Romanul Modern Maitreyi

ROMANUL MODERN- MAITREYI

Planul lucrării

Argument

Mircea Eliade , personalitate complexă a culturii române

Romancier, Nuvelist

Eseist

Folclorist

Orientalist

Istoric al religiilor

3. Teorie si creatie in expresia literara moderna

4. Elemente moderniste in romanele lui Mircea eliade

5. „ Maitreyi” – întruchipare mistică a unei alte lumi

Taina Indiei

Taina iubirii

6. „ Maitreyi” – între realitate și ficțiune

7. Concluzii

8. Bibliografie

1.Argument

Evoluția în literatură este esențială și practic inevitabilă. Un teoretic eșec al

aderarii sferei literarului la progresul cunoscut de științe și, în consecință, de societatea

umană ar însemna dispariția literaturii care nu ar mai prezenta interes în noul context,

nemairăspunzând noilor nevoi intelectuale și emoționale. Literatura crează modele care

trebuie să fie nu doar actualizate ci chiar cu un pas mai în față decât concretul palpabil,

decât realitatea cotidiană , pentru a hrăni mintea și spiritual uman. Arta este cea care oferă

perspective, incită, provoacă și oferă răspunsuri sau dimpotrivă, deschide căi spre

reflectare, așa că se ancorează cu necesitate în realitatea momentului, evoluând odată cu

civilizațiile pentru a corespunde cerințelor, necesităților permanent superioare, asigurând

totodată și imboldul spre un nou pas, fiind la rându-i un factor de progres.

Modernismul aduce cu sine o 'revizuire' a romanului și a tehnicii sale și în

cadrul acestui proces se produce o aparentă decădere a personajului. Inclusiv pe planul

moralității acesta suferă o declasare, adaptându-se unei societăți din ce în ce mai

individualiste, indreptată spre împlinirea materială. În condițiile în care nu reușește să se

adapteze, va fi un veșnic căutător de adevăruri, de noi morale, de noi orânduiri sociale și,

ceea ce-i va oferi consistență acestui nou tip de personaj va fi viața sa lăuntrică, cu luptele

sale interne, cu dilemele și neîmplinirile sale. Personajul modern va apărea gol de iluzii și

aroganțe, natural, despovărat de 'eroism' sau de senzațional, devenind un om ca atare și

prezentându-și condiția la fel de naturală: “eroul nu mai e supraom […]; luptând

împotriva 'fatalității interioare', va deveni un om printre oameni.”

DE CE MIRCEA ELIADE?

Răspunsul poate fi, pe cât de trivial, pe atât de greu de dat.

Eliade m-a cucerit încă de la primul roman citit , „Romanul Adolescentului Miop”;m-a cucerit adolescentul Eliade, cu preocurările sale pluridisciplinare, cu disponibilitatea lui intelectuală spre nenumărate domenii;m-au atras conversațiile nesfârșite cu prietenii în mansarda lui din strada Melodiei, m-au impresionat preocupările lui literare, atât de diferite de cele ale tinerilor din zilele noastre.

Incursiunea în lumea literară a lui Eliade a continuat cu proza fantastică: „La Tigănci”, „Domnișoara Christina”, „Secretul Doctorului Honigberger” și „Nopți la Serampore”. Au fost lecturi care m-au introdus într-o altă lume, o lume fantastică din care nu aș fi vrut să fac parte, dar care, totuși, mă atrăgea ca un magnet.

Au urmat apoi romanele sale, pe care le citeam cu o nebănită sete de Eliade: „Lumine ce se stinge”, „Maitreyi”, „Întoarcerea din Rai”, „Nuntă în cer”, „Noaptea de Sânziene”.

Am încercat apoi să înțeleg, măcar o mică parte din monumentalitatea operelor sale științifice: „Tratat de Istoria Religiilor”, și „Istoria Credințelor Religioase”.

Toate acestea m-au făcut să vreau să aflu mai mult și să nu mă opresc aici.

Mă bucur, totuși, că Mircea Eliade este opțiunea mea pentru această lucrare, pentru că în operele lui Mircea Eliade m-am regăsit de foarte multe ori.

DE CE MAITREYI?

Pentru că Maitreyi”este cartea sufletului meu!”

Împărtășesc în totalitate opinia lui Camil Baltazar. Maitreyi este un roman de care, odată introdus în lumea tainică a Indiei, nu te mai poți dezlipi.

Nu-ți rămâne atunci decât să te îndrăgostești, să iubești și să suferi alături de protagoniștii săi, Allan și Maitreyi.

Lucrarea de față nu are pretenția de a fi atins în totalitate complexitatea autorului, nici a romanului. Își dorește însă să scoată încă o dată la iveală frumusețea scrierii lui Mircea Eliade și să sporească interesul pentru opera sa și pentru literatură, în general.

Lucrarea este structurată în cinci capitole legate strâns de tema aleasă.

Am început prin prezentarea autorului și încadrarea acestuia în complexitatea spațiului cultural românesc.

Al doilea capitol se dorește a fi o introducere în lumea tainică și puțin accesibilă la acea perioada, a Indiei. Este o trecere scurtă prin conținutul romanului și tainele desfășurate înaintea cititorului.

In cel de-al patrulea capitol, termenul cel mai des întâlnit este cel de „panteism”. El se referă la un aspect foarte important în roman, acela al credinței că Dumnezeu se manifestă în toată natura. Acest aspect influențează comportamentul Maitreyiei pe tot parcursul romanului.

Capitolul final tratează un alt aspect important al romanului; acela al romanului exotic, pentru că Maitreyi este, pe bună dreptate, considerată cel mai exotic personaj feminine din literatura română. Ea este și cea care îl inițiază și pe Allan în tradiția hindusă, pentru ca la sfârșit acesta să devină parte integrantă a acesteia.

**Pentru că veridicitatea romanului a fost demonstrată, atât de către critici dar și de către autor însuși, mi s-a părut interesant să prezint și versiunea Maitreyiei, având drept suport catrea-replică a acesteia “It Does Not Die”(Dragostea nu moare), scrisă după aproximativ patruzeci de ani de la plecarea lui Eliade din India.

Lucrarea se încheie cu câteva opinii critice asupra autorului și asupra romanului propus.

Mircea Eliade, personalitate complexă a culturii române

A realiza biografia unui intelectual înseamnă să apuci – în speță „viața și opera lui Mircea Eliade” – de un fir din care ies o sumedenie de alte fire care se cer la rândul lor urmărite. Sau, cu o altă imagine, a contempla un copac privind nu numai la trunchi, ci și la crengile care cresc din el. În felul acesta, ample conjuncturi contextuale, sociale și politice sunt reconstituite pornind de la personalitatea aflată în centrul „investigației”. Situată în context, personalitatea este mai bine înțeleasă și capătă un contur clar creionat. Abordate prin prisma personalității, contextele ( deloc puține în cazul de față) dobândesc o coerență aparte.

În contextul culturii noastre, Mircea Eliade s-a înscris pe linia personalităților cu multiple deschideri ca: Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Iorga și George Călinescu.

Mircea Eliade, romancier și nuvelist

Din propriile declarații cuprinse în „Cuvânt înainte” la volumul „ În grădina lui Dionis” (Editura „Cartea Românească, 1981) rezultă principalele trepte ale cautării creației sale :

La terminarea liceului avea deja trei vocații: pentru cercetări obiective (orientalism, filosofie și istoria religiilor), pentru imaginație literară și pentru proză fantastică. Această „ vocație tripartită” i-a incitat întreaga producție de la primele cărți din tinerețe.

În India (1928 – 1935) a realizat studii asupra filosofiilor și științelor indiene; și-a luat doctoratul în yoga în 1936; a scris romanul pe jumătate autobiografic „ Isabel și apele diavolului” (1930) și altul mai mult sau mai puțin fantastic „Lumina ce se stinge” (1934).

Celebritatea autorului se datorează romanului autobiografic „ Maitreyi” (1930) , scris imediat după întoarcerea sa la București din India.

Romanul imediat următor „Întoarcerea din Rai” (1934) îi prezintă pe tinerii propriei generații – fără ideal și fără certitudini – în miezul evenimentelor sociale din 1932-1933. Romanul se inchide cu sinuciderea personajului principal, Paul Anicet, care nu a gasit raspuns la întrebarea dacă un barbat poate iubi în același timp și cu aceeași intensitate două femei.

Apărut ca o continuare a operei literare, „Huliganii” este o frescă socială de o deosebită autenticitate și complexitate, care își are propria sa autonomie. Cartea pune în discuție problema conflictului dintre generații și a destrămării familiei.

„Nuntă în cer” (1938) este o fascinantă poveste de dragoste, considerată după aproape o jumătate de veac de la apariție cel mai bun roman străin publicat în Italia.

„Noaptea de Sânziene” (apărută în traducere franceză în 1955 sub titlul „Forêt inedite”) a fost socotită de autor drept capodopera sa. Romanul conține, pe lânga teroarea rebeliunii legionare și vremurile tulburi și elemente fantastice, stranii, introduse în mod firesc în țesătura realistă.

Scrierile literare ale lui Mircea Eliade reprezintă două tendințe ireconciliabile : pe de o parte „ experiența”, autenticitatea, trăirea nemijlocită, intensă a realității, mai ales sub aspect spiritual și erotic, pe de altă parte fantasticul, reflectând experiența sacrului.

Cu privire la prima tendință, George Călinescu afirmă ca „ Mircea Eliade reprezintă cea mai integrală (și servilă) întrupare a gideismului”. Aprecierea se referă la faptul că pentru romancierul Mircea Eliade, sensul artei este „ cunoașterea , înțelegerea , instruirea de esențe pe cale mitologică”. Artistul trăiește intens „răul și binele eliberându-se de amândouă, rămânând cu o intactă curiozitate” și își notează autentic (documentar în sensul semnificației interioare ); stilul rămânând un fel de a te prefera pe tine adevărului”.

Cât privește cea de a doua tendință a creației lui Eliade, aceea fantastică, romanele și nuvelele fantasice : „Domnișoara Christina”(1936 , „Șarpele” (1937) , „Nopți la Serampore”(1938), „Secretul Doctorului Honigberger”(1940) , „La țiganci”(1959), „Pe strada Mântuleasa”(1968) au profunde rădăcini în floclorul românesc .

Sursa de inspirație ar mai putea fi considerată și șederea autorului în Himalaya și practicile învățate acolo. Întrebat însa de Claude – Henry Rocquet asupra acestui fapt, Mircea Eliade a refuzat să răspundă, sporind astfel și mai mult misterul și curiozitatea cititorilor săi.

Ioan Petru Culianu (1950-1991) cunoscut profesor de istorie a religiilor la Universitatea din Chicago și unul dintre cei mai apropiati al lui Mircea Eliade, până la sfârșitul vieții, clasifică opera lui Eliade în trei cicluri care reflectă și o filosofie personală :

Ciclul indian: din care fac parte „Domnișoara Christina” si „Șarpele”

Ciclul „idiotului” ( sărac cu duhul ), în care „idiotul” este înzestrat cu semnificația pozitivă atribuită în tradiția creștină. din acest ciclu sunt integrate nuvelele „La țiganci” și „Noaptea de Sânziene”

Ciclul de hermeneutică și criptografie în care se includ nuvele ca „Incognito la Buchenwald” , „Cele trei grații” , „Dayan” , „Nouăsprezece trandafiri” , „Mantaua”.

Mircea Eliade, eseist

Mircea Eliade a selectat o mică parte din cele peste o mie de eseuri ale sale , publicându-le în trei volume : „Oceanografia” (1934) , „Fragmentariu” (1939) , „Insula lui Euthanasius” (1943) .

Remarcăm diversitatea tematică a problemelor dezbătute : filosofia culturii , sociologia , etnologia , lingvistica , etimologia , teoria literaturii.

Sunt prezenți scriitori și filosofi , discutându-se opere din literatura spaniolă , italiană , engleză, franceză și română. Cele mai des întâlnite nume din spiritualitatea românească sunt : Mihai Eminescu ,Nicolae Iorga, Constantin Pârvu și Lucian Blaga. Una dintre ideile obsedante ale eseisticii interbelice ale lui Mircea Eliade este încrederea nestrămutată în destinul excepțional al României, în fertilitatea sa spirituală. Efervescența noastră culturală este comparată cu sterilitatea din Franța, Italia și Spania.

Aceste contestări nu sunt făcute de un amator demagog , ci de unul dintre cei mai avizați cunoscători ai literaturii universale, autor încă de pe atunci a câtorva pătrunzătoare analize asupra spiritualității occidentale, clasice și moderne.

Mircea Eliade, folclorist

Lucrările majore de folcloristică sunt : „ Folclorul ca instrument de cunoașteța noastră culturală este comparată cu sterilitatea din Franța, Italia și Spania.

Aceste contestări nu sunt făcute de un amator demagog , ci de unul dintre cei mai avizați cunoscători ai literaturii universale, autor încă de pe atunci a câtorva pătrunzătoare analize asupra spiritualității occidentale, clasice și moderne.

Mircea Eliade, folclorist

Lucrările majore de folcloristică sunt : „ Folclorul ca instrument de cunoaștere” (1937), „Comentarii la legenda Meșterul Manole” (1943) și „ De la Zamolxis la Gingis-Han”(1970).

În cea din urmă prezintă cele mai importante tradiții mitologice și creații folclorice ale românilor. Strălucitelor interpretări ale „Mioriței” si „Meșterului Manole” li se adaugă analiza mitului cosmogonic popular românesc, cel al descălecatului și al cultului mătrăgunei.

Studiile de sinteză au fost anticipate de ample analize , urmărind diverse aspecte ale folcloristicii : origini , istoric , interpretare , culegeri , traduceri , studii comparate , surse de inspirație pentru literatura cultă.

Erudiția, temeinica documentare, precizia, rigoarea și originalitatea caracterizează contribuțiile lui Mircea Eliade prin care folclorul românesc se integrează în mod firesc în universalitate.

Mircea Eliade , orientalist

Orientalistica, alături de istoria religiilor, a fascinat adolescența si tinerețea lui Mircea Eliade. Lupta împotriva somnului și exercițiile de educare a voinței din ultimii ani de liceu și primii ani de studenție, aspirația de a-și depăși condiția reprezintă punctul de plecare al curiozitații pentru tehnicile yoga. Cartea care îi aduce notorietatea în lumea științifică europeană și americană este „ Yoga. Essai sur les origines de la mistique indienne” (1936)

În acest tratat, Eliade a insistat asupra a ceea ce îl atrăgea în mod deosebit : tantrismul și diferitele forme de yoga populară, așa cum sunt ele întâlnite în legende și folclor. Aceste aspecte fuseseră neglijate atât de savanții occidentali, cât și de cei autohtoni.

„ Descopeream în textele tantrice că India nu era pe de-a-ntregul ascetică , idealistă și pesimistă. Există o tradiție întreagă care acceptă viața și timpul , nu le consideră nici iluzii, nici izvor de suferință încarnată ca singur fel de a fi în lume, în care libertatea absolută poate fi cucerită. De pe atunci înțelesesem deja că India nu cunoscuse numai dorința de libertate , ci și setea de libertate , crezuse în existența unei prezențe beatifice si autohtone , aici , pe pământ , și în Timp.

Mircea Eliade, istoric al religiilor

Ca istoric al religiilor, Eliade s-a afirmat prin sinteze vizând sacrul , începând din preistorie și până în prezentul său. În acest context amintim „Tratat de istorie a religiilor” , „ Istoria credințelor si ideilor religioase” .

În capodopere ca „Sacru și profan” , „Mitul eternei reîntoarceri” , „ De la Zamolxis la Gingis Han” , religia și mitologia sunt tratate aproximativ în stilul impus de Lucian Blaga.

