Romanul Romanesc Postdecembrist

Romanul românesc postdecembrist

Cuprins

Introducere: Argument; motivație

Capitolul 1: Literatura română în perioada comunistă

Capitolul 2: Literatura română postdecembristă

Capitolul 3: Romanul politic postdecembrist

Subcapitolul 3.1: Radu Pavel Gheo – “Noapte bună, copii!”

Subcapitolul 3.2: Dan Lungu – “Sînt o babă comunistă!”

Subcapitolul 3.3: Răzvan Rădulescu – Viața și faptele lui Ilie Cazane

Capitolul 4: Concluzii

Argument

În ceea ce privește romanul românesc, raportat la ceea ce urmează a fi analizat, nu mai este un secret că majoritatea românilor folosesc termenul “modern” și, ca să ne extindem și în vremurile prezente, “postmodern” (ca o reacție a modernismului) drept sinonime pentru ceea ce reprezintă “postdecembrist”, în majoritatea contextelor.

Ce specificități ale literaturii intra in discutie când se face referire la comunism? Cum a evoluat literatura după 1989? Care sunt simbiozele dintre aceste perioade și cum se transpun ele astăzi în literatură? Ce scriitori activi astăzi oferă niște perspective greu de conceput despre ziua de ieri? Acestea, pe lângă multe altele care vor mai apărea pe parcurs, reprezintă un set de interogații ale căror răspunsuri vor constitui lucrarea de față.

Romanul românesc postdecembrist împarte astăzi populația în două tabere predominante: cea susținătoare a ideii conform căreia cele mai bune cărți au fost scrise în timpul perioadei comuniste și publicate după și cea care pledează pentru existența de astăzi a unor noi romancieri avizi după poziții înalte pentru care trebuie să publice pur și simplu. Chestiunea este subiectivă, în condițiile în care fiecare scriitor are o experiență mai mult sau mai puțin apropiată de una din realitățile expuse mai sus.

Pentru ultimii douăzeci de ani ai perioadei dictatoriale, specia de roman politic a reprezentat o parte majoritară a discursurilor critice postdecembriste prin care s-a dorit contestarea, pe de o parte și reinterpretarea, pe de altă parte, a ceea ce reprezintă și astăzi, miturile perioadei comuniste românești. Într-o formă sau alta, acestea mai există în conștiințele indivizilor, care, critici literari sau nu, cred cu tărie în ceea ce le-a fost dat sau permis să creadă sau, după caz, în schimbări.

Teza de față urmărește firul evoluției romanului prin prisma, în primă instanță, a dezvoltării literaturii românești, pe parcursul celor două perioade (comunistă și postdecembristă) iar în instanță secundă, noilor abordări ale unor scriitori care prin perspectivele pe care le oferă publicului dezvoltă un alt tip de viziune despre modul în care viața ar trebui observată, analizată, trăită, amintită.

Cap. 1: Literatura română în perioada comunistă

1944 este anul în care instalarea regimului comunist direcționează societatea spre eliminarea adversarilor politici și stabilizarea puterii, aspect care se răsfrânge și asupra spațiului literar, într-o formă sau alta. Întotdeauna, când vine vorba despre mari schimbări pe plan politic, în interiorul uniunilor scriitoricești se pune problema readucerii în prim plan sau a reinventării valorilor unui scriitor. Astfel de situații, sunt propice pentru unii scriitori pentru a ieși din anonimat, pentru a deveni prestigioși, aceștia fiind și principalii inițiatori ai posibilelor noi valori descoperite.

Impusă în anul 1947, instaurarea regimului comunist determină scoaterea din folosință a manualelor utilizate până în acel an și promovarea ideologiilor și a doctrinelor comuniste prin impunerea unor programe didactice. Cultul personalității este din ce în ce mai pregnant, în sensul că imaginea conducătorului suprem este ilustrată în fiecare manual alături de creații lirice idolatrizatoare și glorificatoare. Prin această strategie, regimul dictatorial consideră literatura și scriitorii ca pe niște instrumente de control, în primul rând și de unidirecționalitate a poporului, în al doilea rând.

Primii ani de după finalizarea războiului sunt specifici dezvoltării literaturii române sub egida perioadei interbelice, dezvoltare ce are la bază, în continuare, libertățile elementare ale creației scriitoricești, până aproape de 1948. Scriitorii beneficiază încă de liberul arbitru în ceea ce privește optarea pentru modul în care să își contureze opera și pentru materialele pe care să le folosească în acest scop. Exemple semnificative acestei aprecieri sunt Lucian Blaga, care în 1946 publică “Trilogia valorilor” și Tudor Arghezi, în 1947, prin volumul “Una sută una poeme”. Aceasta eră a libertăților neîngrădite de concepere a operelor literare se apropie de final la sfârșitul anului 1947. Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu sunt nume care se află la perioada maturizării literare în perioada interbelică. Pe lângă factorii politici, decisivi în proiectarea ideilor, experiența războiului oferă o altă perspectivă în a utiliza condeiul și, mai cu seamă, o revalorificare a literaturii și a rolurilor acesteia. Paradoxal apariției operelor lirice din anii războiului (ca un exemplu relevant putem aminti de “Libertatea de a trage cu pușca”, volum al lui Geo Dumitrescu) care au forme neîngrădite de exprimare, intră în discuție din perioada literaturii interbelice ultima cea mai importantă creație reprezentată de volumul incipient al lui Marin Preda din 1948, “Întâlnirea dintre pământuri”, primul exemplu de limitare a ceea ce înseamnă limbajul scriitoricesc.

Din 1948, multidirecționalitatea literară dezvoltată până atunci devine unidirecționalitate, sub egida unui singur partid care ia sub stăpânire domeniul scrierilor literare. Odată cu schimbările survenite în domeniul învățământului și al politicului, modificări apar și în tipul de abordare al literaturii, a cărei principală “abilitate” dezvoltată și exploatată la maximum este cea de tip propagandistic. Conștiințele scriitorilor nu sunt foarte greu de manipulat în această perioadă. Voința normală și naturală de a crea și de a ieși în față prin progres a scriitorilor este interzisă de sistemul de control editorial prin modalități diversioniste și tertipuri. Tinerii sunt obligați să studieze tot după materiale de propagandă care conțin cuvinte susținătoare ale ideologiei Partidului. Propaganda, ca determinant al literaturii, are drept scop eficiența în atingerea țelului urmat, ceea ce a înlocuiește principiul estetic. Anul 1948 este unul de frontieră ce subliniază faza incipientă a unei ere cu propriile reguli de funcționare, în cadrul căreia evoluția literară nu este una lentă și care promite abateri de la literatura impusă, într-o formă sau alta.

Pentru cei care care nu își trădează convingerile și nu aderă unicului partid politic existent, perioada imediat următoare anului 1948 reprezintă sfârșitul carierei literare; marii scriitori interbelici sunt urmăriți de `conducere` spre a fi înlăturați atât din istoria literaturii cât și din conștiința și memoria poporului, sunt închiși din cauza “păcătuirii literare” (vorbim aici de “misticism”, de “reacționarism”, de simbolism, de dadaism, de ermetism, de expresionism, de suprarealism, etc) iar singura lor posibilitate de a mai scrie ceva, vreodată, este folosirea condeiului “samizdat”. Astfel, după căderea literară a unor modele precum Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Ioan Slavici și chiar Titu Maiorescu, apar de sub anonimat scriitori presupuși a fi potrivit de urmat ca modele ale literaturii române doar pentru că susțin ceea ce Partidul Unic impune de respectat. Ironia sorții face că majoritatea celor ce sunt considerați a fi modele demne de urmat, din punct de vedere literar, sunt scriitori sovietici `ireproșabili`. Cei care, totuși, nu optează pentru o formă libertină a literaturii, încearcă să stea la suprafață prin alegerea unor tematici prin care să nu defăimeze Conducerea sau care să nu aibă legătură cu ideologia sau cu trecutul, păstrându-și, astfel, integritatea.

Proza, mai cu seamă romanul, devine, în perioada mai sus menționată, un instrument de răscolire a structurilor sociale prin abordarea temelor dictate precum colectivizarea, uzina, satul, șantierul, s.a., prin intermediul cărora binele și răul au corespondenți în realitate. În acest spațiu dictatorial cei aflați la conducere trebuie să aibă întotdeauna dreptate sau cel puțin așa trebuie să se susțină. Totuși, în ciuda acestor grele încercări prin care literații și creațiile lor sunt nevoiți să treacă, există și scriitori care arată că urmarea neîndoielnică a principiilor care îi aduc până într-un anumit punct, indiferent de cenzurile prin care sunt nevoiți să treacă și statutul impozant pe care îl au ca modele pentru ei înșiși, conduce spre apariția unor creații excepționale pentru acea perioadă precum “Groapa”, din 1957 a lui Eugen Barbu sau “Moromeții” din 1955 a lui Marin Preda.

Defăimat în anii ’60 `proletcultismul` din anii ’50 nu permite niciun grad de libertate de exprimare în literatură. Este suficient de știut că literatura se bucură de susținerea necesară, din partea conducerii, fiind finanțată de stat însă ultimii zece ani ai regimului comunist sunt pecetluiți de apariția și ridicarea unor tineri scriitori cu tendințe de reînnoire în literatură.

Evoluția literaturii române este conturată pregnant prin raportare la anii “terorismului comunist” și accentul cade mai ales pe anul 1964, an după care prin schimbările care se produc se vrea o altă abordare a literaturii. . În aceeași perioadă are loc o acțiune cu însemnătate: pogromul cărții românești – ruinarea, arderea și indexarea celor mai reprezentative cărți ale literaturii române. Tot după anul 1964 apare procesul dezideologizării reprezentat printr-un tip de literatură rectificatoare și extinsă în ceea ce privește modul de abordare al temelor, mai ales în cazul romanelor: personajele pozitive au voie să aibă defecte, să greșească, să aibă slăbiciuni, nu mai este tratat doar conflictul de clasă ca temă centrală a operei iar finalurile operelor au un corespondent în realitate, conflictele având rezolvare ca în viața de zi cu zi, nu ca în povești. Aceste aspecte duc la o densificare a operei epice prin formulele narative îmbogățite și prin intențiile de nivelare a limbajului scriitoricesc și creativ. Literații încep să scrie prin modalități interzise a se folosi de la bun început, reluându-și obiceiurile și felul de a fi. Depărtându-se de barierele realismului socialist, aceștia încep să ignore regulile literaturii de partid și să guste din plăcerile scrierii după bunul plac.

În aproximativ aceeași perioadă scriitorii simt nevoia ca perioada care tocmai trecuse să fie “imortalizată” în cuvinte, prin prisma adevărului. Astfel, intră în discuție proza dezvăluirilor greșelilor și a dificultăților socialismului de început. Cel mai bine, acest aspect este surprins în opera “Moromeții II” de Marin Preda sau în “Cordovanii” de Ion Lăncrănjan.

Perioada dintre anii 1964-1971, denumită și cea a `micii liberalizări`, rămâne cunoscută ca cea în care substanța prozei s-a îmbogățit prin creșterea numărului de teme tratate, îndreptându-se, astfel, spre modernizare. Ca un model reprezentativ, aceasta are la bază literatura interbelică românească și, ca o influență externă, proza franceză de după război.

Din 1971 până în 1989 se poate vorbi despre o eră a evazionismului literar, a depărtării de ceea ce reprezintă realitatea socială. Scriitorii abordează în scrierile lor teme mai rafinate chiar dacă nici pentru cele care fuseseră interzise până atunci nu mai au interdicții fără drept de replică (amintim aici de teme tabu precum sexualitatea, absurditățile ceaușiste sau credința în Dumnezeu). Prozatorii ies în față cu relevarea adevărurilor despre moralul, politicul și socialul în care trăiau atât ei cât și cititorii. Încetul cu încetul perspectivele literare au din ce in ce mai mult tendințe de modernizare. Acest tip de scrieri au gradul cel mai ridicat de complexitate al prozei românești de până atunci.

Cap. 2: Literatura română postdecembristă

În ceea ce privește literatura postcomunistă tendințel în față cu relevarea adevărurilor despre moralul, politicul și socialul în care trăiau atât ei cât și cititorii. Încetul cu încetul perspectivele literare au din ce in ce mai mult tendințe de modernizare. Acest tip de scrieri au gradul cel mai ridicat de complexitate al prozei românești de până atunci.

