrul al Consiliului Europei din 1993, statul acționează sub jurisdicția stipulațiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, document ce conține principiile fundamentale ale Consiliului.

De asemenea, este semnatară a documentelor Organizației (fostă Conferință) de Securitate și Cooperare din Europa (OSCE), inclusiv a Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă, primul acord de acest fel formulat după căderea comunismului, care subliniază nevoia de a monitoriza tratamentul minorităților în cadrul statelor membre și de a “pleda pentru o continuă îmbunătățire a situației lor”. Acordurile OSCE nu sunt obligatorii din punct de vedere legal, dar ele reprezintă o răspundere politică asumată de semnatari de a se conforma condițiilor lor. Ca membră a Națiunilor Unite, România este semnatara atât a Declarației Universale a Drepturilor Omului, cât și a unor documente mai recente care includ Declarația Națiunilor Unite a Drepturilor Persoanelor Aparținând unei Minorități Naționale, Etnice, Religioase sau Lingvistice, adoptată în decembrie 1992.

Semnarea unor astfel de documente nu garantează faptul că minoritățile se vor și bucura de respectarea acelor angajamente.

Examinarea situației actuale a etnicilor romi din România, în special a relațiilor cu autoritățile și accesul la recursul legal, ar sugera că Guvernul Românei mai are de străbătut un drum lung până ce romii să se bucure efectiv de drepturile care le-au fost garantate prin documente.

POSIBILITĂȚI DE EDUCAȚIE PENTRU MINORITĂȚI

Un scurt istoric al sistemului educațional în raport cu minoritatea

Comunitatea romă este, de-a lungul istoriei, cea mai puțin educată minoritate din România. Mulți dintre cei care au primit o educație, nu au terminat decât școala primară. Foarte puțini etnici romi reușesc să termine liceul și chiar și mai puțin ajung la universitate. Numărul analfabeților din cadrul acestei comunități este semnificativ: 44% din bărbați și 59% din femei sunt analfabeți (C. Zamfir, E. Zamfir, 1993).

În timpul regimului comunist educația era obligatorie pentru toți copiii până la vârsta de 15 ani (primele opt clase) o politică care, dacă s-ar fi aplicat și minorității roma, nu ar fi lăsat loc discriminării.

Înainte de 1989 au existat multe rapoarte întocmite de profesori în care copiii romi erau discriminați pentru felul în care erau îmbrăcați.

Sărăcia era văzută ca fiind sinonim al prostiei și, din această cauză, mulți copii romi au fost așezați în spatele clasei și ignorați (Helsinki Watch, 1991).

Limba de predare era româna și, deși, teoretic, elevii puteau învăța în limba lor maternă, romani nu a fost introdusă în școli numai după 1990.

În 1990, odată cu înființarea a trei forme de pregătire a profesorilor romi la școlile normale din București, Târgu Mureș și Bacău, în școlile românești a început să fie studiată limba romani și literatura aferentă. După 1992, aceasta s-a predat și la nivelul școlilor primare, limba romani fiind introdusă în școlile din Santana (județul Arad) și Bobești (județul Ilfov) (I. Rostaș, 2000).

Un aspect important în problema educației este faptul că, legal, copiii care au lipsit trei ani din școlile de stat nu își pot relua studiile. Acum se propune reducerea acestei perioade la doi ani.

Cu toate acestea, fără o educație de cel puțin opt clase, romii nu pot fi angajați legal de nici o firmă și deci nu pot obține carte de muncă, care, teoretic, îi dă dreptul deținătorului să aibă pensie, ajutor de șomaj și asigurare medicală precum și salariul mediu stabilit de guvern pentru fiecare tip de angajare. Dar, după cum specifică Florin Moisa, există unele reguli care permit procurarea unei calificări profesionale și obținerea cărții de muncă fără a avea opt clase (F. Moisa, 2000).

Studierea limbii romani este foarte importantă și doar în acest fel cultura romani poate fi perpetuată. Pe de altă parte însă dovezi scrise despre cultura roma, pot fi lăsate posterității (E. Pons, 1999). Totuși, lipsa mijloacelor accesibile comunității duce la lipsa interesului de a învăța și de a preda în școală această limbă. Potrivit lui E. Pons și luând în considerare multe declarații ale cetățenilor roma, problema educației nu poate fi rezolvată prin școlile cu predare în limba romani, ci prin atingerea unui grad de educație elementară care le-ar permite să iasă din cercul vicios al sărăciei și marginalizării sociale. Dar etnicii romi revendică, între altele, introducerea în programele școlare a unor capitole consacrate istoriei și culturii romilor (E. Pons, 1999).

Accesul minorității la material didactic

Iulius Rostaș accentuează următoarea idee: “eforturile făcute de Fundația Phoenix au dus la apariția unor cărți bilingve romani-română și romani-maghiară”.

Atât E. Pons cât I. Rostaș susțin că “adevărata problemă o reprezintă conținutul manualelor care nu cuprinde nici o referire la istoria, cultura și tradiția minorităților. Lipsa informațiilor despre minorități generează un comportament xenofob și rasist.” (E. Pons, 1999:57; I Rostaș, 2000).

Dat fiind faptul că doar 60% din comunitatea romă din România vorbește limba romani și că se predă în puține școli, s-a făcut un efort minim pentru a produce sau a procura material didactic în limba romani.

Fundația pentru o Societate Deschisă din România, susține Florin Moisa (F. Moisa, 2000), este probabil principalul finanțator al programelor pentru romi. Raporturile anuale ale FSD România oferă o perspectivă asupra nivelului de finanțare și a direcțiilor urmate (Raportul Anual – Fundația pentru o Societate Deschisă, 1999).

Poziția oficială

Capitolul XII din Legea învățământului din 1995 aduce amendamente cu privire la educația minorităților. Astfel, Articolul 118 sprijină Constituția care susține că “persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul să studieze și să se instruiască în limba maternă, la toate nivelele și în toate formele de învățământ, în condițiile prezentei legi.”

În plus, Ministerului Învățământului a dat o Ordonanță de Urgență în 1998 în care era specificat că limba romani face parte din limbile minoritare care se vor preda patru ore pe săptămână la clasele I-IV și VI-IX și cinci ore pe săptămână la clasa a V-a. Astfel statul recunoștea în mod oficial limba romani și admitea să fie predată în școli, la clase de 15-25 de elevi sau la grupe de 7-15; dar se poate preda și la grupe mai mici sau mai mari. Acest sistem urma să fie introdus în anul școlar 1998/99; încă nu a trecut suficient timp pentru a aprecia nivelul său de implementare și eficiență (Ministerul Învățământului, 1998).

În cursul ultimilor doi ani s-au elaborat programe strategice de educare a romilor, pe o perioadă de cel puțin 7 ani. S-a urmărit formarea unei elite roma; pentru aceasta s-au acordat locuri speciale și alte facilități (pe baza unor decrete semnate de Ministerul Educației Naționale) la examenul de admitere la facultate sau colegiu. Pe de altă parte, este important a fi menționată colaborarea dintre Ministerul Educației Naționale și ONG-uri care desfășoară diferite programe de educare a populației roma. În mai 1998, a fost desemnat un inspector de limba romani. În 1999, au fost aleși 20 de inspectori roma și 18 de alte etnii pentru a se ocupa de educația romilor (I. Rostaș, 2000), dar acest program reformator nu-și propusese să rezolve problema dreptului de a învăța în limba maternă (romani, în acest caz). Scopul său era de a dezvolta programe de recuperare a elevilor proliferând acele “materii speciale” care nu făceau decât să descurajeze studierea în limba maternă, pe de altă parte, inspectorii roma au înregistrat dificultăți în introducerea limbii romani chiar și ca obiect opțional (V. Ionescu, 2000).