Pentru Mircea Eliade , „mitul povestește o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc într-un timp primordial, timp fabulos al începuturilor”, mitul trebuie sa fie viu , creator , furnizând modele pentru condiția umană și conferind valoare existenței.

Privită în ansamblu , opera lui Mircea Eliade impresioneză prin complexitate , profunzime și unitate , esența ei formându-o filosofia și eseurile , deoarece marele om de cultură a căutat intotdeauna „piatra filosofală” sub semnul dramaticei întrebări „cum trăim?”

„ Mircea Eliade este, la aproape douăzeci de ani de la moarte mai actual ca niciodată. Actualitatea sa nu este dată de prezența fizică, ci de valoarea cărților sale. Ele sunt, în pofida acuzațiilor care i se aduc, acelea care desfid timpul.”

O ultimă trecere în revistă a creației vaste a lui Mircea Eliade ar arăta astfel:

Opere științifice

Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936)

Cosmologie și alchimie babiloniană (1937)

Comentarii la legenda meșterului Manole (1943)

Traité d'histoire des religions (1949)

Le Sacré et le Profane (1956)

Aspects du mythe (1963)

Le mythe de l'éternel retour (1969)

Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974)

Opere literare

Maitreyi (1933)

Întoarcerea din rai (1934)

Huliganii (1935)

Domnișoara Christina (1936)

Nuntă în cer (1938)

Pe strada Mântuleasa (1968)

La țigănci (1969)

Noapte de Sânziene (1971)

Bătrânul și birocratul (1974)

Romanul adolescentului miop

Lucrările publicate în limba română

Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004

Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004

Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003

Solilocvii, 1932, în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991

Maitreyi, 1933, roman indian

Oceanografie, 1934,

Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003

Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003

Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991

India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003

Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003

Huliganii, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003

Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003

Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003

Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991

Șarpele, 1937

Fragmentarium, 1938

Nuntă în cer, 1938

Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003

Nopți la Serampore, 1940 ediție curentă Humanitas, 2003

Mitul reintegrării, 1942

Salazar și revoluția în Portugalia, 1942

Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006

Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003

Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991

Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004

Noaptea de Sânziene, 1971

În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004

Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas, 2004

Lucrările publicate în limbi străine

Os Romenos, latinos do Oriente, 1943, Despre Români, latinii orientului, apare în limba portugheză

Yoga, 1936, apare simultan în limbile franceză și română

Tehnici ale Yoga, 1948

Yoga. Nemurire și libertate, 1954

Făurari și alchimiști, 1956

Tratatul de istorie a religiilor, 1949, ed. a doua, 1966

Mitul eternei reîntoarceri, 1949

Șamanismul și tehnicile extazului, 1951

Imagini și simboluri, 1952

Nașteri și renașteri, 1958

Mefistofel și androginul, 1962

De la Zalmoxis la Genghis Han, 1970

Mituri, vise, mistere, 1957

Istoria credințelor și ideilor religioase, 1976-1983

Briser le toit de la maison, 1986

The Quest ( titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969

Opere memorialistice

Jurnal, două volume( versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris)

Memorii, două volume, 1991( autobiografia sa)

Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006

Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. II, Humanitas, 2006

2. Teorie si creație in expresia literară modernă

Modernitatea a semnificat pe de o parte în domeniul artistic apusul vremilor în

care artistul era nici mai mult nici mai puțin decât artist pur si simplu, noua era aducând un

om nou, cu preocupări multiple și orizonturi largi, având sau nu dezvoltată și utilizată și

această latură a artisticului, intrinsecă tuturor ființelor umane.

Artistul nu este 'absolventul' unei 'școli de artă' ci e produsul societății și a

timpului său, înmagazinând în spiritualitatea sa toate caracteristicile erei sau curentului

care l-a format. Pe de altă parte, acest bagaj socio-cultural pătrunde în conștiința

scriitorului prin anumite forme de filtrare. Faptul că își îndreaptă atenția spre anumite zone

sau sondează aspecte particulare ale realității este dat de formația lui, de diferite aspecte

biografice și experiențe care l-au marcat, de lecturile sale sau de mediul în care s-a

dezvoltat. O influență aparte poate fi pusă pe seama formației sale profesionale.

Pornind de la ideea îmbinării spiritului creator artistic, cu acela teoretic,

științific, cu dimensiunea abstractizantă a aceleiași personalități, se putea ușor descoperi că

situația cea mai fericită este aceea în care cele două laturi se împletesc armonios, scriitorul

prezentând nu doar înclinații spre beletristic ci și un substrat științific, o propensiune spre

teoretizare. Urmărind această bivalență se va forma o nouă idee – firul călăuzitor al capitolului presennt – aceea a stabilirii dacă se poate spune, așa cum este unanim acceptat în cadrul domeniilor științifice, de un progres în cadrul mult mai subiectiv al artisticului, o evoluție în artă și, în mod particular, în literatură. Așadar, ceea ce își propune lucrarea de față este urmărirea

manifestării progresului în artă, prin câteva studii de caz.

Dat fiind caracterul spațial restrâns al acestui capitol, m-am rezumat doar la atingerea punctelor de bază ale vastei teme ce o presupune curentul modern, urmărind – nu foarte în detaliu, ci numai atât cât să se redea o imagine unitară, nefragmentată, de ansamblu – trăsăturile moderne. S-au selectat, în demersul analitic asupra criteriilor care stau la baza scrierii moderne, acele aspecte care au fost întâlnite la mai mulți cercetători din domeniul literaturii.

Demersul fundamental comparatist este cel care stă la baza lucrării de față,

constituind metoda de cercetare cea mai convenabilă, abordată pentru revelarea aspectelor

specific moderniste la cei câțiva scriitori români și străini, aspecte similare, prezentând mai

multe sau mai puține filiații sau paralelisme, urmărite în conformitate cu anumite criterii

moderne deja încetățenite în teoria literară. Pe de o parte s-a determinat frecvența unor

criterii ale modernității la acești scriitori, pe de alta s-a analizat și corespondența dintre

formația teoretică a fiecărui scriitor și opera sa de creație – evidențiindu-se deci dubla

condiționare – între țeserea universului individual al scriitorului și cel al spiritului epocii.

Permanent, sursele bibliografice ne-au fost de folos în urmărirea scopului

propus, înlesnind identificarea elementelor de referința a zonelor de interes, pretabile la

studiul propus, a scriitorilor cu un profil concordant cu tema. Au prezentat o paletă

interpretativ orientativă, ajutând la stabilirea operelor reprezentative și la găsirea

elementelor comune creației științifice și beletristice. Această bază teoretică și

metodologică a constat în patru tipuri de bibliografie: generală, cuprinzând date referitoare

la curentul literar în discuție, criteriile modernismului, concretizările sale pe plan literar;

critică orientată, făcând referire la scriitori și analizând operele lor; operele teoretice și

operele literare ale acestor scriitori.

Ideea de progres în artă, subiect până în prezent nu foarte extins dezbătut, dar

totuși controversat, a alcatuit rațiunea câtorva studii, articole sau cărți, care au încercat a

oferi o explicație și o argumentare în favoarea existenței unui progres în domeniul artistic.

Dacă Benedetto Croce se situa între negare și afirmare, considerând imposibilă urmărirea

unei evoluții câtă vreme operele de artă sunt produse ale spiritualității și au un caracter

profund subiectiv și eterogen, fapt care le situează în zona inaplicabilității unor comparații

asupra lor în general, ceea ce presupune ineficacitatea unor demersuri de stabilire a

progresului altminteri decât în cadrul unor cicluri progresive sau serii istorice, Tudor

Vianu, parțial de acord cu Croce, dar neputând nega din start ideea de progres general în

artă, se pronunță mai circumspect în privința limitării acestuia doar la anumite serii

istorice. Nicolae Manolescu accentuează aceeași piedică, absența unui criteriu unic de

evoluție, pe când Adrian Marino observa posibilitatea apartenenței artei la mai multe serii

de progrese, un progres unitar fiind dificil de punctat datorităeterogenității elementelor

constitutive ale unei opere de artă.

Schimbările radicale aduse de modernism pe planul exprimării artistice aduc în

discuție ideea progresului în artă. Dacă teoreticienii artei sunt aproape unanim de acord cu

progresul în cadrul seriilor istorice, vom încerca să arătăm că există progres și dincolo de

această delimitare. Artistul pune în operă conflictele actuale ale epocii sale, de aceea se poate spune că există un progres în artă, în contextul în care arta este mereu în contact cu progresul societății. Bineînțeles, o dezvoltare cantitativă nu implică neapărat și valoare. Prin multitudinea de producții subculturale, kitschuri, producții ale culturii de masă, s-ar pune problema unui regres al artei. Începând cu modernismul, apar elemente ce par a aparține declinului: negarea,

deconstructivismul, stilul antiliterar, jocuri textuale aberante, hazardate, bizare, arta ca

deliciu gratuit etc. Toate acestea, duse la extrem și folosite ca scop în sine, dăunează

funcționalității generale a artei, însă vom arăta în lucrarea de față cum, utilizate cu măsură

și simț artistic, în mâna adevăraților scriitori de geniu, devin elemente constructive și

dovezi incontestabile de progres literar.

Pe de altă parte, arta se naște din tensiunea nou-vechi, este o revalorizare, chiar

o negare a trecutului, a unei arte văzută pe alocuri ca perimată. Așa cum preciza Ion

Pascadi,” progresul în literatură nu poate fi problematizat decât în cadrul raportului dintre

tradiție și inovație.”5 Dacă în clasicism exista un singur adevăr, modernismul percepe mai

multe, pornind de la realitatea interioară, relativă. Paradigma artei clasice derivă dintr-un

sistem logic, unic, complet, care este repetat mereu, în fiecare obiect de artă, în același

mod, astfel încât toate aceste opere sunt legate strâns și dictate de regulile acestui

sistem. Paradigma artei moderne este caracterizată de deschiderea sa și de infinitele

posibilități și poziții ce pot fi luate, după cum se va arăta în secțiunile dedicate operei

deschise. Când regulile stricte guvernează știința, există puțină toleranță pentru explorare:

dacă este acceptat un singur adevăr, atunci există un singur mod de a reprezenta viața prin

artă, dacă sunt mai multe idei acceptate, atunci există diferite forme de expresie tolerabile.

Progresul se întemeiază și pe acumularea în timp, artistul având la baza formării sale și

operele de până la el. De exemplu, vom demonstra, analizând conceptul de

intertextualitate, cum scriitorul modern poate folosi textele scrise anterior, poate adăuga

încă un paragraf textului infinit, care astfel este din ce în ce mai cuprinzător. El nu doar

copiază, ci și reinterpretează, prin adaptarea acestor texte preexistente, prin pastișarea lor

uneori ironică sau ambiguă. Vom vedea cum trecutul este acum revalorizat deoarece nu se

mai poate crea ca odinioară însă se pot relua aceleași subiecte, sub o nouă formă.

Omul modern este mai complex datorită dezvoltării capacităților cognitive.

Progresul nu se obține datorită faptului că arta se îndreaptă spre ceva anume, nu

faptul ca aceasta căuta îndeplinirea unui scop este ceea ce dă măsura unei evoluții. A

progresa nu înseamnă a crea opere clasice modernizate sau opere moderne clasicizate. Pe

scurt, arta se înscrie unor nevoi: de a vedea altfel lumea, de a oferi explicații ale acesteia,

fie ele și fictive, de a oferi senzația transcenderii și integrării într-un univers izomorf

realului. În sensul în care se apropie mai palpabil de acestea, față de ceea ce a reușit a oferi

în epoca anterioară, arta progresează.

În concluzie, necesitatea sau oportunitatea acestui studiu asupra expresiei

literare care îl caracterizează pe omul modern, sunt probate, după cum s-a menționat, prin

slaba reprezentare a unor atare încercări în critica de specialitate, în special a unora

realizate prin acest mod de abordare, constând în paralelismul dintre activitatea științifică

și cea creatoare a celor câțiva reprezentanți, urmărit pe baza criteriilor modernității și

încercând să surprindă progresul în sfera literarului. Originalitatea acestei lucrări,

caracterul său științific novator, constă tocmai în faptul că propune un studiu comparat nu

doar între modurile de apropiere de modernismul literar și de noua 'modă' a scriiturii, la

diferiți scriitori moderni, ci și în alegerea acestor scriitori reprezentativi pe baza criteriului

apartenenței lor la o categorie aparte, aceea de scriitori formați pe un fundal științific, pe un

profil de teoreticieni într-un domeniu mai mult sau mai puțin conex literaturii, și analizarea

operei lor de creație chiar prin prisma acestor preocupări teoretice. În ce privește

actualitatea temei, se poate considera că atâta vreme cât epoca în care ne înscriem este

guvernată de aceleași probleme și de aceleași manifestări pe plan literar, doar că ai mult

sau mai puțin evoluate sau modificate față de formele incipiente sau reprezentative relevate

în lucrare, fără îndoială că analiza acestora din urmă va prezenta interes.

"Modernismul – simbioză între teorie și creație", in acest prim punct as dori sa aduc in discutie epoca modernă, modernismul, de la delimitări istorice și terminologice, definiții și semnificații până la forme de manifestare literară pe un fond socio-spiritual caracteristic.

Diferite recenzii și bibliografii iau diferite repere sau cronologii dar majoritatea

converg spre ideea, exprimată mai succint de Adrian Marino, că “se poate vorbi de un

curent “modern” începând cu simbolismul, la noi din 1920”

Se enunță acum, pe lângă conștientizarea de sine a literaturii, deschizând

drumul către metaliteratură, alte criterii de bază: schimbarea raportului literatură–

realitate, polisemia interpretării, finalul deschis (opera deschisă) și, cel mai pregnant, criza

structurii (destructurarea, literatura despre literatură, criză a compoziției).

Modernismul urmează și se autodefinește prin promovarea anumitor etape,

printre care: eliberarea instinctului creator de orice inhibiții, conștientizarea originalității

creatoare, respingerea conformismului și imitației, liberalizarea gustului, mărirea sferei

literarului.

Matei Călinescu menționa existența a cinci “fețe” ale curentului cultural în

discuție: modernitatea propriu– zisă, avangarda, decadența, kitsch-ul și postmodernismul.

În ceea ce privește modul de manifestare a spiritului modern în literatură, se

conturează câteva trăsături caracteristice: renunțarea la prezentarea evolutivă (cauză-efect),

folosirea fragmentării și a juxtapunerii, a motivului, a simbolului, a aluziei, a altor

mijloace precum: paralelele de semnificații, diferite voci, schimbări și suprapuneri de

realități interioare (fluxul conștiinței, timp psihologic sau simbolic), abordarea structurală

a experienței prin psihanaliză, mit, înțelegerea și pătrunderea simbolică a realității, având

la bază metafora și substituția, utilizarea finalurilor ‘deschise’, ambigue, punerea la

îndoială a însăși realității acțiunii, căutarea unui sâmbure de înțeles într-o lume lipsită de

Dumnezeu, critica valorilor tradiționale ale culturii.

"Funcția cognitivă a literaturii și progresul în artă" urmărește

aceste trăsături destul de controversate, încercând să stabilească dacă se poate vorbi într- adevăr, așa cum susține epoca modernă a literaturii, de o cunoaștere prin artă.

Conștiința modernă își face simțită prezența când apar disociațiile: ordine

Socială și reală, ficțiune și viață himeră și luciditate, naivitate și spirit critic. Evoluția tot

mai accentuată spre dedublare și analiză conduce la un proces de raționalizare a literaturii.