Cap. 2: Literatura română postdecembristă

În ceea ce privește literatura postcomunistă tendințele literare se schimbă atât de mult încât are loc apariția a două fenomene mai mult sau mai puțin favorabile literaturii române și a literaților reprezentativi. In primul rând, pe plan liric poezia suferă un regres semnificativ, în condițiile în care semnele care apar înainte de ’89 arată că poezia este cea care compromite proza. In al doilea rând, pe plan epic apare raportul fictiv-nonfictiv care surclasează după anul 2000 scrierile tip jurnale sau scrierile memorialistice. Mult succes au și publicațiile care dezvăluie viața personală a scriitorului sau diverse laturi ale personalității. Pentru a exemplifica, amintim de Gabriel Liiceanu cu volumul “Scrisori către fiul meu” și de Mircea Cărtărescu care încearcă prin volumul publicat să răspundă la întrebarea “De ce iubim femeile?”. Accentul este pus indeosebi pe valoarea literară a unor scriitori tocmai pentru că au fost anticomuniști.

Există o serie de similitudini în ceea ce privește literatura română postdecembristă în comparație cu literatura postbelică. Vorbim aici de ceea ce înseamnă `obscuritatea` valorilor, detronarea modernismului de către proletcultism și, ulterior, de postmodernism, dezmințirea scriitorilor reprezentativi ai perioadei anterioare, etc. Într-o altă formă de a spune se poate lesne afirma că, într-o formă sau alta, istoria se repetă.

Odată cu apariția noilor tendințe în abordarea formelor de literatură postdecembristă se instaurează o atitudine de indiferență ce se transformă ulterior într-una de negație totală vis-à-vis de literatura comunistă. Odată dispărut regimul comunist, scriitorul are oportunitatea de a se exprima liber, de a-și crea propriul stil căutând să evite greșelile făcute în literatura dinainte de ’89. La baza acestui comportament stă, înainte de toate, dispariția ierarhiei valorilor pe care Partidul o induce scriitorilor și o impune a fi necesară pentru buna funcționare a sistemului și pentru convingerea poporului ca în asta trebuie să creadă. În perioada imediat următoare revoluției apar antologiile și dicționarele literare care ajută în dezvoltarea vocabularului. In ciuda schimbărilor de abordare a literaturii, lupta pentru putere nu se da între scriitorii merituoși prin perspectivele lor literare ci între cei ce aparțin politic de o organizație sau alta, aspect care conduce la notorietatea acestora din urmă.

La cel puțin zece ani după începerea perioadei postdecembriste (între 1990-2000) primordiale în ochii cititorilor sunt operele ce tratează adevărul despre suferința care a existat în vremuri comuniste iar dacă mărturiile vin de la indivizi care nu au nicio legătură cu scrierea sunt cu atât mai credibile (venite fiind de la simpli oameni, susținători ai adevărului). După 2000 însă, când amprentele trecutului se atenuează, cititorii constată că scriitorii iau calea judecării a tot ceea ce înseamnă politic, motiv pentru care se îndreaptă spre traduceri, spre literatura universală, spre opera din afară care le oferă altceva decât judecăți subiective la adresa unor oameni cu care nu au nimic în comun. Cu toate acestea, odată cu schimbarea societății, reapare nevoia de critică pe care cititorul încă o resimte și astăzi: încă există nevoia directivelor spre traseul potrivit ce indică valorile pe care cititorul ar trebui să le caute la un scriitor sau pe care ar trebui să le caute în operele acestuia.

Filosofia germană și cultura franceză pe care românii le studiază și le deprind dincolo de granițe, în secolul al XIX-lea în Franța, Germania și Italia au un aport semnificativ în dezvoltarea literaturii române moderne prin utilizarea elementelor specifice acestora de către Școala Ardeleană care le folosește în așa măsură încât creația literară înflorește pe parcursul unui întreg secol. Chiar dacă modernizarea propriu-zisă a literaturii are loc mult timp după aceea, ceea ce Școala Ardeleană înfăptuiește are un impact semnificativ peste ani iar în acest sens putem vorbi despre o genialitate și o libertate a spiritului recuperate după revoluție, după care parcă toți cei din `branșă` tânjesc să aibă sau să recupereze.

Chiar și acum, după 24 de ani de postdecembrism, unele teme și specii încă nu sunt îndeajuns abordate; în această categorie intră romanele SF scrise în românește, proza pentru copii, romanele polițiste scrise în românește, proza de tip fantasy, etc. De asemenea, teme precum românii plecați la muncă în străinătate sau experiențele minorităților sexuale sau etnice și a femeilor care au trăit în perioada postcomunistă sunt mai puțin tratate și atunci când sunt luate în considerare sunt într-o formă sau alta, cenzurate. Ironia sorții face că una din principalele teme tratate în operele apărute în perioada postdecembristă este comunismul, considerat o temă complexă, ofertantă de învățăminte și “luări-aminte”. O altă temă încă tabu în literatura română este religia, din motive subiective sau din perspectiva conform căreia nu poate să aibă succes în rândul publicului român.

Reapariția presei libere după decembrie 1989, are un impact pozitiv asupra reportajului românesc, reinventându-l, întrucât cei mai buni autori de reportaj sunt scriitori, în primul rând; la un moment dat aceștia încep a utiliza condeiul în paginile de ziar, însă odată ce își reamintesc că au lăsat niște opere neterminate se reîntorc la prima lor plăcere, aceea de a scrie pentru ei, în primul rând, perioadă în care reportajul suferă un declin. Acest regres este cauzat și de presiunea șefilor de redacție asupra scriitorilor de a produce mult și ieftin, fapt ce coboară standardele reportajului.

Literatura română postdecembristă nu este mai puțin complexă decât cea de dinainte de 1989 pentru că la acest nivel discutăm deja de concepte care trec peste gradul de seriozitate impus de comunism: neomodernism, cultură de divertisment, postmodernism sunt termeni care presupun un amalgam de trăsături ale omului avid după înnoire și libertate.

Cap. 3: Romanul politic postdecembrist

Subcap. 3.3.1.: Radu Pavel Gheo – “Noapte bună, copii!”

Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2003, Radu Pavel Gheo termină în 1994 Facultatea de Litere a Universității de Vest din Timișoara și lucrează o perioadă ca profesor în Iași și Timișoara apoi ca realizator de emisiuni culturale la Radio Iași. Scriitor a numeroase volume de publicistică, proză scurtă, cu o multitudine de SF-uri și critici de SF-uri la activ, eseist, comentator al actualității și redactor, acesta publică până la vârsta de 41 de ani șapte cărți memorabile și remarcabile, deopotrivă, ocupându-se, simultan și cu traducerea operelor unora dintre cei mai mari scriitori englezi.

Tot în 2003, primește pentru volumul “Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a”, apărut în același an, premiul Asociației Scriitorilor din Timișoara și în 2005 același premiu pentru volumul “DEX-ul și sexul”. Piesa de teatru pe care Radu Pavel Gheo o scrie, “Hold-UP Akbar sau Toți în America” este jucată la Teatrul Național din Timișoara în stagiunile 2007-2008 și 2008-2009.

Romanul “Noapte bună, copii!” reprezintă puntea de trecere a scriitorului Radu Pavel Gheo către literatura de anvergură și internațională și deopotrivă către lungmetrajul de succes. Considerat de revista “Tiuk!” cel mai bun roman al anului 2010 (“romanul unei generații” – generația `decrețeilor`, aflată la granița dintre perioada comunistă și cea liberală, postdecembristă), opera însumează iluziile și decepțiile tinerilor din anii ’80, maturizați forțat prin ambițiozitatea și perseverența reușitei. la granița unor lumi nepotrivnice. Cu o construcție narativă cuprinzătoare, opera reunește realismul și fantasticul transcendent printr-o analiză temeinică a mediilor sociale și a experiențelor personajelor (bănățeană, ieșeană și americană), a perioadelor comunistă și postcomunistă, a emigrării și a revenirii forțate sau a luptei dintre inocența vârstei și dorințele imposibil de realizat și trezirea la realitate prin maturizare subită, forțată de conjuncturi. Romanului “Noapte bună, copii!” i s-a acordat Premiul Eminescu – 1868 – Oravița, Premiul Național de Proză “Ziarul de Iași” și Premiul USR – filiala Timișoara de Teatrul Vechi din Oravița și de Clubul MittelEuropa.

Încă din primele pagini ale romanului, conjuncturile, atmosfera, personajele devin familiare cititorului. Lipsa caracterului predictiv al operei îi conferă acestuia dreptul de a presupune posibile continuări sau desfășurări ale acțiunii sau de a aștepta cu sufletul la gură unele confirmări ale așteptărilor și de a intra el însuși în jocul realistic al personajelor prin punerea în scenă a propriilor experiențe. Extinsă pe parcursul a aproape 500 de pagini, opera reprezintă apogeul creației autorului prin valorificarea experiențelor din două perspective: biografică și literară. Cu o desfășurare a ficțiunii între 1978 și 2000, din România până în America, autorul urmărește evoluția a patru prieteni din copilărie, Paul, Marius, Cristina și Leo originari din Teicova, un loc inventat de autor, sat în apropierea frontierei de Vest. Copilăria petrecută în cea mai mare parte a timpului în Teicova (cu rare întoarceri la Timișoara în ceea ce îi privește pe Cristina și Leo și la Oravița în ceea ce îi privește pe Paul și Marius) este cea mai liniștită perioadă a vieții copiilor pentru că odată deveniți adolescenți, cu o gândire mai dezvoltată, perioada ceaușistă le instaurează dorința intensă și disperarea de a ajunge Dincolo, unde posibilitățile devin altele, din toate punctele de vedere. Opera este un prilej al autorului de a-și utiliza experiența de emigrant (în America) pentru a contura într-un mod perfecționist viețile și evoluțiile celor patru amici.

Observator perspicace a lumii de aici și de Dincolo, autorul realizează un raport vis American/exerciții de rezistență în comunism care relevă mediile familiale a adolescenților din anii ’80 și a celor de după ’89; este vorba aici de satul moldovean și bănățean, viața literară provincială, etc. În conturarea acestor lumi, Radu Pavel Gheo utilizează mai multe registre adjuvante cititorului spre a intra în jocul cuvintelor, registre precum duioșia, realismul, umorul (ca un exemplu, scena în care Paul încearcă să interpreteze textul unei manele), ironia, autoironia, etc. Prin raportare la timp, în privința acestei opere nu se pune problema unui principiu al cronologiei acțiunii ci din contră, există întoarceri și reîntoarceri în timp spre veridicitatea petrecerii lucrurilor și a desfășurării situațiilor. Simultan cu expunerea narațiunii, autorul dorește să creeze legături constant(e) cu cititorul prin care să păstreze atenția acestuia: “… am fi putut încerca să aflăm…”, “să ne grăbim”, “ne-am putea întreba”, etc.

Lucruri mici dar cu însemnătate mare în perioada dictatorială precum cele primite de la rude plecate în străinătate (emigrate într-o formă sau alta – rămase, fugite, căsătorite acolo), sau cele obținute de la sârbi prin traficul de frontieră (casete cu muzică rock, săpunuri, blugi, țigări, cafea sau Vegeta) sunt mici porții de fericire. Aceste lucruri obținute “pe sub mână” sunt simboluri ale unei lumi parcă imposibil de atins, aflată într-un loc imposibil de ajuns pentru perioada respectivă, ce acționează asemenea unui drog, determinând dependența. În ciuda sistemului dictatorial asupritor, faptele naive ale copilăriei rămân în picioare: desene animate, jocuri, trecerea unor probe de curaj, vacanțe la bunici și, nu în ultimul rând, expresia definitorie a acestei lumi: “noapte bună, copii!” ce încheie emisiunea cu povești din fiecare seară. Viață dificilă de care cei patru tineri se izbesc la intrarea în adolescență îi determină și pe ei ca pe mulți alții să se gândească la ideea “evadării”. În călătoria lor incipientă, copiii trec peste anumite temeri specifice vârstei: ușa din spatele căminului sau fantoma lui Ginuțu din grădina izolată. Legat tot de tipul copilului optzecist este modul în care autorul îl vede ca pe un caracter specific perioadei: în geacă și blugi, ghete Nike, freză new romantic sau punk, având căștile mereu pe urechi, etc.