Îndrumarea copiilor romi spre educația religioasă și vocațională a fost făcută, la fel ca și readucerea la școală a unor tineri romi care își abandonaseră studiile, prin emiterea unor ordine ale Ministerului Educației Naționale în anii 1999 și 2000 (I. Rostaș, 2000). Într-un raport al Ministerului Afacerilor Externe, Vasile Ionescu neagă acest fapt, el susținând că educația religioasă și profesională sunt prioritare (V. Ionescu, 2000).

Un aspect demn de notat din cadrul sistemului educațional (cu privire la minorități) este faptul că, din diverse motive, mulți copii romi din România nu merg deloc la școală. Sistemul însuși practică discriminarea pe o arie largă.

Există multe cazuri în care copiii romi nu au voie să meargă la școală deoarece nu au permis de rezidență, document pe care legea îl pretinde pentru a putea înscrie un copil la școală. După cum s-a menționat mai devreme, violența comunitară de la începutul anilor 1990 a distrus multe case ale etnicilor romi și a dus la expulzarea unor comunități întregi. Acești oameni s-au mutat în orașe mai mari și locuiesc acum în case improvizate pentru care nu pot obține permis de rezidență. Certificatele de naștere sunt o altă povară care trebuie depășită, mulți copii romi neavând astfel de certificate pentru că majoritatea mamelor nu înregistrează nașterile.

Copiii romi care merg la școală au de înfruntat alte tipuri de discriminare: de la separarea în cadrul școlii până la refuzul de a fi acceptați în școală. În unele școli clasele se formează în așa fel încât elevii romi sunt predominanți sau în totalitate (Save the Children, 1998). Adeseori, atât profesorii cât și ceilalți copii au un comportament discriminator față de aceștia, fiind deseori ignorați de profesori și insultați de elevi. Comunicarea dintre profesori și părinții de etnie romă este una adeseori deficitară sau inexistentă, ceea ce îi determină pe părinții care sunt interesați de educația copiilor lor să-și piardă răbdarea cu sistemul. Unii profesori consideră bătaia ca o “metodă” de educare (Save the Children, 1998), astfel este de înțeles de ce, în aceste condiții, copiii nu doresc să meargă la școală. Barierele rasiale cu care trebuiau să se confrunte copiii romi din orașul Timișoara, i-a determinat pe mai mulți părinți să convingă o educatoare de etnie romă, Letiția Mark, să înființeze un program educațional la ea acasă.

Cu fonduri din partea Fundației pentru o Societate Deschisă, Asociația Țigăncilor “Pentru copiii noștri” a inaugurat acest program în iunie 1997. Activitatea principală este predarea în particular pentru copiii roma a căror părinți sunt analfabeți și deci incapabili să-i ajute la temele de casă. Dacă acest program n-ar fi existat, mulți copii ar fi renunțat la școală datorită tratamentului rasist de care aveau parte din partea profesorilor și a colegilor. Programul cuprinde și un modul ce se adresează copiilor mai mari și care au renunțat la școală cu mai mulți ani în urmă fiind practic analfabeți. Unii dintre acești adolescenți se pregătesc să susțină examene de echivalență care le vor permite obținerea unei diplome. Situat în proximitatea graniței de vest a României, orașul Timișoara găzduiește un număr mare de familii de etnie romă care au emigrat în străinătate la începutul anilor 1990, mai ales în țările occidentale, și care au fost trimise înapoi, forțat, de către țările în care au emigrat. În multe cazuri, părinții care au încercat, la întoarcere, să-și reînscrie copiii la școlile de stat au întâmpinat rezistență (Max van der Stoel, 2000).

Proiectul a primit aproximativ 12.000 USD în fiecare an de la Fundația pentru o Societate Deschisă România – Programul pentru Romi, între 1997-2000, cu scopul de a susține activitățile desfășurate în această școală. Ministerul Educației Naționale nu a dat nici un semn cum că ar prelua aceste activități (F. Moisa, 2000).

Deoarece au pierdut câțiva ani de școală în timp ce au fost în străinătate, dacă li s-ar fi permis să se înscrie, acești copii ar fi fost mai mari decât majoritatea colegilor de clasă. Deși acest aspect nu trebuia să împiedice înscrierea lor, multora li s-a negat dreptul pe motiv că erau “prea mari”. Așa cum sugerează și aceste exemple, în toate școlile de stat din țară există o discriminare vis-a-vis de etnicii roma. Pentru ei era un lucru obișnuit să fie trimiși să stea în spatele clasei unde erau ignorați de profesori. Există sesizări frecvente în care copiii romi se plâng de colegii lor de altă etnie spunând că au fost agresați fizic, sau chiar că au fost loviți de către profesori. În urma unor astfel de experiențe, unii elevi romi nu au mai dorit să se întoarcă la școală (Max van der Stoel, 2000). Florin Moisa argumentează că există multe cazuri în care aceste probleme “tehnice” au fost depășite de către directorii și profesorii din diferite școli, care au înțeles importanța educației pentru copiii romi (F. Moisa, 2000).

Inițiativele activiștilor

Programele educaționale concepute în mod special pentru a satisface nevoile etnicilor romi au fost îndeplinite cu succes în cadrul comunităților din Pata-Rât și Mangalia (Save the Children, 1998).

Alianța Civică din Cluj a desfășurat un program intensiv de pregătire a copiilor romi pentru a intra în școlile de stat care s-a încheiat în anul 1998. Pe o perioadă de opt luni, copii între 7 și 9 ani au învățat alfabetul precum și unele cunoștințe de bază de citire, scriere și matematică. De asemenea, ei au fost învățați cum să se comporte la școală, aspect pe care copiii romi tind să nu îl cunoască din cauza nefrecventării grădiniței în procesul educațional precum și a contactelor cu alți copii. Toate lecțiile se predau în grupuri, într-un mediu familiar, asemeni unei case, și, cu toate că programul este încă la început, a înregistrat un succes considerabil (Bocu, 1998).

Așa cum romii trăiesc în întreaga țară, tot așa programele desfășurate pentru ei se adresează la scară națională; majoritatea lor sunt din domeniul educației.

În multe dintre ele sunt implicate organizații non-guvernamentale internaționale precum Save the Children și UNICEF. Pentru inițiative conduse pe plan local se primesc fonduri și din străinătate.

Florin Moisa explică că Fundația pentru o Societate Deschisă are în cadrul departamentului educațional un program special axat pe dezvoltarea școlilor din comunitățile roma ce include aproximativ 28 de școli din toată țara. De asemenea, Programul pentru Romi a finanțat câteva proiecte propuse de organizații roma non-guvernamentale care vizau domeniul suportului social și educațional pentru copiii romi (F. Moisa, 2000).

Cu ajutorul Fundației pentru o Societate Deschisă, o grădiniță situată la marginile Bucureștiului, în apropierea unei rampe de gunoi, a dezvoltat recent o serie de programe pentru elevii săi, majoritatea de etnie romă. O caracteristică fundamentală a programului a fost efortul de a angaja părinții copiilor, majoritatea săraci și analfabeți (potrivit directoarei, mai mult de jumătate dintre ei își câștigă existența căutând sticle în groapa locală de gunoi). Atât mediatorul pe probleme sociale, cât și asistenta profesorului sunt părinți ai căror copii sunt înscriși în școală. Alți părinți romi îi supraveghează pe copii în diferitele activități din sălile de clasă; există și o sală a părinților. Deși unul dintre scopurile fundamentale ale școlii este de a îmbunătăți cunoștințele de limbă română ale copiilor, cultura roma are un caracter proeminent în cadrul programului. De exemplu, asistenta profesorului predă limba romani, iar soțul ei, cântăreț de muzică populară, îi învață să cânte. Ultimul aspect de menționat, dar nu și cel din urmă, este faptul că programele grădiniței se bazează pe principiul individualizării. Școala este pregătită pentru câteva domenii de activitate, iar copiii sunt încurajați în fiecare zi să aleagă activitatea asupra căreia se vor concentra pe parcursul zilei.