În ceea ce privește progresul, acesta nu înseamnă“dezvoltare după o normă

spre un punct fix ci o dezvoltare a funcționalității unei structuri în vederea unui rezultat

maxim în anumite condiții ale mediului extern” iar în domeniul literar se poate vorbi de

progrese chiar pe mai multe planuri și nu se poate spune că nu ar exista un progres în artă

doar pentru că anumiți teoreticieni nu au găsit o metodă de a-l dovedi sau cuantifica. Arta

nu trebuie să aducă un rezultat căutat, ci pe mai multe planuri: estetic, structural, al

îmbogățirii cunoașterii de sine a omului, deci al funcționalității.

În “Noua structură și opera lui Marcel Proust” din volumul “Teze și Antiteze”,

Camil Petrescu observa acea necesitate de conformare a creațiilor literare moderne la

spiritul epocii. Se poate vorbi, în operele scriitorilor moderni, de o sincronizare la ultimele

descoperiri științifice ale civilizației căreia îi aparțin, ducând la noi teoretizări și filosofii,

la o nouă optică și o abordare cu totul diferită a operelor literare, acestea căpătând un alt

statut, nemaifiind dicteuri ale muzei ci lucrări complexe și interdisciplinare, care

înglobează toate cunoștințele acumulate de omul multilateral din spatele penelului:

eruditul, scriitorul – om de știință, spiritul artist secondat de acela analitic, de care dau

dovadă cele mai strălucite personalități ale epocii, minți cărora această dublă valență le

asigură genialitatea.

La drept vorbind, influența reciprocă dintre teorie și creație este una benefică și

totul pornește de la spiritul uman creator.

Creația literară, având ca obiect realitatea și ca scop descrierea ei într-o formă

specifică, face uz de cât mai multe procedee de investigare, de cunoaștere a acesteia, nu se

limitează doar la inspirația autorului: "Activitatea constitutivă de opere nu este totuși pur

instinctivă, irațională, lipsită de orice lumină a cunoașterii. Ea se întovărășește cu

numeroase acte de cunoaștere, ca una care, urmărind un scop, trebuie să adapteze, în

vederea realizării lui, mijloacele și materialele de care dispune.”

"Îmbinarea dintre teorie și creație literară –reprezentanți",

Aceștia sunt cei șase autori la care m-am oprit pentru a le demonstra apartenenta la curentul literar modern : André Gide, Jean Paul Sartre, Umberto Eco, Camil Petrescu, George Călinescu și Mircea Eliade

Semiotica este, pentru Umberto Eco, știința care oferă, prin decodarea

semnelor și a relațiilor dintre ele, posibilitatea de a descrie lumea în complexitatea ei, de a

capta și pătrunde toate înțelesurile și de a crea conexiuni prin deriva sensurilor spre

semioza nelimitată, iar pentru Mircea Eliade, ceea ce interesează este preaplinul semiotic

prin care se va realiza manifestarea sacrului în profan.

Teoria literaturii este domeniul "științific" care i-a preocupat pe toți cei șase

scriitori. Gide, pionier al crizei structurale în roman, a lăsat moștenire și ca teoretician

literar contestările metodei literare tradiționale și preferința pentru procesul de elaborare a

creației. Sartre a dezbătut raportul creator- operă- cititor și a meditat asupra funcției

literaturii. Eco s-a preocupat de legăturile dintre lumile narative și realitate și a promovat

conceptul de operă deschisă. Camil Petrescu s-a remarcat prin promovarea ralierii

literaturii la descoperirile vremii și prin teoriile asupra anticalofiliei și autenticității.

Mircea Eliade s-a aplecat și el asupra problemei autenticității în opera literară și asupra

psihologiei personajelor.

Filosofia ni-i înfățișează pe Sartre, dezbătând, în cadrul existențialismului, idei

precum contingența, libertatea, raportul dintre existență și esență, pe Camil Petrescu, care

adoptă fenomenologia lui Husserl și intuiționismul lui Bergson, preocupându-se de stările

interioare și de primatul conștiinței asupra existenței și pe Mircea Eliade, care cochetează

cu idei filosofice inspirate din religia indiană și tibetană.

Istoria religiilor este domeniul reprezentat de Mircea Eliade, care marșează pe

o analiză a modelelor religioase dezvoltate de-a lungul civilizației umane, urmărindu-le pe

trei direcții – fenomenologia, hermeneutica și integrarea în context – și punând în lumină o

idee centrală: relația dintre sacru și profan.

În ce privește trecerea spre beletristică se remarcă anumite trăsături care

marchează operele literare ale acestor scriitori cu dublă valență, urmând a se discuta

diferitele moduri de abordare și manifestările contradictorii.

Camil Petrescu, André Gide, Jean Paul, Sartre, Umberto Eco, Mircea Eliade-

Opera deschisă, cititor participant la producerea textului, arta de a scrie un roman centrat sau nu pe perspectivă multiplă, unificată, autoreferențialitate, antiliteratura, anticalofilia, antieroul, stil fără stil, eveniment banal, comun, metalimbaj, intertextualitate,

metanarațiune, cuprinderea a tot ce s-a scris, inventat sau implementat latent în conștiința

colectivă de-a lungul progresului civilizațiilor, analiza romanului pe cale de a se

face, punerea în abis, existențialismul, imposibilitatea independenței, “libertatea” de a

alege, tema condiției umane, cunoaștere prin artă, mister, suspans, material concret, explicit, fantastic, abstract, teoretizant, simbolic, spiritual, toate acestea sunt trasaturi ale stilului modern.

În modernism se observă un reviriment al folosirii mitului în literatură, mitul

operând cu imagini care transcend limbajul și favorizeazță multiplicitatea decodării.

Mircea Eliade vede soluția crizei literaturii prin întoarcerea la mituri, dar nu la o literatură

despre mituri ci una în care să se facă remarcată prezența transcendentului în experiența

umană, prin recâștigarea armoniei, omul integrându-se în mediul său și învingând 'teroarea

istoriei'. Proza fantastică eliadiană e un exemplu strălucit de aplicare a acestei idei. Gide și

Sartre, spre exemplu, au reactualizat unele din miturile antice într-o manieră personală,

Această așa-zisă 'demitizare' nefiind decât un proces natural de reintegrare a 'mitului' în

cotidian.

La baza noilor orientări, care pun accent pe semnificație, va trebui să se afle un

'nou' limbaj, materialul lingvistic folosit va fi, în consecință, revizuit, oarecum emancipat

pentru a corespunde cerințelor noii sale funcții. Limbajul va căpăta o relevanță cu atât mai

mare cu cât se va observa importanța sa în punerea în practică a tendințelor moderne spre

simbolizare, deschidere, polisemie sau ambiguitate, deoarece toate acestea vor fi date, într-o

mare măsură, de modul de folosire a cuvântului. Astfel, caracteristic scrierilor moderne

este un limbaj-semn: "În domeniul semnificației valoarea reală a limbajului va deveni o

preocupare crucială . Limbajul nu va mai fi conceput ca exprimând pe de-a întregul

realitatea sau ființa, ci va fi conceput ca mijloc, ca instrument relativ autonom prin care

este doar posibil săse reprezinte realitatea cu mai micăsau mai mare exactitate."

Dacă la Eliade operele literare sunt invadate de termeni mistici, mitici și

filosofici, la Eco limbajul este cifrat, cu elemente esoterice, tehnice, dar și cu invenții

lingvistice ale semioticianului.

Se remarcă nevoia de a fi la curent cu noutățile in știință și artă și de a investiga

și alte zone culturale. Astfel, Eliade și-a îndreptat atenția către orizonturile orientale sau

spre civilizațiile ancestrale, Camil Petrescu se va revendica de la cultura franceză,

îndeosebi de la spiritul modern al lui Proust. Jean Paul Sartre va prelua idei de bază din

fenomenologia lui Husserl și Heidegger, precum și din psihanaliză, Gide s-a aflat mereu

sub imperiul dialecticii, între două religii, două secole și două curente literare.

O alta caracteristica a romanului modern o reperzinta

"Autoanaliza – depășire a limitelor textului literar" vorbește despre intervenția

analitică a autorului în textul literar, ca urmare a conștientizării de sine a actului de

producere a scrierii literare. Un text autoreferențial este "textul care se întoarce asupra-și,

care se poate reflecta și comenta pe sine; textul printre ai cărui referenți găsim 'textul

însuși' (în literalitate ca și în procesul enunțării lui) și care în spațiul său include și propriul

metatext".

"Chestiuni de metodă, anticalofilia" explică intervențiile scriitorului în operă ca

pe adevărate "ars poeticae", din care noua metodă, a scrierii romanului modern, poate fi

învățată de oricine este doritor. Scriitori precum Camil Petrescu, André Gide sau Mircea

Eliade, prin voci ale personajelor oglindă, vor da uneori adevărate lecții de condeistică

altor personaje sau își vor întrerupe firul narațiunii prin note și adresări către cititor, în

care sunt explicate gândurile și intențiile lor, metodele agreate de ei în conceperea unui

text literar – renunțarea la stil, ortografie, caligrafie, promovarea autenticului, naturalului,

francheții, digresiunilor, fluxului liber al gândirii, debarasarea de inhibiții și prejudecăți.

"Punerea în abis" aduce în lumină procedeul inovator ce stă la baza autoreferențialității, venind ca o consecință a autoanalizei, deoarece apar prin aceasta enclave de autoreferire, constituindu-se în cadre pentru narațiunea propriu zisă sau, dimpotrivă, fiindcă pe fundalul general al povestirii apar istorisiri privitoare la însăși scrierea romanului.

"Problematica personajului modern" – punând accent pe modificările caracterologice ale

eroului epocii literare moderne – și "Filosofia conștiinței personajului" în care se

analizează"Antieroul, personajul comun" specific romanului nou, "Actul gratuit" ca

încununare a tendințelor de revoltă și a libertății totale, independentă de presiunea

moralului și debarasată de orice valori clasice, și "Frământarea

existențială", se pune în lumină lupta interioară, căutarea de noi repere și justificări ale

existenței, de puncte de sprijin, tendința de filosofare și oroarea de o existență fără centru

și sens, a omului căzut într-o lume demitizată, asumarea unor acțiuni (a unui rol, a unei

esențe) care să aducă salvarea, 'mântuirea prin asumare'.

Modernismul aduce cu sine o 'revizuire' a romanului și a tehnicii sale și în

cadrul acestui proces se produce a aparentă decădere a personajului. Inclusiv pe planul

moralității acesta suferă o declasare, adaptându-se unei societăți din ce în ce mai

individualiste, orientată spre împlinirea materială. În condițiile în care nu reușește să se

adapteze, va fi un veșnic căutător de adevăruri, de noi morale, de noi orânduiri sociale și,

ceea ce-i va oferi consistență acestui nou tip de personaj va fi viața sa lăuntrică, cu luptele

sale interne, cu dilemele și neîmplinirile sale. Personajul modern va apărea gol de iluzii și

ifose, natural, despovărat de 'eroism' sau de senzațional, devenind un om ca atare și

prezentându-și condiția la fel de naturală: “eroul nu mai e supraom […]; luptând

împotriva 'fatalității interioare', va deveni un om printre oameni.”

Mircea Eliade considera că literatura are ca fundament trăirile scriitorului, astfel

făcându-se loc în narațiune și experiențelor proprii, așa cum Camil Petrescu putea scrie

'onest' numai la persoana întâi. André Gide, prin vocea lui Édouard, face referire la aceeași

nevoie de a scrie ceea ce simte, de a pune în operă trăirile sale autentice.

Din perspectiva interioară a autorului, de regulă atât relatant cât și actant al

unei narațiuni bazate pe autenticitate, se pot desprinde pe alocuri anumiți 'afluenți' ai

conștiinței proprii, rezultând mai multe personaje oglindă– fiecare fiind reprezentantul

unor însușiri psihologice mai mult sau mai puțin conflictuale ale autorului, manifestându-se

astfel, în scriere, perspectiva multiplă.

Făcând parte dintr-un univers metafizic, anumite concepte sunt transpuse în

opera de creație a lui Mircea Eliade găsindu-și cea mai plauzibilă și naturală manifestare

prin proza sa fantastică. Elementele fantastice par a avea rolul de a oferi un mediu, un

cadru pentru anumite problematici neverosimile într-o altă formulă narativă.

La Mircea Eliade o anume preocupare pentru fenomenele sociale se poate

întrezări în romane precum Huliganii sau Noaptea de Sânziene.

Albérès observa că în modernism "Romanul nu va mai fi 'centrat' pe un fapt

divers studiat cu gravitate" Existența unei anume 'crize' – modificări față de structura

tradițională– nu poate fi negată și punerea acesteia pe seama diferiților factori exteriori

creației literare și apropiați cotidianului ar putea avea un fundament real, însă ceea ce duce,

în mod direct, la aceste schimbări este modificarea perspectivei autorului asupra modului

de a-și concepe opera și abordarea în alt fel a scriiturii, a procesului de producere a operei,

iar acest fenomen reprezintă într-adevăr efectul feluritelor influențe ale vieții în societatea

modernă.

La scriitorii studiați se observă prezența unor elemente, definitoriu moderne,

convergente spre pierderea centrului și producând o alunecare a romanelor spre

acronologic: jurnalul de existențe, documentul autentic, corespondența, autoincluderea

auctorială, apelul la fluxul conștiinței, discontinuitatea, fragmentarul.

"Semioza eliadiană– genialitatea semnificației",reprezintă o aplicație

pe baza unor opere ale lui Mircea Eliade, se constituie într-o analiză a influenței formării

teoretice asupra spiritului creator.

Concluzii

Capitolul "Teorie și creație în expresie literară modernă" se dorește o încercare

de analiză a interacțiunii dintre personalitatea artistică, creatoare de ficțional, și aceea

realistă, de 'om de știință' sau teoretician, a unor scriitori moderni preocupați atât de

domeniul literaturii cât și de diverse ramuri ale științei. Prin aceasta s-a urmărit

interferența în literatura modernă a diferitelor aspecte provenite din alte domenii, fapt care

a dus la modificarea, la transformarea operei literare, în modernism, sub impactul

cotidianului sau al teoreticului care răbufnea în mediul înconjurător, găsindu-si sălașul în

mințile anumitor personalități ambivalente care nu s-au mulțumit cu un singur statut, de

teoretician sau creator de ficțiuni ci au înglobat în spiritualitatea lor variate 'filosofii' de

viață sau concepte științifice, pe care apoi le-au transpus și metamorfozat și în alte forme

decât cea teoretică, anume sub aspect de literatură. Prin urmare, în aceasta din urmă se

întrezărește sâmburele unei anumite formări intelectuale, valența dublă de creator teoretician

neputând fi neglijată, manifestându-se în abordarea întreprinsă de cel care o

deține, fie prin reflexe de imaginar răzbătând din opera de teorie sau din opera științifică,

fie prin răsunete ale teoriei, ale ideilor sau conceptelor științifice de la baza formării

spirituale a individului, în opera sa de creație.

Acest dualism al spiritului modern, al secolului științei, tehnicii și alternanței

planurilor, reprezintă, la urma urmei, însăși esența, normalitatea ca atare a modernismului,

fiind ușor de surprins la omul modern în genere, și manifestându-se în forme mai

accentuate, ajungând la apogeu, la marile personalități. Care sunt condițiile apariției

acestor fenomene de extrapolare a ideilor în alte sfere, atât de diferite, cum se aliniază

acestea sub stindardul criteriilor modernității literare, care sunt consecințele acestui

dualism, ce aduce nou o asemenea abordare a scriiturii, prin ce metode se poate realiza o

asemenea trecere și corespondență între ramuri atât de diferite, ce procedee inovatoare se

impun și care ar fi trăsăturile de bază, atributele unor asemenea opere literare, în ce

măsură sunt ele autentic literare, teoretice sau hibride sunt probleme care și-au căutat, în

acest capitol, un răspuns sau măcar o scoatere în evidență și o propunere pentru viitoare

dezbateri.