Marius și Paul, ambii îndrăgostiți de Cristina, toți trei, prieteni încă de la începuturi, (“Eram patru!… Ba nu, trei! Trei prieteni. Poate că nu chiar prieteni… sau da…”) care îl alege ca partener pe Leo (și care îl și introduce în grup, acesta devenind, mai târziu, liderul grupului) sunt la vârsta majoratului când încearcă în 1986 să treacă limitele țării, încercare condusă de același Leo. Planul deloc complicat de pus în aplicare, locul și timpul alese cu grijă (Nedeia – în timpul sărbătorii tradiționale a satului Teicova) și pregătirile făcute din vreme sunt factori care îi conduc tot mai aproape de reușita extremă, de Visul American. Conștienți de gravitatea impusă de încercarea de evadare, prietenii suferă pentru urmările catastrofale ale arestării prin consecințele negative cauzate de agresiunile verbale și a brutalizării grănicerilor. Aceștia își pun amprenta peste cei trei prieteni pentru tot restul vieții, mai ales pe Cristina care este supusă de conducătorul grănicerilor (la ordinul brutal al comandantului Marcel Custură ce dorea să ajungă printr-o permisie lângă fiul său proaspăt născut) unui calvar de agresiuni sexuale. Vorbim de trei dintre ei pentru că la prima evadare Paul nu poate să participe din cauza unei erupții cutanate postCernobâl. După ceva timp, Cristina și Marius încearcă din nou să fugă, de data aceasta reușind. Astfel, ei ajung în Los Angeles, unde în 1990 îl cheamă și pe Marius. Cu toate că visul lor este împlinit și traiul greu se termină, modul în care personajele evoluează nu este unul din cele mai fericite. America nu li se oferă pe tavă. Astfel, Marius trebuie să fie satisfăcut de un loc de muncă la un supermarket, aspirația Cristinei spre o carieră hollywoodiană nu îi este suficientă lui Leo care o presează și insistă spre o carieră porno pentru iubita sa pe care ulterior o părăsește, fapt ce o trimite pe Cristina spre un act suicidal. Finalul lui Leo este unul parcă desprins dintr-un film mafiot: implicat în trafic de droguri acesta este lichidat dintr-o răzbunare. Întors în țară în 2000, Marius îl găsește pe Paul divorțat dar pe cale de a se lansa ca scriitor. În cele din urmă, Marius își pierde viața într-un accident în mașina la care el visează din copilărie: o Corvette roșie, decapotabilă. Paul este singurul supraviețuitor dintre cei patru care rămâne în țară și ajunge scriitor alegând să trăiască viața de aici dar într-un mod care să-i (c)o(n)fere siguranță. De reținut este și modul în care autorul surprinde în detaliu conjuncturile principale ale narațiunii: atmosfera copilăriei petrecute împreună în Teicova (și, implicit, dintr-o perspectivă psihologică, legăturile dintre cele patru caractere), modul californian de viață al emigranților, stilul literar ieșean, etc.

Locul în care cei trei prieteni știu cu siguranță că viața este mai bună și că posibilitățile de realizare sunt numeroase le aduce, într-un fel sau altul, moartea iar astfel lupta dintre Bine și Rău se sfârșește tragic, contrar poveștilor din lumea de Dincolo a realității. “Noapte bună, copii!” reprezintă, astfel, o creație despre pierderea inocenței și confruntarea cu iluziile proprii aduse la realitate cu prețul vieții. Romanul tratează pe tot parcursul încercările prieteniei și căutarea permanentă a unui “acasă”, aspecte care dezvoltate, fac din operă o creație acaparantă și spectaculoasă prin procedeele stilistice folosite.

Autorul reușește să dozeze inteligent narațiunea în așa fel încât să existe un echilibru dinamic între povestirea propriu-zisă și caracterul realistic pe care îl induc trăirile personajelor, cu fire narative și registre distincte prin care este evitată devierea spre o direcție greșită (narațiune exagerată).

Momentele de pregnanță epică nu sunt puține iar dozarea evolutivă a acțiunii este evidentă: pregătirea fugii Dincolo a celor patru eroi, prinderea acestora la frontieră și marcanta partidă colectivă de sex oral prin care e înjosită Cristina, reîntoarcerea lui Marius în România și răzbunarea sa pe comandant, pe care îl bate pentru violul din 1986, scena ilustrată de jocul de tarot dintre Petre și Dunkelman la Iași, urmărită de Paul (joc pe parcursul căruia cărțile prind de la un moment dat viața prin prisma personajelor), etc. În momentele reprezentative ale acțiunii autorul introduce noi caractere, unul sub numele de Petru iar celălalt anonim, o posibilă concretizare a perechii Dumnezeu – Sf. Petru. Ținerea sub control a narațiunii fără a exagera spre imposibil este un aspect important în perfecționismul creării “Noapte bună, copii!”.

Conturarea imaginii personajelor prin dorința ajungerii Dincolo, spre cultura pop, este o mișcare importantă pe care Radu Pavel Gheo o face folosindu-se de motivările celor patru pentru a fugi de constrângerile regimului comunist spre Occidentalism. Prozatorul construiește un ansamblu de legende identitare specifice propriei generații, prin simboluri: frăția inițială a celor patru prieteni care ajung să sfârșească despărțiți, traiul vieții la țară și la oraș, al finalului Epocii de Aur în ritmurile muzicii pop a anilor ’80, simbioza între plăcerile personajelor și sfârșitul destinelor acestora (moartea lui Marius determinată de un accident într-un Chevrolet Corvette roșu, mașina visurilor sale, sinuciderea Cristinei, fană a lui Michael Jackson, care se produce pe melodia “I just can’t stop loving you” a artistului, s.a.). Alte simboluri sunt reprezentate de visul american și de binele care există Dincolo, raportate la iluziile copilăriei din regimul comunist. Mișcarea autorului de a identifica în Cristina o actriță porno profesionistă și apoi introducerea lui Emil Decebal Mătăsăreanu, român imigrant, cunoscut ca jefuitor bancar american sunt două aspecte “rezonante” ale narațiunii.

Există totuși diferențe de percepție ale autorului care reies din descrierile lui, în ceea ce privește spațiile geografice: spațiul moldovean și viața literară a Iașului apar fade în comparație cu energia secvențelor bănățene. Cu toate acestea, toate fragmentele și viziunile din care apar expuse aceste aspecte se potrivesc, însumând un tot-unitar literar credibil, expus puternic emoțional. Prin măiestria autorului, sunt accentuate și dimensiunile psihologice prin care cele patru personaje trec: vizionările repetate de către Marius a filmelor porno în care joacă Cristina, urmărirea fidelă live de Marius, Cristina și Paul a pieselor din Hit Discomer a postului iugoslav de radio Studio B (“Hit Diskomer-ul iugoslav îi făcea pe cei trei prieteni să simtă parfumul de Dincolo, din lumea care le era interzisă”) și, cu un mai puternic impact emoțional, reinterpretările pe care Marius și Paul le fac ale întâmplărilor nefericite și marcante care au loc în copilăria lor.

Utilizarea celei de-a treia persoane în scrierea operei presupune o posibilă implicare în narare a mai multor personaje, mai cu seamă a lui Paul, a lui Marius (dar și a oricui altcuiva din afara desfășurării acțiunii). Vorbim aici de o omnisciență (dar și omniprezență în unele situații) jucată.

Autenticitatea și concretețea fără cusur cu privire la narațiunea legată de tot ceea ce ține de lumea copilăriei și spațiul bănățean relevă intensitatea cu care autorul a trăit în vremurile respective (ficțional reconstruite) iar raportul dintre generații conduce la un tumult al identităților. Cel mai fidel personaj al operei față de el însuși rămâne Marius, aspirant fără succes la dragostea Cristinei și de altfel și personajul prin care romanul este “tridimensionat” (descrierea reîntoarcerii sale acasă pe traseul Stamora – Moravița – București – Iași – Oravița – Teicova și a retrăirilor amintirilor din copilărie dau impresia de realism, de reluare în momentul lecturării a tuturor întâmplărilor petrecute atunci). Ceilalți eroi se depărtează de identitatea celor care au fost în copilărie și adolescență și astfel Leo devine în America traficant de droguri determinând-o pe Cristina să devină actriță porno pentru bani într-o lume perfectă și profitabilă și distrugându-i principiile până la sinucidere iar Paul se limitează în a rămâne în spațiul ieșean, înconjurat de scrierile sale.

Roman al unei generații privilegiate de existența copilăriei aproape de anul 2000, “Noapte bună, copii!” este concentrat aupra vieții dintre 1980 și 2000 mai ales prin rememorările și fixațiile duse până la extrem a personajului central Marius. Această “Epocă de Aur” scoate în evidență noțiunea de copilărie ca un mix între generații ce pornesc de la decreței la generația cu cheia la gât trecând prin(tre) pionieri și șoimi ai patriei. Toate acestea se unesc într-un singur punct: cel al unei realități duble (pe de o parte conturată de cruntul prezent comunist și dictator de patriotism, pe de altă parte reliefată de minciună și restricțiile existente). Ceea ce surclasează aceste două realități este exact dimensiunea după care cele patru caratere tânjesc atât de mult: tărâmul de Dincolo. Lăudat, controversat și judecat, visul american găsește în romanul lui Radu Pavel Gheo un corespondent al copilăriei pierdute și, totodată , al iluziilor/dorințelor pe care nimeni nu le poate substitui decât prin îndeplinirea acestora.

Cu toate că romanul se axează pe mai toată desfășurarea lui pe cele două existențe, Marius și Paul, toată acțiunea se rotește în jurul Cristinei, aceasta este personajul de legătură între lumea de Aici și “tărâmul” de Dincolo. Prin acest aspect ne putem raporta și la întoarcerea lui Marius în țară ca la o dorință acută de răzbunare a acestuia pe comandantul Custură. Prin înfăptuirea acestei acțiuni, Marius reușește să se desprindă de o parte din obsesiile trecutului.

Opera include în paginile sale două forme ale iubirii: o formă reală, inocentă, cealaltă bazată pe compromisuri, slăbiciuni, imoralități. Trio-ul Leo – Cristina – Marius cu personajul central Cristina este unul permanent urmărit de-a lungul operei. Evoluția Cristinei ia turnuri neașteptate: de la fetiță, la adolescent apoi la femeie în toată firea aceasta trece prin stări de fragilitate, nehotărâre, influențabilitate însă indiferent de schimbările prin care trece, dragostea sa pentru Leo rămâne intactă până când în lipsa acestuia fata nu mai este interesată de el; cu toate acestea gestul lui Leo de a o părăsi după ce a împins-o spre o carieră pronografică o determină să se sinucidă. Paul este personajul pentru care visul american se referă la o satisfacție în carieră: primirea unei burse oferită de fundația condusă de Dunkelman. Paul își proiectează visul în povestiri SF și, mai apoi în romanul prin care speră să ajungă pe culmile succesului.

Pe lângă aspectele legate de intimitate, carieră, dorințe și aspirații prin care se țintește tot mai sus, în “Noapte bună, copii!” se regăsește și o latură politică: încălcarea interdicțiilor cu Iugoslavia, candidatura părintelui Saveliuc și a soției sale la funcția de primar, accidentul de la Cernobâl, etc. Personaje episodice, ele sunt creionate în cuvinte ușoare și rămân vii și memorabile. De asemenea și personajele episodice sunt referențiale: bunicii, autostopista Petronela ce visa, ca majoritatea, la emigrare, tanti Cornelia, femeia desfrânată care intră în conflict cu bătrânele din sat, etc.

Imaginea României este surprinsă de Radu Pavel Gheo sub forma unei scene ai cărei actori sunt neputința și nesiguranța. Atmosfera este surprinsă a fi una demoralizantă: blocurile slăbite, gara din Iacobenii Noi, caldura emanată de sobele cu lemne, întreprinderile aflate în faliment dar mai ales peisajul orășenesc al Oraviței identic cu “genericul de început al unui film SF despre o lume post-cataclism" sunt aspecte subliniate în redarea fidelă a realității de altădată.

Titlul romanului face trimitere la perioada în care copiii din perioada comunistă se puteau bucura de doar 10 minute pe zi de desenele animate cu Mihaela și cățelul Azorel, la perioada în care limitarea nu exista numai în domeniul exprimării ci și în cel al formării sau al divertismentului. Ca un paradox sau, mai bine spus, ca o compensare a ceea ce a fost, Radu Pavel Gheo încearcă prin opera sa o răzbunare a perioadei tuturor limitărilor prin scrierea și descrierea dezinvoltă care să îi aducă cititorului satisfacția că trăiește în vremurile prezente, nelimitat în gândire și în fapte.

Subcap. 3.3.2.: Dan Lungu – “Sînt o babă comunistă!”