Profesorii lor respectă ritmul de dezvoltare al fiecărui elev și descurajează competiția. Mai presus de toate, abordarea copiilor de către directoare este bazată pe respect și compasiune (Max van der Stoel, 2000).

Situația actuală pe diferite nivele:

Grădinița și educația primară

Până la vârsta de 7 ani, majoritatea copiilor din România merg la grădiniță. În vreme ce accentul în aceste instituții nu este de factură academică, ele reprezintă un pas nelipsit în procesul de pregătire pentru primii ani de școală. Copiii învață cum să se poarte în societate, cum să stea în bancă și cum să fie atenți fără să distragă atenția celorlalți colegi și, poate cel mai important, ei învață cum să se poarte în prezența altor copii de vârsta lor.

Rezultatele cercetării publicate în 1992 arată că 29,9% din copiii romi cu vârsta cuprinsă între 7 și 9 ani, nu au mers niciodată la școală. În cazul grupei de vârstă 10-16 ani, cifra a fost de 17,2%. Acești copii au ratat astfel dezvoltarea deprinderilor comportamentale și sociale. Nefrecventarea claselor primare (I-IV) a avut drept consecință lipsa cunoștințelor elementare în ceea ce privește cititul, scrisul și aritmetica, predate în cursul acestor ani. Mai mult, simpla frecventare a unei școli nu înseamnă neapărat că un copil își va termina studiile. Ratele celor care absentează sunt foarte mari; aceeași cercetare estimează că aproape jumătate dintre copiii din eșantion nu-și vor completa educația primară (clasele I-IV) (Save the Children, 1998).

Situația actuală se înrăutățește treptat; acest declin se poate explica printr-o serie de factori și influențe atât inerente cât și exterioare minorității roma.

Creșterea numărului atacurilor violente asupra comunităților roma, din 1990 încoace, are repercusiuni asupra procesului educațional. Mulți părinți au declarat că nu îndrăznesc să-și trimită copiii la școală deoarece se tem pentru siguranța lor; chiar și copiii și-au manifestat rețineri în a frecventa școala în asemenea condiții (Helsinki Watch, 1991). Din păcate, populația majoritară are tendința de a privi acest lucru ca un pretext de care etnicii romi se folosesc pentru a nu-și trimite copiii la școală, o părere care exprimă clar vechiul stereotip “ei nu doresc să învețe”. Factorii economici și sociali joacă un rol important în lipsa de educație a romilor. Există considerații de ordin practic de care trebuie ținut cont atunci când trimiți un copil la școală, mulți părinți neavând banii necesari pentru a le cumpăra haine sau rechizite copiilor. Școlile nu sunt finanțate suficient, deci nu pot acoperi aceste nevoi elementare iar părinții romi nu vor să-și lase copiii să meargă la școală îmbrăcați cu haine vechi sau murdare. Copiii care frecventează școala sunt adesea batjocoriți de către colegii lor sau se simt “diferiți” de ei; nu se adaptează la mediul școlar și, deci, nu doresc să mai meargă la școală. Uneori copiii primesc ajutoare haine și încălțăminte, dar de cele mai multe ori din cauza lipsei de organizare, acestea nu li se potrivesc.

Părinții lor vând aceste lucruri, ceea ce îi determină pe profesori să creadă că romii nu pot fi ajutați (Save the Children, 1991).

Există și alte probleme de natură logistică. Adeseori, din cauza faptului că romii trăiesc la periferie, în unele cazuri chiar mai departe de comunitate, accesul copiilor la școală este foarte dificil, mai ales pe vreme nefavorabilă (Save the Children, 1998).

Una dintre problemele copiilor romi care vor să urmeze o școală constă în lipsa unei tradiții în ceea ce privește educația. Deseori, succesul unui copil la școală depinde de mediul familial care trebuie să fie unul potrivit, în care membrii familiei să fie dispuși și capabili să ajute copilul la efectuarea temelor de casă. În multe cazuri, părinții romi nu prețuiesc valoarea educației, pentru că nici ei nu au avut parte de una. În plus, un copil care fie este la școală, fie își face temele, nu poate ajuta la treburile casei și nici nu poate câștiga banii de care au atâta nevoie.

Avantajele unei educații pe termen lung nu sunt atât de convingătoare când sunt comparate cu rezultatele pe termen scurt survenite în urma muncii sezoniere care satisfac nevoile materiale imediate. Aceasta este o caracteristică nu numai a comunităților roma, ci și a culturii care se dezvoltă în comunitățile afectate de sărăcie.

Comunitățile roma tradiționaliste interzic băieților și fetelor să stea împreună dacă nu sunt supravegheați de un adult. Școala modernă, cu clase mixte, inspiră neîncredere.

O altă dificultate este limba. Elevii romi care vorbesc limba romani acasă constată că nu sunt în stare să țină ritmul clasei deoarece nu vorbesc destul de bine limba română (Helsinki Watch, 1991). În fiecare clasă sunt mulți elevi și nici chiar profesorii bine intenționați nu pot acorda atenție specială fiecăruia. Astfel elevii romi tind să rămână din ce în ce mai în urmă până ce, în final, renunță, fără a fi încheiat opt clase, educația minimă necesară pentru a se putea angaja în România.

Statisticile Ministerului Învățământului pentru anul școlar 1998/99 cuprind date referitoare la toate nivelele de educație din România, cu toate că nu oferă cifre separate pentru școala primară și cea secundară.

La scară națională numărul elevilor romi care frecventează o școală este foarte mic comparativ cu cel al elevilor de alte etnii. De exemplu, o școală din orașul Alba Iulia are un număr total de 608 elevi de la clasa I la clasa a VIII-a, dintre aceștia, doar 23 sunt romi. Majoritatea elevilor romi învață în limba română, deși potrivit statisticilor guvernamentale, sunt 1 680 elevi a căror limbă de predare (și limbă maternă) este romani, această cifră fiind de două ori mai mare decât cea din anul școlar anterior (pagina web a Ministerului Educației Naționale).

Ciclul gimnazial și liceul

Educația secundară în România cuprinde clasele V-XII, primele patru fiind vitale pentru ca un copil să aibă o șansă de a se angaja. Din păcate, datorită motivelor menționate mai sus, puțini copii romi ajung să-și înceapă școala secundară, dar și mai puțini o termină. Pentru mulți dintre ei, saltul de la clasa a IV- a la clasa a V-a este prea mare. Prima implică instituția menționată mai sus, cu un singur profesor la clasă, cea de-a doua, un salt la opt materii diferite, fiecare cu un profesor diferit, astfel fiind foarte greu pentru elevi să stabilească o relație personală cu aceștia. Ajutorul primit din partea familiei este și mai important în perioada acestor ani deoarece atenția pe care o primește fiecare elev la clasă este foarte mică. Deși cu problema aceasta se confruntă și ceilalți elevi, copiii romi se bucură de foarte puțină atenție, ceea ce face ca rata absenteismului și a abandonului să fie foarte ridicată (Krohn, 1999).

După cum s-a menționat mai sus, nu există statistici separate pentru elevii romi din ciclu gimnazial și liceu. Ele prezintă totuși o serie de câteva școli din Transilvania frecventate de aceștia în care limba de predare este maghiara (Ministerul Educației Naționale).

