Romii Origine Si Cultura

Cuprins

Listă de abrevierii

Introducere

Cap I Romii-Origine si cultura

I.1 Precizări conceptuale

I.2 Originea romilor

I.3. Cadrul teoretic

Cap. II. Participarea romilor la viața politica din România

II.1 Caracteristicile organizării romilor după 1989

II.2 Începutul organizării mișcării romilor în epoca post comunista

II.3. Politica Guvernului României privind situația romilor în perioada 1998-2008

II.4 Aspecte generale privind cadrul legal al participării minorităților etnice la viața politică

II. 5. Organizații rome cu profil electoral

II.6. Participarea romilor la viața politică

Cap III Politici de incluziune a minoritati roma după 1989

III.1 Primele forme de organizare ale minorității roma

III.2 Statutul minorității roma în România până în anul 1989

Cap IV Antreprenoriatul social și rolul său în dezvoltarea socială

IV.1 Antreprenoriatul, forța necesară progresului economic

IV.2 Definirea și trăsăturile antreprenoriatului social

IV.3 Antreprenorul social

IV.4 Întreprinderea socială – tipologii și caracteristici

Concluzii

Biblografie

Listă de abrevierii

ANR – Agenția Naționalã pentru Romi

BJR – Biroul Județean pentru Romi

CCPMN – Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale

CE – Comisia Europeanã

CIC – Comitet Internațional de Coordonare

CMN – Consiliul pentru Minoritãțile Naționale

COE – Consiliul Europei

CRCR – Centrul de Resurse pentru Comunitãțile de Romi

DPMN-Departamentul pentru Minorități Naționale

DRI – Departamentul pentru Relații Interetnice

ERIO – Biroul de Informații pentru Romii din Europa

ICCV – Institutul de Cercetare a Calitãții Vieții

INS – Institutul Național de Statisticã

ONG – Organizație nonguvernamentalã

OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

OSI – Institutul pentru o Societate Deschisã

PCR – Partidul Comunist Român

PMR – Partidul Muncitoresc Român

PNUD – Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare

UE – Uniunea Europeanã

Introducere

Răspândită pe întreg teritoriul Europei dar și pe alte continente, minoritatea roma este una dintre cele mai bine reprezentate minorității din punct de vedere numeric în România. Originea indiana a romilor a fost unilateral acceptată prin dovezi de ordin lingvistic și istoric. Persecutați de-a lungul timpului pe întreg continentul european, romii au surprins prin capacitatea de a supraviețui din punct de vedere cultural fiind de multe ori considerați un mister pentru cei din exterior. Dovadă a acestor atribuiri de ordin mistic sunt toate creațiile artistice cu și despre romi. Lucrarea de față se dorește a fi o abordare realistă a prezenței romilor pe teritoriul României. Personal, consider că “misterul” romilor este de fapt abilitatea de a își păstra identitatea indiferent de contextul istoric trăit. În România, persecutarea istorică despre care menționăm anterior o reprezintă în principiu robia, Holocaustul și asimilarea forțată impusă de comunism.

Romii au fost puși în situația de a se organiza pentru a putea supraviețui. Toate aceste evenimente au însemnat privare de libertate, asimilare forțată , sacrificiu și tortură. Legile nescrise, istoria orală au menținut până în zilele noastre integritatea populației roma. Liderii comunitatatii de atunci au avut cu siguranță responsabilitatea de a menține unitatea și echilibrul în cadrul unui grup supus foametei și a violenței în general. A te declara rom atunci când întreagă societate dorea exteminarea speciei tale a fost cea mai mare lecție de integritate oferită umanității de către acest popor.

Un alt aspect ce trebuie menționat este că perioada robiei a împărțit populația roma în mai multe bresle, în funcție de locul unde erau repartizați să lucreze. Repartizarea pe criterii ocupaționale a rămas valabilă până astăzi. Fiecare astfel de comunitate are la rândul sau un lider respectat de comunitate. În comunitățile tradiționale judecată se practică în continuare, liderul având rol de judecător și mediator între membrii comunității. Liderul comunității mediază deasemenea conflictele dintre membrii comunității și stat.

Am ales să dezbat problematica participării romilor la viață politică pentru a sublinia faptul că indiferent de momentele istorice, romii au fost reprezentați de lideri capabili să mențină echilibrul și moștenirea culturală. Sunt de etnie roma și cred în capacitatea noastră de a ne organiza, în posibilitatea unei reprezentări corecte. Participarea politică înseamnă în primul rând înțelegerea conceptului de cetățenie și de asumare. Luând în calcul definițiile sociologice și juridice ale conceptului de „cetățenie”, ne putem raporta la apartenența unui individ la teritoriul unei țări, la drepturile și obligațiile pe care respectivul le are față de stat. Nașterea pe teritoriul unui stat este cea mai comună metodă de dobândire a statutului de cetățean Astfel, romii au dobândit statutul de cetățeni ai statului român și beneficiază de facilitățile pe care acest statut le implică. Activez în mișcarea romilor de mai bine de șase ani, timp care am conștientizat importantă asumării rolului de cetățean activ. Consider că liderii politici ai romilor trebuie să reprezinte un model pentru cei care i-au ales și să îmbine simțul civic dezvoltat cu o bună cunoaștere a specificului minorității pe care o reprezintă.

Lucrarea de față va încerca să prezinte o parte din pașii urmați de mișcarea roma pentru obținerea recunoașterii că minoritate și despre drepturile dobândite pe teritoriul României. Aș putea afirmă că participarea politică a romilor din România este condiționată de contextul istoric al României. Democrația, egalitatea șanselor sunt chestiuni acceptate oficial după 1989 când România a ieșit de sub tutela totalitarismului.

România este una dintre țările în care modificările de ordin social, economic și politic au făcut schimbări vizibile în mentalitatatea locuitorilor. Trecută prin monarhie, socialism și mai nou capitalism, memoria colectivă a acestei țări a fost forțată să “uite” valorile trecutului și să se conformeze sistemului actual. Atât romii cât și românii au trecut prin ceea ce se poate numi “spălare de creier”, cu toate semnificațiile acestei expresii. Un exemplu concludent al acestui proces de uitare forțată este perioada comunismului, perioada în care romi au fost forțați să uite tot ceea ce ține de religie și spiritualizare. Raportat la situația romilor, “spălarea de creier” s-a produs la un nivel mult mai profund, romii fiind nevoiți să își renege originile și să treacă peste toate particularitățile originii lor. Cel mai grav atac al comunismului a fost obligativitatea abandonării limbii materne. Se spune că memoria socială a unui popor este reprezentată mai ales prin limba; Prin această metodă, regimul comunist a atins practic cel mai înalt nivel în procesul de dezindividualizare a etnicilor romi.

Fiind de curând acceptată că minoritate etnică, populația roma este începătoare în domeniul reprezentării politice.Se cunosc problemele pe care Uniunea Europeană le menționează atunci când vine vorba despre romi dar soluțiile acestei situații în care ne aflăm sunt încă neclare. Discutăm aici despre analfabetism, speranța scăzută de viață, sărăcie extremă și infracționalitate. Tendința romilor de a migra către statele mai bine dezvoltate din punct de vedere economic a alarmat opinia publică internațională și a obligat liderii statelor să ia măsuri urgențe. Fondurile alocate anual pentru romi sunt de multe ori utilizate ineficient iar rezultatele sunt departe de așteptări. Este necesar să urmărim toate acțiunile din trecut pentru a înțelege ce anume a fost greșit și ce trebuie făcut pentru o mai bună gestionare a situației actuale a romilor din România.

În primul capitol voi prezența datele generale legate de populația roma, originea și cultură acestora. Reprezentarea politică a unui popor poate fi făcută doar de către cei care cunosc istoria și specificul celor reprezentați. Trecutul face parte din noi; evoluția are nevoie de repere, de istorie. Tot în primul capitol voi discuta despre statutul romilor de la primele menționări din istoria României și până în 1989. Trecutul romilor trebuie înțeles de toți cei care se implică în reprezentarea acestora. Nu vom putea nicodată acceptă măsurile afirmative fără a cunoaște cu exactitate ce anume "repara" acestea.Nu vom înțelege de ce termenul de "țigan" este unul peiorativ dacă nu îi vom cunoaște sensul și nici nu vom aprecia eforturile celor care au încercat să îl elimine din limbajul ofcial. Voi încerca să punctez toate aceste aspecte în lucrarea de față pentru o mai bună clarificare a situației actuale.

Capitolul doi se referă strict la participarea romilor la viață politică a României. Voi prezența principalele forme de organizare ale minorității roma, voi aduce în discuție participarea romilor din România la alegerile din perioada 1990-2012 și voi puncta prezența romilor în Camera Deputarilor a Parlamentului României.

Partida Romilor pro Europa este cea care a avut un cuvânt de spus în activitatea politică, fiind formațiunea care are în momentul de față un reprezentant în Parlament. De câțiva ani activez în cadrul Organizației de Tineret a Partidei Romilor pro Europa și doresc să realizez un studiu de caz priovind activitatea politică a acestei formațiuni.

Capitolul trei prezintă politicile de incluziune ale romilor de după 1989. Voi începe acest capitol prin a prezența statusul economic și social al minorității roma din România, voi prezența principalele programe de integrare a romilor în societatea românească și apoi voi discuta despre politicile și practicile UE.

Sper că lucrarea de față să ofere o nouă abordare în ceea ce privește participarea politică a romilor si politicile de incluziune a acestora și să ofere un punct de reper tuturor celor interesați de acest subiect. Încerc să aduc o notă de optimism celor prezentate și să afirm că deși suntem la început de drum, experiențele acumulate și un context favorabil pot îmbunătăți considerabil activitatea politică a celor ce doresc să ne reprezinte.

Cap I Romii- Origine și cultură

Pentru aproximativ jumătate din istoria țiganilor, există puține mărturii scrise la care se poate apela, în încercarea de a călca pe urmele acestora.Este cunoscut faptul că, pentru a obține avantaje și privilegii,strămoșii țiganilor au pus în circulație ipoteze bizare ce acreditau,pe rând, teza descendenței lor fie biblică, druză, babiloniană,,egipteană sau celtică,ori legende romantice despre strămoși, plecați dintr-un paradis pierdut în bejenia fără întoarcere.

Studii de istorie,antropologie,etnografie si lingvistică din epoca modernă au infirmat cu argumente științifice temeinice ipotezele romantice,circumscriind,pe bază de dovezi multiple,aria geografică de baștină a acestui neam,situată in nordul Indiei—Marele Punjab,aparținând statelor Punjab, Harayana, Niama Chal,Pradesh, Teritoriile Unite Delhi, Chandirgarh, precum și unele zone adiacente din Rajesthan,Jammu și Kashmir—,de unde,în urma prăbușirii Imperiului persan și ale ascensiunii islamului, ale invaziei musulmane din secolele XI-XIII,au fost nevoiți să migreze în masă spre continentele european și african ,apoi spre alte zone ale lumii.

Epoca și cauzele migrației țiganilor spre vest au fost controversate mult timp.După unele opinii,prima mare expansiune a țiganilor s-ar fi produs,după toate probabilitățile,încă din secolul al IV-lea d. Ch., fiind determinată de asprimea legilor lui Manu,care au degradat condiția de existență a ființei umane „sub cea a dobitoacelor”.Memoria colectivă a etniei nu a reținut motivele care au determinat exodul.

La jumătatea secolului al X-lea, a început prima mare migrație a țiganilor în Europa.Ei proveneau din India și, cu timpul, au invadat aproape toate țările vechiului continent.În ceea ce privește periplul acestei populații nomade,cercetătorii în domeniu nu au încă un punct de vedere comun.Astfelacestui neam,situată in nordul Indiei—Marele Punjab,aparținând statelor Punjab, Harayana, Niama Chal,Pradesh, Teritoriile Unite Delhi, Chandirgarh, precum și unele zone adiacente din Rajesthan,Jammu și Kashmir—,de unde,în urma prăbușirii Imperiului persan și ale ascensiunii islamului, ale invaziei musulmane din secolele XI-XIII,au fost nevoiți să migreze în masă spre continentele european și african ,apoi spre alte zone ale lumii.

Epoca și cauzele migrației țiganilor spre vest au fost controversate mult timp.După unele opinii,prima mare expansiune a țiganilor s-ar fi produs,după toate probabilitățile,încă din secolul al IV-lea d. Ch., fiind determinată de asprimea legilor lui Manu,care au degradat condiția de existență a ființei umane „sub cea a dobitoacelor”.Memoria colectivă a etniei nu a reținut motivele care au determinat exodul.

La jumătatea secolului al X-lea, a început prima mare migrație a țiganilor în Europa.Ei proveneau din India și, cu timpul, au invadat aproape toate țările vechiului continent.În ceea ce privește periplul acestei populații nomade,cercetătorii în domeniu nu au încă un punct de vedere comun.Astfel, o serie de autori consideră că țiganii au ajuns în Europa odată cu ultimele invazii ale mongolilor sau ale tătarilor, în timp ce istoricul Thomasius, citat de M.Merfea, este de părere că cei mai mulți dintre țigani sunt originarii din Egipt.P.Bataillard presupune că originea acestor nomazi s-ar afla în Caucaz, Asia Mică și Turcia,bazându-se pe „arta ghicitului”,un obicei dezvoltat și practicat în Asia Mică,olandezul M.J. de Goeje,citat de I. Chelcea,considerând că leagănul țiganilor a fost Persia.

Europa Centrală și de Vest îi descoperă pe țigani în anii1416-1419.Atunci s-a produs o pătrundere de oarecare proporții a acestei populați,în țările Europei,din Ungaria și până în Germania și Franța.Migrația europeană a țiganilor în secolele XIV-XV a fost de durată,insă, trebuie menționat că nu a fost vorba despre un exod masiv.Cea mai mare parte a populației țiganești a rămas pe mai departe în Turcia și în țările din SE Europei,la care se adăuga Ungaria. Acest proces al migrației țiganlor este unul de factură istorică, și se caracterizează printr-o deosebită complexitate și cu multe necunoscute.Metoda lingvistică, care în acest caz s-a dovedit extrem de utilă, are limitele ei.Trebuie să remarcăm faptul că migrația tigană nu a fost una direcționată.Țiganii nu au avut ca țintă Europa,fiind, mai mult, o deplasare spontană, determinată de tot felul de factori.Au ajuns în Europa datorită împrejurărilor timpului, rolul major în direcționarea grupurilor avându-l evenimentele militare.

Țiganii se înscriu în curentul demografic de mare amploare și cu un impact de durată asupra istoriei europene,în cadrul căruia, timp de mai bine de un mileniu,numeroase popoare venind din Asia s-au așezat în Europa.Aceștia compun ultima populație de origine asiatică ce a ajuns pe continentul nostru.Cu ei, de fapt, se încheie migrația popoarelor.Specificul migrației țiganilor este că ea nu a avut caracter militar.

Cuvântul „țigan”, notează B.Leblon(1985), se pare că a fost împrumutat de nomazii veniți dinspre India, de la o sectă de magicieni din Asia Mică.Cu toate acestea se cunosc numeroase alte nume atribuite membrilor acestei etnii,în periplul ei European.Astfel, în Franța sunt cunoscuți sub numele de de „bohemiens” (veniți dinspre Boemia),englezi le spun „gipsy”,spaniolii și portughezii îi numesc „gitanos” sau „egypcianos”(nume dat celor veniți din Egipt),italienii când vorbesc despre țigani folosesc denumirile „zingaro” și „manuși” (manuș înseamnă om în limba țiganilor),pentru unguri ei sunt „pharaon nepek”(poporul lui Faraon) sau „ciganyioc”,rusii îi numesc „țâghani”,iar sârbii le spun „ciganin”.I. Chelcea nota că în ultima perioadă, o parte dintre țigani preferau să li se zică „romi”(rom înseamnă bărbat în limba romani, pe care o vorbesc țiganii).După cum se observă atât numele cât și originile lor diferă în funcție de sursa care a oferit informația,astfel încât nu se știe exact care este locul primordial al acestei populații și care este numele ei real.

„Adevărata istorie a rasei țigănesti se află în studiul propriei lor limbi”, a declarat un mare savant.În mod incontestabil, studiul limbi romani poate dezvălui foarte multe informații despre originea și evoluția inseși.

În prezent, după o evoluție de peste un mileniu,nu există o variantă standard a limbi romani și nici modele scrise care să stimuleze uniformitatea.În schimb, există o multitudine de dialecte(peste 60), cu un grad însemnat de înrudire între ele,dar, adesea, reciproc neinteligibile.Acum mai bine de două sute de ani, s-a înțeles pentru prima dată că limba romani trebuie să fie de origine indiană,din cauza asemănărilor dintre vocabularul ei și cel al unor graiuri indiene.

Dacă la limba romani și la anumite limbi din India aplicăm cele trei teste privind raporturile de evoluție:comunitatea vocabularului de bază,similaritatea structurii gramaticale și regularitatea corespondenței de sunete,toate rezultatele vor sugera o origine unitară. Asemănările dintre sanscrită sau hindi și limba romani în cadrul acestor exemple extrase din vocabularul de bază sunt clare.Fiecare din cele trei dialecte romani,respectiv grecesc, galez și căldărar,conțin mai bine de 500 de cuvinte a căror origine indică poate fi mai ușor recunoscută.

Este necesar să ne referim la grupul de limbi indo-ariane.În cadrul marii familii de limbi cunoscute și sub denumirea de indo-europene,ce cuprinde majoritatea limbilor din Europa și până în Asia Centrală,grupul principal de limbi,cel mai estetic, este cunoscut sub numele de indo-iranian și este format din subfamiliile de limbi indo-ariane și iraniene.Cea mai veche formă de limbă indo-ariană este consemnată în textele sacre ale Vedelor și dintr-unul din dialectele care stau la baza sanscritei din Vede a evoluat sanscrita clasică,cu vasta ei literatură.Această perioadă este cunoscută ca indo-ariana veche.Sanscrita clasică a devenit o limbă păstrată în mod artificial.Perioda indo-ariană mijlocie debutează aproximativ în jurul secolului al VI-lea î.Cr.,când încep să se dezvolte diferite forme populare,reducând unele din dificultățile sanscritei.Aceste limbi prakrit(prakrit=natural,nerafinat),care prezintă într-adevăr deosebiri dialectale,par să fi depășit sanscrita.

Totuși sanscrita a continuat să joace un rol important,similar latinei în Europa,rămânând chiar in zilele noastre una din limbile oficiale ale Indiei. Deși se poate merge mai departe în încercarea de reconstituire a unei proto-limbi(un strămoș ipotetic al tuturor dialectelor țigănești) rămâne un fapt bine cunoscut că încă se știe prea puțin despre apariția dialectelor indiene moderne pentru a putea duce cercetarea dincolo de compararea generală a trăsăturilor evolutive comune,care nu permit însă o suficientă punere de accord, în scopul identificării cu certitudine a limbi cu care limba romani se înrudește cel mai mult.

Un lucru este cert în ceea ce privește trecutul țiganilor.După secolul al XVIII-lea cercetările științifice au început să înlocuiască legendele ,astfel, țara de origine a țiganilor fiind India.Faptul care a dus la această concluzie o reprezintă analizele și comparațiile de ordin lingvistic.Datele rezultate din aceaste analize probează astfel că țiganii provin din nordul Indiei, unde vorbeau o singură limbă, înainte ca dispersarea lor să facă loc unei dialectizării.

Limba țiganilor este o limbă indiană, apropiată de sanscrită din care derivă, la fel ca limbile care sunt astăzi vorbite in nordul Indiei.

1.1 Precizări conceptuale

Pentru ca acest studiu, sa ofere să ofere o imagine cât mai aproape de realitate, este absolut necesar,definirea termenilor de minoritate,minoritate natională și etnie.

Cuvântul minoritar evocă participarea unui ansamblu prin subdiviziuni,iar dacă majoritatea are în primul rând avantajul numeric,al cantității,minoritățile au și ele posibilitatea de a se afirma atât în interiorul grupului din care facparte cât și în contextul exterior, nefiind nevoite să se supună condiționat majorității. De aici derivă unele modele de comportament minoritar, pe care membrii grupului le utilizează pentru a se apăra de reacțiile majorității.Ei adoptă un comportament loial față de grupul de apartenență și, totodată defensiv față de majoritatea care încearcă să-i supună unui proces de asimilare, de integrare ori de asociere forțată.

Când se vorbește despre problema minorităților, cei mai mulți oameni cred că este vorba despre tradiționalele aspecte legate de grupuri diferite sau de „grupuri străine” în plan etnic. Epoca modernă și, mai recent, post-modernismul au complicat mult lucrurile, impunând o varietate de alte minorități, care nu au nimic comun cu obișnuitele și tragicele războaie religioase sau inter-etnice.

În mod simultan cu evoluția reglementărilor privind minoritățile, s-a pus problema de a ști care sunt grupurile la care ne referim, pentru ca aceste reglementări să fie aplicate cu privire la ele. Dacă într-o primă perioadă documentele internaționale au vizat în mod expres anumite minorități etnice sau religioase, treptat reglementările au căpătat un caracter general. Ca urmare, a apărut și necesitatea unei definiții a conceptului de minoritate, iar pe măsura extinderii preocupărilor și a reglementărilor, a crescut presiunea pentru articularea acestui concept, astfel încât să asigure o înțelegere și o aplicare uniforme.

Ca și în alte domenii ale dreptului internațional, în ceea ce privește drepturile și libertățile fundamentale ale omului, mai ales ale persoanelor care fac parte din minorități s-au dezvoltat instituții și norme de drept fără să se elaboreze definițiile corespunzătoare. Astfel, majoritatea documentelor internaționale și a autorilor tratează problematica minorităților fără a da sau a folosi o definiție a acestui concept. Unii afirmă că o asemenea definiție nu ar fi necesară, alții se îndoiesc de necesitatea sau utilitatea ei, în alte lucrări s-a afirmat că elementele esențiale ale conceptului de minoritate sunt cunoscute și conținutul lui este evident, că acesta ar fi delimitat prin adjectivele „națională, etnică lingvistică sau religioasă” care îl însoțesc sau că reprezintă sensul comun. Se susține că cea mai bună soluție ar fi ori fără definiție, ori cu o definiție minimă, cu puține excepții și bazându-ne pe auto-identificare , fiind evident în cea mai mare parte a cazurilor care grupuri sunt minorități.