Unul dintre scriitorii cei mai traduși și mai apreciați ai noii generații, Dan Lungu are de-a lungul carierei sale scriitoricești opere publicate în zece limbi: turcă (la editura Apollon Yayincilik), franceză (la editura Actes Sud), greacă (la editura Kastaniotis), germană, bulgară (la editura Faber Print Ltd.), italiană (la editura Aisara), maghiară (la editura Jelenkor), spaniolă (la editura Pre-textos), slovenă (la editura Filmat Naklada) și poloneză (la editura Czarne). Cu studii postdoctorale în sociologie la Sorbona, autorul devine ulterior redactor al revistei “Au Sud de l’Est” din Paris. Printre principalele sale funcții se numără și cea de redactor – șef al revistei “Timpul”, din anii 2001 și 2002 dar un rol important în dezvoltarea sa o are și cea de conferențiar al Catedrei de Sociologie la Universitatea “Al. Ioan Cuza” din Iași.

În 2005 respectiv 2008, Dan Lungu publică la editura Polirom “Băieți de gașcă” și “Proză cu amănuntul”, două volume de proză scurtă urmate, mai apoi, de romanele “Sînt o babă comunistă!” (cu apariția primei ediții în anul 2007, a celei de-a doua în 2010 și a celei de-a treia în 2011), “Cum să uiți o femeie” (prima, a doua și a treia ediție apărând în 2009, 2010 respectiv 2011) și “În iad toate becurile sunt arse” (roman apărut în 2011). Autorul devine consacrat doar prin contribuția singulară pe care o aduce literaturii ci și cooperând cu alte nume prestigioase precum Lucian Dan Teodorovici (alături de care a coordonat în 2009 volumul “Str. Revoluției nr. 89”) sau Radu Pavel Gheo, (partenerul său în crearea volumului din 2008 “Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism”). Până în 2009 lui Dan Lungu i se pun în scenă unele dintre piesele sale precum “Cu cuțitul la os” (2002), “Nuntă la parter” (în 2003 și în 2006) sau “Vrăjitoarea pofticioasă” (2008).

Autorul Dan Lungu nu rămâne nerăsplătit în urma complexei activități literare pe care o are. Astfel, unele din cele mai importante premii pe care le obține sunt: în 1993Premiul Societății Junimea, în 1999 premiul Uniunea Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, pentru debut în proză, iar în 2005 premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași, pentru aceeași specie literară, în 2009 premiul pentru Personalitatea culturală a anului, în 2011 la Alba Iulia premiul pentru proza la Colocviul Tinerilor Scriitori, etc. Ulterior devenirii membru al Uniunii Scriitorilor din România, din ianuarie, 2013 Dan Lungu este director al Muzeului Literaturii Române din Iași.

Romanul “Sînt o babă comunistă! a cărei versiune franceză este în 2008, în Franța dublu nominalizată la Premiile Europene “Jean Monnet”, reprezintă o transpunere în cuvinte a vieții din perioada postcomunistă, a traiului din România după 10 ani de la Revoluție într-o perioadă încă a schimbărilor. Cu alte cuvinte, cartea însumează nevoia, dorința și puterea generației care a trăit în comunism de a se adapta noilor “tendințe”, noii realități. Romanul continuă “experimentul de mentalitate” început de autor prin “Raiul găinilor”, experiment care vizează persistența omului în comunism nu în ceea ce privește perioada propriu-zisă ci prin experiența individului a trecerii prin comunism și a amprentelor prin care acest regim l-a marcat.

Din rândurile romanului, autorul ne determină să înțelegem că evoluția situației de după comunism nu atinge un grad foarte înalt. Ca o punte de legătură între două generații, ca un liant între noțiunea de “vechi” și “nou”, cartea este construită prin prisma relației mamă – fiică, principalele personaje ale cărții:

“– Vai, mamă, eu ziceam că te faci, dar tu ești mai comunistă decât credeam!

Uite că mi-am dat arama pe față. Sunt o babă comunistă, dacă nu știai. Asta sunt. […] Ne-am ciorovăit fără nici un rezultat. Până la urmă, am ajuns la aceeași concluzie de data trecută: ea nu avea nici un motiv să regrete comunismul, iar eu aveam toate motivele s-o fac.”

Povestea pe care scriitorul o ilustrează este cea a unei femei ordinare, Emilia, aflată la vârsta la care își mărită fata, femeie care nu se poate adapta realității de după 1989. Personaj narator și central, de altfel, Emilia Burac devenită după căsătorie Apostoae, după soțul său care împărtășește aceeași puternică origine socială și chiar și aceleași idealuri, cel puțin până la un punct și cu care are un copil, pleacă la 17 ani de acasă, din satul românesc standard. Acolo are o existență precară și lipsită de perspective, la mătușa Lucreția, sora tatălui său, în orașul căreia urmează liceul la secția “confecții metalice”, apoi se mută la cămin și în continuare într-o garsonieră unde locuiește până la căsătorie, eveniment după care se mută într-un apartament. Aici începe o viață bazată pe rutina zilnică însă care o ține pe linia de plutire, ba chiar într-un spațiu aflat sub egida uniformizării și a suprarealismului transformat în norma zilnică. Apariția Revoluției însă, venită ca o schimbare dorită de toți, induce în eroare indivizii care consideră că noile tendințe îi plasează undeva la marginea universului, că schimbările nu sunt ceva ce îi ajută să evolueze și că era mai bine înainte. Dilema femeii este conceptul pe care mizează Dan Lungu ca fiind “actorul principal” care să dea de gândit cititorului. Personajul este conștient de faptul că a fost o persoană săracă, dintr-o zonă rurală, școlită însă la o “profesională” de oraș de Nicolae Ceaușescu și Partidul Comunist care i-au dat un apartament și un loc de muncă într-o fabrică și care au scăpat-o de povara vieții de la țară (mai ales de încropirea “tezicului” – amestec de paie și de balegă vital pentru țăranii pentru care prețul lemnelor era peste puterile lor financiare). Istoria primirii în partid a Emiliei cu puțin timp înainte de căderea regimului este un aspect tratat într-un mod evaziv însă cu puternic impact asupra tipului de personalitate al personajului. Totuși, ceea ce nu înțelege personajul este de ce perioada postcomunistă este “mai bună”, de ce fiica sa pleacă în Canada și de ce nimeni nu îi duce dorul lui Ceaușescu, dictatorul vremurilor în care nimic nu se găsea dar toată lumea avea.

Întrebarea pe care Emilia și-o adresează mereu este legată de numărul oamenilor fericiți existenți după încheierea perioadei dictatoriale. Autointerogarea pornește de la diferențele de concepții care există între personaj și ceilalți actori care joacă în fiecare zi pe scena vieții. Singurătatea începe să o apese pentru că se regăsește deodată singură pe lume, neînțeleasă nici de fiica sa, Alice, emigrate În Canada și căsătorită cu Alain, nici de Aurelia, fosta sa colegă de muncă și nici măcar de Sanda, sora sa mai mică. Totuși, contrar imaginii pe care autorul o crează în personajul Emiliei, acesta nu insistă pe modelul figurilor triste.

În ceea ce privește lumea comunismului, în vizitele pe care dictatorul Ceaușescu le efectuează prin țară, realitatea pe care acesta o vede este una fabricată special pentru acele momente; lucrurile, oamenii, rutina în acțiuni revin, mai apoi, la normal. Simularea este o regulă de bază: autorul amintește cititorului de trișeriile și jocurile de table care au rămas in memoriile celor care au trăit în perioada respectivă și în cercurile respective ca un “paradis comunitar”. Limita la care se află realitatea, credibilul, nu este forțat nici măcar de aspectele “falsificate” pentru prezentul respectiv precum înlocuirea porumbului nedezvoltat cu smocuri mai “avantajoase” de porumb plasate la marginea vizibilă a lanurilor sau vopsirea brazilor pentru căpătarea unei nuanțe mai intense. Atât timp cât Ceaușescu vede la momentul potrivit lucrurile în perfectă ordine, nu mai contează că realitatea este falsificată, fabricată sau ea însăși, în condițiile în care conducătorul este mulțumit de efortul depus spre menținerea țării. Aceasta este o formă a supraviețuirii specific românească adaptată însă la un regim totalitar care nu mai are vreo legătură cu realitatea.

Cu toate că se scrie în nenumărate rânduri și opere despre tema postcomunismului, despre cum a fost și cum este, se pune prea puțin accent pe indivizii care au supraviețuit perioadei respective și care pot, într-adevăr, compara cele două modele de trai nu prin prisma interpretărilor ci prin cea a propriei vieți și a propriilor trăiri. Dan Lungu încearcă, astfel, să introducă în literatura română un astfel de personaj înfățișat ca o pensionară care regretă comunismul. Emilia Apostoae, alintată și Mica, și-l amintește ca pe o perioadă concordantă cu tinerețea sa în care se distra cu colegii de muncă atunci când terminau norma zilnică până în prânz și în care nu îi lipsea nimic. În ciuda credințelor celorlalți că viața prezentă este mai bună prin libertatea de care se bucură, Emilia nu împărtășește aceeași părere; ea consideră că era mai bine înainte și că o duce mai greu în prezent, că simte expres lipsa resurselor materiale și că nu se mai poate descurca, ba chiar vede și în ceilalți aceeași ipostază: a omului nefericit. În acest context, Alice, fiica sa, îi recomandă să nu voteze pentru comuniști însă Emilia nu înțelege care ar fi motivul pentru care să nu facă asta atât timp cât comunismul i-a priit atât de mult și Partidul Comunist i-a făcut atât bine chiar dacă nu făcea parte din rândul autorităților. Pensionara este atât de stăruitoare în credința sa în bunăstarea existentă pe perioada comunismului, încât în urma amintirilor care o năpădesc în mintea sa apare ideea reînființării fabricii în care lucrase odată. Impedimentul este însă identificat în persoanele colegilor săi care nu văd perioada dinainte de 1989 cu aceeași ochi cu care o vede femeia. De asemenea, în amintirea vremurilor de altădată, pentru a reînvia trecutul, pensionarei îi vine ideea de a construi un atelier cu “niște mașini vechi date la casare, pe care un mecanic priceput le pune din nou în funcțiune”.

Romanul debutează cu anunțul prin care Alice, fiica Emiliei își anunță vizita în România cu scopul de a-l prezenta pe viitorul soț, părinților. O altă scenă pe care o putem considera a doua a romanului este cea în care adolescenta Emilia alături de familia să fac “tezicul” în curte. Aceasta este scena în care este subliniată dorința Emiliei de a pleca spre oraș din acele locuri în care nu aveai alte alternative de trai decât acelea.

Opera lui Dan Lungu este bifurcată în trei direcții menite să sublinieze evoluția, în prima instanță, psihică pe care o are personajul principal, Emilia. În acest sens, vorbim de o primă direcție ca de mediul copilăriei de la țară conturat în mintea fetei de la sat care își dorește cu ardoare să cunoască și să trăiască, deopotrivă, viața de la oraș pentru a evita “înțărănirea” din ghearele căreia să nu mai aibă nicio scăpare. O a doua direcție se referă la tinerețea adultă a femeii ajunsă deja la oraș unde descoperă o formă îmbucurătoare a monotoniei, pe de o parte și un loc de muncă bine plătit și stabil cu un efort minim de stres, pe de altă parte. Toate acestea însumează rezultatele de care se bucură un român ca urmare a eficienței și eficacității sale în rezolvarea problemelor, spirit uman învingător specific perioadei comuniste. A treia și o ultimă direcție spre care tineste autorul în crearea personajului este reprezentată de prezentul în care Emilia se regăsește, prezentul de după perioada comunistă dar ceea ce este mai important evoluția personajului în niște condiții care i se par nefavorabile în comparație cu ceea ce trăise până atunci. Mentalitățile acestor iubitori fideli ai comunismului sunt înțelese de ceilalți ca fiind unele egoiste, înguste și ignorante însă spiritul realistic al acestora nu este pierdut din vedere în ciuda faptului că este tăgăduit de ceilalți prin propria lor experiență.

Primul plan narativ din cele trei, Emilia – din prezent, Emilia – adolescentă și Emilia – membră de partid, surprinde prin discursul personajului Emilia ce duce dorul vremurilor de demult și își deplânge soarta de astăzi, un personaj care se simte mereu desprins dintr-un alt decor din acela al unui trecut în care beneficia de numeroase avantaje (pe care le enumeră sub forma unor argumente). Cel de-al doilea plan narativ reliefează povestea urbanizării populației de la sate și industrializarea, printr-o perspectivă generalistă. Acesta aduce în prim plan orașul ca un loc de salvare a tinerei fete din amestecul de balegă și paie și o introduce în universul femeilor cu toc și cu un loc de muncă (prin intermediul căruia, în urma obținerii acestuia, poate să o ajute pe sora sa rămasă la țară). Ultimul plan narativ accentuează un paradox între realitatea lumii comuniste și amintirile bogate și frumoase ale Emiliei legate de traiul pe care aceasta îl are în comunism. Este vorba, de altfel, de un triumf al mediocrității într-un spațiu crud, vitreg și plin de atrocități.