Educația superioară și cercetarea

Nu se prea poate vorbi despre educație superioară în ceea ce îi privește pe etnicii romi din România pentru că foarte puțini sunt cei care reușesc să atingă acest nivel. Având în vedere combinarea lipsei de atenție și a discriminării din școli cu lipsa interesului pentru educație a părinților, nu este deloc surprinzător că puțini copii romi sunt bine educați. Aceștia vor transmite urmașilor lor experiențele negative și, cercul vicios continuă, repercursiunile asupra posibilităților de angajare fiind majore.

Totuși, asemeni educației la alte nivele, situația pare să se schimbe. Statisticile Ministerului Educației Naționale pentru anul studențesc 1998/99 indică 136 de studenți romi la universități din toată țara, fie studenți fie asistenți/cercetători, la drept, sociologie, științe naturale și literatură.

Majoritatea acestora învață în limba română, dar și în limba romani la Universitatea din București, secția Romani, frecventată atât de studenți romi cât și de studenți de alte etnii (pagina web a Ministerului Educației Naționale).

Numărul studenților romi care se înscriu la facultate este infirm, chiar și așa, realizările celor care au absolvit o facultate sunt o mărturie a potențialului lor, justificând creșterea eforturilor de a mări participarea etnicilor romi la învățământul superior. Unii dintre liderii generațiilor tinere a romilor au urmat o facultate cu ajutorul unor programe guvernamentale care aveau ca scop obținerea de diplome acordate de forme de învățământ superior de către membrii acestei etnii.

Programele guvernamentale sunt diferite: unele prevăd alocarea unui număr de locuri în universități pentru etnicii romi, iar altele acordarea de burse (sume de bani). Un exemplu al acestora este politica românească conform căreia, încă din 1993, guvernul a înființat locuri speciale pentru studenții romi care doreau să se înscrie la universitate. Programul a început cu 10 locuri rezervate studenților romi la o facultate cu profil social din București; în 1999 programul s-a extins până la posibilitatea de a oferi locurile la 150-200 de studenți. Sistemul nu asigură ocuparea tuturor locurilor (candidații trebuie să susțină un examen de admitere), dar facilitează accesul etnicilor romi la învățământul superior. Potrivit lui Florin Moisa, actualmente există 600 de studenți romi în universitățile românești datorită măsurilor pozitive luate de Ministerul Educației Naționale (F. Moisa, 2000).

COMUNICAREA ȘI MEDIA AUDIOVIZUALĂ

Situația legală

Mass-media românească este supravegheată de către Consiliul Național al Audio-Vizualului, un organism compus din 11 membri, care a fost înființat prin Legea Audio-Vizualului pe data de 19 mai, 1992. Guvernul a fost criticat la acea vreme pentru că toți cei 11 membri din consiliu sunt etnici români, plângerile fiind justificate; deoarece minoritățile reprezintă 10% din populația totală a României sunt astfel îndreptățite să fie reprezentate în Consiliul Audio-Vizualului (Helsinki Watch, 1993).

Presa

Există foarte puțină presă scrisă de etnici romi sau pentru ei, sunt doar câteva publicații. Cu toate acestea, dată fiind problema analfabetismului romilor din România și a sărăciei din cauza căreia cumpărarea unui ziar, dar mai ales a unui televizor, sunt evenimente mai degrabă rare decât cotidiene, acest fapt nu constituie o surpriză.

Fundația pentru o Societate Deschisă din București publică Romathan: studii despre Romi. Aceasta este o revistă de cercetare, scrisă atât în românește cât și în romani, incluzând aspecte academice cu privire la cultura romă, etc. Centrul de Resurse pentru Comunitățile de Romi din Cluj-Napoca a început în anul 2000 un program în cadrul căruia se vor publica și se vor distribui câteva materiale: manual de limbă romani, dicționare, literatură, curs pe casetă audio de învățare a limbii romani, ghid de conversație etc., cu scopul de a reduce lipsa informațiilor din domeniul problemelor etnicilor romi (F. Moisa, 2000).

Vasile Ionescu precizează însă că numai una din zece publicații roma sunt finanțate de stat (“Asul de Treflă”) și că aceasta nu duce la dezvoltarea mass-media pentru comunitate (V. Ionescu, 2000).

Radioul

Există unele programe radio în limba romani care se folosesc de frecvențele postului național de radio. De asemenea, Fundația pentru o Societate Deschisă a fondat în 1997 un program radio la Târgu Mureș, program condus de dl. Rudolf Moca (F. Moisa, 2000). În trecut a mai existat un program de 15 minute la Craiova care acum și-a întrerupt emisia (V. Ionescu, 2000).

Televiziunea

Televiziunea Română Națională (TVR) difuzează un program scurt despre comunitatea romă, o dată pe săptămână, la o oră cu audiență scăzută. Din nou, poate cel mai demn de notat, este tratamentul discriminatoriu aplicat comunității roma de Televiziunea Națională. Acum, după cum sugerează și Vasile Ionescu, nu mai există un program de televiziune dedicat etnicilor romi, ci doar momente sporadice în cadrul emisiunii “Conviețuiri”, în plus, ele sunt prezentate în limba română (V. Ionescu, 2000).

Internet-ul

Există o sumedenie de pagini web conținând informații despre romi create și întreținute din afara țării. În România, Ministerul Educației și Cercetării are o secțiune la pagina sa de web despre educația minorității roma, inclusiv nume și adrese ale fundațiilor și persoanelor care operează în acest domeniu (chiar dacă mulți nu sunt romi), pagina web fiind numai în limba română.

Centrul de Resurse pentru Comunitățile de Romi din Cluj-Napoca a inițiat un program de website care va conține informații despre activitatea sa în acel domeniu.

De asemenea, dl. Vasile Ionescu a inițiat un program care are ca scop înființarea unei agenții de presă, care să aibă un buletin intern (F. Moisa, 2000).

Oficial, potrivit recensământului din 1992, în România există 409.723 cetățeni romi, reprezentând 1,8% din populația totală. Totuși, datorită unor motive cum ar fi securitatea personală și analfabetismul, această cifră nu este exactă, iar organizațiile roma dau o cifră undeva între 1,8 și 2,5 milioane, numărul exact al cetățenilor romi fiind în prezent necunoscut.

Romii locuiesc în toate regiunile țării. Datorită violenței comunitare și a tratamentului necorespunzător din partea poliției din 1990 încoace, mulți și-au părăsit casele și s-au mutat în alte zone, în case improvizate la marginea așezărilor, pentru care nu pot primi permise de rezidență. Din acest motiv este imposibil să se estimeze numărul exact al romilor din orice parte a țării.

Membrii minorității întâmpină probleme în toate aspectele vieții. În trecut erau tratați asemeni proprietății care poate fi vândută și cumpărată după bunul plac al proprietarului, pentru ca apoi să fie considerați cetățeni de rang inferior, ei au petrecut secole opunându-se opresiunii. Standardele de viață sunt joase, lipsa instalațiilor sanitare și a conștientizării importanței igienei duc la extinderea bolilor și la o rată a mortalității infantile foarte ridicată. Vârsta medie la căsătorie este mult mai mică decât în cazul populației majoritare. Fetele se căsătoresc de obicei la 13, 14 ani (Helsinki Watch, 1991:76). Nu numai că aceasta le scurtează durata copilăriei, dar conduce la o creștere inevitabilă a familiilor, înrăutățind problemele cauzate de sărăcie.

Sărăcia din cadrul comunităților roma duce la apariția altor probleme. Standardele de igienă tind să fie joase, deseori datorită lipsei apei curente și a electricității, calitatea și cantitatea alimentelor tinde să se înrăutățească în multe comunități roma pe parcursul iernii, iar carnea și produsele lactate sunt inaccesibile tot timpul (Save the Children, 1998:6). În astfel de condiții, mărimea familiei și lipsa educației medicale sunt factori importanți care contribuie la condiții precum malnutriția, anemia, handicapuri de înălțime și greutate (Save the Children, 1998:13). Mulți copii romi nu sunt vaccinați, datorită faptului că părinților lor nu li se explică importanța acestei acțiuni.

