Romanul Rusoaica In Contextul Prozei Romanesti Psihologice din Perioada Interbelica

ROMANUL RUSOAICA ÎN CONTEXTUL PROZEI ROMÂNEȘTI PSIHOLOGICE DIN PERIOADA INTERBELICĂ

Romanul psihologic românesc din perioada interbelică și orientarea lui spre orizontul european

Perioada dintre cele două războaie mondiale reprezintă una dintre cele mai strălucite epoci îndeosebi din istoria romanului românesc, prin valorile cărora le-a dat naștere, prin inovațiile pe care le-a adus. Anume în această perioadă, în romanul românesc interbelic, sub influența, mai ales, a prozei europene, s-a extins zona de investigație asupra domeniului vast al psihicului și s-a perfecționat tehnica literară de disecție în profunzime.

Deși raportul literatură-psihologie-om este sesizat încă de antici, elementul psihologic începe să fie să fie valorificat de către prozatori abia la hotarele secolelor XIX-XX și doar în măsura în care acesta îi îndreaptă spre lumea ascunsă a personajului, ea constituind o necesară informație pentru autori.

Scriitorii își propun ca obiect de investigație universul lăuntric al personajului, care este observat pînă la cele mai intime vibrații, pînă la cele mai ascunse tainițe ale conștiinței. Astfel, se impun atenției două tipuri de romane, pe care G.Ibrăileanu le numește ,,de creație și de analiză”.

Primul, considerat superior, mizează pe eroi ai căror lume este dezvăluită prin intermediul faptelor și vorbirii lor, al reacțiilor lor exterioare. Al doilea, mai puțin prețuit de publicul dornic de acțiune, prezintă personaje din interior, prin disocierea gîndurilor și stărilor lor sufletești sau de conștiință. Trăsăturile principale ale acestuia din urmă, în opinia Danei Dumitriu, sunt: ,,obiectivitatea reflectării artistice a unei realități psihologice, excluderea imixtiunii unei subiectivități analitice și restrîngerea complexității existenței la nivelul trăirii psihice”, romancierul cedînd întreaga autoritate personajului care devine ambasadorul său. Așadar, proza analitică vine cu modificări esențiale în ceea ce privește principalele elemente tradiționale ale genului: personaj, povestire, intrigă, tehnici narative.

Deși schimbările survenite acum în tehnicile narative românești stau sub semnul diversității, preocuparea constantă și comună a romancierilor noștri rămîne reflectarea lumii sau a sufletului omenesc. Într-un timp relativ scurt, practic două decenii, romanul românesc traversează vîrste diferite, trecînd ,,de la realismul epic, orientat exclusiv spre lumea exterioară, la realismul subiectiv, interesat să descopere realitatea infinit mai complexă a spiritului, experimentînd totodată și formule inedite, ca structura muzicală, jurnalul, antiromanul, sau romanul cu substrat mitic”.

Cu referire la acest aspect, Carmen Mușat consideră că romanul românesc trece într-o nouă etapă și dacă ,,doricul romanului aparține unei vîrste biblice de început și unui creator la fel de impasibil ca și Creatorul”, nu este mai puțin adevărat că ionicul de la care pornește Nicolae Manolescu în Arca lui Noe, înseamnă ,,psihologism și analiză, iar reflecția începe să tragă de mînecă.”

Romanul românesc a cunoscut o serie largă de forme și de manifestări în literatura română. Afirmîndu-se plenar în perioada interbelică, el a adoptat diferite modalități estetice, de la clasic la modern, de la roman realist la roman mitologic, alegoric. În cazul romanului modern, de analiză psihologică, autorul își propune să absoarbă lumea în interiorul conștiinței, anulîndu-i omogenitatea și epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este demiurg în lumea imaginarului, ci descoperă limitele condiției umane; are o perspectivă limitată și subiectivă, completată adesea cu opinii programatice despre literatură, autoruldevenind teoretician. În ceea ce privește opera, personajul – narator înlocuiește naratorul omniscient, ceea ce potențează drama de conștiință, conferindu-i autenticitate.

