Romanitatea românilor [615364]

1

Romanitatea românilor

În mileniul III î.Hr. au pătruns în Europa comunități de păstori, numiți indo -europeni.
Aceștia proveneau din stepele Asiei și s -au așezat pe întreg teritoriul european, impunându -și
cultura și asimilându -i pe autohtoni.
Din indo -europeni se trag popoarele atestate de izvoarele scrise antice: grecii, ilirii și tracii.
Tracii s -au răspândit în zona de sud -est a Europei și din ei s -a desprins un popor, geto -dacii ,
care s -a stabilit în spațiul carpato -danubiano -pontic.
Romanii i -au numit „daci”, iar grecii „geți”, iar ei vorbeau aceeași limbă, cum afirmă
istoricul și geograful grec Strabon, în secolul I î.Hr.
Geto -dacii erau organizați în triburi sau uniuni de tr iburi, care stăpâneau un teritoriu ce
conținea o așezare mare, fortificată, cu rol de centru administrativ.
Triburile tracice au fost unite prima dată în secolul I î.Hr., formându -se un regat, condus de
regele Burebista (82-44 î.Hr.) . După moartea lui Bur ebista, regatul s -a destrămat.
Decebal (87-106 d.Hr.) a reușit să refacă unitatea statului dac în secolul I d.Hr., în condițiile
sporirii pericolului roman.
Statul lui Decebal era mai redus din punct de vedere teritorial, dar mai dezvoltat în plan
econom ic și militar. Capitala sa era la Sarmizegetusa Regia.
În primul război daco -roman (101 -102), Decebal a fost înfrânt la Tapae, în cele din urmă
fiind nevoit să încheie pace. Aceasta era defavorabilă dacilor, prevăzând cedarea unor teritorii,
renunțarea la politica externă a Daciei și dărâmarea zidurilor cetăților dacice.
Nerespectarea de către Decebal a prevederilor păcii a dus la reluarea ostilităților militare
între anii 105 -106. Trupele romane au cucerit Dacia, aceasta devenind provincie romană.

Roma nizarea

Componen ta esențială a romanizării este cea lingvistică.
Romanizarea traco -geto-dacilor a avut la bază un șir de premise favorabile: originea
comună, indo -europeană; contactele anterioare și superioritatea civilizației romane.
Procesul romanizării s -a desfășurat în trei etape:
1) Etapa preliminară/ etapa anterioară cuceririi romane (sec II î.Hr. – 106 d.Hr.)
Stăpânirea romană a fost precedată, aproximativ 200 de ani, de legăturile dacilor cu lumea
romană. Influențele romane s -au manifestat în domeniul culturii, vieții spirituale și a vieții politice.
2) Etapa decisivă/ etapa stăpânirii romane (106 – 271/275)
Stăpânirea romană a durat în Dacia aproximativ 165 de ani.
Romanizarea s -a realizat datorită unor factori care au contribuit la asimilar ea relativ rapidă a
traco -geto-dacilor: limba latină, colonizarea romană, armata romană, instituția cetățeniei romane,
dreptul roman, sistemul administrației romane, cultele religioase romane, religia creștină, căsătoriile
mixte daco -romane, educația de ti p roman, valorile culturale și morale romane, urbanizarea,
așezările rurale romane, relațiile economico -comerciale etc.
3) Etapa finală/ etapa ulterioară stăpânirii romane (271/275 – 602)
În anul 271/275, împăratul Aurelianus retrage administrația și armata romană din Dacia
(retragerea aureliană). Marea majoritate a populației nu a părăsit acest teritoriu și a continuat să
trăiască la nord de Dunăre, conviețuind cu migratorii care aveau să pătrundă în zonă: goții, hunii,
gepizii, avarii, slavii etc.
Conseci nțele retragerii aureliene:
– decăderea vieții urbane;
– o parte a locuitorilor vechilor orașe se retrage spre ținuturile rurale;
– procesul de romanizare a dacilor liberi se intensifică;
– contactele cu romanitatea sud -dunăreană sunt intense.
Romani zarea continuă și după retragerea aureliană din Dacia.

2
Factorii romanizării

1. Colonizarea
Colonizarea provinciilor dunărene a reprezentat un factor esențial al romanizării geto -dacilor
și s-a realizat pe două căi: colonizarea oficială (organizată de statul roman) și colonizarea populară
(spontană).
Procesul colonizării masive și organizate a Daciei a fost declanșată de către împăratul Traian
și continuat de urmașii săi. Datorită importanței pe care o avea Dacia pentru Imperiul Roman,
numai sub împăratul Traian au fost aduși în Dacia circa 40.000 de coloniști „ex toto orbe Romana”.
Colonizarea oficială se realizează prin două metode: întemeierea de noi colonii (această
metodă se folosește doar la Ulpia Traiana Sarmizegetusa) și prin atribuirea de pământ unor grupuri
de cetățeni romani .
După cucerire, tot pământul Daciei a fost distribuit coloniștilor și veteranilor.
Coloniștii, proprietari de pământ, și -au ridicat în diferite părți ale Daciei câte o villa rustic a,
împrejurul căreia se forma cu vremea o așezare, până ce villa ajungea un sat.
Lucrătorii daci de pe proprietățile acestor coloniști au trebuit să învețe limba latină; la fel și
locuitorii sutelor de sate, pentru a se înțelege cu autoritățile romane.
Coloniștii romani au creat în Dacia centre economice și religioase, au adus aici limba latină
și spiritualitatea romană, au creat familii mixte daco -romane, au contribuit direct la atragerea geto –
dacilor în sistemul de valori romane și, în final, la romanizarea lor.
2. Armata
Pentru a proteja Dacia, care era o provincie de graniță, romanii au menținut aici o armată
numeroasă, de aproximativ 55.000 de soldați, organizați în legiuni (soldați care aveau cetățenie
romană) și trupe auxiliare (soldați care nu aveau cetățenie romană).
Trupele staționau în tabere militare romane, numite castre , care erau răspândite pe întreg
teritoriul Daciei. În jurul castrelor s -au creat așezări civile numite canabae , unde locuiau familiile
soldaților, meșteri, țărani daci. Ambele tipuri de așezări au re prezentat un nucleu important al
romanizării.
După 25 de ani de serviciu militar obligatoriu, soldații care își terminau stagiul militar și
erau lăsați la vatră obțineau anumite recompense/ drepturi. Ei se numeau veterani. Veteranii din
legiuni primeau ban i și ocupau diferite funcții. Veteranii din trupele auxiliare primeau cetățenie
romană, pământ în proprietate și dreptul de a se căsători în provincia apărată.
3. Urbanizarea
4. Limba latină
5. Religia