Ca o generalizare, întreaga alergătură a personajului dintr-un plan narativ în altul este de ajutor în profilarea destinului tragic al personajului cu toate că discursul autorului este conturat în stil comic. Emilia reprezintă personajul inadaptat care se poate acomoda greu sau nu se poate acomoda deloc la viața pentru care consideră că nu se potrivește.

Chiar dacă autorul trece prin cele trei etape conturând personajul prin prisma a trei părți diferite ale vieții ca și cum ar fi trăit împreună cu aceasta în respectivele perioade, această analiză nu reprezintă un tip de autoobservare, o meditare asupra propriei vieți sau asupra propriului psihic. Analiza este o transpunere a poveștilor care s-au tot auzit pe parcursul trecerii timpului de la cei care au trecut prin viața comunistă, este o descriere a efectelor resimțite după lupta dintre dorul de după comunism și greutatea obișnuirii cu trecerea spre capitalism și, deopotrivă, spre modernism. Consecința principală a acestei lupte este reprezentată de formarea unui grup de indivizi care susțin că viața anterioară era una mai bună decât cea prezentă, aceasta doar prin prisma personală, idee gândită într-o manieră egoistă fără a lua in calcul populația și beneficiile de care aceasta are parte în urma destrămării regimului comunist. În acest context, personajul Emilia este întruchiparea românului nostalgic după comunism, este portretul femeii fidele, chiar și după ani, a celor care au ridicat-o din toate perspectivele din care poate fi un om considerat realizat.

Ulterior catalogării sale drept o “babă comunistă” și sfătuită de fata sa ca la votare să nu mizeze pe comuniști, Emilia nu se vede obligată decât să înceapă o studiere mai în detaliu a situației care a fost, a situației în care se află și a ceea ce ar putea urma printr-o analiză temeinică a reflecției sale în oglindă: “M-am așezat în fața televizorului, dar nu aveam liniște. Nu puteam urmări ce se petrece pe ecran. Până la conversația cu Alice, nu mă gândisem niciodată la mine ca la o comunistă. […] Acum comuniștii erau cei care au mințit, au luat cu de-a sila, au băgat la închisoare, au torturat și multe altele. Eu nu mă număram nici printre unii, nici printre alții. Eu ce fel de comunistă eram? Dacă aceia erau comuniștii, atunci însemna că eu vreau un comunism fără comuniștii? Dar era posibil un comunism fără comuniști „din aceia”? Dacă nu, mai voiam eu comunism? Dacă numai aceia erau comuniștii, atunci nu mai voiam să fiu comunistă. Nu mai voiam să fiu, dar eram. Se poate să fii fără să vrei să fii?” Amintindu-și cât era de fericită pe vremea comuniștilor Emilia refuză să susțină liberalii pentru că “Tot ce mi-a poftit suflețelul am avut. Dacă aveam chef de o tărie, nu mă otrăveam cu orice poșircă, ci luam un coniac fin, un Vasconi sau Unirea, sau vodcă rusească, de-aia de 25 de lei sticla. Îmi cumpăram numai pantofi Guban, cu pielea molicică, de nu te rodeau nici să fi mers o sută de km pe jos. Mă spălam cu săpunuri Fa sau Rexona, luate de la polonezii care veneau cu mașinuțele lor ca niște jucării.” Astfel, personajul central al lui Dan Lungu crează o direct proporționalitate între “avantajele” comunismului și starea sa de bine pe care a avut-o pe parcursul acelei perioade. De aici se dezvoltă firul poveștii întrucât fiica Alice, emigrată în Canada, vede un alt viitor al românilor rămași în țară, o mentalitate schimbată în ceea ce privește comunismul, mai ales în urma dispariției acestuia, în care schimbările în bine erau inevitabile.

Autorul crează personajul Emilia Apostoae sub forma unei “îmbătrâniri” a societății românești actuale. Cu o istorie personală ce poate fi considerată model pentru majoritatea generațiilor care au apărut și s-au dezvoltat în ultimii treizeci sau patruzeci de ani înainte de 1989, tradiționalistă până la final și susținătoare a comuniștilor îmbrăcați acum în hainele democrației Emilia promite a rămâne în continuare fidelă trecutului și a nu se lăsa influențată de diverși factori. Nu se lasă transformată într-o persoană adeptă modernului nici măcar de fiica sa, Alice, considerată o apariție cu un grad de intelectualitate mai ridicat față de mama sa, care face parte din generația civilizată în comparație cu susținătorii sau foștii susținători ai comunismului. Dezrobirea din comunism și pierderea spiritului țărănesc ale Emiliei îi corespunde peste ani occidentalizării fiicei Alice. Intervenția fiicei asupra mentalității pe care mama sa o are vis-à-vis de spațiul comunist declanșează frământări adânci în femeia pensionară croită de autor după tipul standard, stârnind suspiciuni în ceea ce privește perspectiva sa asupra trecutului. Motivele pentru care Emilia Apostoae rememorează perioada comunistă cu plăcere sunt reprezentate de locul de muncă bine plătit (mai ales atunci când lucra pe valută, pentru export), de relațiile și cunoștințele pe care le avea indiferent de ceea ce avea nevoie ca să obțină dar mai ales de relația familială strânsă pe care o avea cu colegii săi.

Amintirile Emiliei Apostoae trimit cititorul înapoi în epoca în care profesorii se poartă frumos cu elevii familiilor înstărite pentru eventualele situații în care pot ajunge sau pentru posturile pe care au ocazia să le ocupe ulterior, în care abonamentul la revista “Scânteia” este impus, în care șoferii care conduc cisternele de lapte găsesc oportunități și metode de a scoate untul din lapte, în care angajații strecoară băutură în sticlele de compot cu are lucrează la locul de muncă, etc. Femeia reprezintă, printre altele, unul din milioanele de țărani ajunși să reprezinte populația orașelor industriale ale perioadei respective, orașe în care se știe în mod cert că viața este una mult mai ușoară prin prezența unui un loc de muncă, a apei curente, a blocurilor mici – cutii de chibrituri, a un wc mai accesibil, a pozelor cu actori, a căzii în loc de ciubăr, a hainelor înnoite, etc. Pentru țăranii care se consideră ghinioniști în ceea ce privește un trai mai bun, orașul reprezintă un magnet, o șansă spre accesarea unui alt nivel al modului de trai. În contextul celor menționate, cartea lui Dan Lungu tratează în paralel două tipuri de destine.

Sub două tipuri de catalogări existau cei care trăiesc bine și sunt considerați “cu situație” și cărora în urma marginalizării li se ia totul și i se dă colectivului și, de cealaltă parte există cei pentru care viața este grea dar care au totuși posibilitatea să evolueze. Astfel, ei au încep să obțină portocale și Pepsi pe sub mână, luptă pentru obținerea unui apartament (“mai bine decât nimic”), încep să vadă mai des carne, încep să lucreze la șaibă (“mai bine decât la coada vacii”), etc. În aceste condiții, viața ia o altă turnură pentru țăranii orășeniți și profită de ocaziile care li se dau fiind fericiți atât de mult cât le permite sistemul. Imediat după Revoluție, însă, micile ilegalități nu mai funcționează, apa caldă de la robinet încetează să mai curgă, sistemul de valori se prăbușește iar pentru majoritatea pentru care viața se schimbase, aceasta nu mai are aceeași valoare, unii nu se mai regăsesc nici măcar în viața anterioară aceleia pe care o au în momentul respectiv. În ciuda faptului că toate sunt la îndemână, omul socialist nu știe să se descurce, nu învață cum să profite de libertățile pe care le are pentru a prospera. În aceste condiții, chiar dacă evoluează fizic, tinerele comuniste se transformă în “babe comuniste” sau în nostalgice după vremuri demult apuse.

Plină de flash back-uri, cartea lui Dan Lungu nu ratează niciun reper al erei comuniste printre care: cozile de la alimentară, bancurile cu ‘nea Nicu, munca din prima parte a zilei urmată de jocuri și băutură, etc. Atmosfera extrem de familiară pe care autorul o crează, conduce cititorul cu gândul la uniformizarea extinsă a vieții românilor în acea perioadă. Dan Lungu crează personajul Emilia cu o conștiință puternică prin prisma căreia aceasta înțelege că nu regretă comunismul din perspectiva ideologică ci mai mult sentimental. Până la urmă, ea ar fi putut iubi comunismul și în lipsa comuniștilor. Însă nostalgia provocată de comuniști este ceea ce o oprește pe ea să susțină liberalii pe care îi consideră principalii dușmani ai poporului, care au intenția să privatizeze fabricile de stat.

Simțul critic al autorului Dan Lungu surprinde peisajul autohton românesc al anului ’89 prin prisma vieții la țară și la bloc, a vieții de dinainte și de după, tablouri ce reprezintă acțiunea în sine a operei “Sînt o babă comunistă!”. Frazele scurte și tăioase și stilul concis al autorului impune personajului o imagine specifică individului aflat într-o perioadă de tranziție dintre “bunătatea” vieții de odinioară și libertatea vieții actuale, relevă spiritual nehotărât în alegerea lumii în care să continue să supraviețuiască. Imaginea stilului țărănesc în care femeia adeptă a comunismului trăiește este redată la fel de fidel de prezența arhaismelor și regionalismelor folosite cu abundență și prin care, de asemenea, este redat aspectul predecembrist și postdecembrist al spațiului operei. Vorbim aici de cuvinte precum “tăgârță”, “tezic”, “beldie”, etc.

Pe de o parte, chiar dacă tema comunismului conduce cititorul spre ideea de dramă, textul este construit într-un stil umoristic în ciuda adevărurilor triste pe care le conține, care determină cititorul să se întoarcă în timp și să zâmbească amintindu-și de vremurile trecute. Cartea nu face trimiteri la schimbări de opinie, nu este o carte profundă, revelatorie, serioasă, nu promite noutăți. Cu alte cuvinte, Dan Lungu reușește să spună o poveste optimistă care semnifică prin ea însăși speranța, în toată modurile posibile. În acest context se poate aminti de anecdotele despre Ceașcă (“‘nea Nicu”) și Leana care transformă dramatismul în hilar, într-o formă sau alta, glume venite din partea unui coleg hazliu al Emiliei care însă circulă cenzurate de cei ce le emit pentru a nu fi înțelese de reprezentanții comunismului sau mai clar subliniat, înțelese greșit.

Pe de altă parte, în ciuda tentei hilare pe care autorul o dă textului prin diverse moduri de exprimare opera este, totuși, o dramă prin care sunt subliniate ciocniri puternice de destine dar și lupte interminabile ale mentalităților comuniste în raport cu cele liberale sau cele care se voiesc a fi metamorfozate în stilul nou-apărut.

În termeni generali, autorul abordează “Sînt o babă comunistă!” prin stilul ironic atât din perspectiva propriu-zisă a termenului cât și din perspectiva ironiei amare care caracterizează perioada trecerii dintre cele două lumi, prin abordarea tragicomică a unei Românii marcate de luptele pentru schimbare și, în ciuda modificărilor la nivel statal, de persistența comunismului la nivel mental și comportamental.

Pe lângă faptul că textul lui Dan Lungu determină cititorul să se întristeze, să zâmbească sau să râdă în hohote, îl împinge după lecturare spre ieșirea în realitatea propriu-zisă și spre observarea spațiului în care se află și a schimbărilor majore care au avut loc de la întâmplările pe care tocmai le lecturase până în prezentul său. Totuși, cititorul are senzația că autorul i-a cunoscut vecina, a cărei fiică este plecată în Canada, că a avut contact cu colegul său de serviciu, Mitu, “cu două fețe” (prin rolul de informator al Securității pe care îl are) care întreține atmosfera prin bancuri și povești despre Ceaușescu și că stă în față chiar cu el însuși etalând pe foaie, mai apoi, tratări detaliate ale situațiilor anterior menționate din care reies alte și alte povești.