Opțiunea pentru convențiile epice favorizează analiza (jurnalul intim, corespondența privată, memoriile, autobiografia ); principiile cauzaliățtii și coerenței nu mai sunt respectate (cronologia este înlocuită cu acronia ). Sunt alese evenimente din planul conștiinței, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de semnificații majore, fară să fie refuzate inserțiile în planul social. Cititorul se identifică cu personajul – narator, alături de care investighează interioritatea aflată în centrul interesului și are acces la intimitatea personajului – narator. Intriga în romanul de analiză psihologică nu mai are importanța pe care o deține în cel tradițional. Ea continuă să existe, dar se află în serviciul analizei.

Dezvoltarea romanului românesc de analiză psihologică în perioada dintre cele două războaie coincide cu afirmarea unor importante curente în psihologie, precum și a unor remarcabile realizări ale prozei psihologice universale. Și unele și celelalte – psihanaliza sau gestaltismul, operele lui Proust, Joyce, Thomas Mann sau Dostoievski (intrată cu adevărat în conștiința literară românească și universală abia după primul război mondial) au avut influențe notabile asupra creației unuia sau altuia dintre scriitorii români.

Din cele două direcții principale și sub influența romanului european, în literatura română s-au dezvoltat mai multe orientări estetice care au dat naștere la noi formule de roman: liric (Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu), al mediilor periferice (Carol Ardeleanu), proza memorialistică (Constantin Stere), proza estetizantă și simbolică (Mateiu Caragiale), proza fantastică și a ,,experienței” (Mircea Eliade, Gib Mihăescu).

Deși au dat un puternic impuls dezvoltării romanului de analiză, cuceririle psihologiei moderne nu-l explică în totalitate. Scriitorul se referă la opera lui și la datele științei, dar se confruntă vital cu realitatea umană, cu predecesorii și contemporanii din care își trage seva și pe care încearcă să-i depășească, precum și cu propria sa imaginație creatoare. Intuiția profundă a scriitorului o ia nu o dată înaintea observației omului de știință, și psihologii timpurilor moderne s-au îndreptat adesea cu folos spre unele personaje literare pe care le-au transformat în obiect de studiu.

Psihologia și literatura au nevoie una de alta, completîndu-se reciproc. Știința întrece arta prin rigoare și posibilități de generalizare, dar personajul literar conține în ambiguitatea sa funciară semnificații mai bogate decît cazul studiat de filolog.

Este adevărat că întîlnim la unii scriitori români cazuri clare de mimetism, de imitare a unor modele străine, dar scrierile astfel rezultate nu pot interesa doar ca document, ilustrînd un aspect al receptării literaturii universale în țara noastră, nu însă și prin valoarea lor literară.

Marii creatori, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Anton Holban, Gib Mihăescu sau Hortensia Papadat-Bengescu sînt voci profund originale. Aprofundînd și îmbogățind analiza psihologică, ei au contribuit în același timp și la evoluția prozei românești cu subiect social. Se verifică astfel, o dată în plus, observația lui Ibrăileanu conform căreia în opera marilor scriitori ,,creația și analiza sunt întotdeauna îmbinate”. Chiar atunci cînd pun accentul pe sondarea adîncurilor sufletului omenesc, acești creatori o realizează pe fundalul realității epocii evocate.

Mediul social nu este în acest caz un simplu decor, ci intră în relații multiple cu personajul, căruia chiar dacă nu îi determină integral comportamentul, i-l condiționează într-o măsură destul de însemnată, constituind adesea catalizatorul energiilor și dramelor psihice latente ale eroului.

Un exemplu concludent este oferit de Pădurea Spînzuraților. În orice țară și în orice situație Apostol Bologa ar fi un personaj problematic, nehotărît. Dar faptul că este român în Imperiul Austro-Ungar și că ia parte la un război dus împotriva fraților săi îl pune într-o dilemă tragică, făcîndu-l să-și trăiască drama cu o intensitate sporită.