Etnogeneza românească

Contactul teritoriului de la nord de Du năre cu Imperiul Roman a dus la romanizarea lui
treptată (începând cu sec. II î. Hr. și până în 602), având drept rezultat formarea poporului român și
a limbii române.
Etnogeneza românească a fost un proces complex și ireversibil, care s -a desfășurat de -a
lungul mai multor secole, având la bază continuitatea de locuire pe teritoriul românesc. Populația
daco -romană a continuat să trăiască pe teritoriul fostei Dacii și a conviețuit cu popoarele
migratoare, dovadă fiind numeroasele descoperiri arheologice, da r și o serie de mărturii scrise.
În urma etnogenezei românești s -a născut un popor neolatin, înrudit cu italienii, spaniolii,
francezii, portughezii, fiind singurul moștenitor al romanității orientale.
Acest proces a avut la bază o dublă sinteză, care a avut ca efect:
1. Romanizarea autohtonilor (geto -dacii) – prima sinteză;
2. Asimilarea migratorilor de către autohtonii romanizați (daco -romanii) – a doua sinteză.
Odată cu încheierea etnogenezei s -a finalizat și procesul formării limbii române (sec. VII –
VIII).
Limba română s -a format din trei straturi lingvistice: elementul autohton, numit substrat
(reprezentat de substratul traco -geto-dacic, ce are în componență circa 160 cuvinte); stratul latin

3
(care este cel mai consistent, ce compune circa 70% din limba română) și un element migrator,
numit suprastrat sau adstrat (reprezentat de adstratul slav ce compune aproximativ 20% din fondul
lexical).

Istoricii despre romanitatea românilor

Există puține documente istorice scrise din primul mileniu al erei creștine care îi
menționează pe români. În schimb, există numeroase descoperiri arheologice efectuate pe teritoriul
actual al României. Acestea constituie o dovadă privind continuitatea de locuire a românilor pe
teritoriul dunărean.
Începând din secolul a l VII -lea, autohtonii încep să fie menționați în izvoarele documentare
ale vremii ca un popor romanic distinct, astfel că apar:
• În secolul al VII -lea:
➢ Tratatul militar Strategikon, scris de împăratul bizantin Mauricius;
• În secolul al IX -lea:
➢ Geografia arme ană a lui Moise Chorenati
➢ Cronica turcă Oguzname
• În secolul al X -lea:
➢ Lucrarea Despre administrarea imperiului, scrisă de împăratul bizantin Constantin al
VII-lea Porfirogenetul
➢ Corespondența împăratului Vasile al II -lea Macedoneanul ( sec. X – XI)
Alți au tori bizantini, armeni, arabi, germani etc. au scris despre prezența românilor pe acest
teritoriu.
Din sec. XI – XII, dovezile scrise despre strămoșii noștri sunt din ce în ce mai numeroase, ei
fiind numiți în documentele vremii vlahi, blachi, valahi sau români:
• În secolul al XII -lea:
➢ În lucrarea Gesta Hungarorum, cronicarul maghiar Anonymus menționează prezența
românilor și slavilor în momentul pătrudenrii maghiarilor
• În secolul al XIII -lea:
➢ Simon de Keza îi menționează pe români ca fiind urmași ai „păsto rilor și colonilor
romani” în lucrarea Gesta Hunnorum et Hungarorum
Ideea romanității românilor a fost abordată și în Evul Mediu. Declanșarea „cruciadei târzii”
face din Țările Române bastioane ale rezistenței antiotomane. Odată cu desfășurarea luptei
antiotomane a Țărilor Române, interesul european față de români a sporit.
• În secolul al XV -lea:
➢ Poggio Bracciolini este printre primii umaniști italieni care susțin cu dovezi originea
latină a poporului român. Pe lângă numeroase elemente comune ale limbii române și
latine, el a constatat existența la românii nord -dunăreni a unei tradiții referitoare la
descendența lor dintr -o colonie fondată de Traian
➢ Flavio Biondo afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că „invocau cu
mândrie originea lor latină ”
➢ Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II -lea, introduce în
circuitul științific european ideea latinității noastre
• În secolul al XVI -lea:
➢ Nicolaus Olahus, umanist transilvănean, în lucrarea „Hungaria”, susține unanimitatea
de neam, limbă, obiceiuri și religie a românilor
➢ Johannes Honterus, învățat umanist sas originar din Brașov, înscrie în harta sa
numele „Dacia” pentru întreg teritoriul locuit de români
• În secolul al XVII -lea:
➢ Cronicarii români Grigore Ureche în „Letopisețul Țării Moldovei” și Miron Costin în
„De neamul moldovenilor” oferă argumente arheologice, lingvistice și etnografice în
sprijinul tezei originii latine a poporului român

