Rromii In Perceptia Societatii Romanesti 1989 2000

INTRODUCERE

Problema minorităților în istoria Europei și a statelor naționale, în general, nu este o noutate apărută după prăbușirea comunismului. Ea este veche de cel puțin două secole pentru majoritatea statelor europene și s-a manifestat cu pregnanță și chiar cu violență după 1989 în multe state central și sud-europene. Nici alte zone ale planetei n-au fost scutite de probleme în ceea ce privește raporturile minoritate – majoritate dacă avem în vedere ceea ce s-a întâmplat, în ultimii ani, în fostul spațiu sovietic.

Țiganii, ca minoritate în România, s-au bucurat de cea mai mare vizibilitate în mass-media din țara nostră.

Studiile cele mai complete despre cum sunt văzuți rromii în societatea românească și mai ales în afara granițelor aparțin reputaților sociologi Elena și Cătălin Zamfir, pentru literatura din țară, și Emanuelle Pons pentru cele apărute în spațiul european. Acestea ca și altele, menționate în lista bibliografică mi-au permis să formulez câteva ipoteze care să-mi ghideze eforturile de studiu și elaborare a prezentei lucrări de licență.

În primul rând am pornit de la premisa că minoritatea rromă, în istoria conviețuirii ei cu majoritatea românească, a cunoscut și momente de crize și conflicte. Am dorit să văd în ce măsură stereotipiile și imaginea negativă în mentalul colectiv al majorității influențează starea de normalitate a raporturilor dintre majoritate și minoritate. Pentru aceasta am analizat în primul capitol rolul imaginarului în mentalul social în formarea imaginii celuilalt. Am pus accent pe studierea reprezentărilor sociale dar și pe analiza mecanismelor formării prejudecăților și a mentalităților la nivel individual și colectiv în societate.

În capitolul al doilea am analizat rolul și locul minorităților în societatea românească din două perspective. În primul rând evoluția acestora în plan istoric și apoi din punct de vedere al legislației românești de după 1989. Am analizat și minoritatea ca alteritate, în special cea aparținând rromilor.

Ultima parte a lucrării am consacrat-o studierii imaginii populației de etnie rromă în presa românească și străină după 1989. Am constatat că unele ziare precum "Ziua" și "Libertatea", de exemplu, au o frecvență mai mare în a prezenta aspectele negative reale sau atribuite populației rrome în raport cu altele, cum ar fi "Adevărul".

Ca surse de documentare și cercetare am folosit literatura de specialitate existentă și bibliotecile publice din București și informațiile de pe web pentru analiza presei din țară și străinătate.

CAPITOLUL I

IMAGINE ȘI IMAGINAR ÎN MENTALUL SOCIAL.

IMAGINEA CELUILALT ÎN SOCIETATEA MODERNĂ

ȘI CONTEMPORANĂ

1.1. STRUCTURAREA IMAGINII DE SINE ȘI A IMAGINII CELUILALT

Identitatea poate fi văzută ca reprezentând un echilibru complex între componentele generalului și ale individului. Societățile își imaginează permanent propriile lor reprezentări globale, idei – imagini în jurul cărora se fixează o identitate, își percep propriile lor diviziuni, se legitimează, elaborează modele formatoare pentru membrii lor și desemnează pe plan simbolic dușmani, mobilizează energii și pun în reprezentare solidarități 1. mecanismele care conduc la formarea „imaginilor” sunt descifrate și analizate de imagologie. În sens larg ea se ocupă cu studiul reprezentărilor realității prin intermediul imaginilor mentale dar și de analiza imaginilor pe care grupurile/popoarele și le fac unele despre altele sau despre ele însele.

Cuvântul imagine are mai multe înțelesuri. Cel mai larg se referă la orice cunoaștere a unor obiecte sau fenomene. În acest sens, și percepțiile sunt imagini. Cel mai frecvent, termenul se atribuie reprezentărilor, prin care se înțelege „modelul interiorizat” al obiectelor sau fenomenelor. Ele au la bază percepții sau fragmente, elementele ale unor percepții trăite anterior 2.

Imaginea nu este o reproducere fidelă a datelor perceptive, constituind o prelucrare a lor. În evoluția ei se produce o abstractizare: dispar unele contururi, altele se accentuează. Mai rar, mai multe reprezentări tind să se sedimenteze într-una mai accentuată, mai stabilă: imagini tip. Aceasta este însoțită de conștiința faptului că ea reprezintă un întreg grup. Deci imaginea este un extras organizat al experienței noastre anterioare, este o elaborare, o percepție regândită, o raționalizare a „datului sensibil”.

Este puternic influențată și de tendințele noastre, prezentând lucrurile deja elaborate dintr-un anume punct de vedere, constituind o selecție, cu sesizarea unor caracteristici importante.

Imaginea este termenul prin care se desemnează rezultatul declanșării unor procese de evaluare în structurile psihice ale individului îndreptate spre obținerea opiniilor și ulterior a convingerilor în legătură cu un obiect social 3.

Imaginea se formează în structurile psihice ale individului și poate fi influențată din exterior atât în mod pozitiv, cât și în mod negativ. Ea nu este un transfer de convingeri, ci ajută formarea și declanșarea acestora prin folosirea argumentelor.

O altă deosebire fundamentală între imagine și percepție este subiectivitatea ei. Percepția este însoțită de impresia caracterului exterior al obiectului, de conștiința realității lui. În cazul reprezentărilor întâlnim conștiința subiectivității 4. Imaginile formează un limbaj personal, pe care omul și-l rostește lui însuși, e limbajul experienței specifice pe care a trăit-o.

Aspectul subiectiv este resimțit și prin faptul că imaginile depins, în mare măsură de voința noastră: le putem alunga, le putem evoca. Percepția nu o putem modifica nicicum, ea ni se impune în mod incontestabil 5.

O primă diviziune, a imaginii, este aceea după care există imagini ale memoriei, când sunt reprezentate obiecte sau fenomene percepute anterior, și imagini ale imaginației, când apar în minte plăsmuiri ale minții, neîntâlnite niciodată în realitate. Imaginile au un rol important în primele faze ale formării gândirii. Ele intervin mai ales sub forma unor acțiuni imaginate.

Particularitățile geografice, modul cum oamenii, grupurile sociale, comunitățile etnice răspund provocărilor mediului natural și social, natura relațiilor dintre ele de-a lungul istoriei, condițiile concrete de formare a limbii, structurilor mentale, culturii, civilizației, mentalităților diferitelor popoare au o importanță majoră în modul cum ele percep lumea, procesele și fenomenele sociale, existența altor popoare, modalitățile de manifestare în timp și spațiu a celuilalt 6.

Imaginile se formează de-a lungul istoriei pe baza unei percepții directe ca urmare a conviețuirii în același spațiu istoric, a relațiilor economice, politice, culturale, militare și de altă natură, sau pe baza unei percepții indirecte, mediate, grevate de contacte sporadice și de viziuni superficiale asupra elementelor definitorii ale comunităților sociale în discuție.

Imaginea în general și imaginea celuilalt în special apar într-un anumit mental, individual sau colectiv, pentru că acest mental absoarbe informații despre realitatea înconjurătoare, și în acest context despre celălalt.

În măsura în care omul a ajuns la o convingere pozitivă sau negativă în legătură cu un obiect social, aceasta determină o atitudine față de acel obiect. Poziția atitudinală se produce în termeni de acceptare – respingere față de obiectul social luat în discuție.

Atitudinea presupune o orientare acțională, spre deosebire de opinie și convingere care exprimă o orientare valorică, apreciativă față de un obiect social, de regulă pozitivă.

O direcție de cercetare în domeniul științelor umane este imagologia, sau studiul reprezentărilor colective despre străin – despre „celălalt”, cristalizate în stereortipii, clișee, imagini7.

Imagologia, ca domeniu și metodologie de cercetare este revendicată și practicată în varii ipostaze, după cum fac apel la ea comparatiștii literari, istoricii, etnopsihologii, dar și politologii, specialiștii în relații publice sau în manipularea opiniilor.

Imagologia este disciplina socială care studiază comunicarea prin imagini și modul cum se cristalizează aceste imagini în mental individual și colectiv, în funcție de orizontul de interpretare a grupurilor umane pe timpul dezvoltării lor istorice.

Imagologia recurge la concepte și noțiuni folosite de științele socio – umane care studiază imaginile sociale din diferite aspecte. Principalele concepte ale imagologiei sunt: imaginea, imaginea de sine, mentalitățile, simbolurile arhetipurile, stereotipurile, miturile. Toate aceste concepte ne vorbesc despre mentalul individual și colectiv din perspectiva științifică, epistemologică 8.

Cel care recepționează mesaje despre celălalt, poate recepționa și mesaje despre el însuși. Imaginile rezultate din acest proces, numite autoimagini, joacă un rol important în cunoașterea valorii de sine a popoarelor și comunităților etnice. Autoimaginile sau imaginile de sine se structurează la mai multe nivele de percepție. Primul nivel de percepție reliefează imaginea instinctivă arhetipală pe care o etnie o are în mod intuitiv despre ea însăși 9.

Al doilea nivel de percepție relevă autoimaginea preluată de la străini și însușită de-a lungul timpului, până la intrarea și sedimentarea ei în mentalul colectiv. Această autoimagine este rezultatul contactelor directe și a conviețuirii popoarelor în spații fizico – geografice comune sau limitrofe și ele reprezintă de fapt, adevărate coduri de identificare și recunoaștere, transformate mai apoi în coduri de autoidentificare, autorecunoaștere și autocunoaștere.

Al treilea nivel de percepție impune imaginea pe care un popor dorește să și-o poată făuri despre el însuși, bazându-se pe proiecția ideală a trăsăturilor considerate optime pentru realizarea profilului prognozat al cetățenilor proprii. O asemenea imagine ideală este preluată de științele educației și folosită pe scară largă în cadrul procesului educativ 10.

Imaginile constituite pe baza izvoarelor istorice au trăsături proprii care le caracterizează. Aceste imagini poartă amprenta orizontului de interpretare al epocii respective, a subiectivismului și intereselor prin care sunt percepute evenimentele. Ele sunt influențate de mentalitățile dominante și au un caracter general. Atunci când imaginile sunt fondate pe baza unor izvoare istorice insuficiente, ele pot fi difuze sau contradictorii, având relevanță scăzută în analiza mentalului colectiv.

O constantă este totuși punctul de plecare: noțiunea de imagine, care trebuie luată în sens figurat și nu de imagine reală, fotografică a realității străine. imaginea „imagologică” este o reprezentare concentrată, simplificatoare realizată sub forma clișeului, a stereotipului.

Când sunt luate în considerare faptele care au determinat imaginea celuilalt în două comunități diferite, se atrage atenția către elementele care apropie, dar mai ales cele care diferențiază. Așa cum s-a arătat imaginile despre celălalt, ca și despre sine, nu reflectă automat obiectul reprezentat. Lipsa comunicării interculturale, moștenirea, experiența directă, prejudecățile, intensitatea conflictului contribuie la distorsionarea imaginii. La aceasta se adaugă nevoia de adversar, de referința negativă, precum și faptul că psihologia colectivă nu înregistrează adesea, decât aspectele traumatice, negative.

Imagologia operează cu reprezentări colective, socializate, ce trădează o mentalitate colectivă și care sunt considerate ca reprezentative pentru acea comunitate. Exprimările condensate, memorabile, sunt admise ca atare, axiomatic, având o funcție descriptivă și de recunoaștere, ocupând un loc important în imaginarul social.

Imagologia, ca metodă de investigație este o disciplină de graniță, interdisciplinară. Ea interesează etnopsihologia, sau psihologia popoarelor, unde a prilejuit anchete diagnostice și acțiuni concrete 11.

Sociologia, istoria și istoria mentalităților studiază și ele imaginea celuilalt, a străinului marginalizat sau minoritar 12. „Imaginea celuilalt și mecanismele alinii. La aceasta se adaugă nevoia de adversar, de referința negativă, precum și faptul că psihologia colectivă nu înregistrează adesea, decât aspectele traumatice, negative.

Imagologia operează cu reprezentări colective, socializate, ce trădează o mentalitate colectivă și care sunt considerate ca reprezentative pentru acea comunitate. Exprimările condensate, memorabile, sunt admise ca atare, axiomatic, având o funcție descriptivă și de recunoaștere, ocupând un loc important în imaginarul social.

Imagologia, ca metodă de investigație este o disciplină de graniță, interdisciplinară. Ea interesează etnopsihologia, sau psihologia popoarelor, unde a prilejuit anchete diagnostice și acțiuni concrete 11.

Sociologia, istoria și istoria mentalităților studiază și ele imaginea celuilalt, a străinului marginalizat sau minoritar 12. „Imaginea celuilalt și mecanismele alterității” a fost chiar tema generală a unui congres mondial de științe istorice desfășurat la Stuttgard în 1985, care a analizat rolul mentalului colectiv în modelarea devenirii istorice. De fapt, în urma congresului de Stuttgard imagologia „și-a câștigat dreptul la existența în cetate, instituționalizându-se în universități, în programe academice, de doctorat sau masterat” 13. În istoriografia română studiile de imagologie și imaginar social au cunoscut o adevărată explozie în ultimii ani.

Reflectarea străinului, a celuilalt, este și parte componentă a imaginarului social: delimitarea față de alteritate permite grupului să-și afirme propria identitate, face parte din structura discursului identitar. Politica nu rămâne nici ea imună față de imaginile stereotipe, uneori prejudecăți. Imaginile negative pun în mișcare mecanisme de blocare a contactelor bilaterale și internaționale, câtă vreme o imagine atrăgătoare stimulează astfel de legături 14.

Cercetătorii au constatat că stereotipiile culturale sunt deosebit de rezistente la acțiunea timpului. Unele elemente pot fi regăsite la intervale mari de timp. Cu toate acestea imaginile naționale nu sunt complet „înghețate”, dimpotrivă ele sunt fluide, suferă modificări după cum apar unele elemente constitutive noi, altele dispar sau se estompează, se nuanțează. Pentru un studiu imagologic este de cea mai mare importanță urmărirea acestei dinamici în timp a stereotipiilor.

Deseori un popor reprezintă pentru vecin o imagine dubla, bipolară, constituită din extreme contradictorii. Antagonismul își găsește uneori sursa în realitatea însăși. Diferențele imagologice se pot datora deci și deosebirilor de optică, de condiționare culturală, filozofică sau socială ale emitenților. Va trebui să se înregistreze toate aceste imagini divergente, din însumarea cărora se va degaja portretul robot, un fel de imagine medie care va regrupa mai multe fascicule de imagini punctuale.

În crearea imaginii despre o țară străină, contribuie o multitudine de elemente, începând cu aspecte geografice, politice, istorice, care stârnesc anumite reacții psihologice sau reactivează sedimente culturale.

Prezențele umane sunt de cea mai mare importanță pentru definirea imaginilor naționale. Aspectul fizic caracteristic, sau fenotipul, este chiar unul dintre primele stereotipii vehiculate în legătură cu un neam străin. Talia, ținuta, culoarea părului, gesticulația, vestimentația, trăsături al indivizilor observați direct, se convertesc în trăsături definitorii pentru întreaga categorie etnică sau națională. Cu cât ținuturile sunt mai îndepărtate și realitățile umane mai diferite, acestea capătă mai pregnant virtuți definitorii de încadrare într-o categorie rasială.

Trăsăturile fizice, care de la bun început sunt de natură să sugereze atitudini de simpatie sau, dimpotrivă de antipatie, se dublează de observații privind trăsăturile de caracter și de comportament, mult mai explicite în privința acelor atitudini favorabile sau defavorabile, rezultate din compararea valorilor și normelor din propria civilizație.

Referințele culturale despre o țară străină sunt în mod inevitabil selective, iar această selecție este în cel mai înalt grad semnificativă. Cadrul Social și un anumit mod de viață se învârtesc și ele în „etichete” ce se aplică străinului pentru a fi identificate anumite trăsături naționale. În această ordine de idei s-ar putea cita numeroase clișee de tipul: englezii aristocrați, francezii băutori de vin etc.

1.2. ROLUL REPREZENTĂRILOR SOCIALE ÎN STRUCTURAREA IMAGINII CELUILALT.

În teza de doctorat, „La psychanalyse, son image et son public” (1961), SERGE MOSCOVICI readucea în atenție conceptul de reprezentare colectivă , concept descoperit de către sociologul francez EMIL DURKHEIM. În concepția lui DURKHEIM, conștiința colectivă reunește indivizii într-o reprezentare comună tuturor membrilor unui grup social – ansamblul credințelor și sentimentelor membrilor unui grup social. Acest ansamblu formează un „sistem” determinat – conștiința colectivă sau comună, difuză și independentă de condițiile particulare ale indivizilor, manifestată prin rituri, instituții, tradiții.

Reprezentările colective, conform lui Durkheim, formează o clasă generală de fenomene psihice și sociale, înglobând în același timp, cunoștințe, mituri, ideologii. Aceste reprezentări sunt sociale, în măsura în care sunt produsele caracteristicilor comune unui grup de indivizi, unei societăți și sunt psihologice pentru că percepția realității și organizarea gândirii sunt operă individuală.

Serge Moscovici a reformulat conceptul de reprezentare colectivă al lui Durkheim, propunând un concept aproape nou, cel al reprezentărilor sociale. Atât trăsăturile sociale, cât și cele intelectuale ale reprezentărilor sunt formate în societăți în care știința, tehnica și filozofia interacționează în moduri diferite, influențând și marcând într-un mod specific aceste producții. „Reprezentările sociale sunt produsul, prelungirea, dar și alternativa la discursul celor trei. Ele au o identitate proprie și o autonomie, dar poartă amprenta specificității pe care i-o imprimă societatea și cultura unei anumite societăți”. 15

Dar, crede Moscovici, „dacă realitatea reprezentărilor sociale este ușor de sesizat conceptul nu este la fel” 16. Aceasta pentru că se găsește la o răscruce între psihologie și sociologie, pentru că trebuie să cuprindă în aceeași măsură atât partea perceptivă cât și pe cea intelectuală (funcționând împreună), atât fenomene psihice, cât și sociale, organizând în mod coerent gândirea indivizilor. „Reprezentările sociale constituie o organizare psihologică și o formă de conștiință particulară a societății contemporane, fără să se reducă la una dintre aceste culturi. Ele sunt proprii unei anumite societăți, unei anumite culturi” 17.

Ele sunt sociale pentru că suscită o luare de poziție, o atitudine determinată, o situare în raport cu o realitate, un „proces de formare a conduitelor și de orientare a comunicațiilor sociale” 18.

Câteva definiții ale reprezentărilor sociale 19 , conturează complexitatea și stadiul cercetărilor în domeniu. SERGE MOSCOVICI definește reprezentarea socială „ca un sistem de valori, de noțiuni și de practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de viață al indivizilor și grupurilor, dar constituie în mod egal un instrument de orientare a percepției situației și de elaborare a răspunsurilor”. DENISE JODELET afirmă că „reprezentarea socială desemnează o formă de cunoaștere specifică, o știință a sensului comun, al cărei conținut se manifestă prin operații, procese generative și funcționale socialmente însemnate. Ea desemnează, în sens larg, o formă de gândire socială. Reprezentările sociale sunt modalități de a gândi practic, orientate către comunicare, înțelegerea și stăpânirea mediului social, material și ideal (…) ele reprezintă caractere specifice în plan de organizare a conținuturilor, operațiilor mentale și logice”. WILLEM DOISE crede că „ reprezentările sociale se prezintă întotdeauna cu două fețe: aceea a imaginii și aceea a semnificației ce-i corespunde; fiecărei imagini i se poate atașa un sens și fiecărui sens o imagine. Ele constituie o formă particulară de gândire simbolică, odată ce imaginile concrete cuprind direct și în același timp o trimitere la un ansamblu de raporturi foarte sistematice ce dau o semnificație și mai amplă acestor imagini concrete. În acest se, reprezentările sociale diferă, deci, pe de o parte, de sistemele teoretice elaborate (ideologiile sau teoriile științifice) și pe de altă parte de imagini ca produse imediate ale percepției”

Putem concluziona faptul că reprezentările sociale desemnează un aparat evaluator, o grilă de lectură a realității, o situare în lumea valorilor și o interpretare proprie dată acestei lumi.

Nici gândire obiectivă „științifică”, nici „reflectare” afectivă a realității; o refacere, o reconstrucție a mediului prin prisma filozofiei de viață a individului, o instanță intermediară între percepție, informație, atitudine și imagine. Un stil de conduită, un mod de a comunica cu exteriorul, o orientare în lumea obiectelor și faptelor și o operație de clasificare a acesteia. O conectare la diferite sisteme explicative, dar și un instrument cu ajutorul căruia actorii socili își reglează raporturile reciproce.

O articulare a personalității la contextul social, un mod de a face accesibilă lumea exterioară, de a-i înțelege pe alții. Un sistem de credințe, un model explicativ, un mecanism prin care se construiesc noi teorii despre mediul social, un efort de înțelegere și de stăpânire a acestuia, o modalitate de a gândi practic contextul. Un stil de conduită, un mod de comunicare cu exteriorul, un filtru, un ecran între presiunea socialului și sistemului personalității. O îmbogățire a realului, o recitire a sa 20.

Reprezentările sociale se alimentează din credințe religioase, practici culturale, ritualuri, din imaginarul cotidian, dar le depășesc prin crezul de a sistematiza, organiza și reface toate aceste informații. Ele se sprijină pe convingerile și interpretările subiectului, dar apelează și la norme, reguli, stiluri împărtășite de o populație, valori care reglează relațiile interpersonale. ADRIAN NECULAU este de părere că „Reprezentările sociale se interferează în parte cu opiniile și atitudinile, dar spre deosebire de opinii, care construiesc un răspuns manifest, verbalizat, observabil și susceptibil de măsurare, și de atitudini, care stabilesc o relație între stimuli și răspunsuri, răspunsul fiind cuantificabil prin timpul de reacție, reprezentările sociale oscilează între percepție și social, mediază între cognitiv și afectiv, ezită între exactitate și aproximație, cochetează cu științificul, dar și cu imaginarul. Ele reconstruiesc realul „atingând” simultan stimulul și răspunsul, accentuând aici în aceeași măsură în care modelează acolo. Deși construcții cognitive, reprezentările sociale sunt prizonierele socialului” 21.

O caracteristică principală a reprezentării sociale este aceea că ea reprezintă întotdeauna un obiect, că se raportează la un loc, o situație, un fapt, o persoană, un eveniment, o idee. Ea redă prezența de spirit, starea de conștiință a unui individ sau grup real, decupat din realitate; are aptitudinea de a face să fuzioneze percepția și conceptul. Raportarea la concret nu înseamnă, însă, o reducere a reprezentării la o colecție de reflectări individuale, propuse de realitatea imediată. Reprezentarea înseamnă o idee (concepție, schemă mentală, model de abordare) și o acțiune (stil de conduită, model acțional, comportament cooperativ sau competitiv), reunite într-un întreg 22.