Interesul pentru problemele istoriei și ale politicului se intensifică în romanul de analiză contemporan iar Liviu Rebreanu contribuie considerabil la dezvoltarea prozei analitice, reușind să se înscrie printre cei mai buni prozatori ai secolului XX. Ideile realiste reflectate în operele sale implică și psihologie. Dovadă este romanul Ion, care, la prima vedere, este un roman tradițional, dar care totuși beneficiază de analiză și sugestie psihologică.

Deși universul lui Rebreanu este considerat un studiu al societății, totuși el conține și o lume în care personajele trăiesc în permanență o dramă. Evidentă în cazul romanelor Ciuleandra, Adam și Eva, Ion sau Răscoala, ,,fatalitatea biologică, socială, națională este o modalitate de a resuscita mecanismul tragediei antice. Dincolo de voința umană, destinul acționează implacabi și orb în cazul lui Puiu Faranga sau al lui Ion, în cazul lui Apostol Bologa, sau al cuplului etern din Adam și Eva, sortit să se refacă de-a lungul unor existențe succesive.”

O perspecitivă nouă se deschide în romanul Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Apărut în 1930, a constituit o noutate absolută în epoca interbelică. Cunoscător al diferitelor teorii filosofice și științifice care circulau în epocă, admirator declarat al operei lui Marcel Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română preocupat să înțeleagă în ce constă diferența între realitate și autosugestie, între absolut și relativ. Opera se încadrează în proza de analiză și ilustrează concepția estetică a scriitorului despre roman., concepție vociferată și în Noua structură și opera lui Marcel Proust. Pentru Camil Petrescu, literatura și mai ales romanul reflectă,, spiritul epocii sale ”.

Ioan Slavici în scrierile sale s-a afirmat ca un mare psiholog, chiar dacă n-a fost un analist în adevăratul înțeles al cuvîntului. Prozatorul surprinde mișcările sufletești, simple sau complexe. ,,Originalitatea scriitorului constă în capacitatea de a se insinua în interiorul personajului, de a prezenta, prin intermediul reproducerii indirecte și a stilului indirect liber, gîndurile acestuia”, opinează Gh.Lazărescu. Slavici, fiind un mare psiholog al colectivității, își asumă adesea rolul de exponent al opiniei publice, scriitorul apărînd în ipostaza de moralist.

O altă personalitate care a activat în același domeniu este D. Zamfirescu. El a fost considerat un precursor al romanului românesc de analiză, un precursor fără voie, căci într-o scrisoare către T.Maiorescu, referindu-se la Discipolul lui P.Bourget, afirmă că ,,demunirea de roman psihologic” este ,, o vorbă goală”, orice roman bun trebui să fie psihologic.

D.Zamfirescu este un fin psiholog, dar această calitate se manifestă mai rar în analiza propriu-zisă și mai des în sugerarea unui gînd sau a unui sentiment printr-un gest, un cuvînt sau o privire, nedisecate de autor și lăsate să-și dezvolte semnificațiile în mintea cititorilor.

Creatoarea unui roman caracterizat printr-o lume înfățișată care își pierde omogenitate, cu spirit de finețe și de analiză, contemplație, individualism, drame personale, spirit reflexiv, proplematică filosofică și psihologică, discontinuitate epică, Hortensia Papadat-Bengescu este o altă reprezentată a romanului psihologic.

Compoziția operelor sale este una modernă ( jurnal, scrisori, articole de ziar, confesiune), modul dominant- dialogul, finalul deschis iar naratorul este și personaj. Aceasta creează definitiv un gen- ,,romanul polifonic, muzical în construcție, dar și o tipologie umană specifică- cea a individului tarat, descompus de boală, dar și de aspirații ce vin în contradicție cu posibilitățile sale intelectuale.”