Romanul lui Dan Lungu conturează prin prisma personajului său central o radiografie a comunismului și, totodată, predă o lecție celor din generația postdecembristă despre “cum era înainte”, este o narațiune captivantă care îi poate cuceri și pe cei mai pretențioși cititori. În ciuda vechimii întâmplărilor și a multitudinii de abordări pe care comunismul le-a avut de-a lungul timpului, subiectele pe care autorul le tratează în operă sa nu sunt depășite. Autorul trezește prin “Sînt o babă comunistă!” reamintiri ale unei contemporaneități prezente, deci încă nesfârșite. Un domeniu comparabil cu cel al universului pe care îl subliniază autorul este cel cinematografic de după 2000 care ilustrează din diverse puncte de vedere istoria românilor.

Tranziția personajelor sub marcajele vremurilor, de la sat la oraș, umor blând, plin de subtilități cu grijă alese, nehotărârea identitară a personajelor prinse în mrejele celor două lumi, simplitatea narațiunii compensată însă prin complexitatea substratului psihologic și de idei, perspicacitatea fragmentării psihocomportamentale a personajului, fără adăugiri redundante din perspectiva psihologică conduc la grația acestei lucrări captivante.

Ca o interpretare fericită a finalului de poveste, autorul trece prin prisma sa două viziuni de sfârșit: într-un spirit optimist, Emilia nu mai votează la alegeri iar partea negativă a paharului se constituie în inaptitudinea pensionarei de a își pune în aplicare planul reunirii vechii generații constituită din colegii de secție, întotdeauna puși pe glume, tineri, fericiți și mai ales strâns uniți. Perspectiva “babei comuniste” anulează prejudecățile occidentaliste ușor formate ale cititorului prin eficiența și memorabilitatea specifice creării lucrării. În alte cuvinte, finalul operei propune acceptarea trecerii timpului și accentuează trecerea personajelor spre democrație chiar dacă refuzul neparticipării la vot înfățișează din nou neadaptarea personajelor la viața postcomunistă. Critica societății prezente apare ca un adjuvant al personajului principal în susținerea comunismului.

În vara anului 2012 cartea “Sînt o babă comunistă!” este adaptată cinematografic în regia lui Stere Gulea, cu Ana Ularu, Luminița Gheorghiu și Marian Râlea în rolurile principale.

În urma apariției cărții lui Dan Lungu sunt etalate, într-o formă de exprimare sau alta unele opinii, menite să dezvolte spiritul de ambitiozitate al autorului. Dintre acestea se vor enumera unele dintre cele mai relevante:

“Lungu nu vrea să fie un moralist. El nu acuză pe nimeni, nu sugerează nimănui ce are de făcut. Societatea este plină de contradicții… Dacă acestea nu pot fi întotdeauna explicate, măcar pot fi descrise.” – Salzburger Nachritchen

“Dan Lungu are marele talent de a utiliza cu măiestrie stilul oral pentru a prezenta situațiile cu mult umor subversiv. El se situează în tradiția marelui umorist ceh Jaroslav Hasek, creatorul bravului soldat Svejk. Este un autor de mare valoare al României postsocialiste, continuând timpurile de aur ale literaturii interbelice. “- Berliner Zeitung;

“Satirist savuros, Dan Lungu nu încetează să exploreze nevrozele țării sale. Reprezentând noua generație românească de scriitori, autorul ne-a cucerit deja cu romanul “Raiul găinilor”. Dulce-amar și adesea provocând râsul, romanul “Sînt o babă comunistă!” Folosește umorul pentru a surprinde cu acuitate transformările societății românești. “- Livres Hebdo.

Subcap. 3.3.3.: Razvan Radulescu – “Viata si faptele lui Ilie Cazane”

Absolvent al Facultatii de Litere si al sectiei de Regie de Opera a Academiei de Muzica din Bucuresti, Razvan Radulescu isi incepe activitatea literara in anul 1991 (pana in 1994) de cand este lider de opinie al cenaclului “Central” si apoi al cenaclului “Litere” condus de scriitorul Mircea Cartarescu. Debuteaza in antologia “Tablou de familie” impreuna cu altii precum Cezar Paul-Badescu, Mihai Ignat, Svetlana Carstean, Sorin Ghergut, etc si devine ulterior un scriitor citit de publicul din vremea totalitarismului roman.

Nuvela “Inchipuita existenta a lui Raul Rizoiu” este lucrarea prin care Razvan Radulescu se face cunoscut publicului in volumul colectiv “Tablou de familie” insa consacrarea ii este adusa de celelalte doua opere ulterioare: romanul “Viata si faptele lui Ilie Cazane” din 1997 si romanul “Teodosie cel mic” aparut in 2006 la editura Polirom si primit foarte bine de critici.

Filiera literara nu este singura pe care autorul merge pentru ca acesta se ocupa si de filmografie (“Marele singuratic”, 1976). Razvan Radulescu semneaza, deopotriva, cateva scenarii romanesti din diverse roluri: ca scenarist impreuna cu Cristi Puiu pentru “Niki si Flo”, filmul lui Lucian Pintilie la fel ca si pentru filmul “Offset” al lui Didi Danquart, in rolul de co-scenarist pentru filmele lui Cristi Puiu, “Moartea domnului Lazarescu” si “Marfa si banii”, ca scenarist impreuna cu sotia sa, Melisa de Raaf pentru “Felicia inainte de toate”, in rolul de co-scenarist impreuna cu Radu Muntean si Alex Baciu al filmelor “Marti dupa Craciun”, “Hirtia va fi albastra” si “Boogie”, etc.

Pentru Razvan Radulescu, romanul “Viata si faptele lui Ilie Cazane” reprezinta in 1997 Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Chiar daca este reeditat dupa mai bine de zece ani, opera se citeste din aceeasi perspectiva, modul de intelegere al actiunilor nu difera de cel al operei din 1997. Fictiunea lui Razvan Radulescu nu este infirmata dar nici continuata de generatia mai tanara care determina aparitii mediatice si editoriale bruste dupa intrarea pe scena literaturii a lui Dan Lungu, a lui Catalin Tirlea, a Ioanei Dragan, etc. Punand in balanta cele doua opere, “Teodosie cel mic” si “Viata si faptele lui Ilie Cazane” se observa ca acestea nu au legatura cu dispozitiile prozaice ale ultimilor aproape douazeci de ani. Acest aspect este acceptat in cazul “Teodosie cel mic” care este un fantasy original insa este tulburator pentru “Viata si faptele lui Ilie Cazane” care pe langa faptul ca trebuie sa fie un roman care sa marcheze trebuie sa si anticipeze unele lucruri.

Lectorul are senzatia ca autorul se joaca cu el ca soarecele cu pisica pentru ca, cel putin la inceput, este dificil de identificat povestea carui personaj este spusa din moment ce exista doi “actori” Ilie Cazane: tatal si fiul.

Tehnica si miza autorului este de a modula si de a reproiecta proza pe masura ce o scrie. Tendinta ironica pe care Razvan Radulescu o are in crearea operei se observa inca din titlu. Cu un caracter de roman al formarii (bildungsroman) opera este parodiata in primul rand prin numele personajului principal care trimite cititorul spre o zona mai degraba a muncii manuale decat a celei intelectuale. Pe masura ce actiunea avanseaza se observa ca eroul nu se transforma in acel personaj principal de serie realist – socialista, acel comunist dur, fidel Partidului ci chiar devine placut cititorului. Pana la urma, nu eroul, Ilie Cazane tatal, este tinta sarjelor textuale, a conturarii caricaturale a ideilor ci textul propriu-zis creat spre a se balansa intre tiparul rigid al biografiilor din comunsim si diversele registre epice.

Personajul Ilie Cazane senior apare initial prezentat ca un individ nerealizat, orfan, fara o meserie, fara facultate terminata, mai exact fara o identitate concreta. Proza propriu-zisa incepe sa prinda contur de la etalarea intalnirii lui Ilie Cazane tatal cu Georgeta din Livezeni, o fata de provincie aflata la Bucuresti pentru a rezolva problemele legate de pensia tatalui sau cu care se si casatoreste mai tarziu, pe la inceputul anilor ’60 si se muta cu aceasta in casa socrilor. In ciuda faptului ca la prima vedere personajul pare unul banal, acesta este special prin prisma lucrurilor neobisnuite pe care poate sa le faca si a calitatilor sale, dar este limitat de puterea regimului. Primul dar pe care il are este acela ca prin simpla sa prezenta ii determina pe cei din rstaurante sa-l hraneasca gratis, lucru imposibil in perioada comunista. Cel de-al doilea dar din care i se vor trage, de fapt, toate supararile, este ca e suficient sa planteze doar o samanta pentru ca din ea sa rasara o planta deosebita, de pilda o rosie de proprortii uriase, fara ingrasaminte sau ingrijiri speciale. Conturat ca un personaj de o nevinovatie inefabila Ilie Cazane – tatal este purtator al unei forte inconstiente de sine care determina ca plantele sadite de el sa creasca intr-un mod nemaivazut si sa produca fructe extraordinare.

Securitatea afla de calitatile pe care Cazane le are si il ridica spre ancheta. Astfel e tinut in arest luni intregi pentru a se afla ce secret burghez detine de ajunge sa produca astfel de minuni biologice, este chestionat cu brutalitate insa fara succes: anchetatorul-sef, colonelul Chirita, nu reuseste sa obtina nicio informatie, ba mai mult este martor al unei demonstratii de horticultura deosebite. Cititorii nu au timp sa se acomodeze foarte bine cu personajul Ilie Cazane pentru ca autorul ii gaseste sfarsitul intr-un “accident” de camion, dupa ce este eiberat din arest, inainte de a deveni protagonistul atat a prorpriei existente cat si a romanului, in sine. Arestarea personajului este reprezentativ simbolica pentru modul in care actionau securistii prin izolare sau suprimare cu cei care erau diferiti.

O intrerupere atat de brusca a evolutiei sale in roman cere totusi completari. Inainte de a fi arestat, Ilie isi lasa sotia insarcinata care il naste pe 6 septembrie 1962 pe Ilie Cazane junior ce isi dovedeste inca de la trei ani capabilitatile de inventator. Astfel, autorul il introduce in roman pe Ilie Cazane – fiul pentru a continua firul actiunii. Capitolul intai reprezinta o schita a romanului, mai exact subliniaza toata actiunea ce urmeaza sa fie abordata si incadrata in coordonatele deja stabilite. Evolutia tatalui este reliefata rezumativ; se pune accent mai ales pe relatiile si constientizarile personajului din momentul in care devine cap de familie. Directia in care actiunea este prezentata cititorului nu este una discursiva, liniara sau cronologica. Odata cunoscut sfarsitul lui Ilie Cazane Senior, ceea ce urmeaza in capitolele ulterioare este mai accentuat in detalii insa viteza nararii este mai mica decat in primul capitol unde totul este doar rezumativ.

Soarta de martir a lui Ilie Cazane-tatal este cea care justifica titlul operei. Ilie Cazane este un personaj reprezentativ al tipologiei romanului aruncat in temnitele mortii, in anii ’50.

Tensiunea epica pe care o creaza Razvan Radulescu atunci cand ii pune fata in fata pe Ilie Cazane si pe colonelul Chirita este excelent conturata prin termeni simpli. Potrivit scriitorului Ovidiu Simonca in articolul “Marea dezamzagire” din revista “Observatorul Cultural”, “când știi să povestești, indiferent unde e plasată acțiunea, ai toate șansele să devii fermecător, cum e Răzvan Rădulescu, și cu succes la cititori.”

Un exemplu relevant in expunerea realitatii prin cuvinte simple este scena intalnirii din tren a colonelului Vasile Chirita, fostul anchetator al lui Ilie Cazane si individul care seamana cu ministrul Justitiei, de altfel, Diavolul:

“ -Părerea mea este că oboseala naște în capul omului tot felul de întrebări și-l face să se comporte și să vorbească aiurea-aiurea. […]

Chiriță își mută picioarele mai spre fereastră, în speranța că și vecinul său de compartiment o să și le mute pe ale lui mai la o parte și n-o să le mai frece unul de altul.

– Frec așa picioarele unul de altul, spuse cetățeanul, pentru că ghipsurile astea contra platfusului îmi țin cald și mă mănâncă. Dacă vă deranjează, le scot.

Și ministrul Justiției se ridică într-un cot, își dădu jos ciorapii în formă de trunchi de con și îi lăsă să cadă cu un pocnet sec lângă banchetă. Din pantaloni îi ieșeau acum două picioare mici și roz ca de bebeluș. (…) Chiriță fu cât pe ce să adoarmă, dar simți o gâdilitură la nas și strănută împroșcând abundent cu stropi.