Lipsa de claritate asupra conceptului este unul din motivele pentru care unele state se tem de consecințele lui juridice și politice și chiar este invocată ca atare, pentru a nu accepta unele documente internaționale; în practica internațională este evident că absența unei definiții ne lasă dependenți de voința și interpretarea unilaterale ale fiecărui stat.

Trebiue precizat că nu există o definiție general acceptată în plan internațional , care să poată fi opusă oricărui stat, sau să poată fi invocată cu autoritate de standard internațional. De-a lungul anilor au fost propuse, însă, mai multe definiții, care au fost supuse atenției forurilor internaționale și statelor, dar nu au fost acceptate ca atare.

Subcomisia ONU pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților propunea în 1950 următoarea definiție: „Termenul de minoritate include numai acele grupuri nedominante ale populației, care posedă și doresc să-și mențină tradiții sau caracteristici etnice, religioase sau lingvistice stabile, evident diferite de cele ale restului populației. Asemenea minorități trebuie să includă în mod corespunzător un număr suficient de persoane, pentru a putea dezvolta astfel de caracteristici. Membrii unor asemenea minorități trebuie să fie loiali statului ai cărui cetățeni sunt”.

Într-un proiect de Convenție cu privire la problematica minorităților prezentat în 1993 de Comisia pentru democrație prin drept a Consiliului Europei, se propunea următoarea definiție: „ În sensul prezentei Convenții, termenul minoritate desemnează un grup numeric inferior restului populației unui stat, ai cărui membri, care au cetățenia acestui stat, posedă caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populației și sunt animați de voința de a-și păstra cultura, tradițiile, religia sau limba”.

Cea mai dificilă problemă pe care o ridică adoptarea unei definiții este tendința de a exclude din conceptul de minoritate, și deci de la beneficiul protecției prevăzute de standardele internaționale, anumite grupuri etnice, lingvistice sau religioase.

În documentele internaționale, ca și în lucrări doctrinare, s-a încercat, de asemenea, și o clasificare a minorităților. Într-un memorandum elaborat de Secretarul general al ONU intitulat „Definiția și clasificarea minorităților” și prezentat în 1949, se arată că minoritățile s-au format astfel:

Au constituit anterior o națiune independentă, organizată ca stat distinct;

Au făcut anterior parte dintr-o națiune organizată ca stat distinct și au fost ulterior separate de acesta și anexate la altul:

Au constituit sau constituie un grup regional sau dispersat care este legat prin anumite sentimente de solidaritate de grupul predominant, dar nu a fost asimilat de acesta.

H. Giordan, în „Les minorites en Europe”, distinge două tipuri de bază: minoritățile ne-teritoriale ( țiganii, unele comunități evreiești, comunitățile formate din imigranții mai vechi sau mai noi, din motive politice – armeni, kurzi, chilieni sau economice – turci, iugoslavi); minorități și naționalități – de la cele cu statut de autonomie, cum sunt catalanii, bascii, până la cele care nici nu sunt recunoscute ca atare – bretoni, occitani.

În documentele internaționale sunt folosite expresii multiple pentru a desemna grupurile minoritare. Astfel, în documentele din secolul XIX și începutul secolului XX s-a folosit conceptul de „naționalități”; în cadrul Societății Națiunilor, formula curentă a fost cea generică de minorități; în primele documente ale ONU s-a făcut referire la minorități ca și la „colectivități naționale”. Este cunoscută formularea din Convenția din 1948 privind prevenirea și reprimarea genocidului, care se referă la „grup național, etnic, rasial sau religios”, ca și cea din Pactul din 1966 privind drepturile civile și politice, care folosește noțiunea de „minorități etnice, religioase sau lingvistice”.

Având în vedere folosirea de noțiuni diferite, s-a pus și problema dacă există minorități etnice, lingvistice sau religioase care să nu fie minorități naționale; în cea mai mare parte a cazurilor, o minoritate națională este și o minoritate etnică, lingvistică sau religioasă. Acestea ar fi minorități denumite „integrale”, deci care s-ar deosebi de alte populații prin aceste elemente cumulate. Însă se consideră că ar exista unele minorități etnice, lingvistice, care nu ar fi minorități naționale ( de exemplu, rromi). Având numai unele din trăsături diferite, ele sunt denumite minorități „parțiale”.

Documentele internaționale deși folosesc mai multe concepte, nu fac nici o deosebire între acestea din punctul de vedere al standardelor minime stabilite, nu le atribuie consecințe juridice diferite în ceea ce privește drepturile persoanelor care fac parte din minorități și protecția identității lor.

Definirea noțiunii minoritate națională este o reală problemă,nu există încă o definiție unanim acceptată,iar încercările existente până în acest moment oferă doar explicații vagi ale termenului,nu clarifică și nici nu delimitează cadrul conceptual pentru a susține un punct de vedere bine argumentat.În procesul definirii minorităților naționale,termenii folosiți nu descriu și nici nu sunt suficienți de cuprinzătorii pentru a ilustra întreaga realitate socială, culturală, politică și economică,concluziile finale sunt adesea ambigue și confuze.

Indivizii care aparțin minorităților naționale fac parte dintr-o categorie în direcția câreia sunt orientate o multitudine de teorii și paradigme,însă găsirea unei definiții este un proces dificil.Din punct de vedere sociologic,studierea minorităților naționale se axează pe tendința membrilor de a se integra,uneori de a se identifica cu majoritatea care îi încojoară,ori de a forma un grup distinct,separat de cel al majorității.

La 1 octombrie 1990, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă Recomandarea 1134.În articolul 11 minoritățile sunt definite ca grupuri separate sau distincte, bine definite și stabilite pe teritoriul unui stat și prezintă anumite caracteristici religioase,lingvistice,culturale,care îi deosebesc de majoritatea populației.

Recomandarea 1177,adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, menționează că indivizii ce aparțin minorităților naționale sunt cetățeni care împărtășesc caracteristici specifice de ordin cultural,lincvistic sau religios și care pot dori să li se recunoască și să li se garanteze posibilitatea d a se exprima,sunt grupuri care împărtășesc specificități în interiorul unui stat,pe care Comunitatea Internaționalăle denumește minorități fără ca acest lucru să implice vreo inferioritate în vreun domeniu.

Chiar dacă ne referim la minorități naționale,ca la un ansamblu ce poate fi definit drept colectivitate,fie la persoanele ce aparțin minorităților naționale definite ca indivizi cu drepturi depline de cetățeni ai cărui stat aparțin,liberi spre a face propriile alegeri, ce au conștiință identitară, au în comun elemente cheie precum limba,religia,cultura,tradițiile;aceste trăsături caracteristice unui grup,atunci când sunt distincte de cele ale majorității transformă grupul respectiv în minoritate națională.

Noțiunea de grup minoritar i se poate atribui fiecăruia dintre următoarele grupuri : grupuri rasiale, religioase, nationale si etnice. În sociologie cuvântul etnic are un înțeles mai larg, referindu-se, uneori, fie la rasă, fie la religie, fie la grupuri naționale, și deseori la o combinație a acestor trei. Astfel grupurile etnice sunt definite ca „grupuri a căror membri împărtașesc o moștenire unică socială și culturală transmisă de la o generație la alta.

Grupurile etnice sunt acele grupuri sociale cu tradiții culturale comune care au sentimentul identității ca subgrup în cadrul societații dominante. Membrii acestor grupuri diferă de ceilalți membri prin anumite trăsături culturale specifice: limbă distinctivă, religie, tradiții folclorice (obiceiuri, îmbracaminte), tradiții culturale, comportament sau mod de viața. Ceea ce este specific și important este sentimentul identității și autoaprecierea lor ca fiind diferiți de majoritate, conștientizând deosebirea dintre noi-imaginea de sine si ei-imaginea celorlalți; trăind de obicei fie datorită impunerii grupului dominant, fie datorită alegerii lor, în anumite zone sau cartiere periferice.

Aceste grupurile etnice, sunt minorități sociale cuprinse în cadrul societații dominante care le controlează. Prin ce se diferențiază minoritațile etnice de națiune? Prin faptul că reprezintă dimensiuni mici, au la baza o moștenire comună, sunt mult mai persistente în istoria umană, sunt esențial exclusive si descriptive, membrii acestor grupuri având la bază anumite trăsături înnascute, în timp ce națiunile sunt circumscrise în timp și spațiu, sunt inclusive, definite cultural și politic.

Termenul cheie în definirea minoritaților etnice este cel de cultura , prin cultura specifică a unei minorități etnice înțelegându-se sistemul înțelesurilor împărtașite și dezvoltate într-un context economic și social, pe un fundal istoric și politic specific.

Naționalismul și etnicitatea au fost definite în foarte multe diferite moduri. Definițiile acestora pot fi împărțite în trei categorii. Prima cuprinde acele delimitări care prezintă naționalismul și etnicitatea ca referindu-se la idei, sentimente și acțiuni (fiind deci un efort depus de către intelectuali) și de sursele folosite de către istorici (cărți, eseuri și alte publicații).

O a doua categorie cuprinde înțelegerea celor două concepte ca fiind seturi de sentimente, atitudini, valori (conștiința) care caracterizează o anumită cultură, punându-se accent pe dezvoltarea limbii și a modurilor de viață comune, ca religia sau arta. În al treilea rând naționalismul este prezentat ca o mișcare care are scopul de a susține interesele naționale și etnice, într-un mod sau altul, orientată fiind pe acțiunile și conflictele politice. Nici una dintre aceste categorii nu acoperă în întregime dimensiunea conceptelor, dar atrag atenția asupra faptului că abordarea lor trebuie făcută având în vedere existența autonomă a fiecărui subiect semnalat și care necesită o anumită atenție.

Literatura de specialitate, afirmă că mecanismele de formare a identității etnice pot fi împărțite în două categorii, auto-identificarea sau identificarea internă (auto categorizarea) și categorizarea externă, tocmai pentru că nu întotdeauna oamenii sunt în poziția de a alege cine sunt sau ce înseamnă identitatea lor în termenii consecințelor sociale . Diferențierile în ceea ce privește puterea și cine o deține sunt foarte importante aici. Aceste două procese operează diferit la nivelul individului la acel al interacțiunilor acestuia cu ceilalți indivizi, dar și la nivelul instituțiilor.

Identitățile sunt întotdeauna construite de către indivizi și de către organizații și grupuri sociale, dar și de interacțiunile dintre indivizi și grupurile sociale. Identitățile individuale sunt văzute de către unii dintre teoreticieni ca fiind o „potrivire” care se stabilește între indivizi „sau grupuri” și mediul lor social. Câte o dată grupurile și indivizii încearcă să se schimbe (să schimbe modul în care se văd pe sine, identitățile lor, modul în care se comportă) conștient, dar de cele mai multe ori identitatea este construită și modificată inconștient în cadrul procesului de creștere și maturizare (socializarea primă și secundară), dar și în cadrul interacțiunilor „a da și a primi” desfășurate în cadrul propriului grup și în relațiile dintre grupuri. În contextul social, noile mișcări sunt îndeosebi interesate de identitatea și problemele legate de stilul de viață, încercând să se folosească de noile tehnici de prezentare (printre care un loc important îl ocupă mass media) pentru a promova adoptarea noilor sau menținerea vechilor identități.

1.2 Originea romilor

Pentru aproximativ jumătate din istoria țiganilor, există puține mărturii scrise la care se poate apela, în încercarea de a călca pe urmele acestora.Este cunoscut faptul că, pentru a obține avantaje și privilegii,strămoșii țiganilor au pus în circulație ipoteze bizare ce acreditau,pe rând, teza descendenței lor fie biblică, druză, babiloniană,,egipteană sau celtică,ori legende romantice despre strămoși, plecați dintr-un paradis pierdut în bejenia fără întoarcere.

Studii de istorie,antropologie,etnografie si lingvistică din epoca modernă au infirmat cu argumente științifice temeinice ipotezele romantice,circumscriind,pe bază de dovezi multiple,aria geografică de baștină a acestui neam,situată in nordul Indiei—Marele Punjab,aparținând statelor Punjab, Harayana, Niama Chal,Pradesh, Teritoriile Unite Delhi, Chandirgarh, precum și unele zone adiacente din Rajesthan,Jammu și Kashmir—,de unde,în urma prăbușirii Imperiului persan și ale ascensiunii islamului, ale invaziei musulmane din secolele XI-XIII,au fost nevoiți să migreze în masă spre continentele european și african ,apoi spre alte zone ale lumii.

Epoca și cauzele migrației țiganilor spre vest au fost controversate mult timp.După unele opinii,prima mare expansiune a țiganilor s-ar fi produs,după toate probabilitățile,încă din secolul al IV-lea d. Ch., fiind determinată de asprimea legilor lui Manu,care au degradat condiția de existență a ființei umane „sub cea a dobitoacelor”.Memoria colectivă a etniei nu a reținut motivele care au determinat exodul.

La jumătatea secolului al X-lea, a început prima mare migrație a țiganilor în Europa.Ei proveneau din India și, cu timpul, au invadat aproape toate țările vechiului continent.În ceea ce privește periplul acestei populații nomade,cercetătorii în domeniu nu au încă un punct de vedere comun.Astfel, o serie de autori consideră că țiganii au ajuns în Europa odată cu ultimele invazii ale mongolilor sau ale tătarilor, în timp ce istoricul Thomasius, citat de M.Merfea, este de părere că cei mai mulți dintre țigani sunt originarii din Egipt.P.Bataillard presupune că originea acestor nomazi s-ar afla în Caucaz, Asia Mică și Turcia,bazându-se pe „arta ghicitului”,un obicei dezvoltat și practicat în Asia Mică,olandezul M.J. de Goeje,citat de I. Chelcea,considerând că leagănul țiganilor a fost Persia.

Europa Centrală și de Vest îi descoperă pe țigani în anii1416-1419.Atunci s-a produs o pătrundere de oarecare proporții a acestei populați,în țările Europei,din Ungaria și până în Germania și Franța.Migrația europeană a țiganilor în secolele XIV-XV a fost de durată,insă, trebuie menționat că nu a fost vorba despre un exod masiv.Cea mai mare parte a populației țiganești a rămas pe mai departe în Turcia și în țările din SE Europei,la care se adăuga Ungaria. Acest proces al migrației țiganlor este unul de factură istorică, și se caracterizează printr-o deosebită complexitate și cu multe necunoscute.Metoda lingvistică, care în acest caz s-a dovedit extrem de utilă, are limitele ei.Trebuie să remarcăm faptul că migrația tigană nu a fost una direcționată.Țiganii nu au avut ca țintă Europa,fiind, mai mult, o deplasare spontană, determinată de tot felul de factori.Au ajuns în Europa datorită împrejurărilor timpului, rolul major în direcționarea grupurilor avându-l evenimentele militare.

Țiganii se înscriu în curentul demografic de mare amploare și cu un impact de durată asupra istoriei europene,în cadrul căruia, timp de mai bine de un mileniu,numeroase popoare venind din Asia s-au așezat în Europa.Aceștia compun ultima populație de origine asiatică ce a ajuns pe continentul nostru.Cu ei, de fapt, se încheie migrația popoarelor.Specificul migrației țiganilor este că ea nu a avut caracter militar.

Cuvântul „țigan”, notează B.Leblon(1985), se pare că a fost împrumutat de nomazii veniți dinspre India, de la o sectă de magicieni din Asia Mică.Cu toate acestea se cunosc numeroase alte nume atribuite membrilor acestei etnii,în periplul ei European.Astfel, în Franța sunt cunoscuți sub numele de de „bohemiens” (veniți dinspre Boemia),englezi le spun „gipsy”,spaniolii și portughezii îi numesc „gitanos” sau „egypcianos”(nume dat celor veniți din Egipt),italienii când vorbesc despre țigani folosesc denumirile „zingaro” și „manuși” (manuș înseamnă om în limba țiganilor),pentru unguri ei sunt „pharaon nepek”(poporul lui Faraon) sau „ciganyioc”,rusii îi numesc „țâghani”,iar sârbii le spun „ciganin”.I. Chelcea nota că în ultima perioadă, o parte dintre țigani preferau să li se zică „romi”(rom înseamnă bărbat în limba romani, pe care o vorbesc țiganii).După cum se observă atât numele cât și originile lor diferă în funcție de sursa care a oferit informația,astfel încât nu se știe exact care este locul primordial al acestei populații și care este numele ei real.

„Adevărata istorie a rasei țigănesti se află în studiul propriei lor limbi”, a declarat un mare savant.În mod incontestabil, studiul limbi romani poate dezvălui foarte multe informații despre originea și evoluția inseși.

În prezent, după o evoluție de peste un mileniu,nu există o variantă standard a limbi romani și nici modele scrise care să stimuleze uniformitatea.În schimb, există o multitudine de dialecte(peste 60), cu un grad însemnat de înrudire între ele,dar, adesea, reciproc neinteligibile.Acum mai bine de două sute de ani, s-a înțeles pentru prima dată că limba romani trebuie să fie de origine indiană,din cauza asemănărilor dintre vocabularul ei și cel al unor graiuri indiene.

Dacă la limba romani și la anumite limbi din India aplicăm cele trei teste privind raporturile de evoluție:comunitatea vocabularului de bază,similaritatea structurii gramaticale și regularitatea corespondenței de sunete,toate rezultatele vor sugera o origine unitară. Asemănările dintre sanscrită sau hindi și limba romani în cadrul acestor exemple extrase din vocabularul de bază sunt clare.Fiecare din cele trei dialecte romani,respectiv grecesc, galez și căldărar,conțin mai bine de 500 de cuvinte a căror origine indică poate fi mai ușor recunoscută.

Este necesar să ne referim la grupul de limbi indo-ariane.În cadrul marii familii de limbi cunoscute și sub denumirea de indo-europene,ce cuprinde majoritatea limbilor din Europa și până în Asia Centrală,grupul principal de limbi,cel mai estetic, este cunoscut sub numele de indo-iranian și este format din subfamiliile de limbi indo-ariane și iraniene.Cea mai veche formă de limbă indo-ariană este consemnată în textele sacre ale Vedelor și dintr-unul din dialectele care stau la baza sanscritei din Vede a evoluat sanscrita clasică,cu vasta ei literatură.Această perioadă este cunoscută ca indo-ariana veche.Sanscrita clasică a devenit o limbă păstrată în mod artificial.Perioda indo-ariană mijlocie debutează aproximativ în jurul secolului al VI-lea î.Cr.,când încep să se dezvolte diferite forme populare,reducând unele din dificultățile sanscritei.Aceste limbi prakrit(prakrit=natural,nerafinat),care prezintă într-adevăr deosebiri dialectale,par să fi depășit sanscrita.

Totuși sanscrita a continuat să joace un rol important,similar latinei în Europa,rămânând chiar in zilele noastre una din limbile oficiale ale Indiei. Deși se poate merge mai departe în încercarea de reconstituire a unei proto-limbi(un strămoș ipotetic al tuturor dialectelor țigănești) rămâne un fapt bine cunoscut că încă se știe prea puțin despre apariția dialectelor indiene moderne pentru a putea duce cercetarea dincolo de compararea generală a trăsăturilor evolutive comune,care nu permit însă o suficientă punere de accord, în scopul identificării cu certitudine a limbi cu care limba romani se înrudește cel mai mult.

Un lucru este cert în ceea ce privește trecutul țiganilor.După secolul al XVIII-lea cercetările științifice au început să înlocuiască legendele ,astfel, țara de origine a țiganilor fiind India.Faptul care a dus la această concluzie o reprezintă analizele și comparațiile de ordin lingvistic.Datele rezultate din aceaste analize probează astfel că țiganii provin din nordul Indiei, unde vorbeau o singură limbă, înainte ca dispersarea lor să facă loc unei dialectizării.

Limba țiganilor este o limbă indiană, apropiată de sanscrită din care derivă, la fel ca limbile care sunt astăzi vorbite in nordul Indiei.

I.3. Cadrul teoretic

Fenomenul participării politice este unul din fenomenele importante ale organizării vieții sociale pe care îl întâlnim încă din perioadele cele mai îndepărtate ale istoriei. Fie că era vorba despre casta brahmanilor, cei care participau efectiv la exercitarea puterii în India Antică, așa cum ne învață celebrul Tratat de Știință Politica-Artashastra, fie că este vorba despre cetățenii Atenei care adunați în piața publică deliberau asupra chestiunilor importante, cum ar fi acelea de pace, război, etc., toate acestea sunt forme de participare a diferitelor categorii de populație la viața politică din statele respective, în vremurile respective. După cum se observă, categoriile posesoare au dreptul de participare la viața politică diferă de la caz la caz, în cele două tipuri de societăți, luate ca exemplu. De aceea, interesant de aflat este ce categorii sociale aveau dreptul de a participa la viața politică sau, cu alte cuvinte, ce categorii sociale aveau dreptul de a fi reprezentate în instituțiile statului. În acest sens, putem spune că ideea de participare este legată de aceea de reprezentare. Pentru a putea susține că o categorie socială participă la viața politică, trebuie să avem dovada că anumiți reprezentanți ai săi iau parte la luarea deciziilor cu caracter politic.

În discursul politic ideea de reprezentare a început să capete sens pe măsura ce teoriile democrației au devenit importante și au început să aibe aplicabilitate practică. Pentru a înțelege mai bine aceste fenomene, le vom trata în corelație cu ideea de democrație. Enciclopedia Gândirii Politice – Blackwell sesizează existența ideii de reprezentare că esența a regimurilor politice democratice.

Astfel, dacă în antichitate termenul de democrație semnifica în societatea ateniana, conducerea de către popor, de către”demos”, în uzul curent el se referă la cârmuirea populară sau suveranitatea populară, la guvernământul reprezentativ (reprezentare), sau la o guvernare participativă directă , ba chiar la guvernământul republican său constituțional , adică la “guvernământul conform legii”

Termenul de democrație s-a impus cu adevărat în limbajul politic al Franței, în jurul anului 1848, deși principiul suveranității fusese afirmat mai devreme. Dacă ținem cont de una dintre primele definiții date termenului de democrație, observăm că aceasta duce cu gândul la ideea de participare a maselor la luarea deciziei. Dicționarul universal al lui Furetiere ( 1690) nota în dreptul termenului democrație: “tip de guvernare în care poporul are autoritate” . Însă, pentru a trece dincolo de generalitățile prezente în diversele definiții date de-a lungul timpului termenului de democrație, trebuie să facem apel la două lucrări fundamentale – Despre spiritul legilor și Contractul social, elaborate de doi mari autori ai vremii, Montesquieu, respectiv Rousseau. Rousseau pleca de la premisa că într-o democrație “supușii și suveranii sunt aceiași oameni, considerați însă sub diferite raporturi”.