Este Eliade un om de știință sau doar un erudit pasionat de religii și mituri, sau, mai bine zis, poate fi studiul acestora din urmă considerat stiință? Nu este usor să formulezi legi ale artei; de altfel, legile ușor de formulat sunt mediocre. Totuși, există o asemănare între toate operele de artă, ele sunt evaluate cu ajutorul unor standarde comune. Și aceste standarde sunt reunite prin concepte mai largi: frumosul, adevărul, coerența și unitatea. Astfel regulile de comportament sunt unificate în final în conceptele de adevăr, bine, dreptate, corectitudine și datorie.

Aceste concepte ale valorii nu sunt aceleași cu cele ale științei. Dar la fel ca acestea, ele exprimă relația profundă dintre inteligența umană și lumea pe care o oglindește. Raționamentul se află deja în operă, iar opera de artă conține gândirea artistului. Nu noi suntem cei care prin standardele noastre judecăm opera de artă, ci aceasta ne judecă pe noi. Dar asemănarea dintre artă și știință e mai importantă decât deosebirea. Asemănarea este mai în măsură să ne ajute să înțelegem că principiile științifice sunt, asemenea celor etice, mărturii ale simțului nostru pentru unitate în natură.

Pe baza acestui principiu al similitudinii se poate realiza paralela finală între

progresul științific și evoluția în literatură. Din momentul în care convenim că relevantă

pentru demersul nostru este doar manifestarea respectivei evoluții în contextul bivalenței

știință-artă, a scriitorilor moderni aleși pentru analiză, nu mai prezintă neapărat interes

multitudinea de divergențe, axiome, teorii și sofisme care planează asupra ideii de evoluție

în artă, în general.

Vorbind despre specificul artei în raport cu teoriile evoluționiste, se prefigurează din start problema că doctrina filozofică evoluționistă este una opusă creaționismului, așadar ideii de creație. La o primă vedere, noțiunile de evoluție și creație

par a fi antagonice. Paradoxal, ele se dovedesc a fi în strânsă legătură deoarece se pune

problema în ce măsură teoria, știința, influențează arta și în ce fel anume se poate afirma

că arta evoluează la rândul ei în urma determinării științifice. Literatura reprezintă

reflectarea creatoare a realităților naturale și sociale. Obiectul literaturii este acea

reflectare. Esența literaturii, specificul său, e reprezentat de creativitatea umană. Chiar

dacă realitatea reflectată nu se modifică , modul de reflectare, obiectul, s-a diversificat

enorm odată cu dezvoltarea civilizației și progresul științific. Inevitabil, formația științifică

a scriitorului va influența, după cum am arătat, modul său de creație, literatura sa.

Trăsăturile 'moderne' ale literaturii, așa cum au fost prezentate și

exemplificate prin operele analizate în acest demers, caracteristici printre care amintim

noul mod de percepere și oglindire a raportului literatură-realitate, deschiderea,

intertextualitatea, autenticitatea, autoreferențialitatea, sunt în mare parte dovezi ale acestei

evoluții și apariția lor a fost posibilă grație unor scriitori ale căror valențe de teoreticieni

le-au întregit fericit talentul creator.

Evoluția în literatură este de altfel vitală și practic iminentă. Un teoretic eșec al

ralierii sferei literarului la progresul cunoscut de științe și, în consecință, de societatea

umană ar însemna dispariția literaturii care nu ar mai prezenta interes în noul context,

nemairăspunzând noilor nevoi intelectuale și emoționale. Literatura crează modele care

trebuie să fie nu doar actualizate ci chiar cu un pas mai în față decât concretul palpabil,

decât realitatea cotidiană , pentru a hrăni mintea și spiritual uman. Arta este cea care oferă

perspective, incită, provoacă și oferă răspunsuri sau dimpotrivă, deschide căi spre

reflectare, așa că se ancorează cu necesitate în realitatea momentului, evoluând odată cu

civilizațiile pentru a corespunde cerințelor, necesităților permanent superioare, asigurând

totodată și imboldul spre un nou pas, fiind la rându-i un factor de progres.

Acesta este așadar sensul în care considerăm că trebuie înțeles conceptul de

evoluție în literatură. Analiza corelației teorie-creație, specificul oferit de prezența

bivalenței știință-literatură la scriitorii aleși în demersul nostru, restrânge relevant și

eficient sfera de referire scutindu-ne de dificultățile – nesfârșitele divergențe sau exagerări

într-un sens sau altul – întâmpinate de teoreticienii literari preocupați de ideea progresului

în artă per ansamblu.

4. Elemente moderniste și postmoderniste în opera lui

Mircea Eliade

 Isabel și apele diavolului

 Maitreyi

 Șantier

În perioada postmodernă a literaturii românești, proza românească cunoaște o

evoluție dublă de la obiect la subiect și de la rural la urban. Conform părerii criticului

Liviu Petrescu mărturisită în lucrarea sa Poetica postmodernismului, trăsătura esențială a

acestui curent este subiectivismul1. Postmoderniștii propun câteva direcții importante

prin care încearcă să schimbe literatura existentă până atunci: biografismul, textualismul,

intertextualismul.

Biografismul înseamnă recuperarea subiectivității, adică întoarcerea autorului în

text. Biografismul se traduce printr-un discurs focalizat pe valorificarea evenimentului

particular, biografic, al faptului cotidian la care participă autorul, întoarcerea în viața cea

de toate zilele cu toate particularitățile biologice, mediocre, vulgare. Un efect al lui este

trecerea la discursul liric și narativ al nesemnificativului, adică al faptelor particulare fără

sens major evident.

Narațiunea literară tinde adeseori în această perioadă să îmbrace forma jurnalului

intim. Textualismul înseamnă întoarcerea la o literatură experimentală. Textualitatea mai

ales în proză, se angajează să verbalizeze realitatea în variante de discurs mereu

perfectibile. “Literatura nu este privită ca o operă cu profunde trăiri, literatura este privită

ca text fragmentar dintr-un presupus mare text virtual din care scriitorii nu pot actualiza

decât părți, fragmente. Textualiștii nu-și propun să fie geniali ci să fie instrumente ale

întâlnirii dintre limbaj și realitate. Un adevărat program în această direcție schițează

Mircea Eliade care denunță forma romanului ca pe o „lucrare confecționată” și

recomandă, prin opoziție forma jurnalului intim, căruia îi descoperă o valoare mai

generală decât a romanului.”



Isabel și apele diavolului este „un roman supra-inhibat de spiritul gidismului”,

după părerea lui Petrescu și în esență este o transcriere în stilul însemnărilor de jurrnal a

unor experiențe pe care le trăiește un doctor tânăr transpus într-un spațiu geografic și

cultural exotic, în India. În postmodernism, un loc deosebit îl ocupă interculturalitatea,

aspect pe care M. Eliade l-a valorificat prin aceste scrieri ale sale cu caracter

intercultural, făcând trimiteri la spațiul exotic.

Scriitorul se ridică mai presus de aceste simțiri ale doctorului și le concentrează

într-o poveste unitară despre „înfrângerea unui blestem inițial al sterilității spirituale.

Efortul acesta de articulare a unui subiect, a unei povești globale, ne vorbește în chipul

cel mai convingător despre persistența, în cazul lui M. Eliade, a unei prejudecăți a

coerenței discursive a romanului.

Alături de limbaj și de relația lui cu subiectivitatea, o altă temă care ne introduce

în epoca modernismului este munca. În modernism și în postmodernism avem de a face

cu civilizația de tip industrial și una din trăsăturile ce definesc acest sistem de producție a

erei industriale este specializarea. Această specializare conduce la o creștere

considerabilă în complexitate a fluxului de producție.

După limbaj și muncă, modernitatea tratează structurile naturale ale vieții.

Modernismul și postmodernismul propune refacerea contactelor cu viața, ceea ce

presupune o luptă împotriva falselor structuri cu ajutorul cărora este disimilat fenomenul

existenței.

Personajul reprezentativ acum este cel care „tulbură” existențele tihnite, este cel

care provoacă subversiuni și care face să se clatine reperele stabile, punctele de sprijin,

lăsându-i pe oameni fără nici o apărare în fața năvalnicei vieți. Postmodernismul este

văzut ca o stare de fapt pe care o traversează personajele din romanele eliadești.

Contribuția eroilor eliadești este una care reflectă insul preocupat de realitățile exterioare,

de concepte înalte.

În Isabel și apele diavolului avem insul care prin reacție față de imobilismul

burghez va dezvolta o adevărată pedagogie a aventurii. Îndemnul de care ascultă în esență

doctorul este acela de a destabiliza viețile: „Aceeași ispită de a tulbura, de a strecura

îndoieli, de a chema conștiința libertății într-o existență […] stupidă. Mânat de un astfel

de demon al „coruperii”, doctorul se va strădui, mai întâi să stârnească în cumpătata

Leanor un gust al non-conformismului („un sclipăt”, „o nebunie”, „un mister”). Ulterior,

el va purcede cu hotărâre la „ispitirea” lui Tom, luptând pentru a-l determina „să

părăsească orașul pentru lume”.

Mare vocație a postmodernismului este sinteza, demersul integrator, astfel încât,

chiar și atunci când, pentru o clipă, el uită de sine și se abandonează unor tentații

deconstructiviste, sfârșește prin a da ascultare imboldurilor totalizatoare. Alternând între

confesiune și erudiție, M. Eliade și-a schițat romanul Isabel și apele diavolului printr-un

act de pur egotism. Isabel și apele diavolului este o confesiune, un jurnal confuz,

romanțat, un carnet de experiențe morale al uni intelectual care se vede numai pe sine în

contactul cu lumea. Tânărul doctor orientalist, eroul din Isabel… e un alter ego al

autorului, ușor deghizat. Conceput ca un „geniu sterp”, sfâșiat de dorința de viață și de

creația științifică, voiind să domine și să modeleze suflete, inițiindu-le în păcatul cărnii și

în evaziunea din societate spre o afirmare egoistă, el este un donjuan luciferian, redus la

intelect și sexualitate.

Romanul se transformă într-un conflict de concepte. Isabel simbolizează

mediocritatea satisfăcută-n cadre sociale prestabilite. Tom îi revelează un nou aspect al

păcatului, iar Miss Roth exprimă o atitudine de estetism în care viciul și arta apar ca

forme supreme ale afirmării individualiste. Dacă primul episod cu Isabel e un carnet de

însemnări fragmentare de narațiune, mai mult interioară decât epică, evocarea societății și

a atmosferei morale din vila profesoarei Roth este agasantă prin pedantism. Isabel fusese

părăsită după ce doctorul orientalist o intoxicase cu inițierea-n viața simțurilor;

masculinitatea lui orgolioasă s-a rupt de prizonieratul cărnii și al încadrării în societate.

Isabel rămâne însărcinată cu un soldat mediocru. Încă o cunoaștere prin păcat. Rostul de

inițiator în păcatul carnal al tânărului doctor e termint. Se purifică luând de soție pe

Isabel, trecută prin infernul experiențelor. Demonul cunoașterii e satisfăcut de acum;

Isabel moare, dar diavolul l-a vindecat pe tânărul metafizician de „geniul sterp”. Prin

cunoașterea faptei a ajuns la sensul vieții: creația stă în suferință și în act; rodul

cunoașterii e punctul născut de Isabel prin pură influență morală. Diavolul e însuși

doctorul orientalist, care a îndemnat femeia la păcatul originar.

Isabel și apele diavolului, această bigrafie ideologică e un roman dezarticulat

descriind contradicțiile unui spirit obsedat de o ferventă problematică.

Povestea unei iubiri absolute din romanul Maitrey, izvorăște din aceleași ținuturi

de feerie și de vecinătăți de junglă din care a coborât și Isabel….

George Călinescu afirma că: „M. Eliade a îmbogățit literatura română cu o

viziune nouă, scriind întâiul roman exotic în adevăratul sens al cuvântului.4”Sub masca

personajului Maitreyi joacă trăsăturile neobservabile ale eternului feminin. Prin lucida

dramatizare a pasiunii, romanul lui Eliade se situează în universul omenesc, în miezul

substanțial al psihologiei generale.

Eroul acestui roman este aproape același ca și în Isabel. Între doctorul din

Isabel… și Allan, tânărul inginer din Maitrey este mai mult de-o asemănare. Europeni și

unul și altul se văd deopotrivă de ispitiți și de implicați în experiențele indice. Isabel…

este romanul unui dialectician al iubirii, Allan este tipul amantului desăvârșit. Regăsim

aici tehnica specifică postmodernismului, aceea a reluării personajelor. În complexitatea

fibrelor de sensibilitate pe care le trăiește Allan, regăsim problematica din Isabel…, de

data aceasta fuzionată într-o narațiune patetică, în al cărei centru de foc rămâne simbolul

Maitreyiei, eroină și realizare patetică de excepțională valoare.

Maitreyi este un jurnal subiectiv, narat la persoana I, în care romancierul s-a

obiectivat într-un personaj de ficțiune, Allan. Exotismul romanului se transformă în

cadrul geografic al cunoașterii, evenimentele cotidiene sunt înlocuite cu reconstituirea lor

în planul marilor semnificații.

Ca teoretician al literaturii, M. Eliade pledează pentru autenticitate. În locul

originalității cu orice preț, care de cele mai multe ori e artificială, neconvingătoare, Eliade

propune „să fii tu însuți”. Scris la persoana I, romanul Maitreyi reproduce masiv pasaje

netrucate din Jurnal. Adesea ele sunt întrețesute cu paranteze (texte redactate ulterior,

unde naratorul-erou își cenzurează excesele, analizând cu luciditate faptele).

Asemenea lui André Gide în Les Faux-Monnayeurs, Mircea Eliade va insera în

romanul său pagini de jurnal, întărind ipoteza existenței de documente, prin experiența

erotică la care este supus eroul și care se încadrează în formula literară a lui Eliade de

amestec de asceză și exaltare.

Urmărind autenticul, Mircea Eliade realizează un roman care pune probleme.

Allan, intelectualul, este un experimentator lucid care trăiește intens poezia dragostei.

Analizând tragicul episod din Maitreyi, criticii îl consideră pe Allan tipul europeanului

lucid chiar în pasiunea patimei ce-l consumă, fascinat de vraja fizică și de superstiția

poetică a exoticei cu destin damnat. Maitreyi este o femeie și un mit, un simbol al

sacrificiului în iubire care trăiește cu o intensitate și un farmec de substanță tare.

Tulburarea lui este alimentată de expolziile temperamentale, de relațiile prietenești și de

întâmplări norocoase. Notațiile din jurnal nu reușesc să redea intensitatea pasiunii trăite,

așa că eroul completează idila cu experiențe rememorate.

Autenticitatea romanului este reflectată în continuare numai de citate desprinse

din jurnalul în care eroul notase evenimentele acelei perioade, ocupând aproape două

capitole. Tulburarea, frământările interioare ale lui Allan, în dorința de a înțelege exact

sentimentele pe care le are pentru Maitreyi, sunt exprimate printr-o mulțime de gânduri și

interpretări ale unor gesturi, cuvinte și atitudini. De pildă, într-o seară, pe veranda casei,

un ceremonial al atingerii picioarelor goale, îi dă europeanului o emoție deosebită, o

beatitudine a simțurilor. Deși fata nu-i apare ca o frumusețe perfectă („Nu are o frumusețe

regulată, ci dincolo de canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare în ensul magic

al cuvântului5.”), are asupra lui o fascinație tulburătoare provocându-i insomnii.