În prelungirea demersului de definire a reprezentărilor sociale, se pot identifica două criterii pentru a le caracteriza (Fisher, 1987) 23:

* organizarea – reprezentările sociale ne apar ca un proces de transformare a unei realități sociale într-un obiect mental, proces care presupune selecția în funcție de poziția ocupată de individ, de statutul său social; un proces rațional pentru că elaborarea mentală este dependentă de situația persoanei, a grupului, instituției, categoriei sociale în raport cu altă persoană, grup, categorie socială. Reprezentările sociale facilitează și procesul de remodelare a realității, producând informații semnificative pentru beneficiari, recreând realitatea, facilitând interiorizarea modelelor culturale și ideologice. Transformarea operată prin reprezentări se traduce printr-un efort de naturalizare a realității sociale, ne apare ca un inventar al unul ansamblu de evidențe, ca o prezentare revizuită și corijată ce ia forma unui model de funcționare mentală;

* conținutul – sub raport cognitiv, reprezentările sociale se prezintă ca un ansamblu de informații relative la un obiect social. Conținutul reprezentărilor este marcat de importanța care se acordă imaginii.

Potrivit din acest punct de vedere, reprezentarea nu se raportează la o percepție imediată, la un segment de realitate, ci la o structură imaginară, construită în timp, simbolizând modul de exprimare a realității, propriu unui individ sau grup.

Specific reprezentării este caracterul ei simbolic. Reprezentarea socială poate fi, în același timp, semnul unui obiect, dar și o imagine, uneori ruptă de imediat, având caracter fictiv, chiar mistic. Orice sens este reprezentat printr-o figură, iar fiecărei figuri îi aparține un sens. Participarea la viața socială a unor instituții, organizații, grupuri formează individului o imagine despre această lume imagine care încorporează unele percepții anterioare, dar și impactul afectiv al momentului, imaginarul socio-cultural, reflectarea în oglindă a imediatului. Ceea ce caracterizează imaginea în cadrul procesului reprezentațional este modul de funcționare simbolic, capacitatea sa de a suscita punerea în funcțiune a unui dispozitiv interpretativ integrat dimensiunii cognitive, afective, relaționale și imaginare 24.

Prin interacțiunea cu contextul, individul ia decizii și poziții, stabilește relații, dă acțiunilor sale o semnificație cognitivă care poate avea un rol diferențiator în construirea reprezentării. Reprezentările sociale influențează majoritatea raporturilor interpersonale, ele preiau norme, modele, ticuri din mediu, se alimentează din specificitatea pe care le-o imprimă societatea și cultura. Preluarea nu este însă mecanică, imaginea oferită de context este filtrată, prelucrată, încorporată. Specificul reprezentării sociale (față de opinie, atitudine, imagine) este acela că nu operează o ruptură între universul exterior și universul interior al individului sau al grupului 25.

Obiectul este descris într-un context activ și este conceput de către o persoană sau colectivitate care comunică continuu cu contextul, ajustându-și comportamentul. Astfel, subiectul și obiectul nu sunt distincte, adică stimulul și răspunsul nu sunt indisociabili, ei formând un ansamblu. Un răspuns nu înseamnă doar simpla reacție la un stimul (situație); individul reconstruiește obiectul, îl reevaluează . Reprezentarea este socială pentru că individul însuflețește „realitatea obiectivă”, și o apropie, o reconstituie, o integrează organizării sale cognitive, sistemului său de valori, istoriei sale, contextului său social și ideologic. Reprezentarea capătă semnificație numai atinsă de individ.

Definiția lui Abric în ceea ce privește reprezentările sociale – „o viziune funcțională a lumii, ce permite individului sau grupului să dea un sens conduitelor, să înțeleagă realitatea prin propriul său sistem de referințe, deci să se adapteze, să-și definească locul” 26 – subliniază faptul că „reprezentarea nu este o simplă „reflectare” a realității, ci o organizare în funcție de „circumstanțe” (context social și ideologic, caracteristicile situației, finalitatea imediată)” 27.

În opinia lui SEGE MOSCOVICI, există trei condiții pentru ca reprezentările sociale să apară:

* dispersia informației privind obiectul reprezentării – din motive inerente complexității obiectului social, dar și din cauza barierelor sociale și culturale, indivizii nu pot accede la informațiile cu adevărat utile pentru cunoașterea obiectului, lucru care favorizează transmiterea indirectă a cunoștințelor și, deci, apariția a numeroase distorsiuni.

* focalizarea – poziția specifică a grupului față de obiectul reprezentării va determina un interes deosebit pentru anumite aspecte ale obiectului și un dezinteres relativ pentru celelalte aspecte; acest fenomen îi va împiedica pe indivizi să aibă o viziune globală asupra obiectului.

* presiunea la inferență – oamenii simt necesitatea de a produce conduite și discursuri coerente în legătură cu un obiect pe care nu îl cunosc suficient. A comunica și a acționa în legătură cu acest lucru nu este posibil decât atunci când, prin inferență, individul acoperă zonele de incertitudine din cunoștințele sale. În timpul acțiunii sau al conversației și din motive de eficacitate, individul ajunge să-și stabilizeze universul de cunoștințe relativ la obiect, lucru care favorizează adeziunea indivizilor la opiniile dominante ale grupului.

Reprezentările sociale au un rol important și în formare unor anumite tipuri de imagini colective. Oamenii judecă, percep pe alții în funcție de anumite credințe, informații pe care le au despre aceștia. Mentalitățile și prejudecățile au prin urmare o importanță deosebită în creionarea „imaginii celuilalt”.

1.3. MENTALITĂȚI ȘI PREJUDECĂȚI. ROLUL ACESTORA ÎN FORMAREA IMAGINII CELUILALT.

Mentalitatea colectivă este definită ca „ansamblu al modurilor de a percepe, judeca, acționa, caracteristic spiritului unui grup, unei epoci” 28, „ansamblu de obiceiuri intelectuale, de credințe convingeri, de comportamente caracteristice unui grup” 29, „ fel particular de a gândi al unei colectivități” 30 „ansamblu de opinii, prejudecăți și credințe care influențează gândirea indivizilor, a grupurilor umane, a popoarelor” 31.

Mentalitățile se manifestă în primul rând social și nu individual. Mentalitatea se naște în individ pentru că opinia, credința și prejudecata țin de comportamentul psihic al individului dar, odată formate, ele condiționează percepția realităților și determină comportamentul social al indivizilor. Este un fapt contestat că oamenii care împărtășesc aceeași credință și au aceleași prejudecăți exprimă, de regulă, aceleași opinii cu privire la un obiect social dat.

Transmiterea mentalităților se realizează prin contagiune mentală, imitație și prin tradiție, de la membrii grupurilor primare și secundare în cadrul cărora relaționează indivizii. Credințele și prejudecățile apar la indivizi pe timpul dezvoltării lor ontogenetice, iar această dezvoltare are preponderent caracter social. Însușirea credințelor, prejudecăților și opiniilor de către membrii grupurilor sociale face posibilă socializarea lor, le conferă identitate și le certifică apartenența la o colectivitate specifică.

Între elementele constitutive ale mentalității (opinii, prejudecăți, credințe) există raporturi logice și raporturi afective. Raporturile logice se exprimă în faptul că, de fiecare dată, credințele generează prejudecăți, germenul prejudecății fiind, de fapt, o credință.

Prejudecata poate fi esența unei credințe, o credință parțială sau un element al credinței. De obicei, credințele generează sisteme de prejudecăți și opinii care, odată formate, se constituie în elemente ce favorizează receptarea și conservarea credințelor. Fenomenul este posibil datorită faptului că receptarea credinței este bidimensională: în primul rând, ea este un fapt de conștiință și, în al doilea rând se bazează pe imitație și contagiune socială, ambele susținute de transmiterea din generație în generație. Interiorizarea și respectarea credinței, țin aproape în exclusivitate, de prejudecată și de opinie, pentru că ele acționează restrictiv și normativ asupra grupurilor umane. Astfel, majoritatea interdicțiilor cuprinse într-o credință sunt susținute de prejudecăți corespunzătoare, cu care se află în relații biunivoce. Se creează aproape o simbioză între interdicții și atitudinile comportamentale ale indivizilor direcționate de prejudecăți.

Prejudecățile filtrează informația și orientează opinia. Gustav Le Bon relevă că opiniile sunt bazate, în principal, pe elemente afective și mistice – adică pe credințe – și de aceea depind de reacțiile individuale pe care le modifică fără încetare mediul, caracterul educația, interesul etc. 32. Variațiile produse de reacțiile individuale nu exclud posibilitatea existenței unor orientări generale care împing mereu pe aceiași indivizi spre anumite grupuri de opinie. Lucrul este posibil dacă admitem că „un popor nu este format numai din indiviz, diferențiați cu ajutorul educației, prin caracter etc., ci îndeosebi din moșteniri ancestrale deosebite” 33.

La începutul evoluției sale, o societate se compune din indiviz puțin diferențiați, care nu au altă mentalitate decât aceea a tribului lor. Pe parcursul dezvoltării societății, datorită evoluției și selecției, indivizii se separă treptat; unii progresează foarte rapid, alții progresează puțin și inegal, „rămânând în erate diferite în același stadiu”. „Rezultă că, într-o anumită perioadă din evoluția sa, o societate cuprinde reprezentanți ai tuturor fazelor pe care ea le-a parcurs succesiv. Mentalitatea fiecăruia dintre ei nedepășind-o pe aceea e epocii pe care o sintetizează, ei nu ar reuși să se adapteze altei perioade” 34.

Rezultă de aici că civilizația i-a perfecționat pe oameni, însă i-a transformat în mod inegal, împingându-i spre o inegalitate crescândă. „Egalitatea, care a fost legea primelor epoci ale omenirii, nu ar putea fi aceea a prezentului și încă și mai puțin a viitorului” 35.

Desigur, aceste componente eterogene ale unui popor pot avea în comun limba. Oamenii ajung relativ repede să vorbească aceeași limbă, „însă cuvintele trezesc în ei idei, sentimente, și prin urmare, opinii cu totul diferite” 36.

Concluzia care se impune aici este că diferențele de opinii sunt create de diferențele de credințe și prejudecăți. Cu alte cuvinte, sistemul credințelor dintr-o societate determină un sistem de prejudecăți care stă la baza sistemului de opinii dominante în acea societate.

Raporturile afective relevă adevărul că întotdeauna credințele se adresează afectivului și nu logicului datorită faptului că ele se receptează într-un spațiu preponderent afectiv (familie, grupul de credincioși etc.). Credința orientează prejudecățile, opiniile și, prin urmare, comportamentul. „Elaborată în zonele subconștiente pe care inteligența nu reușește să le atingă, o credință se suportă, nu se discută” . Originea inconștientă a credințelor le face foarte rezistente. Indiferent de tipurile lor (religioase, politice sau sociale), credințele au avut întotdeauna un rol preponderent în formarea prejudecăților și opiniilor, constituind poli activi în jurul cărora gravitează existența popoarelor, punându-și amprenta pe toate elementele unei civilizații.

Dacă mentalitățile credincioșilor nu au evoluat prea mult de-a lungul istoriei este pentru că, în cursul vremurilor, sentimentele, adevărata temelie a sufletului, și-au păstrat fixitatea. Inteligența progresează, sentimentele nu.

Desigur, credința, într-o anumită dogmă poate fi considerată o iluzie. Însă, datorită puterii sale magice, irealul devine mai tare decât realul. Chiar dacă unele credințe, cu o mare încărcătură psihologică, generează la diferite popoare prejudecăți și opinii disprețuite și blamate de alte popoare, credința, în general face parte din bunurile cele mai de preț ale unei entități sociale. „O credință general acceptată dă unui popor o comunicate de gândire generatoare de unitate și forță” 37.

Vom concluziona împreună cu Gustave Le bon că „Legile care guvernează psihologia credinței nu se aplică doar marilor convingeri care lasă o pecete indelibilă pe canavaua istoriei. Ele sunt aplicabile și la majoritatea opiniilor noastre de fiecare zi privind ființele și lucrurile care ne înconjoară” 38. Și adăugă, noi, aceste legi sunt aplicabile și la majoritatea prejudecăților privind realitățile ce ne înconjoară.

Credința este definită drept „certitudine afectivă, sentimentală, nonrațională care poate atinge, uneori fanatismul” 39. În această accepțiune conceptuală se înscriu și concepțiile religioase motivate însă prin revelație. Immanuel Kant consideră credința un act de voință, de adeziune individuală, subiectivă care exclude îndoiala și se lipsește de rațiunile logice adecvate și comunicabile 40.

În concepția lui Gustave Le Bob „o credință este un act de origine inconștientă care ne silește să admitem în bloc o idee, o opinie, o explicație, o doctrină” 41. Rațiunea nu este implicată în procesul formării credinței „ Când ea încearcă să justifice credința, aceasta este deja formată” 42.

Credința constituie elementul esențial al mentalității. Ea este izvorul cel mai important al prejudecăților și opiniilor sociale, este sistemul de referință care determină subiectul, orientarea și sensul lor. În jurul marilor credințe ale lumii se coagulează mentalități și opinii care străbat societățile și civilizațiile, lăsându-și amprenta în mentalul colectiv și în modul lor de viață.

Schimbările în sistemul de mentalități și opinii nu sunt posibile decât dacă au loc schimbări semnificative ale credințelor. De aceea „singurele revoluții autentice sunt acelea care reînnoiesc credințele fundamentale ale unui popor. Ele au fost întotdeauna foarte rare. De obicei doar numele convingerilor se transformă. Credința își schimbă obiectul, însă nu piere niciodată”43.

Credința nu poate pieri pentru că nevoia de a crede este specifică naturii umane și se materializează într-un act psihologic care este ireductibil. „Sufletul omenesc are orare de îndoială și de incertitudine … El are trebuință să fie călăuzit și de un credo religios, politic sau moral, care să-l domine și să-l scutească de efortul de a gândi”44.

Prejudecățile, opiniile și credința care le generează, părți componente ale mentalităților, îi ajută pe oameni să interpreteze și să evalueze lucrurile și fenomenele sociale pe baza acestor „elemente fixe” existente în mentalul colectiv care nu numai conservă credințele, prejudecățile și opiniile dar și consfințesc legătura indisolubilă dintre indivizi și comunitățile sociale prin demonstrarea loialității, conformismului, identității, atașamentului etc.

Credințele constituie liantul social cel mai eficient și cel mai răspândit. Dar, totodată, ele sunt sursa cea mi importantă a incompatibilităților, tensiunilor și conflictelor sociale. Credințele au jucat și joacă rolul de motor al dezvoltării sociale, dar, în același timp, ele se constituie în puternice elemente de stagnare. „Epoca modernă cuprinde tot atâta credință ca și secolele care au precedat-o. În templele noi, se predică dogme la fel de despotice ca acelea din trecut și care numără credincioși la fel de numeroși. Vechiul credo religios care aservea odinioară mulțimea este înlocuit de un credo socialist sau anarhist, pe atât de imperios pe cât de puțin rațional, dar care nu domină mai puțin sufletele oamenilor. Biserica este adesea înlocuită de cârciumă, dar predicile conducătorilor mistici care se fac auzite aici sunt obiectul aceleiași credințe” 45.

Credințele religioase au influențat și influențează profund viața spirituală și practică a societăților. În consecință, atât modelele comportamentale din diferite societăți și normele morale generale, cât și structurile instituționale și normele juridice au fost impregnate de permanenta raportare la ideologia religioasă..

Cuvântului religie îi sunt asociate două etimologii latine. Una derivă din verbul latin relegere: „a reveni în urmă prin lectură, cuvânt, gândire, a reculege”. Religia este deci „rememorare, celebrare a unui trecut sau a unui eveniment din trecut, deci actualizarea permanentă a acestui eveniment”46. Tot în înțelesul acesta de rememorare, religia înseamnă orientare, direcție: „ea deosebește susul de jos, o lume de sus, care este transcendentă, o lume de jos, care este imanentă: în general, ea desparte binele de rău; ea zugrăvește adesea un viitor „absolut” la care trebuie ajuns, un sfârșit al tuturor lucrurilor și, prin urmare, implică așteptarea și speranța unui timp al reconcilierii totale pentru umanitate și a unei supraviețuiri sau a unei mântuiri pentru toți indivizii” 47.

Este de reținut faptul că, credințele religioase, prin legătura lor strânsă cu tradiția, sunt întotdeauna creatoare de sens și de forme de existență pentru cei care aderă la ele. Religia „organizează și structurează timpul și spațiul lumii” 48.

Cealaltă etimologie a cuvântului religie derivă din verbul religrare, care înseamnă a lega, a fixa. „Când exercită o influență afectivă … religia unește, constituie și fundamentează ceea ce poartă numele de liant social”. Religia, de fapt, definește și stabilește în multe epoci istorice regulile viețuirii în comun, care „creează legături și-i leagă efectiv pe membrii unei societăți”. Aceste legături se stabilesc, în primul rând în mentalul colectiv și devin funcționale prin mecanisme specifice acestui mental: modalități specifice de percepție, de judecată și acțiunea; obiceiuri, convingeri și comportamente: prejudecăți și opinii: interdicții, constrângeri și permisivități etc.

Legăturile dintre membrii societății create de către religie sunt în primul rând afective și, de aceea, foarte puternice. Religia realizează legăturile dintre oameni cu autorul principalului absolut și cu ajutorul transcendenței, marcând astfel „orice realitate umană și îndeosebi relațiile dintre oameni cu pecetea sacrului” 49.

Credințele sunt structuri psihice deosebit de complexe, rezistente, de durată, care își pun amprenta pe personalitatea omului aproape tot atât de apăsat ca și trăsăturile de caracter.

„Dacă avem în vedere credințele religioase, politice etc. – relevă Dr. Leonard Gavriliu în prefața la lucrarea Opiniile și credințele – constatăm că acestea nu se schimbă de pe o zi pe alta, că nu constituie convingeri lesne de destrămat sau de convertit și că, pentru a și le apăra, oamenii sunt în stare să-și verse sângele în bătălii pe terenul iraționalului absolut, recurgând la toate mijloacele, cum știm că s-a întâmplat pe vremea lui Moise, a cruciadelor, a inchiziției, a regimurilor instaurate de Stalin sau Hitler și cum vedem că se petrec lucrurile azi, în Ulster, în Iugoslavia dezagregată de „explozia” unor credințe incompatibile, în noile state din Caucaz etc.” 50.

Religia a consolidat și menținut ansamblul instituțiilor create și al legăturilor țesute în fiecare societate în parte. Ea a garantat ordinea existentă în unele perioade ale istoriei, ordine în care fiecăruia îi era atribuit un loc o dată pentru totdeauna. Ca exemplu, putem invoca regalitatea de drept divin din timpul Vechiului regim din Franța și în general, toate regimurile politice din cursul istoriei aflate în legături specifice cu divinitatea, care le legitima domnia. „Forța autorității politice este astfel întemeiată pe o legătură sacră și nu pe carisma suveranului sau pe voința subiecților” 51.

Prin urmare, multă vreme în istorie mentalitățile au făcut posibil ca faptele, acțiunile, gândurile, comportamentele, atitudinile, convingerile și opiniile oamenilor să fie judecate și justificate prin rațiuni teologice, fără să se pună în discuție statutul și rolul social al acestora, statut și rol social stabilit de divinitate.

Acest lucru a fost posibil pentru că religia a generat un sistem de mentalități care au deservit și consolidat puterea introducând în mentalul colectiv aserțiuni de genul: puterea este sacră, ea aparține lui Dumnezeu: puterea pământească este o putere reprezentativă, faraonul, împăratul, regele, domnitorul sunt reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ; puterea fiind sacră ea este autostăpânirea iar, în consecință, ea devine discreționară și se bazează pe mila și pe pedeapsa creștină: puterea este înspăimântătoare, neîndurătoare și pedepsitoare dacă nu îi dai ascultare (necredincios era echivalent cu nesupus, iar eretic semnifică în primul rând nu opoziția față de credință și față de Dumnezeu, ci față de proiecția divină pe pământ, adică față de papă, împărat, rege, etc.); puterea cere sacrificii pentru îmbunătățirea relației dintre ea și supuși, cere jertfe pentru a fi înduplecată, pentru a fi generoasă și iertătoare; puterea personalizată și obiectivată trebuie venerată, de fapt trebuie asigurată că nimeni nu atentează la ea.

Mentalitățile influențează imaginile indivizilor, grupurilor umane și popoarelor, în primul rând prin credințele și prejudecățile cu ajutorul cărora filtrează informația socială și orientează opinia, atitudinea și comportamentul oamenilor. Credințele, prejudecățile și opiniile constituie criterii importante pe baza cărora indivizii și grupurile percep, cunosc și evaluează realitatea socială.

Orice realitate socială poate fi evaluată în procesul comunicării și într-un anumit orizont de interpretare. Ca urmare, mentalitățile, care se constituie în criterii, sunt responsabile de procesarea informației în orizonturi de interpretare specifice, de formarea fluxurilor informaționale în spațiile culturale bine delimitate și de circulația informațiilor între „culturile care aparțin aceleiași forme de universalitate…” 52.

În interiorul fiecărui orizont de interpretare a informației sociale se produc modificări, inclusiv discontinuități (modificări radicale). Fiecare orizont de interpretare conține (menține) în el pe lângă modalități corecte de interpretare și evaluare a informației sociale și modalități simplificatoare, deformatoare de procesare. Seismele și bulversările care apar în domeniul economic, politic, ideologic, religios, etc. demonstrează acest lucru.

Deformările, simplificările și erorile ce survin din modul de procesare a informației în interiorul orizonturilor de interpretare sunt cauzele principale ale deformărilor de imagine, determinând în unele situații chiar răsturnări de imagine. Acest lucru este posibil datorită faptului că imaginile sociale sunt o rezultantă a modului cum se recepționează și procesează informația, în spațiile sociale în care se construiesc imaginile. În aceste spații, formarea imaginilor implică elemente necontrolabile – valori, modele culturale, tradiții, obiceiuri, mentalități (credințe, prejudecăți, opinii) – dar și elemente controlabile – interese, decizii ale unor centre de putere etc. – care dau o anumită orientare proceselor de formare a imaginilor.

Elementele necotrolabile, între care mentalitățile joacă un rol determinat, acționează restrictiv și normativ asupra imaginilor și comportamentelor individuale și de grup. Se creează aproape o simbioză între interdicțiile impuse de mentalități, imaginile și atitudinile comportamentale ale oamenilor direcționate de acestea. Mai mult, această simbioză este rezistentă în timpul istoric datorită faptului că mentalitățile sunt rezultatul receptării afective a realității, iar centrele de elaborare și cristalizare a imaginilor și mentalităților sunt comune în diferite epoci istorice. „Palatul, mănăstirea, castelul, școlile, curțile sunt de-a lungul Evului Mediu, centrele în care s-au plămădit mentalitățile” 53 și imaginile adăugăm noi. „Lumea populară elaborează sau primește modelele sale în vetrele proprii de modelare a mentalităților: moara, atelierul de fierărie, hanul. Vehicule și matrice privilegiate ale mentalităților sunt mass-media (s.n.) din epocă: predica, imaginea pictată sau sculptată care, mai înainte de galaxia Gutenberg, erau nebuloase în care se cristalizează mentalitățile” 54.

Având în vedere faptul că imaginile și mentalitățile sunt produse ale unui mental colectiv impregnat de un anumit model cultural și că ele ies la lumină prin interpretarea specifică a informației sociale, este plauzibil să afirmăm că mentalitățile și imaginile întrețin raporturi complexe de determinare și influențare reciprocă. Conexiunea dintre mentalități și imagini se materializează în produse ale unui mental colectiv, care se structurează și restructurează în funcție de caracterul dominant al mentalității sau al imaginii; mentalitățile dominante în epocă generează imagini care se impun în mediile impregnante de aceste mentalități, iar imaginile care domină mentalul colectiv în diferite epoci generează mentalități și se impun ca poli de coagulare a mentalităților. „In fiecare epocă – arată F. Braudel – o anumită reprezentare a lumii și a lucrurilor, o mentalitate colectivă dominantă însuflețește , penetrează întreaga masă a societății. Această mentalitate care dictează atitudinile, orientează opțiunile, înrădăcinează prejudecățile înclină într-o parte sau alta mișcările unei societăți este eminamente un fapt de civilizație” 55.