4
• În secolul al XVIII -lea:
➢ Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, istoric, lingvist și om politi c român, în
„Descrierea Moldovei” și în „Hronicul vechimei a româno -moldo -vlahilor” susține
originea comună a tuturor românilor.
În secolul al XVII -lea, stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania a atras ostilitatea unora
dintre reprezentanții nobilimi i maghiare, care considerau că românii ar amenința puterea națiunilor
privilegiate.
Se afirmă în continuare puncte de vedere care susțin romanitatea românilor, cum a fost acela
al lui Martin Opitz (cărturar german, care a trăit în sec. al XVII -lea în Tran silvania), cât și opinii
care contestă romanitatea românilor, cum a fost cea a lui Ștefan Szamoskozy, nobil maghiar, care la
început susținea originea latină a românilor, dar, după unirea Țărilor Române de către Mihai
Viteazul, și -a negat propriile afirmaț ii.
Secolul al XVIII -lea aduce cu sine apariția unor idei care contestă romanitatea românilor.
Până în a doua jumătate a sec. XVIII, continuitatea românilor era considerată o evidență. Însuși
împăratul Imperiului Habsburgic, Iosif al II -lea, îi considera pe români „incontestabil, cei mai vechi
și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei”.
Dar pentru români, populația majoritară a Transilvaniei în secolul al XVIII -lea, începea
lupta pentru drepturi politice prin elaborarea documentului Supplex Libellus Vala chorum , memoriu
prezentat Curții de la Viena, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei, fiind urmași ai coloniștilor lui Traian.
Având în vedere aceste condiții, în istoriografie au apărut teorii care contestau romani tatea
românilor și vechimea lor în acest spațiu geografic. Aceste teorii au apărut din rațiuni politice,
pentru a minimaliza dreptul românilor în Transilvania și sunt cunoscute sub numele de „teorii
imigraționiste”.
Teoria imigraționistă a fost susținută în secolul XVIII de Franz Sulzer și Christian Engel.
Teoria susținea că românii s -au format la sud de Dunăre, de unde ar fi imigrat la nord de Dunăre în
sec. al XIII -lea.
Lupta românilor pentru obținerea de drepturi politice a crescut în intensitate, românii din
Transilvania subliniind vechimea lor în regiune și descendența lor din coloniștii romani.
Ca răspuns, cresc în intensitate și ideile imigraționiste dezvoltate de către Robert Roesler în
teoria roesleriană , care susține că românii nu au origine latină, contestând astfel romanitatea
românilor:
1. Dacii ar fi fost exterminați ca popor în timpul războaielor cu romanii;
2. Romanizarea nu ar fi fost posibilă în doar 165 de ani de stăpânire romană efectivă;
3. Toți locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retr agerii aureliene;
4. Poporul român s -a format la sudul Dunării;
5. N-ar exista izvoare istorice care să ateste prezența românilor la nordul Dunării înainte de
secolul al XIII -lea.
Netemeinicia ideilor teoriei imigraționiste a secolului XVIII a fost reliefată de reprezentanții
Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai -Deleanu), dar și de alți
cărturari (inclusiv străini), luând astfel naștere teoria autohtoniei sau continuității, care susține
romanitatea românilor cu următoarele argume nte:
1. Continuitatea dacilor este confirmată de numeroase dovezi;
2. Romanizarea nu s -a produs doar în etapa stăpânirii romane efective, ci și prin contactele
dintre daci și romani anterioare cuceririi și contactele dintre daci și romani ulterioare
retragerii a ureliene;
3. Aurelian a retras din Dacia armata și administrația romană. Dacia a fost părăsită din
considerente de ordin strategic. Niciun izvor antic nu confirmă evacuarea totală a Daciei
romane;
4. Nu există izvoare istorice care să ateste existența românilor în sudul Dunării înainte de sec.
XIII;

5
5. Românii sunt menționați ca popor distinct în aria romanității orientale în izvoarele istorice
medievale timpurii.
În sec. XIX – XX, istoricii români au demonstrat romanitatea și continuitatea, aducând
numeroase argum ente lingvistice, arheologice, istorice.
B.P. Hașdeu, în lucrarea „Pierit -au dacii?” demonstrează că dacii nu au fost exterminați,
romanizarea a avut loc și poporul român s -a format din câteva elemente, din care nici unul nu a fost
predominant.
A.D. Xeno pol folosește argumente istorice, lingvistice și logice pentru a combate teoria lui
Roesler. Acesta susține că:
1. Elementul traco -dacic, peste care se suprapune cel roman reprezintă baza etnică a poporului
român;
2. Dintre migratori, slavii au avut influența ce a mai mare;
3. Poporul român s -a format pe ambele maluri ale Dunării.
În sec. XX au fost elaborate lucrări științifice care au abordat continuitatea românilor pe
teritoriul de la nord și la sud de Dunăre, dar și rolul elementului dacic în etnogeneza românilo r.
Dintre autori se remarcă Vasile Pârvan, Nicolae Iorga și Gheorghe Brătianu (cu lucrarea „ O enigmă
și un miracol: poporul român ”).
După al Doilea Război Mondial, când România a devenit stat -satelit al URSS, teoriile
staliniste de spre caracterul „imperia list” al „stăpânirii sclavagiste romane” și despre importanța
civilizatoare a slavilor în istoria Europei capătă amploare.
În perioada lui Ceaușescu se declanșează o mare operațiune de reînviere a sentimentului
național al românilor.