Dacă Isabel și apele diavolului constituie un jurnal de idei și pasiuni, Șantier e un

jurnal intim. Alcătuit din trei „Caiete” și un „Intermezzo”, acest jurnal are numeroase

corespondențe cu celelalte cărți ale autorului. Intermezzo este un capitol mai viu, mai

autentic, scris sub impresia puternică a momentului din India.

Materialul romanului Șantier este dispus pe două planuri, distincte în substanța

lor, dar împletite în ordinea internă a succesiunii. Într-un plan se poate urmări

observatorul obiectiv, în altul introspectivul. Sub inițiala M. este ascunsă fără îndoială,

eroina Maitreyi, cu ajutorul tehnicii de reluare a personajului. În roman, Maitreyi este mai

ales un simbol, văzută în senzualitatea și sacrificiul ei poetizate. Observația este

schematică și în jurnal.

În Șantier sunt schițate clar tipuri de oameni vii ca d-na P., gazda, Hellen, fiica ei,

portughezul Lobo, Catherine, a cărei viață este dramatic desfășurată, profesorul D., tatăl

lui Maitreyi, dr. Stella Kramrisch, Willy și Lorrie, băieții doamnei P., apoi Iris, Ruth, Jeny

– un clan în care predomină adolescenți chinuiți de instincte, cu deosebire de cel sexual,

de ambiții, de visuri, de pasiuni autentice:

„Câteodată gândurile mele <originale> izbucnesc nepotolit, variat, sufocându-mă

și depășindu-mă. Încerc să prind din ele pe bucăți de hârtie (pe care le adun apoi în

<cămăși>), dar se refuză, se risipesc. Ceasurile acestea de posedare sunt dramatice. Un

adevărat entuziasm,[…] și incapabil să le exprim”. Eroul, tipul aventurierului care vine

în India să se inițieze în filozofie, este o ființă dublă, însuflețită de aspirații cosmice.

Romanul are un caracter fragmentar, acest lucru demonstrând înclinația lui Eliade

către literatura nouă. „ Caracterul fragmentar al narațiunii nu implică o conotație

demonică, de moarte a epicului, ci este un „instinct pur” al trezirii, prin lectură, la o nouă

viață, având un efect regenerator asupra romanului ce se face și se desface la fiecare

lectură avizată6. În Șantier sunt notate de cele mai multe ori lucruri diverse „fleacuri” și

nu „gânduri” cum ne-am fi așteptat, iar acest lucru rupe logica narativă pe care cititorul

va trebui să o recompună din fragmente ale cotidianului.

Șantier se naște din combinarea romanului cu jurnalul: „[… ] jocul dintre roman și

jurnal, modalități complementare de a exprima o viziune autentică, integratoare asupra

spiritului uman în complexitatea sa, viziune care poate fi exprimată prin sintagma

coincidentia oppositorum; reunirea lor înseamnă armonizarea caracterului abstract,

impersonal, normativ, tradițional, necesar, închis, fix, estetic al romanului cu cel concret,

personal, aleatoriu, liber, deschis, mobil, ontologic al jurnalului.

Acest roman încadrat cu ușurință curentului postmodernist, urmărește realizarea

unei sinteze creatoare a genurilor de roman și jurnal, precum și impunerea unui mod nou

de a scrie și de a citi.

Manifestarea postmodernismului în opera eliadescă este încă o dată evidentă în

aceste trei romane despre care am vorbit, evidențiind epicul pur care propune eroul lucid,

dominat de dorința cunoașterii de sine și care încearcă să ordoneze epic experințele trăite.

Complexitatea operei lui M. Eliade este unul dintre cele mai solide argumente în

susținerea ideii că unitatea creației sale constă în profunzimea substanțială a scrierilor,

indiferent că sunt filosofice, științifice sau literare.

Tema și viziunea despre lume, într-un roman al experienței din perioada interbelică

Mircea Eliade – Maitreyi

„ Maitreyi” de Mircea Eliade reprezintă un roman al experienței, un exponent al autenticității și trăirilor nemijlocite, intense ale realității, un roman modern subiectiv și de analiză psihologică.

Povestea de dragoste descrisă, între Allan și Maitreyi, este considerată o „monografie a tulburării” desfășurată de-a lungul a cincisprezece capitole. Stilul este unul original,  estetica autenticității fiind cea care sintetizează problematica romanului, îmbinând jurnalul, corespondența, eseul, reportajul și povestirea la persoana I a unor experiențe și amintiri ale lui Mircea Eliade. Autenticitatea romanului mai este susținută și de utilizarea tehnicii narative moderne și prezența anticalofilismului (refuzarea adoptării unei tendințe de a da expresiei literare o atenție deosebită sau excesivă), însuși naratorul declarând că „….eu nu știu să povestesc. E un dar ăsta al poveștilor. Nu-l are oricine”.

Remarcabile sunt fluența, nervozitatea tonului, erudiția, bogăția vocabularului, rafinamentul artistic și de limbă, care măresc valoarea romanului.

Romanul își organizează subiectul în jurul cuplului format de Allan, inginer englez, venit din Europa la Calcutta și Maitreyi, fiica inginerului Narendra Sen. După perioada de spitalizare, în convalescență fiind, Allan este invitat să locuiască în casa inginerului Sen, unde se împrietenește cu fiica acestuia, o adolescentă de 16 ani (Maitreyi) pe care o cunoscuse însă dinainte, de când el lucra în Wellesley Street, dar o considera neatrăgătoare. Totuși, după ce ajunge să o cunoască mai bine, între ei se va înfiripa o mare iubire, încurajată aparent de familia fetei, care însă va atrage atenția că un mariaj între ei este imposibil, deși Allan dorește să se convertească la hinduism. Acesta decide să învețe bengaleza de la Maitreyi, iar el în schimb să ii dea lecții de franceză, atât în odaia lui cât și în camera ei, crescând astfel patima și iubirea.

Totuși, Allan este nevoit să părăsească locuința, inginerul trimițându-și familia la Midnapur pe timpul spitalizării sale în urma unei operații ; plecând la Delhi, la Simba, trece prin Naini-Tal unde petrece majoritatea timpului, reproșându-și iubirea pierdută și având-o permanent în minte pe Maitreyi, conștient fiind de faptul că nu o va putea uita niciodată.

Îndurând pedepse tiranice de la tatăl ei pentru că încălcase legile tradiționale, Maitreyi încearcă să forțeze norocul prin toate mijloacele; dăruindu-se vânzătorului de fructe, ea spera ca tatăl său să o izgonească, putând astfel să se întoarcă la Allan.

Conflictul exterior al romanului se construiește în jurul europeanului Allan și bengalezul Sen, redându-se astfel opoziția dintre libertatea dragostei și constrângerile tradiționale, dar și incompatibilitatea evidentă dintre civilizații și mentalități însoțită de lipsa de comunicare accentuată. Conflictul interior se desfășoară între sentimentul de iubire și intensitatea lui, ca experiență definitorie a existenței, și luciditatea autoanalizei, acesta sporind impresia de autenticitate a trăirilor cuprinse în acest roman.

Construcția personajelor se realizează într-o perspectivă modernă, confruntându-se două planuri, cele două civilizații cu principii și valori diferite, dar și două moduri specifice de reacție morală, Maitreyi asumându-și vina pentru tot ce s-a întâmplat, noțiunea de ispășire fiindu-i organică, suportând umilințe și continuând să trăiască în speranța ca iubirea se va împlini. Allan, spre deosebire, refuză reintrarea în magia unei pasiuni devastatoare, marcat fiind de individualismul intelectualului egoist, dorind doar eliberarea din aceasta dramatică aventură, pasiunea rămânând pentru el o simplă experiență, o tendință de multiplicare a eului.

Din punct de vedere al tehnicii de caracterizare a personajelor, predomină caracterizarea directă, prin monologul liric, autocaracterizări, introspecție (metodă psihologică bazată pe observarea propriilor trăiri psihice, auto observare), dialog.

Naratorul realizează prin diferite tehnici mai multe portrete ale fiecărui personaj, în diferite etape ale iubirii, prin acumularea detaliilor descriind elemente de vestimentație, detalii fizice cu notă senzuală („cu buzele cărnoase, cu sâni puternici de fecioară bengaleză”), dar și evoluția lor de-a lungul întâmplărilor.

Astfel, Maitreyi este un personaj exotic, un simbol al sacrificiului în iubire care trăiește cu o intensitate și un farmec „de substanță tare aromitoare ca înseși parfumurile orientale”. Pe de altă parte, Allan este personajul a cărui conduită europeană refuză păcatul sinuciderii personalității prin pasiune, rațiunea făcând din experiența umană un interesant material de reflexie.

Pentru crearea portretelor cât mai complexe, romanul este construit și pe baza prezentării relațiilor dintre personaje și observațiile minuțioase ale faptelor, limbajului, atitudinilor și gesturilor personajelor, toate acestea fiind trăsături definitorii ale caracterizărilor de tip indirect.

Iubirea Maitreyi-ei față de natură și mai anume față de un copac este o iubire o unei ființe naive, neinițiate în tainele iubirii și necunoscătoare a adevăratului sentiment de iubire. Puterea de sacrificiu caracteristică adolescentei dovedește existența unei trăiri autentice, răsărită din experiență și dăruire.

Roman al experienței, „Maitreyi” reprezintă, conform lui Crohmălniceanu o „revelatoare diagramă a înălțărilor și căderilor pe care o poate cunoaște iubirea între doi oameni cu formații sufletești foarte diferite” și influențele pe care aceasta o are asupra fiecărui tip de caracter.

„Maitreyi” – întruchipare mistică a unei alte lumi

„ Da , domnii mei, am dreptul să-mi scriu romanele vieții mele pentru că trăiesc – din toate punctele de vedere – o existență prodigioasă”

Romanul „Maitreyi” de Mircea Eliade este un roman modern subiectiv, de analiză psihologică, un roman al autenticității și al experienței, dar și un roman exotic. Apărut în 1933, romanul s-a bucurat încă de la apariție de un real succes atât din partea criticilor , cât și al cititorilor , în țară și în străinătate.

Este un roman al experienței și al autenticității pentru ca valorifică trăirea cât mai intensă, pe plan interior, de către personaje, a unor experiențe definitorii. Proza experienței se bazează pe crearea impresiei de autenticitate , prin utilizarea unor elemente care țin de realiate ( jurnalul din india al scriitorului, elemente autobiografice, scrisori etc).

Deși este un roman cu surse biografice , iar Allan este un alter-ego al scriitorului, „experiențialismul” nu provine din legăturile cu viața reală a autorului, ci din faptul că romanul creează impresia de viață autentică, iar eroii lui își trăiesc iubirea cu intensitate, ca experiență definitorie a existenței.

Romanul „Maitreyi” valorifică aspecte autobiografice: o poveste de dragoste trăită de autor alături de fiica profesorului Dasgupta, gazda din India, unde Eliade petrece mai mulți ani, dedicându-se studiilor de orientalistică din Calcutta. Notele din jurnalul acestei perioade vor sta la baza creației epice, care aparține ficțiunii, fiind modificate numele și ocupațiile unor personaje, ca și finalul întâmplării, după cum el însuși mărturisește în „Memorii”.

Formula care sintetizează problematica romanului este eseistica „autenticității” prin confesiunea personajului-narator, relatarea la persoana întâi, introspecția, analiza lucidă. Autenticitatea romanului modern, amestec de jurnal intim și narațiune retrospectivă , este susținută de utilizarea tehnicii narative moderne (ca în„ Falsificatorii de bani” de Andre Gide), secvențe din jurnal fiind introduse în narațiunea românească.

Un alt element de autenticitate este anticalofilismul declarat de autor : „ …eu nu știu să povestesc. E un dar ăsta al poveștilor. Nu-l are oricine”.

Tema romanului este iubirea incompatibilă. Povestea nefericită trăită de cuplul de îndrăgostiți Allan și Maitreyi, în decor exotic, amintește de Romeo și Julieta sau Tristan și Isolda, încât se poate spune că prin acest roman „Mirce Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanității”.

Conflictul dintre europeanul Allan și bengalezul Narendra Sen , tatăl fetei , redă opoziția dintre libertatea dragostei și constrângerile tradiționale, iar la nivel general, incompatibilitatea sau lipsa de comunicare dintre civilizații și metalități: cea europeană și cea asiatică .

Fire autoreflexivă, Allan trăiește un conflict interior : între intensitatea iubirii, ca experiență definitorie, și luciditatea autoanalizei. Iubindu-o pe Maitreyi, Allan descoperă atât lumea tainică a Indiei, cât și forța iubirii adevărate.

Titlul cărții coincide cu numele personajului principal feminin – Maitreyi – considerată de critica literară „cel mai exotic personaj feminin din litaratura română , femeie și mit în același timp , simbol al sacrificiului în iubire”.

Romanul este structurat in cincisprezece capitole , iar întâmplările sunt relatate la persoana întâi, din perspectiva personajului narator, euopeanul Allan. În roman există „trei niveluri ale scriitorului :

jurnalul intim al personajului care trăiește o întâmplare miraculoasă , transformată într-o tragedie plină de sensuri , aceasta înregistrează experiența chiar în momentul manifestării ei ;

însemnările ulterioare ale diaristului care infirmă sau completează primele impresii;

confesiunea naratorului pe măsură ce narațiunea se scrie după ce experiența( istoria) s- a încheiat.

Tehnica nu este deloc complicată și avantajul ei este acela că diminuează sentimentul ficțiunii și sporește iluzia autenticității faptelor. Cititorul tăiește astfel cu impresia că autorul nu face decât să-și transcrie proprie biografie […] Totul este , desigur , o iluzie.”

Noutatea construcției discursului narativ constă în dubla perspectivă temporală pe care naratorul – personaj o are asupra evenimentelor : contemporană și ulterioară . Personajul narator nu evocă pur și simplu întâmplările, rememorându-le , ci reconsituie evenimentele trecute prin raportare la timpul prezent , dar și la felul în care percepuse respectivele evenimente în momentul în care le trăise , consultând în acest scop jurnalul acestei perioade . Asemenea notații , care conferă autenticitate , sunt frecvente în roman, de exemplu : „ Eu scriam în odaia mea. Am avut o sufocare penibilă de gelozie , de care mi-e rușine . (Notă. De fapt , nu eram prea îndrăgostit atunci. Totuși , eram gelos pe oricine o făcea să râdă pe Maitreyi)”

Pe măsură ce scrie romanul, viziunea lui Allan asupra întâmplărilor trecute se modifică. Neconcordanța dintre istoria propriu-zisă , relatată în jurnal , și rememorarea acesteia , relativizează evenimentele și le conferă caracter subiectiv . Din această perspectivă , „Maitreyi poate fi considerată și romanul scrierii unui roman”.

Incipitul ex-abrupto al romanului modern surprinde prin tonalitatea confesiunii și atitudinii personajului narator , prin sinceritatea confesiuniii , prin sinceritatea povestirii , luciditatea analizei , autenticitatea faptului trăit , consemnat „în însemnările mele din acel an” , dar și prin misterul femeii iubite , Maitreyi : „am șovăit atât in fața acestiu caiet , pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai târziu, dupa ce am ieșit din sanatoriu și a tebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen , în cartierul Bhowanippore. Dar aceasta s-a întâmplat în 1929 , iar eu întâlnisem pe Maitreyi cu cel puțin zece luni înainte. Și dacă sufăr oarecum începând această povestire, e tocmai că nu stiu cum să evoc figura ei de atunci și nu pot retrăi aievea mirarea mea , nesiguranța si tulburarea celor dintâi întâlniri.

Allan este un tânăr inginer englez care , atras de exotismul Indiei , dar și dornic de a-și face o carieră , se angajează în Calcutta la o societate de canalizare a deltei.