Accesul la asistență medicală este îngreunat de faptul că un număr mare de romi nu posedă actele necesare. Cei care le au sunt deseori rezidenți ilegali într-o zonă diferită de cea pentru care au acte, deci personalul medical nu are acces la fișa lor medicală. Conform noii legi a asigurărilor sociale și medicale, problemele cu privire la reședința permanentă cuplate cu lipsa unui venit care ar face posibilă plătirea asigurării medicale au ca rezultat lipsa unui medic de familie pentru majoritatea familiilor de romi, (Save the Children, 1998:15). Cumpărarea medicamentelor este o probleme de vreme ce prețurile sunt mari, mai ales că romii cred că un medicament mai scump este mai eficient. Situația comunității roma din România s-a deteriorat brusc după 1989. Într-un climat al schimbărilor, care permitea altor minorități să spere la un viitor mai bun, romii au fost supuși discriminărilor, sărăciei și în unele cazuri, morții.

Romii din România sunt dezavantajați din punct de vedere al educației. Discriminarea este răspândită, atât în cadrul sistemului la care un individ trebuie să recurgă pentru a intra în școală, precum și în cadrul școlilor determinând mulți copii să nu se mai înscrie. Educația este de asemenea afectată de sărăcia cronică din majoritatea comunităților. Copiii care reușesc să înceapă școala, deseori nu promovează ciclul gimnazial și, din acest motiv, este foarte dificil pentru ei să își găsească de lucru. Aceasta, în schimb, tinde să conducă la o creștere a ratei criminalității și perpetuarea sărăciei. Discriminarea este o problemă a romilor din România și în alte domenii decât educația și îmbracă forma atât a violenței fizice cât și a tratamentului necorespunzător din partea autorităților. Violența comunitară, manifestată sub forma raidurilor întreprinse de poliție, reprezintă o serie regulată de abuzuri suferite de romi din 1990 încoace.

Toată comunitatea a fost etichetată drept criminală și au fost expulzați din zone în care trăiau de decenii, singura lor crimă fiind “etnia”. Acești oameni au fost forțați să se mute la oraș pentru a căuta un loc de muncă, aceia dintre ei care sunt calificați și solicită un loc de muncă, descoperă că și în acest caz etnia lor este o “problemă”.

Sunt necesare schimbări radicale, atât în cadrul comunităților roma cât și în afara lor, pentru a îmbunătăți situația.

Reprezentanții autorităților implicați în procesul educației trebuie să arate o înțelegere mai profundă a problemelor specifice ale minorității și, în multe cazuri, trebuie depășite prejudecățile. În cadrul comunității roma este nevoie de înțelegere, comunitatea trebuind să înțeleagă avantajele educației și cele care decurg din acordarea sprijinului pentru asigurarea accesului la educație. În cazurile în care există lipsă de comunicare între profesori și părinții romi, ambele părți ar trebui să depășească acest neajuns în interesul copilului.

Organizațiile non-guvernamentale pot ajuta de asemenea prin promovarea programelor educaționale special concepute pentru a satisface nevoile romilor. Dacă acești pași împreună cu alții de acest fel nu sunt făcuți, spirala descendentă în momentul de față în domeniul educației copiilor roma va continua să coboare, conducând la o sărăcie mai mare, la creșterea nivelurilor criminalității și a șomajului, astfel întărind unul din cele mai consistente stereotipuri despre romi.

Privite în ansamblu, problemele cu care au de-a face etnicii roma din România sunt foarte serioase cu toate acestea dacă indivizii ar fi mai deschiși la înțelegerea diferențelor dintre comunități, s-ar putea găsi soluții.

Educația este în mod evident necesară pentru a înlătura prejudecățile și rasismul, copiii nu se nasc rasiști – ei învață discursul rasist acasă sau din alte surse. Integrarea copiilor romi sau de alte etnii este necesară încă din primii ani de școală, astfel încât ambii să învețe cum să se comporte unul cu celălalt. Din păcate, acest lucru este aproape imposibil de realizat dată fiind starea actuală a sistemului educațional, după cum a fost prezentat mai sus.

Presa are de asemenea un rol vital. Televiziunea a fost acuzată de o discriminare similară celei din presa scrisă în ceea ce privește creionarea portretului comunității roma. În 13 iunie 1990, dl. Emanoil Valeriu, directorul Televiziunii Române Naționale, a anunțat în emisie că romii au atacat și devastat studiourile de televiziune, chemând populația română să apere studiourile (Helsinki Watch, 1991:88). Enunțarea unui atât de mare neadevăr la televizor, nu putea fi făcută decât cu un singur scop – provocarea de noi sentimente anti-roma în mijlocul populației. Acțiunea domnului Valeriu a determinat Federația Etnică a Romilor să depună o plângere împotriva celui mai sus amintit pentru încălcări ale Codului Penal; imediat, procuratura a anulat această plângere (Helsinki Watch, 1991:89).

Reportajele despre romi transmise de canalele de televiziune de stat în emisiunile de știri se realizează prin focalizarea imaginii pe romii participanți la demonstrațiile politice, compromițând astfel imaginea opoziției. Se întrețin astfel cele mai răspândite stereotipuri existente – criminalitatea și sărăcia (Helsinki Watch, 1994:7).

Aceasta dovedește în mod evident că ziariștilor români le lipsește într-o oarecare măsură simțul responsabilității. În cadrul oricărui stat mass-media este un factor deosebit de important în procesul manipulării și poate forma o imagine publică cu consecințe dezastruoase. Atât Guvernul României cât și presa însăși ar trebui să recunoască acest potențial și să încerce, din considerente legate de stabilitate, o prezentare mai echilibrată și nepărtinitoare a etniei roma și a celorlalte minorități.

Formarea unei clase intelectuale în cadrul romilor din România nu ar aduce decât beneficii uriașe minorității. Romii care sunt capabili, atât din punct de vedere al inteligenței cât și social, de a interacționa cu cetățenii de alte etnii la un nivel intelectual și politic, ar putea ajuta foarte mult la conștientizarea problemelor minorității și la promovarea unei înțelegeri pe o scară cât mai largă a modului de viață specific romilor.

De asemenea, educația este un factor necesar în cadrul comunităților roma. O plângere adesea întâlnită împotriva romilor este aceea că ei nu respectă legile celorlalte comunități, ceea ce nu se poate spune că nu se întâmplă câteodată. Dar, dacă se dorește o înțelegere cu adevărat a fenomenului, atunci eforturile trebuie să vină din ambele părți, atribuirea vinei doar uneia (în speță comunităților de alte etnii decât cea roma) fiind o cale sigură spre eșec.

Populația de etnie rromă din județul Suceava pe localități

BIBLIOGRAFIE

Blajut, Eugen 1982, Viețile sfinților vol. I (ianuarie-iunie), București: Arhiepiscopia Romano-

Catolică, 296 p.

Calotă, Ion 1995, Rudarii din Oltenia. Studiu de dialectologie și de geografie lingvistică românească, Craiova: Editura Sibila, 272 p. + 48 p).

Candrea, I. A. 1894, Influența țiganilor asupra literaturii poporane române, "Revista nouă",

nr. 2, p.64-74.

Chelcea, Ion 1944, Țiganii din România, Monografie etnografică, București: Imprimeria Institutului Statistic, 314 p.

Cherata, Lucian 1994, Istoria țiganilor, [Craiova]: Editura Z, 208 p.

Constantinescu, dr. Barbu 1877, Poesia poporană a țiganilor din România, "Columna lui Traian", An VIII (1877), nr. 10 – 11, p.605-620.