Atras de formula prozei lui Proust, Anton Holban face o minuțioasă analiză a vieții interioare, disecă fiecare gînd, fiecare sentiment. Proza lui este subiectivă, discontinuă, lipsită de simț epic. În același timp, proza lui Holban resimte și influența concepției lui André Gide. Analiza are loc prin intermediul eroilor înșiși, care se caută, romanele confundîndu-se astfel cu un jurnal intim.

Cele trei romane ale lui Anton Holban ( O moarte care nu dovedește nimic, Ioana, Jocurile Daniei) sunt niște variațiuni pe aceeași temă: bărbatul (care în toate romanele are numele Sandu) și femeia se pândesc reciproc, neputîndu-se suporta cînd sunt împreună și neputînd trăi despărțiți.

Intercalarea elementului psihologic cu cel artistic în perioada interbelică, a contribuit la crearea unei adevărate literaturi în spațiul românesc, iar ceea ce contează expres este faptul că se creează o opoziție tot mai tranșantă dintre romanul modern și cel tradițional, arcul balanței dînd prioritate celui dintîi, din considerentele unei „deschideri” fără limite a procesului gnoseologic și artistic, subiectul aflîndu-se într-o permanentă căutare de sine, în intenția sa de descifrare a enigmelor vieții și ale artei.

Opoziția este remarcată de majoritatea cercetătorilor prin faptul că „romanului tradițional, artificial, „pus în scenă” de un romancier omniscient, cuviincios, gata să se mândrească în fața cititorului, povestirii acesteia magistrale i se va opune, fără a predomina totuși un alt roman a cărui optică e diferită: romanul care nu mai e o lecție completă, ci o enigmă” , așa cum explică R.-M. Albérès.

Edivent, realizarea artistică însă se desfășoară, diferit de la romancier la romancier, fiecare creîndu-și capodopera potrivit convingerilor și abilităților sale, încercând totodată să fie original în metodele de investigație psihologică abordate, tehnica analizei psihologice dezvăluind resorturile intime care mișcă lumea interesului, snobismului și degerenescenței.

Concluzionînd întreaga structură a romanului se modifică, punctul de interes balansînd spre cercetarea tărîmurilor întunecate ale psihologiei iar noile tehnici narative la care recurg tot mai des prozatorii români interbelici sunt semnul concludent al unei viziuni originale a omului și realității supuse analizei, tehnici care aduc romanul românesc aproape de orizonturile europene.

Rusoaica, roman psihologic al obsesiei

Obiect predilect de observație al romancierilor analiști, obsesiile se numără printre nevrozele cele mai frecvente. Aceste tulburări psihologice, care constau în idei, cuvinte sau imagini ce se impun minții subiectului în mod independent de voința sa și în opoziție cu ea, prezintă, în general, o gradație ascendentă în intensitate, care corespunde creșterii gradate a tensiunii în opera literară.

Imagine, gînd sau stare afectivă care ia în stăpînire conștiința în mod perseverent și intens, împotriva voinței subiectului și a funcțiilor critice intelectuale, obsesia persistă parazitar, devine chinuitoare și, permanentizîndu-se, exprimă un simptom de nevroză (mai ales de psihastenie). Subiectul conștientizează anormalitatea obsesiei, deseori caută să o ascundă pentru a evita desconsiderarea celor din jur și astfel, cuprins de anxietate ajunge la acte nefirești, dovedește perturbații de comportament.

Dupa A. Adler, obsesia ,,exprimă fuga de realitate și transpunerea conflictelor vitale într-un plan ireal. P. Janet consideră că obsesia este un gînd prevalent ce se impune atenției și care determină un travaliu mental prelungit și penibil pînă a ajunge angoasant, cu toate că subiectul îi recunoaște în parte inutilitatea și absurdul. După Pavlov, obsesia este un focar nervos caracterizat prin inerție patologică ce se fixează reflex”.