Mai întâi desenator tehnic , apoi însărcinat să supravegheze lucrările la Tambuk și la Assam, în junglă, se îmbolnăvește de malarie și este spitalizat. Inginerul hindus Narendra Sen , cu studii strălucite în Edinburgh, îl invită pe Allan să locuiască în casa lui, în timpul convalescenței. Pe lângă ajutorul pe care i l-ar da tânărului englez (s-ar obișnui mai repede cu stilul lor de viață , pentru că doar așa ar putea să se considere cu adevărat hindus), Narendra Sen intenționează să-l adopte pe Allan, iar apoi să se mute cu toată familia în Anglia, pentru că în India începuse revoluția. Află mult mai târziu de la Maitreyi adevăratele intenții ale inginerului, după ce inițial crezuse că Sen voia să-l însoare cu fiica lui.

Când o vede pentru întâia oară, în timp ce alegea cărțile pentru vacanța de Crăciun împreună cu tatăl ei, mult înainte de a se muta în casa inginerului hindus, Allan nu este impresionat de Maitreyi, ba dimpotrivă, adolescenta bengaleză i se pare chiar „urâtă- cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici de fecioară bengaleză crescută pre plin, ca un fruct trecut în copt.”

Această primă impresie a englezului se modifică într-o oarecare măsură în momentul în care merge împreună cu un prieten ziarist francez, Lucien Metz, care scria o caret despre India, la o cină în casa familiei Sen : „ Maitreyi mi s-a părut atunci mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papucii albi țesuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene – și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea rosii creau parcă o viață și mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent, care trăaia, s-ar fi spus, prin miracol, nu prin biologie”. Râsul Maitreyiei , un râs nestăvilit, contagios, un râs de femeie și copil în același timp, îl fascinează pe Allan.

Și când Maitreyi vine să-l viziteze la spital împreună cu taăl ei, Allan se simte tulburat în prezența fetei, deși nu-și explică motivul acestei reacții.

Când se mută în casa lui Sen, Allan receptează realitatea ca un european și crede în complotul familiei Sen care îi încurajează apropierea de Maitreyi. În primele luni nu se gândește la dragoste, dar se simte atras de misterul fetei. Treptat, tânărul englez este fascinat de viața familie bengaleze, dar și de complexitatea sufletului Maitreyiei, adolescenta senzuală și inocentă ăn același timp, el însuși afirmând : „….întreaga mea viață din Bhowanipore – nu numai fata – mi se părea miraculoasă și ireală. Intrasem atât de repede și făra rezervă într-o casă în care totul mi se părea neîțeles de dubios , încât mă deșteptam câteodată din acest vis indian , mă întorceam cu gândul la viața mea, la viața noastră și-mi venea să zâmbesc. Ceva se schimbase, desigur.”

Allan începe să ia lecții de bengaleză de la Maitreyi, iar el o învață în schimb, franceza. Cu floarea roșie pe care i-o oferă tânărului, Maitreyi declanșează involuntar jocul seducției. Seducția continuă cu jocul cărților, în bibliotecă, jocul privirilor, al mâinilor, al atingerilor și al piciorelor. Misterul eroinei este infinit, iar imposibila clarificare pe calea lucidității și a autoanalizei întreține interesul lui Allan pentru ea.

Diferența dintre cele două mentalități, orientală și occidentală, este evidențiată de concepția despre iubire a acelor doi tineri, exponenți ai acestor mentalități.

Maitreyi îi mărturisește lui Allan că a fost mai întâi îndrăgostită de un pom numit „Șapte frunze”, așa cum este acum și sora ei mai mică, Chabú, apoi a iubit ani în șir un tânăr care i-a dăriut o coroană de flori într-un templu, pentru ca în cele din urmă să se lege cu jurământ de Tagore, mentorul și gurul său spiritual. În schimb, iubirile lui Allan fuseseră doar trupești, fără spiritualitate.

Deși inițial își neagă sentimentele, autoanalizându-le cu luciditate, Allan se lasă prins de jocul Maitreyiei, traversând toate etapele iubirii: începutul: „ eu nu o iubesc, ma turbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit de ea” ; instalarea: „mă amuz doar”; creșterea: „nicio femeie nu m-a tulburat atât”; apoteoza: „ suferința mea, vrăjit și îndrăgostit”.

Allan parcurge drumul cunoașterii prin eros, avându-o ca inițiatoare pe Maitreyi. El se mulează după preferințele ei spirituale, este inițiat și convertit, e gata sa-și abandoneze religia și să treacă la hinduism, crezând că doar așa se va putea căsători cu Maitreyi.

Maitreyi crede ca unirea lor a fost poruncită . Înainte de a se dărui lui Allan și pentru a evita păcatul iubrii fără rod, tânăra oficiază o logodnă mistică, săvârșește un jurământ cosmic – legământul dragostei – la Lacuri , în fața pământului, a apei, a pădurii, a cerului și îi dăruiește lui Allan un inel „lucrat după ceremonialul căsătoriei indiene – din fier și aur – ca doi șerpi încolăciți, unul întunecat și unul galben, cel dintâi reprezentând virilitatea, celălalt feminitatea.”

Însă fericirea îndrăgostiților nu durează, fiindcă sora Maitreyi, ei Chabú, trădează involuntar secretul lor. Narendra Sen îl alungă pe Allan, care abia acum aflase că o căsătorie cu Maitreyi era imposibilă, deoarece ea aparține celei mai nobile caste indiene, a brahmanilor, iar căsătoria cu cineva din afara castei ar fi adus dizgrația întregii familii.

Ruptura aduce supliciul, boala, martirajul în casa inginerului Sen: tatăl orbește, Chabú moare în urma unor crize de nebunie. Brutalizată de tatăl ei, Maitreyi ia asupra sa toată vina. În încercarea de a-l regăsi pe Allan , sperând că va fi alungată din casă, ea se dă vânzătorului de fructe, dar sacrificiul este inutil. Ea proiectează ființa logodnicului în mit, numindu-l: „ soare, cer, floare, zeu de aur și din pietre scumpe” și proiectează căsătoria nerealizată pe pământ într-o nuntă în cer.

Disperat, Allan rătăcește o vreme pe străzile din Calcutta, iar apoi se retrage în Himalaya pentru o dezintoxicare sentimentală, unde trăirea în plan contemplativ i-ar permite purificarea. Episodul iubirii pasagere cu Jenia Isaac îi confirmă faptul că trăise alături de Maitreyi iubirea absolută. Plecarea din india îi apare ca o izbăvire. LSingapore, unde obținuse o slujbă, se întâlnește după un timp cu J, nepotul doamnei Sen, care îi povestește de încercarea disperată și inutilă pe care o făcuse Maitreyi pentru a fi alungată din casă.

Maitreyi rămâne pentru europeanul rațional o obsesie și o enigmă. Frământările lui Allan pentru a o înțelege pe Maitreyi fac ca romanul să aibă un final deschis : „… Și dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să știu eu? Aș vrea să privesc ochii Maitreiyei.”

Taina Indiei

,,Sunt furios că nu respir prin toti porii India, că nu îmi dau seama in fiece moment de orașul visat … Când rătăcesc prin oraș – visez în loc să fiu prezent. Mă voi observa și mă voi sili să sorb, să mă tăvălesc, să mă imbăt de viziuni asiatice, de sunete, de mirosuri.”

Din această mărturisire a lui Eliade, ne convingem de toată dragostea pe care el o simte față de India, țara care l-a găzduit o perioadă de timp, l-a fascinat, l-a făcut să cunoască iubirea, să se imbete de fericire ca mai apoi, sa- l lase singur și înstrăinat in țara care credea că e și a lui.

India este pentru Mircea Eliade izvor de inspirație si calea spre cunoastere de sine absolută. Abia prin ea se apropie de universul țăranului românesc, aceasta relevându-i prelungirea libertății dincolo de natură: ,,Abia în India am îmțeles temeiurile tradiționale ale vieții țaranului român. India mi-a relevat o societate tradițională stratificată în clase de vârstă (în speță cinci clase). Toate difetențele sunt în contrast cu America, care cultivă mitul tinereții veșnice.”

India nu a reprezentat o ruptură, ci o prelungire a armoniosului matrern. L-a ajutat pe Eliade să înteleagă la ce grad de libertate poate ajunge individul cu ajutorul tehnicilor mistico-religioase. Prin metodele de control fizic și psihico-mental de yoga, învățate de la Dasgupte a atins libertatea mult visată încă din adolescență. O primă victorie ar putea fi aceea împotriva somnului; cu efort sustinut a reușit să reducă numărul orelor de somn , timpul salvat astfel consacrându-l lecturilor și cercetărilor.

In timpul șederii sale in India, în România se credea ca Eliade fusese instruit în anumite taine magice. În realitate , el a reușit să atingă in timpul cât a locuit in India si Himalaya cunoașterea de sine și autocontrolul. După cum el însuși spunea:”O grotă în Himalaya înseamnă libertate și singurătate.”

Alter-ego-ul lui Mircea Eliade , personajul Allan, este fascinat și el de aceasta tainică Indie. La început , firește , nu înțelege foarte bine toate ritualurile hinduse. Cu timpul însă, ajutat de familia Sen , se familiarizează cu acestea, ajungând să fie și el o parte din ele.

3.2. Taina iubirii

Taina iubirii si taina Indiei își dau întâlnire, spre a se contopi-îngemănate într-un amestec indestructibil de sfințenie, de candoare, și senzualitate- în făptura exotică a Maiteryiei. Povestea de dragoste se naște atunci cand zeii își dezvăluie “alesul”. Formată în spiritul credințelor străvechi ale Indiei –mai bines pus, purtându-le intacte în abisurile sufletului ei- Maitreyi își așteaptă de mult trimisul din cer, dar nu indrăznea să creadă că acela ar putea să fie Allan.

Sentimentul abia înfiripat asteaptă o confirmare din transcendent. Maitreyi interogheaza absolutul prin intermediul hazardului cărților, ceea ce săvârșește ea în bibliotecă aste impresionant și plin de semnificații profunde, inaccesibile occidentalului. Cărțile pe care le aleg aceștia au titluri sugestive. Din acest moment, fata se abandonează în vârtejul amețitor al dragostei, trăgându-l după ea în adâncul sentimentelor pe nedumeritul și uluitul Allan. Dragostea cello doi trebuie să fie tăinuită. Pentru Maitreyi, absolutul iubirii, dăruirea totală vor coincide cu suferința și sacrificial de sine. Aceasta este, prin însăși condiția ei, o sacrificată pe altaril iubirii.

Desăvârșire Maitreyiei nu se poate înfăptuidecat pe fondul înălțarii spirituale a lui Allan de aceea pentru el, dragostea este o ascensiune trăită la maximum.

Taina Maitreyiei stă în uriașa sa putere de transfigurare și devoțiune. Ca o demnă și strălucitoare credincioasă în ritualul iubirii, ea îl ridică pe Allan de la stadiul de om la nivelul cosmic al zeului. Felul de a fi al acesteia ne duce cu gandul la simbolismele și ritualurile tantrismului prin care se țintește unirea contrariilor. Toată mistica erotică indiană are ca scop desăvârșirea omului prin identificarea lui cu o “pereche divină”, adică prin androginie. Mai presus de toate acestea pe Allan îl va surprinde însă dragostea neobișnuită a fetei, revărsată asupra sa:iubirea îi dislocă personalitatea , lucrând asupra sa cu puterea unei forțe subtile.

Ultima, dar și cea mai grea încercare la care e supusă iubirea lor este depășirea violentă , ca urmare a descoperirii iubieii lor de către părinții fetei. Drama pe care o trăiesc cei doi tineri , dovedește iubirea pură ce îi leagă, dar care era împotriva normelor castei.

“Maytreyi este , indiscutabil , cel mai exotic personaj feminindin literatura română.”

Ea este o prezență șocantă, a cărei imagine este sugerată treptat de-a lungul întregului roman. La început, Allan reține mai puține detalii fizice , fiind impresionat de o vrajă indefinibilă. Pe erou îl frapează privirea, un gest anume, pentru ca apoi bogația nuanțelor fizice, și morale să se armonizeze intr-unul din cele mai izbutite portrete feminine, amestec de frumusețe fizică, senzualitate, candoare și spirit de sacrificiu.

Comentând romanul, Pompiliu Constantinescu, scria referitor la acest memorabil personaj:”Ființa umană si aspiratie metafizică, naivitate animală și trecere lunară printer nori diafani, ingenuitate și rafinament, pudicitate și îndrăzneală impetuoasă, pachet de senzații forte și prelungiri de vis magic, consemnare de simțuri și ecou de adorație –în această armonie de antonimii trăiește, ca intr-o transă, nefericita Maitreyi.”

.

6. Maitreyi, între realitate și ficțiune

Geneza romanului este explicată de autor în Memoriile sale: “În fața hârtiei albe, scriind despre oameni și întâmplări care au avut un rol important în viața mea, îmi era peste putință să inventez”.

Desi nu a scris romanul Maitreyi până în 1932-1933, această carte și eroina sa , Maitreyi din viața reală , pot fi analizate acum datorită naturii profound autobiografice a acestei scrieri. Eliade afirma că, scriind cartea, el a copiat, deseori, pagini întregi fin jurnal , astfel încât a devenit mai degrabă o confesiune decât o creație de ficțiune. Deși a schimbat numele eroului (el însuși) și al tatălui lui Maitreyi, ca de altfel și ocupațiile lor (în roman, ambii sunt ingineri de construcții civile), eliade a păstrat adresa străzii familiei Dasgupta, numărul de telefon și destule alte detalii , astfel încât dacă această carte ar fi fost citită în Calcutta de anumite persoane , identitatea personajelor principale ar fi fost evidentă. Ulterior, Eliade a regretat această indiscreție. Din fericire pentru toți cei implicați, locuitorii Calcuttei nu au aflat despre roman o perioadă îndelungată, Maitreyi însăși nu a știut despre existența cărții decât în 1953. chiar și după aceasta , aveau să treacă aproape alți douăzeci de ani până când ea va obține informații detaliate asupra conținutului ei. Voi incerca să redau în acest ultim capitol atât versiunea lui Mircea eliade cât și cea a Maitreyiei asupra celor întâmplate.

Ca urmare a faptului că Maitreyi a aflat despre conținutul romanului scris de eliade despre dragostea lor , a scris , la rândul ei , un roman autobiografic , pentru a-și “restabili numele” , intitulat “It Does Not Die”(Dragostea nu moare) , publicat în engleză în 1974 , ofarind astfel , propria ei versiune asupra existenței sale din perioada în care Eliade a locuit în casa lor și , continuînd actiunea până în prezent .

Acest roman este mai puțin ficțional decât cel al lui Eliade, după cum crede autoarea, doar finalul nefiind bazat în întregime pe fapte reale. Totuși, majoritatea numelor sunt schimbate: Maitreyi devine “Amrita”, iar Mircea Eliade se numește Mircea Euclid – o deghizare foarte transparentă!

Maitreyi Devi insistă asupra faptului că relatarea sa este atât de veridică și verosimilă pe cât o ajutase memoria, cu exceptia faptului mai sus menționat.

Oricum, după cum vom observa, există o diferență notabilă între intrigile celor două romane ce au în centrul lor povestea de dragoste dintre Maitreyi și Allan, aici ridicându-se problema în ce măsură Maitreyi este sau nu o operă de ficțiune.

Avem, așadar două romane autobiografice pentru a reconstitui acest episode din viața lui Eliade. Pe lângă acestea avem relatările din memorii , câteva însemnări destul de importante din jurnalul său Indian în Șantier.în cele ce urmează , vom analiza aceste surse , încercând să aflăm adevărul asupra acestei probleme.