Constantinescu, dr. Barbu 1878, Probe de limbă și literatura țiganilor din România, publicate, Bucuresti: Tipografia Societății Academice Române, 116 p.

Copoiu, Petre 1996, Rromane paramíća. Povești țigănești. Ediție bilingvă. Selecția și redactarea în limba țigănească și Nota asupra ediției: profesor Gheorghe Sarau. Postfața: prof. univ. dr. Octav Păun, București: Editura Kriterion, 148 p.

Drimba, Vladimir 1992, Împrumuturi românești din limba țigănească, "Studii și Cercetări Lingvistice", An XLIII (1992), partea I (nr. 2, p.173-190), partea a II-a (nr.3, p.253-278).

Goswani, Satsvarūpa Dāsa, 1993, Introducere în literatura vedică, [Timișoara]: Editura Govinda – The Bhaktivedanta Book Trust, 134 p.

Hanes, Petre V. 1934, M. Kogalniceanu: Scrisori catre surorile sale. Publicate de profesor secundar, Bucuresti: Editura "Tipografiile Române Unite", 126 p.

Hașdeu, B.P. 1867, Arhiva Istorică a României, tom III, București, 191-193.

Kogălniceanu, Mihail 1891 Desrobirea țiganilor. Ștergerea privilegiilor boierești. Emanciparea taranilor, Bucuresti: Litotipografia Carol Göbl, p.

Kogălniceanu, M. 1900, Schiță despre țigani [Traducere de Gh. Ghibănescu, profesor], Iași: Tipografia Dacia – P. Iliescu și D. Grossu, 66 p.

Lecca, Octav G. 1898, Istoria Țiganilor. Originea. Țiganii în Europa. Populațiunea de azi. Limba. Religiunea. Moravuri și caracter. Organizația. Meserii și arte. Țiganii în România. Desrobirea. Lăutarii. Literatura și Țiganii etc., Caransebeș: Tip. Diecesană, (Biblioteca Noastră. Director: E. Hodos 1989), 116 p.

Lecca, Octav George 1908, Asupra originii și istoriei Țiganilor, "Viața Românească ‹Iași›, An III, vol. X, 174-197.

Gheorghe, Nicolae 1996, Romii: o minoritate a Europei [Oradea], 40 p.

Martinet, André 1970, Elemente de lingvistică generală. Traducere și adaptare la limba română de Paul Miclau, Bucuresti: Editura Stiintifica, 280 p. [Trad. dupa Éléments de linguistique générale, (Paris: Armand Colin, 1967)].

Merfea 1991, Țiganii. Integrarea socială a romilor, Brașov: Ed. "Bârsa", 128 p.

Moldovan, Corina, 1996, Romii: o minoritate a României, 8 p. [Oradea], 1996, 40 p.].

Oldenberg, Hermann 1995, India Antică. Limba și religiile ei [traducere de Lidia și Remus Rus], București: Editura Enciclopedică, 104 p.

Pantazescu, T. 1939, Meserii care dispar, "Glasul Romilor", Anul IV, Nr. 12(5 apr. 1939), p.2.

Petrovici, Emil 1942, Suplement. Termeni consoderati obsceni [partea a II-a a Atlasului Lingvistic Român II, publicat de Muzeul Limbii Române sub conducerea lui Sextil Puscariu (vol. I, Sibiu-Leipzig, 1940, 152 p.)], vol. I, Sibiu-Leipzig, 1942, 10 p.

Potra, George 1939, Contribuțiuni la istoricul Țiganilor din România, București: M.O. Imprimeria Națională, 377 p. + 2 pl.

Putnoky, Nicolau 1887, Despre limba țigănească în raport cu alte limbi, "Transilvania", An XVIII (1887), nr.7 și 8 (1-15 apr.), p. 62-64.

Sarău, Gheorghe și Gheorghe, Nicolae 1986, Criterii socio-lingvistice în clasificarea colectivităților de țigani [comunicare prezentată de Simpozionul "Implicațiile sociologiei în cercetarea limbii și literaturii", organizat de Catedra de Limbă Franceză a Universității -București și Centrul de Studii Sociologice București, Universitatea București, 20 martie 1986, [7 p.].

Sarău, Gheorghe 1992, Mic dicționar rom-român, București: Kriterion, 176 p.[cu o schita Morfologia dialectului vlah de varietate româneasca al limbii romaní].

Sarău, Gheorghe 1992 b, Morfologia dialectului vlah de varietate românească al limbii romaní. Schița, în "Gheorghe Sarău: Mic dicționar rom-român (București: Kriterion)", p.25-81.

Sarău, Gheorghe 1994 a, Limba romani (tigănească). Manual pentru clasele de învățatori romi ale Școlilor Normale, București: Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 240 p.

Sarău, Gheorghe [Ministerul Învățământului] 1994, Programa școlară pentru studiul limbii romaní [clasele I – a XIII-a], aprobată cu nr. 39910/1994, 23 p.

Stoide, Const. A. 1946, Contribuția studiului "Esquisse sur l'histoire des cigains" al lui M. Kogălniceanu, la teza de doctorat a olandezului F.R. Spengler din 1839, București: Editura Fundației Culturale "Mihail Kogălniceanu", 15 p. [Extras din "Arhiva Românească", tom X, 1946].

Turcu, Constantin 1934, Un călător francez acum un veac prin județul Neamț: J.A. Vaillant. Note biografice asupra vieții și activității lui Vaillant în Principate și traducerea călătoriei prin județul Neamț, [Piatra Neamț], 46 p. [Extras din "Anuarul Liceului de băieți – Piatra Neamț, pe anul 1933-1934].

Wald, Lucia si Slave, Elena 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob, București: Editura științifică, 296 p.

Abraham, Dorel, Bădescu, Ilie and Chelcea, Septimiu (1995). Relațiile interetnice în România: Diagnoze sociologice și evaluarea tendințelor. (Cluj-Napoca: Editura Carpatica).

Andreescu, Gabriel (2000). România. Shadow Raport: ianuarie 2000 www.greekhelsinki.gr/pdf/fcnm-reports-romania-ngo.PDF.

APADOR-CH (1997). Cartea Albă. (București: APADOR-CH).

Bălășescu, Alexandru (1997). “Romii – Construcție identitară. Cazul Cristian, Județul Sibiu.” în Revista de Cercetări Sociale Nr. 3/1997 (București: IMAS-SA).

Burtea, Vasile (1996). “Marginalizare istorică și cooperare socială în cazul populației de rromi” în Revista de Cercetări Sociale Nr. 3/1996 (București: IMAS-SA).

Consiliul pentru Minoritățile Naționale (Guvernul României) (1994). Cadru Legislativ și Instituțional pentru Minoritățile Naționale din România. (București: Institutul Român pentru Drepturile Omului).

Consiliul pentru Minoritățile Naționale (Guvernul României) (1997). Sistemul educațional din România: învățământ cu predare în limba maternă a minorităților naționale. (București).

Convenția Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale (1995, Strasbourg), www.coe.fr/eng/legaltext/157e.html

Etnobarometru – Mai-Iunie 2000. Realizat de Centrul de Cercetare a Relațiilor Interetnice sub patronajul Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională.

European Roma Rights Center (ERRC) (1998). Roma Rights: Summer 1998. (Budapest: ERRC).

Fox, Jonathan (1995). Roma (Gypsies) in Romania, www.bsos.umd.edu/idcm/mar/rumroma.htm

Fundația pentru o Societate Deschisă, Raport anual (1999).

Ghețău, Vasile (1996). “O proiectare condițională a populației României pe principalele naționalități (1992 – 2025)” în Revista de Cercetări Sociale Nr. 1/1996 (București: IMAS-SA).