Termenul este utilizat și în cadrul conduitelor normale pentru a desemna preocupări și scopuri neobișnuit de intense și durabile. În cadre normale, micile obsesii apar ca o consecință a oboselii și epuizării nervoase și se exprimă în comportamente repetitive greu de controlat și înlăturat. Obsesiile se împart în: obsesii intelectuale, cum e ideea fixă; obsesii impulsive, comiterea unor acte contrarii propriei voinței; obsesii inhibitive, cum este preocuparea permanentă, dintr-o frică irațională de ceva sau de a face ceva.

Un scriitor al obsesiilor este Gib Mihăescu, care este sensibil la o singură problemă fundamentală – erotismul – eroii lui fiind axați pe o singură dominantă care le structurează întreaga evoluție. Personajele lui sunt pline de energie și ingeniozitate în urmărirea idealurilor lor, recurgînd la analiză numai în măsura în care gîndurile și sentimentele supuse investigației gravitează în jurul aceluiași ideal.

Eroul lui Gib Mihăescu trece drept un mare căutător de ideal. Așa pare a-l fi croit prozatorul în toate nuvelele și romanele, așa se-nțelege la prima lectură și așa l-au văzut întotdeauna criticii.

Individul erotic al literaturii lui Gib Mihăescu nu tînjește după frumoasa fără corp, ci cu corp. E lucrul cel mai simplu și mai evident, pe care se pare că nici romancierul nu l-a înțeles pînă la capăt. Dar din această neînțelegere s-au născut admirabilele mijloace epice. S-a născut, cu alte cuvinte, o proză unică și unitară, în care rolul principal îl joacă materia.

Analiza obsesiilor îi conferă lui Gib I.Mihăescu un loc aparte în galeria prozatorilor români preocupați de descifrarea sufletului omenesc. Cele mai bune nuvele ale sale, Vedenia, La Grandiflora, Semnele lui Dănuț etc. ,,creează o atmosferă tulbure, apăsătoare, în care personajele se lasă pradă unor obsesii și fobii ce se amplifică spre dezlănțuire paroxistică, sub semnul exemplar al nuvelei lui I.L.Caragiale.”

Obsesia și anume cea erotică domină în toată opera gibmihăesciană, atît în nuvelistică, cît și în romanele precum Rusoaica, Donna Albă, Brațul Andromedei etc. În toate, cercetarea obsesiei cunoaște un traseu similar. Avem, mai întîi, acumularea detaliată și treptată, dar inexorabilă, a contextului său cazual, care, la sfîrșit, conduce la o derariere mentală la fel de neevitat a protagonistului. De fiecare dată, autorul își încheie aici narațiunea, în punctul de vîrf al parcursului maniacal al personajului, netrecînd deloc dincolo, pe tărîmurile patologicului în sine sau ale vecinătăților lui. Andrei Baciu menționează că ,,o dată, am crede, pentru că nu nebunia ca stare psiho-emoțională propriu-zisă este cea care îl interesează pe Gib. În al doilea rînd, deoarece în acest chip impresia operei asupra cititoului este una mult mai accentuată: acesta, abandonat în plin suspans, este invitat și forțat chiar să devină activ și să intre în joc.”

Faza finală în care ajung protagoniștii gibmihăescieni, reprezintă, după cum se știe, momentul cînd, spre marea lor stupoare, se văd confruntați cu incredibila împlinire definitivă a înseși visurilor lor cele înspăimîntătoare. Obsesia personajelor lui Gib Mihăescu e atît de puternică, încît ei determină realitatea să i se conformeze sau, cu alți termeni, imaginația lor părăsește domeniul sufletesc și devine cît se poate de concretă.

La coborîrea în adîncurile sufletului omenesc, Gib Mihăescu avea călăuze pe scriitorii ruși, în special, pe Dostoievski și Leonid Andreiev. Carențele stilistice, formale ale literaturii rusești față de marile literaturi romanice i se păreau lui Gib Mihăescu pe deplin compensate de profunzimea problemelor omenești abordate.