Prietenia

Allan, eroul romanului lui Mircea Eliade, nu își amintește exact ziua în care a cunoscut-o pe eroină. Stie doar că Maitreyi avae atunci doar cincisprezece ani dar urma deja cursurile Universității din Callcuta.

A doua referire la Maitreyi în “Șantier” datează de la începutul lui august 1929 cu ocazia întâlnirii sale cu profesorul G. Tucci, pe care și-a dorit de mult sa-l cunoască. Tucci spunea:”să ai norocul de a lucta cu D.dela 22 de ani…ce-aș fi vrut eu să mă aflu la varsta dumitale, lângă un asemenea om. Dasgupta râde măgulit, și îl bate pe umăr pe Eliade “părintește”, spunând:”e un băiat foarte bun.“

Nicio altă referire la Maitreyi nu se mai face în “Șantier” până în 1931- adică după excluderea din casa Dasgupta. Totusi, intr-o scrisoare a lui Eliade adresată lui Cezar Petrescu , se face o mențiune referitoare la Maitreyi în acea perioadă. Vorbind despre profesorul Dasgupta, Eliade adaugă:”Are o fată minunată , poetă; cu ajutorul ei voi traduce “Glossă” și “Scrisoarea I” în Bengali și în sanscrită.”

Replica Maitreyiei este dură; la mai mult de patruzeci de ani mai târziu, Maitreyi Devi nu a amintit niciunul din aceste episoade în romanul său. Ea afirmă că Eliade nu era mai mult decât unul din studenții tatălui său- atât indieni cât și străini- care veneau la el acasă pentru a studia în bibliotecă.

Prima sa amintire specifică despre Eliade a fost ziua în care el era în vizită la tatăl său și acesta a cerut să i se pregătească o cameră deoarece va locui la ei o perioadă de timp.

Pentru Eliade era un om mare, pe care îl admira sincer. Dar îi găsea si defecte. Despre el scrisese, fără îndoială, articolul intitulat “Marele Om” –“ cel pe care toată lumea îl bănuiește mereu meditând adânc și lucrând la proiecte mărețe dar care, de fapt, își petrece după amiezile și serile lecturând romane mediocre.”

Prietenia dintre Eliade și Maitreyi s-a desfășurat progresiv, pe parcursul lunilor de iarnă și de primăvară.

Ulterior ajunge să creadă că Dasgupta îcearcă să-l adopte, folosindu-l pentru a câștiga o eventuală numire la Universitatea din București. Dasgupta îi scrisese regelui Carol al doilea, recent reinsraurat la tron, sugerându-i înființarea unui Institut Oriental în capitala României (Eliade, de asemenea, dorea un astfel de institut). Dacă Eliade s-ar fi întors din India pentru a prelua conducerea unui astfel de institut , Dasgupta credea că îi va asigura un loc de refugiu în cazul în care condițiile politice din India se înrăutățeau. Sau, cel puțin așa credea Eliade. Dar, în primăvara lui 1930, Eliade putea să bănuiască o capcană maritală- pe care dorea să o evite la acel moment.

După mai multe episoade în care cei doi protagoniști au avut ocazia să se cunoască, fără să-și dea seama Eliade se indrăgostește de ea. Cu ocazia căsătoriei lui Mantu, vărul lui Dasgupta (probabil la începutul lui iunie), Allan din roman începe să analizeze ce ar însemna o căsătorie cu Maitreyi. Pe de o parte, pare un proiect atrăgător dar pe de altă parte se teme de căsătoria cu oricare fată datorită lipsei de libertate pe care această căsătorie ar putea-o presupune. El crede că Maitreyi e îndrăgostită de el interpretând eronat cuvintele și gesturile ei (după cum își dă seama ulterior). Deseori ea vine în camera lui pentru a-i vorbi, iar el se pomenește tot mai stânjenit și tulburat de prezența ei.

Este gelos pe Khoka când glumește cu ea, făcând-o să râdă. Pe doi iulie s-a declanșat, pe la miezul nopții un cutremur. Nu fusese unul foarte puternic, dar toți se trezise ieșind afară în pijamale și lenjerii. Mai apoi (potrivit romanului “Maitreyi “, Eliade le-a făcut cafea. În dimineața următoare, conform unui obicei românesc, el i-a dat un dar ca suvenir al cutremurului; o ediție în două volume a “Vieții lui Goethe”.În primul volum, el scrisese următoarea dedicație:”lui Maitreyi Devi în semn de prietenie –după cutremurul din doi iulie. Mircea Eliade , Calcutta , 3 /VI/ 930”.

În mod miraculos, această dedicați plus o alta din romanul Jean Christophe de Romain Rolland, a supraviețuit furiei profesorului Dasgupta care, după ce l-a exclus pe Eliade din locuința sa , a rupt toate paginile cu dedicații scrise de Eliade din cărțile pe care i le dăruise Maitreyiei.

Idila

Se poate spune că idila dintre Eliade și Maitreyi a avut un început precis, începând, se pare, în ziua în care cei doi s-au tinut de mână pentru prima dată în bibliotecă.

Perspectiva lui Mircea Eliade asupra idilei lor a fost expusă în capitolul anterior. Interesant este să aflăm cum vede și Maitreyi această poveste, in romanul –replică ““It Does Not Die”(Dragostea nu moare).

Potrivit relatării Maitreyiei, primul lor contact fizic fusese atunci când Eliade i-a luat mâinile, strângându-i-le cu putere și sărutându-i-le ei părându-i-se o eternitate. Nu i s-a împotrivit. Deși, simțea că făcea ceva oarecum greșit, era încântată așa cum nu mai fusese până arunci. “Clopote începeau să sune în venele mele.”

Pănă în acest moment , ambele relatări , “romanele autobiografice” ale lui Eliade și Maitreyi , sunt destul de bine în concordanță. Fiecare menționează detalii și episoade nespecificate de celălalt , dar , în mod esențial ele sunt aproape identice. Ei sunt de accord că își declarau afecțiune atingându-și picioarele goale pe sub masă , dar Maitreyi insistă că Eliade fusese cel care începuse , în timp ce Eliade spunea că era un obicei Indian început de Maitreyi. Elide afirmă că Maitreyi îi dăduse o cunună minusculă de flori iasomie , în semn de logodnă , iar Maitreyi neagă acest lucru.

Ambele romane afirmă că intimitățil fizice deveneau tot mai dese și mai intense, dar în versiunea lui Eliade relatia progresează considerabil, mult mai departe decât relatarea Maitreyiei. În ambele versiuni, Maitreyi crede că amândoi fac un păcat, dar numai în romanul lui Eliade ni se expică motivul: acela că plăcerea senzuală este ceva rău deoarece nu este consumată într-o unire care ar putea “da roade”. Adică, o astfel de atitudine este un păcat împotriva ordinii și armoniei cosmice.

In propria versiune a Maitreyiei nu apare o astfel de idee. Ambele cărți coincid referitor la faptul că Eliade și Maitreyi mergeau la plimbare amiezile sau la cădearea serii, întotdeauna însoțiți de alți membri ai familiei, destinația fiind adesea o zonă amenajată sub formă de parc, de lângă două lacuri artificiale. După ajugerea la Lacuri, cei doi tineri reușeau, de obicei, să rămână singuri pentu ceva timp, cu ajutorul lui Shanti, care îngrijea de frații mai mici(despre care Eliade nu amintește în romanul său ). Ritualul de logodnă nu este amintit în romanul Maitreyiei, speculându-se că ar fi doar o crație literară a lui Elide.

În urma acestei logodne, membrii familiei Sen au avut de suferit din diferite motive.cea mai afectată a fost sora Maitreyiei, Chabú. După Maitreyi, această boală a surorii mai mici i-a permis lui Euclid să stea pentru o vreme mai îndelungată în camera pe care ea o împărțea cu Chabú. Dar potrivit spuselor lui Eliade, Chabú trebuia dusă în altă cameră, lângă cea a mamei sale, pentru a se odihni iar Shanti sau o altă servitoare trebuia să stea cu ea mereu. Astfel, Maitreyi rămânea singură nopțile și putea acum să vină în camera lui Eliade pentru întâlniri romantice. Asupra acesti punct, romanul “Maitreyi”al lui Eliade și cel al Maitreyiei Devi, sunt intr-un total dezacord. Maitreyi Devi insista că ea nu mergea în camera lui Eliade noaptea și că în acele ocazii nu i s-a oferit niciodată așa cum afirmă el despre ea. Ea scrisese cartea în primul rând pentru a dezminți acele “minciuni” după cum le numește. Ea spune că nu poate înțelege de ce Eliade a scris astfel de “lucruri neadevărate” despre ea.

Despărțirea

Amândouă “romanele”afrmă că episodul care a condos la izgonirea lui Eliade din casa lui Dasgupta se intâmplase la Lacuri, într-una din ieșirile lor obișnuite. Potrivit relatării lui Eliade, Maitreyi și Allan au mers acolo, în seara de 16 septembrie, împreună cu Chabu. Cei trei se aflau în parc, iat cei doi îndrăgostiți au încercat să o calmeze pe Chabu, care era agitată, mângâind-o pe păr. Brusc, ea îi cere lui Maitreyi să îl sărute pe Allan. Pentru a demomstra cum trebuie să se facă aceasta, Chabu îl sărută pe obraz, Maitreyi făcând la fel. Dar Chabu insista ca Maitreyi să il sărute pe buze, ceea ce ea refuză să facă de față cu sora ei. Allan îi dezmiardă sânul stăng al Maitreyiei, iar Chabu observă gestul. Ei nu s-au sărutat dar se întreabă dacă Chabu va spune ceva despre cele întâmplate, la întoarcerea acasă.versiunea Maitreyiei a episodului de la Lacuri seamănă aproape cu cea a lui Eliade, cu excepția faptului că ea nu menționează că “Euclid” i-a mângâiat sânul. Ea afirmă că Chabu îi spusese mamai sale despre cele întâmplate exact după ce se întoarseră acasă ,iar mama sa o întrebaseră imediat despre ceea ce se petrecuse. Atunci când doamna Dasgupta îi cere Maitreyiei să-i spună exact ce îi “făcuse”Mircea ea recunoaște doar că o sărutase pe frunte. Mama ei o întrebase dacă vrea să se căsătorească cu el iar atunci când ea răspunde afirmativ, îi promite că va aranja lucrurile cu tatăl său- aparent crezând că nu vor întâmpina prea multe dificultăți. Dar în dimineața următoare pe 18 septembrie, mama ei îi spune cu tristețe că profesorul Dasgupta nu va îngădui sub nicio formă căsătoria. Îi spune să meargă pe verandă ca să-l privească pentru ultima dată pe “Euclid”în timp ce pleacă! Ea face acest lucru- și leșină”

Două zile mai târziu îi trimite un exemplar al carții sale de poezii, în intriorul căruia scrie:”Mircea, Mircea, i-am spus mamai că m-ai sărutat doar pe frunte” , împreună cu alt bilet, primițând că nu îl va uita niciodată și jurând să îl aștepte pentru totdeauna. Aceste mesaje îi parvin lui Eliade prin intermediul lui Khoka, servitorul-rudă al Maitreyiei. Aceasta este informată câteva zile mai târziu că “Euclid” nu se mai află la pensiune, că please departe și că nu poate fi găsit. Între timp Maitreyi este zdrobită de durere. Tot ulterior, Khoka îi spune că aflase că Euclid se dusese la Svarga- Ashram, în munții Himalaya, pentru a deveni un sannyasin.

În sfârșit, mama Maitreyiei îi spune că profesorul Dasgupta îl pusese să jur că nu o va mai vedea niciodată. Ea ințelesese acum de ce nu avusese nicio veste de la el.

Maitreyi scrie că nu își revenise din acest șoc decât după șapte seu opt luni.

Știa cănd s-a întors Eliade la Calcutta deoarece (spune ea) el îl căutase la Universitate pe tatal ei, purtând încă barbă, cerând să-i fie înapoiate antichitățile tibetane pe care le lăsase acasă la ei (Se pare că Dasgupta o informase pe Maitreyi despre vizită). Ea înțelese atunci că el se va întoarce în România. Totuși, Maitreyi nu menționează în romanul ei că incercase să contacteze pe Eliade la pensiune, după ce se întoarse de la Svarga-Ashram.

Romanul lui Eliade este puțin în concordanță cu mărturia Maitreyiei. Khoka îi aduce cartea lui Allan, cu mesajul scris de către Maitreyi. De asemenea îi adduce și un billet de la Chabu (care pare a se fi insănătoșit de pe urma bolii). Khoka îi spune lui Allan că Sen o plesnise peste față pe Maitreyi atunci când se împotrivise luării mobilierului din camera lui, ,încuind-o apoi în camera sa. Căteva zile mai târziu, Allan primește o scrisoare prin care era informat că fuse concediat din funcția de inginer (acest lucru corespunde probabil cu eliminarea lui Eliade din Universitate), fiind amenințat cu deportarea dacă va face vreo încercare de a lua legătura cu Maitreyi.

Copleșit de durere, Allan rătăcește pentru câteva zile de-a lungul râului (la fel ca și Cesare din “Lumina ce se stinge”); apoi se întoarce la pensiune. Khoka vine iar, spunându-i că Maitreyi incercase să se sinucidă, amenințăndu-și părinții că dacă o vor forța să se mărite cu altcineva îi va spune acestuia că se culcase cu Allan (părintii ei nu știau că era o afirmație adevărată).

Sen o biciuise, spuse Khoka, și acum el orbise. În dimineața următoare, Allan primește un scurt telefon de la Maitreyi: ea îi promite că îl va aștepta și că se vor întâlni într-o viață viitoare.

Chabu moare două zile mai târziu. Evident majoritatea acestei părți a românului este inventată. Allan pleacă departe devenind pustnic intr-o colibă izolată, undeva între Almora și Ranikhat (aproximativ 75 km sud-est de templul de la Svarga-Ashram). Khoka îi găsește adresa de la bancă, scriindu-i că Sen a rămas în continuare orb și că Maitreyi telefonase la pensiune.

Mare parte a ultimelor două capitole din “Maitreyi”este evident ficțiune, dar există, de asemenea, unele detalii care se pot verifica pe baza faptelor reale. Khoka a reținut într-adevăr o corespondență cu Eliadeîn timp ce acesta era în Himalaya.

În realitate, Maitreyi nu se oferise unui vânzător de fructe și nici nu se măritase cu profesorul de matematică de 19 ani.ea s-a căsătorit, datorită aranjamentului părinților ei, la douăzeci de de ani cu un băiat pe care nu-l văzuse niciodată înainte de ceremonie.

Maitreyi Devi a fost o persoană destul de importantă în Bengal, cunoscută pentru poeziile ei, pentru scrisorile și discursurile despre Tagore, despre Gandhi și alte subiecte, iar în anii de mai târziu, pentru orfelinatele pe care le-a înființat.

Reîntâlnirea

În 1953-1954 , Maitreyi și soțul ei erau în Europa, iar la Londra un elev de-al tatălui său i-a spus că Eliade îi dedicase o carte. După mai multe refizuri ale acesteia de a afla detalii privitoare la cartea lui Eliade, după alți treisprezece ani, aflând foarte multe din conținutul cărții în care ea era eroina principală, măcinată de unele dezvăluiri ale doctorului Al-Georgescu a scris căteva poeme inspirate de sentimentele și amintirile acelei perioade.

Poemele din acest volum sunt de natură extreme de personală, sensul fiind uneori destul de ascuns și obscure , dar aluziile la adresa lui Eliade sunt destul de clare în versurile următoare:

Nu mă impinge așa-

Există oare vreun sens

În a mă preaslăvi astfel?