Ambii autori înțelegeau conceptul de democrație pe baza suveranității – participării poporului la luarea deciziei – însă, în opinia lor, aceasta implica o dublă calitate a poporului , aceea de legislator și aceea de magistrat, ele exercitându-se deci, simultan, prin puterea executivă și cea legislativă. “ Este o lege fundamentală a democrației “că poporul să-și facă singur legile “ remarca Montesquieu. Se observă din aceste afirmații faptul că atât J.J. Rousseau, cât și Montesquieu sunt de acord asupra acestei produceri directe a legii de către popor care respinge per ansamblu principiul reprezentării, deși el nu clarifica, deloc, chestiunea inițiativei legilor. Montesquieu și Rousseau considerau că democrația înseamnă că poporul însuși este magistrat . În Contractul social, Rousseau ajunge chiar să scrie că “ suveranul poate ceda guvernarea întregului popor sau celei mai mari parți a poporului, astfel încât să existe mai mulți cetățeni magistrați, decât simpli cetățeni particulari”. Această formă de guvernare poate fi denumită democrație. Rousseau precizează însă că “democrația poate fi extinsă la întregul popor sau la jumătate din el ”, asimilând astfel democrația cu forma absolută de guvernare directă”. În aceeași lucrare, Rousseau accepta totuși ideea potrivit căreia principiul reprezentativității poate interveni în desemnarea puterii executive. Această chestiune ridică însă un alt semn de întrebare și anume: “ Cum se pot desemna reprezentanții?” În acest sens, atât Montesquieu, cât și Rousseau consideră că specificul democrației îl reprezintă desemnarea reprezentanților prin tragere la sorți , în timp ce sufragiul prin alegere ține de natura aristocrației .

În accepțiunea data de acești autori, democrația este uneori criticata de filosofi ai secolului al XVIII-lea. D’Argenson considera că există o democrație falsă și una legitimă, prima fiind plină de amenințări, în timp ce a două ar desemna guvernarea reprezentativă. În democrația veritabilă se acționează prin intermediul deputaților, iar aceștia capăta autoritate prin alegeri, misiunea aleșilor poporului și autoritatea pe care se sprijină ei alcătuiesc puterea publică. D’Argenson face practic trecerea de la noțiunea de autoguvernare la aceea de guvernare reprezentativă. În limbajul revoluției Franceze termenul de democrație se afla pe o poziție secundă în raport cu acela de suveranitatea a poporului. La Sieyes și Brissot regimul democratic trimite la originea sa antică, sensul său fiind acela de guvernare nemijlocita și legislație directă a poporului. Sieyes a insistat de nenumărate ori asupra acestor caracteristici, în 1789, pentru a sublinia specificitatea regimului pe care Revoluția Franceză urma să îl inaugureze. Potrivit opiniei sale, democrația era acea formă de guvernământ în care cetățenii fac ei singuri legile și își numesc în mod direct slujbașii publici . Cetățenii aleg, mai mult sau mai puțin, nemijlocit deputații în Adunarea Legislativă. . Legislația încetează deci a mai fi una democratică, devenind una reprezentativă. Trebuie sesizate, la nivelul discursului politic din preajma revoluției Franceze, cele două semnificații distincte care erau date de autori democrației – unii îi confereau acesteia sensul dat de Aristotel în epoca ateniana, iar alții încercau să o explice pe baza principiului reprezentativității. Sieyes insista în permanență asupra criteriului mărimii societății, făcând din reprezentare un simplu mecanism de reducere a numărului, în același timp el considera că procesul reprezentării are o funcție activă. Astfel, el considera că există două maniere în care cetățenii își dau concursul la alcătuirea legilor. Ei exercita acest drept fie în mod direct, fie îl conferă unor reprezentanți mai capabili decât ei în cunoașterea interesului general.. Pe de altă parte, Bissot considera că referendumul și democrația directă constituie niște proceduri primitive și precare de exprimare a voinței generale, întrucât sunt predispuse, în chip inexorabil, către forme subtile de manipulare și de confiscare a puterii, dând astfel reprezentării o conotație negativă. Distanțarea de cuvântul democrație fluctuează în funcție de aceste variații ale înțelegerii raportului dintre vechi și nou și ale sensului dat procesului reprezentativ. După ce, inițial, democrația fusese plasată, fără reținere, în antichitate, termenul care o desemnează tinde să revină odată cu derularea experienței revoluționare, mai cu seamă în 1793, atunci când perspectiva unei guvernări directe este consacrata de unii ca o soluție de consolidare a cursului revoluției. În celebrul său discurs din 10 mai 1793, intitulat “ Despre guvernarea reprezentativa”,Robbespierre solicita o intervenție mai însemnată a poporului în afacerile publice. Se pare că Robbespierre este cel care clarifica legătura dintre democrație și guvernarea reprezentativa (asimilata ideii de republică) în discursul sau rostit în 5 februarie 1794, intitulat “ Despre principiile de morală politică ce trebuie să ghideze Convenția Națională în administrarea internă a Republicii “. Democrația nu este un stat în care poporul, reunit în mod continuu, reglează de unul singur toate afacerile publice, ci un stat în care poporul suveran , călăuzit de legi create chiar de către el, face de unul singur tot ceea ce poate face bine și prin delegați tot ceea ce nu poate face singur”. Robbespierre critică formele arhaice ale democrației pe care le atribuie categoriilor de democrație pură, absolută. El vorbește astfel, de organizarea republicii “în așa fel, în care aceasta să fie îndepărtată de furtunile democrației absolute, cât și de liniștea perfida a despotismului reprezentativ”.

Treptat însă, termenul de democrație, înțeles pe atunci de puțini autori ca formă de exercitare a puterii politice, începe să piardă teren în favoarea democrației înțeleasă în sens social care face referire la acel tip de societate ce aduce tuturor oamenilor egalitatea și plenitudinea drepturilor cetățeanului și care, în concepția unora, duce cu gândul la ideea de efervescența a maselor.

Într-o lucrare publicată în 1837 și intitulata La democrație nouvelle , ou Des moeurs et de la puissance des classes moyennes en France, Edouard Alletz opunea vechea democrație înțeleasă ca o „guvernare a maselor”, „putere a numărului”, sau “autoritate a nesăbuinței și a mizeriei”, democrației noi, întemeiate pe sistemul reprezentativ și pe egalitatea în fața legii. Această idee este reluată de către Guizot într-un articol intitulat: De la democrație dans les societes modernes în care autorul face distincția între democrație modernă și democrația republicilor antice, înțelegând-o pe prima că o limitare a tuturor puterilor prin intermediul regimului reprezentativ al egalității civile, al egalei admisibilități a fiecăruia la funcțiile publice și al extinderii libertăților individuale. Introducerea în anul 1848 a sufragiului universal va desăvârși transformarea sensului cuvântului democrație și consfințește principiul reprezentării ca și principiu de bază al acestui tip de regim.

Odată cu evoluția științei politice, au apărut o serie de modificări la nivelul discursului academic referitor la democrație. Dacă în preajma Revoluției Franceze, după cum am văzut mai devreme, se punea problema participării poporului la viața politică și la alegerea reprezentanților, astfel încât decizia politica să reflecte interesele majorității, astăzi, regimurile politice sunt considerate democratice în funcție de acceptarea sau neacceptarea participării minorităților la viața politică.

Odată cu evoluția științelor politice, s-au intensificat eforturile unor autori în analiza fenomenului participării politice. Astfel, lucrarea fundamentală care analizează problematica participării politice este lucrarea lui G. Almond și S. Verba, intitulata Cultura Civică. În cadrul acestei lucrări, autorii sunt interesați să facă o analiză a culturii politice existente în cadrul societăților democratice, în condițiile dezvoltării tehnologice a acestora. “Deși mișcarea către tehnologie și raționalitatea organizației apar cu un grad mare de uniformitate pe tot cuprinsul lumii, direcția schimbării politice este mai puțin clară. Însă, este perceput un aspect al acestei noi culturi politice mondiale, acela că va fi o cultură politică a participării. Dacă se manifestă o revoluție politica pe tot cuprinsul lumii, ea reprezintă ceea ce ar putea fi numit explozia participării. În toate noile națiuni ale lumii este larg răspândită credința că omul obișnuit este relevant din punct de vedere politic – că el trebuie să fie un participant implicat în sistemul politic. Largi grupuri de oameni care au fost în afara politicii, cer intrarea în sistemul politic”.

Plecând de la aceste presupoziții, autorii lucrării încearcă să identifice diferitele tipuri de culturi politice, în funcție de gradul de participare a cetățenilor la viața lor politică. Cercetarea se desfășoară pe patru țări presupuse a fi democratice, respectiv Statele Unite ale Americii , Marea Britanie, Germania și Mexic.

Termenul de cultură politica este folosit pe parcursul lucrării, pentru a face referire la orientările politice specifice – atitudini față de sistemul politic și diferitele sale părți componente, precum și atitudini față de rolul binelui în sistem.. Aceste atitudini generează intensitatea fenomenului participării politice.

Cultura politică a națiunii este distribuția particulară de „patternuri” din orientările către obiecte politice, așa cum se realizează aceasta între membrii națiunii. Orientarea politica cuprinde trei elemente:

Orientarea cognitiva, adică cunoașterea despre și credință cu privire la sistemul politic, rolurile sale și deținătorii acestor roluri,

Orientarea afectiva sau sentimentele privind sistemul politic, rolurile sale, personalul și performanță.

Orientarea evaluativa, judecățile și opiniile cu privire la obiectele politice care, în mod tipic, implica o combinare a standardelor și criteriilor de valoare cu informația și sentimentele.

Cetățeanul care, întradevăr, participa la viața politică este acela care poseda aceste trei tipuri de orientări.

Detaliind pentru a afla gradul de implicare a cetățeanului în viața politică este necesar să determinăm:

Ce cunoaștere deține el cu privire la noțiunea de sistem politic, la accepția pe care o da el sistemului politic în termeni generali, ce știe despre istoria lui, dimensiunea, localizarea, puterea, caracteristicile constituționale și alte asemenea aspecte? Care sunt sentimentele sale față de aceste caracteristici sistematice? Care sunt opiniile și judecățile sale, mai mult sau mai puțin chibzuite, cu privire la acestea?

Ce cunoaștere are el privind structurile și rolurile, elite politice și propunerile de politici implicate în fluxul ascendent al conceperii politicii? Care sunt sentimentele sale privind aceste structuri, lideri și propuneri de politici?

Ce cunoaștere deține el cu privire la fluxul descendent al impunerii politicilor, structurile, indivizii și deciziile implicate în proces? Care sunt sentimentele și opiniile cu privire la ele?

Cum se percepe pe sine ca membru al sistemului său politic? Ce cunoaștere deține el cu privire la drepturile, puterile, obligațiile și strategiile sale de acces la zonele de influență? Cum își percepe propriile capacități ? Ce norme de participare și performanță recunoaște și folosește el în formularea unor judecați politice sau atunci când ajunge la opinii?

În funcție de aceste variabile, autorii vorbesc despre trei tipuri de cultură politică: parohiala, dependența și participativa.

Cultura politica parohiala o întâlnim în cadrul acelor societăți în care cetățenii nu au nici un fel de cunoștințe față de sistemul politic, față de structurile și rolurile sale, și nu se percepe pe sine ca participant activ la viața politică. În această categorie putem încadra, după cum spun autorii,culturile politice ale societăților tribale africane și comunitățile locale autonome cercetate de Coleman. Dar, totuși probabilitatea apariției parohialismului pur se întâlnește în sistemele tradiționale mai simple în care specializarea politica este minimă. În sistemele politice mai diferențiate este probabil că parohialismul să fie, mai degrabă, afectiv, decât cognitiv, adică, cetățenii pot fi conștienți, în mod vag, de existența regimului politic central, însă sentimentele lor față de acesta sunt nesigure sau chiar negative, iar regimul nu a instituit nici o normă care să-i reglementeze relațiile cu aceste aspecte.

Cultura politica dependentă. În cadrul culturii politice dependente exista o înaltă frecvență către sistemul politic diferențiat și către aspectele de output ale sistemului, iar orientările către obiectivele specifice de imput și către sine ca participant activ la viața politică sunt practic nule.

Cetățeanul care poseda o cultură politica dependență “este conștient de autoritatea guvernamentală specializată , este afectiv orientat către ea, probabil având o anumită mândrie față de ea, el evaluând-o că legitimă sau ilegitima. Însă, relația este față de sistem la nivel general și către partea administrativă sau către fluxul descendent al sistemului politic”

Cultura politica de tip participativ este acel tip de cultură politica în care membrii societății tind să fie orientați, în mod explicit, către sistem ca întreg și către ambele structuri și procese , politice și administrative , cu alte cuvinte, către aspectele de imput și output ale sistemului politic . Membrii individuali ai formei participative de guvernământ pot fi orientați favorabil sau nefavorabil către diferitele clase de obiecte politice . Ei tind să fie orientați către un rol activist al sinelui în corpul politic, iar sentimentele și evaluările unui asemenea rol pot să varieze de la acceptare la respingere.

Teoria accepta faptul că aceasta clasificare nu este omogena și uniforma, astfel încât sistemele politice având culturi predominant participative vor include în cazuri limita, atât componente dominante, cât și componente parohiale.

“ Cetățeanul este așadar, un amestec particular de orientări participative, dominante și parohiale iar cultura civică este un amestec particular de cetățeni dominanți și parohiali.”

Am văzut până acum, cum a evoluat conceptul de participare politica de-a lungul timpului, în cadrul principalelor teorii politice. Însă, nu trebuie scăpat din vedere faptul că lucrarea de fata vizează analiza fenomenului participării romilor la viața politică. În acest sens, este util un punct de vedere teoretic referitor exclusiv la acest aspect. Lucrarea academică de bază care vizează analiza fenomenului participării romilor la viața politică este lucrarea lui Zoltan Barany, intitulata East European Gypsies- Regim Change, Marginality and Ethnopolitics.

Teoria principala susținută de Barany în lucrarea citata este aceea că “tipul de regim ( imperial, autoritar, comunist sau democratic ) este principalul determinant al politicilor privind minoritățile în diferitele state”. În plus, față de aceasta, condițiile unice al fiecărui stat pot avea, deasemenea, influența asupra politicilor pe care statul le implementează.

Astfel, autorul considera că “statele asociate cu anumite tipuri de regimuri promovează o politică mai tolerantă, în timp ce statele aparținând altor tipuri de regimuri sunt de obicei mai restrictive și mai represive în abordarea lor față de populația marginala”.

Acest argument sugerează faptul că trăsăturile regimului au un efect puternic asupra politicilor statului și că ele pot explica schimbările ce au loc în condițiile de viață ale grupurilor etnice. Regimul poate fi definit în funcție de maniera în care recunoaște și protejează drepturile aparținând minorităților naționale, dacă susțin sau nu aranjamentele instituțional- structurale pentru articularea intereselor minorităților, sau dacă stabilesc o cultură politica bazată pe negociere, consens și control.. Analizând situația unei minorități pe teritoriul unui stat, este important să cunoaștem tipul de regim existent în statul respectiv, deoarece relațiile politice cu grupurile etnice nu pot fi separate de politică, în general. În plus,atât pe parcursul schimbărilor de regim, cât și în etapele de tranziție între diferitele tipuri de regim se observa fenomene de instabilitate politica , ambiguitate a direcțiilor în politica și chiar haos.

Astfel, în cazul imperiilor, autorul considera că această formă de organizare politică tinde să promoveze politici restrictive față de grupurile aparținând minorităților naționale. Asemenea state nu pun accent asupra omogenității culturale și religioase , date fiind costurile asociate comunicării, transporturilor, menținerii ordinii publice și altor factori. Beneficiile obținute din aceste politici coercitive nu merită riscul susținerii minorităților care pot periclita stabilitatea statului. Statele imperiale mature pot să promoveze o abordare temperată vis-a vis de minoritățile etnice. Ele pot garanta drepturile culturale și religioase și chiar pot construi alianțe cu grupurile aparținând minorităților naționale ( pentru a asigura succesul în campanile militare, dar, de obicei, sunt reticente în a extinde drepturile minorităților naționale).

Barany observa în cercetarea sa că Imperiul Otoman pare să fi promovat o politică mai permisivă față de minoritățile naționale decât Imperiul Habsburgic. În imperiul Habsburgic minoritățile etnice, lingvistice și religioase nu s-au bucurat nici de nivelul de autonomie și nici de atitudinea de stat toleranță față de minorități pe care o întâlnim în cadrul Imperiului Otoman. Abia după anul 1867, politicile privind minoritățile naționale au cunoscut un anumit grad de liberalizare, deși situația croaților, slovacilor, sârbilor, rutenilor și romanilor nu s-a îmbunătățit considerabil, nici după această dată. Autorul concluzionează prin faptul că, deși statul Habsburgic și cel Otoman aparțin aceluiași tip de regim, totuși, politicile specifice și abordarea generală a minorităților etnice sunt diferite datorită caracteristicilor individuale, aparținând acestor tipuri de minorități.

Spre deosebire de imperii, statele autoritare promovează o politică mai represiva față de minoritățile etnice. Argumentele aduse de Barany, în vederea susținerii acestei teze, sunt următoarele:

În primul rând, dominația statului autoritar se întinde pe un teritoriu mult mai restrâns decât cea a imperiilor, iar resursele necesare stabilirii unui control riguros asupra acestui domeniu sunt în general disponibile . Cu alte cuvinte, potențialul coercitiv al statului este mult mai mare în cadrul sistemelor autoritare. Al doilea argument este acela că, deși statele autoritare sunt considerate omogene, totuși, ele au un număr mic de minorități, constituind un procent scăzut din totalul populației care sunt în acest fel foarte ușor de controlat. În al treilea rând, dată fiind absenta sau slăbiciunea procesului democratic , statele autoritare pot limita, sau chiar interzice, reprezentarea intereselor minorităților, sau pot dezaproba cererile lor socio-economice. Finalmente, în aceste state, data fiind proporția foarte mică a minorităților naționale și potențialul coercitiv înalt al statului, minoritățile nu au posibilitatea de a amenința stabilitatea statului. Așadar, autoritățile pot implementa politici represive în ceea ce privește minoritățile ( cum ar fi negarea drepturilor culturale , asimilarea și chiar expulzarea), fără să pericliteze stabilitatea proprie.

Anumite state autoritare fie pretind că sunt state națiuni, fie procedează la omogenizarea populației sale printr-o multitudine de metode ( care uneori pot îmbrăca forme extreme – cum ar fi purificarea etnica și chiar genocidul).

În sistemele socialiste, înțelegerea politicilor care vizează minoritățile naționale depinde de înțelegerea doctrinei care stă la baza acestei forme de organizare politică. Un stat socialist este dominat de un partid de tip marxist-leninist care permite un minim pluralism economic, politic sau social. Statele socialiste sau comuniste promovează politici etnice de incluziune . De vreme ce în acest tip de regim sunt mai puține constrângeri impuse de controlul politic al statului, decât în regimurile autoritare și în cadrul acestora ne putem aștepta la folosirea forței în vederea impunerii politicilor de integrare și asimilare. Elementul structural instituțional esențial în cadrul sistemelor socialiste este partidul comunist . Partidul controlează nu numai viața politică, dar și organizațiile sociale , forțele armate, poliția, canalele de informare și comunicare și chiar economia. În tipul ideal de regim comunist nu exista pluralism politic, social sau economic. Puterea politica este centralizata la o anumită extrema și numai forme simbolice de diversitate sunt premise. Legitimitatea elitelor derivă din afilierea lor la doctrina marxist- leninistă. Această doctrină nu pune accent pe importanta minorităților naționale, Marx așteptându-se că diferențele naționale să dispară în timp, datorită faptului că identitatea de clasa reprezenta linia decisivă de diviziune socială între oameni. Marx și Engels au vorbit destul de puțin despre minoritățile etnice și lupta lor pentru autodeterminare, deoarece ei nu credeau că aceste eforturi reprezentau o forță destul de puternică pentru a împiedica mișcarea proletara să își continue drumul normal. Concluzionând, putem spune că regimurile de tip socialist nu acordau o importanță deosebită aspectelor legate de promovarea minorităților naționale. Deși constituțiile statelor socialiste est-europene consacrau drepturile minorităților naționale, totuși aceste drepturi nu erau luate în serios, iar anumite grupuri, cum ar fi romii, nici nu erau menționate.

Democrațiile liberale sunt tipuri de regimuri care promovează politicile cele mai favorabile minorităților etnice și altor grupuri marginale. Spre deosebire de statele din alte tipuri de regimuri, democrația liberală, de obicei, se bucura de legitimitate și susținere populară pentru construcția statului. Democrațiile sunt caracterizate prin incluziune, voința de a negocia și a face compromisuri, competiție instituționalizata pentru influența și o arie extinsă de libertăți civile garantate prin legi. Prin natura lor democrațiile liberale sunt mai preocupate de drepturile omului și drepturile minorităților naționale, decât sunt statele din alte tipuri de regim. Statele democratice, nu numai că permit reprezentarea intereselor minorităților naționale,dar le și sprijină să facă eforturi substanțiale pentru acomodarea lor cu celelalte politici impuse. Democrațiile sunt sisteme politice caracterizate prin pluralism în afacerile politice, sociale și economice. Democrațiile sunt destul de flexibile, astfel încât să poată permite reprezentarea unui grad ridicat de interese și abordări politice, activități societale, organizații și scopuri economice, fără interferența statului. Însă, democrația nu presupune, de la sine, egalitatea între grupurile etnice dominante și cele marginale. Puterea de rezolvare a conflictelor în cadrul democrațiilor mature sta în flexibilitatea lor de a permite grupurilor dezavantajate să-și articuleze interesele prin intermediul mobilizării politice. Democrațiile recunosc grupurile minoritare ca entități corporale, cu drepturi care le permit menținerea identității lor distincte culturale, educaționale și lingvistice.

Concluzionând, putem observa că, democrațiile reprezintă singura formă de regim politic care permite participarea minorităților la viața politică. Însă, trecerea de la un regim la altul presupune o perioadă de tranziție care este caracterizată de schimbări societale masive , dezvoltare economică, fluctuația elitelor, etc., Aceasta poate avea două consecințe vis a vis de participarea minorităților la viața politică,și anume: pe de o parte, crearea oportunităților pentru mobilizarea grupurilor aparținând minorităților naționale, iar pe de altă parte, amplificarea atitudinilor sociale extremiste, naționaliste, ceea ce presupune anumite dificultăți pentru grupurile aparținând minorităților naționale.