– Ești copt rău de tot, tovarășe maior (m-au degradat, remarcă în gând Chiriță și simți o mare părere de rău), îți spun: aspirine două, ceai cald și în pat. Altfel nu trece. Somn ușor. Apropo, să nu uit. Familia e celula de bază a societății. Îmi pare sincer rău de dumneata: și mutat disciplinar, și degradat, și divorțat, vezi cum e viața asta? Un rău nu vine niciodată singur. Dacă asta te consolează cu ceva, pot să te asigur de un lucru: pentru mine rămâi mereu colonel. Așa am să-ți spun: colonele." (pp. 175-176, 181).

Vasile Chirita este imaginea fara cusur a omului de succes, anchetator competent, cadru activ al Securitatii, cu grad si functie avantajoase. Personaj auxiliar la inceput, ca un element uman de décor, anchetatorul-sef devine in a doua parte a cartii un personaj cu dimensiuni nebanuite. Psihicul sau este cercetat de autor cu minutiozitate. Un exemplu pe care autorul se concentreaza este atunci cand lui Chirita i se naste fetita Tamara: colonelul este induplecat de rugamintile sotiei de a boteza copilul cu preot insa acasa pentru ca lumea sa nu afle: “Tamara fu botezată în cădița de baie și, cât timp dură slujba, Chiriță se învârti în antreu, trăgând cu urechea la mișcările de pe holul blocului și mergând în vârful picioarelor. Părul tăiat însă de preot din capul copilului îl luă și-l puse între filele volumului Karl Marx, Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului, formulând mental dorința ca într-o zi […] fetița lui să ajungă avocată.”

In ciuda tariei si caracterului colonelului, Ilie Cazane reuseste prin plantarea in conditii imposibile a acelei rosii supreme de cincizeci de centimetri sa-l decalibreze. Caracterul imoral pe care Vasile Chirita il are in viitor nu este “vindecat” nici de lecturile in diagonala din Karl Marx, nici de acele discutii cu adjunctul sau, locotenentul Preda (care isi lucreaza superiorul peste o vreme) si nici macar de moartea lui Cazane. Personajul este destabilizat de influenta unor ideologii daunatoare, mistico-religioase si astfel incepe sa se abata drastic de la datoriile pe care le are. Acesta incinereaza rosia gigantica la crematoriu, apoi se gandeste sa devina protector al lui Ilie Cazane fiul, ramas orfan de tata, sa-I aranjeze venirea la un liceu din Bucuresti si sa-I asigure cazarea. Planurile insa ii esueaza odata cu interdictiie impuse de Ceausescu prin venirea sa la putere. Pe masura ce opera evolueaza, concentrarea autorului are in prim plan viata lui Chirita in locul celei a lui Cazane. Scriitorul subliniaza interesul inexplicabil brusc pe care Vasile Chirita il are pentru filosofie. Personajul isi pune intrebari legate de “ce este sufletul”, de cat cantareste, etc, atitudini total nepotrivite tipului sau de personalitate. Sedinta de spiritism cu Marx, pe care autorul nu ar fi conturat-o suficient de bine pentru cititor daca ar fi mers doar pe registrul parodic, il nelinisteste pe Chirita si mai tare. Finalul anchetatorului este acelasi cu cel prezis de calatorul din tren: divortat dupa ce sotia afla ca are amanta, mutat disciplinar, degradat si cu postul pierdut in urma denuntarii sale de subalternul sau, locotenent Costica Preda. Totusi, aceasta decadere sociala conteaza mai putin decat aflarea raspunsurilor la intrebarile esetiale ce il framanta pe personaj.

Personaj convingator, Ilie Cazane-fiul penduleaza pe tot parcursul operei intre etapele si momentele biografiei sale. Ca o ironie a sortii, acesta face liceul in Bucuresti unde o intalneste pe Tamara, devenind un cuplu. Finalul sau care aproape ca se identifica celui al romanului este unul tratat evaziv pe care nu se pune foarte mult accent. Culcat pe un pat muzical, proiectat si infaptuit de el insusi care scoate sunete simultane cu respiratia, personajul o are langa el in ultimele momente pe madam Sticlaru care filosofeaza in soapta: “Mare este lupta sufletului când se desparte de trup”.

Un nivel mai profund al scrierii romanului presupune impartirea cititorilor de catre autor in doua categorii: din prima fac parte cititorii ingenuu care confunda fictiunea cu viata iar din a doua categorie fac parte cititorii deosebit de pretentiosi in ceea ce priveste lectura, invadati de aceasta, pentru care este mai importanta “regizarea” povestii decat povestea in sine. Cartea – discurs, “Viata si faptele lui Ilie Cazane” este un roman al neputintei de a scrie un roman si totodata un scenariu in care succesiunea registrelor este atent conturata. Scriitorul anuleaza din start componentele “surpriza” pe care le au majoritatea bildungsromanelor si blocheaza astfel riscul unei lecturi de recunoastere, a unei lecturi naïve.

Cu umor si finete, Razvan Radulescu are deprinderea de a manui abil dimensiunea spatio-temporala a textului si de a utiliza componenete de supranatural si fantasmagoric fara a plictisi lectorul. Romanul “Viata si faptele lui Ilie Cazane” este un roman valoros ce reface fidel prin cuvinte un univers infernal exact asa cum a fost el, de un realism crud si covarsitor.

Subcap. 3.3.4.: Augustin Buzura – “Recviem pentru nebuni si bestii”

Nascut la 22 septembrie, 1938 in Maramures, Augustin Buzura este un eseist roman contemporan si prozator iar din 1992, membru titular al Academiei Romane.

Autorul urmeaza cursurile pre-universitare ale actualului Colegiu National “Gheorghe Sincai” din Baia Mare. Dupa absolvirea Facultatii de Medicina si Farmacie din Cluj, Augustin Buzura renunta la medicina si se reprofileaza pe literatura.

Volumul cu care debuteaza este “Capul bunei sperante” in 1963.

1990 este anul in care scriitorul intra in functia de presedinte al Fundatiei Culturale Romane iar intre 2003 si 2004 conduce Institutul Cultural Roman. Astazi este directorul revistei “Cultura”.

Printre romanele publicate de Augustin Buzura se numara “Absentii”, publicat in 1970, “Fetele tacerii”, in 1974, “Refugii” in 1984, “Recviem pentru nebuni si bestii”, in 1999, etc.

Autorului i s-au tradus doua romane in franceza: “Chemin de cendres”, in 1993, de Jean Louis Courriol si “Requiem pour salauds et fous”, in 2001 de Marily Le Nir, ambele publicate in “Editions Noirs sur Blanc"

In romanele sale din tinerete, autorul trateaza drama intelectualului care intra in conflict cu sistemul comunist al lumii academice iar in acestea experimenteaza procedeul fluxului constiintei. Romanele mai apropiate de prezent sunt narate printr-un limbaj mai simplu, sunt scrise la persoana a treia, eroii doresc sa reconstituie evenimente trecute cum ar fi revolta minerilor din Valea Jiului, cooperativitatea fortata, etc.

Pe langa activitatea sa literara, Augustin Buzura este scenarist a trei productii cinematografice si de televiziune: “Orgolii” (1981), “Padureanca” (1987) si “Undeva in Est” (1991)

Romanul care l-a facut cunoscut pe Augustin Buzura ca un autor al analizei psihologice extraordinar este “Absentii”, din 1970 care i l-a redat cititorului pe scriitor ca pe un innoitor al structurii prozei romanesti. Romanul este construit pe baza unor aspecte ale existentei pe care propaganda oficiala incearca sa le ascunda: lipsa independentei individuale, nelinistea, etc. Subiectul, un caz de torturare psihica (situatia unui jurnalist care este fortat de autoritati sa minta ani la rand), are succes in randul lectorilor si il plaseaza pe scriitor in prim – planul universului literar.

Romanele lui Augustin Buzura ajuta la ilustrarea unei imagini fidele a trecutului apropiat intr-o confruntare continua a ideologiei si a istoriografiei. Scriitorul este unul din cei mai cenzurati romancieri ai epocii respective, luptandu-se cu cenzorii pentru fiecare fraza.

Augustin Buzura nu este marginit de “deceniul obsedant” si este unul dintre putinii care au curajul sa investigheze si sa scrie despre crimele si josniciile ceausismului. Totusi, in urma acestei luari de atitudine, scriitorul are de suportat niste consecinte: este tras la raspundere pentru cutezanta sa din romanul “Drumuri cenusii” al anului 1988 si in urma unor presiuni de neconceput la care este supus, sufera un edem cerebral din care cu greu se reface.

Creata la persoana I, opera “Recviem pentru nebuni si bestii” apare in 1999 ca fiind prima fictiune scrisa de Augustin Buzura in perioada liberala. In mod automat, aceasta este pusa in raport cu proza autorului dinainte de 1989. Accentul se pune pe naratiune care este mai dinamica dar totodata apar elementele de senzational. In acelasi context, psihologismul e redus dar e intregit de o panorama satirica a moravurilor. Comportamentul politic percilitant al ordinii de stat din operele precedente este inlocuit cu vehementa jurnalistica a opiniei despre prezentul scandalos prin abaterile etice. Odata cu aparitia romanului, apar si cronicile care isi focuseaza argumentele pe modificarile de discurs dar si pe elementele de continuitate care dovedesc ca stilul autorului nu se deosebeste cu nimic fata de cel din perioada comunista si ca anul 1989 nu a modificat cu nimic perspectivele scriitorului; are aceeasi abordare ideologica pe care a avut-o si inaine de 1989. In operele sale romancierul incearca sa surprinda impactul puternic al faradelegilor si al crimelor comunismului pe care l-au avut asupra lectorului din punct de vedere cultural, moral si social.

“Recviem pentru nebuni si bestii” este mai mult decat un roman tranzitoriu, este un roman-cheie al creatiilor lui Augustin Buzura, esential pentru intelegerea ideii ca autorul reprezinta un moralist al conditiei umane si un analist intransigent al suburbiilor etice, din ce in ce mai extinse in societatea ultimilor ani; indica, de asemenea, o radicalizare perspectivei critice asupra societatii, o schimbare a ironiei in sarcasm si a nemultumirii in deznadejde. Este, totodata un roman al trecerii timpului: In acest sens, Augustin Buzura subliniaza in “Recviem pentru nebuni si bestii”: “Bem că se duce dracului țara, bem că nu mai avem nici o speranță, bem că alții nu fac nimic pentru noi, bem că nu eliberează nimeni, ne văicărim și plângem cât ne țin glandele, și istoria trece fluerând pe lângă noi, sau cum ar spune tata: avem ce merităm!”

Romanul lui Augustin Buzura poate fi interpretat sub o multitudine de forme. Astfel el reprezinta un drum spre spasenia individuala, o reprezentare fidela a coruptibilitatii de dupa 1989 sau o recenzie a degradarii umane. Sub aceste forme, opera intregeste un mozaic al constiintei in apropierea rascoalei. Pe ceea ce se concentreaza autorul in scrierea sa este povestea lui Matei Popa, un jurnalist pus sub amenintare de cei pe care ii urmareste in anchetele sale care par a avea legaturi cu cei ce l-au urmarit in perioada dictatoriala. Romanul releva un raport intre constiinta umana a personajului, tentatia de a cadea prada amenintarilor si trecutul dificil de lasat in urma.

Jurnalist si profesor de istorie, protagonistul Matei Popa duce la sfarsitul anilor ’90 o lupta dura cu unii dintre coruptii societatii romanesti depravate. Acesta este tabloul principal. Protagonistul este obligat sa aiba o dubla existenta periclitata si torturata in care instinctul de conservare este arma in lupta, existenta pe care o au mai toti eroii lui Buzura. Personajul este ilustrat cititorului prin anii petrecuti in inchisorile din Romania anilor 1980, prin amintirea iubitei sale care in incercarea de a trece granita moare inecata in apele Dunarii, prin revenirea in viata sa a unei alte femei ce ii marcheaza existenta si in cele din urma prin incercarea primei sale iubiri de a lasa in urma fantomele trecutului. Toate aceste tablouri indeamna cititorul la a fi rabdator in fata calailor nepedepsiti, a inechitatii si a cenzurii.