Ideologii și practici politice în România și Europa

Secolul al XX -lea a rămas în memoria europenilor ca un secol al contrastelor, în care o lume
a totalitarismului s -a intercalat cu consolidarea vechilor democrații.
După război , asistăm la consolidarea, pe de o parte, a democrației în Europa Occidentală, iar
pe de altă parte, la exportul modelului totalitar stalinist în statele est -europene, printre care se
numără și România.
În cursul istoriei, statele s -au organizat din punct de vedere politic sub două forme:

Monarhie Absolută
Constituțională
Republică Prezidențială
Parlamentară
Semi -prezidențială
Statele diferă între ele și după regimul politic pe care îl are fiecare:
Democratice
Regimuri politice Autori tare
Totalitare

6
Regimurile democratice în Europa

Ideologia democratică modernă are la bază ideea conform căreia toți oamenii se nasc egali,
cu un set de drepturi inviolabile, că ar trebui să fie tratați egal în fața legii, că sistemul politic ar
trebui să se bazeze pe separarea puterilor în stat și pe respectarea legilor, că oamenii n -ar trebui
discriminați pe bază de sex, religie sau etnie.
• Caracteristici:
➢ Suveranitatea poporului
➢ Principiu l separării puterilor în
stat
➢ Pluripartidismul ➢ Consolidarea societății civile
➢ Egalitatea tuturor cetățenilor în fața
legii
• Practici politice:
➢ Alegeri libere
➢ Competiția electorală
➢ Acceptarea criticilor la adresa puterii
➢ Respectarea regulilor de funcționare a statului
➢ Garantarea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului
➢ Garantarea libertății de exprimare a opiniei publice

Regimul democratic în România

Oficial, România are un regim democratic din 1866, când este redactată prima constituție,
organizată după principiile liberale. Democrația a fost consolidată prin Constituția din 1923 (care
includea votul universal).
Regimul democratic a început să se degradeze în timpul domniei lui Carol al II -lea,
ajungându -se în 1938 la un regim politic autoritar.
După 1944, când puterea revine în mâinile monarhiei și partidelor istorice, democrația
românească reapare, dar este încetul cu încetul înlocuită cu totalitarismul comunist.

Regimurile autoritare în Europa

Term enul de autoritar se referă la dreptul, puterea de a comanda, de a impune ascultare.
• Caracteristici:
➢ Controlul statului asupra societății
➢ Încălcarea unor drepturi și libertăți cetățenești
➢ Poliție politică
➢ Partid unic
• Practici politice:
➢ Încălcarea principiului separării puterilor în stat
➢ Nerespectarea unor drepturi și libertăți cetățenești
➢ Monopartidismul

Regimul autoritar în România

În România, în 1938, a fost instaurat regimul autoritar al regelui Carol al II -lea. Regele s -a
înconjurat de o ca marilă regală (grup de favoriți din anturaj, care influențează în interes personal
politica statului), a guvernat prin decrete -legi și a dizolvat Parlamentul. A fost adoptată o nouă
constituție, conform căreia regelui îi revenea atât puterea executivă, cât și cea legislativă; au fost
dizolvate partidele politice și s -a introdus cenzura.

7
Regimurile totalitare
În perioada interbelică apar trei tipuri de regimuri politice necunoscute până atunci în istorie:
comunismul în Rusia, fascismul în Italia și na zismul în Germania. Regimurile totalitare apar și se
dezvoltă pe fondul instabilității sau crizei politice și economice sau în state cu insuficientă
experiență democratică.

Regimul nazist în Europa

Ideologia nazistă este o variantă a fascismului imagin ată de către Adolf Hitler, ale cărui idei
au fost exprimate în lucrarea Mein Kampf.
Hitler vorbește depsre impunerea prin forță a „noii ordini” naziste, care să permită crearea
așa-numitului spațiu vital necesar pentru dezvoltarea „Germaniei Mari”.
Acest a expune și teoria superiorității ariene. Considera că germanii reprezentau rasa
superioară ce trebuia să supună rasele inferioare și să extermine rasele impure, evreii sau țiganii.
Adolf Hitler a fost cel care a pus ideologia nazistă în practică în Germa nia, odată cu
ajungerea la putere în 1933.
Pierzând Primul Război Mondial, Germania a fost forțată să plătească despăgubiri uriașe
statelor învingătoare. Inflația a atins cote exagerat de înalte. Pe fondul acestor probleme, cât și a
teoriilor ce puneau în frângerea pe seama evreilor, s -a născut Partidul Muncitoresc German
Național -Socialist. În Germania, urmare a alegerilor parlamentare câștigate de naziști, la data de 30
Ian. 1933, Adolf Hitler a devenit cancelar. A fost instaurată dictatura prin acordarea de puteri
depline lui Hitler de către Parlament, liderul deținând, pe lângă puterea executivă, și puterea
legislativă.
Partidele politice și sindicatele au fost desființate și Partidul Nazist a devenit partidul unic.
Este înființată poliția politică, Gestapo, și se începe eliminarea potențialilor adversari politici, astfel
că în 30 Iunie 1934 are loc „Noaptea cuțitelor lungi”; Hitler ordonă asasinarea principalului său
rival din partid precum și a liderilor importanți ale diferitelor grupări.
În 1938 are loc „Noaptea de cristal”, acțiune antisemită, prin care s -au vandalizat pe scară
largă locuințele, magazinele și sinagogile evreiești. În perioada celui de -al Doilea Război Mondial,
Hitler a apelat la așa -numita „soluție finală”, exterminarea evreilor prin înființarea de lagăre de
exterminare în masă. Holocaustul reprezintă, fără îndoială, una din cele mai mari crime din istoria
omenirii, de unde și importanța rememorării acestuia pentru a se evita un nou asemenea genocid.
Hitler va conduce Germania pâ nă în Aprilie 1945, când s -a sinucis.
• Caracteristici generale ale regimurilor totalitare:
➢ Controlarea în totalitate a societății
➢ Crearea unui sistem de propagandă
➢ Eliminarea adversarilor politici ➢ Partidu unic
➢ Nerespectarea drepturilor omului
➢ Economia este controlată de stat
• Practici politice ale regimurilor totalitare:
➢ Desființarea partidelor politice
➢ Crearea partidului unic
➢ Fraudarea alegerilor
➢ Promovarea cultului personalității
➢ Crearea unui aparat de represiune
➢ Eliminarea opozanților regimului ➢ Mediatizarea ideologiei
➢ Cenzura
➢ Nerespectarea principiului separării puterilor în stat
➢ Încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești
➢ Lipsa transparenței

8
!!! Nu este nevoie să învățați și comunismul și fascismul. Este suficient ce v -am dat eu. În
cazul în care vă dă să precizați asemănări între două regimuri totalitare, răspunsul îl aveți la
caracteristicile și practicile politice generale ale regimurilor totalitare (care se află chiar
deasupra acestui paragraf), iar dacă vă spune să precizați deosebiri, scrieți despre economia
centralizată în URSS, în timp ce în Germania nazistă nu putem spune că avem o economie
centraliza tă (chiar dacă intervenția statului se resimte) sau/și despre ideologie (în Germania
nazistă avem o ideologie de extremă dreapta, iar în URSS una de extremă stânga).