Revenind la teoria lui Barany, acesta continuă prin a menționa că, totuși, tipul de regim este o determinantă importanta în ceea ce privește permisivitatea participării politice a minorităților, dar, totuși, nu explică, pe de-a întregul, caracteristicile politicilor privind minoritățile naționale în cadrul diferitelor state. De aceea, autorul vorbește de anumite condiții particulare care ne ajută să înțelegem mai bine politicile statelor în domeniul minorităților naționale. Aceste caracteristici particulare sunt:

caracteristicile politice instituționale ale statului (tradițiile politice influențează atitudinile politice ale statului și reprezentanților săi, tradițiile relațiilor cu anumite grupuri de minorități și atitudinile față de acestea influențează atitudinile prezente față de grupurile de minorități);

atitudinile sociale (percepțiile societale și punctele de vedere despre o anumită minoritate diferențiază politicile pe care statul și instituțiile statale le implementează vis a vis de minoritățile naționale – dacă populația dominantă susține grupul marginal, este mult mai probabil că statul să conceapă și să implementeze politici în favoarea grupului respectiv);

condițiile socio-economice ale grupului marginal (condițiile economice, nivelul de educație, nivelul de angajare, dezvoltarea culturală, numărul populației minoritare, rata nașterilor, precum și o serie de alți factori asociați determina caracteristicile politicilor statului referitor la populația respectivă);.

gradul de mobilizare politică a minorității (fără o mobilizare politică din partea minorității, aceasta nu poate exercita influența asupra vieții politice);

organizațiile internaționale (care impun anumite cerințe statelor democratice în vederea încurajării participării politice a minorităților naționale și garantarea drepturilor lor), dar și organizațiile neguvernamentale.

În capitolul 2 al lucrării, Zoltan Barany își concentrează atenția asupra a doi alți factori care au o influență deosebită asupra participării minorităților la viața politică pe care i-am amintit mai devreme. Este vorba despre marginalizare și mobilizare etnică.

Marginalizarea reprezintă o poziție subordonată, sau periferică care rezultă dintr-un conflict de rase, grupuri etnice, sexe, culturi, religii, stiluri de viață, statusuri sociale sau economice și așa mai departe. Variabilele cheie care determină natura și gradul condiției marginale a populației sunt distanta spațială, cea culturală și cea socială dintre grupurile dominante și cele marginale. Există mai multe tipuri de marginalizare, care pot fi clasificate în funcție de diferite criterii. Tipologia relevanță în cazul minorităților etnice este următoarea: marginalizare economică socială și politică.

Marginalizarea economică poate fi întâlnită la persoanele fără locuință care sunt și foarte sărace. În cea mai mare parte a cazurilor minoritățile etnice și rasiale sunt cele care trăiesc în condiții mai defavorabile, decât restul populației majoritare.

Marginalizarea socială face referire la condițiile în care un individ sau grup este eclipsat, ostracizat, respins de către altul. Excluziunea socială poate fi determinată de o serie întreagă de factori sau cauze, cum ar fi, de exemplu,: rasă, backgroundul etnic, statutul economic, religia, cultură, tradițiile, înfățișare sau handicap fizic. Marginalizarea etnică poate cuprinde toate aceste feluri de marginalizare expuse. Aceasta situația marginala a grupurilor etnice rezultă din excluderea de către grupul dominant a grupului etnic din cauza etnicității diferite. Relația dintre subordonare și marginalizarea grupului etnic este esențială, deoarece marginalizarea etnică este cea care determină cadrul socio-economic și politic în care grupul etnic există. Marginalitatea etnică apare, de obicei, acolo unde o comunitate etnică locuiește în afara granițelor care cuprind populația aparținând acelei etnii.

Totuși, marginalizarea nu este o condiție statică de-a lungul timpului, deoarece statutul marginal se poate schimba. Aceasta se întâmpla prin asimilare între diferite culturi și râse. Marginalizarea presupune întotdeauna aspecte relaționale: relația centrului cu periferia, a dominatorului cu dominatul, a exclusului cu cel care exclude. Însă, prin virtutea poziției sale centrale, grupul dominant găsește, de obicei, variante numeroase de a-și asigura și a-și menține poziția. Această poziție dominantă nu trebuie neapărat să fie bazată pe o anumită baza economică și militară, ci poate fi susținută și pe alte aspecte, cum ar fi, de exemplu, superioritatea culturală.

Revenind la tipologia marginalizării expusă mai devreme, trebuie să afirmăm faptul că marginalizarea politica este cea care afectează în cea mai mare măsură participarea minorităților la viața politică, deși se afla în strânsă interdependența cu marginalizarea economică și cea socială.

Marginalizarea politică a minorităților este echivalentă cu neparticiparea acestora la viața politică. Condiția marginala pe scenă politica poate rezulta dintr-o varietate de factori și poate avea rădăcinile nu în sfera politică, ci în marginalitatea economică sau socială. Grupul dominant din punct de vedere social deține, de obicei, puterea politică și poate poate determina marginalizarea grupului subordonat, justificându-se pe baza diferențelor rasiale, etnice, culturale, status social, orientare sexuală, etc., Pentru a caracteriza diferitele surse ale marginalizării politice, Barany propune patru arii în care acestea pot fi căutate. Prima sursa poate fi constituită de cauzele de politica internă (leadershipul incompetent, programele politice neadecvate) ale mobilizării grupului respectiv. Al doilea tip de sursa poate fi de natură exogena, respectiv condițiile politice externe în cadrul cărora se înscriu eforturile statului de a limita oportunitățile pentru afirmarea intereselor grupurilor minoritare. În al treilea rând, există cauze endogene sociale sau economice, cum ar fi, de exemplu, absenta solidarității etnice, nivelul educațional scăzut, lipsa de resurse, etc., În al patrulea rând, există cauze socio-economice exogene care se referă la caracteristicile sociale și economice ale grupului defavorizat. Marginalizarea politica poate fi manifestată în mai multe moduri, prin limitări ale reprezentării politice și ale dreptului de vot, negarea drepturilor culturale, excluderea de la diferite profesii, restricții în ceea ce privește dreptul de proprietate și dreptul de vot, restricții în accesul la servicii publice, etc.

Pe lângă marginalizare, o altă determinanta importantă a participării minorităților la viața politică este capacitatea lor de mobilizare. Barany considera că mobilizarea politica depinde de mai mulți factori, cum ar fi: identitatea etnică, coeziunea de grup, leadershipul și programele de acțiune.

Potrivit definiției date de Charles Tilly, prin mobilizare politică se înțelege procesul prin care grupurile se organizează în jurul unui aspect al identității lor (cum ar fi, de exemplu, culoarea pielii, limba, obiceiuri în urmărirea unui scop comun). Mobilizarea politica denotă o activitate deliberată a unui grup de indivizi pentru realizarea obiectivelor politice. Există o multitudine de cauze care stau la baza mobilizării etnice, însă, cea mai frecventă dintre ele este deprivarea relativă, fie că este făcută pe baze culturale social-economice sau politice. Însă, mobilizarea etnică poate apărea chiar și în absența excluziunii, sau marginalizării în cazul în care comunitatea care se mobilizează intenționează să să-și îmbunătățească circumstanțele vis-a vis de alte grupuri etnice din societate. Mobilizarea etnică poate fi stopata sau stimulată de înlăturarea parțială sau completă a obstacolelor ce pot apărea în calea activismului etnic, emergenta liderilor carismatici, situațiile de injustiție suferite de membrii grupului respectiv. Restrângând, putem afirma că, în opinia lui Barany, mobilizarea etnică este influențată de percepțiile oamenilor asupra deprivării relative și determinarea lor de a-și urma interesele politice.

Procesul mobilizării politice poate fi împărțit în trei faze distincte. Prima fază este acea a formării și întăririi identității etnice, determinarea granițelor grupului etnic vis-a vis de alte grupuri. A doua fază este asigurarea premizelor necesare pentru acțiunea politică, cum ar fi: resursele financiare, lideri, relația cu media, etc., Cel de-al treilea stadiu este acțiunea politică efectivă, implementată în scopul promovării intereselor grupurilor etnice prin participare politică.

O cerință fundamentală a mobilizării etnice, în vederea participării politice, o reprezintă prezența unei identități sociale clar formulate pe care toți membrii grupului respectiv să o împărtășească. Menținerea distanței spațiale sociale și culturale față de alte grupuri etnice, împreună cu refuzul de asimilare etnică și integrare, pot asigura în circumstanțe favorabile supraviețuirea identității proprii a grupurilor etnice. Însă, nu trebuie înțeles faptul că identitatea etnică este o condiție, sine-qua-non, a fiecărui grup etnic. Ea trebuie formată, susținută, întărâtă, conservată printr-o serie de metode specifice, cum ar fi: sărbătorirea personalităților istorice, organizarea de reuniuni cu ocazia sărbătorilor tradiționale, etc., Problema care apare în acest context este aceea că, adeseori, întâlnim cazuri în care grupurile aparținând diferitelor minorități naționale își ascund propria identitate și o adoptă pe cea a altor grupuri.

O identitate etnică bine consolidata este condiția de bază, în opinia lui Barany, pentru mobilizarea politică, dar nu unică. Există și alte premise ale acesteia pe care le enumeram în cele ce urmează:

experiență trecută de mobilizare, independența sau autonomia;

solidaritatea etnică și capitalul social;

leadershipul (pentru a face posibilă participarea grupurilor etnice la viața politică ele au nevoie să-și facă credibile cerințele politice, iar aceasta se realizează prin intermediul liderilor care să se bucure de un anumit grad de autoritate în cadrul comunității etnice și care să aibă un anumit nivel educațional);

organizarea (o condiție principală pentru efectivitatea politică a fiecărui grup etnic este creșterea conștiinței comune a membrilor săi, de atragere a unor persoane influențe în cadrul organizației);.

ideologia, profilul, programul (mobilizarea etnică este absolut necesară și este facilitata de o ideologie, un set complet de credințe articulate, despre identitatea colectivă, interese și aspirații, motivele care justifică acțiunile colective);

oportunitatea politica (existenta condițiilor în societate care să permită mobilizarea);

resursele financiare (necesare mobilizării);

comunicarea cu membrii comunității;

simboluri, etc.,

Aceasta este concepția teoretică a lui Barany, referitoare la determinanții principali ai fenomenului participării grupurilor de minorități la viața politică. Pe parcursul capitolelor următoare vom încerca să analizăm fenomenul participării minorității rome la viața politică din România, ținând cont de aceste variabile, pe care am încercat să le prezentăm în cadrul teoretic

Cap. II. Participarea romilor la viața politica

II.1 Caracteristicile organizării romilor după 1989

Înainte de a analiza fenomenul participării romilor la viața politică a României după anul 1989, consider că este utilă expunerea câtorva considerații despre determinanții fenomenului participării politice a romilor în țările post comuniste. După cum am văzut în cadrul teoretic, mobilizarea este principala condiție a participării politice. Astfel, am observat faptul că în timpul perioadei comuniste statul a menținut activismul romilor la cote minime, deși un grup mic de intelectuali romi a reușit într-o oarecare măsură să se afirme. “Ca o regulă generală, statele nu au restricționat mobilizarea romilor după 1989, deși, în anumite cazuri, a întreținut o anumită stare conflictuala între diferitele organizații aparținând romilor”, afirma Barany. De aceea, spune autorul, putem vorbi de o anumită lipsa de performanță a romilor în arenă politica Această lipsă de performanță este determinată de problemele socio-economice (nivelul educațional scăzut, sărăcie, lipsa solidarității entice), un rol important avându-l, deasemenea, identitatea etnică, organizarea, leadership-ul, resursele financiare, etc.

Analizând importanta fiecărui factor dintre cei expuși, Barany considera că identitatea etnică este esențială pentru mobilizarea minorității rome în vederea participării la viața politică. Foarte multe persoane de origine non-roma considera că romii poseda o foarte puternică identitate etnică, datorită faptului că ei diferă în foarte multe privință de populația majoritara. Însă, la o analiză mai atentă, se observă că acesta identitate nu este atât de puternică, pe cât este percepută, ci, mai degrabă, este una slabă, deoarece foarte mulți romi refuza să se identifice pe baza background-ului lor etnic. În plus, Romii constituie o populație foarte diversificata, foarte stratificata în diferite grupări., fiind caracterizată de clivaje intracomunitare care împiedică crearea unei apartenente unice, per ansamblul populației. Romii se identifica, mai degrabă, cu neamul căruia îi aparțin și mai puțin cu întreaga etnie, per ansamblu.

Organizațiile romilor pot fi clasificate în funcție de tipul de conducător (dacă este tradițional sau intelectual), structura geografică (locale, regionale, sau naționale), sau după sursa suportului financiar.

Analizând importanta fiecărui factor dintre cei expuși, Barany considera că identitatea etnică este esențială pentru mobilizarea minorității rome în vederea participării la viața politică. Foarte multe persoane de origine non-roma considera că romii poseda o foarte puternică identitate etnică, datorită faptului că ei diferă în foarte multe privință de populația majoritara. Însă, la o analiză mai atentă, se observă că acesta identitate nu este atât de puternică, pe cât este percepută, ci, mai degrabă, este una slabă, deoarece foarte mulți romi refuza să se identifice pe baza background-ului lor etnic. În plus, Romii constituie o populație foarte diversificata, foarte stratificata în diferite grupări., fiind caracterizată de clivaje intracomunitare care împiedică crearea unei apartenente unice, per ansamblul populației. Romii se identifica, mai degrabă, cu neamul căruia îi aparțin și mai puțin cu întreaga etnie, per ansamblu.

Organizațiile romilor pot fi clasificate în funcție de tipul de conducător (dacă este tradițional sau intelectual), structura geografică (locale, regionale, sau naționale), sau după sursa suportului financiar. Însă, cea mai importantă distincție este aceea între organizații politice și organizații socio-economice. Organizațiile socio-economice ale romilor sunt în număr mult mai mare în țările fost comuniste, decât cele politice și ele au ca principal scop atragerea de fonduri în vederea îmbunătățirii situației romilor, erijându-se în protectoarele drepturilor aparținând acestei minorități. Deși, organizațiile politice ale romilor au participat la alegeri, procentajul obținut de acestea nu a fost, în nici un caz, spectaculos.

O altă problemă, care trebuie adusă în discuție în acest context, este cea legată de programele acestor organizații. Barany considera că timpul anilor 1990, doar câteva dintre organizațiile romilor au reușit să dezvolte programe reale, consistente și pragmatice, deși această situație s-a îmbunătățit până la sfârșitul acestei decade. Programele politice ale partidelor aparținând romilor sunt adesea determinate de aspirațiile indivizilor; există o coeziune restrânsă la nivelul liderilor politici și adesea este neclar care dintre numeroșii lideri reprezintă un anumit scop. În unele cazuri, cerințele grupurilor de romi au fost nerealiste, ceea ce a dus la creșterea apatiei clasei politice față de liderii partidelor respective și au erodat suportul oferit acestor organizații. Judecând în funcție de criteriile de instituționalizare propuse de Huntington3, putem afirma că organizațiile romilor în epoca postdecembrista tind să fie neadaptabile, multe dintre ele având o structură simplă (de obicei câteva unități) și câteva obiective, de obicei prost definite.

„Leadership” -ul este foarte important în cazul romilor, deoarece mobilizarea etniei romilor este centrată pe elite, condusă de elite și paternalista. O parte considerabilă a liderilor contemporani romi au fost educați și au devenit activi în timpul regimului comunist, de aceea probabil mulți dintre ei tind să dezvolte tendințe autoritare. Deasemenea, un alt fenomen întâlnit în cazul multor lideri romi din țările post comuniste este faptul că aceștia “au fost certați cu legea”, motiv pentru care le-a fost afectată credibilitatea față de majoritatea populației. În același timp, în multe cazuri, s-a observat că liderii romi consuma mai multă energie lupatand unul împotriva altuia, decât luptând pentru satisfacerea dezideratelor politice ale minorității rome.

Acest clivaj, existent între liderii politici ai romilor, este centrat pe două aspecte majore. Cea mai importantă dispută este aceea dintre liderii tradiționali și liderii moderni. Primii sunt foarte bine înrădăcinați în comunitate și au o înțelegere profundă asupra problemelor acesteia. În mod tipic, ei beneficiază de o educație formală minimă, dar au un success mare în afaceri. Pe de altă parte, întâlnim activiști moderni” new style activists”, după cum îi numește Barany. Aceștia sunt tineri dinamici și bine educați (cei mai mulți sunt absolvenți de învățământ superior), sunt cunoscători de limbi străine și sunt concentrați pe obiective mult mai practice. O altă dispută este cea dintre radicali și moderați. Ambii lupta pentru drepturile romilor, însă maniera în care o fac este diferită. Activiștii radicali sunt preocupați de menținerea problemelor romilor, ca subiect, pe agenda guvernelor și în atenția mass-media. Ei, de obicei, exagerează, acuza organizațiile de stat și alte foruri de ignorarea problemei romilor. Moderații sunt mai concentrați asupra asupra obținerii unor compromisuri și tind să aibe mai mult succes în împlinirea scopurilor pragmatice și a proiectelor.

În fine, resursele financiare necesare mobilizării mișcării romilor în statele post comuniste reprezintă alt factor cu influență majoră asupra participării romilor la viața politică. În lipsa unei organizații sustenabile din punct de vedere financiar, participarea politica poate fi periclitată. În statele est–europene, cea mai mare parte a suportului financiar pentru grupurile de romi provine din partea statului. Banii de la stat sunt de obicei distribuiți prin intermediul ministerelor (cultură, educație, munca), comisii ministeriale guvernamentale pentru minorități și autorități locale. Acest lucru, în anumite cazuri, generează un alt fenomen, anume acela că anumite organizații politice ale romilor primesc finanțare din partea unor partide mari, cu scopul de a le face campanie electorală în cadrul comunităților de romi. Deasemenea, Barany semnalează lupta acerba pentru fonduri pe care o întâlnim în cazul organizațiilor rome și scandalurile de presă prin care își aduc acuze reciproce.

Un alt aspect semnalat pe care îl întâlnim în operă autorului este slabul procent electoral obținut de partidele politice apartinad minorității rome în țările post comuniste.

Sintetizând, putem afirma că, potrivit opiniei lui Barany, schimbarea de regim de la socialism la democrație a creat pentru romi oportunitatea de a-și diminua marginalitatea politică care a fost înregistrată de-a lungul timpului Totuși, după o decadă de mobilizare, romii rămân subreprezentati în politicile statelor est-europene. Identitatea etnică slabă, leadershipul slab, proliferarea organizațiilor, absenta relativă a solidarității entice și a resurselor financiare, rată scăzută a participării la vot a romilor au împiedicat acțiunea colectivă și abilitatea lor de a afecta politicile statului. Este, deasemenea, de menționat, diversitatea comunităților de romi și experiența lor politica redusă”. Totuși, autorul considera că, spre sfârșitul acestei decade, avem de-a face cu o anumită maturizare a mișcării romilor care a devenit mai bine organizată și mai dispusă către compromis. O mulțime de romi sunt implicați acum în viața publică, unii dintre ei ocupa funcții în echipele guvernamentale și aparatele legislative ale statelor, iar sociatatea acum accepta legitimitatea lor.

Acestea sunt câteva considerente generale legate de determinanții participării politice a romilor în țările fost comuniste.

În cele ce urmează vom vedea efectiv cum a evoluat mișcarea romilor și ce a presupus participarea acestora la viața politică în România de după 1989.

II.2 Începutul organizării mișcării romilor în epoca post comunista

Eliberarea țării de sub tutela regimului comunist în decembrie 1989, a adus cu sine posibilitatea coalizării mișcărilor diferitelor grupuri de interese, inclusiv a minorității rome. Astfel, încă din februarie 1990, pe baza decretului lege nr. 8/1990 privind înființarea partidelor politice, apare o serie de partide politice aparținând minorității rome dintre care menționăm: Partidul Romilor Rudari și Lăutari din România (condus de Stoica Octavian, semn electoral – vioara), Partidul Țiganilor din România, (condus de Mihai Ilie, semn electoral – nicovala), Partidul Uniunea Liber Democratică a Romilor (președinte Jiga Petru). În afara acestor partide, în temeiul legii 21/1924, se înființează o serie de organizatiii nonguvernamentale cu intenția de a candida în alegerile generale din 20 mai 1990. Organizația cea mai activă dintre acestea a fost la acea dată Uniunea Democrată a Romilor din România, înregistrată la judecătoria sectorului 1 București, condusă de un comitet director format din Ion Onoriu, Ivan Gheorghe, Nicolae Gheorghe, Raducanu Gheorghe, Nicolae Bobu, etc., Această organizație, având un număr de 29.000 voturi, a obținut în alegerile din 20 mai 1990 un mandat de deputat în Parlamentul României – Camera Deputaților. Deputatul ales pe listele Uniunii Democrate a Romilor a fost Gheorghe Raducanu. Toate celelalte partide și organizații nonguvernamentale care au depus liste de candidați au obținut sub 21 000 de voturi, insuficient pentru obținerea unui mandat de deputat.

La acea dată, liderii Uniunii Democrate a Romilor din România constituiau elita intelectuală a romilor din România. Succesul obținut în alegeri s-a datorat carismei acestor lideri formali prezenți la nivel central, cât și autorității unor liderii informali de la nivelul comunităților de romi care erau simpatizanți ai acestei organizații. Interesant este de amintit faptul că, deși se afla la începutul său, iar membrii conducerii Uniunii nu aveau o experiență precedentă în scenă politica, totuși, în campania electorală desfășurată de aceștia în rândul comunităților de romi, au fost folosite strategii adecvate segmentului electoral vizat; mitinguri electorale în comunitățile de romi, afișe electorale, fluturași, clipuri electorale, iar în zilele de 10-11 mai 1990 a avut loc pe Stadionul Victoria, din incinta Complexului Sportiv Dinamo, un super-spectacol electoral la care au participat cei mai renumiți soliști și instrumentiști romi, în prezența unui public numeros (circa 10.000 spectatori/zi).

Participarera romilor la viața politică era reflectată în inițiativele Comitetului Director al Uniunii Democrate a Romilor din România, reprezentată în fața celorlalte partide politice prin persoana deputatului Gheorghe Raducanu, care la scurt timp, după obținerea mandatului de deputat a fost și ales secretar al Comisiei pentru Industrie, Comerț și Privatizare.