Guvernul României (1991). Constituția României. Adoptată în 21 noiembrie, 1991, (București), http://www.domino.kappa.ro/guvern/constitutia-e.html

Helsinki Watch (1990). News from Romania: ethnic conflict in Târgu-Mureș. (New York: Helsinki Watch).

Institutul de Cercetare a Calității Vieții. Cercetarea făcută în 1998 – Centrul de Resurse pentru Acțiune Socială. (Datele și articolele folosite fac parte din raportul intermediar. Raportul final va fi disponibil doar în noiembrie).

Ionescu, Vasile (2000). Adnotări la raportul pe anul 2000 al Ministerului Afacerilor Externe “Informații despre legislație și alte măsuri care s-au luat în vederea modificării principiilor enunțate de Convenția Cadru pentru Protecția Minorităților din România”.

Institutul Român pentru Drepturile Omului (1993). Drepturile indivizilor aparținând minorităților naționale. (București: Regia Autonomă “Monitorul Oficial”).

Ministerul Educației Naționale (1998). Ordinul Ministerului Educatiei Nationale Nr. 4150/13.07.1998. (București: Buletinul Informativ Nr. 19).

Ministerul Educației Naționale (pagina de web): www.edu.ro

Moisa, Florin (2000). Experiențe, Realizări și Perspective asupra Programelor pentru Romi – Cluj Napoca, Seminar internațional având ca temă problematica romilor, ianuarie 2000.

Moisa, Florin, (2000). Interviu cu cercetătorul CRDE pe tema raportului despre romii din România, Cluj-Napoca, 07.04.2000.

Pons, Emmanuelle (1999). Țiganii din România – o minoritate în tranziție. (București: Compania).

Populație. Structură Demografică (1994) – Recensământul din 1992. Comisia Națională de Statistică (București, Editura Comisiei Naționale de Statistică)

Rostaș, Iulius (1998). Problemele sociale ale romilor din România. (București: Biroul Național pentru Romi).

Rostaș, Iuliu, 2000. Interviu cu cercetătorul CRDE pe tema raportului despre romii din România, București, 07.03.2000.

Save the Children – Romania (1998). Copiii romi din România: raport de cercetare. (București: Salvați Copiii).

Zamfir, Elena și Zamfir, Katalin (coordonatori) (1993). Țiganii. Între ignorare și îngrijorare. (București: Universitatea București).

LUCRĂRI LITERARE IMPORTANTE DIN DIFERITE PERIOADE

Deși au început să apară scriitori de etnie roma în regiune, în România încă nu există nume importante. Secolele de discriminare i-au forțat pe mulți romi de naționalitate română să-și nege etnicitatea și, implicit, limba (analfabetismul reprezentând și el o problemă care a afectat dezvoltarea tradiției literare). Acolo unde se vorbește limba romani există o tradiție orală, prin care se transmit povestirile și istoria de la o generație la alta.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ PE PROBLEMA MINORITĂȚILOR

Blaga, Ion (1972). Populația României: un eseu demografic, economic și socio-politic. (București: Editura Meridiane).

Gheorghe, Nicolae (1983). Originea sclaviei romilor în principatele române. Roma, Vol. 7, 1983.

Giurescu, Constantin C. și Matei, Horiac (1974). Istoria cronologică a României, ediția a II-a, (București: Editura Enciclopedia Româna).

Horváth, István (1999). Minoritățile din România. Aspecte politice. (Cluj, Editura LIMES).

BIBLIOGRAFIE

Blajut, Eugen 1982, Viețile sfinților vol. I (ianuarie-iunie), București: Arhiepiscopia Romano-

Catolică, 296 p.

Calotă, Ion 1995, Rudarii din Oltenia. Studiu de dialectologie și de geografie lingvistică românească, Craiova: Editura Sibila, 272 p. + 48 p).

Candrea, I. A. 1894, Influența țiganilor asupra literaturii poporane române, "Revista nouă",

nr. 2, p.64-74.

Chelcea, Ion 1944, Țiganii din România, Monografie etnografică, București: Imprimeria Institutului Statistic, 314 p.

Cherata, Lucian 1994, Istoria țiganilor, [Craiova]: Editura Z, 208 p.

Constantinescu, dr. Barbu 1877, Poesia poporană a țiganilor din România, "Columna lui Traian", An VIII (1877), nr. 10 – 11, p.605-620.

Constantinescu, dr. Barbu 1878, Probe de limbă și literatura țiganilor din România, publicate, Bucuresti: Tipografia Societății Academice Române, 116 p.

Copoiu, Petre 1996, Rromane paramíća. Povești țigănești. Ediție bilingvă. Selecția și redactarea în limba țigănească și Nota asupra ediției: profesor Gheorghe Sarau. Postfața: prof. univ. dr. Octav Păun, București: Editura Kriterion, 148 p.

Drimba, Vladimir 1992, Împrumuturi românești din limba țigănească, "Studii și Cercetări Lingvistice", An XLIII (1992), partea I (nr. 2, p.173-190), partea a II-a (nr.3, p.253-278).

Goswani, Satsvarūpa Dāsa, 1993, Introducere în literatura vedică, [Timișoara]: Editura Govinda – The Bhaktivedanta Book Trust, 134 p.

Hanes, Petre V. 1934, M. Kogalniceanu: Scrisori catre surorile sale. Publicate de profesor secundar, Bucuresti: Editura "Tipografiile Române Unite", 126 p.

Hașdeu, B.P. 1867, Arhiva Istorică a României, tom III, București, 191-193.

Kogălniceanu, Mihail 1891 Desrobirea țiganilor. Ștergerea privilegiilor boierești. Emanciparea taranilor, Bucuresti: Litotipografia Carol Göbl, p.

Kogălniceanu, M. 1900, Schiță despre țigani [Traducere de Gh. Ghibănescu, profesor], Iași: Tipografia Dacia – P. Iliescu și D. Grossu, 66 p.

Lecca, Octav G. 1898, Istoria Țiganilor. Originea. Țiganii în Europa. Populațiunea de azi. Limba. Religiunea. Moravuri și caracter. Organizația. Meserii și arte. Țiganii în România. Desrobirea. Lăutarii. Literatura și Țiganii etc., Caransebeș: Tip. Diecesană, (Biblioteca Noastră. Director: E. Hodos 1989), 116 p.

Lecca, Octav George 1908, Asupra originii și istoriei Țiganilor, "Viața Românească ‹Iași›, An III, vol. X, 174-197.

Gheorghe, Nicolae 1996, Romii: o minoritate a Europei [Oradea], 40 p.

Martinet, André 1970, Elemente de lingvistică generală. Traducere și adaptare la limba română de Paul Miclau, Bucuresti: Editura Stiintifica, 280 p. [Trad. dupa Éléments de linguistique générale, (Paris: Armand Colin, 1967)].

Merfea 1991, Țiganii. Integrarea socială a romilor, Brașov: Ed. "Bârsa", 128 p.

Moldovan, Corina, 1996, Romii: o minoritate a României, 8 p. [Oradea], 1996, 40 p.].

Oldenberg, Hermann 1995, India Antică. Limba și religiile ei [traducere de Lidia și Remus Rus], București: Editura Enciclopedică, 104 p.

Pantazescu, T. 1939, Meserii care dispar, "Glasul Romilor", Anul IV, Nr. 12(5 apr. 1939), p.2.

Petrovici, Emil 1942, Suplement. Termeni consoderati obsceni [partea a II-a a Atlasului Lingvistic Român II, publicat de Muzeul Limbii Române sub conducerea lui Sextil Puscariu (vol. I, Sibiu-Leipzig, 1940, 152 p.)], vol. I, Sibiu-Leipzig, 1942, 10 p.