Alexandru Duțu vorbește de anume sisteme parțiale (modele), ca parte componentă a mentalităților, care joacă, în interiorul acestora, un rol deosebit de important. Aceste modele care pot fi materializate în moduri de gândire și acțiune, apoi organizări sociale specifice și specializate, penetrează mentalul colectiv sub forma imaginilor pozitive sau negative, ce determină atitudini de susținere sau de respingere a lor. „În mentalități, anume sisteme parțiale joacă un rol deosebit de important. Aceste „modele” se impun mult timp ca poli de atracție a mentalităților: un model monastic este elaborat în Evul Mediu târziu și el se axează pe noțiunile de însingurare și ascetism, pentru ca, apoi, să apară modele aristocrate centrate pe concepte de generozitate, îndrăzneală, frumusețe, fidelitate. Unul dintre modele va traversa secolele până la noi: curtoazia” 56.

Mentalitățile dau o mare încărcătură afectivă imaginilor. Percepția orientată de mentalități este direcționată, stereotipă, contagioasă, grevată de un anume schematism și de comoditate. De aceea, imaginile rezultat din această percepție sunt grevate de un amplu registru pe care-l alimentează mai ales emoția, care este contagioasă. Manifestându-se într-un spațiu de comunicare impregnat de mentalități, percepția și evaluarea realității se fac în termeni polarizați, tranșanți, implicând atitudini de acceptare sau respingere care determină cristalizarea unor imagini pozitive sau negative, blocând apariția imaginilor mai nuanțate.

Procesarea tranșantă a informației despre realitate în procesul comunicării, pe baza credințelor, prejudecăților și opiniilor – elemente componente ale mentalităților – ridică, de obicei, bariere de receptare și înțelegere, determinând, în același timp apariția unor imagini contradictorii, difuze și simpliste, fapt care trădează o evaluare de suprafață, puțin profundă.

Lucrurile devin mult mai acute când se încearcă, pe baza unor modele culturale diferite să se evalueze realități din alte spații culturale, datorită faptului că „Aceste valori fundamentale, aceste structuri psihologice reprezintă în mod categoric ceea ce civilizațiile „pot comunica cel mai puțin” una alteia, ceea ce le izolează și le deosebește cel mai mult. Iar aceste mentalități sunt de asemenea puțin sensibile la trecerea timpului. Ele se schimbă lent, nu se transformă decât după lungi perioade de incubație, puțin conștiente și ele” 57.

Durabile timp de decenii și uneori timp de secole, mentalitățile imprimă caracteristica duratei și imaginilor care se cristalizează în jurul lor. Lucru posibil dacă avem în vedere afirmația lui F. Braudel că timpul nu este uniform, ci are paliere: unul marca de eveniment, altul de conjunctură, iar ultimul palier este marcat de mișcare lentă a duratei lungi a istoriei 58.

Cu alte cuvinte, „în lumea în care trăim noi se află evenimentul din cotidian și mișcări care au pornit din urmă și se vor prelungi însă o serie de ani sau decenii, și mișcări care nu se schimbă de secole” 59. Braudel plasează mentalitatea în șirul mișcărilor lente ale istoriei, afirmând că civilizațiile sunt ele însele mentalități.

Ca mentalități, civilizațiile sunt, în același timp generatoare de imagini și autoimagini care se înscriu în registre de interpretare și evaluare compatibile cu sistemul de mentalități cuprins în structurile mentale care dirijează comportamentul și acțiunea oamenilor dintr-o societate și o anume epocă. Este evident că structurile mentale, ce se dezvăluie studiului, perioadelor lungi, organizează mentalitățile și imaginile în sisteme care se influențează reciproc, le determină să funcționeze specific, într-un timp istoric îndelungat. Astfel, mentalitățile și imaginile generate de către acestea reliefează „prezența trecutului în existența oamenilor de astăzi și chiar prelungirea tendințelor din trecut în viitor” 60. Mai mult, studiul influențelor dintre mentalități și imagini oferă „posibilitatea de a cunoaște aportul specific pe care istoria – cea a duratelor lungi – îl primește de la fiecare veac sau grup de veacuri și de la fiecare mileniu” 61.

Totalitatea acestor contribuții de-a lungul secolelor, se materializează în concepte, imagini, clișee (moduri stereotipe de gândire), mituri puse în lumină de atitudinile mentale fundamentale ale oamenilor și grupurilor umane.

Din perspectiva imagologică, „evoluția structurilor profunde materiale și mentale contează mai mult decât cea a evenimentelor rapide dar superficiale” 62. De aceea, imagologia este interesată de cunoașterea caracteristicilor grupurilor, colectivităților umane, popoarelor în dezvoltarea lor temporală: lucru imposibil de realizat dacă nu se înfăptuiește o analiză pertinentă a influenței mentalităților asupra atitudinilor colective.

Când urmărește înțelegerea funcționării unei societăți, în straturile ei profunde, cum se schimbă și se transformă ea la nivelul structurilor mentale, examinarea principalelor atitudini colective este obligatorie. Aceasta cu atât mai mult cu cât putem considera împreună cu Jacqes Le Goff că „istoria atitudinilor … este un capitol din istoria mentalităților, un capitol din istoria socială” 63.

Atitudinile cele mai influențate de mentalități sunt acelea care călăuzesc oamenii și grupurile sociale spre acțiuni specifice societăților în care trăiesc. Acțiuni care privesc conservarea și dezvoltarea structurilor economice, politice și sociale, dar, în același timp, au puternice rezonanțe asupra mentalului colectiv. Avem în vedere atitudine față de muncă, meserie, atitudinea față de puterea politică, atitudinea față de viață și moarte, atitudinea față de malefic (nebunie, vrăjitorie, frică), atitudinea față de religie etc.

Este foarte greu să cercetezi influența mentalităților asupra atitudinilor sociale dominante făcând abstracție de practicile sociale specifice diferitelor perioade din istoria omenirii și diferitelor tipuri de societăți. Acest lucru este determinat de faptul că elementele normative din mentalități – cele care țin de credințe, prejudecăți și de opiniile dominante; cele care țin de istoria colectivității și de sistemul de valori al grupului social – au rolul de a crea prejudecăți apreciative și evaluative asupra evenimentelor din societate. Mentalitățile care sunt legate direct de crearea practicilor sociale cele mai răspândite într-o colectivitate sunt acelea care sugerează atitudinile și comportamentele dezirabile ce sunt posibile în contextul realităților sociale date. Constatăm, deci, că mentalitățile dominante în cadrul grupurilor sociale joacă un rol important atât în evaluarea evenimentelor, cât și în orientarea practicilor sociale, participând în mod direct la cristalizarea atitudinilor și comportamentelor oamenilor față de principalele aspecte ale vieții și activității lor.

Din perspectiva imagologiei istorice, societățile sunt caracterizate, în principal prin două elemente:

provocările cărora trebuie să le facă față (provocări ale mediului natural social

capacitatea de adaptare la aceste provocări.

Iar în acest context, structura ocupațională – ocupația dominantă și caracteristică a respectivei societăți – se dovedește a fi fundamentală pentru geneza și cristalizarea mentalităților specifice acesteia.

Avem în vedere, în primul rând, mentalitățile economice, politice, militare, culturale. Mentalitățile generate de structura ocupațională și în cadrul ei, de ocupația dominantă, determină specificul atitudinilor în diferitele tipuri de societăți: societăți de agricultori, societăți războinice, societăți urbane (negustorești), societăți industriale, societăți postindustriale. În fiecare tip de societate relația mentalitate – atitudine este determinată de caracteristicile specifice ale acestuia: tipul de ierarhizare socială (ierarhizarea riguroasă în societățile războinice; ierarhie patrimonială tradițională/ cutumiară în societățile agrare; ierarhie exclusiv patrimonială în societățile industriale etc.); sistemul de imagini dominate; orizontul de interpretare și utilajul mental al societății; ritmurile de evoluție ale societății; modul cum circulă informația cadrul acesteia; relațiile ce se stabilesc între oameni și între grupurile sociale; sistemul instituțional și normativ al societății; ideologiile dominante și specificul directorilor de conștiință.

După cum spunea Jacqes Le Goff „orice societate își are ierarhia socială proprie – revelatoare pentru structurile și mentalitățile ei … Mentalitatea este, fără îndoială, ceea ce se schimbă cel mai încet în societăți și în civilizații – dar, în ciuda unor rezistențe a unor întârzieri și decalaje, ea este silită să urmeze, să se adapteze transformărilor din infrastructură”. Transformările din infrastructură se conformează, în același timp cu mentalitatea principalelor atitudini care se manifestă într-o societate dată.

Note:

Bronislawa Bacziko, Les Imaginares socianx. Memories et espaires collectives, Paris, 1984, pag. 176.

Andrei Cosmocivi, „Psihologie generală”, Iași, Editura Polirom, 1996, pag. 135.

Ion Chiciudean, „Imagologie istorică și comunicare interetnică”, București, curs S.N.S.P.A., Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy”.

Serge Mascovici, La psychanalise, son image et son public, PUF, Paris, 1976, pag. 43.

Andrei Cosmovici, op. cit., pag. 136.

Ion Chiciudean, op. cit., pag.

Gheorghe Lascu, „Imagologia literară comparată. Câteva repere teoretice și metodologice”, Cluj 2003 pag. 112.

Ion Chiciudean, op. cit., pag. 5.

Ibidem, pag. 6.

Ion Chiciudean, op. cit., pag.

Gheorghe Lascu, op. cit, pag. 87.

Vezi pe larg Alexandru Duțu, Dimensiunea umană a istoriei, București 1996, Heline Arghmciler, Grands Hemes, L’ image de l’antre, Stuttgard 1985.

Heline Arhmeiler, op. cit, pag. 17.

Gheorghe Lascu, op. cit., pag. 89.

Adrian Necula (coord.) – Prefață la „Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale”, Societatea Științifică și Tehnică, București, 1995, pag. 14.

Ibidem, pag. 85-86.

Serge Moscovici, „Le psychanalise, son image et son public”, PUF, Paris, 1976, pag. 43.

Ibidem, pag. 75.

Adrian Necula (coord.) – Prefață la „Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale”, Societatea Științifică și Tehnică, București, 1995, pag. 15-17.

Ibidem.

Adrian Necula, „Reprezentări sociale – dezvoltări actuale”, în Adrian Necula (coord.) – „Psihologie socială – aspecte contemporane”, Editura Polirom, Iași, 200, pag. 34-35.

R.M. Farr – „Les representations sociales”, în Serge Moscovici – "Le psychologie sociale”; PUF, Paris, 1983, pag. 386.

Adrian Necula (coord.) – „Psihologie socială. Aspecte contemporane”, Editura Polirom, Iași, 2000, pag. 36-37.

Claire Belisle – „Image, imaginaire et representations en formation d’adultes”, în Claire Belisle și B. Schiele – „Les savoires dans les practiqes quotidiennes sur les representations”, Editura CNRS, Paris, 1984, pag. 322, 327.

Serge Moscovici, „Le psychanalise, son image et son public”, PUF, Paris, 1976, pag. 46.

J.C. Abric, „Les representations sociales: aspects theoriques”, în J.C. Abric – „Pratiques sociales et Representations”, PUF, Paris, 1994, pag. 13.

Adrian Necula, „Reprezentările sociale – dezvoltări actuale”, în Adrian Necula (coord.) „Psihologie socială. Aspecte contemporane”, Editura Polirom, Iași, 200, pag. 36.

Dicționar de filozofie, Editura Politică, București 1978, pag. 453.

Le petit Larousse, Paris 1992, pag. 647.

Dicționarul Explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, București 1984, paf. 539.

Dicționar de Psihologie Socială, București, 1981 , pag. 139.

Gustave Le Bon, Opiniile și credințele, Editura Științifică, București 1995, pag. 104.

Ibidem pag. 105.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem, pag. 106.

Ibidem.

Dicționar de filozofie, București 1978, 161.

Ibidem.

Gustave Le Bon, op. cit., pag. 9.

Ibidem, pag. 10.

Ibidem, pag. 11.

Ibidem.

Ibidem, pag. 12.

Conceptele umanității, Editura Lider, București, 1996, pag. 83-84.

Ibidem, pag. 84.

Ibidem, pag. 85.

Ibidem.

Gustave Le Bon, pag. 5.

Jean Besnier, op. cit., pag. 85.

Alexandru Duțu, Literatura comparată și istoria mentalităților, București, 1982, pag. 131.

Ibidem, pag. 10-11.

Ibidem, pag. 11.

Fernand Brandel, op. cit., pag. 55.

Alexandru Duțu, op. cit., pag. 142.

Fernand Brandel, op. cit., pag. 55.

Ibidem.

Alexandru Duțu, op. cit., pag. 6.

Alexandru Duțu, Dimensiunea umană a istoriei, București, 1986, pag. 16.

Jacques Le Goff, op. cit., pag. 150.

Jacques Le Goff, Pentru un alt Ev Mediu, București, 1986, pag. 7.

Ibidem, pag. 10.

CAPITOLUL II

MINORITATE ȘI MAJORITATE ÎN ROMÂNIA

2.1. STATUTUL MINORITĂȚILOR ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ

Puține popoare au avut atât de mult de-a face cu străinii ca românii. Dominația în zonă a trecut de la o putere la alta modelele de civilizație s-au schimbat, iar pe teritoriul locuit în majoritate de români s-au așezat populații de o extremă diversitate. Românul este convins că are o atitudine pozitivă față de străini. Nimeni nu este mai binevoitor, mai prietenos, mai primitor decât el. Fapt în bună măsură adevărat. Lucian Boia crede că „ o asemenea atitudine nu-i caracterizează exclusiv pe români, ci comunitățile tradiționale în genere 1. Pretutindeni țăranul este mai ospitalier decât orășeanul. În imaginarul românesc, străinul cu calitățile și defectele lui este investit cu trăsături puternice și alteritate. La nevoie el este găsit eronat vinovat cam pentru toate relele care au căzut peste români. Starea în care se găsește astăzi România, interzicerea ei istorică, s-ar datora mai cu seamă străinilor. După unii, fără ruși, fără turci, fără țigani țara noastră ar fi fost mai înfloritoare.

Comunismul românesc a accentuat și mai mult această opoziție străin-român. I-a rupt pe români mai întâi de Occident, apoi de toată lumea. „Străinătatea” a căpătat contururi mitice, pe cât de negative în propaganda oficială, pe atât de pozitive în visele de belșug ale românilor 2.

După ieșirea din comunism, contactele cu străinătatea au devenit mai directe și mult mai frecvente însă frustrările în fața „străinilor n-au scăzut în intensitate. „Străinii din afară” sunt dublate de cealaltă categorie a „străinilor din interior”. România este o țară care nu a știut, și care de fapt nici nu prea a avut timp și mijloace, să-și asimileze sau cel puțin să-și integreze minoritățile. Minoritarul a fost perceput ca străin, înainte de a fi considerat membru al națiunii române și cetățean român. Cum să spui de un ungur că este român? sau de un țigan? Ungurul e ungur și țiganul, țigan 3.

La nivelul elitelor politice și intelectuale după 1989 s-au făcut eforturi remarcabile pentru a se depăși această situație . Cel puțin în domeniul Legislației și al prevederilor Chartei europene s-au întreprins o serie de pași importanți.

România a ratificat principalele documente internaționale care privesc protejarea drepturilor minorităților internaționale cum ar fi Pactul internațional cu privire la drepturile civice și politice, Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale („CCPMN), declarația ONU cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale și Recomandările 1201 și 1203 ale Consiliului Europei 4. Ca stat participant al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), România și-a asumat obligațiile cuprinse în Actul Final de la Helsinki (1975). România a finalizat de asemenea tratatele bilaterale de bază cu Ungaria (în 1996) și Ucraina (în 1997), care conțin articole distincte privind protecția persoanelor aparținând minorităților naționale. Ambele tratate stipulează că părților contractante li se cere să pună în aplicare regulile și standardele CCPMN și ale Recomandării 1201.

În conformitate cu legea fundamentală a țării, tratatele internaționale devin parte a dreptului intern după ratificare și au întâietate asupra altor legi interne atunci când intră în conflict cu acestea. Mai mult, Acordul de asociere al României la Uniunea Europeană din 1993, cere guvernului român să asigure existența unor mecanisme adecvate pentru punerea în aplicare a standardelor europene.

Constituția României garantează un număr de drepturi relevante pentru minorități, incluzând egalitatea de drepturi între toți cetățenii României și dreptul la identitate pentru persoanele aparținând minorităților naționale.

Nu există nici o definiție a minorităților naționale în dreptul intern și nici nu există vreo legislație specifică privind dreptul de a fi recunoscut ca un grup minoritar distinct. În practică, conceptul de minoritate națională este înțeles ca referindu-se la „minoritățile istorice” care au trăit în România de sute de ani. Absența unei legislații minoritare adecvate a fost confirmată de către programul guvernamental pentru 1998 – 2000, care și-a luat angajamentul de a lua toate măsurile necesare de a promulga o lege minorităților naționale, de a ratifica Carta limbilor regionale și minoritare și de a pune în aplicare prevederile CCPMN privind inscripțiile bilingve și utilizarea limbii materne în administrația locală. Cu toate acestea, nici un dintre aceste garanții nu a fost dusă până la capăt 5.

Progresul în clarificarea situației dreptului de utilizare a limbii materne în administrația publică locală a fost oprit atunci când Curtea Constituțională a abrogat Ordonanța de Urgență Nr. 22/1997, din motive tehnic, în luna mai 1998. Constituția României stipulează că ordonanțele de urgență pot fi adoptate numai în circumstanțe excepționale, iar Curtea a considerat că guvernul nu a reușit să demonstreze „urgența” și „caracterul de necesitate” ale ordonanței. Ca o dezvoltate recentă, Camera Deputaților a adoptat, la data de 19.01.2001 un proiect asupra administrației publice locale. Noul proiect adoptat conține prevederi similare cu proiectul anterior (respins de către Curtea Constituțională): în zonele unde minoritățile constituie 20% din populație, toate deciziile cu caracter de reglementare adoptare de către consiliile locale trebuie publicate în limba maternă, iar deciziile individuale vor fi traduse la cerere. Similar, dacă reprezentanții minorităților constituie mai mult 1/3 din totalul numărului de reprezentanți ai consiliului local, ședințele pot fi ținute în română sau în limba maternă și trebuie asigurată prezența unui interpret.

Dreptul de utilizare a limbii materne în procedurile penale și civile este garantat constituțional și este precizat mai departe în Codurile Penal și Civil. Codul Penal prevede dreptul inculpatului de a-și utiliza limba maternă în timpul tuturor fazelor procedurii penale. Interpreții sunt inițial plătiți de către stat, dar în cazul unui verdict de vinovăție inculpatul este responsabil pentru toate cheltuielile, inclusiv interpretarea.

Educația în limba maternă este reglementată de către Ordonanța de urgență nr. 36/1997 de modificare a Legii nr. 84/1995 6. Articolul 8 al legii enunță că „educația la toate nivelurile se face în limba română. În concordanță cu această lege, educația mai poate avea loc în limba maternă a minorităților naționale și în limbi străine. Învățarea limbii oficiale a statului este obligatorie pentru toți cetățenii români 7. Un capitol al legii dedicat educației minorităților conține prevederi garantând cărți de studiu pentru minorități, studiul istoriei și al tradițiilor minorităților la nivelele mai scăzute ale școlii secundare și reprezentarea proporțională a personalului de predare aparținând minorităților în bordurile de conducere ale școlilor. Istoria românilor și geografia României trebuie predate în limba română, iar instrucția vocațională este asigurată numai în română, deși o anumită terminologie ar putea fi predată în limba maternă a minorităților. Această ordonanță a fost de asemenea, contestată la Curtea Constituțională, însă aceasta a apreciat că textul era constituțional.

În anul 1996, Ministerul Educației a elaborat un set de instrucțiuni prin care se reglementează educația în limba minorităților în școala primară și secundară/vocațională, Instrucțiunile revăd că „studiul limbii materne începe cu primul nivel al școlii primare”, în urma cererii scrise a părinților elevului sau a tutorelui. La nivele I – IV, patru ore pe săptămână sunt acordate studiului limbii materne iar în școlile secundare, profesionale și liceu, o astfel de educație va primi trei ore pe săptămână.

Ulterior, Ministerul Educației Naționale a adoptat la data de 18.09.2000, o reglementare vizând crearea unui cadru pentru ameliorarea accesului la școlile profesionale, școlile secundare, la colegii, facultăți și universități pentru studenții romi. La Universitățile din București de stat, facultățile de asistență socială asigură admiterea pentru studenți romi pe locuri speciale finanțate de către guvern. Studenții romi aflați în competiție pentru ocuparea acestor locuri trebuie să fie recomandați de către o organizație civică, politică sau culturală.

În anul 1999, guvernul român a adoptat ordonanțe reglementând restituirea clădirilor și pământului aparținând minorităților naționale înaintea regimului comunist și compensările pentru persoanele persecutate din cauza originii lor etnice în timpul celui de-al doilea război mondial 8.

România a ratificat de asemenea cele mai importante documente referitoare la discriminarea rasială și etnică, incluzând Convenția ILO nr. 111/1958, Convenția ONU privind drepturile copilului; Convenția ONU cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială; Convenția ONU privind drepturile civile și politice; Convenția ONU cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Convenția Europeană a drepturilor omului și toate protocoalele sale.

Raportul guvernului român asupra punerii în aplicare a CCPMN este revelator pentru atitudinea oficială față de discriminare. Se subliniază că „Principiul egalității și nediscriminării, care stă la baza sistemului universal al drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, este înscris și în Constituția României. Potrivit acestui principiu constituțional, cetățenii români, fără nici o deosebire de rasă, de naționalitate sau de origine etnică, de limbă și de religie, de opinie sau de apartenență politică, se pot prevala, în mod egal, de toate drepturile și libertățile prevăzute în constituție și în legi, pot participa în egală măsură la viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii și fără discriminări, fiind egali în fața legii și a autorităților publice”. Raportul relevă, de asemenea, un soi de ambivalență cu privire la măsurile pozitive: „Măsurile de protecție late de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români” 10.

În final guvernul a susținut că „legea garantează egală protecție pentru toți cetățenii și sancționează discriminarea” și că „Există așadar, cadrul constituțional și legal care garantează o egalitate deplină și efectivă în fața legii pentru toți cetățenii României și participarea persoanelor aparținând minorităților naționale, în condiții de egalitate deplină și efectivă cu populația majoritară, la toate domeniile vieții economice, sociale, politice și culturale. În mod limpede, guvernul este de părere că garanțiile constituționale existente oferă garanții adecvate de protecție împotriva discriminării, de vreme de raportul nu a inclus mai departe nici o informație asupra statutului ori asupra conținutului prevederilor anti-discriminatorii adiționale” 11.

În fapt, Codul Penal român include prevederi să lupte împotriva discriminării și xenofobiei, împreună cu interzicerea propagandei vizând crearea unui stat totalitar, propaganda naționalistă/șovină sau incitarea la ură rasială sau națională; împiedicarea libertății cultelor și orice acțiune a unui funcționar public de restrângere a drepturilor civile ale cetățenilor pe bază de rasă, sex sau religie.