II.3. Politica Guvernului României privind situația romilor în perioada 1998-2008

Egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii este o prevedere a Constituției României (1991 revizuită în 2003). Mai multe legi și reglementări juridice în vigoare detaliază modalitatea concretă, practică prin care aceasta prevedere constituțională este implementată în realitatea socială, economică, politică și culturală a țării noastre. De pildă, Legea nr.48/2002 privind combaterea tuturor formelor de discriminare sau prevederile Legii 68/1992 privind alegerea Camerei Deputaților și Senatului, republicată. De asemenea, Codul Penal pedepsește discriminarea pe motive de apartenență etnica, religioasă sau sexuală.

România a ratificat, încă din anul 1995, Convenția Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale; de asemenea, țara noastră a adoptat un pachet de documente referitoare la discriminarea rasială și etnica dintre care menționăm Convenția ONU privind drepturile copilului, Convenția ONU cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenția ONU privind drepturile civile și politice, Convenția ONU cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Convenția europeană a drepturilor omului și toate protocoalele sale.

În perioada 1998-2002, s-a înregistrat o preocupare mai evidentă a guvernării pentru îmbunătățirea situației romilor, aceasta s-a datorat și protocolului încheiat de că Partidul Social Democrat cu Partida Romilor Social Democrata, despre care am amintit mai devreme. Astfel, programul de guvernare a PSD cuprinde un capitol special destinat politicilor publice pentru îmbunătățirea situației romilor. Principalele direcții de acțiune s-au concretizat ulterior într-un document politic intitulat Strategia de îmbunătățire a situației romilor, document ce a fost adoptat prin H.G.430/25.04.2001. Această hotărâre de Guvern a fost semnată de Primul Ministru Adrian Năstase împreună cu alți 12 miniștri, membri ai Cabinetului. Această Strategie a rezultat în urma unei colaborări strânse între autoritățile centrale și locale, pe de o parte și societatea civilă, pe de altă parte, îndeosebi organizațiile nonguvernamentale (ONG) ale romilor. Acest parteneriat între executiv și societatea civilă continuă și în faza de implementare a Strategiei. Strategia acorda o deosebită atenție rolului pe care trebuie să-l joace, în acest context, administrația publică locală, aleșii la nivel local.

Problemele minorității rome au generat, în ultimii 15 ani, o literatură abundentă. În majoritatea cazurilor, analizele științifice s-au concentrat asupra problemelor legate de sărăcie, excluziunea socială și acces la educație școlară.

O problemă mai puțin studiată este aceea a participării politice a romilor. Problema participării romilor la viața politică, în termeni de minoritate etnică, s-a pus, după 1989, în principal în două maniere: fie ca argument utilizat de partidele extremiste în căutare de voturi (cu o varietate de “soluții” pentru problema romilor), fie ca masă electorală generatoare de voturi (pe baza promisiunilor îmbunătățirii situației acestei minorități etnice). Din fericire, cât privește prima variantă (în timp, din ce în ce mai puțin uzitată) și din nefericire, cât privește a doua variantă, cu fiecare nou regim politic problemele minorității rome au încetat să fie percepute cu aceeași acuitate. Măsurile adoptate după 1989 de către diversele partide politice care s-au succedat la putere sunt departe de a fi soluționat problemele cu care se confruntă această minoritate etnică. În același timp, se poate observa cu ușurință faptul că, spre deosebire de maghiari, interesele romilor nu sunt promovate de o clasă politică reprezentativă, care să definească cu claritate și în termeni unitari problemele și posibilele soluții pentru îmbunătățirea situației romilor. Principala formațiune politică a romilor, Partida Romilor “Pro-Europa” (PRPE) nu a reușit să atragă de partea sa un electorat stabil și proporțional numeric cu ponderea minorității rome, în pofida faptului că scopul său declarat a fost acela de a promova participarea politică a romilor.

Este perfect adevărat faptul că ideea acestui studiu s-a născut din “mirarea” că o minoritate etnică atât de numeroasă nu este reprezentată la nivel parlamentar concordant cu ponderea sa, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul minorității maghiare. Cu toate acestea, scopul acestui studiu nu este nicidecum acela de a analiza performanțele politico-electorale ale organizațiilor politice rome și nici textura de alianțe încheiate cu actorii politici majori. Ceea ce ne-a interesat îndeosebi a fost analiza “materiei prime”, a “locurilor” în care apar germenii care pot genera reprezentativitate politică și parlamentară. De unde și accentul pus pe viața comunitară, pe diferențele majore care compun ceea ce frecvent este denumit în discursul public și uneori și în cel științific “etnia romilor”. Organizații civice rome, organizații cu profil electoral, spirit civic și participare politică, clivaje și diversitate intraetnică, comunitate și elite, semnificația socială a votului, sunt câteva dintre temele abordate în cadrul acestui studiu.

II.4 Aspecte generale privind cadrul legal al participării minorităților etnice la viața politică

Participarea la viața politică a țării este un drept garantat de Constituția României oricărui cetățean, inclusiv cetățenilor care aparțin minorităților naționale.

Dreptul de a vota (art.36) este garantat cetățenilor români care au împlinit vârsta de 18 ani, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.

De asemenea, și dreptul de a fi ales (art.37) este garantat de Constituție oricărui cetățean român, în următoarele condiții:

– Să aibă drept de vot;

– Să nu îi fie interzisă asocierea în partide politice;

– Să aibă vârsta de cel puțin 23 de ani pentru a fi ales în Camera Deputaților, vârsta de cel puțin 33 de ani pentru a ales în Senat și vârsta de cel puțin 35 de ani pentru a fi ales în funcția de Președinte al României.

În ceea ce privește dreptul specific al minorităților naționale de a participa la viața politică a țării, Constituția României garantează organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, dreptul la câte un loc de deputat.

Minoritățile naționale pot fi reprezentate în alegeri de organizații care, deși nu au statutul de partid politic, trebuie să se supună în mare măsură acelorași exigențe de organizare și funcționare. Cu toate acestea, există anumite excepții pe care legea partidelor politice le face în ceea ce privește organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă în alegeri, și anume:

membrii acestor organizații nu trebuie să aibă în mod obligatoriu drept de vot;

statutul organizației nu trebuie să cuprindă mențiunea expresă potrivit căreia aceasta urmărește numai obiective politice;

subdiviziunile teritoriale ale acestor organizații nu trebuie să urmărească organizarea administrativă a țării și nici statutul nu trebuie să prevadă un număr minim de membri al acestora;

organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă în alegeri nu trebuie să îndeplinească formalitățile de înscriere ca partid politic;

aceste organizații nu pot fi dizolvate, pe cale judecătorească, în urma constatării de către tribunal a inactivității ori a neîndeplinirii obiectivelor politice.

Trebuie să menționăm faptul că, potrivit principiului statuat de legea partidelor politice, din organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă în alegeri nu pot face parte persoanele cărora le este interzisă prin lege asocierea politică, și anume judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică.

În privința calității de membru într-o formațiune politică, legea partidelor politice acordă dreptul persoanelor care sunt membre în organizații ale cetățenilor aparținând minorităților naționale care înscriu candidați în alegeri de a face parte și dintr-un partid politic. Nu este clar însă dacă respectivele persoane au dreptul de a candida în același timp pe ambele liste electorale.

Potrivit legii electorale pot depune candidaturi atât organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale reprezentate în Parlament, cât și alte organizații ale cetățenilor aparținând minorităților naționale care prezintă Biroului Electoral Central o listă de membri cuprinzând un număr de cel puțin 15% din numărul total al cetățenilor care s-au declarat că aparținând minorității respective la ultimul recensământ.

Cu toate acestea, aceeași lege stipulează că dacă numărul membrilor necesari pentru depunerea candidaturii este mai mare de 25.000 de persoane, lista membrilor trebuie să cuprindă cel puțin 25.000 de persoane domiciliate în cel puțin 15 dintre județele țării și în municipiul București, dar nu mai puțin de 300 de persoane pentru fiecare dintre aceste județe și pentru municipiul București.

Conform recensământului realizat de Institutul Național de Statistică în anul 2002, un număr de 535.140 de persoane s-au declarat că aparținând minorității rome, procentul de 15% reprezentând un număr de 80.721 de persoane. În consecință, organizațiile cetățenilor aparținând minorității rome care au dorit să depună candidaturi pentru alegerile parlamentare din 2004 și 2008 au trebuit să prezinte Biroului Electoral Central o listă cu cel puțin 25.000 de membri. (Pentru alegerile parlamentare și prezidențiale din 2004 doar două organizații rome și-ai depus candidaturile și anume „Alianța pentru Unitatea Rromilor” și „Partida Romilor Social Democrată din România”).

De asemenea, legea electorală mai menționează, cu formulare expresă pentru organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, posibilitatea de a depune aceeași listă de candidați pentru Camera Deputaților în mai multe circumscripții electorale, lucru care nu este valabil pentru persoanele care candidează din partea unui partid politic.

În cazul în care organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale optează pentru depunerea aceleiași liste de candidați în mai multe circumscripții electorale, mandatul de deputat revine, în ordinea înscrierii, candidaților aflați pe lista care a însumat cele mai multe voturi valabil exprimate.

Prevederile legislației românești privind respectarea drepturilor minorităților sunt multiple și politicile existente prevăd o serie de drepturi extinse. Statul român a elaborat o serie de acte normative oferind minorităților acest cadru democratic. Astfel, Legea administrației publice locale stipulează că minoritățile care reprezintă 20 la sută din populația unei localități, au dreptul de a se adresa autorităților locale în limba maternă, iar ordinea de zi și deciziile consiliilor locale trebuie făcute publice în limbile minorităților. Au fost elaborate: Ordonanța Guvernului nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, care a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 48/2002, modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 77/2003, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 27/2004.

De asemenea, guvernul român a adoptat Ordonanța nr. 137 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare rasială. Ordonanța 137 definește discriminarea ca "orice deosebire, excludere, restricție, sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenența la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice". Au fost interzise comportamentele discriminatorii împotriva persoanelor, atât în forma lor activă cât și pasivă.

Pe plan extern, Recomandarea 1203 referitoare la romii/țiganii din Europa (adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, 2 februarie 1993) prevede printre altele că «respectarea drepturilor romilor/țiganilor, fie că este vorba de drepturile fundamentale ale persoanei, fie de drepturile lor ca minoritate, este o condiție esențială a îmbunătățirii situației lor»; «este necesar să se garanteze romilor/țiganilor folosința drepturilor și libertăților înscrise în art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât aceasta le permite să-și valorifice drepturile».

România a ratificat principalele documente internaționale pentru protejarea drepturilor minorităților naționale, inclusiv Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale, Declarația ONU cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale și Recomandările 1201 și 1203 ale Consiliului Europei, Convenția ILO nr. 111/1958; Convenția ONU cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială; Convenția ONU privind drepturile civile și politice; Convenția europeană a drepturilor omului și toate protocoalele sale.

Raportul guvernului român asupra punerii în aplicare a Convenției cadru pentru protecția minorităților naționale, susține că «cetățenii români, fără nici o deosebire de rasă, de naționalitate sau de origine etnică, de limbă și de religie, de opinie sau de apartenență politică, se pot prevala, în mod egal, de toate drepturile și libertățile prevăzute în Constituție și în legi, pot participa în egală măsură la viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii și fără discriminări, fiind egali în fața legii și a autorităților publice».

Potrivit Constituției României, tratatele internaționale devin parte a dreptului intern după ratificare și au precedență asupra altor legi interne atunci când intră în conflict cu acestea. Mai mult, Acordul de asociere al României la Uniunea Europeană, din 1993, cere guvernului român să asigure existența unor mecanisme adecvate pentru punerea în aplicare a standardelor Europene. Prin Planul de măsuri prioritare pentru integrare europeană (noiembrie 2002 – decembrie 2003), România și-a asumat data de 31 august 2003 ca termen de realizare a armonizării legislative depline cu acquis ul comunitar în problema discriminării.

La 25 aprilie 2001, Guvernul României a adoptat Strategia de îmbunătățire a situației romilor, concepută pentru o perioadă de 10 ani (2001-2010), cu un plan de măsuri de 4 ani (2001-2004). Strategia a fost rezultatul unui efort comun al Guvernului și al organizațiilor reprezentative ale comunităților de romi, fiind destinată prevenirii discriminării și stimulării participării persoanelor de etnie romă la viața economică, socială și culturală pe principiul deplinei egalități cu ceilalți cetățeni români. Astfel, în acest Cadru strategic se precizează: «protecția minorităților naționale și îmbunătățirea situației romilor se realizează prin implicarea permanentă și activă a instituțiilor publice centrale precum și a autorităților locale, astfel încât aceste obiective să devină parte integrantă a activităților curente ale administrației publice, la toate nivelele»; «sprijinirea romilor pentru obținerea documentelor de identitate și stare civilă»; «desăvârșirea cadrului juridic existent, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, a drepturilor civile, politice și sociale, precum și a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale în acord cu normele și obligațiile internaționale asumate de către România». Totodată, conform acestei strategii, în cadrul fiecărei Prefecturi Județene a fost înființat un Birou Județean pentru Romi, în cadrul căruia a fost numit un expert pentru romi, în subordinea directă a Prefectului, pentru a desfășura activitățile necesare implementării planului de măsuri pentru aplicarea strategiei de îmbunătățire a situației romilor.

Raportul Anual al Comisiei Europene despre România pentru anul 2006, privind criteriul politic, precizează că «Guvernul a continuat aplicarea Strategiei în favoarea romilor, cu progrese inegale, menținându-se probleme în acest domeniu, îndeosebi datorită resurselor limitate. Un progres major este crearea postului de “mediator pentru sănătate” pentru populația romă, angajarea și formarea profesională a acestor persoane. Sunt apreciate măsurile vizând ameliorarea accesului romilor pe piața muncii și în domeniul pregătirii lor profesionale, precum și măsurile vizând educația romilor ce nu au participat la cursurile școlare».

Constituția României garantează participarea minorităților în Parlament (Camera Deputaților) în cazul organizațiilor care nu reușesc să treacă de pragul electoral de 5%; în 1996, 2000, 2004 și 2008 Partida Romilor a obținut reprezentare parlamentară în acest mod, dar nici o organizație a romilor nu a reușit să obțină sprijinul majorității romilor la nivel național pentru a trece de acest prag. Trebuie remarcat faptul că minoritatea maghiară, reprezentată de UDMR, care are un număr de votanți apropiat de cel al votanților romi, a trecut de pragul electoral de 5% în 1996, 2000, 2004 și 2008, obținând cvasiunanimitatea voturilor populației maghiare. Mai multe partide ale romilor au înregistrat succese electorale la nivel local; în alegerile locale din iunie 2000, Partida Romilor a obținut aproximativ 100,000 de voturi, adică 160 de scaune de consilieri locali și 4 mandate de consilieri județeni., ieșind pe locul 18 din cele 98 de partide politice și alianțe electorale care au participat la alegeri. Trei alte partide ale rromilor – Alianța pentru Unitatea Romilor, Centrul Creștin al Romilor și Comunitatea Etniei Romilor – au câștigat la rândul lor locuri de consilier. În alegerile locale din luna iunie 2004 Partida Romilor a obținut 189 de mandate de consilieri, iar în iunie 2008 numărul consilierilor aleși pe listele Partidei Romilor a crescut la 202.

Potrivit art. 37 din Constituția României dreptul la libera asociere este garantat: Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate și în forme de asociere (art. 1). În baza acestui drept s-au constituit o serie de formațiuni politice și organizații civice, dintre care amintim: Partida Romilor, Federația Convenția Cadru a Rromilor, Federația Etnică a Rromilor, Partidul Democrat al Rromilor, Lăutarilor și Rudarilor din România, Partidul Democrat Creștin al Romilor din România, Alianța pentru Unitatea Rromilor, Asociația Studenților Rromi, Centrul pentru Intervenții și Studii – Romani Criss, Centrul de Politici Publice Aven Amentza, Astra-Satra, Agenția de Dezvoltare Împreună, Asociația Femeilor Rrome din România, Fundația Phoenix, Comunitatea Etniei Rromilor din România, Fundația Ion Budai Deleanu, Fundația Social Culturală a Rromilor "Ion Cioabă" etc.

Organizațiile neguvernamentale, incluzând ONG-uri ale romilor, nu au nici un obstacol la înregistrare. Există peste 150 de ONG-uri în România care promovează drepturile și interesele romilor. O mare parte a ONG-urilor romilor au decis să-și coordoneze pozițiile de interes comun. Astfel, la începutul anului 1999, reprezentanții a 80 de ONG-uri ale romilor au nominalizat un Grup de lucru al asociațiilor de romi format din 15 persoane, care să colaboreze cu Oficiul Național pentru Rromi, în numele lor, la dezvoltarea strategiei naționale pentru romi sponsorizată de către PHARE. Totodată, mai multe ONG-uri ale romilor au participat la campania de adoptare a legii privind publicitatea și a Ordonanței nr. 137 și și-au unit forțele pentru a protesta împotriva enunțurilor rasiste din presă și pentru a cere adoptarea de măsuri legislative pozitive în măsură să asigure un tratament egal pentru romi.

II. 5. Organizații rome cu profil electoral

ONG-urile rome sunt implicate atât în politica electorală, cât și în elaborarea de politici publice și lobby pe lângă actorii politici aleși și administrația publică. Această implicare dublă creează un potențial conflict de interese, fiind sursa unor nemulțumiri în rândul organizațiilor civice mari. De exemplu, acest subiect a fost discutat explicit în cadrul primei întâlniri de creare a Consiliului Consultativ al Romilor (CCOR), o inițiativă a trei organizații rome semnificative, dintre care două în domeniul civic (Agenția „Împreună” și Romani Criss) și una în plan electoral (Partida Romilor). La constituirea acestui forum au participat majoritatea organizațiilor rome active în România, fiind deci o ocazie pentru echipa de cercetători să observe dezbaterile din jurul dilemei implicare civică/implicare electorală. Discuțiile din cadrul întâlnirii au indicat faptul că deseori liderii ONG-urilor rome activează și ca lideri ai unor organizații active electoral (uneori filiale ale Partidei Romilor) sau ca experți numiți de Partida Romilor pe lângă Prefectură (în Birourile Județene pentru Romi – BJR), acționând, deci, în roluri cu un potențial conflict de interese.

Riscurile acestei suprapuneri de roluri, identificate de participanții care susțineau necesitatea separării celor două sfere, sunt multiple. În principal este vorba despre riscul ca proiectele de dezvoltare obținute în numele unei organizații civice să fie folosite în scop electoral, cu consecințe negative atât pentru comunitate, cât și pentru alte organizații politice care ar fi astfel puse în fața unei competiții neloiale. În ceea ce privește beneficiarii, ambiguitatea civic/politic creează riscul unei condiționări politice a asistenței, precum și posibilitatea manipulării electoratului prin asumarea unor merite politice care au fost de fapt obținute pe altă filieră. De asemenea, conotațiile politice ale proiectelor de dezvoltare scad legitimitatea unor alte organizații interesate de a lucra în comunitate; apare și condiționarea politică a accesului în comunitățile de romi. Localnicii devin sceptici, dar și organizațiile active devin suspicioase la adresa unor noi veniți, fiind restrâns astfel în fapt accesul unor potențiali sprijinitori ai comunității. Izolarea beneficiarilor potențiali votanți este considerată o consecință greu evitabilă a încercării de convertire a capitalului obținut din inițiative civice în capital politic.

În ceea ce privește organizațiile însele, apare condiționarea politică a accesului în organizație, în special excluderea unor potențiali lideri din comunitate (priviți ca potențiali competitori electorali). De asemenea, ambivalența civic/politic previne dezvoltarea de competențe diferite (politicieni profesioniști, pe de o parte și organizații specializate pe furnizarea unor anumite servicii comunității – educaționale, de sănătate, dezvoltare comunitară etc., pe de altă parte). La nivelul elitelor această ambiguitate distorsionează selecția reprezentanților și liderilor romi din societatea civilă dar și din administrația publică, accentuând criteriile de fidelitate politică în defavoarea celor de experiență profesională.

Deși fiecare are legitimitatea să, combinarea celor două strategii de acțiune duce la rezultate negative asupra comunității locale, asupra celorlalte organizații rome active în zonă, dar și asupra organizației înseși și în cele din urmă asupra procesului general de constituire a unei elite rome. Principala diferență dintre strategiile de acțiune electorale și cele civice se referă la faptul că primele trebuie să facă față competiției electorale, generând astfel mecanisme de închidere informațională și excluziune socială. Competiția nu permite organizațiilor electorale o generozitate prea mare în ceea ce privește potențialii adversari: adjudecarea meritelor și a votanților sunt principala miză și regulă a jocului. Dimpotrivă, logica proiectelor organizațiilor civice presupune parteneriatul cu organizații diferite, asumarea unei responsabilități colective, asumarea divergențelor de valori inclusiv de opinii politice, fiind prin urmare contrară încercărilor de definire prea strictă a situației. Aceste diferențe principiale devin reale în virtutea mecanismelor sociale care le susțin. De exemplu, principalul interlocutor al organizațiilor electorale este potențialul votant, a cărui încredere și simpatie trebuie câștigată într-un joc cu sumă nulă în ceea ce privește celelalte organizații electorale: votul nu poate fi împărțit; cineva îl câștigă și ceilalți îl pierd. Organizațiile civice sunt și ele implicate în ceea ce am putea conceptualiza ca un joc cu sumă nulă, și anume relațiile cu finanțatorul. Totuși, mizele și structurile relaționale sunt diferite. Cooperarea cu alte organizații poate oferi un avantaj față de izolare sau competiție. Mai important, organizațiile civice sunt relativ autonome față de populație: ele nu trebuie să câștige simpatia locatarilor prin orice mijloace, deoarece ele nu depind de votul acestora. Prin urmare, sistemele de obținere a recompenselor între organizațiile civice și cele electorale sunt fundamental diferite, explicând astfel conflictul de interese inerent ambivalenței electoral/civic.

O observație importantă se referă la distincția electoral/politic. Mulți dintre interlocutorii noștri au accentuat faptul că, în afară eventual de Partida Romilor, alte organizații ale romilor care participă la alegeri nu sunt propriu zis profesionalizate în activitatea politică. Astfel, deși ele sunt asociații active electoral, dincolo de perioada campaniei activitatea lor este redusă. Lipsa de profesionalism politic este acuzată de organizațiile civice ca o cauză a sub reprezentării politice a romilor.