Potra, George 1939, Contribuțiuni la istoricul Țiganilor din România, București: M.O. Imprimeria Națională, 377 p. + 2 pl.

Putnoky, Nicolau 1887, Despre limba țigănească în raport cu alte limbi, "Transilvania", An XVIII (1887), nr.7 și 8 (1-15 apr.), p. 62-64.

Sarău, Gheorghe și Gheorghe, Nicolae 1986, Criterii socio-lingvistice în clasificarea colectivităților de țigani [comunicare prezentată de Simpozionul "Implicațiile sociologiei în cercetarea limbii și literaturii", organizat de Catedra de Limbă Franceză a Universității -București și Centrul de Studii Sociologice București, Universitatea București, 20 martie 1986, [7 p.].

Sarău, Gheorghe 1992, Mic dicționar rom-român, București: Kriterion, 176 p.[cu o schita Morfologia dialectului vlah de varietate româneasca al limbii romaní].

Sarău, Gheorghe 1992 b, Morfologia dialectului vlah de varietate românească al limbii romaní. Schița, în "Gheorghe Sarău: Mic dicționar rom-român (București: Kriterion)", p.25-81.

Sarău, Gheorghe 1994 a, Limba romani (tigănească). Manual pentru clasele de învățatori romi ale Școlilor Normale, București: Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 240 p.

Sarău, Gheorghe [Ministerul Învățământului] 1994, Programa școlară pentru studiul limbii romaní [clasele I – a XIII-a], aprobată cu nr. 39910/1994, 23 p.

Stoide, Const. A. 1946, Contribuția studiului "Esquisse sur l'histoire des cigains" al lui M. Kogălniceanu, la teza de doctorat a olandezului F.R. Spengler din 1839, București: Editura Fundației Culturale "Mihail Kogălniceanu", 15 p. [Extras din "Arhiva Românească", tom X, 1946].

Turcu, Constantin 1934, Un călător francez acum un veac prin județul Neamț: J.A. Vaillant. Note biografice asupra vieții și activității lui Vaillant în Principate și traducerea călătoriei prin județul Neamț, [Piatra Neamț], 46 p. [Extras din "Anuarul Liceului de băieți – Piatra Neamț, pe anul 1933-1934].

Wald, Lucia si Slave, Elena 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob, București: Editura științifică, 296 p.

Abraham, Dorel, Bădescu, Ilie and Chelcea, Septimiu (1995). Relațiile interetnice în România: Diagnoze sociologice și evaluarea tendințelor. (Cluj-Napoca: Editura Carpatica).

Andreescu, Gabriel (2000). România. Shadow Raport: ianuarie 2000 www.greekhelsinki.gr/pdf/fcnm-reports-romania-ngo.PDF.

APADOR-CH (1997). Cartea Albă. (București: APADOR-CH).

Bălășescu, Alexandru (1997). “Romii – Construcție identitară. Cazul Cristian, Județul Sibiu.” în Revista de Cercetări Sociale Nr. 3/1997 (București: IMAS-SA).

Burtea, Vasile (1996). “Marginalizare istorică și cooperare socială în cazul populației de rromi” în Revista de Cercetări Sociale Nr. 3/1996 (București: IMAS-SA).

Consiliul pentru Minoritățile Naționale (Guvernul României) (1994). Cadru Legislativ și Instituțional pentru Minoritățile Naționale din România. (București: Institutul Român pentru Drepturile Omului).

Consiliul pentru Minoritățile Naționale (Guvernul României) (1997). Sistemul educațional din România: învățământ cu predare în limba maternă a minorităților naționale. (București).

Convenția Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale (1995, Strasbourg), www.coe.fr/eng/legaltext/157e.html

Etnobarometru – Mai-Iunie 2000. Realizat de Centrul de Cercetare a Relațiilor Interetnice sub patronajul Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională.

European Roma Rights Center (ERRC) (1998). Roma Rights: Summer 1998. (Budapest: ERRC).

Fox, Jonathan (1995). Roma (Gypsies) in Romania, www.bsos.umd.edu/idcm/mar/rumroma.htm

Fundația pentru o Societate Deschisă, Raport anual (1999).

Ghețău, Vasile (1996). “O proiectare condițională a populației României pe principalele naționalități (1992 – 2025)” în Revista de Cercetări Sociale Nr. 1/1996 (București: IMAS-SA).

Guvernul României (1991). Constituția României. Adoptată în 21 noiembrie, 1991, (București), http://www.domino.kappa.ro/guvern/constitutia-e.html

Helsinki Watch (1990). News from Romania: ethnic conflict in Târgu-Mureș. (New York: Helsinki Watch).

Institutul de Cercetare a Calității Vieții. Cercetarea făcută în 1998 – Centrul de Resurse pentru Acțiune Socială. (Datele și articolele folosite fac parte din raportul intermediar. Raportul final va fi disponibil doar în noiembrie).

Ionescu, Vasile (2000). Adnotări la raportul pe anul 2000 al Ministerului Afacerilor Externe “Informații despre legislație și alte măsuri care s-au luat în vederea modificării principiilor enunțate de Convenția Cadru pentru Protecția Minorităților din România”.

Institutul Român pentru Drepturile Omului (1993). Drepturile indivizilor aparținând minorităților naționale. (București: Regia Autonomă “Monitorul Oficial”).

Ministerul Educației Naționale (1998). Ordinul Ministerului Educatiei Nationale Nr. 4150/13.07.1998. (București: Buletinul Informativ Nr. 19).

Ministerul Educației Naționale (pagina de web): www.edu.ro

Moisa, Florin (2000). Experiențe, Realizări și Perspective asupra Programelor pentru Romi – Cluj Napoca, Seminar internațional având ca temă problematica romilor, ianuarie 2000.

Moisa, Florin, (2000). Interviu cu cercetătorul CRDE pe tema raportului despre romii din România, Cluj-Napoca, 07.04.2000.

Pons, Emmanuelle (1999). Țiganii din România – o minoritate în tranziție. (București: Compania).

Populație. Structură Demografică (1994) – Recensământul din 1992. Comisia Națională de Statistică (București, Editura Comisiei Naționale de Statistică)

Rostaș, Iulius (1998). Problemele sociale ale romilor din România. (București: Biroul Național pentru Romi).

Rostaș, Iuliu, 2000. Interviu cu cercetătorul CRDE pe tema raportului despre romii din România, București, 07.03.2000.

Save the Children – Romania (1998). Copiii romi din România: raport de cercetare. (București: Salvați Copiii).

Zamfir, Elena și Zamfir, Katalin (coordonatori) (1993). Țiganii. Între ignorare și îngrijorare. (București: Universitatea București).

LUCRĂRI LITERARE IMPORTANTE DIN DIFERITE PERIOADE

Deși au început să apară scriitori de etnie roma în regiune, în România încă nu există nume importante. Secolele de discriminare i-au forțat pe mulți romi de naționalitate română să-și nege etnicitatea și, implicit, limba (analfabetismul reprezentând și el o problemă care a afectat dezvoltarea tradiției literare). Acolo unde se vorbește limba romani există o tradiție orală, prin care se transmit povestirile și istoria de la o generație la alta.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ PE PROBLEMA MINORITĂȚILOR

Blaga, Ion (1972). Populația României: un eseu demografic, economic și socio-politic. (București: Editura Meridiane).

Gheorghe, Nicolae (1983). Originea sclaviei romilor în principatele române. Roma, Vol. 7, 1983.

Giurescu, Constantin C. și Matei, Horiac (1974). Istoria cronologică a României, ediția a II-a, (București: Editura Enciclopedia Româna).

Horváth, István (1999). Minoritățile din România. Aspecte politice. (Cluj, Editura LIMES).