În luna august 2000, Parlamentul a adoptat Legea privind Publicitatea. Legea interzice utilizarea enunțurilor discriminatorii pe bază de rasă, sex limbă, origine socială, identitate etnică sau națională în publicitate. În conformitate cu legea, violările vor fi constatate de către funcționări ai administrației publice 12. Ei au competența să aplice amenzi între 5 și 40 de milioane de lei, care urmează să fie plătiți atât de persoana care a scris anunțul cât și de ziarul care l-a publicat.

Guvernul român a adoptat de asemenea Ordonanța Nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare rasială. Ordonanța 137 definește discriminarea ca fiind „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bată de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau orice alte domenii ale vieții publice” 13. Sunt interzise comportamentele discriminatorii împotriva persoanelor atât în forma lor activă cât și pasivă.

Ordonanța 137 interzice în mod specific discriminarea la angajare, accesul la serviciile publice de sănătate și alte servicii, bunuri și facilități, accesul la educație, libertate de circulație și la libera alegere a domiciliului, dreptul la demnitate personală. De asemenea Ordonanța 137 prevede crearea unui organism special de monitorizare și punere în aplicare a legii: CNCD, ca agenție specializată a administrației publice locale. CNCD are competența să primească plângeri privind violarea prevederilor anti-discriminatorii ale Ordonanța 137 și să aplice amenzi și/sau măsuri cu natură administrativă. amenzile variază de la 1.000.000 la 2.000.000 lei în cazuri de discriminare îndreptate împotriva unui grup sau comunități. Ordonanța 137 nu conține nici un fel de prevederi la remedii civile și penale și instanțele nu au nici un fel de jurisdicție pentru aceste cazuri.

Raportul Uniunii Europene pe anul 2000 privitor la România a salutat adoptarea Ordonanței anti-discriminare, drept „un pas pozitiv”, dar a mers mai departe spunând că „va fi necesară atât o legislație subiacentă cât și revederea anumitor aranjamente instituționale înainte ca prevederile cuprinse în Ordonanța 137 să poată fi aplicate. Rămâne ca urmare prea devreme pentru a evalua eficacitatea acestei măsuri” 14.

Uniunea Europeană a constatat că un număr de aspecte privind Ordonanța 137 sunt încă departe de a se aplica. Deși CNCD a fost conceput ca o instituție independentă și autonomă, el a fost creat printr-o hotărâre guvernamentală și nu printr-o lege adoptată pe Parlament. Rămâne de văzut când (și cum) va fi CNCD capabil să își realizeze, practic, independența și autonomia față de guvern. Va fi de asemenea importantă stabilirea unor proceduri clase și transparente reglementând accesul la CNCD, asigurarea corectitudinii și imparțialității analizei plângerilor, stabilirea valorii legale a deciziilor CNCD și stabilirea unor criterii clare pentru alegerea membrilor CNCD. Va fi de asemenea important să se elaboreze un mecanism de asigurare a unei asistențe independente, să publice rapoarte independente și să facă recomandări pe subiect legate de discriminare.

Deși s-au făcut pași importanți în modernizarea legislației românești și implementarea aquis-ului comunitar în România, nu există nici o lege care să interzică violența motivată rasial și nici o lărgire a cadrului pentru crimele motivate de ura rasială. Articolul 30 paragraful 7 al Constituției interzice „defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la … ura națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare” 15. Așa cum ama amintit anterior, art. 317 din Codul Penal interzice limbajul urii, dar prevederile sale au fost aplicate de către procurori și instanțe o singură dată; nu există nici o singură urmărire judiciară a discursului rasist ori a limbajului urii împotriva romilor. Adițional Codului Penal, Legea autovizualului (nr. 48/1992) dă caracter penal tuturor interdicțiilor constituționale privind discriminarea. Sistemul de drept intern nu desemnează procurori cu responsabilități speciale pentru punerea în aplicare a legilor interzicând discriminarea și violența motivată rasial. Astfel de cazuri sunt investigate de către simpli polițiști și procurori.

2.2. MINORITATEA CA ALTERITATE

Celălalt este așa cum am menționat un personaj omniprezent în imaginarul oricărei comunități. Jocurile alterității se constituie într-o structură arhetipală. Sub acest raport, românii nu fac și nu au cum să facă excepție.

Distincția dintre noi și ceilalți este puternic resimțită, în toate sensurile, în bine sau în rău. Părerea „tradițională” a românilor despre ceilalți se înfățișează sub o lumină când ia forma uneia pozitive. Alteritatea negativă se identifică pentru societatea românească în trei dosare sensibile: romii, maghiarii și evreii.

Atunci când celălalt se află în interiorul cetății, el oferă adesea mai multe trăsături de alteritate și stimulează în mai mare măsură tot felul de neliniști decât celălalt din afară. În cazul lui, procesul de mitificare merge foarte departe. Este ceea ce s-a petrecut și continuă să se petreacă în mediul românesc cu trei etnii specifice: romii, maghiarii și evreii. Anchetele întreprinse după 1989 dovedesc că mai ales asupra lor se proiectează, în proporții diferite, frustrările și temerile populației majoritare.

Stercotipiile funcționează în formarea imaginii celuilalt. În țara noastră românii indiferent de zona unde trăiesc, ca și maghiarii de altfel, cred despre romi că sunt murdari, leneși, hoți, dezbinați și înapoiați. Lista atributelor negative continuă, chiar dacă procentele sunt ceva mai mici: delăsători, ipocriți, proști, ostili, superstițioși. Singurele calități amintite cât și de cât sunt ospitalitatea, cumsecădenia, hărnicia și religiozitatea.

În schimb, imaginea romilor despre ei înșiși vorbește parcă de cu o altă realitate decât cea pomenită mai sus. Ca și românii se cred că sunt primitori și cumsecade, în timp ce alte însușiri relevante ale membrilor etniei sunt hărnicia, inteligența și faptul că te poți baza pe ei. Singura meteahnă asumată conștient și în proporție semnificativă este sentimentul de dezbinare.

Un alt stereotip evidențiază faptul că cea mai mare parte a populației majoritare crede în existența unei permanente stări conflictuale legate de prezența romilor. Potrivit unui sondaj publicat de Alina Mungiu în Românii după 89 16, aproximativ două treimi din români nu îi agreează pe romi. Procentul, deosebit de ridicat, pare a defini o adevărată problemă și oferă toate ingredientele unui mit politic. Romilor li se reproșează multe, de la nesiguranța vieții de fiecare zi (crime, tâlhării) până la stricarea imaginii țării. Ei stârnesc teamă îndeosebi prin ponderea lor demografică, mai recent și economică, în sensibilă creștere. Numărul lor, oficial de ordinul sutelor de mii, este amplificat de opinia publică la milioane. Unele proiecții prevăd chiar și momentul când, dată fiind natalitatea ridicată a unora și foarte scăzută a altora, romii vor ajunge majoritari în România. Mitul tradițional al țiganului, exprimând sentimentul de superioritate față de un celălalt foarte diferit, primitiv și marginal, dar și o anume simpatie de factură romantic-umanitară și o intenție civilizatoare, se retrage în fața unui amestec de ostilitate și teamă.

La rândul lor maghiarii „beneficiază” de circa o treime de opinii defavorabile printre români. Și aici, opiniile extreme capătă dimensiuni mitice și ating o intensitate de manifestare a unei adevărate probleme. Evident, istoria își are partea ei de responsabilitate: discriminarea românilor și atitudinea disprețuitoare față de ei în Ungaria dinainte de 1918 ca și dramaticele evenimente consecutive cedării Ardealului de Nord în 1940 nu au putut să nu marcheze conștiința românească. În rest însă, resentimentele sunt bine întreținute politic și sistematic amplificate ( de ambele părți). Explicit sau implicit, pericolul unguresc a oferit un alibi regimului Ceaușescu și, nu în puține ocazii, guvernanților de după 1989 17. Insuccesele interne, de obârșie strict autohtonă, au trecut pe plan secundar în fața unor amenințări imaginare în raport cu care se cere românilor să fie uniți și să uite dificultățile pasagere. Românii află fără încetare că lobby-ul maghiar creează obstacole internaționale României, iar iredentismul ungar amenință să rupă Transilvania de trupul țării.

Ar fi naiv să considerăm că nu există și elemente reale la baza acestei construcții mitice. Propaganda unor cercuri maghiare cu accente antiromânești și agitația întreținută în jurul Transilvaniei nu țin exclusiv de imaginar. Mitul începe însă acolo unde Ungaria devine piesă dominantă căreia i se subordonează toate evoluțiile românești majore. Ea face figură de mare putere – ceea ce, evident, nu este – capabilă de a surclasa o țară ca România, de două ori mai întinsă și mai populată. Transilvania, prezentând ea singură împreună cu Banatul o suprafață superioară Ungariei și o populație românească net majoritară, apare în acest context ca o entitate amorfă, susceptibilă de a fi extrasă din ansamblul național românesc. Până și istoria românilor a ajuns să fie concepută în așa fel, încât să nu se cedeze punctul de vedere unguresc sau să nu se afirme nimic ce ar putea avantaja Ungaria (chestiuni precum continuitatea, istoria Transilvaniei sau raporturile dintre teritoriile românești și unirea lor nu mai pot fi abordate cu seninătate profesională din motive strict „ungurești”). Și astfel, pentru a nu pierde în fața Budapestei, românii se așează de bună voie la remorca Ungariei, devenind dependenți de tot ce se întâmplă și se spune acolo 18. Ieșirea din mitologie presupune conștientizarea faptului că destinul României, bun sau rău cum va fi, se află în mâini românești, supraestimarea adversităților fiind o scuză comodă, dar care nu rezolvă decât, cel mult, interese politice de moment.

Din punct de vedere al adversității, evreii stau acum într-o poziție ceva mai bună. Doar 13% dintre români potrivit răspunsurilor unui sondaj, par a fi antisemiți. Puțin, dacă ne referim la psihoza „țigănească” sau „ungurească”, suficient totuși, ținând seama de faptul că astăzi în România, minoritatea evreiască este extrem de redusă numeric. Se combină în acest caz dimensiunea „arhetipală” a antisemitismului , reminiscențe ale unei istorii încheiate dar recente, ca și tradiționalele acuze aduse marii finanțe internaționale și, în genere, influenței evreiești în politica mondială 19.

Raporturile istorice dintre români și evrei sunt puternic mitificate, în ambele sensuri. Pe de o parte, unii autori, de regulă evrei, pun în evidență o întreagă tradiție de antisemitism românesc, potrivit căreia, de pildă, uciderea creditorilor, levantini în noiembrie 1594, act declanșator al rebeliunii antiotomane a lui Mihai Viteazul, se constituie pur și simplu în pogrom antievreiesc. I se reproșează apoi României neacordarea cetățeniei române evreilor până după primul război mondial, atitudine care ar denota un antisemitism financiar 20. Autorul consideră România, printre țările de avangardă profesând un antisemitism de stat sistematic. În sfârșit, se insistă asupra valului de antisemitism din prejma celui de al doilea război mondial, masacrelor din vremea dictaturii legionare și genocidului (parțial) imputabil guvernării Antonescu.

Pe de altă parte, la cealaltă extremă, dintr-o perspectivă naționalist – românească, așezarea evreilor în secolul al IX lea, îndeosebi în Moldova, apare ca o adevărată invazie, neacordarea cetățeniei reprezentând o minimă măsură de protecție a organismului național. Oricum, nici vorbă nu ar putea fi de vreun antisemitism românesc. În ce-l privește pe Antonescu , departe de a-i fi exterminat, el i-a salvat pe evreii, care n-au cunoscut România soarta coreligionarilor din Germania sau chiar din Ungaria. Din contră, li se reproșează evreilor atât îmbogățirea fără scrupule pe seama românilor – în acest sens, pofta de câștig a arendașilor evrei a putut fi considerată drept primă cauză a răscoalei din 1907 – cât și lipsa de patriotism, neaderarea la ideea națională românească.

Este de remarcat și entuziasmul cu care evreii basarabeni i-au primit pe invadatorii sovietici în 1940 (justificare a represiunilor ulterioare), după cum evreii sunt făcuți în mare măsură vinovați, alături de unguri și de alți alogeni, de instaurarea comunismului în România și de faza cea mai dură a terorii staniliste. Idee pe care Iosif Constantin Drăgan o exprimă în cuvinte puține și lipsite de nuanțe: „cum erau Ana Rabinovivi-Pauker, Leonte Răutu (Rotmann), Mihail Roller, Silviu Brucan, Teohari Georgescu, Laszlo Lukacs (Vasile Luca) sau bulgarul Borilă etc. (…)” 21. Departe de a fi persecutați, evreii ar fi răspuns, așadar, printr-o răzbunare meschină ospitalității românești.

Recunosc: este dificil să păstrezi dreapta măsură într-un domeniu atât de delicat și atât de tentant de tentația mitologizării. Pe de o parte, nu se poate nega existența unui antisemitism românesc sau poate mai corect spus și pe plan mai larg, perceperea evreului ca entitate investită cu un puternic grad de alteritate; într-un evantai de altfel foarte larg: de la antisemitismul financiar și violent până la o notă de înțelegere și chiar simpatie, dar oricum față de un „celălalt” cantonat într-o poziție distinctă.

Pe de altă parte, toate aceste atitudini decurg din istorie și nu din vreo anume predispoziție românească. A intrat în joc un mecanism care a funcționat și funcționează pretutindeni în lume (inclusiv în Israel, dovadă problema arabă). Istoria dovedește cât de dificilă este armonizarea unor comunități, diferite prin origine, limbă, religie și cultură. S-a văzut ce s-a întâmplat în Bosnia, unde, privită de departe, diferența părea minimă 22. Expansiunea populației evreiești în secolul al IX – lea în spațiul românesc, și în special în Moldova și în mediul urban, a fost considerabilă. Evreii reprezentau în 1912 aproape 15% din populația urbană a țării. În București erau 13%, în Iași aproape jumătate (42%), în alte orașe din Moldova înregistrându-se o cotă similară. Este greu de spus unde se situează „pragul de toleranță”, există în fond chiar antisemitism chiar fără evrei (cum se întâmplă azi în România). Faptul în sine disfuncționalității rezultate din întrepătrunderea unor comunități distincte trebuie însă luat în considerare. Din punctul de vedere istoric, dosarul româno – evreiesc este explicabil, după cum explicabilă este și actuala confruntare israelo – arabă („a explica” neînsemnând „a justifica”). Doar pe o linie de interpretare istorică – ce îi disculpă, istoricește vorbind atât pe români cât și pe evrei se poate ieși din mitologie. Altminteri, mereu va fi cineva de vină: românul sau evreul.

Cu Antonescu, lucrurile stau de asemenea pe linia de mijloc, după bine cunoscutul principiu al sticlei pe jumătate goală sau pe jumătate plin, care este însă la fel în ambele cazuri, deosebirea ținând strict de interpretare. Nu poate fi transfigurat Antonescu, în mod decent, într-un salvator al evreilor. Antonescu a fost antisemit, faptul trebuie recunoscut 23. Dar a fost antisemit într-un anume context, care de asemenea se cere înțeles. Nu poate fi judecată istoria de atunci cu normele noastre de astăzi. Și, evident, antisemitismul lui Antonescu nu a mers atât de departe ca antisemitismul lui Hitler. Comunitatea evreiască din România, în cea mai mare parte a ei, a supraviețuit. Departe de a fi impecabil, tabloul nu este nici pe deplin întunecat.

Nu poate fi ocolită nici prolema rolului jucat de evreii români în primii ani de comunism. A da vina pe ceilalți este din păcate un obicei încetățenit în România ultimelor decenii. Indiferent de rolul jucat de evrei (nu de toți, fiindcă au fost și evrei persecuție), românii se cade să-și asume istoria lor, pentru care ei sunt în primul rând responsabili. Inclusiv în ceea ce privește comunismul, dacă mai puțin în ce privește instaurarea lui (deși nu pot fi ignorate aderările masive de după 1944, inclusiv ale unor intelectuali de marcă), în orice caz pentru modul cum l-au aplicat. Acestea fiind zise, ar fi totuși incorect să nu observăm ponderea semnificativă a evreilor (și a altor neromâni) în aparatul politic, de propagandă și de represiune în epoca stanilistă. La începutul anilor 1950, dintre cei patru membri ai secretariatului partidului comunist, doar GHEORGHIU – DEJ este român, în netă minoritate față de „minoritari” (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu). Fenomenul este atât de vizibil încât istoricul onest nu poate trece peste el. Momentul „evreiesc” al comunismului românesc al partidului comunist dinainte de 1944, deplasarea spre „centru” a unei comunități până atunci marginalizate și ofensivă împotriva valorilor naționale caracteristică primei faze a noului regim.

Trebuie ieșit și din această privință din mitologie, nu poate fi vorba nici de culpabilizarea evreilor (în raport cu o națiune română „inocentă”), nici de scoaterea din ecuație a unui grup important de evrei care au judecat un rol de netăgăduit în istoria epocii. Idealul ar fi să îi judecăm cu aceeași măsură atât pe Antonescu, cât și pe Ana Pauker.

Alteritatea pozitivă este și ea prezentă în mentalul colectiv românesc. Relevant în acest sens este și proverbul care circulă în lumea satelor din Ardeal „În casa neamțului nu știi care-i podul: toate la neamț îs cu rânduială, să nu rămână cu burta goală”. În această categorie sunt incluși sașii și sârbii, populații germanic așezate, la începutul evului mediu românesc, pe aceste meleaguri.

Așezarea germanilor pe teritoriul transilvănean a început încă în secolul al XII-lea (pe vremea, de după ocupația maghiară, a regelui Geza al II lea) și a durat până în secolul al XIV –lea. Autoritatea maghiară îi numea „Gachsen” (adică sașii), deși majoritatea dintre ei erau francofoni, de pe ambele maluri ale Rinului. Așezați prin părțile Sibiului, Bistriței, Brașovului, erau cei mai mulți țărani, dar și meșteșugari, negustori, clerici. Cum majoritatea dintre ei s-au așezat pe teritoriul regal, au primit drepturi regale. În anul 1224, sașii au primit un novilegiu, prin Diploma de aur a regelui Andrei al II lea, prin care se postula că au obligații doar față de rege (peste capul nobilimii maghiare). Apoi în 1586, regele Matei Corvin a unit toate teritoriile locuite de sași, formându-se așa numita Universitas Saxonum, o uniune administrativ – juridică a sașilor ardeleni. Vor crea orașe ardelene importante ca Brașov (Kronstadt), Sibiu (Hermannstadt), Cluj (Klausenburg), Sebeș (Muhnlbach), Orăștie (Broos), Bistrița (Bistriz), Sighișoara (Schosburg), Mediaș (Mediasch). Firește, nobilimea maghiară, cu deosebire de voievodul Transilvaniei, nesocoteau libertățile sașilor, încercând să le impună obligații. În consecință, sașii s-au răsculat obținând reînnoirea libertăților acordate mai de mult 24.

Acești germani stabiliți în țările românești și-au dezvoltat o cultură proprie și așezăminte școlare consolidate, contribuind, la evoluția artei și a științei. Încă și astăzi, biblioteci și destule muzee, din țară păstrează opere care consemnează contribuția germanilor la dezvoltarea culturii românești. Și tot așa se poate vorbi și de aportul lor înnoirea economică a țării. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, germanul a fost, în conștiința populară românească ofertantului unui model economic valabil.

Favorizate de regalitatea ungară care îi adusese pe plaiurile transilvane, comunitățile săsești au beneficiat de un statut foarte diferit de acela al populației, băștinașe, ceea ce le-a conferit dintru început o notă aparte în peisajul ardelean. Situație care i-a determinat, bunăoară, pe un Ion Budai Deleanu, un Gheorghe Barit sau Ion Pop – Reteganul să privească cu o admirativă dar și înțelegătoare invidie bunăstare burgurilor și satelor săsești proteguite de oficialități, beneficiind de instituții ce îngăduiau locuitorilor să se bucure de roadele muncii lor, de preoți instruiți care se îngrijeau de moravurile și de cultivarea enoriașilor, după cum comunitatea recunoscută din care făceau parte îi ferea de asupriri. Iar pe un Dinicu Golescu sau Gheorghe Sion să consacre adevărate panegirice modului de viață al sașilor, „în veci îmbrăcat curat”, trăind „în case de zis cu câte trei patru odăi, geamuri pe la ferestre, jalogii văpsite”, lucrând pământul „cu cea mai mare sârguință”, având grădini „adevărate raiuri pământești”, încât „adună nu risipesc și de aceea au mai mult decât celelalte neamuri”. Și înșiruiri similare ar putea continua pe multe coloane 25.

Nu trebuite uitată și buna colaborare între români și germani în timpul revoluției de la 1848, deși unele nuanțe marcate de deosebiri de țel s-au păstrat, românii militând pentru unitate națională și cucerirea de drepturi politice deopotrivă cu celelalte etnii, germanii urmărind consolidarea situației lor, pentru ca să nu fie dezavantajate din cauza disputei dintre maghiari și români.

După crearea României Mari, diferitele grupuri germane făceau acum, parte din aceeași țară, sașii acordându-și adeziunea la actul Unirii, treptat asigurându-se o bună colaborare cu statul român. În 1940, minoritatea germană cucerește statutul de grup etnic german, dorit încă din 191826.

În timpul celui de-al doilea război mondial, mai ales după retragerea trupelor române și germane de pe teritoriul sovietic, mulți germani au fost transferați din armata română în Wermatcht continuând lupta și după actul politic de la 23 august 1944, apoi după demobilizare, rămânând în Germania, fără familie. Acesta a fost motivul imediat al deportării, de către sovietici, a peste 70.000 de sași și șvabi la muncă silnică în URSS unde cei mai mulți dintre ei au decedat. După 1950, germanii din România au reprimit dreptul de vot și din 1956 casele și curțile din mediul rural. A început apoi emigrarea masivă a germanilor în Republica Federală a Germaniei.

Astăzi, germanii din România sunt din ce în ce mai puțini. Cu cât coborâm în timp, revenirea în prezent nu poate fi decât mai dureroasă: dacă, spre exemplu la recensământul din februarie 1956 mai erau încă înregistrați (la capătul unui deceniu care are propria lui poveste, tristă, germanii din România …) ceva peste 384 de mii de etnici germani (reprezentând atunci 2,1% din total), la recensământul din ianuarie 1992 mai erau în România sub 120 de mii de germani, echivalentul a 0,5 procente din populația țării.

Nu este vina nimănui, aparent, sau cel puțin, nu este vina nimănui dintre cei aflați încă în viață. Sau s-ar putea spune și așa – este vina tuturor: a germanilor care au plecat, a germanilor care nu s-au născut și a tuturor celorlalte naționalități conlocuitoare care au acceptat ca germanii să fie, întrucâtva, vânduți de stat în ultimele decenii ale regimului comunist.

Germanii reprezintă etnia a cărei plecare este regretată de toate celelalte etnii alături de care au trăit timp de secole. Oricâte disensiuni ar purta cu ei românii și maghiarii, și unii și alții se întâlnesc, în fond, în același regret în fața plecării sașilor și șvabilor de lângă ei.