Pe de altă parte, în cadrul întâlnirii menționate mai sus de constituire a CCOR au existat și voci care au argumentat că implicarea politică a organizațiilor rome din teritoriu este utilă activității lor. Acești participanți la întâlnire au subliniat în repetate rânduri că fără un sprijin politic nu pot rezolva nimic în interacțiunea cu autoritățile locale. Autoritatea reală vine numai pe filieră politică, iar fără autoritate reală orice proiect de dezvoltare este sortit eșecului – cu atât mai mult cu cât finanțarea proiectelor necesită în general un parteneriat între ONG-uri și autoritățile publice. Politizarea organizațiilor neguvernamentale rome este (cel puțin parțial) un răspuns la politizarea administrației publice românești

II.6 Participarea romilor la viața politică

Recensãmântul din anul 1992 indicã cifra de 408.923 de rromi în România(1,85% din populație),cel din anul 2002 indică cifra de 535.000(2,5% din populație),iar un studiu al ICCV din anul 1998 arată că numărul real este apropiat de 1,5 milioane de persoane.Ceea ce pare indiscutabil în contextual actual românesc, este faptul că, rromii mai sunt încă subreprezentați în sfera politică și decizională.Din punct de vedere al reprezentarii politice,potrivit Constituției,minoritatea rroma este reprezentată în Parlament.Având în vedere campania electorală din anii 1990-2004 la care a participat cinci organizații ale rromilor,până în anul 2004 reprezentarea a fost asigurată doar de partida Romilor, carebeneficiază de alocația anuală de la bugetul de stat pentru promovarea pluralismului politic,garantat prin Constituție.

Guvernul sprijină dezvoltarea organizațiilor minorităților naționale,alocând anual subvenții de la bugetul de stat,în baza dispozițiilor emise annual privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale.Legea prevede alocării financiare pentru dezvoltarea infrastructurii(centrale și locale) a organizațiilor, a resurselor umane, editarea de cărți, manuale și publicații, organizarea de acțiuni culturale,științifice,simpozioaneși întâlniri ale membrilor,în țară și în străinătate.

Procesul de organizare a sectorului nonguvernamental în cazul rromilor,inclusiv al structuri politice de reprezentare , a început în anul 1990.Dacă ,la început numărul ONG- urilor era foarte mic,el a crescut simțitor,ajungând la aproximativ 100 de organizații în anul 2000 și 200 de organizatii de organizații în 2004.Saltul calitativ al sectorului nonguvernamental s-a produs în perioada 1998-2000,când Fundația pentru o Societate Deschisă,printr-un program destinat încurajării mișcării asociative a rromilor,a contribuit la înființarea a peste 20 de ONG-uri,cu posibilități de dezvoltare.

Trebuie menționat faptul că acest salt, făcut de structurile din sectorul nonguvernamental, nu a adus rezultate semnificative în ceea ce privește problematica minorităților naționale.După alegerile din 2000,problematica minorității rrome a scăzut, ca importanță, datorită faptului că instituțiile de reprezentare a acestora s-au restructurat și le-au fost modificate atribuțiile și poziția în ierarhia instituțională.Departamentul pentru Minoritățile Naționale(DPMN) a fost desființat,iar problematica minorităților naționale a fost preluată de Departamentul pentru Relații Interetnice(DRI),instituție în subordonarea Ministerul Informațiilor Publice (MIP).

Minoritatea roma este reprezentată de un oficiu național-ONR(Oficiul Național pentru Romi )-care funcționează în cadrul DRI,niciuna dintre cele două instituții fiind reprezentate printr-un secretar de stat,funcție care asigură participarea la procesele decizionale ale Guvernului.

În ceea ce privește participarea la viața politică, observăm că și la acest aspect minoritatea roma nu este caracterizată de unitate și structură bine definite. Datorita lipsei de acte de identitate valabile, rromi nu au acces la la vot si, în consecinta, aceștia își pierd dreptul la participare efectivă într-o societate democratica.

Conform unor estimări, aproximativ 4% din rromii din România nu au buletine de identitate valabile.Atâta vreme cât în România este nevoie sa te prezinți la vot cu buletinul de identitate, rromii fără acte de identitate nu pot participa din start la alegerea reprezentanților lor. Un activist rom a estimat ca lipsa documentelor a împiedicat 100.000-150.000 de romi din România sa voteze în cadrul alegerilor din 2000.În plus, interventia activa a autoritaților poate să fi contribuit la violarea drepturilor politice ale rromilor în timpul alegerilor din 2000.

După declarațiilor Asociației Studenților Rromi, cu sediul în București, în mai multe județe ale țarii, candidaților rromi care au dorit sa candideze pentru o funcție publică în timpul alegerilor din 2000 li s-a cerut de catre organele electorale locale o serie întreaga de documente suplimentare, desi legea cere doar sustinerea prin semnaturi.(148) Asociatia a protestat împotriva acestui tratament pe lânga Biroul Electoral Central din Bucuresti dar, nu a primit nici un rezultat.

Cap III Politici de incluziune a minoritati roma după 1989

III.1 Primele forme de organizare ale minorității roma.

Este incontestabil faptul că romii au fost lăsați la marginea societății, încă de la sosirea lor pe teritoriul principatelor și până mai târziu, în epoca modernă. Acest lucru se datorează în mare parte lipsei de organizare a acestei etnii care atrage cu sine și lipsa de paricipare efectivă la viața politică. Astfel, încă de la primele atestări documentare, observăm că romii au apărut pe teritoriul Europei și al Țărilor Romane într-o formă nomada, lipsită de o organizare efectivă. Triburile de romi au ajuns în mai multe valuri și s-au răspândit în toate părțile continentului. Nicolae Iorga considera că țiganii au venit în Principatele Romane odată cu invazia mongola din anul 1241, tătarii fiind cei care i-ar fi adus cu ei în această parte a Europei, iar odată cu retragerea tătarilor, țiganii au rămas în stăpânirea romanilor că robi. Acest statut și l-au păstrat vreme de multe secole, până la dezrobirea din timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Putem vorbi de unele nuclee de organizare în rândul comunității de romi, dar nicidecum de o formă de organizare complexă care să cuprindă majoritatea populației de romi întâlnită pe teritoriul patriei noastre. Astfel, cea mai timpurie informație scrisă despre prezența țiganilor pe teritoriul României datează din 1385. Printr-un act emis în acel an, domnul Țării Romanești, Dan I, între altele, dăruiește Mănăstirii Tismana posesiunile care aparținuseră anterior mănăstirii Vodita și care fuseseră donate acesteia de către domnul Vladislav I, între acestea aflându-se 40 de sălașe de țigani (atigani)

. Ulterior, în Țara Românească, informațiile despre țigani devin tot mai numeroase. Țiganii mănăstirii Tismana sunt amintiți în toate confirmările ulterioare ale posesiunilor acesteia din 1837. În 1388, domnul Mircea cel Bătrân donează Mănăstirii Cozia, ctitoria sa, 300 de sălașe de țigani. În Moldova, țiganii sunt amintiți prima dată în 1428, când Alexandru cel Bun dăruiește mănăstirii Bistrița 31 de sălașe de țigani și 12 bordeie de tătari. Ulterior, sunt menționați în ordine cronologică țiganii manăstirilor Vismavati (1429), din Poiană (1434), Moldovița (1434), precum și ai altor mănăstiri și boieri.

În Transilvania, prima informație despre prezența țiganilor se referă la Țară Făgărașului. În timplul lui Mircea cel Bătrân, domnul Țării Romanești, un boier Costea stăpânea în Țara Făgărașului satele Viștea de Jos, Viștea de Sus și jumătate din Arpasul de Jos, precum și 17 țigani de cort .

Ceea ce se urmărește prin această expunere este evidențierea faptului că la sosirea pe teritoriul principatelor comunitatea de romi nu era organizată la nivel exhaustiv. Ori, fără organizare, este destul de greu să vorbim de fenomenul participării la viața politică. Dacă ar fi să ținem cont de anumite opinii, o formă de organizare ar fi faptul că populația de romi era împărțită în funcție de neamul de apartenența în rudari, aurari, ursari, laesi, vatrasi, etc.,

În perioada evului mediu, nu se poate vorbi despre participarea romilor la viața politică. Aceștia erau, adesea subiectul unor acte și reglementări interne elaborate de domnitori, dar, în nici un caz, nu erau consultați romii la elaborarea acestora. Potrivit documentelor vremii, robul (calitate în care se întâlnește majoritatea populației țigănești) era întru totul proprietatea stăpânului său; el figura între bunurile mișcătoare ale acestuia. Robii aveau un statut juridic particular, diferit de cel al populației romanești. Dreptul robilor consta într-un număr de norme care se referea, în primul rând, la obligațiile pe care le aveau robii față de stăpâni și stat, la pedepsele de care erau pasibili dacă nu le-ar fi îndeplinit sau când s-ar fi făcut vinovați de orice infracțiuni, precum și instanțele care trebuiau să-i judece. Astfel de prevederi erau cuprinse în legiuirile tipărite în limba romana la mijlocul secolului al XVII-lea- „Pravila de la Govora din 1640 „(în Țara Românească) și cele două Coduri de Legi: „Cartea românească de învățătura a lui Vasile Lupu”, 1646 (în Moldova) și „Îndreptarea legii a lui Matei Basarab”, 1652 (în Țara Românească).

Deasemenea, legislația prevedea modalități de sancționare a romilor hoți, reglementa căsătoriile mixte, etc., Totuși, este de reținut faptul că prevederile cele mai importante făceau referire la robie, iar în categoria robilor intrau în mare parte romii.

În ceea ce privește situația romilor din Transilvania, în evul mediu, trebuie ținut cont de faptul că aceasta provincie se afla în componență regatului medieval al Ungariei, devenită la mijlocul secolului al XVI-lea principat autonom, pentru că la sfârșitul secolului al XVII-lea să intre în stăpânirea Imperiului Habsburgic. Prima mărturie scrisă despre prezența țiganilor în Transilvania se referă la Țară Făgărașului, unde, în jurul anului 1400, un boier stăpânea mai multe sate și 17 țigani de cort. Deasemenea, sunt semnalate familii de țigani în zona Recea, Bran, etc.,

Totuși, condiția de rob a avut-o doar o mică parte dintre țiganii din Transilvania medievală. Cei mai mulți au fost un fel de „iobagi regali”. Ei depindeau direct de rege. Regele era cel care acorda diferitelor grupuri de țigani libertatea de a trăi în țară și singurele obligații pe care ei le aveau față de Coroană erau acelea de a plăti anumite taxe și de a presta anumite munci în folosul statului.

Statutul țiganilor a fost unul cu totul distinct de al restului populației. Țiganii au fost una din autonomiile etnice existente în regat în acea epocă. Semnificativ este faptul că ei nu au fost puși sub jurisdicția autorităților administrative, ci se aflau sub jurisdicția exclusivă a șefilor lor care se numeau voievozi. Teoretic, autoritățile administrative nu aveau putere asupra țiganilor, ei fiind, așa cum spuneam, în subordinea regilor. Diplomele care au fost acordate țiganilor atestă această situație de excepție. Libertatea de a umbla prin țară, de a poposi pe pământurile aparținând coroanei, autonomia internă a cetelor de țigani, regimul de obligații față de stat (mai mici dect cele ale populației sedentare), absenta obligațiilor militare, toleranta autorității centrale față de neapartenenta țiganilor la religia creștină, toate acestea erau înregistrate, sau nu, în diplomele despre care am vorbit. Nici în acest caz nu putem vorbi despre o consultare a populației de romi referitor la aspectele care privea aceasta etnie. Totuși, spre deosebire de celelalte principate, interesant este faptul că, pe teritoriul Transilvaniei, întâlnim un nucleu incipient de organizare, o structură care juca un rol intermediar între puterea politică și populația de romi. Este vorba despre voivodatul țiganilor constituit în secolul al XVI-lea – o dregătorie în frunte cu un nobil având titlul de voievod, aceasta având atribuții fiscale, judiciare și administrative și gestionând toate problemele ținând de raporturile țiganilor cu statul . Țiganii aduceau statului venituri; în acea perioadă, fiecare țigan de cort trebuia să plătească un cens de un florin (50 denari la Sangeorz și 50 de denari la Sanmihai) la sediul comitatului în care își avea locul de așezare, banii fiind încasați de un slujbaș al voievodului țiganilor. După cum se observă, această structură funcționa, mai degrabă, în intersul puterii politice, decât în interesul romilor, motiv pentru care nu o putem considera, fără doar și poate, o structură prin care romii să aibe șansă de a participa la viața politică.

Populația de romi a fost subiect de preocupare pentru Imperiul Habsburgic mult mai intens decât pentru conducerea Țării Romanești sau Moldovei. Astfel, la 12 septembrie 1782, Iosif al II-lea publica un document care făcea referire la situația romilor intitulat De Regulatione Zingarorum. La data de 9 octombrie 1783, Iosif al II-lea a publicat o Hauptregulatio, o ordonanță cuprinzătoare, în 59 de puncte care reglementează statutul țiganilor din Ungaria și Transilvania. Cele mai importante puncte ale acestui ordin sunt: se interzice țiganilor să mai locuiască în corturi, de acum înainte se supunea judelui sătesc, nu voievodului, se interzicea nomadismul, cerșitul și folosirea limbii țigănești, se interzice țiganilor să dețină cai cu scopul de ai vinde, se interzic căsătoriile între țigani, copii țigani trebuiau să meargă la școală sub supravegherea preotului.

Concluzionând, putem afima că nu se poate vorbi despre o participare a romilor la viața politică pe parcursul evului mediu. Cauzele care stau la baza acestui fenomen sunt multiple. Una dintre ele este lipsa unei organizări la nivel zonal a aceste populații, ori lipsa de organizare care atrage după sine imposibilitatea delegării de reprezentanți în instituțiile statului. O altă cauză este legată probabil de statutul juridic al romilor, de faptul că aceștia erau robi, aveau un statut inferior și nu reprezentau o amenințare la adresa statului, motiv pentru care au fost și tolerați pe teritoriul țării noastre. Lipsa caracterului războinic, lipsa unei lupte pentru anumite drepturi, pot fi considerate eventuale cauze ale lipsei de participare a romilor la viața politică pentru acea perioadă.

În ceea ce privește începutul secolului al XIX-lea, situația țiganilor a interesat destul de puțin mișcarea reformatoare. Proiectul de constituție al cărvunarilor din Moldova, în anul 1822, se ocupa și de țigani, dar se limita doar la a propune statornicirea lor. Regulamentele Organice erau preocupate de sedentarizarea populației de romi, autoritățile fiind însărcinate să găsească modalitățile cele mai potrivite pentru statornicirea țiganilor statului, pentru lichidarea nomadismului și legarea lor de ocupația agricolă sau meșteșugăreasca (art.95 în Țara Românească și art. 86 în Moldova). În Țara Românească, Obșteasca Adunare Extraordinară, cea care a elaborat Regulamentul Organic, a adoptat în 1831, Regulamentul pentru îmbunătățirea soartei țiganilor statului, un document cu conținut asemănător fiind adoptat și în Moldova. Tot în Țara Românească, începând cu anul 1838, statul începe să cumpere țigani de la particulari, care intră în categoria țiganilor statului, această tranzacție făcându-se în baza Legii pentru îndreptățirea orânduielii țiganilor statului. Urmează reglementări care vizau și alte categorii de romi, nu numai cei care erau în posesia statului . Programul Conjurației Confederative, organizată de comisul Leonte Radu în Moldova, în anul 1839, prevedea dezrobirea țiganilor statului și ai manăstirilor. O serie de reglementări referitoare la situația romilor au fost impuse, deasemenea și în Moldova. Printre acestea figurau Legea pentru regularisirea țiganilor mitropoliei, a episcopilor și manăstirilor îndeobște (1844) și legea prin care țiganii statului deveneau liberi, dobândind aceleași drepturi ca și ceilalți locuitori ai țării.. În documentele programatice ale revoluției de la 1848, dezrobirea țiganilor figurează că una dintre principalele revendicări.

Desființarea robiei în Principatele Romane s-a făcut deci, printr-un șir întreg de legi. Nu s-a procedat la o eliberare globală a robilor. Emanciparea acestora s-a făcut rând pe rând, pe categorii de robi, printr-un proces juridic ce a durat două decenii și jumătate. El a început practic odată cu Regulamentul Organic și s-a încheiat odată cu legile din 1855-1856.

Ca și în cazurile precedente, romii nu au participat efectiv la elaborarea acestor politici care îi vizau în mod direct nu tr4ebuie să uităm faptul că ei aveau în cea mai mare parte statutul de rob. Legile de emancipare a robilor țigani au asigurat beneficiarilor lor statutul juridic de oameni liberi și au reglementat despăgubirea pe care particularii urmau să o primească de la visteria statului. Sub aspect fiscal țiganii emencipati au fost asimilați birnicilor. Legile dezrobirii vorbesc de fixarea țiganilor dezrobiți într-un sat sau pe o moșie, dar nu se impune particularilor sau manăstirilor să pună la dispoziția foștilor lor robi, sau foștilor robi ai statului, loturi de pământ, vite și unelte de muncă, singurele care ar fi putut să asigure emancipaților o condiție similară acelei de țărani clacași. Modul concret în care urma să se facă sedentarizarea și, în general, condiția materială a populației de emancipați, legislația l-a lăsat pe seama stăpânilor de moșii. Au fost destule cazurile în care boierii au continuat să folosească și după 1855-1856, atât pentru muncile agricole, cât mai ales pentru cele domestice un număr însemnat de țigani (bucătari, servitori, vizitii, etc). Spre deosebire de Țară Românească, în Moldova, legea din decembrie 1855 nu-i lega pe țigani de locul unde i-a prins eliberarea din robie, îngăduindu-le mutarea pe o altă moșie.

Legea rurală din 1864 a transformat pe clacași în proprietari de pământ, fie pe loturile care le avuseseră în folosință, fie în cazul celor care se strămutau pe moșiile statului. Textul legii nu făcea nici o referire la țigani, de aceea situația lor a rămas la latitudinea autorităților locale și a proprietarilor de moșii. În Transilvania, după șirul de măsuri impuse de Frantz Iosif, în epoca dualismului austro-ungar (1867-1918) autoritățile de la Budapesta au luat un șir de măsuri legislative și polițienești care, direct sau indirect, îi priveau pe țigani: combaterea vagabondajului și îngrădirea circulației satrelor țigănești, trimiterea înapoi, cu forța, a țiganilor care își părăseau domiciliul, interzicerea cerșitului și asigurarea ordinii publice în fata delictelor de tot felul pe care le comiteau țiganii, etc.,

III.2 Statutul minorității roma în România până în anul 1989

În perioada interbelică, se remarcă o accentuare a procesului de emancipare și integrare socială a romilor . Acest proces a dus la coagularea unei mișcări în rândul populației de romi, respectiv la apariția unor organizații ale țiganilor. Aceasta a fost epoca în care din rândul acestei populații a început să apară o elită de tip nou. Mobilitatea care caracterizează societatea românească interbelica a deschis calea afirmării unor persoane de origine țigăneasca. Au existat, în această perioadă, intelectuali artiști proveniți din rândul țiganilor care nu și-au trădat originea lor și care s-au implicat în viața comunității lor. Acesta era un lucru nou, deoarece, până atunci, ascensiunea socială a unor țigani ducea la pierderea identității lor etnice. Acești oameni care au ajuns la o anumită poziție socială și care pentru țigani reprezentau un exemplu de succes, devin liderii formali ai comunității respective. Nouă elita începe să aibe un rol tot mai mare în detrimentul vechilor conducători.

În deceniile trei și patru, țiganii din unele locuri care trăiau în comunități de importante și-au înființat organizații socio-profesionale proprii. Acestea reuneau țiganii de aceiași profesie și cu aceleași interese din localitatea sau zona respectivă. De exemplu, lăutarii și-au înființat societăți în mai multe orașe, cea mai importantă fiind cea din București, cunoscută sub denumirea de „Junimea muzicală”, unul dintre fruntașii săi fiind Grigoras Dinicu, fost militant pentru emanciparea socială și culturală a romilor. În județul Făgăraș, la Calbor, țăranul țigan Lazăr Naftanaila a înființat în 1926 o asociație țigăneasca locală numită „Înfrățirea Neorustica” care era preocupată de ridicarea nivelului economic și cultural al țiganilor. Țiganii din Șercaia aveau și ei o societate, iar la Făgăraș țiganii aveau o societate de înmormântare.

Arhimandritul Calinic I. Popp-Serboianu promovează ideea de a-i uni pe țiganii din întreaga țară într-o organizație cu caracter etnic care să le susțină interesele.

În 1933, au apărut două astfel de organizații. În martie 1933, la București, Calinic I. Popp-Serboianu a înființat Asociată Generală a Țiganilor din România. Programul asociației, pe lângă idei cu caracter social și cultural care erau comune în epoca și constituiau o preocupare pentru întreaga societate românească, cuprindea și probleme specifice ale populației țigănești.

Se avea în vedere:

– alfabetizarea țiganilor, inclusiv prin cursuri serale pentru adulți și bscoli ambulanțe pentru țiganii nomazi;

– înființarea unei universități populare țigănești și a unui muzeu național țigănesc;

– publicarea de cărți privind istoria țiganilor, „strângerea cântecelor noastre bătrânești”, „școli de dans pentru dansurile noastre”;

– înființarea de ateliere pentru meseriile „potrivite firii neamului nostru”;

– „stăruință pe toate căile la primăriile orașelor și autoritățile în drept să ne dea terenuri în fiecare oraș și sat din țară și să construiască pe ele case tip pentru cei fără locuință proprie și plătibile în în 20-30 de ani”;

– „stăruința de a coloniza toți țiganii nomazi, dându-li-se pământul necesar în diferite părți ale țării, asociația luându-și întreaga răspundere pentru statornicirea și buna lor îndreptare, stârpind furtul și cersatoria”;

– organizarea în bresle a tuturor țiganilor care practică un meșteșug și recunoașterea lor că meseriași cu drepturi corespunzătoare la casa Generală a Asigurărilor Sociale;

– înființarea de sfaturi județene și a unui sfat suprem al bătrânilor pentru rezolvarea unor litigii între țigani, etc,

G.A Lazareanu-Lazurica, colaborator al lui Serboianu, scriitor și gazetar a părăsit asociația și a pus bazele Uniunii Generale a Romilor din România. Congresul din data de 8 octombrie 1933, la care au participat țigani veniți din toată țara, a ales comitetul de conducere care avea ca președinte activ pe G.A Lazareanu-Lazaruica, iar ca președinte de onoare pe muzicianul Grigoras Dinicu. Cu această ocazie, Lazurica s-a autointitulat „voievod al țiganilor din România”.

