Romantismul Literar Si Alecsandri

Trăind într-o epocă de romantism literar, însuși Alecsandri a trăit romantismul tot în mod literar, ca o succesiune de teme, nu ca o realitate spirituală. Acest temperament, veșnic tânăr a alunecat pe deasupra structurii romantice, peste duhul lui Lamartine sau Hugo.

Atât despre clasicismul său cât și despre romantismul său ar fi de completat câte un capitol pentru o literatură comparativă.

Înclinăm astăzi să credem că Alecsandri nu aparține nici tipului romantic, nici celui clasic; el este mai degrabă un tip autohton, de lirism senin și ușor. Lirica lui este o efuziune de bună dispoziție morală, fie că se exprimă erotic, bucolic, prin visare contemplativă, sau chiar printr-un „exotism” al prozei lui sprintene, spirituale și cursive.

Acesta continuă să fie o prezență printre noi, datorită faptului că el a fost culegătorul doinelor populare, primul care a transcris celebra Miorița, motivat pentru a scrie pentru poporul român, atât de drag lui, putem spune, deoarece s-a implicat atât de mult pentru binele acestuia.

În tot ce scrie, sau concepe, scriitorul ne apare ca un înnoitor, ca un adept al lucrurilor noi. Această calitate, o mare calitate, îi asigură în permanență o regalitate pe plan literar atâta vreme necontestată. E mult mai greu astăzi, pentru cititorul de rând, să sesizeze conceptul de nou în poeziile lui Alecsandri, față de opera lui Eminescu sau Tudor Arghezi, să descifreze ceea ce era nou atunci, la vremea respectivă, cana scriitorul începea cel mai important moment, probabil, din viața sa.

Vasile Alecsandri a știut să fie prin excelență un poet contemporan vremurilor lui, în ceea ce scria. El se preocupă de nevoile oricărui cititor, fiind el însuși unul de rând sau chiar cu o funcție mai înaltă. O spune, ca un fel de justificare, într-o scrisoare adresată lui Kogălniceanu în care vorbește despre teatrul său, în anul 1874: „Am fost obligat să-mi măsor zborul imaginației și al condeiului în nivelul puterii actorilor și a culturii publicului. Iar dacă am reușit a crea unele tipuri caracteristice și a desene unele schițe din viața noastră socială, acele figuri și tablouri vor interesa poate în viitor pe oamenii ce vor avea curiozitatea de a studia și a cunoaște trecutul.”.

Dacă este un Alecsandri mereu vesel și festiv, iar nu toată durerea și melancolia lui sunt simulate, destule repere rămân mișcătoare, în care inima lui bate în concordanță cu a noastră, chiar în unele poezii ocazionale sau mai ales acolo unde izbucnește reperul natal.

Alecsandri a promovat o tradiție, fără ca nimeni în locul lui să mai fi imitat cântecul său și fără ca nimeni să se fi putut desprinde total de acesta. Naturalețea lui și spiritul său spontan apar nealterate în proza și în corespondența cu prietenii și cunoscuții.

Scriitorul s-a implicat foarte mult în lupta pentru unirea Principatelor. Scriind și o serie de poezii la adresa orânduirii feudale din acea vreme, acestea ne rămân o amintirea vie a celui ce a fost, putem spune, trup și suflet pentru țară. Alecsandri a vorbit despre condiția umană, economică, socială sau psihologică, vibrant românească, indiferent de zona folclorică pe care o trata sau din care culegea informații pentru a le așterne frumos, cu condeiul pe hârtie, spre desfătarea noastră lirică.

Vizibil, versurile lui Alecsandri nu sunt interminabile, nu plictisesc prin forma lor scurtă. Totul este foarte bine structurat astfel încât să trezească interesul publicului cititor, fără însă a plictisi. De asemenea, avem exemplificate câteva versuri pe care Vasile Alecsandri le-a scris în limba franceză, cu traducerea de rigoare. Aceste versuri au un sens, nu sunt scrise la întâmplare.

Ch. Drouhet spunea la adresa scriitorului următoarele:

„E interesant de constatat că Alecsandri nu s-a adresat la părțile cele mai caracteristice, cele mai specific personale ale marilor lirici ai romantismului francez. Toată metafizice religioasă, toată filozofia socială, tot romantismul creștin sau umanitar, precum și toate plăsmuirile vaste și nobile ale lui Lamartine l-au lăsat indiferent. Tot astfel n-a adoptat nimic din «maniera a doua» a lui Hugo: viziunile sale întunecate și sublime, destăinuirile apocaliptice, metaforele uimitoare și mai ales acea preocupare de a urmări misterul, de a cerceta nepătrunsul, de a atinge inaccesibilul.”

Se constată faptul că Alecsandri își păstrează o originalitate neștirbită, ceea ce îl ridică pe scara valorilor scriitorilor români. A preferat să își păstreze propriile principii, să se implice în literatură pe planul social și moral al poporului și nu numai. A tratat lucrurile obișnuite, de toate zilele, atât din viața politică, cât și din viața țăranilor.