Evoluția regimului democratic în România în perioada interbelică

Secolul XX reprezintă perioada în care principiile legate de democrație și respectarea
drepturilor omului s -au impus într -o mare parte a lumii.
După 1918, a avut loc în Europa și în România o amplă confruntare de idei privind evoluția
politico -economică a fiecărui stat, în g eneral, și a României, în special.
Regimul politic din România a cunoscut o importantă evoluție sub influența a diverși factori:
– votul universal;
– integrarea provinciilor Transilvania, Bucovina și Basarabia;
– schimbările în plan economic și social.
Democrația românească interbelică s -a consolidat prin acțiunea unor factori precum:
– adoptarea votului universal pentru bărbați (21 ani);
– Constituția din 1923, care prevedea caracterul statului național, unitar român, lărgea drepturile și
libertățile ce tățenești, drepturi egale pentru minorități și se preciza principiul separării puterilor în
stat;
– dinamica partidelor politice (PNL și PNȚ1);
– mutații produse în mentalitatea colectivă;
– afirmarea spiritului civic.
Scena politică a fost dominată de do uă partide: PNL și PNȚ, care au guvernat țara în cea mai
mare parte a perioadei și au promovat ca ideologii liberalismul și țărănismul.
Liberalismul a fost promovat de PNL, care reprezenta interesele burgheziei industriale și
financiar -bancare, precum și ale unor intelectuali.
După război, au loc unele modificări în ideologia liberală, apărând neoliberalismul. Acesta
admite inter venția limitată a statului, apreciind că interesul general primează asupra celui
individual. Această concepție a fost dezvoltată de personalități precum Ștefan Zeletin, Mihail
Manoilescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu. Ei au adus importante contribuții la teoria și practica
industrializării, punctul esențial al doctrinei neoliberale. Viitorul era, în concepția lui Zeletin, în
industrializare și urbanizare. Ei au accentuat rolul industriei și au întrevăzut o strânsă legătură între
industrializare, modernizare și consolidarea independenței politice.
Reprezentanții neoliberalismului au dezvoltat teoria privind protecționismul, con cretizată în
formula „Prin noi înșine”, prin care se putea concretiza o valorificare superioară a resurselor
naționale; în primul rând, prin forțe proprii. În plan politic erau adepții unui regim politic
democratic care avea la bază Constituția din 1923.
PNL a dominat scena politică interbelică; acest partid a fost condus de politicieni
remarcabili precum: Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, Constanti n I.C. Brătianu.

1 PNL=Partidul Național Liberal, iar PNȚ=Partidul Național Țărănesc

9

Guvernarea din 1922 -1926 a fost perioada unor mari succese liberale; au fost inițiate legi și
măsuri care au coordonat întreaga evoluție politică și social -economică a României în perioada
interbelică.
În Martie 1923 a fost votată constituția care consfințea unitatea națională. Pe baza acestui act
au fost adoptate: legea pentru un ificarea administrativă (1925) și legea electorală (1926).
În plan economic, legile elaborate de liberali au crescut ponderea industriei în ansamblul
economiei naționale și a fost stăvilită ponderea capitalului străin.
Țărănismul a fost cea de -a doua ide ologie și practică politică cu impact deosebit în
societatea românească. Această ideologie a fost promovată de PNȚ, principalul partid de opoziție al
perioadei interbelice. PNȚ -ul s-a format prin fuziunea Partidului Național din Transilvania (condus
de Iul iu Maniu) cu Partidul Țărănesc (condus de Ion Mihalache) în 1926.
Teoreticienii partidului (Constantin Stere, Virgil Madgiaru, Georghe Zane) au elaborat o
nouă concepție de guvernare: țărănismul.
Ei considerau că agricultura trebuie să aibă un rol import ant în economia națională; spre
deosebire de PNL, PNȚ acordă o atenție deosebitpă gospodăriei țărănești și agriculturii; susțineau
primatul țărănimii ca o clasă omogenă și independentă, cu rol deosebit în evoluția ulterioară a
societății românești.
Porni nd de la concepția că România trebuie să rămână un stat preponderent agrar, ei nu
negau necesitatea dezvoltării unor ramuri industriale, în mod special al celor care valorificau
produsele agricole și bogățiile subsolului.
PNȚ, spre deosebire de PNL, a pro movat practica „porților deschise”, asigurând pătrunderea
capitalului străin în economia românească.
La congresul PNȚ -ului din 1935 se insista pe ideea de colaborare a tuturor forțelor sociale în
cadrul statului național -țărănesc pe baza unei reale democr ații.
Guvernarea PNȚ -ului a coincis cu criza economică (1929 -1933), fapt ce le -a erodat
popularitatea. În practica de guvernare, național -țărăniștii nu și -au putut transpune doctrina; nu
numai că nu au înfăptui „statul țărănesc”, dar au și renunțat în 193 3 la politica „porților deschise”.
Datorită unui complex de factori interni, dar și într -un context internațional concretizat prin
ofensiva forțelor de extremă -dreapta, regimul democratic stabilit prin Constituția din 1923 a început
să funcționeze tot mai defectuos și a eșuat în urma alegerilor parlamentare din 1937.
În perioada 1918 -1938, România a avut un regim politic democratic.
În 1919 România se afla în rândul celor 28 de țări europene cu regim democratic. Partidele
politice au avut un rol esențial în elaborarea Constituției din 1923, în respectarea drepturilor și a
libertăților cetățenești; în elaborarea unor legi care au consolidat România Mare și au stimulat
dezvoltarea economică națională.
În anul 1938, anul cu cel mai mare PIB din perioada int erbelică, România se situa pe o
poziție medie în Europa, asemănător cu state precum Belgia, Portugalia și înaintea statelor din zonă.