Deși cele două organizații se aflau în competiție directă pentru atragerea de membrii, totuși, nici unul dintre președinții săi nu au reușit să obțină legalizarea organizației sale.

În anul 1934, Lazurica a fost înlăturat de la conducere de vicepreședintele acestuia Gheorghe Niculescu care ocupa funcția de consilier la Ministerul Muncii și la Sfatul Negustoresc și care s-a autoproclamat „președinte activ și voievod al romilor din România”. Acesta a obținut, în noiembrie 1934, recunoașterea personalității juridice pentru organizația sa.

La data de 9 ianuarie 1934, Ministerul de Interne recomanda printr-un referat necordarea personalității juridice Uniunii Generale a Romilor, deorece nu erau îndeplinite condițiile stabilite prin lege. Asupra acestuia se revine în dată de 27 martie 1934, dată la care se obține recunoașterea personalității juridice.

La sfârșitul lunii mai a anului 1934, au loc numeroase activități în cadrul Uniunii Generale a Romilor. Are loc o vizită la Blaj, urmată de alegerea președintelui filialei Târnava Mică, după ce în ziua precedentă, la conducerea uniunii fuseseră efectuate modificări, în sensul înlocuirii din funcție a lui G. A. Lăzărescu – Lazurica cu G.A. Niculescu. Imediat, urmează Congresul romilor de la Mediaș la care participa și G.A. Lăzărescu, iar în iunie 1934 va avea loc adunarea de constituire a comitetului local din Târnăveni al Uniunii Romilor.

La data de 11 august 1934 a fost adoptat statutul și regulamentul Asociației Uniunea Generală a Romilor din România al cărui președinte era Gh. Nicolescu. Potrivit actului constitutiv, scopul organizației era emanciparea și redeșteptarea neamului de romi, „ridicarea nivelului moral și social al romilor care merită o soartă mai bună și mai demnă în societate, nu că aceea pe care o au azi și din cauza lipsei totale de organizare” Consiliul de administrație era compus din 15 persoane: Gh. Niculescu, (președinte), Niculescu Niculae (prim vice-președinte și secretar general), Nicolae St. Ionescu (vicepreședinte), Vasile Dutan (consilier și casier central), Radu Neacșu (consilier), aceștia fiind, totodată, membrii comitetului de direcție, Ioan Dumitrescu, Radu Neacșu, Stan Ionescu, Radu Gh. Radu, Ioan Constantinescu, Ioan Stănescu, Ioan Gh. Constantinescu, Stefan Alexandrescu, Ioan Albescu, Marin Verdeș, Gheorghe Udrea, etc.,

Articolul 1 al statutului afirmă: „Cu începere din 1 mai 1934, se înființează în București o instituție intitulată – Asociația Uniunea Generală a Romilor din România”

În art. 3 se menționează că „Asociația Uniunea Generală a Romilor din România, nu are scop lucrativ sau patrimonial. Ea constituție o mutualitate a cărei ținta este propășirea cetățenilor romi din România și ridicarea lor pe tărâm cultural, social și spiritual” În vederea îndeplinirii acestor obiective, se urmărea: cultivarea între membrii săi a spiritului de ordine, iubire de dinastie, respect legilor și autorităților bisericii creștin-ortodoxe, combterea cerșetoriei promovate de unii romi și a alfabetismului, încurajarea talentelor care se remarcau pe tărâmul artistic, organizarea de șezători, conferințe educative, organizarea coloniilor de copii, organizarea de cooperative de construcțiuni, impropietarirea nomazilor și combaterea concubinajului, etc.

George Niculescu obține recunoașterea personalității juridice pentru organizația sa în anul 1934. Uniunea Generală a Romilor din România a rămas singura organizație a țiganilor care a acționat la nivel național. Conform statisticilor asociației, în 1939, ea cuprindea 40 de filiale (în județe), 454 subcentre și un număr de 784793 membrii .

Aceasta asociație și-a fixat ca scop emanciparea și „redeșteptarea neamului rom”. Ea își propunea să acționeze „pentru că soarta neamului nostru rom să se îmbunătățească, ca să putem sta alături de conaționalii noștrii fără să ne fie rușine. Programul UGRR a funcționat formal până în 1941. Odată cu schimbarea de regim din 1938 (instaurarea dictaturii regale), acesteia i s-au impus anumite restricții.

Printre măsurile întreprinse de UGRR se pot menționa: botezarea mai mulți copii de țigani nomazi și oficierea mai multor căsătorii cu sprijinul Patriarhiei înființarea unui contencios care dădea consultații juridice gratuite membrilor săi, s-a obținut ca un dinspensar și o maternitate să le asigure acestora asistenta gratuită, s-a intervenit pe lângă autorități ca țiganilor nomazi să li se dea autorizații de liberă circulație, pentru a-și practica meseria, au fost organizate mai multe congrese județene și întruniri la nivel național ale romilor, s-a editat o serie de reviste proprii.

Asociația Generală a Țiganilor din România care avea în frunte pe Serboianu și Lazurica a obținut statut de persoană juridică în anul 1935, dar nu a reușit să se impună, până la urmă a dispărut, cedând locul asociației rivale.

Între aceste două organizații, respectiv Uniunea Generală a Romilor din România și Asociația Generală a Țiganilor din România a existat un conflict deschis.

În septembrie 1934, într-o scrisoare adresată de către C. Popp Serboianu lui G. Niculescu, acesta se disociază de G.A. Lăzărescu, afirmând că mișcarea de organizare a romilor inițiată de el nu urmărește scopuri politice sau confesionale. Într-un referat asupra Asociației Generale a Țiganilor din România, întocmit de Biroul de studii al poliției, în aprilie 1934, se face un istoric al eforturilor de organizare a romilor cu prezentarea liderilor și existența diverselor dizidente menționându-se că „Lazaruica îl acuză pe arhimandrit ca fiind străin de neam și partizan al clericilor, iar arhimandritul Serboianu îl acuaza pe Lazaruica că pe unul care intenționează să-și ajungă anumite scopuri politice, prin înscrierea tuturor romilor în Partidul Național Agrar, sub conducerea domnului Octavian Goga, asigurându-și prin aceasta un mandat de deputat și câteva locuri de consilieri comuniali în capitala pentru principalii colaboratori ai săi. Lazaruica, pentru a-și asigura popularitatea în lupta pentru revendicarea nevoilor țigănești, a vizitat diferite cămine studențești, pentru a le cere concursul, a intrat în legătură cu Corneliu Z. Codreanu și, sub protecția I.P.S.S. Patriarhul Miron Cristea, a anunțat printr-un manifest primul congres al Țiganilor din România” .

Așadar, în acest moment (deceniile 2, 3 ale secolului XIX), putem vorbi despre o organizare a romilor și participarea acesteia la conceperea și implementarea unor măsuri care vizau exclusiv această populație.

Trebuie menționat faptul că nu toți țiganii au fost cuprinși în organizațiile care s-au înființat, ci doar o foarte mică parte , deoarece această populație era foarte dispersată, unele grupuri nici nu vorbeau limba țigăneasca, în timp ce altele refuzau să se declare că aparținând etniei. Cercetători preocupați de acest aspect au ajuns la concluzia că aceste asociații vechi ale romilor erau lipsite de organizare democratică, fiind mai degrabă asociații personale care au servit uneori liderilor pentru a intra în politică .

De exemplu, în Dolj fruntașii liberali locali au încercat să își atragă voturile țiganilor în 1933-1934. Astfel, într-o notă elaborată de Direcția Generală a Poliției, datând din 4 decembrie 1933, se consemnează faptul că „ieri după amiază Asociația Romilor din Capitală a ținut două întâlniri…”. „La aceste întâlniri au vorbit Nicolae Gheorghe Lache, Ion Niculescu, Duimitru Petre, avocat Goga și G.A. Lazaruica. Președintele romilor, dl. Lazaruica a cerut cu insistență tuturor romilor din Țara Românească că la apropiatele alegeri să voteze numai cu Partidul Național Liberal0 care este venit din încrederea M.S. Regelui și a poporului, care este singurul partid de ordine, cu mare trecut istoric și pe care se poate pune baza că poate duce țara la o stare înfloritoare. Participanții au manifestat în mod călduros pentru dl. I.G. Ducă și pentru Partidul Liberal. S-a hotărât că o delegațiune să prezinte domnului prim ministru, I.Gh. Ducă, hotărârea romilor de a vota cu Partidul Liberal…” La data întrunirii relatate în acest document se formase deja un guvern național liberal, condus de I.G. Ducă (din 14 noiembrie 1933) care trebuia să organizeze alegerile parlamentare din 20 decembrie. Regula era aceea că sufragiile cele mai multe să fie obținute de către cei care guvernează; putem afirma că strategia cea mai eficientă a Asociației Romilor devenea votul alături de partidul aflat la putere. În urma alegerilor, Partidul Național liberal a obținut 50.99% din voturi (30 de locuri în Parlament) în vreme ce Partidul Național Agrar al lui Octavian Goga doar 4.01% (8 locuri). A Manolescu-Dolj și C.S. Nicolaescu-Plopsor s-au înscris în PNL și au candidat la alegerile pentru consiliul județean pe listele acestui partid.

Mai târziu, în anul 1937, Partidul Național Creștin, prin președintele sau Octavian Goga și-a atras sprijinul lui Lazaruica și a lui Serboianu. P.N.C. și cei doi au câștigat tot mai multă influență asupra lui Manolescu și ziarului sau „Timpul”. În perspectivă alegerilor de la sfârșitul anului, ziarul „Țara Noastră” a apărut în ediție specială săptămânală pentru romi, motiv pentru care, așa cum am văzut mai devreme, Serboianu și Lazaruica au fost acuzați că vor să obțină voturile țiganilor, pentru a ajunge deputați.

În Oltenia, în deceniul patru, un grup de intelectuali de origine țigăneasca (Aurel Manolescu Dolj-ziarist, Marian I. Simion-poet, N.St. Ionescu-avocat, profesorul C.S Nicolaescu-Plopsor) a pus bazele unei organizații regionale a țiganilor. Apoi, în anul 1933, M.I. Simion, unul dintre colaboratorii lui Serboianu, a înființat împreună cu câțiva țigani bulibași cercul regional Oltenia al Asociației Generale a Țiganilor din România. În Oltenia, țiganii erau fideli lui Serboianu. A Manolescu Dolj s-a proclamat Mare Voievod al Țiganilor din Oltenia. În 1934, când UGRR a obținut legalizarea, liderii olteni au trecut la această asociație, pentru că, mai apoi, în 1936, să demisioneze și să formeze o organizație independentă cu sediul la Craiova. Indiferent de apartenența, organizația regionala din Oltenia s-a dovedit a fi activă în toată această perioadă. Principalul lider a fost M.I. Simion. În acești ani, în Oltenia, au fost organizate adunări ale țiganilor, țiganii nomazi fiind și ei încadrați în asociație care a intervenit pe lângă autorități în unele situații în care aceștia au fost implicați. În anul 1933, organizația a înființat un sindicat al cosarilor din Craiova care a fost înscris la Tribunal. De asemenea, organizația din Oltenia a scos la Craiova publicații proprii cum ar fi, de exemplu, „O Rom”, a fost înființată și o bibliotecă cu acest nume, au fost publicate cărți de folclor țigănesc cu traducere românească.

Organizațiile țigănești și organele lor de presă au adoptat termenul de „rom” pe care au încercat să îl impună, ei au cerut ca în actele publice și în manualele de școală să fie folosit numele de rom. În programele celor două asociații țigănești și în publicațiile lor găsim ideea înființării unei biserici a romilor în care să slujească preoții lor în limba roma precum și înființarea unei școli a romilor în care dascălii să predea după manuale scrise în limba lor. O altă idee vehiculata este aceea a înființării a unor tribunale de judecată ale țiganilor. Au fost vehiculate și idei integraționiste, cum este cea a sedentarizării cu orice preț a țiganilor.

Cap IV. Antreprenoriatul social și rolul său în dezvoltarea socială

IV.1 Antreprenoriatul, forța necesară progresului economic

Peter Drucker afirma: „Antreprenorul caută mereu schimbarea, îi răspunde și o explorează ca pe o oportunitate111”.

Antreprenoriatul este procesul de a iniția o afacere ca urmare a identificării de oportunități. De cele mai multe ori, antreprenoriatul este dificil de inițiat, iar o mare parte din aceste inițiative demarate falimentează. Activit ățile antreprenoriale sunt substanțial diferite, depinzând de tipul de organizație inițiată, iar antreprenoriatul în sine, poate lua diferite forme, de la proiecte individuale până la inițiative de proporții mari, care să creeze locuri de muncă. În efortul lor de a derula astfel de activități, viitorii antreprenori sunt susținuți în demersul lor de un număr mare de organizații – agenții guvernamentale, incubatoare de afaceri sau chiar organizații non-guvernamentale.

Antreprenoriatului are o contribuție semnificativă în cadrul societății și în procesul de dezvoltare, unele din beneficiile sale evidente fiind:

crearea de noi piețe – datorită capacității creative și a resurselor de care beneficiază, antreprenorii pot veni în întâmpinarea unor nevoi noi, cu produse inovative

descoperirea de noi resurse – antreprenorii sunt de cele mai multe nemulțumiți de materiale sau resurse tradiționale și caută să găsească alternative pentru a-și ușura activitate și pentru a-și îmbunătății performantele.

mobilizarea capitalului de resurse – prin statutul de organizatori și coordonatori ai procesului de obținere al unui produs, antreprenorii sunt direct responsabili de buna alocare a capitalului și a resurselor umane. Combinarea eficientă a acestora le oferă avantaj competitiv.

introducea de noi tehnologii, industrii și produse – inovatori și iubitori ai riscului, antreprenorii profită de orice ocazie pentru a transforma o oportunitate în profit.

crearea de locuri de muncă – milioane de slujbe sunt create de către sectorul privat, aflându-se in topul categoriilor de angajatori. 112

Antreprenorul reprezintă de cele mai multe ori forța necesară pentru a ajunge la progres economic, prin inovare, investire de resurse și dorința de progres prin exploatarea de noi oportunități. Antreprenorul în activitatea sa crează noi moduri de a defini problemele; el aduce inovație, creativitate, inițiativă, acțiune directă și valorificarea oportunităților.

Antreprenoriat social – instrument al schimbării sociale

Conceptul de antreprenoriat social este foarte cunoscut in SUA si tarile vest europene si este caracterizat de către Gary McPherson, Director Executiv al Centrului Canadian pentru Antreprenoriat Social, drept “combinarea esenței afacerilor cu cea a comunității, prin intermediul creativității individuale”113.

IV.2 Definirea și trăsăturile antreprenoriatului social

Antreprenoriatul social este activitatea unui antreprenor social, care derulează activități generatoare de profit pentru susținerea unor cauze sociale.

Noutatea conceptului consta in estomparea granițelor dintre sectorul business și cel social. Pe

lângă organizații non-profit, antreprenoriatul social include activități care au ca scop obținerea de profit, cum ar fi bănci pentru dezvoltarea comunității si organizații ce îmbina elemente specifice sectorului business și non-profit (de exemplu adăposturi sociale care desfășoară contra cost activități de recalificare profesionala si oferă locuri de muncă). Antreprenorii sociali creează valoare socială printr-un proces continuu de inovare si de valorificare de noi oportunități, punând pe primul loc beneficiul societății in detrimentul beneficiului propriu.

Pentru a sintetiza misiunea antreprenoriatului social și de ce devine vital pentru dezvoltarea societății și progresul economic prezint o sinteză a beneficiilor pe care generează în comunitățile în care își desfășoară activitatea:

Creșterea numărului de persoane angajate. Activitățile de antreprenoriat social creează slujbe și oportunități. În același timp, se creează oportunități de angajare sau training pentru categorii defavorizate sau devin în sine legătura între piața muncii și șomeri.

Inovație și crearea de noi bunuri și servicii pentru nevoi sociale care nu sunt adresate de societate. Ca și în cazul antreprenoriatului, întreprinderile sociale aplică și dezvoltă inovația pentru a realiza dezvoltarea de noi bunuri și servicii. Probleme sociale adresate cel mai frecvent de către de întreprinderile sociale la acest moment sunt: HIV/SIDA, persoanele cu handicap mental sau fizic, analfabetismul, abuzul de droguri etc.

Creează capital social pentru a veni în întâmpinarea dezvoltării sociale și economice durabile .

Promovează echitatea socială prin adresarea necesităților persoanelor dezavantajate. Întreprinderile sociale adresează probleme sociale și încearcă să atingă impact continuu și sustenabil prin misiunea lor socială și nu prin maximizarea profitului.

Demonstrează un acut simț al responsabilității față de persoanele pe care le deservesc și pentru consecințele acțiunilor întreprinse. Pentru că legile pieței nu elimină automat procesele sociale ineficiente, antreprenorii sociali caută să se asigure că întreprinderile lor sunt întotdeauna, în primul rând, în beneficiul comunității. Aceasta presupune a încerca să-i înțeleagă, să estimeze corect nevoile și avantajele celor ce urmează să beneficieze de acțiunile lor, ceea ce de cele mai multe ori se traduce în strânse legături cu comunitățile pe care le servesc114.

IV.3 Antreprenorul social

Ca indivizi, antreprenorii sociali joaca rolul unor agenți ai schimbării in sectorul social prin:

adoptarea unei misiuni de a crea si susține valoarea socială (nu numai cea privată);

identificarea si căutarea de noi oportunități pentru îndeplinirea acestei misiuni;

implicarea intr-un proces continuu de inovație, adaptare si învățare;

acționarea intr-o maniera îndrăzneață indiferent de resursele limitate de care dispun; Antreprenorii sociali sunt reformatorii si cei care revoluționează mediul in care trăiesc având totodată o misiune sociala. Ei căuta sa facă schimbări sistematice si îmbunătățiri sustenabile, concentrându-se asupra adevăratelor cauze ale problemelor sociale mai degrabă decât sa trateze simptom. Fundamentală pentru un antreprenor social este misiunea socială pe care și-o asumă. Aceasta misiune este ceea ce deosebește un antreprenor social de un antreprenor de afaceri sau chiar de o companie responsabilă social. Realizarea de profit sau deservirea nevoilor consumatorilor pot fi printre obiectivele unui antreprenor social, dar acestea sunt numai modalități de atingere a scopului social, de realizarea de servicii sociale.. Dicționarul de Politici Sociale definește serviciile sociale ca fiind instrumente de realizare a unor obiective sociale, de natur ă redistributivă, reprezentând acele servicii publice care au drept scop creșterea bunăstării sociale. Servicii sociale definite de unii autori reprezintă activitățile asistenților sociali sau ale altor profesioniști care ajută oamenii să prevină dependența, să consolideze relațiile de familie și să restabilească funcționarea

socială a indivizilor, familiilor și comunităților115..

Acolo unde majoritatea oamenilor vad probleme, antreprenorii sociali văd oportunități; în acțiunile lor, aceștia nu sunt îndemnați doar de percepția asupra unei nevoi sociale sau de compasiune, ci mai degrabă de viziunea de a îmbunătăți

112 Murphy, P. J. (2004). A logic for entrepreneurial discovery. UMI/ProQuest Learning and Information Company

113 http://www.forum.leaders.ro, LEADERS FORUM 2006 Antreprenoriatul social – o solutie inovativa pentru problemele societatii,

114 Jürgen Nagler – Is social entrepreneurship important for economic development policies? , University of new South Wales, Sydney, http://www.business4good.org/

115 Parker, 1987, p. 15

lucrurile si sunt determinați sa pună in practica aceasta viziune. Antreprenoriatul social vine să completeze și să susțină activitatea asistenților sociali.

Cercetări comparative (Bernier, Estivill & Vaadou, 1997) cuprinzând șase țări (Austria, Belgia, Franța, Germania, Italia și Spania) au demonstrat că în ultimul deceniu, întreprinderile sociale au creat 300.000 de locuri de muncă, determinând integrarea persoanelor aflate într-o situație precară, precum și a celor cu dizabilități fizice, psihice și sociale. Studiul a mai demonstrat capacitatea inovatoare a acestora de a identifica noi nevoi, mecanisme de implicare și participare, forme de integrare intermediară sau permanentă, precum și adoptarea unei abordări orizontale (ocupare, sănătate, instruire, locuire).

Un alt studiu (GES-Fundația Macif, 1999), bazat pe monitorizarea a 33 de proiecte franceze și italiene coordonate de tineri pentru a crea noi locuri de muncă prin economia socială, a concluzionat că pe durata a doi ani, aceste proiecte au generat o medie de șase locuri de muncă

IV.4 Întreprinderea social – tipologii si caracteristici

Definirea întreprinderii sociale

O definiție simplificată a întreprinderii sociale plasează această entitate la intersecția sectorului de afaceri și sectorului non-profit tradițional, întreprinderea socială prezentându-se ca un hibrid. Schimbarea așteptărilor organizațiilor non-profit de a atinge un impact social de scară mai largă și în același timp să își diversifice sursele de finanțare a fost considerat ca factor major în apariția hibridului non-profit, parte pentru profit, parte non-profit. La această intersecție a sectorului de afaceri și non-profit tradițional se regăsesc întreprinderile sociale.

În unele cazuri, în care o afacere are în misiune și implicarea socială, dacă se regăsește alături de o organizație non-guvernamentală pe care să o susțină financiar, poate fi considerată întreprindere socială. Totuși, nu se califică drept întreprinderi sociale firmele care derulează activități de responsabilitate socială corporatistă, chiar dacă susțin financiar un ONG116.

Clasificarea întreprinderilor sociale se pot realiza după două criterii principale: după orientarea misiunii și după nivelul integrării programului social în activitatea comercială.

Din punct de vedere al orientării misiunii există trei categorii de întreprinderi sociale117:

Centrate pe misiune

Întreprinderea socială este creată pentru unicul motivul de a promova misiunea acesteia, utilizând un model de auto-finanțare. Un exemplu de acest tip de organizație îl reprezintă organizațiile care angajează persoane cu dizabilități sau instituții de microfinanțare.