Cauzele „dezrădăcinării germanilor din România sunt multiple. Cu siguranță se poate spune că în cele mai multe cazuri nu a fost vorba de plecări forțate; în fond germanii noștri au plecau spre rude, spre prieteni, în mare spre pământul strămoșilor lor – mai bine spus spre țara strămoșilor dinaintea strămoșilor care-și aleseseră altă țară. Pe de altă parte, oricând se poate demonstra că plecarea a fost, totuși, forțată: forțată de insecuritatea păstrării coordonatelor tradiționale ale etniei și de o depreciere constantă a vieții. Când o duci din ce în ce mai rău aici, când ai putea s-o duci din ce în ce mai bine acolo, fiind și într-un caz și în altul pe tărâmul limbii tale (chiar dacă nu acasă), nu prea ai de ales. Există și continuarea optimistă a acestui gând: cândva ei se vor întoarce, atunci când aici va fi zi după zi mai bine. Va mai dura ceva până atunci probabil.

Ce a rămas în urma lor, ar fi iarăși multe de discutat. La prima vedere, au mai rămas câteva obiceiuri folclorice, bune pentru uzul televiziunilor, la emisiunile de limba germană sau la programele de știri. Au rămas cu siguranță multe case goale.

Oricât de puțini (sau de mulți) germani vom avea în jurul nostru: semnele trecerii lor pe lângă noi, automatismele raportării la neamțul clișetizat (blond ochelarist, ordonat, muncitor, bun familist și prezent la biserică duminica ș.a.m.d) așa cum au rămas întipărite în memoria comună a noastră, a celorlalte etnii și în amintirile noastre frumoase, câte vor mai fi.

2.3. MINORITATEA ROMILOR. ISTORIE ȘI ACTUALITATE

Se discută în mediul academic despre romi, despre obiceiurile și tradițiile lor, despre modul în care au rezistat încercărilor istorice. se descoperă, în interiorul societății, comunități și indivizi, care au existat și până acum, dar care au fost tratați „de când e lumea și pământul” în același fel: sclavi, marginalizați, discriminați, criminali, hoți, murdari, leneși … Numeroase exemple pot fi aduse. În ciuda tuturor acestor vicisitudini, romii există, își păstrează, în mare parte, obiceiurile, tradițiile și modul de raportare la lume, iar acum încearcă să-și facă loc în societate, ca egali 27.

Romii sau romii (termenul din grecescul „rhomaios” fiind denumiți astfel locuitorii Imperiului Roman de Răsărit, iar după creștinare, până la prăbușirea Imperiului, creștinii Bizanțului), alături de „sfinți” (romii din spațiul germanic) și „kale” (rromii din spațiul hispanic, gitanii) sunt o comunitate etnică transfrontalieră, având limba și cultura comună, Mulți dintre ei trăiesc în Balcani și în Europa de Est, cel mai numeros grup fiind în România, dar sunt răspândiți și în țările Europei de Veste, precum și în Africa și America.

Conform recensământului din ianuarie 1992 (Populație, Structura Democratică) în România trăiesc 409.723 romi, reprezentând 1,8% din populația României situând această minoritate pe locul doi, după minoritatea maghiară, în ceea ce privește numărul de indivizi 28. Această cifră a fost contestată, fără a se putea aduce reproșuri tehnice recensământului , tocmai pentru faptul că problema se situa la nivelul fiecărui individ recenzat, care avea dreptul să își declare aparenta etnică. În acest condiții, mulți romi s-au declarat români, maghiari, turci etc., fapt ce a denaturat rezultatele. În același an (1992) sub auspiciile Institutului de Cercetare a Calității Vieții, Elena Zamfir (1992) au organizat și condus o cercetare la nivel național vizând comunitatea de romi, încercând să obțină cu această ocazie o cifră estimativă a acestei populații. S-a luat în considerare, pe lângă autoidentificare (declarația subiectului referitoare la propria apartenență etnică) și posibilitatea heteroidentificării (procesul de identificare de către ceilalți a apartenenței etnice a respondentului), ajungându-se în final la o cifră estimativă de 1.010.000, ceea ce reprezenta 4,6% din populația României la acel moment 29. Șase ani mai târziu, o cercetare similară desfășurată de către același institut ajunge, folosindu-se în parte de aceeași metodologie, la o cifră estimativă de 1.580.000, ceea ce reprezenta 6,6%, din totalul populației României (Institutul de Cercetare a Calității Vieții 2001). Liderii romi avansează cifre mult mai mari, cuprinse între 2 și 5 milioane, dar, în opinia cercetătorilor din acest domeniu acestea par exagerate 30.

Situația romilor în România nu este dintre cele mai bune. În ciuda faptului că sunt a doua minoritate națională, puține se știu, și încă mai puține se cunosc la nivel de masă despre cultura și tradițiile comunităților de romi care trăiesc pe aceste meleaguri de câteva sute de ani. Cu toate că nu există surse documentare sigure despre modul în care au ajuns în această parte a Europei, se poate deduce, după unul din documentele vremii – datat 1387 semnat de Mircea cel Bătrân – că romii au ajuns în Valahia cu cel puțin un secol înainte de acea dată. Un alt document, datat din 1385, menționează sub forma unei note de recepție – ca „40 de familii de țigani sclavi” au fost oferite ca dar 31.

Problema sclaviei romilor te teritoriul României și Bulgariei este complexă și nu este clarificată întru-totul. Unii autori au sugerat nu numai faptul că sclavia era o condiție inerentă acestei populații (care avea un statut de paria în cadrul casei Sudra din India), dar și ca membri ei au fost sclavi încă de când au fost aduși în Europa de Sud – Est de către tătarii care i-au cucerit 32.

Alții susțin faptul că ei au fost obligați să se vândă ca sclavi pentru a-și plăti datoriile. După cum menționează N. Gheorghe, primii romi care au ajuns în Principatele Române au fost liberi și au găsit o nișă economică favorabilă meșteșugurilor pe care le aduseseră cu ei din India sau pe care le învățaseră în periplul lor prin Imperiul Bizantin: prelucrarea metalelor, prelucrarea lemnului și divertisment. Dar, datorită efectelor devastatoare ale cruciadelor ce avuseseră loc în secolele precedente, societatea valahă a acelor vremuri era înapoiată din punct de vedere tehnologic, fiind centrată aproape exclusiv spre agricultură. În momentul în care economia a început să se transforme și să se îndrepte spre satisfacerea cerințelor pieței, ea a depins din ce în ce de aceste meșteșuguri 33.

Nicolae Gheorghe avansează ideea conform căreia sclavia a fost rezultatul creșterii măsurilor strigente luate de către proprietarii de pământuri, de curțile domnești și de mânăstiri pentru a preveni ca forță de muncă, pe care o constituia populația romă, să părăsească principatele. Exodul acestei populații, în căutarea libertății, din principatele române, s-a datorat nevoii de a scăpa de pretențiile, mai apăsătoare ca niciodată ale domnitorilor români. Tratamentul aplicat romilor în perioada sclaviei era extrem de dur 34. Aveau mai puține drepturi decât un iobag din naștere – latifundiarii putând să îi vândă și să îi ofere ca dar. În Codul Civil este stipulat faptul că romii veniți din afara granițelor sunt proprietatea statului; în plus fiecare copil rom născut între granițele principatelor devenea implicit sclav. Codul lui Bazil, Lupul Moldovei, data 1654 conține referințe cu privire la tratamentele și pedepsele care erau supuși sclavii 35.

În Evul Mediu, schimbările sociale survenite au influențat tratamentul aplicat romilor și celorlalte popoare în regiune. Legile votate în acea perioadă făceau sclavia și mai neînduplecată; pedeapsa cu moartea fiind tot mai des întâlnită. Furtul era crunt pedepsit și, conform unei legi din 1652, „un sclav care viola o femeie trebuia condamnat să fie ars de viu”. Legislația era astfel concepută încât să prevină comerțul ilegal cu sclavi, cei de etnie romă fiind valoroși datorită faptului că stăpâneau meșteșugul prelucrării lemnului.

Până în secolul XIV, termenii de „rob” și „țigan” erau sinonimi cu „sclav”, deși ultimul a fost de origine un etnonim neutru aplicat de europeni primilor indivizi de etnie romă. La începutul secolului al XIX lea s-a înregistrat o schimbare de atitudine. Noi idei se vehiculau în întreaga Europă. Printre acestea a fost și cea care susținea ca sclavia este un act de barbarism și că trebuia stopată. Pe la mijlocul secolului, în anul 1842, câțiva proprietari sclavi din Moldova au dat un exemplu, când domnitorul Ioan Cuza, conducătorul celor două principate unite (Moldova și Țara Românească), i-a eliberat de romi, dându-le dreptul să locuiască în zonele în care lucraseră până atunci. Se estimează că la vremea respectivă existau aproximativ 600.00 de sclavi 36.

Odată liberi mulți romi au rămas în sate, iar în zone locuite doar de ei, neamestecându-se cu românii. Alții au venit la oraș și aici constitut în anumite zone. Țiganii nomazi care își mutau corturile nu pot fi identificați decât în unele zone geografice ale țării.

Odată cu sclavia a fost abolită, mulți romi au părăsit România pentru a se îndrepta spre vestul Europei sau spre America de Nord. Cei care au rămas și au dat seama că situația lor nu se îmbunătățește în mod simțitor – fuseseră eliberați într-adevăr, dar nu li se dăduse nici o bucată de pământ. Lipsa resurselor precum și a unei elite care să aducă în atenția factorilor de putere și a opiniei publice interesele acestei etnii s-a soldat cu neincluderea acestora în cadrul politicilor publice. Această situație, precum și marginalizarea, excluderea și izolarea comunităților la periferia localităților, au determinat creșterea decalajului socio-cultural, dar și material, rezultând menținerea condiției lor de sărăcie și discriminare.

Primul război mondial și tratatele de pace încheiate postbelic au dus la creșterea populației minoritare din România cu peste 18%, fapt ce a necesitat adoptarea unei atitudini de respectare într-o oarecare măsură a drepturilor și libertăților cetățenilor de alte etnii. În 1933 a fost fondată Societatea Generală a Romilor, în București, urmând ca în același an să ia naștere un ziar, Glasul Romilor, ce avea să apară timp de șase ani. Ulterior au apărut și alte ziare, precum și alte organizații. În 1934 s-a ținut o conferință pentru a înființa Uniunea Generală a Romilor din România. Până în 1939 aceasta a încercat să promoveze drepturi egale pentru romii de naționalitate română, dar amploarea fascismului și consecințele războiului au pus capăt acestei lupte. Cu toate acestea, situația economică a României de la acea dată nu era dintre cele mai bune, iar nevoii de a găsi un țap ispășitor i s-a răspuns repede – romii constituiau cel mai bun material pentru a putea construi o asemenea imagine. Politicile antiminoritare și obiectivele clare de a româniza această populație nu au făcut decât să înrăutățească din ce în ce mai mult situația acestei etnii.

A urmat perioada celui de al doilea război mondial, soldate cu mari pierderi în rândul populației de etnie romă. În România, guvernul Mareșalului Antonescu s-a manifestat împotriva minorităților și mai ales împotriva romilor și evreilor. A început deportarea în masă a acestora din urmă, a romilor nomazi despre care se credea în primul rând că sunt criminali. În acest context în 1942, un număr mare de romi au fost trimiși în Transnistria, teritoriu capturat de la Uniunea Sovietică. Comisia română pentru crime de război a recunoscut oficial ca 36.000 de romi au decedat în Transnistria 37.

În timpul regimului comunist, mai ales în anii 1960, naționalismul a devenit o unealtă ideologică primordială, fiind folosit ca strategie de contraatac împotriva politicii de la Kremlin, dar și ca o dovadă a independenței acestui regim. Romii erau considerați elemente străine ce trebuiau românizate, cultura lor fiind considerată a subdezvoltării și a sărăciei. Din această cauză trebuia să se facă ceva pentru a distruge cultura specifică a romilor, precum și modul lor de viață distinct – cel mai important element care i-a caracterizat de-a lungul secolelor. Eliminând din discursurile sale orice referire la comunitățile rome din România, statul neaga de fapt specificul acestora. Conform principiilor regimului comunism, ocupațiile „private” trebuiau să dispară. Ca urmare, toate fabricile particulare ce aveau proprietari privați au fost confiscate de stat, același tratament fiind aplicat tuturor materialelor și uneltelor folosite de romi în ocupațiile lor tradiționale (prelucrarea metalelor, a lemnului, confecționarea bijuteriilor), mai ales aurul folosit pentru bijuterii. Concomitent, aceștia erau integrați în activitățile agricole efectuate în cadrul cooperativelor agricole de producție. Cei care erau pricepuți la prelucrarea metalelor, erau recrutați de cooperativele metalurgice. Până la căderea comunismului, 48-50% dintre romii apți de muncă lucrau în agricultura (nu aveau voie să facă comerț). Cei care au continuat să practice meșteșugurile tradiționale nu erau considerați muncitori autentici. Legea i-a proscris, considerându-i „paraziți sociali”, fapt pentru care erau expuși unui risc ridicat de a fi pedepsiți (închiși sau duși cu forța la muncă) 38.

La începutul anilor 1960, regimul comunist, pentru a asimila populația romă, a abordat o serie de politici cu privire la aceștia – cum ar fi stabilirea forțată în localități, urmată de ignorarea existenței lor. Spre deosebire de maghiari și de germani, ei nu aveau dreptul de a fi reprezentanți ca minoritate etnică, nu erau liberi să-și promoveze tradițiile culturale. Socialismul sau comunismul au distrus multe ocupațiile lor tradiționale și din elementele specifice modului lor de viață, iar romii au început să se integreze în stilul de viață care le-a fost impus. În timpul comunismului, romii, ca și ceilalți români, primeau locuri de muncă în fermele de stat și în fabrici 39. Chiar dacă multe din rezultate au fost obținute ca urmare a unui tratament coercitiv, multe familii au beneficiat de o oarecare securitate economică și socială ca urmare a acestor politic de sedentarizare și de muncă forțată. În acest mod, ei aveau posibilitatea de a-și întreține familiile, având în același timp asigurată locuința.

În anul 1977, când cultul personalității lui Ceaușescu se afla în plină dezvoltare, s-a inițiat un nou program de asimilare, dar care nu a fost făcut public. Romii care au continuat să practice ocupațiile lor tradiționale, au fost forțai să se întoarcă la locurile de muncă din fabrici sau de pe șantiere. Unii au continuat să practice meșteșugurile tradiționale, mai ales pe cele discrete, mai greu de verificat de către regimul comunist, cum erau cele de comercianți, spoitori, căldărari. Romii erau de asemenea „beneficiarii” politicilor de sistematizare forțată a teritoriului, cartierele în care locuiau fiind distruse. Astfel erau nevoiți să se mute în clădiri, noi, care nu erau neapărat mai bune, dar unde trebuiau să se acomodeze cu anumite condiții de trai diferite de ale lor. De asemenea, „au beneficiat” și de pactul dintre România și fosta Republică Federală Germană. Începând cu anii 1980, germanii puteau emigra în Republica Federală Germană dacă statul german plătea o taxă pentru fiecare bărbat, femeie sau copil emigrant, înțelegere cunoscută sub numele de „vânzarea sașilor”. Statul a confiscat casele sașilor și i-a forțat pe romi să se mute în ele 40.

În ultimii zece ani ai regimului comunist, dezorganizarea socială și crizele economice au oprit procesul „modernizării” (statul le asigura locuințe, locuri de muncă, iar copiilor le oferea oportunități de a frecventa școala) și asimilării populației rome. Astfel, s-a ajuns din nou la strategiile tradiționale (viețuirea la marginea societății în condiții de sărăcie și izolare), de adaptare la situațiile dificile datorate noului context. Deoarece mulți romi și-au pierdut slujbele și odată cu ele avantajele pe care le aveau în calitate de angajați (cum ar fi alocațiile copiilor, dreptul de pensionare sau dreptul de a avea o casă), unii dintre ei s-au îndreptat spre activități ilicite, ceea ce a dus nou la marginalizare, delicvență și sărăcie. Acest lucru a justificat stereotipurile negative despre romi și a sporit atitudinile ostile ale majorității populației 41. Execuția lui Ceaușescu în 1989 a adus speranța pentru cetățenii României, dar, ca și în cazul abolirii sclaviei, romii și-au dat seama că situația lor nu s-a îmbunătățit prea mult sau chiar de loc, și ca, în multe cazuri chiar s-a înrăutățit. Ei au fost printre cei mai afectați de tradiția la o economie de piață. În prezent, legile din România le permit să își formeze asociații, partide, să aibă reprezentanți în parlament și să publice ziare, dar, în același timp ei sunt din nou țapii ispășitori într-o perioadă în care țara se luptă cu procesul de tranziție. Actele de violență colectivă împotriva romilor, care nu caracterizau România comunistă, au devenit mult mai larg răspândite fiind chiar tolerate.

În timpul scurt de la revoluție și până în prezent, gradul discriminării populației rome, s-a accentuat tot mai mult, în numeroase ocazii ajungându-se până la violență fizică din partea comunității. Li s-au ars casele până la temelii, după care au fost forțați să părăsească satele în care locuiau, unele atacuri soldându-se și cu morți în rândurile romilor (Szente 1996). Centrul European pentru drepturile romilor, a făcut în 1996 o cercetare menită să identifice faptele ce au avut loc în România descoperind că acest model se află într-un proces de schimbare și că raidurile poliției în comunitățile de romi, înlocuiau treptat, actele de violență comise de comunități împotriva romilor. scăderea numărului actelor de violență îndreptate împotriva maselor a lăsat multe cazuri nerezolvate în care făptașii de altă etnie decât romă, încă nu au fost aduși în fața justiției. Din păcate, cei care au comis acte incriminatorii împotriva romilor, sunt foarte rari trași la răspundere 42.

Problema rasismului în societatea românească nu poate fi minimalizată tocmai pentru există numeroase cazuri recente de violență comunitară, prin care comunitățile de romi au fost victimele unui număr considerabil de incidente, în care unii și-au pierdut viețile, în vreme ce casele multora au fost incendiate. Doar în câteva cazuri din cele amintite, s-au emis acuzații, fiind aduși în instanță doar unii dintre cei despre care se credea că au fost implicați, puțini dintre ei fiind și condamnați (Hadareni, Valea largă, Virghis. Turulung, Cașinul Nou, Cuza Vodă, Mihail Kogolniceanu, Blontinu deal, Bolintinu Vale, Ogrezeni, Plăieșii de Sus, Vălenii Lăpușului, Cărpiniș ….). Raportarea populației majoritare române dar și a maghiarilor la romi, indică un grad intoleranță semnificativ. Astfel, la întrebările puse în cadrul Barometrelor de Opinie Publică (mai și noiembrie 2001) dacă „va-ar deranja să aveți vecini romi / țigani?” 45% și respectiv 42% dintre subiecți au răspuns pozitiv. Cu toate că această întrebare, după cum remarcă Cristian Pârvulescu (Barometrul de Opinie Publică, noiembrie 2001), nu este suficientă pentru a fi considerată în sine un indicator al rasismului, permite totuși conturarea unor ipoteze referitoare la relațiile dintre ceilalți (români, maghiari ….) și romi. Diferențe culturale, sociale și stilul de viață pot explica atitudinea antiromă din cadrul societății românești.

Construirea identității rome este miza acțiunii politice și culturale desfășurate de această etnie după evenimentele din decembrie 1989, identitatea etnică romă nu este o construcție recentă tocmai că sentimentul diferenței a existat în cadrul acestor comunități încă din timpul primelor migrații. Acesta de datorează caracteristicilor culturale specifice, dar și marginalizării, discriminării și opresiunii la care au fost supuși. Datorită acestora, romii, și-au dezvoltat propriile lor strategii de supraviețuire care îi fac diferiți față de indivizii de alte etnii. Experiența Porrajamos-ului – echivalentul holocaustului în limba romani – a conferit romilor sensul aparenței la aceeași comunitate, indiferent unde trăiesc.

O altă reacție la experiențele prin care au trecut este menținerea separării, din interiorul comunității, față de societate în care trăiesc, prin divizarea lumii în „gadjo” și romi, dar și prin respectarea și menținerea regulilor familiei și a neamului. Astfel, există o distincție clară între romi și „gadje”, ceea ce-i determină pe mulți romi la o atitudine de izolare socială tocmai pentru că această diferență nu este respectată. La aceasta se adaugă tradițiile culturale (ritualul purității) greu de reconciliat cu caracteristicile culturale vestice, precum și lipsa de încredere pe care o simt romii față de „gadje”. Se poare afirma că identitatea romă s-a format datorită tradițiilor culturale, dar și datorită factorilor externi ca discriminare și marginalizare 43.

În istoria europeană a ultimelor două sute de ani a avut loc procesul de construire a națiunilor și formarea statelor naționale. Ideea de unitate statală este în momentul de față pusă în practică prin diferite mijloace, dintre care cea a unității și omogenității culturale a fost folosită de către elitele politice, pentru a obține subordonarea grupurilor sociale, mai ales ale celor prezentate ca marginale social și înapoiate cultural. Prin procesul de omogenizare, culturile locale și regionale sunt incluse în „cultura națională”, trasându-se astfel granițele simbolice în opoziție și chiar competiție , violența cu „ceilalți, străinii” aflați în interiorul sau exteriorul granițelor. Limba, religia, tradițiile folclorice, obiceiurile, etc. au devenit întruchipările (simbolurile, bornele) culturii naționale, ajungând să definească o mare comunitate de indivizi. Comunitățile rurale au oferit de cele mai multe ori sursa ritualurilor și artefactelor, utilizate de către elita intelectuală urbană pentru construirea ideii de națiune.

Procesul constituirii statutului și a națiunii, precum și continua consolidare prin artefactele culturale, își are propriile ritualuri adesea susținute financiar și prin politici publice de către mașinăria de stat. Aveam parte de spectacole folclorice, festivaluri, expoziții, zile naționale, arborarea însemnelor naționale, acest gen de manifestări culturale jucând un rol important în procesul dezvoltării de exprimării statelor, Europei Centrale și de Est, unde naționalismul a fost și este o forță motrică, în formarea și legitimizarea statelor naționale, care au tendința de a deveni state etnice, în ciuda eforturilor depuse pentru integrarea în Uniunea Europeană (cazurile țărilor din fosta Iugoslavie). Comunicarea de masă a făcut ca acest proces de impregnare cu artefactele culturii dominante (asimilare culturală) să fie mai penetrant și spectaculos, tocmai prin vehicularea și „descoperirea” tradițiilor de mult dispărute.

Acei indivizi și acele grupuri care nu reușesc în crearea propriului stat național și care sunt încorporați în statele – națiune ale altora devin „etnici” sau „minorități naționale” (însă doar cei care reușesc să obțină un astfel de statut își pot asigura, în acest moment, o anumită vizibilitate publică, a problemelor cu care se confruntă). Aceste grupuri etnice se luptă pentru obținerea drepturilor lor, a apării libertăților și drepturilor umane în termenii caracteristicilor culturale distinctive, devenind astfel „culturi etnice”. Utilizarea aceleași metode și procedee (festivaluri, școli și publicații în limba maternă, expoziții …) pentru a-și afirma și prezerva specificul lor cultural, fiind în competiție cu grupul majoritar dominant în ceea ce privește resursele alocate de către stat pentru acest gen de activități.