Ne găsești și pe facebook!
Intră pe Vreau să iau BAC -ul și dă-ne un like!

10
Constituțiile din România

Necesitatea unei constituții apare în condițiile modernizării vieții social -politice, economice
și culturale de la sfârșitul secolului al XVIII -lea și începutul secolului al XIX -lea.
Până la primele constituții au fost elaborate proiecte constituționale ș i documente cu caracter
constituțional:
• Constituția cărvunarilor indică tendin ța introducerii sistemului modern de guvernare,
necesitatea separării puterilor în stat (dar nu s -a aplicat).
• Regulamentele Organice sunt documente cu rol de constituție, elaborate în timpul
protectoratului rusesc în Principate. Conform acestora, puterea executivă era deținută de domn ales
pe viață de o Adunare obștească extraordinară. El este ajutat de un sfat format din șase miniștri .
Puterea legislativă era în mâinile Adunării obșteaști, formată din boieri și prezidată de Mitropolit.
Puterea judecătorească era reprezentată de Înaltul Divan Domnesc.
• Convenția de la Paris a avut rol de Constituție pentru Principate și a stabilit un nou statut
politico -juridic pentru acestea. Se constituiau Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
sub suzeranitate otomană și garanția colectivă a Marilor Puteri. Puterea executivă era reprezentată
de doi domni și două guverne (câte unul pentru fi ecare țară), cea legislativă de domn și Adunarea
legislativă (câte una pentru fiecare țară) iar puterea judecătorească de Înalta Curte de Justiție și
Casație de la Focșani și Comisia Centrală (instituții comune ambelor Principate).
• Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris a fost impus de Al.I. Cuza prin lovitura de
stat din 1864. Acest act menține principiul separării puterilor în stat, dar instituie domnia personală
autoritară, deoarece cele mai importante prerogative reveneau domnitorului.
• Constituț ia din 1866 avea 8 titluri și 133 de articole. A avut ca model constituția belgiană.
A fost promulgată fără aprobarea Marilor Puteri și este un act de tip liberal. A stat la baza
funcționării statului român modern până în 1923.
Constituția prevedea că ter itoriul statului este inalienabil și indivizibil. Statul era numit
„România”. Ca formă de guvernământ, România se transforma dintr -o monarhie electivă într -o
monarhie ereditară. Regimul politic era constituțional. Deși România era vasală Imperiului Otoman,
acest statut nu era menționat în Constituție.
Constituția prevedea:
➢ Libertatea individuală
➢ Dreptul de întrunire și asociere
➢ Libertatea conștiinței ➢ Libertatea de exprimare
➢ Dreptul la proprietate
➢ Proprietatea era considerată sacră și inviolabilă, fiind prevăzute doar trei situații de
expropiere pentru cauză de utilitate public ă: căi de comunicații, salubritate publică și
lucrările de apărare națională
➢ Dreptul la educație (învățământul primar fiind obligatoriu și gratuit)
➢ Articolul 7 din Constituție preciza că cetățenia română se acordă doar celor de religie
creștină, excluzând astfel evreii și musulmanii
Constituția avea la bază cele trei principii esențiale ale ideologiei liberale:
❖ Separarea puter ilor în stat
❖ Guvernarea reprezentativă
❖ Suveranitatea națiunii
Un alt principiu era cel al monarhiei ereditare. Succesiunea în monarhia ereditară se făcea pe
linie masculină, începând cu primul născut.

11
Puterea executivă aparținea domnului sau principelui (din 1878 – Alteței Regale; din 1881
– Regelui), care:
▪ Are dreptul de amnistie politică
▪ Numește și confirmă în toate
funcțiile politice
▪ Are dreptul de a bate monedă
▪ Conduce armata
▪ Are dreptul de a declara război
▪ Are dreptul de a încheia tratate și
convenții ▪ Are dreptul de a dizolva Parlamentul
▪ Sancționează (își dă acordul) și promulgă
(ordonă executarea) legile
▪ Are inițiativă legislativă
▪ Are drept de veto
▪ Acordă distin cții și decorații
▪ Numește și revocă miniștri
▪ Are rolul de a asigura stabilitatea întregului sistem constituțional, fiind deasupra
partidelor și menținând echilibrul între cele trei puteri.
Alături de domn, guvernul deținea puterea executivă.
Puterea legislativă era în mâinile Parlamentului (bicameral). Parlamentul era format din
Adunarea Deputaților (aleasă pe 4 ani) și Senat (ales pe 8 ani – la fiecare 4 ani, jumătate din membri
se reînnoiesc prin tragere la sorți).
Activitatea Parlamentului începea pe 15 Noiembrie al fiecărui an și se desfășura de -a lungul
a trei luni de zile (sesiune parlamentară). Deschiderea sesiunii parlamentare se făcea printr -un
Mesaj al Tronului citit de Rege sau șeful guvernului și se închidea printr -un discurs al primului –
ministru.
Parlament ul avea:
▪ Drept de autoconducere
▪ Drept de legiferare
▪ Drept de interpelare a guvernului (întrebări prin care guvernul trebuia să justifice
anumite acte ale sale)
▪ Drept de a da vot de blam (de neîncredere) guvernului
▪ Acordă sau retrage încrederea sa guvernulu i
▪ Adunarea Deputaților discută și votează bugetul
Puterea judecătorească era exercitată de instanțele judecătorești, iar instanța supremă era
Înalta Curte de Casație. Hotărârile judecătorești se pronunță în numele regelui.
Dreptul de vot îl aveau doar ce i care obțineau un venit (vot censitar) sau dețineau capacități
obținute prin diplome. Electoratul era împărțit în colegii: 2 pentru Senat și 4 pentru Camera
Deputaților.
Țăranii își exprimau votul în colegiul al IV -lea, dar nu direct, ci prin delegați (1 la 50).
Această constituție a rămas în vigoare până în 1923, suferind unele modificări:
▪ În 1879 a fost modificat Articolul 7, care proclama faptul că cetățenia română se
acorda doar locuitorilor creștini
▪ În 1884 a fost redus numărul colegiilor electorale de la patru la trei, iar censul a fost
micșorat, astfel că s -a extins dreptul de vot
▪ În 1917, prin modificarea unor articole din Constituție, s -au creat condițiile pentru
înfăptuirea unor reforme de structură – cea electorală și agrară.
Constituția din 1 866 este una dintre cele mai liberale ale epocii; ea a creat cadrul necesar
funcționării instituțiilor interne și maturizarea clasei politice românești.