Dumitru Caracostea spune:

„După Buchetiera, ești uimit să constați la Alecsandri o totală schimbare. Abordează o poezie în ritm și motivele românești în așa măsură, încât prima operă a lui originală poartă neașteptatul titlu de Doine. Faptul că între 1840-1850 un poet român alcătuiește un astfel de mănunchi de poezii lirice, balade și momente de basm, cele mai multe în spirit național, nu-și are păreche în literaturile romanice. Este rodul conștient crescut într-o anumită temperatură morală care ne învăluia din toate direcțiile și împlinirea unei îndelungate colaborări a tuturor provinciilor românești pentru descoperirea și valorificarea substratului nostru poporan. Toată această largă incubație aștepta faptul liberator, dar el nu putea fi săvârșit de un filolog sau de un istoric oricât de conștiincios. Se cerea cineva uns pe frunte cu har de sus. După cum diamantul are nevoie de lumină ca să strălucească, tot astfel această comoară care este poezia orală a poporului nu-și putea atunci destăinui valoarea decât printr-un suflet de poet. Este cel mai mare titlu de glorie al lui Alecsandri că prin el se realizează nepieritor această credință a vremii. Dacă poetul cult modelează îndeosebi unele balade potrivit idealului social, etic și estetic al epocii, în schimb scăderile sunt compensate printr-o surprinzătoare intuiție. Acolo unde s-a aflat în fața unui aspect esențial de viață românească, el i-a simțit instinctiv originalitatea și semnificația.”.

Compararea poeziei lui Vasile Alecsandri cu un diamant ne insuflă faptul că scriitorul nostru a fost de o valoare incontestabilă, poate mai mare decât am fost noi capabili să remarcăm. Într-adevăr acest poet al veacului al XX-lea își merită numele. Opera lui e remarcabilă prin originalitatea stilului, conturând în aceasta realitatea.

Caracostea semnalează noutatea poeziei lui Alecsandri, în special noutatea doinei scrisă în spiritul național. Pe de altă parte, acesta apreciază moralitatea lui Alecsandri și de asemenea preferința lui nu doar pentru spațiul moldovenesc, ci pentru toate toate provinciile românești.

George Călinescu remarca faptul că „Teatrului i-a consacrat Alecsandri cea mai mare parte din activitatea sa. (…). Îi plăcea succesul direct al acestui gen și spiritul său critic bonom găsea aici o nimerită desfășurare. Într-o bună măsură localizat, a imitat și lucrul a putut să pară, pentru cercetătorul de mai târziu, o mare descoperire. În realitate, publicul lui Alecsandri, familiar cu teatrul francez de la Iași, cunoștea prea bine modelele și dramaturgul le-a indicat însuși uneori. Și apoi, în teatru, intrigă, este o chestiune cu totul secundară și Alecsandri proceda asemenea clasicilor. Molière aproape localiza, iar vodeviliștii de la începutul secolului al XIX-lea reiau până la obsesie toate combinațiile scenice ale secolelor precedente. Observația strict tipologică a comediei obligă la un număr de situații mărginit. Toată problema în teatrul lui Alecsandri rămâne dar de a constata puterea comică, proprie autorului, calitatea inefabilă a dialogului său, separat de orice idee de conținut. Acest punct de vedere e valabil în orice comedie, în care invenția nu capătă o importanță prea mare”.

George Călinescu semnalează faptul că Alecsandri și-a dedicat cea mai mare parte a activității sale literare teatrului. Acesta era ferm convins că teatrul are un succes garantat și că publicul cunoscător va aprecia în egală măsură opera dramatică. Fiind un boem și un cârcotaș, în spiritul lui Molière, Alecsandri a pus un mare accent pe ludic și puterea de a stârni râsul, preferând în locul tragediei sau dramei, comedia.

Ion Zamfirescu marchează în legătură cu rolul lui Vasile Alecsandri în Literatura Română:

„Scrierile de teatru ale lui V. Alecsandri numără: scene, cânticelele comice, vodeviluri, operete, comedii, drame. (…) Să ne gândim, mai întâi, la Iorgu de la Sadagura, la primele producții din ciclul Chirițelor, la Iași, în carnaval, la Rusaliile, la Sandu Napoilă la Millo director. Critică, satiră, proteste și denunțări, incontestabil; dar nu mai puțin și document, istorie, o înțelegere cuprinzătoare a vremii, o putere ca dincolo de scăderi și vicii să răzbată un sentiment de nădejde și așteptări optimiste. E – ceea ce observa cu pătrundere tot Ibrăileanu – amestecul de pașoptism și junimism din firea poetului. Pașoptism: ca încredere în progres, în dorință de înnoire, în liberalismul epocii; junimism: ca atitudine împotriva exagerărilor, a imitațiilor servile, a formelor fără fond, a unui cosmopolitism practicat cu stridență, afectare și ignoranță. Trebuie să admitem, însă, că în aceste determinări intime V. Alecsandri a inclus, în afară de ralierea lui doctrinară la un program de epocă și de generație, și o egală căldură personală că om al pământului, ca exponenta a unei filozofii comune, ca putere tăcută din cugetul lui de a trece lucrurile prin filtre ale măsurii, ale adevărurilor naturale, ale bunului simț”.