În cadrul acestui proces romii încep să își manifeste afirmarea culturală, prin mobilizarea resurselor din cadrul comunităților, prin încurajarea și constituirea unei elite intelectuale și politice care să participe activ în cadrul acestui proces de „etnogeneză”, de construire de noi identități etnice, de grup rome, așa cum alte grupuri au făcut-o în decursul secolului al XIX lea. N. Gheorghe susține că scopul prezent, mai ales în România este acela de a ridica statutul de membru al comunității de la cel de „țigan” (termen ce are conotații peiorative) la cel de „rom”. Cu alte cuvinte, se încearcă realizarea unei schimbări simbolice de la statutul de „sclav” la un statut egal cu cel de cetățean într-un stat constituțional, cu dreptul de a se autoidentifica drept membru al minorității rome 44.

Diversitatea comunităților de romi este ilustrată chiar de ideile diferite în ceea ce privește modul în care identitatea etnică trebuie combinată cu procesul de construire a instituțiilor politice democratice, după cum susține Gheorghe. Același autor accentuează faptul că se poate vorbi despre romi ca despre un popor multicultural, cu diferite religii, locuind în zone diferite și dispersat în toată Europa și nu numai, cu diferențe în ceea ce privește limba maternă romani (fiind estimate între 13 – 30 dialecte), precum și limbile oficiale ale statelor în care aceștia sunt cetățeni, etc. În acest caz, procesul de construcție al identității va avea de luat în considerare toate aceste diferențe interne, la care se adaugă diferențele introduse de culturile statelor gazdă 45. Ceea ce este comun și poate constitui elementul de unitate este faptul ca întotdeauna au fost priviți și tratați ca fiind niște „străini”,

(existând similarități cu istoria evreilor), „intruși” în propriile lor țări, această percepție bazându-se în general pe atitudinea față de „rasă”. Mass media contribuie în întărirea și susține acest mod de raportare prin referirile frecvente la „colorați”, „bruneți”, cu modele comportamentale deviante. Andrzej Mirga, comentează faptul că romii se confruntă în prezent cu câteva probleme de bază în ceea ce privește moștenirea istorică și perspectivele de viitor, ambele fiind implicate în rata crescută a șomajului și nivelul scăzut de educație. La acestea se adaugă faptul că, mai ales după 1989, romii au devenit principalii țapi ispășitori în multe din țările Europei Centrale și de Est, creându-se noi bariere care trebuie depășite de ambele părți, romii și societatea în care aceștia trăiesc 46.

Primul punct ce trebuie subliniat se referă la istoria romilor și la realitățile vieții cotidiene, care pot fi considerate mai degrabă ca fiind cazuri „deviante” în comparație cu modele istorice ce au format naționalismul cultural, dar care sunt instrumentele politicilor culturale folosite de guvernele statelor națiune și de elitele diferitelor minorități naționale. Nicolae Gheorghe subliniază acea „unicitate” și unitate a culturii ca o condiție esențială pentru promovarea entităților și a politicilor culturale distincte în cadrul unor unități teritorial – administrative delimitate, unicitate și unitate care nu pot fi regăsite în cazul romilor. Aceștia constituie o uriașă diaspolă răspândită pe cinci continente, făcând parte dintr-o multitudine de state, lipsită de un teritoriu propriu. Populația de romi este formată din diferitele grupuri care vorbesc cu diferite dialecte ale limbii romani (ca limbă orală) și diferite limbi ale statelor în care trăiesc, având diferite religii dar menținând granițele culturale dintre ei și ceilalți, chiar și în ceea ce privește variatele grupuri de romi.

Naționalismul și etnicitatea au fost definite în foarte multe diferite moduri. Definițiile acestora pot fi împărțite în trei categorii. Prima cuprinde acele delimitări care prezintă naționalismul și etnicitatea ca referindu-se la idei, sentimente și acțiuni (fiind deci un efort depus de către intelectuali) și de sursele folosite de către istorici (cărți, eseuri și alte publicații). O a doua categorie cuprinde înțelegerea celor două concepte ca fiind seturi de sentimente, atitudini, valori (conștiința) care caracterizează o anumită cultură, punându-se accent pe dezvoltarea limbii și a modurilor de viață comune, ca religia sau arta. În al treilea rând naționalismul este prezentat ca o mișcare care are scopul de a susține interesele naționale și etnice, într-un mod sau altul, orientată fiind pe acțiunile și conflictele politice. Nici una dintre aceste categorii nu acoperă în întregime dimensiunea conceptelor, dar atrag atenția asupra faptului că abordarea lor trebuie făcută având în vedere existența autonomă a fiecărui subiect semnalat și care necesită o anumită atenție.

Literatura de specialitate mai ales psihosociologia, afirmă că mecanismele de formare a identității etnice pot fi împărțite în două categorii, auto-identificarea sau identificarea internă (auto categorizarea) și categorizarea externă, tocmai pentru că nu întotdeauna oamenii sunt în poziția de a alege cine sunt sau ce înseamnă identitatea lor în termenii consecințelor sociale 48. Diferențierile în ceea ce privește puterea și cine o deține sunt foarte importante aici. Aceste două procese operează diferit la nivelul individului la acel al interacțiunilor acestuia cu ceilalți indivizi, dar și la nivelul instituțiilor.

Identitățile sunt întotdeauna construite de către indivizi și de către organizații și grupuri sociale, dar și de interacțiunile dintre indivizi și grupurile sociale. Identitățile individuale sunt văzute de către unii dintre teoreticieni ca fiind o „potrivire” care se stabilește între indivizi „sau grupuri” și mediul lor social. Câte o dată grupurile și indivizii încearcă să se schimbe (să schimbe modul în care se văd pe sine, identitățile lor, modul în care se comportă) conștient, dar de cele mai multe ori identitatea este construită și modificată inconștient în cadrul procesului de creștere și maturizare (socializarea primă și secundară), dar și în cadrul interacțiunilor „a da și a primi” desfășurate în cadrul propriului grup și în relațiile dintre grupuri. În contextul social, noile mișcări sunt îndeosebi interesate de identitatea și problemele legate de stilul de viață, încercând să se folosească de noile tehnici de prezentare (printre care un loc important îl ocupă mass media) pentru a promova adoptarea noilor sau menținerea vechilor identități.

Note:

Lucian Boia, România Țara de Frontieră a Europei, Humanitas, București, 2001, pag. 175.

Ibidem, pag. 176.

Ibidem, pag. 177.

Valentin Constantin (editor). Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Polirom, Iași, 2002, pag. 497-509.

Ibidem, pag. 189 – 195.

Monitorul Oficial.

Ibidem.

Monitorul Oficial, nr.

Monitorul Oficial nr.

Monitorul Oficial nr.

Monitorul Oficial nr.

Monitorul Oficial nr.

Ibidem, nr.

Ibidem.

Constituția.

Alina Mungiu, Românii după 1989, Istoria unei neînțelegeri. Humanitas, București 1995, pag. 76.

Ibidem, pag. 81.

Lucian Boia, op. cit., pag. 196-198.

Ibidem, pag. 191-192.

Carol Iancu, L’Encipation des jiufs de Roumanie (1913-1919), Montpellier, 1992, pag. 31-32.

Iosif Constantin Drăgan, Istoria Românilor, Editura Europa Nova, București, 1993, pag. 267.

Gheorghe Anghel, The Was in Bosnia, 1992-1995, Bucharest 2001, pag. 15-25.

Alexandru Mihai Stoenescu, Armata, Mareșalul și Evreii, RAO, București, 1998, pag. 13-56.

Ibidem, pag. 490-499.

Theodor Nagler, Așezarea sașilor în Transilvania, Ediția a II a, Editura 1992, pag. 97-117.

Ibidem, pag. 132.

Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, București, 1988, pag. 250-251.

Http://www.intercultural.ro/cărți/interculaturalitate_detaliu_capitol 2-2.html

Anuarul Sptestic al României 1999, pag. 54.

Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, Țiganii între ignorare și îngrijorare, Editura Alternative, București 1990, pag. 171.

Ibidem, pag. 172.

Lucian Boia, op. cit., pag. 199.

Ibidem.

Nicolae Gheorghe, „The social Construction of Romani”, în vol. Gipsy Politics and Traveller Identiy, University of Hertfordshic Press, 1999, cap. 11.

Ibidem.

Lucian Boia, op. cit., pag. 199.

Ibidem, pag. 198.

Http://www.intercultural.ro/cărți/interculaturalitate_detaliu_capitol 2-2.html

Ibidem.

Emanuelle Pons, Țiganii din România. O minoritate în tranziție, Editura Compania, 199, pag. 73.

Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, op. cit., pag., 192.

Ibidem, pag. 302.

Http://www.intercultural.ro/cărți/interculaturalitate_detaliu_capitol 2-2.html

Ion Hanoareck The Roma. Mijth and Reality, University of Hertfordshisck, pag. 131.

Nicolae Gheorghe, op. cit.

Http://www.intercultural.ro/cărți/interculaturalitate_detaliu_capitol 2-2.html

Ibidem.

Nicolae Gheorghe, op. cit.

Http://www.intercultural.ro/cărți/interculaturalitate_detaliu_capitol 2-2.html

CAPITOLUL III

IMAGINEA ROMILOR ÎN PRESĂ

DUPĂ ÎNCETAREA RĂBOIULUI RECE

3.1. PREZENȚA ETNICILOR ROMI DE NAȚIONALITATE ROMÂNĂ ÎN PRESA STRĂINĂ.

Studiul de față are ca scop diagnosticarea imaginii etnicilor romi de naționalitate română în presa străină. Analiza realizată aici are la bază monitorizarea articolelor apărute în presa de limba engleză din Marea Britanie și în presa de limbă franceză din Franța, Belgia și Elveția.

Monitorizarea s-a desfășurat în perioada septembrie – noiembrie 2002.

Din presa britanică au fost monitorizate următoarele publicații: „Daily Mail”, „The Evenind Standard”, „The Guardian”, „The Independent”, „The Times” 1. Din presa de limba franceză au fost monitorizate în Franța – „le Monde”, „Le Figaro”, „Dernieres Nouvelles d’ Alsace”, „Liberation”, „Le Telegrame” 2, în Belgia „Le Soir”, în Elveția „Le Temps”.

Analiza de față are la bază articolele în care s-au făcut referiri explicite la romii de origine română. Au fost monitorizate 65 de articole dintre care au fost analizate 35 conform criteriului amintit anterior. În presa Britanica, dintr-un număr de 24 articole monitorizate, doar 12 au făcut referiri explicite la romii de origine română. În presa de limba franceză din cele trei țări în care am realizat monitorizarea, din 50 de articole monitorizate pe subiectul romi și migrație, 23 au făcut referi explicite la România.

În 27 din 35 de articole, presa europeană a fost neutră față de romii proveniți din România. Dintr-un număr nesemnificativ de articole, jurnaliștii englezii (1 articol) și cei de limbă franceză (3 articole) își manifestă tendința negativă vis-a-vis de protagoniștii acestei analize, după cum se poate observa din schema de mai jos.

Numărul scăzut de înregistrări tendențios negative este explicat de atitudinea jurnaliștilor străini cu privire la minoritatea romă. Cea mai mare parte a presei europene consideră că romii sunt victime ale sistemelor din țările de origine. O jurnalistă britanică scria: „Romii sunt cea mai mare minoritate etnică din Europa. Ei sunt însă și cea mai discriminată minoritate etnică”.

În continuare, am urmărit și analizat tipul de evenimente în care sunt implicații romii. Am remarcat predispoziția presei europene în relatarea evenimentelor conflictuale 25 din 35 de înregistrări. De asemenea, sunt relatate, în special, acțiuni negative în care romii sunt implicați. Singurele mențiuni ale unor activități pozitive sunt referirile la tradiții și obiceiuri – „romii sunt buni muzicieni”.

Asociați frecvent în presa menționată, cu teme specifice precum sărăcia și discriminarea, în țările de origine ei sunt considerați paria. În majoritatea cazurilor se consideră că acestea sunt motivele care determină fenomenul migrației ilegale în cazul etnicilor romi. din România. Astfel, se constată predilecția presei europene în relatarea unor evenimente de natură legal/criminală și socială, așa cum se poate observa și în graficul alăturat.

Implicați în acțiuni negative și în evenimente conflictuale, în șaptesprezece dintre situațiile monitorizate, romii sunt surse ale agresiunilor exercitate împotriva altor actori implicați în evenimente. Termenul agresiune nu se referă explicit la acte fizice, ci la evenimente în care sunt angrenați mai mulți actori aflați în situații contradictorii.

Romii sunt ținte ale agresiunilor altor actori în unsprezece dintre cazurile monitorizate. Astfel, oficialii englezi, făcând referire la romii emigranți, consideră că „este absurd ca cineva să se teamă pentru propria viață în țări din Europa de Este unde există regimuri democratice”. Brigitte Hauser de la Biroul Federal Elvețian pentru Refugiați consideră că prin expulzarea rapidă a romilor „trimitem un mesaj puternic” 4. Un oficial român declara presei britanice în legătură cu introducerea apei curente într-o așezare locuită de romi că: „țiganii ar trebui să bea apă din izvorul poluat ce trece prin așezarea lor” 5.

Un alt element urmărit în presă a fost stereotipurile pe care jurnaliștii le utilizează atunci vând vorbesc despre etnicii romi. Majoritatea stereotipurilor întâlnite au conotație negativă: țigani săraci, țigani infractori, țigani emigranți, țigani cerșetori.

Numărul mare de înregistrări pentru țigani emigranți se explică prin faptul că în perioada monitorizată de mine (septembrie – noiembrie 2002) – presa internațională a acordat un amplu spațiu editorialistic migrației ilegale și a problemelor determinate de acest fenomen.

Deși presa europeană nu promovează un discurs tendențios negativ la adresa etnicilor romi, există predilecția pentru relatarea evenimentelor în care romii se află în situații contradictorii cu alți actori angrenați în acțiune: autorități străine, autorități române, alți etnici romi.

De menționat faptul că articolele au fost de informare. Acest tip de presă se impune neutralitate în relatare pentru a se atinge dezinteratul obiectivității.

Așa cum se observă și din analiza prezentată, aproximativ 80% dintre articolele monitorizate au fost scurte în ceea ce privește informațiile în care minoritatea romă era prezentă, ceea ce denotă profesionalismul jurnalismului britanic și al celui european în general.

În ceea ce privește analiza calitativă a articolelor, am constatat preponderența în relatarea evenimentelor care sunt generate de conflicte implicând diverse părți: romi și autorități străine, romi și autorități locale, organizații rome ineficiente în promovarea propriilor interese, organizații de drepturile omului și autorități locale. Presa britanică nu încearcă să găsească un țap ispășitor pentru toate evenimentele pe care le generează fenomenul migrației ilegale. Sunt prezentate opinii ale tuturor , părților implicate în evenimentul major – migrația, și se lasă astfel libertatea cititorului în interpretarea informațiilor furnizate. Edificator în acest sens este relatarea unui eveniment în „The Gardian” în care este prezentată opinia unui polițist de la Poliția de Frontieră cât și cea a Comitetului ONU pentru Drepturile Omului. Comandantul Poliției de Frontieră din regiunea nord – vest afirmă că „noi nu discriminăm pe nimeni pe baze religioase, etnice sau politice, toții cetățenii români fiind egali în fața legii” 6, în timp ce Comitetului ONU „este profund îngrijorat de discriminarea împotriva romilor și acuzelor constatate de hărțuire la adresa poliției române” 7.

Deși oficialii străini afirmă că „România este considerată a fi o țară singură” ei „înțeleg motivele ce i-au împins pe romi să plece” 8. Reprezentanți ai asociației civile, prin vocea organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului, afirmă că „încă au loc încălcări sistematice ale drepturilor omului împotriva romilor din Europa de Est” iar „România este cazul cel mai extrem al unei țări ce încearcă să facă pe plac guvernelor vestice interzicând românilor de origine romă să iasă din țară”.

Analiza articolelor apărută în presa de limba franceză sunt ca și în presa engleză, în cea mai mare parte neutre în ceea ce privește atitudinea jurnalistului față de etnicii romi din România. Cazuri nesemnificative în care jurnalistul își manifestă tendința negativă față de protagoniștii studiului apar în cotidianul belgian „Le Soir”. Spre deosebire de presa de limbă engleză, care a preferat să prezinte cazuri de imigrare ilegală a românilor, presa de limba franceză își îndreaptă atenția asupra condițiilor de viață și a îndeletnicirilor unei anumite părți a romilor. Vorbind despre bogăția unor țigani expusă sub formă de palate sau despre rețele de trafic uman, jurnaliștii belgieni de la cotidianul „Le Soir” generalizează, extinzând această imagine construită de stereotipuri negative – țigani infractori, țigani cerșetori, țigani emigranți, mafie țigănească – la nivelul întregii etnii 9.

Realizând un reportaj în România, jurnalistul belgian relatează cum țiganii ocupă cartiere luxoase, expun case și mașini de lux pe care le nu le folosesc , ci le afișează pentru a-și etala bogăția. El consideră că sentimentul bogăției devine opresiv, în timp ce stilul lor de viață duce cu gândul la sărăcie și mizerie. Intervievat fiind, un polițist român, declara că „averea lor e strânsă de pe urma traficului cu arme sau ființe umane” 10. În continuarea aceleași idei, a traficului cu ființe umane, un alt jurnalist de la aceeași publicație, sub titlul Organizații cu înalt grad de specializare, dezvăluie poveste rețelelor mafiote de trafic uman. Luându-i interviu unui fost polițist român din Brașov, cel din urmă declara că „rețelele mafiote de trafic uman aparțin țiganilor” iar termenul „țigănie” este asociat acestor rețele.

În această conjunctură, romii ajung să fie atât ținte cât și surse ale agresiunilor. Conducătorii rețelelor sunt romi iar majoritatea celor care sunt persecutați sunt obligați să cerșească, să fure sau să se prostitueze cazând victime rețelelor de trafic uman, sunt tot romi.

Neutralitatea relatării jurnalistice în această situație este explicabilă prin faptul că presa de limbă franceză consideră că romii au venit din România fugind de dificultățile perioadei de tranziție. Cerșetoria nu este ilegală, mulți romi având situația legală în regulă.

Față de problematica romilor și a situației cu care aceștia se confruntă în străinătate din cauza activităților ilegale pe care le desfășoară, presa românească, în mare majoritate nu a făcut decât să preia articole apărute în media internațională afișând titluri precum 11: Operațiunea „Țiganiada”: intrarea în faza a doua, în Franța, romii se dau turiști italieni jefuiți de …. romi, Marea Britanie menține vizele pentru români din cauza țiganilor, Cerșetorii români terorizează Franța, Occidentul crede că țiganii fa viitorul Estului European mai negru decât prezentul, Alți 40 de țigani români s-au „evaporat” în Finlanda, Grecia încearcă să rezolve „chestiunea țigănească” înainte de Olimpiada 2004. Cea mai mare parte a articolelor tendențios negative identificate la nivelul presei românești au fost catalogate astfel din cauza titlurilor ce conțin conotații negative.

3.2. IMAGINEA POPULAȚIEI ROME ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ.

Acest studiu are ca scop diagnosticarea imaginii minorității rome așa cum este reflectată de media românești. Pentru aceasta am analizat 335 de articole relevante pentru modul cum este reflectată în cinci cotidiene naționale: „Adevărul”, „Național”, „România Liberă”, „Ziua”, „Libertatea” și unul local „Monitorul de Iași”, în perioada ianuarie – august 2001.

Pentru perioada în care am urmărit presa scrisă am constatat că în aproape jumătate (41,59%) dintre articolele despre romi, relatarea evenimentelor s-a făcut prin prisma stereotipurilor. Mai mult, jurnaliștii au prezentat cu precădere evenimente conflictuale (59,93%), în care etnicii romi sunt frecvent (65,69%) protagoniști având comportamente agresive. Abundă stereotipuri ce au conotație negativă și este prezent jurnalistic alimentat de un vocabular „pitoresc”.

Atenția pe care mass-media o acordă populației rome.

Modul în care se relatează activitățile/evenimentele ce implică populația romă, știut fiind faptul că prezentarea preponderent a evenimentelor care au conotație negativă contribuire la menținerea unei percepții generale nefavorabile.

Modalitățile în care jurnaliștii înșiși (individual/politica redacțională) distorsionează în sens negativ imaginea minorității prin stilul tendențios de redactare.

Apelativul pe care îl folosesc jurnaliștii atunci când se referă la protagoniștii acestui studiu.

Prezența liderilor romi în cotidiene analizate.

Pentru o bună analiză am căutat să identific o serie de parametri care să particularizeze faptele și să-i permită creionarea imaginii 12. Dintre aceștia amintim:

Frecvența referirilor la evenimente în care sunt implicați romi.

Tipul evenimentelor raportate: evenimente conflictuale – care contrariază așteptările protagoniștilor; evenimente neconflictuale – prezintă comportamente/acțiuni care evoluează conform proiectelor protagoniștilor.

Natura evenimentelor raportate. Am ales următoarea clasificare: politic, economic, social, educațional/cultural, legal/criminal, etnic.

Stilul relatării jurnalistice față de protagoniști. Am identificat trei categorii: stil pozitiv – ziaristul are atitudine favorabilă actorului; stilul neutru – articolul conține informație netendențioasă; stil negativ – ziaristul își manifestă atitudinea ostilă față de unii protagoniști. Tendențiozitatea jurnalistului (stil pozitiv/stil negativ) a fost identificată urmărind în cadrul articolului prezența sintagmelor verbale care transmit atitudinea sa față de protagonist. Identificarea respectivelor sintagme, denumite de mine „zgomote”, s-a făcut în urma unei analize calitative a textelor materialelor difuzate. Am considerat „zgomote” acele sintagme care adaugă textului informații care: 1 nu răspund celor 5 întrebări relevante pentru un articol de formare: unde, ce, când, cine, de ce, cum: 2 raportate la contextul situațional, informațiile „în plus” transportă judecăți de valoare relevantă pentru protagoniștii acțiunii. Tendențiozitatea poate fi măsurată astfel printr-o analiză cantitativă a „zgomotelor atitudinale” din interiorul articolului.

Comportamentul protagoniștilor implicați în eveniment. Comportamentul protagoniștilor, așa cum este promovat de publicații (comportamente agresive, neutre sau, respectiv situații în care protagonistul este ținta unei agresiuni, în acest caz fiind vorba de un protagonist atacat).

Frecvența stereotipurilor apărute și sursa de rasism, cea care emite stereotipul. Am semnalat, de asemenea, cazul în care menționarea etniei, în cadrul articolului nu aduce un plus de informație (este nerelevantă din punctul de vedere al informației prezentate). În privința sursei generatoare de rasism am identificat trei cazuri, care apar frecvent în presă:

a) Ziaristul cu atitudine – cat în care stereotipul folosit de jurnalist pentru susținerea unei atitudini tendențioase și negative. Am atribuit ziarului respectiv emiterea stereotipului.

b) Ziaristul fără atitudine – jurnalistul folosește stereotipul în context, sursa fiind un alt actor. Am considerat că stereotipul este preluat.

c) Actorii implicați în eveniment.

Frecvența apariției unor articole în presa monitorizată mi-a arătat vizibilitatea populației de etnie romă în societatea românească. Pentru perioada de monitorizare am analizat 335 de articole din cele 5 cotidiene menționate anterior. După cum se poate observa din tabelul de mai jos frecvența a oscilat în jurul a douăzeci de procente ceea ce reprezintă mult dacă avem în vedere faptul că ponderea populației romă în populația țării este de doar 6%.

După cum se poate observa din tabelul următor numărul de articole în care apare explicit actorul „romi” este 292 (86,64%) din totalul de 335. În celelalte articole se fac referi indirecte la etnia romilor. Acest lucru se încadrează în frecvența generală.