12
• Constituția din 1923 a fost cel mai important act legislativ, ce a stat la baza edificiului
politic și instituțional al României.
În urma Marii Uniri din 1918 s -a simțit necesitatea modificării Constituției din 1866 pentru
a se reglementa noua situație socială, economică și politică a țării. De asemenea, se impunea o
revizuire și pentru a pune de acord ve chile prevederi Constituționale cu principiile noi ale votului
universal.
PNL își va asuma misiunea de a da României constituția așteptată.
Prin prevederile sale, a fost un act fundamental cu un pronunțat caracter democratic, care a
stat la baza dezvoltă rii țării până în anul 1938. După 23 August 1944, aceasta a fost repusă parțial în
vigoare.
Constituția din 1923 avea 8 titluri și 138 de articole, mai mult de jumătate dintre ele fiind
păstrate din Constituția din 1866.
Noua lege fundamentală avea la ba ză Constituția din 1866.
Ea a prevăzut clar caracterul statului în Art. 1: „ Regatul României este un stat național,
unitar și indivizibil. ”
Potrivit noii Constituții, atribuțiile suveranului rămâneau cele din 1866, ceea ce însemna
menținerea formei de gu vernământ (monarhie) și a regimului politic (constituțional).
Constituția din 1923 înscria o serie de drepturi și libertăți democratice:
▪ Egalitatea tuturor în fața legilor
▪ Desființarea privilegiilor de clasă
▪ Libertatea muncii ▪ Libertatea conștiinței și a învățământului
▪ Libertatea presei
În ceea ce privește proprietatea privată, Constituția prevedea expropierea în caz de utilitate
publică (spre deosebire de Constituția din 1866, unde proprietatea era „sacră și inviolabilă”; statul
primește dreptul de proprietate asupra zăcămintelor miniere și bogățiilor de orice natură ale
subsolului).
Constituția din 1923 păstra principiile celei din 1866: separarea puterilor în stat, monarhia
ereditară, suveranitat ea națiunii, guvernarea reprezentativă. Păstrarea principiului potrivit căruia
„toate puterile statului emană de la națiune”.
Puterea executivă este încredințată regelui, iar responsabilitatea actelor sale o au miniștrii
(orice act al regelui trebuia cont rasemnat de miniștrii de resort).
Prerogativele regale sunt: numirea și revocarea miniștrilor, sancționarea și promulgarea
legilor, confirmarea în funcțiile politice, dreptul de a bate monedă și de a încheia convenții cu alte
state etc.
Puterea legislati vă este exercitată de Parlament (bicameral) și rege.
Puterea judecătorească se exercită de instanțele judecătorești; hotărârile se pronunță în
virtutea legii și se execută în numele regelui.
Votul era universal, egal, direct, obligatoriu și secret, pe ba za reprezentării majorității (doar
pentru bărbați peste 21 de ani, fiind excluși reprezentanții armatei și ai justiției); femeile continuă să
fie excluse de la vot, ca și în Constituția din 1866.
În Constituție, drepturile cetățenești, în general, ca și d repturile minorităților, erau definite în
conformitate cu tratatele de pace. Astfel în mai multe articole apare precizarea „fără deosebire de
origine etnică, de limbă și de religie”.
Constituția din 1923 a fost un act cu un pronunțat caracter democratic c are a perfecționat
sistemul de control al respectării drepturilor și libertăților cetățenești și a consacrat în plan juridic
Unirea din 1918.