Din punct de vedere al nivelului integrării programului social în activitatea comercială, programele sociale și activitățile de business sunt același lucru. Organizațiile non-guvernamentale creează întreprinderi sociale integrate în mod expres pentru scopuri legate de programe. Programele sociale sunt auto-finanțate prin activitățile întreprinderii și astfel, întreprinderea socială încadrată funcționează ca un program de sustenabilitate. Datorită misiunii lor, majoritatea întreprinderilor sociale sunt structurate ca și non-profituri pentru a se proteja împotriva modificării misiunii, dar pot apare ca și organizații pentru profit. Exemplu unei astfel de entități este prezentat în cadrul secțiunii următoare.(Asociația Integra România)

Asociată misiunii

Întreprinderea este asociată misiunii organizației sau serviciului social de bază. Acest tip de organizație se bazează pe calități sinergie, creând valoarea socială pentru programe și generând valoare economică pentru a susține financiar programele sociale și/sau cheltuielile operaționale.

În ceea ce privește nivelul integrării programului social în activitatea comercială, în acest model programele sociale se suprapun cu activitățile generatoare de profit, de cele mai multe ori împărțind costuri și resurse (modelul integrat). Organizațiile creează întreprinderi sociale ca mecanism pentru finanțare pentru a susține operațiunile non-profitului și activitățile legate misiunii.

116 Kim Alter, Social EnterpriseTypology, Virtue Ventures LLC, April 13, 2006, http://www.virtueventures.com

117 Kim Alter, Social EnterpriseTypology, Virtue Ventures LLC, April 13, 2006, http://www.virtueventures.com

Concluzii

Încă de la prima lor apariție pe pământ românesc, rromii au fost supuși unor politici de suprimare, au fost brutalizați și umiliți de către populația majoritară.Secolelor de înrobire a rromilor pe teritoriul României le-au urmat persecuțiile și deportările la care au fost supuși de guvernul pro-nazist al lui Ion Antonescu,în timpul celui de-al doilea război mondial și, ulterior, al strămutatării forțate și a confiscării averilor rromilor din timpul regimului comunist.Apoi, după prăbușirea regimului Ceaușescu,în 1989, ura rasială a izbucnit într-un val de violență colectivă și abuzuri. De altfel, violența și discriminarea rămân o realitate de zi cu zi a rromilor din România și chiar și din afara granițelor României.

Populația de etnie roma din România ar trebui ajutată prin diferite programe pentru a le îmbunătăți situația și pentru integrarea lor în societatea ca niște oameni normali. În primul rând trebuie schimbată mentalitatea, atât din partea populației roma cât și a populației majoritare. Atât timp cât etnicii rromi sunt văzuți ca niște proscriși, niște infractori, ei vor continua să se izoleze și procesul acesta de intregare va deveni și mai dificil. Pentru a schimba mentalitatea populației majoritare, primul rol îl joacă rromii.Imaginea negativă care a fost atribuită romilor de către mass-media a făcut ca intreaga comunitate să se confunde cu infractorii,criminalii sau hoții. Mentaliataea unui popor se schimbă într-o periadă îndelungată de timp.

Este necesar, ca atât majoritarii cât și minoritarii romi să gasescă soluții in vederea desfășurării unei vieții sociale cât mai bune.Ar trebui ca principiul discriminării pozitive sa fie mult mai accentuat și ar trebui să se renunțe la ideile preconcepute legate de etnia roma.

Minoritatea etnică a romilor are nevoie de o elită alcătuită din intelectuali. Intelectualii se formează doar prin educație și această educație se primește doar în școli. Foarte important este faprul că romii și-au schimbat mentalitatea despre școală. Ei văd în școală ca ceva care îi ajută să se realizeze în viață. Și-au dat seama de rolul educației în viața individului. Educația primită de tânărul rom are un dublu efect. În primul rând îl ajută pe individ în societate dar duce și la crearea unor valori care ar putea ajuta la un moment dat întrega comunitate roma.Deși până scum din rândul romilor au apărut industriași, cântăreți, artiști plastici, ofițeri distinși, buni administratori, medici, politicieni, aceștia nu au participat la viața politică și culturală a comunității ca romi ci mai degrabă ca români. Le era rușine să recunoscă că sunt romi. Statutul lor era distrus dacă se afla că sunt romi.O parte s-a autoidentificat ca rromi și, în felul ăsta,ei își ajută etnia într-o proporție mai mare sau mai mică. Comunitatea studiată,însă, continuă să păstreze unele tradiții, o dovadă fiind aspectele legate de imbrăcăminte și cele legate de ordin lingvistic, care au rămas, într-o mare proporție intacte.

Stereotipurile asociate romilor sunt incontestabil printre cele mai negative ce pot fi atribuite unui grup etnic. Este, de asemenea confirmat, atât prin observațiile curente cât și prin cele ale specialiștilor că majoritatea populației are o atitudine preponderent negativă la adresa lor.

În confruntarea cu realitatea, elementele stereotipului, fie ele pozitive sau negative , se dovedesc rareori valabile. Este logic ca, bazându-se pe generalizări abuzive ale unor caracteristici individuale sau de grup, elementele acestuia să nu poată fi aplicate la ansamblul unei populații. Acest lucru este chiar mai ușor de demonstrat în cazul rromilor, dată fiind marea diversitate din cadrul acestei etnii.

Desigur, menținerea aparenței etnice în situația în care acest detaliu, chiar real, nu are relevanță pentru cele prezentate, nu face decât să întărească stereotipurile negative, să favorizeze răspândirea prejudecăților și să contribuie la generalizarea nejustificată a unor atribute negative. Această practică, des întâlnită, des întâlnită în articolele analizate, este evident una discriminatorie, având în vedere că apartenența etnică nu este menționată în cazul infractorilor de altă etnie.

Aceste tendințe ale populației majoritare , ca și imaginea creionată mai sus, se bazează pe generalizări nejustificate și pe necunoașterea realităților comunităților de rromi. Lipsa de informații cu privire la realitatea situației romilor, atât la nivelul societății în ansamblu cât și în particular, este ușor de explicat prin mai mulți factori. Printre cei mai importanți se numără lunga perioadă de ignorare de către autorități și de încercare de asimilare a acestui grup etnic, precum și „inexistența” romilor, ca grup etnic având o cultură specifică, din perspectiva sistemului educațional. Posibilitatea de cunoaștere directă a comunităților de romi este cauzată și de caracterul închis pe care îl au parte din acestea. Este cazul, în primul rând, al comunităților care și-au păstrat în mai mare măsură structurile tradiționale. La barierele de comunicare determinate de diferențele culturale se adaugă uneori și cele de ordin lingvistic.

Romii ocupă o poziție unică, atât din punct de vedere istoric, cât și politic, ca națiune legitimă a Europei. Procesul de emancipare a romilor trebuie fundamentat pe rădăcini și perspective comune, care sunt dincolo de cetățenie, afiliere la un grup sau tară de origine. Astfel, existând în Europa ca națiune fără stat și fără teritoriu, confruntată cu rasismul și cu persecuțiile de-a lungul istoriei, minoritatea roma are nevoie de protecție specială.

  Este necesară regândire a campaniei de luptă împotriva discriminării care să fie centrată pe forme ale discriminarii individuale și directe ce pot fi clar instrumentate juridic, și mai puțin pe latura schimbării atitudinilor în care se înrădăcineaza anumite practici discriminative instituționalizate. În acest context, putem vedea cum anumite prejudecați etnice funcționeaza ca și percepte acceptate și legitime ale structurării acțiunilor sociale. Acceptarea în masa a unor asemenea poziții reflectă clar că nu există o interiorizare suficientă a normelor ce impun tratamentul egal, care permite diferențierea doar pe baza performanțelor.

De asemenea, trebuie să existe o consolidare la nivelul opiniei publice a anumitor drepturi educaționale, lingvistice favorabile minoritaților ca fiind forme de pluralism asumate de marea parte a clasei politice și nu ca prerogative instituționale legate de anumite minoritați.

În urma acestui studiu, ipoteza noastră, ar fi că, romii au ajuns în situația în care să fie discriminați și catalogați ca un popor inegal, un popor de infractori și cerșetori datorită comportamentelor diferențiate la care au fost supuși și datorită prejudecăților care există în societatea românească la adresa lor.

Dacă stereotipurile negative ale populației majoritare aduc doar o contribuție la agravarea situației populației de romi și, în consecință, trebuie combătute, este foarte clar că aceasta este o soluție cu eficacitate marginală. Rezolvarea problemelor complexe ale romilor este mult mai complicată decât simpla combatere a unor stereotipuri.

BIBLIOGRAFIE

Achim,Viorel, 1998, Tiganii in istoria Romaniei, București:Editura Enciclopedica;

Almon & Verba , 1996, Atitudini politice și democrație în cinci națiuni, Bucuresti: Editura Du Style;

Anghel Gheorghe, The War in Bosnia, 1992-1995,Ed.Militară București 2001

Aron,Raymond, 2001, Democratie si totalitarism, București: Editura All;

Barany, Zoltan, 1998, The East European Roma in Postcommunist, Bucuresti: Speranta;

Bălcescu, Nicolae, 1982, Opere, Bucuresti: Editura Academiei;

Băcanu Mihai, Țiganii-minoritate națională sau majoritate infracțională,ed.Bravo-Press,1996

Bobbio, Norberto, 1997, Stânga si dreapta , București: Editura Humanitas;

Berindei, Dan,1994 , Istoria României. Pagini transilvane, Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane;

Bonte, Pierre, Izard, Michel (coord.), 1999, Dicționar de etnologie și antropologie, Iași :Editura Polirom;

Boia Lucian, România Țara de Frontieră a Europei, Ed.Humanitas, București, 2005

Bull, Terence, Dagger, Richard, 2000, Ideologiile politice si idealul democratic, Iasi: Polirom;

Chelcea Ion, Țiganii din România. Monografie etnografică,Editura Institutului Central de Statistică București,1944

Cherata Lucian, Istoria țiganilor. Origine, specific, limbă,Ed.Z,1993

Cherata Lucian, Filosofie, istorie și tradiții indiene în cultura rromilor, Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2010

Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, București, Ed.Economică, Ediția aII-a ,2004

Dan Ioan, ,,Procesul”Mareșalului Ion Antonescu,Ed. Tempus, București 1993

Diaconu Ion , Minoritățile în dreptul internațional contemporan, Editura C.H.Beck, București, 2009

Donald Kenrick, Rromii: din India la Mediterana , Col. Interface, Centre de recherches tsiganes – Paris, Bucuresti: Editura Alternative, 1997

Drăgulescu Agatta;Lungu Ovidiu;Neculau Adrian, Țiganii:o abordare psihosociologică,Ed. Universității „Al.I.Cuza”,Iași,1996

Durnitrescu Ana, Teodorescu Vasile, Limba romani:Manual pentru clasele V – VI.Ed. Didactică și Pedagogică,București,2006

E.V.Popa, Minoritățile etnice în statul național român, București, 1944p.76-

Fraser Fraser, Țiganii,Ed.Humanitas, București,2008

Ionescu Mariea, Cace Sorin,Politici publice pentru romi.evoluții și perspective

Ionica Berevoescu, Cace Sorin, Costin Sima Dana,Romii in România,Ed.Expert,București,2002

I.Stanciu, Statutul juridic al populației evreiești din România în per 1878- sept 1944, în ,,Revista istorică”, III 1992, nr3-4

Kiss Tamas,Foszto Laszlo,Fleck Gabor, Incluziune și excluziune, studii de caz asupra comunităților de romi din România, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale,Cluj.Napoca 2009\

Miftode Vasile, Tratat de metodologie sociologică, Iași, editura Lumen, 2003

Miftode Vasile , Sociologia populațiilor vulnerabile, Editura UAIC, Iași, 2004

Mungiu Alina, Românii după 1989, Istoria unei neînțelegeri,Ed. Humanitas, București, 1995

Neculau Adrian ; Ferreol Gilles Minoritari,marginali,excluși,Ed.Polirom,Iași,1996

Poede George, Politici sociale,Ed.Tipo Moldova,Iași,2002

Prisacariu Mona, De la soluții locale la politici publice,Publicație realizată cu sprijinul CEE TRUST

Rotariu, Traian și Iluț Petru, Ancheta sociologică și sondajul de opinie, Polirom, Iași, 1997

Sarău Gheorghe, Limba Romani.(Țigăneasca),Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1994

Schifirneț Constantin, Sociologie,Ed.Comunicare,București,2002

Zamfir Elena; Zamfir Cătălin, Țiganii între ignorare si îngrijorare, Editura Alternative,1993

. Ed.Expert,București,2006

Valentin Constantin (editor), Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Ed.Polirom, Iași, 2002

Peter Druker – Innovation and entreprenuership, carte format electronic

Jürgen Nagler – Is social entrepreneurship important for economic development policies? , University of new South Wales, Sydney, http://www.business4good.org/

Murphy, P. J.-. A logic for entrepreneurial discovery,2004,. UMI/ProQuest Learning and Information Company

.

Rapoarte, reviste, brosuri si pagini web:

Raport de monitorizare a presei “Academia Catavencu”, privind imaginea populatiei Roma in presa romaneasca,București, 2002

Deana Ringold, Raportul Bancii Mondiale Roma and the transition in Central and Eastern Europe – Trends and challenges, The World Bank – Wasinghton D.C., 2001

Indicatorii privind comunitatile de romi din Romania, Editura S.C. Luminita Tipo, București, 2000.

Cercetari cu privire la minoritatea roma, Editura S.C. Luminita Tipo, București, 2000.

Raport privind Stadiul Implementarii Strategiei Guvernului Romaniei la un an de la adoptare, ONR, 2002.

Ministerul Informațiilor Publice, Raport privind stadiul implementării Strategiei de îmbunătățire a situației Romilor – Aprilie 2002,

Ordinul Ministerului Informațiilor Publice nr. 259/02;

Ziarul Aven Amenza, nr.16 din 17 decembrie 2001.

R.W. Murray, Testing the Strategy (Testarea Strategiei), Mede European Consultancy, 1999

Open Society Institute: Monitorizarea procesului de aderare la Uniunea Europeană: Protecția minorităților în România, Budapesta, 2001

MIPRaport privind stadiul implementării Strategiei de îmbunătățire a situației Romilor – Aprilie 2002

<http://www.psd.ro/documente/protocol-psd-partida-romi.pdf> (accesat 9 octombrie 2008)

Ghid pentru solicitanți, Fundația Parteneri pentru Romi, inaugurată oficial la 26 ianuarie 2001. Vezi și site-ul web oficial al Delegației UE în România, <www.infoeuropa.ro>

Ghid practic pentru încheierea de contracte de ajutor extern cu CE( Guide to EC external aid contract procedures)

Raport Periodic UE 2006

Țiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, București

Barometrul pentru relatii interetnice – realizat de Metro-Media Transilvania, noiembrie 2001

Dictionar de Sociologie, Gilles Ferreol, Phillipe Cauche, Jean Marie Dupez, Nicolae Dadrey, Editura Polirom, 1997

Dictionar de Psihologie, Larouse, Nobert Sillamy, Editura Univers enciclopedic, București, 2000

Dictionar explicativ al Limbii Romane, București, Editura Academiei Romane, 1984,

Early earning raport, SAR, București, 2001

Xxx, O necesară schimbare de Strategie – Raport asupra Strategiei Guvernului României de Îmbunățire a Situației Romilor, CRDE, Cluj Napoca, 2004

www.anr.gov.ro

www.intercultural.ro

www.tiganii.ro

www.romanothan.ro

www.adevărul.ro

www.romaeducationfund.org

www.soros.ro

www.romadecade.org

www.sgg.ro

BIBLIOGRAFIE

Achim,Viorel, 1998, Tiganii in istoria Romaniei, București:Editura Enciclopedica;

Almon & Verba , 1996, Atitudini politice și democrație în cinci națiuni, Bucuresti: Editura Du Style;

Anghel Gheorghe, The War in Bosnia, 1992-1995,Ed.Militară București 2001

Aron,Raymond, 2001, Democratie si totalitarism, București: Editura All;

Barany, Zoltan, 1998, The East European Roma in Postcommunist, Bucuresti: Speranta;

Bălcescu, Nicolae, 1982, Opere, Bucuresti: Editura Academiei;

Băcanu Mihai, Țiganii-minoritate națională sau majoritate infracțională,ed.Bravo-Press,1996

Bobbio, Norberto, 1997, Stânga si dreapta , București: Editura Humanitas;

Berindei, Dan,1994 , Istoria României. Pagini transilvane, Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane;

Bonte, Pierre, Izard, Michel (coord.), 1999, Dicționar de etnologie și antropologie, Iași :Editura Polirom;

Boia Lucian, România Țara de Frontieră a Europei, Ed.Humanitas, București, 2005

Bull, Terence, Dagger, Richard, 2000, Ideologiile politice si idealul democratic, Iasi: Polirom;

Chelcea Ion, Țiganii din România. Monografie etnografică,Editura Institutului Central de Statistică București,1944

Cherata Lucian, Istoria țiganilor. Origine, specific, limbă,Ed.Z,1993

Cherata Lucian, Filosofie, istorie și tradiții indiene în cultura rromilor, Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2010

Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, București, Ed.Economică, Ediția aII-a ,2004

Dan Ioan, ,,Procesul”Mareșalului Ion Antonescu,Ed. Tempus, București 1993

Diaconu Ion , Minoritățile în dreptul internațional contemporan, Editura C.H.Beck, București, 2009

Donald Kenrick, Rromii: din India la Mediterana , Col. Interface, Centre de recherches tsiganes – Paris, Bucuresti: Editura Alternative, 1997

Drăgulescu Agatta;Lungu Ovidiu;Neculau Adrian, Țiganii:o abordare psihosociologică,Ed. Universității „Al.I.Cuza”,Iași,1996

Durnitrescu Ana, Teodorescu Vasile, Limba romani:Manual pentru clasele V – VI.Ed. Didactică și Pedagogică,București,2006

E.V.Popa, Minoritățile etnice în statul național român, București, 1944p.76-

Fraser Fraser, Țiganii,Ed.Humanitas, București,2008

Ionescu Mariea, Cace Sorin,Politici publice pentru romi.evoluții și perspective

Ionica Berevoescu, Cace Sorin, Costin Sima Dana,Romii in România,Ed.Expert,București,2002

I.Stanciu, Statutul juridic al populației evreiești din România în per 1878- sept 1944, în ,,Revista istorică”, III 1992, nr3-4

Kiss Tamas,Foszto Laszlo,Fleck Gabor, Incluziune și excluziune, studii de caz asupra comunităților de romi din România, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale,Cluj.Napoca 2009\

Miftode Vasile, Tratat de metodologie sociologică, Iași, editura Lumen, 2003

Miftode Vasile , Sociologia populațiilor vulnerabile, Editura UAIC, Iași, 2004

Mungiu Alina, Românii după 1989, Istoria unei neînțelegeri,Ed. Humanitas, București, 1995

Neculau Adrian ; Ferreol Gilles Minoritari,marginali,excluși,Ed.Polirom,Iași,1996

Poede George, Politici sociale,Ed.Tipo Moldova,Iași,2002

Prisacariu Mona, De la soluții locale la politici publice,Publicație realizată cu sprijinul CEE TRUST

Rotariu, Traian și Iluț Petru, Ancheta sociologică și sondajul de opinie, Polirom, Iași, 1997

Sarău Gheorghe, Limba Romani.(Țigăneasca),Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1994

Schifirneț Constantin, Sociologie,Ed.Comunicare,București,2002

Zamfir Elena; Zamfir Cătălin, Țiganii între ignorare si îngrijorare, Editura Alternative,1993

. Ed.Expert,București,2006

Valentin Constantin (editor), Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Ed.Polirom, Iași, 2002

Peter Druker – Innovation and entreprenuership, carte format electronic

Jürgen Nagler – Is social entrepreneurship important for economic development policies? , University of new South Wales, Sydney, http://www.business4good.org/

Murphy, P. J.-. A logic for entrepreneurial discovery,2004,. UMI/ProQuest Learning and Information Company

.

Rapoarte, reviste, brosuri si pagini web:

Raport de monitorizare a presei “Academia Catavencu”, privind imaginea populatiei Roma in presa romaneasca,București, 2002

Deana Ringold, Raportul Bancii Mondiale Roma and the transition in Central and Eastern Europe – Trends and challenges, The World Bank – Wasinghton D.C., 2001

Indicatorii privind comunitatile de romi din Romania, Editura S.C. Luminita Tipo, București, 2000.

Cercetari cu privire la minoritatea roma, Editura S.C. Luminita Tipo, București, 2000.

Raport privind Stadiul Implementarii Strategiei Guvernului Romaniei la un an de la adoptare, ONR, 2002.

Ministerul Informațiilor Publice, Raport privind stadiul implementării Strategiei de îmbunătățire a situației Romilor – Aprilie 2002,

Ordinul Ministerului Informațiilor Publice nr. 259/02;

Ziarul Aven Amenza, nr.16 din 17 decembrie 2001.

R.W. Murray, Testing the Strategy (Testarea Strategiei), Mede European Consultancy, 1999

Open Society Institute: Monitorizarea procesului de aderare la Uniunea Europeană: Protecția minorităților în România, Budapesta, 2001

MIPRaport privind stadiul implementării Strategiei de îmbunătățire a situației Romilor – Aprilie 2002

<http://www.psd.ro/documente/protocol-psd-partida-romi.pdf> (accesat 9 octombrie 2008)

Ghid pentru solicitanți, Fundația Parteneri pentru Romi, inaugurată oficial la 26 ianuarie 2001. Vezi și site-ul web oficial al Delegației UE în România, <www.infoeuropa.ro>

Ghid practic pentru încheierea de contracte de ajutor extern cu CE( Guide to EC external aid contract procedures)

Raport Periodic UE 2006

Țiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, București

Barometrul pentru relatii interetnice – realizat de Metro-Media Transilvania, noiembrie 2001

Dictionar de Sociologie, Gilles Ferreol, Phillipe Cauche, Jean Marie Dupez, Nicolae Dadrey, Editura Polirom, 1997

Dictionar de Psihologie, Larouse, Nobert Sillamy, Editura Univers enciclopedic, București, 2000

Dictionar explicativ al Limbii Romane, București, Editura Academiei Romane, 1984,

Early earning raport, SAR, București, 2001

Xxx, O necesară schimbare de Strategie – Raport asupra Strategiei Guvernului României de Îmbunățire a Situației Romilor, CRDE, Cluj Napoca, 2004

www.anr.gov.ro

www.intercultural.ro

www.tiganii.ro

www.romanothan.ro

www.adevărul.ro

www.romaeducationfund.org

www.soros.ro

www.romadecade.org

www.sgg.ro