Dacă analizăm tipul evenimentelor relatate putem lesne constata că predominante sunt cele conflictuale. Acestea apar în raport de 54,92% față de cele neconflictuale care sunt doar 45,07%. Se constată o adevărată predilecție la unele cotidiene pentru a prezenta doar evenimentele conflictuale când este adevărată problema romilor. În perioada analizată, după cum reiese și din tabelul de mai jos doar „Naționalul” are un număr mai mare de evenimente neconflictuale prezentate în paginile sale. Acest fapt, induce în metalul colectiv ideea că minoritarii romi au un indice de agresivitate mai mare în raport cu populația majoritară.

NATURA CONFLICTULUI.

În privința naturii conflictului, rezultatele indică dominația conflictelor de natură criminală – 153, reprezentând 45,67% și a celor de natură socială – 63 reprezentând 18,80%. Sigur că este un adevăr de necontestat faptul că frecvența conflictelor de natură criminală este ridicată însă numărul relatărilor de ordin cultural al populației rome este de aproape cinci ori mai mic decât cel al articolelor care vizează criminalitatea. Natura evenimentului poate explica frecvența stereotipurilor identificate în articolele monitorizate.

În ceea ce privește tipul acțiunii săvârșite de romi, majoritatea celor pe cale le prezintă presa monitorizată de mine sunt acțiuni negative – 205 față de 49 dintre ele care sunt acțiuni pozitive. Dominante sunt acțiunile negative determinate de sărăcie și de un nivel de trai scăzut. Astfel, romii ajung să fure din supermarket sau din piețe. Între alte acțiuni negative prezentate de cotidienele menționate se află și răfuieli cu arsenal bine pus la punct între formații de romi sau între capi ai lumii interlope (droguri, trafic de carne vie, etc.). În ceea ce privește relatările; în ceea ce privește acțiunile pozitive ele privesc muzica lăutărească sau manele și unele articole consacrate oamenilor politic din rândul minorității rome.

Tendențiozitatea negativă față de actorul principal „romi” este de 41,59% din totalul referirilor. Atitudine pozitivă față de romi nu apare decât în 4,59% din cazuri. Printre actorii care au o prezență semnificativă, în afară de actorul rom sunt următorii: Poliție cu 145 de apariții. Administrația Locală cu 51 de apariții, Victime cu 42 apariții, Mădălin Voicu cu 23 apariții., după cum se poate vedea și în tabelele următoare:

Analizând stereotipurile care persistă în mentalul colectivului românesc și preluate de presă am ajuns la concluzia că nu există diferențe mari între cotidienele supuse monitorizării. Lista de stereotipuri extrasă de mine din articolele analizate conține paisprezece stereotipuri dintre care zece au conotație negativă: țigani infractori, țigani violenți, țigani fără ocupație, abandon școlar, țigani cerșetori, țigani emigranți, natalitate mare, lege țigănească, țigani analfabeți, mafie țigănească. Restul stereotipurilor întâlnite sunt fie neutre, fie pozitive în ceea ce privește conținutul mesajului pe care îl transmit. Astfel, putem vorbi despre „Țigani săraci”, „Țigani muzicanți”, Țigănci ghicitoare” și „Tradiții și obiceiuri”. Din tabelul următor rezultă că stereotipurile cu cea mai mare frecvență sunt cele cu o conotație negativă: „țigani infractori”, reprezentând 33,33% din totalul aparițiilor de stereotipuri, „țigani violenți” – 18,88%, „țigani săraci” – 18,58%.

Din tabelele prezentate mai jos, se poate observa că ziarele care practică un discurs impregnat de atitudine negativă față de romi sunt „Ziua” cu 50,00% și „Libertatea” cu 48,48%. Observăm că ziarele analizate au, în general o atitudine tendențios negativă față de etnia romilor și acțiunile acestora. Pe de altă parte ziarele cele mai neutre în relatări au fost „Adevărul” și „Monitorul de Iași” (63,51%).

Evenimente conflictuale vs evenimente neconflictuale.

Se poate lesne observa că există ziare precum „Ziua”, „Adevărul”, „Monitorul de Iași” și „România Liberă”, care relatează mai mult evenimente conflictuale, și ziare care domină evenimentele neconflictuale, precum „Naționalul”. De remarcat un echilibru cu privire la ponderea evenimentelor conflictuale – neconflictuale în cotidianul „Libertate”; neconflictuale 47,83% și conflictuale 52,17%. Această interpretare a datelor nu poate fi făcută fără să se țină seama și de politica editorială promovată de aceste cotidiene. Interesul ziarului „Evenimentul Zilei” pentru știrile „șoc” este binecunoscut. Conflictele sunt prezente în paginile ziarului amintit pentru că fac rețete de vânzări și nu pentru că ar avea ca scop prezentarea într-o lumină defavorabilă o anumită etnie. După cum se observă din tabelele de mai jos (A+B) și „Ziua” și „Adevărul” au predilecție pentru senzațional.

A

B

Dacă luăm ca reper natura conflictului, ziarele care promovează cu o insistență mai mare evenimentele de natură criminală sunt: „România Liberă” cu 23,54%, și „Libertatea” cu 22,87%. „Adevărul” pune accent în proporție de 41,17% pe evenimentele de natură economică, în timp ce „Naționalul” se axează pe relatări încadrate în sfera cultură/ educațional (41,66%). În general, ziarele s-au axat pe relatarea evenimentelor de natură legală/criminală și socială.

Majoritatea acțiunilor săvârșite de romi și relatate în ziarele analizate sunt negative. Astfel, în Libertatea” sunt prezente 50,67% acțiuni negative. Cele mai multe acțiuni pozitive cu privire la romi sunt relatate în „Național” (21,33%) iar „Adevărul” și „Monitorul de Iași” se remarcă prin relatarea celui mai mare număr de acțiuni neutre în ceea ce privește evenimentele care-i au ca protagoniști pe reprezentanții etniei rome.

Raportat la frecvența aparițiilor fiecărui actor în ziare, pot remarca faptul că, pe lângă actorul principal „romi” apar și alți actori precum „Poliție” (17,99%) și „Administrație Locală” (6,32%). Ziare precum „Ziua”, „Monitorul de Iași” și „Adevărul pun accentul pe conflictul dintre poliție și etnia romilor, în timp ce „Naționalul” este mai înclinat să relateze despre prestația politică a diferitelor organizații ale etnicilor (în acest sens este semnificativă prezența actorului ”Executiv”). Pe de altă parte, „România Liberă” are un număr mare de articole referitoare la conflictele apărute între etnicii romi și administrația locală, în timp ce „Libertate” scoate la lumină conflictele între români și romi.

Un nou parametru pe care l-am introdus în această analiză îl reprezintă „comportamentul actorilor”. Am încercat astfel, să măsor atitudinile pe care le au actorii implicați în evenimentul relatat, unii față de ceilalți. În marea majoritate a cazurilor, comportamentul romilor prezentat în articole este unul agresiv, fiind foarte puține cazurile în care ei înșiși sunt ținta agresiunii. Printre aceste puține cazuri pot fi evidențiate următoarele: evacuările forțate ale romilor care domiciliau ilegal în diverse zone ale Bucureștiului, evacuări făcute de reprezentanții administrației locale împreună cu poliția. Ținta principală a agresiunilor o reprezintă, în majoritatea articolelor monitorizate, angajații Ministerului de Interne precum și cetățenii.

Așa cum se poate observa în aceste ziare se utilizează cu frecvențe ridicate următoarele substantive și adjective: clan (11), căruțe (9), lume interlopă (8), șatră (8), arme (7), bande (6), bâte (6). Toate aceste cuvinte au conotație negativă, majoritatea lor implicând agresivitate.

Verbele cel mai frecvent folosite în aceste articole sunt: a fura (13), a bate (8), a lovi (4), a sechestra (3). Toate aceste verbe se referă la acțiuni agresive, antisociale.

Se poate aprecia că în cotidianul „Adevărul” relatarea jurnalistică evidențiază în special acțiunile negative ale romilor, fiind cotidianul cu cel mai mare număr de acțiuni negative ale romilor relatate, iar natura conflictului este preponderent legal/criminală (33,76%). Cei mai agresivi actori prezentați de acest cotidian sunt romii și administrația locală. Reprezentativ la capitolul agresivitate este Mădălin Voicu, agresiv în 66,66% dintre acțiunile relatate de presă. Pe de altă parte, este ziarul cu cel mai mare triaj.

În ziarul „Libertatea” se remarcă un echilibru în ceea ce privește raportul evenimente conflictuale – evenimente neconflictuale. Evenimentele sunt de natură preponderent criminală, ca de altfel în toate cotidienele monitorizate. Se observă o frecvență ridicată a articolelor referitoare la acțiunile negative săvârșite de romi. Articolele din „Libertatea” sunt însoțite în general de fotografii care surprind etnia în ipostaze agresive. Stereotipurile dominante în acest ziar sunt „Țigani infractori” cu 33 de apariții și „Țigani săraci” cu 13 apariții. În acest ziar pagina 3 de eveniment este, practic, dedicată etniei rome.

Ziarul „Ziua” relatează cele mai multe evenimente de natură criminală, 36 articole, aici întâlnindu-se și cel mai mare număr de evenimente conflictuale (65,08%). Este ziarul care promovează cel mai tendențios discurs negativ față de romi. Stereotipurile utilizate în mod frecvent de acest cotidian sunt „Țigani infractori” și „Țigani săraci”, fiecare reprezentând 25% din totalul stereotipurilor folosite de jurnaliștii de la „Ziua” atunci când fac referire la etnia romă.

Ziarul „Național” prezintă cel mai mic număr de evenimente conflictuale și este cel mai puternic tendențios pozitiv față de romi. Acest cotidian prezintă cele mai multe acțiuni pozitive săvârșite de romi. De remarcat existența unei rubrici speciale redactată de un ziarist sub pseudonimul „Tache”, care se ocupă în special de afacerile din lumea interlopă bucureșteană. Deși cotidianul „Național” este cel mai tendențios pozitiv față de etnia romă, în ceea ce privește stereotipurile cel mai des utilizate, ele sunt preponderent negative „Țigani infractori”, „Țigani violenți” și „Țigani săraci”.

În „România Liberă” se remarcă cea mai mică frecvență a aparițiilor pentru actorul „romi”, aceștia având în special un comportament agresiv. Stereotipurile „lider” în acest cotidian sunt negative, ca și în majoritatea cotidienelor monitorizate, punând etnia într-o lumină defavorabilă. Este ziarul care utilizează cele mai puține stereotipuri referitoare la această etnie.

„Monitorul de Iași” este alături de „Adevărul” publicația care a prezentat cele mai multe acțiuni negative ale căror protagoniști sunt romii. Alături de aceștia, alt actor agresiv prezentat de acest cotidian este poliția. Stereotipurile cu cea mai mare frecvență sunt „țigan infractor” și „țigani săraci”. Ponderea articolelor neutre este, ca și în cazul cotidianului”Adevărul”, una semnificativă.

În perioada în care s-a desfășurat monitorizarea și analiza de presă (ianuarie – august) liderii etniei romilor nu au avut o prestație remarcabilă pe scena publică. Principalii protagoniști ai evenimentelor au fost: Mădălin Voicu (66 apariții), Florin Cioabă (38 apariții), Nicolae Păun (12 apariții), Vasile Ionescu (10 apariții), Împăratul Iulian (5 apariții). Cel mai activ dintre aceștia a fost Mădălin Voicu, așa cum se poate observa și în graficul alăturat.

Mădălin Voicu nu a scăpat ocazia de a-și exprima opinia în diverse situații, acesta reprezentând fie punctul de vedere personal, fie punctul de vedere al formațiunii căreia îi aparține. Discursul său pitoresc a fost citat de numeroși jurnaliști, sporind astfel impactul și „coloritul” articolelor.

Prin limbaj și atitudine, prin atacurile la adresa unor lideri romi sau a altor lideri politic, Voicu – „sursa agresiunilor”, așa cum apare în analiza de față – a fost unul dintre actori, provocând conflicte în 32,31% dintre aparițiile sale în presa românească. Este de remarcat conflictul declanșat în momentul în care Mădălin Voicu s-a „erijat în lider cu puteri dumnezeiești și a emis cele 20 de porunci către fracții săi țigani”. Mădălin Voicu a îndemnat romii să nu mai fure, să se spele, să muncească, acestea fiind principalele motive pentru care ei sunt discriminați și marginalizați. În condițiile în care ar respecta cele 20 „de legi” această situație ar putea fi evitată, spune Voicu.

Această decizie i-a nemulțumit pe reprezentanții etniei rome. Vasile Ionescu a reacționat prompt, intrând în polemică cu Voicu. Nu au lipsit „expresii tipice pentru minoritatea din care provin” („Național”). Ion Bidia, un alt lider al romilor, își declara, la rândul său, nemulțumirea față de „dodecalogul lui Medelin”, afirmând că acesta „și-a bătut pur și simplu joc” de nația țigănească („Adevărul”).

Nu au lipsit polemicile cu Florin Cioabă, pe care Mădălin Voicu l-a calificat drept „țigan prost” și cu Vasile Dâncu, Ministrul Informațiilor Publice, care crede despre Voicu că nu înțelege că politica nu e o chestiune de mahala.

Alte evenimente în care Voicu a fost implicat se referă a îndemnul adresat romilor de a-și declarat etnia la recensământ, așa cum va face și el. Mădălin Voicu a fost chiar actor principal într-un spot realizat pentru acest eveniment.

Așadar, liderii romilor nu sunt implicați în evenimente de mare anvergură. Se remarcă în acțiuni care țin strict de etnia romă și de relațiile din interiorul etniei.

CONCLUZII

Mass – media, și în general, informarea constituie, alături de școală două surse importante ale reprezentării simbolice care joacă un rol fundamental în percepțiile noastre despre celălalt. De asemenea, media au un rol aparte în procesul de integrare al minorităților etnice. De felul în care acestea prezintă diverse evenimente ai căror actori principali sunt reprezentanți ai minorităților naționale depinde mesajul transmis opiniei publice și modalitățile prin care publicul larg îi percepe pe etnicii minoritari. Cazurile prezentate de mas-media – unele clare și detaliate, alte mai puțin – stereotipurile și clișeele culturale duc adesea la confirmarea sau întărirea unor prejudecăți deja existente, care pot provoca sau exacerba comportamente exclusive, discriminatorii și rasiste în cadrul societății.

Reprezentările grafice, atât cele propuse în studiul de caz, cât și cele din anexă sintetizează o mare parte a informațiilor obținute, într-o formă ce permite realizarea de comparații și punerea în evidență a unor tendințe generalizabile până la un anumit nivel.

În cele ce urmează mă voi mărgini la prezentarea câtorva dintre concluziile desprinse în urma interpretării datelor, a celor pe care le-am considerat mai importante.

Libertatea presei este incontestabil una din valorile fundamentale ale unei societăți democratice. Această libertate este strâns corelată cu libertate de exprimare și cu libertate de informare a fiecărui cetățean. Rolul fundamental al presei ar fi deci acela de a informa. Dacă așa stau lucrurile din punct de vedere teoretic, o serie de dificultăți se ridică în fața jurnalismului sub aspect practic. Astfel, dacă se iau în considerare complexitatea, dinamica și diversitatea societății actuale, dat fiind volumul imens de informații existent, jurnalistul nu se poate rezuma la simpla transcriere a acestora. El este nevoit să selecteze acele informații ce au relevanță pentru cititori, să sintetizeze elementele esențiale ale informațiilor selectate și uneori să ofere cititorilor și interpelări ale evenimentelor prezentate care să permită o situare în context.

Este deci dificil de susținut ideea că jurnalistul este doar „o oglindă a societății”. La cele spuse trebuie adăugat și faptul că selecția, modul de prezentare și interpretarea acordată unui eveniment pot fi influențate și de opiniile personale ale jurnalistului și de preferințele sale. Nu trebuie uitat nici faptul că jurnalistul este obligat să respecte orientarea generală a ziarului la care lucrează și să se conformeze politicii redacționale a acestuia.

Apare deci fireasca întrebare: cât de liber este în realitate jurnalistul? Și mai ales, cât de liber este realitate jurnalistul astăzi în România? Desigur, din punct de vedere oficial, libertatea de exprimare este o cucerire importantă pentru România, iar supradimensionarea ofertei de presă ce persistă încă susține importanța pe care românii o acordă acestei libertăți câștigate. Române de discutat însă aspectul practic al exercitării libertății de exprimare și mai ales influențele propriilor prejudecăți și cele ale factorului economic asupra acesteia.

În afară de această abordare ce pune sub semnul întrebării adevărata libertate a jurnalistului, merită adusă în discuție și orientarea opusă ce tinde să absolutizeze puterea presei și a jurnalistului. Este unanim acceptat, inclusiv de către jurnaliști, faptul că ei fac parte din elita societății. După opinia mai multor specialiști, există în România, la ora actuală, o relativ frecventă confuzie a rolurilor, în special în ceea ce privește raportarea jurnaliștilor la viața politică. Astfel, trecând dincolo de simpla informare a opiniei publice sau de comentarea principalelor evenimente politice, unii jurnaliști au tendința de a se considera actori principali pe scena politică, cu capacitate reală a de a influența evenimentele, de a crea ceea ce se numește „efectul de agendă”, adică de a impune un anumit eveniment în centrul atenției opiniei publice.

Cum se traduc acest considerații prin prisma reflectării în presă a minorităților și a relațiilor etnice? Întrebarea care se pune în acest context este legată de posibilitatea presei de a influența în vreun fel raporturile dintre grupurile etnice din cadrul unei societăți. Mai mult chiar, poate presa declanșa conflicte interetnice prin dezinformarea și manipularea opiniei publice. Cred că, oricât de puternică ar fi, oricât de abili în mânuirea tehnicilor manipulării ar fi jurnaliștii, presa nu are capacitatea de a determina de una singură schimbări la nivelul societății. În mecanismele complexe ce determină apariția schimbărilor sociale presa reprezintă doar unul dintre elemente, nu însă cel decisiv.

Acest lucru nu înseamnă însă că rolul presei în societate trebuie minimalizat sau neglijat. Presa poate avea o contribuție importantă la accelerarea sau încetinirea unor procese sociale. În cazul conflictelor interetnice, deși ele nu vor putea fi niciodată declanșate exclusiv de presă, modul în care presa le reflectă realitatea poate afecta evoluția evenimentelor, fie în sensul atenuării conflictului și al impactului pe care acesta îl va avea la scara întregii societăți, fie în sensul agravării acestuia și al prelungirii repercusiunilor sale în spațiu sau în timp.

În consecință, presa nu poate fi făcută responsabilă pentru fenomenele negative ce afectează viața societății, dar nici nu trebuie permis faptul că jurnaliștii au deplină responsabilitate pentru angajarea în direcția susținerii acelor tendințe ce conduc la întărirea coeziunii sociale, sau dimpotrivă, a celor care favorizează separarea, opoziția sau chiar conflictele între diferitele grupuri sociale.

Una dintre cele mai delicate probleme ale mediatizării este identificarea etnică a protagoniștilor unui eveniment susceptibil de a fi mediatizat. Legislația sau regulile prescrise ale presei românești nu prevăd nimic expres cu privire la acest lucru. Dimpotrivă, în toate țările democrate, relația presei cu toate tipurile de minorități este atent cuantificată. De exemplu, recomandările BBC în acest domeniu afirmă clar că „dezvăluirea rasei unei persoane se poate face doar atunci când ea este de o directă relevanță cu evenimentul respectiv”. În plus, există destule nuanțări în legătură cu diversele tipuri de identificare și descriere a unor persoane de altă rasă, cetățeni ai statului. Nu este același lucru – din perspectiva unor neplăcute posibile consecințe, arată textul respectiv – dacă o persoană este identificată ca fiind „asiatic” sau din „Bagladesh”, „din India”, „din Pakistan”, și nu „asiatic”, dat, subliniază aceeași sursă, „să nu se uite că aceste persoane sunt cetățeni britanici”, ceea ce înseamnă că se bucură de toate drepturile ce decurg de aici (Recomandări pentru producătorii BBC) 13.

În privința relațiilor dintre rase, alegerea vocabularului are o mare importanță pentru producătorii BBC fiindcă cuvintele pot fi încărcate de prejudecăți ori judecăți de valoare ce pot fi înțelese ca poziții ale canalului mediatic.

Dar Marea Britanie nu poate fi comparată ca gestiune sau distribuție a minorităților, cu România. Dintre multiplele exemple de reflecție asupra rolului presei în armonizarea relațiilor și în prevenirea conflictelor interetnice, modelul de reflecție al jurnaliștilor din India, Ghid pentru raportarea tensiunilor și a violenței comunitare și etnice, mi se pare că poate fi folosit ca un model sau cel puțin ca un valoros punct de plecare, drept pentru care mi-am permis să îl citez în întregime în Anexa x.

Reprezentările grafice, atât cele propuse în studiul de caz, cât și cele din anexă sintetizează o mare parte a informațiilor obținute, într-o formă ce permite realizarea de comparații și punerea în evidență a unor tendințe generalizabile până la un anumit nivel.

În cele ce urmează mă voi mărgini la prezentarea câtorva dintre concluziile desprinse în urma interpelării datelor, a celor pe care le-am considerat mai importante, lăsând însă cititorului posibilitatea să evidențieze alte astfel de concluzii pe baza interesului propriu.

Așa cum lesne se poate constata, apartenența la etnia romilor este asociată cel mai adesea cu aspecte negative. Referitor la aceasta, îmi permit să vorbesc aici de două categorii de justificări pe care le-am putut identifica. O primă categorie pornește de la premisa că presa nu face decât să reflecte realitatea. De ce, ar ascunde ziaristul o informație reală (cea care se referă la apartenența etnică) în cazul implicării unor persoane într-un context negativ? De altfel, deseori informații negative despre romi apar prin simpla preluare a unor comunicate provenite de la autorități. O a doua categorie de justificări are la bază condiționarea economică a ziarelor și implicit a jurnaliștilor, care sunt obligați, în special în condițiile de mare concurență în care funcționează presa românească actuală, să caute să atragă cititorii. Pe cine interesează informațiile pozitive? Presa e făcută ca să fie cumpărată și citită, deci să satisfacă nevoile și cerințele cititorilor și nu să contribuie la educarea acestora. Ar fi deci normal în virtutea argumentelor prezentate, ca jurnaliști să prezinte în primul rând elemente de senzațional care sunt de cele mai multe ori negative.

Desigur stereotipurile asociate romilor sunt incontestabil printre cele mai negative ce pot fi atribuite unui grup etnic. Este de asemenea, confirmat, atât observațiile curente cât și de specialiști faptul că majoritatea populației are o atitudine preponderent negativă la adresa lor. Este oare, în aceste condiții firesc și inevitabil ca ponderea relatărilor negative despre romi în presă să fie mai mică?

În confruntarea cu realitatea, elementele stereotipului, fie ele pozitive sau negative , se dovedesc rareori valabile. Este logic, ca bazându-se pe generalizări abuzive ale unor caracteristici individuale sau de grup, elementele acestuia să nu poată fi aplicate la ansamblul unei populații. Acest lucru este chiar mai ușor de demonstrat în cazul romilor, dată fiind marea diversitate din cadrul acestei etnii.