Câte secole au trecut,

Amintește-ți că a fost atât de demult.

Trebuia să te grăbești așa, acum

Pe calul tău aprig, în galop?

Nu am închis bine poarta

– a fost greșeala mea.

Dar trebuia să abandonezi toată decența

Din această cauză?

Nu fi, te rog , un alt Duhshasan al lui Kali Yuga,

Expert pe veci în a dezvălui

Saub ochii tuturora.

De ce această crudă disecție?

Dacă se ridică albastrul văl al tainei

Îmi voi pleca rușinos fruntea…

Dacă ne.am revedea din nou , brusc

Voi tresări , sunt sigură-

Cien-i ea, cine-i ea?

Neîncrezător, te vei întreba

Unde-i ea , acum, care îmi apare în vise

Nu-i oare o ființă?

Aceasta-i ea?

Chiar așa, îți spun cu tărie

Asta-i ea și nimeni alta.

Necorodată-i mintea ei de șaisprezece ani,

Poți s-o cauți încă și să o găsești

Îndepărtează-i pielea ridată și o vei vedea iar,

Deci, te rog, nu jeli…

În urma acestor întămplări s-a hotărât să meargă în America pentru a-l întalni personal pe Eliade. Însă , înainte de aceasta s-a întâlnit cu Khoka care a recunoscut faptul că i-a ascuns scrisorile de la Mircea Eliade. Maitreyi a fost șocata citind acele scrisori , care îi fusese tăinuite timp de patruzeci de ani. Reîntalnirea a fost un amestec de emotie, șoc și neprevăzut.

Atunci cănd Eliade a văzut-o a exclamat”ohh!”apoi s-a așezat, s-a ridicat din nou, stând cu spatele la ea.”

Referitor la portretul ei din roman, Maitreyi afirma că Eliade i-a răspuns:”Fantezie. Fantezie. Doream să te înfățișez ca pe o faptură misterioasă, o zeță…o enigmă- enigma care erai.” Ea a răspuns:”Fantezia este frumoasă , dar semi-adevărată e groaznică.”

Totuși, pe ultima pagină a propriei sale cărți , Maitreyi însăși introduce o notă de fantastic în ceea ce pretinde că e adevărul: atunci când “Euclid” o privește “ochii lui s-au prefăcut în piatră- e orb!”

Este evident că “Maitreyi”este un amestec de fapte reale și de imaginație(jurământul sacru de logodnă , spre exemplu , este aproape sigur o inventie a autorului), iar acele descrieri memorabile ale vizitelor nocturne ale fetei în camera iubitului ei ar putea fi simple evocări sau viziuni ale unei nopti de vară bengaleze, retrăită, câțiva ani mai târziu, în București. Și totuși, dacă erau doar productiile imaginației sale, de ce nu a afirmat clar acest lucru, eliminind astfel riscurile de a dăuna reputației lui Maitreyi?

Ne-am putea întreba, cum de fusese el atât de indiscret încăt să fie despre astfel de lucruri?

Eliade spune că etunci când a scros cartea, în iarna anului 1923-1933, el a devenit atât de absorbit de febra creației încât nu s-a gândit deloc la consecințe.

“O singură dată nu mi-a dat de gândit indiscreția pe care mă pregăteam să o săvârșesc… nu m-am gândit că va fi citită în Calcutta. De fapt, nu m-am gândit nici că ar fi putut fi citită de cititori necunoscuți, aici, la București, unde o scriam. Nu “vizualizam”publicul… și nici măcar nu puteam spune că scriu pentru mine sau pentru Maitreyi. L-am scris oarecum “impersonal”,ca o mărturie in aeternum. “ scrierea și publicarea romanului l-au costat”pierderea ocaziei de a se reîntoarce în India, deoarece nu puteam da față din nou cu acele persoane al căror destine le prezentasem cu atăta franchețe in cartea mea.”

Concluzii

Mircea Eliade considera că literatura are ca fundament trăirile scriitorului, astfel

făcându-se loc în narațiune și experiențelor proprii, așa cum Camil Petrescu putea scrie

'onest' numai la persoana întâi. André Gide, prin vocea lui Édouard, face referire la aceeași

nevoie de a scrie ceea ce simte, de a pune în operă trăirile sale autentice.

Din perspectiva interioară a autorului, de regulă atât relatant cât și actant al

unei narațiuni bazate pe autenticitate, se pot desprinde pe alocuri anumiți 'afluenți' ai

conștiinței proprii, rezultând mai multe personaje oglindă– fiecare fiind reprezentantul

unor însușiri psihologice mai mult sau mai puțin conflictuale ale autorului, manifestânduse

astfel, în scriere, perspectiva multiplă.

Manifestarea postmodernismului în opera eliadescă este încă o dată evidentă în

aceste trei romane despre care am vorbit, evidențiind epicul pur care propune eroul lucid,

dominat de dorința cunoașterii de sine și care încearcă să ordoneze epic experințele trăite.

Complexitatea operei lui M. Eliade este unul dintre cele mai solide argumente în

susținerea ideii că unitatea creației sale constă în profunzimea substanțială a scrierilor,

indiferent că sunt filosofice, științifice sau literare.

Maitreyi a fost senzația lumii literare românești a anului 1933. Aproape toate ziarele și revistele literare au publicat recenzii și comentarii la carte , iar marii critici și-au exprimat propriile părerei ,majoritate fiind generoase în laude.

Ionel Jianu a dorit să aducă cel dintâi tribut al laudei cărții. El o caracterizează drept o lucrare de o extraordinară intensitate , o carte ce va dăinui pentru frumusețea și autenticitatea ei.

V. Cristian opinează că este una dintre cele mai bune cărți pe care le-a citit vreodată , și o desemnează drept un “poem “inchinat dragostei.

Camil baltazar declară că este cartea suflutului său și prevedea că va fi tradusă în câteva limbi europene, atingând o popularitate comparabilă cu cea a goethean-ului Werther sau a celebrei “Tristan și Isolda”.

Pentru Mihail Sebastian,” Maitreyi” este o cart unică a cărui impact asupra lui nu se poate descrie “După ce ai închis cartea , viața din jur ți se pare scăzută , mediocră , nici sufficient de trivială macar…îti trebuie o convalescență de câteva zile ca să revii la agenda ta de avocat , profesor, gazetar, sau ce se întămplă să fii.” “Maitreyi”este, pentru el ,un miracol împlinit …cea mai frumoasă și cea mai tristă carte pe care am citit-o.”

Roman al experienței, Maitreyi are ca elemente novatoare moderne:

“intelectualizarea conflictului epic, descoperirea Indiei cu arhetipurile ei culturale și confruntarea acestui univers cu tradițiile și mentalitățili europene, introducerea elementelor de senzualitate în roman, elaborarea unei mitologii a seducției.”

Destinul literar al cărții a confirmat aprecierea criticului Pompiliu Constantinescu, din anul publicării romanului:

“Se va cita romanul d-lui Eliade, în istoria noastră literară, ca un moment de grație al autorului, viitorul rezervând operei o situație analoagă cu Manon Lescaut, cu Paul et Virginie sau cu acea încântătoare poveste de iubire a Evului Mediu, Le roman de Tristan et Iseut. Tragicul episode din “Maitreyi”participă la aderența pasională și la aureola de mit a romanticilor, care au evocat deznădejde și iluminata poezie a celui mai devastator sentiment uman.”

G. Gerota clasifică romanul “Maitreyi” ca pe un roman psihologic și vede intriga centrată pr analiza psihologică a suflerului feminin bengalez.

Recenzia lui Gerota, în consecință, subliniază memtalitățile sau spiritual contrastant al eroului și al eroinei: Allan, europeanul rațional; Maitreyi, indianca emoținală.

Analiza lui L. voita asupra romanului se leagă de contrastul dintre două structuri antagonice, cea a reoului și a eroinei. Nici Allan, nici Maitreyi nu pot depăși durerea unei înfrângeri. Structura lor nu le permite o cufundare în absolute, pentru a renaște fără amintiri, fără dureri.

Tocmai de aceea, unul vulgarizează pasiunea, coboară imaginea iubitei într-o existență primară, iar celălalt ridică imaginea într-o mitologie innaccesibilă.

Un alt aspect important în lucrarea de față este contrastul dintre personalitatea occidentală cu cea orientală a personajelor principale. După ce eate alungat din casa Sen, Allan încearcă să își recâștige stăpânirea asupra voinței pierdute: el însă refuză îndărătnic să intre în magia unei pasiuni devastatoare. Individualiismul lui este de intellectual egoist, luciditatea lui europeană nu dorește decât libertatea. Pentru ei, iubirea nu este mitologie (cum este pentru Maitreyi), ci numai o creștere suprafirească a personalității.

Merafizica lui este o experiențăcare refuză absolutul, “sub aspect indic al topirii definitive în neantul pasiunii, a individului.

Dar pentru Maitreyi, care nu renunță niciodată la speranța unei reuniuni cu Allan- dacă nu în această viață, atunci în cealaltă- matafizica iubirii este o trăire autentică.

“Conflictul”dintre Maitreyi și Allan este conflictul dintre trăire și inteligență.

Este dram însăși a lui Mircea Eliade, care vrea ca inteligența și trăirea să se sudeze într-un act unic. Este drama unui om care aspiră la “autenticitate iluzorie”. Ceea ce vrea Eliade este să combine trăirea maximă și luciditatea în același moment, acest lucru fiind imposibil, deoarece una o anulează pe cealaltă .

Allan își pune întrebarea dacă o mai iubește pe Maitreyi, ceea ce pentru bengaleză este o evidență, pentru European o problemă.

De asemenea, diferența dintre cei doi este una rasială și una culturală, peste care, din păcate, observăm că nu se poate trece.

Cu toate piedicile puse în calea desfășurării iubirii lor, “Maitreyi” nu este numai o poveste de dragoste a unui cuplu, dar cu siguranță este “unul dintre puținele tratate intuitive despre dragoste, fin aproape o epistemologie concretă a dragostei.”

Dragostea este definită ca “starea în care două ființe, deși distincte fizicește, se identifică sufletește, mulându-se un ape cealaltă pentru a fi una.

Această stare a iubirii adevărate, în care cei doi devin unul este rar atinsă de către occidentalii de astăzi, pentru că individual nu poate transcedesuficient individualitateasa. Maitreyi, totuși ca un mit sau ca un simbol, încorporează toate frazele iubirii; începând cu iubirea auto-reflexivă pentru un copac, spre iubirea ei ideală pentru gurul său (Tagore) și culminând pentru iubirea ei adevărată pentru Allan.

Allan, pe de altă parte nu poate scăpa de individualitatea sa occidentală .

Criticul Crohmălniceanu spune in următoarele pasaje- afirmația lui Allan- ca fiind cheia romanului și a propriei viziuni a lui Eliade despre dragoste: “am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, nu am stiut să sacrific totul pentru un singure sâmbure de adevăr sau viață- de aceea m-au lovit toate pragurile și m-au dus valurile cum au vrut.

Această afiiramație axplică de ce Allan preferă să sufere în cele din urmă decât să o râpească sau să o ia cu el pe Maitreyi.

Eroul stie că pasiune nu poate absorbi viața întreagă a unui om, pentru că niciun om nu de până acum nu s-a putut rupe de limitele sale.

Romanul “Maitreyi”, de Mircea Eliade, ca și replica Maitreyiei “Dragosrea nu moare”, construite pe mitul fericirii prin iubire, rămân sub povara dragostei dintâi, a unei iubiri ce nu a putut fi desăvârșită pe pământ, fiind o veritabilă tragedie ca simfonia maiestuoasă a apelor fluviului Gange.

Biblografie

1. Călinescu, George, Istoria literaturii romăne de la origini până în prezent Editura Minerva, București, 1986.

2. .Baltazar, Camil, Lectorii lui Maitreyi, România literară, an II, nr. 76, 1993.

3 .Albérès, R.M., Istoria romanului modern, în românește de Leonid Dimov,

prefața de Nicolae Balotă, București, Editura pt. LiteraturăUniversală, 1968

4. Fînaru, Sabina, Eliade prin Eliade, Editura Univers, București, 2003;.

5.Eliade, Mircea Memorii, Ed. Humanitas, București, 2007.

6.. Eliade, Mircea, Șantier,ediția a II-a, cuvânt înainte și îngrijirea ediției de Mircea

Hadonca, Editura Rum-Irina, București, 1991;

7. Eliade, Mircea, Maitreyi, în Opere, vol. II, ediție îngrijită și variante de Mihail

Dascălu, note și comentarii de Mihail Dascălu și Mircea Hadonca, Editura

Minerva, București, 1997;

8. Eliade, Mircea, Isabel și apele diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova,

1990.

9. Crohmălniceanu, Ovid, Literatura română între cele două războaie mondiale, Ed. Universalia, 2003

10. Marino, Adrian, Modern, modernism, modernitate, București, Editura pt.

Lit. Univ., 1969

11. Lotreanu, Ion, Introducere în opera lui Mircea Eliade,Ed. Minerva, București, 1980.

12. Ion Bălu, Mircea Eliade și experiența Indiei,România Literară, an XII, 1979

13. Mavrodin, Irina, Modernii – precursori ai clasicilor, Cluj- Napoca, Editura

Dacia, 1981

14. Munteanu, Romul, Metamorfozele criticii europene moderne, București,

Editura Univers, 1975

15. Stănescu, Nichita, Mircea Eliade. Nodurile și semnele operei,

16. Richard Rescika, Introducere în opera lui Mircea Eliade, Ed. Saeculum,

17. Simion, Eugen, Mircea Elade, spiritt al amplirudinii, Ed. Demiurg, București, 1995.

Biblografie

1. Călinescu, George, Istoria literaturii romăne de la origini până în prezent Editura Minerva, București, 1986.

2. .Baltazar, Camil, Lectorii lui Maitreyi, România literară, an II, nr. 76, 1993.

3 .Albérès, R.M., Istoria romanului modern, în românește de Leonid Dimov,

prefața de Nicolae Balotă, București, Editura pt. LiteraturăUniversală, 1968

4. Fînaru, Sabina, Eliade prin Eliade, Editura Univers, București, 2003;.

5.Eliade, Mircea Memorii, Ed. Humanitas, București, 2007.

6.. Eliade, Mircea, Șantier,ediția a II-a, cuvânt înainte și îngrijirea ediției de Mircea

Hadonca, Editura Rum-Irina, București, 1991;

7. Eliade, Mircea, Maitreyi, în Opere, vol. II, ediție îngrijită și variante de Mihail

Dascălu, note și comentarii de Mihail Dascălu și Mircea Hadonca, Editura

Minerva, București, 1997;

8. Eliade, Mircea, Isabel și apele diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova,

1990.

9. Crohmălniceanu, Ovid, Literatura română între cele două războaie mondiale, Ed. Universalia, 2003

10. Marino, Adrian, Modern, modernism, modernitate, București, Editura pt.

Lit. Univ., 1969

11. Lotreanu, Ion, Introducere în opera lui Mircea Eliade,Ed. Minerva, București, 1980.

12. Ion Bălu, Mircea Eliade și experiența Indiei,România Literară, an XII, 1979

13. Mavrodin, Irina, Modernii – precursori ai clasicilor, Cluj- Napoca, Editura

Dacia, 1981

14. Munteanu, Romul, Metamorfozele criticii europene moderne, București,

Editura Univers, 1975

15. Stănescu, Nichita, Mircea Eliade. Nodurile și semnele operei,

16. Richard Rescika, Introducere în opera lui Mircea Eliade, Ed. Saeculum,

17. Simion, Eugen, Mircea Elade, spiritt al amplirudinii, Ed. Demiurg, București, 1995.