Trimiterea la marea proză rusă stă scrisă în chiar litera romanului Rusoaica. Abordarea din punct de vedere psihologică a aceastui roman face inevitabil trimitere la ,,povestea unui vis în foarte sensibilă apropiere de țărmurile obsesiei.”

Pentru prozator opera este o altă realitate posibilă, așa cum pagina de literatură este un alt univers alături de realitatea cotidiană. ,,Din acest punct de vedere, Rusoaica, cel mai bun roman al lui Mihăiescu, e în multe privințe exemplar.” Locotenentul Ragaiac primește drept misiune paza unei porțiuni de graniță mai puțin solicitată. El visează chipul unei rusoaice, un chip din legendă, rod al lecturilor și imaginației personajului.

Romanul poate fi considerat o dramă a așteptării și deziluziilor, iar noutatea acestui roman rezidă în ,,considerarea patimii din interior”. Nu e propriu-zis, analiză psihologică, ,,detaliere infinitezimală a nuanțelor de gîndire sau de sentiment”, e pur și simplu aducere la lumică a unor reprezentări de o desăvîrșită materialitate, a unor scene derulate pe un ecran invizibil.

Dumitru Micu consideră că ,,Gib Mihăescu utilizează în analiză tehnica creației, operează introspecții cu mijloace comportamentiste.”

Tot Micu opinează că Rusoaica e romanul aspirației la idealitate. Locotenentul Ragaiac nutrește la o apariție feminină existentă doar în cuprinsuri nepămîntești. ,,Obsedat sexual, acesta își localizează visul de puritate în sfera erosului. ”

Semnificația obsesiei sale se conturează în dialogul dintre el și caporalul Marinescu din dimineața cînd cei doi se întorc, după o noapte de iubire, la post: ,,- Dă-o dracului de viață, dom’ locotenent. Dacă nu-i mai pune omu’ nițică frumușață, ce dracu să mai alegi dintr-însa?”. În acest context, ofițerul trăiește complexe de inferioritate amintindu-și propriile cuceriri. Așadar, Ragaiac se complăcuse constant în ,,albia de porci” a defrîului, trecutul său erotic nefiind decît un ,,gol imens, smîrc perfid și lacom”, iar prin Rusoaică, acesta speră să obțină purificare și să cunoască adevărata iubire. ,,Rusoaica devine o metaforă a idealului, niciodată atins, al absolutului iubirii.”

Mircea Tomuș consideră că pentru a sesiza caracterul psihologic al romanului nu sunt necesare studii sofisticate în acest domeniu. El crede că ,,visarea obsesivă la femeia, în general, la feminitatea pură și simplă este un apanaj și o funcție generalizată a masculinității tinere și nu trebuie convocate, aici, nu știu ce specializate competențe în psihologie.” Tot Tomuș crede că Rusoaica este ideea feminității în sine, un centru dinamic, motorul narativ, funcționînd după principiul unei fantazări obsesive.

O formă definitorie a romanului psihologic al lui Gib Mihăescu o constituie însăși construcția ,,personajului” rusoaica. Imprecizia psihologică, lipsa ei de coeranță, contradicțiile ei interne sau ale raporturilor cu celelalte componente ale narațiunii, lipsa de substanță narativă, fac parte din rețeta acestul ,,actant” personaj, după Mircea Tomuș.

Referindu-ne la personajul principal Ragaiac, putem atribui fantazării lui trăsături obsesive, fără a fi totuși o adevărată obsesie propriu-zisă, căci fuga lui după imaginea visată nu este altceva decît o ,,eternă căutare” a femeii ideale, față de care are anumite criterii și exigențe.

În Rusoaica, feminitatea este născută din reverie și vis, un alt element ce face din roman a fi unul psihologic, din ecouri de lecturi, ,,din ce este mai bun și mai pur din idealurile unei vîrste și ale unei formații intelectual-culturale și este confruntată, apoi, căzută sau lăsată pradă celor mai joase, celor mai animalice porniri ale umanității; prea bunul din om a visat-o, prea răul din el o distruge, estetica privește în primul rînd și aproape cu strictețe numai problemele narativității”, astfel încît prin acest roman, Gib I. Mihăescu devine un autor ,,în linia întîi a prozei românești interbelice.”