Desigur menținerea aparenței etnice în situația în care acest detaliu, chiar real, nu are relevanță pentru cele prezentate, nu face decât să întărească stereotipurile negative, să favorizeze răspândirea prejudecăților și să contribuie la generalizarea nejustificată a unor atribute negative. Această practică, des întâlnită, des întâlnită în articolele analizate, este evident una discriminatorie, având în vedere că apartenența etnică nu este menționată în cazul infractorilor de altă etnie.

Ambele tendințe menționate, ca și imaginea creionată mai sus, se bazează pe generalizări nejustificate și pe necunoașterea realităților comunităților de romi. Lipsa de informații cu privire la realitatea situației romilor, atât la nivelul societății în ansamblu cât și în particular, în rândul jurnaliștilor, este ușor de explicat prin mai mulți factori. Printre cei mai importanți se numără lunga perioadă de ignorare de către autorități și de încercare de asimilare a acestui grup etnic, precum și „inexistența” romilor, ca grup etnic având o cultură specifică, din perspectiva sistemului educațional. Posibilitatea de cunoaștere directă de către reprezentanții presei a comunităților de romi este cauzată și de caracterul închis pe care îl au parte din acestea. Este cazul, în primul rând al comunităților care și-au păstrat în mai mare măsură structurile tradiționale. La barierele de comunicare determinate pe diferențele culturale se adaugă uneori și cele de ordin lingvistic. Este firesc deci ca, în situația în care volumul de informații reale, verificabile este redus, jurnaliștii să fie tentați să apeleze la elementele stereotipului.

Există însă pericolul pe care îl poate genera tendința, firească de altfel, de a prezenta în presă aspecte deosibite, „interesante” , chiar neutre sau pozitive referitoare la romi. Este vorba de accentuare exotismului culturii acestei etnii. O astfel, de percepție nu poate decât să accentueze diferențele și separarea dintre romi și societatea majoritară, afectând în mod negativ posibilității de cunoaștere reală a acestui grup etnic.

Pe de altă parte însă, trebuie să fim realiști: temporalitatea proprie jurnalistului (chiar dacă nu trebuie să cedeze dictatelor de urgență) nu va fi niciodată aceea a unui cercetător specializat. Meseria de jurnalist conservă cel puțin o specificitate, aceea de a fi social abilitat în a produce punctul său de vedere cel mai pertinent posibil asupra unei realității cpmplexe și schimbătoare, într-un minim de timp posibil. Este totuși posibil, pentru jurnalist, să depună un efort dublu: să pună în practică formări profesionale, inițiale și în special, continue, care ar permite să se sesizeze mai bine interconexiunea științelor, unitatea lor și unitatea omului și să se vadă modelele pozitiste de interpretare a realului; pe de altă parte, urmărirea unei colaborări mai active între jurnaliști și experți, în sensul unei „cercetări-acțiune” care ar putea să aducă un profit celor două profesii.

Așa cum am mai spus, în lucrarea aceasta am încercat o sistematizare care să aibă în vedere coordonatele majore decelabile într-un spațiu cultural prolific și pe un domeniu de o amploare excepțională și mai ales, am gândit să ofer o schemă de analiză a demersurilor jurnalistice din spațiul românesc cu privire la minorități care să nu aibă caracteristicile unui final de drum, ci ale unei mereu posibile deschideri.

Note:

http/www.dmoz.org/society/Ethnicity/Romani/News and Media

http/www.gescities.com/Paris/5121/news html.

http.www.Roma News Netwara.com.

www.dmoz.org/society/Romani/Organizations

Ibidem

Ibidem

Ibidem

Ibidem

www.geacities/com/Paris/5121/nwes.html

Ibidem

www. remanicriss.ro/index ro-html

Bogdan Alexandru Halic, Ion Chiciudean, Analiza Imaginii organizațiilor, comunicare.ro, București 2004, pag. 27-28

www.romani.ecrisis-ro/index ro. html

ANEXE

Anexa nr. 1

Hotărârea 17 din 31.01.1997 privind înființarea, organizarea și funcționarea Departamentului pentru Protecția Minorităților Naționale

Publicat în Monitorul Oficial Nr. 17 din 5 februarie 1997

Emitent: Guvernul

Având în vedere prevederile art. 6 și ale art. 107 al. 1 din Constituția României, Guvernul României hotărăște:

Art. 1 – (1) Se înființează Departamentul pentru protecția Minorităților Naționale, ca departament în cadrul aparatului de lucru al Guvernului României, subordonat primului – ministru.

(2) Departamentul este condus de ministrul delegat pe lângă primul ministru pentru minoritățile naționale, cu statut de membru al Guvernului.

Art. 2 – Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale are următoarele atribuții:

elaborează proiecte de legi și alte acte normative din domeniul său de activitate;

avizează proiecte de legi și alte acte normative, care au incidență asupra drepturilor și îndatoririlor persoanelor aparținând minorităților naționale, având recomandarea Consiliului Superior al Minorităților Naționale;

monitorizează aplicarea actelor normative interne și internaționale referitoare la protecția minorităților naționale

la propunerea fundamentală a Consiliului Minorităților Naționale, Guvernul prin departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale, acordă asistență financiară organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, prin adoptarea hotărârii în baza Legii nr. 72/1996 privind finanțele publice și a legilor bugetare anuale.

menține legătura cu Consiliul Minorităților Naționale privind atribuțiile departamentului.

urmărește aplicarea unitară a prevederilor legale privind protecția minorităților naționale de către autorități publice.

solicită date și informații de la autoritățile publice, necesare împlinirii atribuțiilor proprii.

primește și examinează cererile și sesizările adresate de către instituții, organizații sau persoane fizice, cu privire la actele organelor administrației publice care încalcă drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale și comunică punctul de vedere legal.

stabilește și menține relații cu organizații guvernamentale și neguvernamentale din țară și din străinătate și cu organisme internaționale ce au în atribuțiile lor soluționarea problemelor respectării drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale.

promovează și organizează programe privind păstrarea, exprimarea și dezvoltarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a persoanelor aparținând minorităților naționale

menține legături permanente și colaborează cu autoritățile administrației publice locale, prin împuterniciți cu competențele teritoriale, numiți prin ordin al ministrului delegat pe lângă primul ministru pentru minoritățile naționale, în vederea identificării problemelor specifice și urmăririi soluționării acestora.

sprijină cercetările științifice în domeniul relațiilor interetnice prin menținerea de contracte cu personalități în domeniu

îndeplinește și alte atribuții stabilite de Guvern sau însărcinări date de primul ministru.

Art. 3 – Structura organizatorică a Departamentului pentru Protecția Minorităților Naționale este prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 4 – În exercitarea atribuțiilor Departamentului pentru Protecția Minorităților Naționale, ministrul delegat pe lângă primul ministru pentru minorități naționale emite ordine și instrucțiuni.

Art. 5 – Pentru desfășurarea activității, numărul maxim de posturi aprobat de Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale este de 46 exclusiv demnitarii.

Art. 6 – Bugetul Secretariatului General al Guvernului se suplimentează cu sumele necesare funcționării Departamentului pentru Protecția Minorităților Naționale.

Art. 7– Prefecturile vor asigura spațiul necesar desfășurării în teritoriu a activității împuterniciților Departamentului pentru Protecția Minorităților Naționale și vor suporta din bugetul propriu, cheltuielile materiale, de întreținere și comunicații.

Art. 8 – (1) În cadrul Departamentului pentru Protecția Minorităților Naționale se constituie Oficiul Național pentru Integrarea Socială a Romilor, având ca atribuții menținerea și stabilirea de relații cu organizații ale romilor, în vederea soluționării problemelor specifice și integrării sociale a acestora.

(2) Regulamentul de funcționare a Oficiului pentru Integrare Socială a Romilor va fi aprobat prin ordin al ministrului delegat pe lângă primul ministru pentru minorități naționale, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

Art. 9 – (1) Pe lângă Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale funcționează ca organ consultativ Consiliul Minorităților Naționale.

(2) Consiliul Minorităților Naționale este format din reprezentanții tuturor organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale legal constituite până la 27 septembrie 1992.

Art. 10 – Atribuțiile Consiliului Minorităților Naționale sunt:

coordonează și sprijină activitatea organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale.

stabilește și menține contacte cu reprezentanții Departamentului pentru Protecția Minorităților Naționale.

propune spre aprobare ministrului delegat pe lângă primul ministru pentru minorități naționale repartizarea fondurilor alocate în bugetul de stat pentru organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale.

informează, trimestrial departamentul cu privire la problemele discutate în cadrul consiliului.

face propuneri pentru elaborarea unor proiecte de legi și de hotărâri ale Guvernului din domeniul său de activitate.

primește, examinează și propune spre avizare departamentului proiecte de legi și de hotărâri ale Guvernului ce au incidență asupra drepturilor și îndatoririlor persoanelor aparținând minorităților naționale.

înaintează propuneri departamentului în legătură cu adoptarea unor măsuri cu caracter administrativ în scopul soluționării mai eficiente, în condițiile legii, a problemelor ce intră în competența sa.

stabilește și menține contacte cu reprezentanții tuturor organizațiilor locale ale cetățenilor aparținând minorităților naționale.

Art. 11 – În termen de 10 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, ministrul delegat pe lângă primul ministru pentru minorități naționale va iniția consultări cu organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, în vederea desemnării reprezentanților acestora în consiliu.

Art. 12 – Consiliul Minorităților Naționale își desfășoară lucrările în plen sau în comisii de lucru împreună cu reprezentanții Departamentului pentru Protecția Minorităților Naționale, conform regulamentului de funcționale propriu ce urmează a fi elaborat în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

Art. 13 – Ministrul delegat pe lângă primul ministru pentru minorități naționale menține contactul permanent cu reprezentanții în Parlamentul României ai organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale.

Art. 14 – La data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, Hotărârea Guvernului nr. 520/1994 privind organizarea și funcționarea aparatului de lucru al Guvernului României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 26 august 1994, cu modificările și completările ulterioare, se modifică în mod corespunzător. La aceeași dată, Hotărârea Guvernului nr. 137/1993 privind organizarea și funcționarea Consiliului pentru Minoritățile Naționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 156 din 9 iulie 1993, cu modificările ulterioare, se abrogă.

PRIM – MINISTRU

VICTOR CIORBEA

Consemnează:

Ministrul delegat de pe lângă primul ministru pentru minoritățile naționale

Gyorgy Tokay

Ministrul delegat pe lângă primul ministru pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului și a Departamentului pentru Administrație Publică Locală,

Remus Opriș

Ministrul de Stat, Ministrul Finanțelor

Mircea Ciumara

Ministrul muncii și protecției sociale,

Alexandru Athanasiu

Anexa nr. 2

Fundația pentru o societate Deschisă este continuarea activității Fundației Soros pentru o Societate Deschisă și își desfășoară activitatea începând cu 1998 pe următoarele direcții principale de programe; Educație, Societatea Civilă, reformă, Legislativă, Administrație Publică, Antreprenoriat, Medică și Sănătate Publică, Publicații, Biblioteci, Artă și Cultură, media și Comunicare.

Institutul Intercultural Timișoara este o instituție automată, expresei a societății civile, cu activitate culturală, civică și științifică, fără scopuri politice care acceptă și promovează valorile și principiile Consiliului Europei în materie de interculturalitate.

Creat în 1992, institutul a desfășurat o serie de acțiuni, seminarii, conferințe și proiecte pilot, având ca temă educația civică, drepturile omului, conservarea patrimoniului cultural, îmbunătățirea relațiilor interetnice, educația interculturală și reforma sistemului educativ din România.

Fundația Soros pentru o Societate Deschisă este partea unei rețele de organizații neguvernamentale – fundații naționale și alte organizații afiliate – înființate și sprijinite de George Soros în întreaga lume. Rețeaua este descentralizată și activează în 30 de țări, majoritatea în Europa Centrală, precum și pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

SFOS România are patru filiale: în București, Cluj, Iași Și Timișoara. Rolul acestora este de a identifica nevoi și inițiative locale și de a armoniza programele, de a reprezenta regiunea la nivel național în cadrul fundației.

Fundația Soros pentru o societate Deschisă România a fost fondată în București în 1990, cu scopul de a sprijini dezvoltarea unei societăți deschise în urma căderii regimului comunist. SFOS a fost înregistrată legal și și-a modificat statutul în conformitate cu legile în vigoare, bucurându-se de o autonomie completă în luarea deciziilor. În România, această fundație abordează două mari direcții de lucru: 1. propune programe concepute astfel încât să răspundă principalelor nevoi societății și instituțiilor românești aflate în tranziție spre democrație; 2. răspunde nevoilor, cerințelor și ideilor care vin de la public și diverse organizații din România. Toate programele SFOS sunt anunțate în presă, iar cererile de înscriere pentru burse sunt analizate de către jurii de experți.

Programul Măsuri de Încredere al Consiliului Europei, a fost elaborat în urma summit-ului șefilor de state și de guverne din țările membre ale Consiliului Europei, care a avut loc la Viena, în 1993. Această întâlnire la nivel înalt, care avea printre obiective și protecția eficace a minorităților naționale, a permis Consiliului Europei, pe de o parte, să inițieze Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale, iar, pe de alta să obțină mandatul pentru elaborarea unui program de măsuri de încredere, destinat ameliorării, toleranței și înțelegerii între popoare.

Scopul acestui program este să susțină moral și financiar proiecte derulate de parteneri neguvernamentali, care au ca obiectiv promovarea de bune relații între minorități și majoritate. Specificitatea Programului Măsuri de Încredere constă în aceea că susține, în cadrul unei organizații internaționale în care cooperarea intraguvernamentală este puternic promovată, proiecte propuse, în mare parte, de diferite organizații neguvernamentale. Nu în ultimul rând, importanța tot mai mate a problemelor inerente legale de relațiile minorităților cu majoritatea dintr-o țară, aduce în prim plan necesitatea ca, pe lângă activități neguvernamentale, să se inițieze o serie de activități specifice în domenii strict legate de colaborarea dintre majoritate și minorități.

Acest program susține proiecte care își propun dezamorsarea eventualelor tensiuni dintre diferite comunități, în scopul înlăturării anumitor bariere care le separă. Obiectivul este de a permite celor interesați să lucreze împreună, în scopul împărtășirii unor experiențe și al promovării, astfel a cunoașterii și înțelegerii reciproce.

Anexa nr. 3

CUVINTE SPECIFICE

1.

2.

Anexa nr. 4

GHIDUL PENTRU RAPORTAREA TENSIUNILOR

ȘI A VIOLENȚEI COMUNITARE ȘI ETNICE DIN INDIA

„1. Acuratețea faptelor într-o singură știre nu ține loc de adevăr.

O singură știre care este factual corectă poate fi totuși înșelătoare.

2. Redactorii trebuie să fie conștienți de pericolul întreținerii unor prejudecăți și stereotipuri comune legate de grupuri. Generalizările bazate pe comportamentul unui individ sau al unui număr mic de indivizi, sunt în mod invitabil, incorecte.

3. Acolo unde există un potențial pentru tensiuni în cadrul comunității, este nevoie de un efort constant pentru a investiga și a expuse cauzele. În general, ziarele nu explică fundamentele sociologice, economice, politice și de altă natură care ar putea ajuta cititorii să plaseze evenimentele apropiate într-o perspectivă mai bună.

4. Statisticile pot fi folosite pentru a provoca presiuni și este necesar ca ele să fie întotdeauna verificate și interpretate.

5. Declarațiile și generalizările care sunt susținute de fapte și cifre pot deseori dezinforma.

6. Publicitatea de natură discriminatoare nu trebuie acceptată.

7. redactorii poartă răspunderea pentru tonul și adevărul cuprins în rubrica de răspunsuri la scrisori.

8. metoda de selecție a scrisorilor publicate poate deseori să prezinte o imagine distorsionată a reacțiilor sau experiențelor publicului.

9. Lucruri rele se pot întâmpla prin distorsionarea traducerilor, cu precădere în zonele în care se vorbesc mai multe limbi. Cuvintele și combinațiile de cuvinte pot avea conotații diferite în cadrul diverselor grupuri.

10. Se știe că un comentariu editorial, oricât de binevoitor, nu compensează neapărat răul făcut prin publicarea de știri false sau care dezinformează, sau cea de declarații grave.

11. Jurnaliștii trebuie să folosească întotdeauna un limbaj detașat și moderat, mai ales în titluri. Nu trebuie făcută nici o concesie limbajului retoric. Detaliile de natură prea descriptivă și violentă trebuie evitate.

12. Folosirea de titluri îngroșate precum și prezentarea neechilibrată a știrilor are deseori un efect negativ asupra publicului.

13. Deseori, conținutul titlului nu prezintă corpul știrii.

14. În presa scrisă, standardele tradiționale de verificarea preciziei informației trebuie să fie aplicate cu o și mai mare strictețe la știrile care implică grupuri etnice, religioase sau comunitare. Declarațiile nu trebuie acceptate ca atare de nici o sursă, inclusiv cele oficiale, iar acolo unde este necesar ele vor fi însoțite de explicații și interpretări.

15. Zvonurile nu trebuie publicate. Mai ales, există un mare pericol în speculațiile despre violență.

16. Trebuie făcut tot posibilul pentru a prezenta grupurile etnice altfel decât în situații de conflict.

17. Imaginile pot distorsiona realitatea.

18. Presa trebuie să facă orice efort pentru a favoriza dezvoltarea unei imagini pentru public care să vadă incidente care duc la conflicte drept incidente între indivizi și nu între comunități.

BIBIOGRAFIE

Atermat, Urs, Etnonaționalismul în Europa, Editura Polirom, 2000

Andreescu, Andreea; Nastasă, Lucian; Varga, Andreea, Minorități etnoculturale. Mărturii Documentare, Maghiarii din România, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj 2002,

Antohi Sorin, Utopica. Studii asupra imaginarului social, București 1991

Antohi Sorin, Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, București, 1994

Carpinschi Anton, Doctrine politice contemporane, Prahova, Editura Antet

Boia Lucian, Două secole de mitologie națională, București, Editura Humanitas, 1999

Boia Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, București Editura Humanitas, 1999

Budai Deleanu Ioan, Țiganiada, București, Editura Procion, 1995

Ficeac Bogdan, Tehnici de manipulare, Agenția de monitorizare a presei, Press, Monitor nr. 2-3, 1995

Finkelstein Norman, Industria holocaustului. Reflecții asupra exploatării suferinței evreiești, Prahova, Editura Antet, 2001

Frasner Angus, Tiganii, București, Editura Humanitas, 1998

Fukuyama Francis, Sfârșitul istoriei și ultimul om, București, 1994

Garaudy Roger, Miturile fondatoare ale politicii israiliene, Oradea, Editura Samisdat, 1996

Georgescu Paul Alexandru, Therry de Montbrial și Epistemologia relațiilor internaționale, în Tribuna II, 77, 1900

Ierunca Virgil, Dimpotrivă, București, Editura Humanitas, 1994

Ionescu Nae, Chestiunea evreiască și răspunsul unui ortodox din anii ’30, Oradea, Editura Semizdat, 2001

Irimia Dumitru, Introducere în stilistică, Iași, Editura Polirom, 1999

Le Bon, Gustave, Rolul evreilor în civilizație, Prahova, Editura Antet, 2001

Marino Adrian, Politică și cultură, Iași, Editura Polirom, 1996

Mazilu Dan Horia, Noi și ceilalți. Fals tratat de imagologie, Iași, Editura Polirom, 1999

Monaste Serge, Națiunile unite contra creștinismului, Oradea, Editura Semizdat, 2001

Mungiu Alina, Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri, București, Editura Humanitas, 1995

Nagler Thomas, Istoria germanilor de pe teritoriul României, din volumul România, A. Historic

Nastasă Lucian, Studii istorice româno ungare, Fundația Academică „A.D. Xenopol”, Iași, 1999

Patapievici Horia Roman, Cerul văzut prin lentilă, Editura Nemira, 1996

Pons Emmanuelle, Țiganii din România, o minoritate în tranziție, Editura Imprimeriile Meda Pro Brașov, 1999

Ricoeur Paul, De la text la acțiune (eseuri de hermeneutică), Cluj, Editura Echinox, 1999, traducere și postfață de Ion Pop

Sabourin Paul, Naționalismele europene, Iași, Editura Institutului European 1999

Sausseure Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Iași, Editura Polirom, 1998

Sima Horia, Mișcarea legionară și monarhia, Iași, Editura Angora, 1997

Slama Cazacu Tatiana, Stratageme comunicaționale și manipularea, Iași, Polirom, 2000

Spiridon Monica, Comunicarea și schimbarea culturală, București, Editura Ars Docendi, 2002

Stoica Dan, Logică și limbaj, Editura Edit Dan, 2000

Todorov Tzvetan, Noi și ceilalți, Iași, Editura Institutului European, 1999

Wollon Michel, Atention Medias, Manual antimanipulation, Bruxelles, Epo, 1994

Woodrow Alain, Information, Manipulation, Paris, Editions du Fellin, 1991

Zub Alexandru, Identitate/alteritate în spațiul cultural românesc, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 1996

Zumthor Paul, Babel sau nedesăvârșirea, Iași, Editura Polirom, 1998

1. Fundația comunităților evreiești din România, evreii din România 1940 – 1944 Legislația antievreiască, București, Editura Hasefer, 1993

2. Practici pozitive: jurisprudența internațională privind discriminarea romilor în accesul în locurile publice. Un studiu comparativ privind cazuri de discriminare în fața instanțelor naționale și internaționale, legislație și mecanisme specializate în combaterea discriminării, avocat Dezideriu Gergely, București, Editura ECA, 200.

3. Perspective interculturale III, volumul publica, tradus în limba română și difuzat de Institutul Intercultural Timișoara, tipărit în Timișoara, sub îngrijirea S.C. AGENȚIA DE PUBLICITATE LEXUS S.R.L. 2000

Presa

1. „Academia Cațavencu” (ianuarie – iunie 2003)

2. „Adevărul” (ianuarie – august 2001)

3. „Atac la persoană” (ianuarie 1997 – decembrie 1999)

4. „Dilema” (ianuarie – decembrie 1999)

5. „Libertatea” (ianuarie – august 2001)

6. „Monitorul de Iași” (ianuarie – august 2001)

7. „Național” (ianuarie – august 2001)

8. „România Liberă” (ianuarie – august 2001)

9. „România Mare” (ianuarie 1991 – decembrie 2000)

10. „Ziua” (ianuarie – august 200

11. „Daily Mail” (septembrie – noiembrie 2002)

12. „Dernieres Nouvelles d’ Alsace” (septembrie – noiembrie 2002)

13. „Le Figaro” (septembrie – noiembrie 2002)

14. „Le Soir” (septembrie – noiembrie 2002)

15. „Le Telegrame” (septembrie – noiembrie 2002

16. „Le Temps” (septembrie – noiembrie 2002)

17. „Libertation” (septembrie – noiembrie 2002)

18. „Le Monde” (septembrie – noiembrie 2002)

19. „The Evening standard” (septembrie – noiembrie 2002)

20. „The Guardian” (septembrie – noiembrie 2002)

21. „The Independent” (septembrie – noiembrie 2002)

22. „The Times” (septembrie – noiembrie 2002)

23. www. RomaNewsNetwork.com

24. www.rroma.ro

25. www.geocities.com/Paris/5121/news.html

26. www.dmoz.org/Society/Ethiniciy/Romani/News _ and Media

27. www.dmoz.org/Society/Ethnicity/Romani/Organizations/

28. www.romanicriss.ro/indexro.html