Ziarist stanjenitor, Matei Popa isi descopera propriul trecut ca un lacas al santajului si al terorii comuniste. “Calare pe doua veacuri”, personajul da impresia cititorului ca poate fi vazut ca un alter-ego al scriitorului: “Mii de articole mi se înșirau în față, ca un colaj banal, vechi, peste care mâna inutilității scria cu siguranță: ei și?[…] Sufăr că am suferit? Scrie, mă îndemnam, tot ce-ți trece prin minte, idei neterminate, dureri, spasme, microsenzații, plângi, mori, renaști și poate că din întreaga aiureală se va desprinde ideea, soluția. […]Scrie numele sentimentelor, trăirilor, monștrilor care te-au chinuit cel mai des: moarte, frică, lehamite, greață. Poate că sub un alt chip, mult mai perfid, ele sau ei te însoțesc și astăzi”. Acesta nu uita de cei traumatizati din comunism sau de tovarasii comunisti acum conducatori ai unui oras din apropierea unei zone miniere. Atunci cand este presat spre a vinde ziarul sau plin de anchete acesta compara consecintele pe care le-ar putea avea refuzul lui (aparitia unor articole indiscrete legate de viata sa dinainte de 1989) si ispita de a abandona totul, in memoria celor afectati de comunism. Hotararea pe care Matei o ia, are la baza cugetari intense si reintalniri imaginare cu trecutul care se refera la umanitate si la frontierele libertatii personale: “Suntem liberi, nu avem de dat nimanui nici o socoteala- ne place sa sustinem, in realitate, depindem de propriile noastre prejudecati si obiceiuri proaste, de amintiri agreabile si penibile, de simturile altora imprimate in noi…Singuri si nesiliti de nimeni cream in jurul nostru un zid pe langa cele datorate semenilor, ne izolam deoarece nu stim sa ne ferim altfel, mai inteligent, de nesfarsitele agresiuni.”

Vedeta in echipa de fotbal judeteana si miner cinstit, Matei Popa descopera cartile care ii contureaza viata mai mult decat era deja evidentiata de actiunile sale. Merge la cursuri de engleza cu domnul Filipescu de a carui fata, Elena, se indragosteste. Stilul pe care autorul il foloseste in relevarea fragmentelor in care este surprinsa iubirea acestora este original si stilat. Aceasta perioada a fericirii are insa un final dezastruos intr-o padure in care cei doi, aflati intr-o plimbare, sunt atacati de cinci barbati. Brutalitatea cu care este atacat Matei il trimite pe patul de spital unde este saptamani intregi la frontiera dintre viata si moarte iar pe Elena la tratament in Germania dupa bataia crunta suferita si dupa violul in grup la care este supusa. Intoarcerea sa dupa revolutie nu mai are niciun impact asupra lui Matei care, scarbit de dezinteresul autoritatilor in vederea prinderii vinovatilor, porneste pe cont propriu o urmarire ajutat de prietenul sau Radu. Gasindu-l pe vinovat, Matei incearca sa-l ucida, insa este prins si este condamnat si inchis. Prin antrenamentele zilnice pe stadion, Matei reuseste sa se reintegreze in societate. In aceste conditii se intalneste cu fosta alergatoare de performanta, Estera Braunstein, de origine semita de care se indragosteste. Iubirea celor doi dureaza o perioada scurta pentru ca fata emigreaza in Israel. O perioada cei doi isi intretin dragostea prin scrisori pana cand Estera revine in tara cu bani pentru a pregati trecerea peste granita a lui Matei. In vederea plecarii, Estera isi schimba infatisarea intr-o fata ordinara, ca sa nu iasa in evidenta, in “o muncitoare obosita” aflata la sfarsit de program. Hainele sale (un trening deteriorat si o jacheta cu gluga) si figura sa care duce la gandul unei boli ascunse sunt alte aspecte folosite de personaj in conturarea acestei idei de evadare. In acest context despartirea de locurile natale se infaptuieste in “mediocritate si minciuna”, nu este o actiune ireversibila.

Personajele sunt conduse de o calauza in drumul lor peste Dunare, un om cu palmele mari, tuns scurt si solid care isi dezvaluie povestea in fata personajelor fugitive pentru a reda consecintele riscurilor de a fi prinsi: “la securitate, m-au batut ca pe hotii de cai. Aici au obiceiul sa te lege de calorifer si sa dea in tine pana nu mai pot. I-am spus colonelului de securitate, dar si capitanului cu care se schimba la ancheta: Prieteni, va trebui sa ma omorati in bataie. Daca ma vor judeca ceva mai corect, scap in mai putin de trei ani si ingras cu voi pestii din Dunare. Cu voi si cu neamurile voastre, Vlad Tepes era un dulce copil fata de mine.” Actiunea insa nu e dusa la bun sfarsit pentru ca patrula ii descopera si chiar daca agresorul este impuscat de calauza, pistolul sau se descarca si atrage atentia unei patrule de graniceri-securisti care o impusca pe Estera sub ochii lui Matei; acesta traverseaza inapoi Dunarea revenind in tara.

In perioada ce urmeaza, Matei isi deplange soarta, in agonie si incepe sa urasca din ce in ce mai mult regimul comunist. In cele din urma, personajul fura din mina niste explozibil cu intentia sa arunce in aer sediul judetean de partid insa este din nou prins si inchis. In aceste circumstante apare un conflict moral cu el insusi al lui Matei referitor la modul in care sa raspunda la cererile insistente ale securitatii de a deveni informator si astfel de a avea libertate si un dosar curat. Acesta refuza sa devina “turnator” iar consecintele sunt corespunzatoare: pedepsele primite in inchisoare sunt mai aspre. A nu te conforma conudcerii in acea perioada, insemna un risc major asumat: “Suntem actori într-o piesă idioată și nici măcar nu ni s-a dat șansa unui rol de compoziție, ci purtăm tava și, deci, trebuie să spunem doar cele câteva vorbe admise figuranților”este o mentiune a autorului din acelasi roman analizat. Perioadele prin care trece sunt unele coplesitoare. In timp ce se afla inchis, se produce, la sfarsitul deceniului al optulea revolutia anticomunista. Chiar daca este participant activ, Matei nu accepta nicio functie la momentul impartirii acestora ci alege cariera de jurnalist pe cont propriu. Finalul operei ilustreaza casatoria sa cu Anca Negru ca o forma a vindecarii de trecut, eveniment ce se petrece in aceeasi zi in care este incendiata casa lui Matei Popa.

Spatiul inchisorii este conturat de Augustin Buzura prin diverse intamplari care reprezinta, de fapt, substanta romanului. Detinutii sunt descrisi ca fiind caractere duplicitare, “beton penal si conducte penale” sau “lipsite de afecte”. In contradictie cu aceste insusiri vine activitatea pe care ei o au si cea de a canta, in ciuda existentei lor, “Noi suntem mandria tarii”. Ei raman totusi “pungasi, gainari, hoti, violatori, proxeneti, homosexuali, traficanti de aur, tigani delapidatori, destui nevinovati.“

In inchisoare, Matei face cunstinta cu un hot pe numele sau Dinu Pistalu care vrea sa-l invete meseria dinauntru: sa faca bombe artizanale si sa desfaca lacatele si care totodata ii protejeaza spatele in inchisoare. In aceleasi conjuncturi hotul ii vorbeste protagonistului despre relatia pe care o are cu femeile: “…continua sa-mi placa femeile, mai ales cele cu amortizoare serioase, cum sunt nemtoaicele, olandezele si nordicele care, mai intai si mai intai, stiu sa-ti aprecieze efortul… Ale noastre, in conditiile socialismului, sunt bune, dar numai vara. in alte anotimpuri, pana dezbraci la ele iti trece cheful”.

“Recviem pentru nebuni si bestii” nu schimba formula cunoscuta a creatiilor autorului insa o perfectioneaza. Textul se bazeaza pe imbinarea a trei discursuri paralele dar nu e vorba de o competitie intre acestea pentru autoritate ci de o structura bazata pe un discurs stapanitor, unicul permis care are loc pe toata perioada romanului sub forma unui monolog indirect liber al personajului principal. Radiograma societatii romanesti totalitariste, care ar fi avut sanse de publicare inexistente in perioada descrisa si noua societate construita pe principiile obscenitatii si ale violentei sunt simboluri ale unei lumi aflata intr-o deriva tinuta sub control. Construirea cartii se bazeaza pe mai multe existente riscante.

Teoria existentei protagonisului lui Augustin Buzura reprezinta o cale fragmentata intrucat el mereu ramane captiv al propriilor intrebari. Chiar daca are parte de raspunsuri nu sunt cele pe care le doreste el ci doar provizorii sau partiale. Plasarea personajului in acest univers al indoielilor da o nota dramatica operei. Pana la urma, importante nu sunt neaparat scopurile, pe care in multe randuri personajul nu le atinge ci existenta propriu-zisa si trairile. Prin fortarea limitelor existentialismului, personajul Matei Popa are o constiinta puternica a damnarii ce conduce spre actiuni paradoxale. In naratiunea – cadru, protagonistul este atacat de un grup de personaje oculte inconjurate de “sateliti” utili spre a negocia. Personajele negative ale intamplarii sunt Neaga (general in retragere, conducator al militarilor ridicalisti), Anton (influent, bogat si inconjurat de semnele puterii prin detinerea dosarelor de securitate insa fara nicio ocupatie propriu-zisa) si Muntean (traficant de arme sub comunism).

Banuit ca detine dosarele lor oculte, Matei Popa este un individ de care vor sa scape prin distrugerea bunurilor personale, prin mita, prin santaj sau chiar prin moarte. Aceste incercari se regasesc indeosebi in negocierile deschise cu Antim si in articolele acestuia cu revelari mincinoase si necinstite sau in strategice scrisori anonime de amenintare. Scrisorile acestea, de fapt, constituie o a doua diviziune a discursului romanesc (marcate, de altfel, si printr-un corp de litera diferit) care se comporta ca niste catalizatori ce determina eroul sa se intoarca in trecut si sa explice, sa limpezeasca lucrurile atat fata de el insusi cat si fata de iubita sa Anca, divortata de Sergiu Georgescu, (doctor consacrat si sot aspru), a intamplarilor evocate. Acele acte ziaristice si epistolare scot in evidenta cosmetica nefavorabila, partea intunecata si talmacirea nedreapta si falsa a unor drame existente in biografia protagonistului. Contra acestora insa sta povestea autobiografica a eroului, in care sunt descoperite realele ratiuni si explicatii ale comportamentelor sale.

Actul lecturii se transpune astfel intr-o alta dimensiune, in care povestea lui Matei Popa se desfasoara din perioada de dupa adolescenta si pana in momentul reamintirii. In acest sens, timpul celei de-a doua naratiuni avanseaza cu rapiditate si intr-un mod subiectiv pana la suprapunerea sa cu timpul primei naratiuni, a naratiunii – rama. Naratiunea secunda releva momentele elementare ale vietii lui Matei Popa si a dispozitiilor in care se regaseste. Intreaga viata a familiei Popa este conectata cu minele in care majoritatea fortei de munca a orasului respectiv lucreaza. Tatal, miner cu experienta in spate, un individ tainic si solitar, cu care Matei nu are o legatura foarte apropiata sufera un accident (o prabusire a minei)care il face sa isi piarda memoria si sa ajunga invalid. Dupa o suferinta prelungitata, tatal moare lasand in urma sa regretele unei lipse de comunicare. Dupa moartea acestuia, mama protagonistului, fire familista, axata pe cresterea si educatia copilului si discreta si puternica in acelasi timp se retrage la tara cu aceeasi discretie cu care isi petrecuse intreaga viata. Fratele sau, Visarion, individ fragil si inteligent concentrat pe moduri de a evada in strainatate, termina Facultatea de Electrotehnica si incearca sa gaseasca strategii cat mai potrivite pentru a scapa de sub egida comunista. Un alt personaj care merita luat in considerare prin prisma aportului pe care il aduce in viata lui Matei este bunicul Visarion dupa care fratele lui Matei isi primeste numele. Vinovat de moartea catorva securisti si activisti de partid, tiparul seducator si cuceritor, acesta va lupta pentru construirea unei biserici in urma unui vis prevestitor, odata intors din padurile in care fuge de groaza concentrarilor de pe timpul razboiului. Destinul sau nu este conturat de Matei; batranul se face cunoscut cititorilor prin aspectele caracteriale cele mai reprezentative.

Supratema acestui roman este teama. O frica innascuta, profunda si instinctiva ce nu tine de orgoliul certitudinii, a sigurantei mai ales in situatiile limita evidentiate ci mai degraba de panica individului de a nu isi pierde valorile si pe sine.

Romanul lui Augustin Buzura este o componenta referentiala in istoria literaturii romane contemporane.

Pe 30 mai 2013, Augustin Buzura lanseaza reeditarea cartii “Recviem pentru nebuni si bestii” si mentioneaza pentru agentia de presa Agerpres ca prognozele pe care le-a facut cu ani in urma se adeveresc in zilele noastre.