De o altă părere este însă Henri Zalis, văzînd în Rusoaica un roman erotic, feminitatea fiind conturată nu într-o femeie eterică pe care o caută Ragaiac, ci în expresia carnală a Niculinei: ,,El are imperios nevoie de o femeie în carne și oase, neapărat nestăpînită și tot neapărat jinduind proteic să fie chinuită, iertată, subjugată. Un anume senzațional evoluează meandric, labirintic, spre un demers al așteptării intrigate și al fervorilor cu peripeții. Eliberînd ispite, recuperînd indecizii, pierzîndu-se în irealizabil.”

Tot acesta opinează că romanul nu este unul psihologic: ,,Din decepțiile ceasului, din elementele complicației cu sex plus energie degradată plus hazard plus umanitate, rezultă o epopee. Insuficientă să calibreze dependența eroului de așteptare, dar savant adusă din condei ca să-i însoțească tentația neîmplinită cu distanța ce-i desparte de ,,frumoasa fără corp”, cum subtil interpretează Protopopescu idealul erotic în contra timp cu speranța deșartă.”

Deși Henri Zalis consideră că prin acest roman, Mihăescu duce romanul românesc la apogeul lui, totuși romanul Rusoaica rămîne a fi ,,numele unui roman al Absenței, al incompletitudinii. Criticul completează: ,,Mai puțin narațiune psihologică, deși Valia, Niculina sunt repere pe drumul către Rusoaică. […] Dezamăgirile ca și speranțele lui Ragaiac, dublul său joc de o teatralitate vădit tranzacțională, unesc fire încrustate în drumul marginalității.”

Abordînd romanul din perspectivă erotică, Zalis precizează că ,,în latura de evaziune, de febricitantă scenografie, de ambiguitate obsesională ce scrie și se scrie pe sine prin depărtarea de cadrele istorice pentru a rămîne într-un fel de bovarism insațibil, straniu senzitiv și morbid-detectabil, se delimitează de orice produs subliterar care să te scoată pe terenul alianței cu joasă concupiscență. Limitele romanului însă adăpostesc pe îndelete o poveste savuroasă a prisosului de virilitate între ,,oglinzile paralele ale saturației și crispării, între clara demarcație dintre civilizație și natură, antiteză diabolică, symptomatic eliberată de stereotipii.”

Traseul integral al aventurii lui Ragaiac presupune căutarea fantasmei unui vise, născut în cele mai adînci determinări ale ființei și întreținut ca principal nutriment al ei.

George Călinescu se declară în favoarea încadrării Rusoaicei în romanele de analiză psihologică prin subtilitatea și profunzimea analizei psihologice, a modului în care introspectează resorturile și motivările unei obsesii erotice. Gib Mihăescu realizează acest lucru cu o desăvîrșită artă compozițională, lăsînd personajul central să se autodefinească prin propriile sale confesiuni și rememorări. Rusoaica este un roman psihologic și pentru că nu există preocuparea pentru determinarea individualității eroilor, ci este făcută monografia unei laturi sufletești, a aspirației bărbatului pentru femeie inaccesibilă. Călinescu susține că ,,virilitatea aventuroasă e descrisă de toți eroii deodată și prin urmare cu o rară multiplicitate de nuanțe.”

Tudor Vianu împărtășește aceeași opinie: ,,Pătrunderea psihologică a lui Gib I.Mihăescu este una din cele mai de seamă în generația sa. Folosind convenția litarară a romanului-confesiune, scormonirea psihologică ia la el formele autoanalizei.” Criticul literar susține că analizeze lui Mihăescu, chiar dacă nu evită caracterizarea sentimentelor, totuși sunt realizate prin intermediul dialogului pur.

Și Nicolae Manolescu vorbește despre romanul Rusoaica ca fiind unul psihologic, considerînd că autorul romanului ,,analizează niște cazuri de conștiință, adică felul în care realitatea se modifică în conștiințe. Fie că e o gelozie, fie că e un complex de inferioritate, fie că e un sentiment de ură, totdeauna punctul de plecare este cel dintîi o stare sufletească sau de conștiință posibilă.”

Stelian Cincă expune o părere asemănătoare. El conchide că faptul că romanul este scris la persoana întîi, îl încadrează în ,,tratamentul” psihanalitic. Aspectul de confesiune al romanului confirmă ,,catharsis”-ul la care recurge scriitorul. Mărturisindu-și obsesiile, Mihăescu ,,tratează” prin metoda psihanalitică a defulării. Relatînd trăirile lui Ragaiac, Mihăescu extrage din propriu-i subconștient materialul din care-și zidește eroii dezbrăzați de orice urmă de morală.

Romanul Rusoaica a fost considerat, pe bună dreptate, cartea reprezentativă pentru întreaga creație a lui Mihăescu, unde „erotismul și imaginația se îmbină în proporție ideală” (Nicolae Manolescu). Bombasticismul stilului ori calitatea insuficientă a reflecției filosofice nu mai pot fi reproșate autorului, pentru că relatarea o face acum un narator cu identitate clară (locotenentul Ragaiac), cu un anume nivel cultural, cu o profesie ce își pune amprenta asupra comportamentului lui, cu o anume formă mentală, toate acestea exprimate fidel în stilul relatării. În plus, atunci când se aude „vocea autorului” se lasă sesizată și distanțarea ironică față de personajul-narator, ceea ce face improprie așezarea semnului de egalitate între autor și narator.

,,În ciuda unor inadvertențe stilistice vizibile, cu acest roman Gib Mihăescu, așa cum nota autorul unei monografii dedicate prozatorului, „a izbutit să dea cea mai înaltă expresie gândului organizat după legile obsesiei erotice”. Roman „al prezentului indicativ, și nu al evocării”, după cum sesiza Marian Papahagi, prin frecvența verbelor la prezent, Rusoaica nu permite anticipări cu privire la evoluția ulterioară a evenimentelor, cum se întâmplă frecvent în nuvele, unde tehnica „discursului inconsecvent” rezultat din demontarea sau contrarierea orizontului de așteptare al cititorului, reprezenta cheia de boltă a succesului literar. Această constantă narativă corespunde universului interior al protagonistului care trăiește cu voluptate într-un prezent precar, incert, sub tutela senzațiilor imediate. Victimă, în esență, a propriilor aspirații, conturate prin aventura cunoașterii livrești, eroul se îndrăgostește, asemenea miticului sculptor Pygmalion, de însăși creația sa, sublimată în mitul Rusoaicei. Noul Pygmalion eșuează, însă. Destinul potrivnic refuză să insufle viață „Galateei” născută în timpul delirului imaginar.”

,,Fără îndoială că despre scriitorul Gib Mihăescu încă multe generații viitoare de critici și de istorigorafi literari vor continua să agromereze analize și comentarii, căci opera lui substanțială e dintre cele care trăiesc în afară de timp.”

Gib Mihăescue, în registrul lui, unic. Chiar dacă ,,nu e un novator în materie de tehnică narativă”, e ,,un bun scriitor al obsesionalului, îndeosebi al obsesiei erotice care destabilizează psihic și moral.”

Într-o construcție narativă care asociază mijloace și tehnici multiple și diverse, de la simbol, la metaforă, cifru semiotic pînă la notația cea mai frust realistă, de la expresia de suavă sau aspră poezie a peisajului sau a situațiilor la suspansul bine regizat, Gib Mihăescu ne-a dat o proză concretă și fascinantă a puterii noastre de a vise și de a ne iluziona, proza cu profunde accente psihologice care să capteze și să suscite interesul cititorului și al criticilor literari.