13
• Constituția din 1991 a marcat revenirea la statul de drept și la democrație, ca urmare a
prăbușirii regimului comu nist din România în 1989.
Noul act fundamental a fost adoptat de Adunarea Constituantă și aprobată la 8 Dec. 1991,
printr -un referendum popular.
Constituția a reflectat reinstaurarea regimului democratic, organizarea statului de drept,
funcționarea princ ipiului separării puterilor în stat și refacerea pluripartidismului politic.
Constituția conține 8 titluri și 156 de articole. A intrat în vigoare în 1991 și a fost revizuită în
2003, înainte de acceptarea în NATO.
Potrivit Constituției, România este sta t național, suveran și independent, unitar și indivizibil.
Forma de guvernământ este republică semi -prezidențială.
Suveranitatea națională aparține poporului român, pe care o exercită prin organele
reprezentative.
Principalele drepturi și libertăți cetă țenești prevăzute în Constituție sunt:
▪ Libertatea individuală
▪ Libertatea de exprimare
▪ Dreptul la educație
▪ Dreptul la vot (de la vârsta de 18 ani)
▪ Dreptul de a alege și de a fi ales ▪ Dreptul la proprietate este inviolabil
▪ Interzicerea pedepsei cu moartea și a
torturii
▪ Libertatea de asociere
Constituția prevede și principiul separării puterilor în stat.
Puterea executivă este deținută de Președintele României, ales prin vot universal, direct,
egal, secret, pe o perioadă de patru ani (cinci ani, după revizuirea din 2003). El reprezintă statul,
veghează la respectarea Constituției, este mediator între puterile statului și numește prim -ministrul
și Guvernul. Totodată, el încheie tratate internațion ale și le supune ratificării Parlamentului.
El poate avea cel mult două mandate, este comandantul suprem al armatei, conferă decorații
etc.
Guvernul, cealaltă ramură a puterii executive, asigură realizarea politicii interne și externe și
conducerea gener ală a administrației publice.
Puterea legislativă este deținută de Parlamentul bicameral (format din Camera Deputaților
și Senat), fiind organul reprez entativ și unica autoritate leg iuitoare a țării; legile adoptate de
Parlament se trimit spre promulgare Președintelui României.
Puterea judecătorească este exercitată de către instanțele judecătorești.
Față de precedentele constituții liberale, noua lege fundamentală a creat instituții noi precum
Curtea Constituțională Română (CCR) și Avocatul Poporului.
Cea din urmă instituție are rolul de a apăra drepturile și libertățile cetățenești în raport cu
autoritatea publică.
Constituția din 1991 a asigurat revenirea la regimul democratic și avansarea țării spre „statul
de drept”; restabilește o serie de princip ii fundamental democratice și introduce noi principii
constituționale europene.
• Constituția din 1938 are ca scop legitimarea schimbării de regim, de la unul democratic la
unul autoritar sub domnia lui Carol al II -lea. Alegerile parlamentare din Dec. 1937 a u reprezentat
ultimele alegeri libere din istoria României înainte de 1990.
La alegerile din 1937, partidele democratice (PNL și PNȚ) nu au reușit să atragă majoritatea
voturilor exprimate. Acest lucru a permis regelui Carol al II -lea să -și impună propria soluție și să
accelereze procedurile de instalare a regimului autoritar personal.
Această constituție avea 8 titluri și 100 de articole. A fost în vigoare din 1938 până în 1940.

14
Constituția prevedea că România este „stat național, unitar și indivizibil ”.
Erau interzise propaganda privind schimbarea formei de guvernământ și lupta de clasă.
Unele drepturi și libertăți erau încălcate: justiția avea posibilitatea de a controla scrisori,
telegrame etc. Dreptul de întrunire și mainfestare era controlat de poliție, toate grupările și partidele
politice sunt dizolvate; sindicatele sunt desființate. Erau prevăzute, formal, în Constituție liberatea
conștiinței, învățământului, presei, munci etc. Dreptul de asociere era anulat.
Principiul separării puterilor în stat era suprimat, iar principiul pluripartidismului este
înlocuit cu monopartidismul.
Puterea executivă o exercită regele prin guvern, numit și revocat de el însuși; guvernul nu
mai răspunde politic în fața Parlamentului, ci direct față de Rege. Deși be neficia de drepturi foarte
largi, Carol al II -lea a menținut principiul conform căruia persoana lui este inviolabilă, miniștrii săi
sunt răspunzători, iar actele de stat ale regelui trebuiau contrasemnate de un ministru.
Puterea legislativă o exercită reg ele prin intermediul Parlamentului bicameral. Parlamentul
avea dreptul de a interpela miniștri, dar nu de a da vot de blam. Regele numea jumătate din membrii
Senatului. El mai putea refuza fără motive sancțiunea legilor adoptate.
Puterea judecătorească aparținea Curții de Justiție și Casație. Hotărârile judecătorești se
executau în numele regelui.
Se introduce votul universal, de la vârsta de 30 de ani, inclusiv pentru femei și doar pentru
știutori de carte.
Constituția din 1938 a urmărit să consolideze puterea instituției regale și autoritatea
personală a monarhului, să reconcilieaze națiunea, să salveze țara de revizionism, de pierderi
teritoriale.
• Constituțiile comuniste
Abdicarea regelui Mihai duce la modificarea formei de guvernământ, România fiind
proclamată republică. Alcătuită după modelul constituției sovietice în vigoare, Constituția din 1948
era necesară pentru a legitima regimul comunist. În 1952 a fost adoptată cea de -a doua constituție
care copia, de asemenea, Constituția stalinistă din 193 6, fiind menită a definitiva trecerea la
modelul comunist de tip stalinist. Ultima constituție, cea din anul 1965, a fost adoptată ca urmare a
schimbării liderului Gheorghe Gheorghiu -Dej cu Nicolae Ceaușescu și a trecerii la național –
comunism.
Constituția din 1948, respectiv cea din 1952 conțineau fiecare câte 10 titluri și 105 articole.
Constituția din 1965 cuprindea 9 titluri și 114 articole.
Atât în Constituția din 1948, cât și în cea din 1952, numele statului era „Republica Populară
Română”. Prin Cons tituția din 1965, denumirea statului se modifică în „Republica Socialistă
România”.
Teritoriul statului, atât în Constituția din 1948, cât și în cea din 1952, este definit ca fiind
„popular, unitar, independent și suveran”. În Constituția din 1965, terito riul statului este definit ca
„inalienabil și indivizibil”. Constituția din 1965 marchează sfârșitul perioadei staliniste și trecerea la
național -comunism.
Toate constituțiile regimului comunist au demonstrat că simpla menționare a drepturilor
cetățeanulu i în legea fundamentală este insuficientă, pentru existența lor concretă în cadrul
societății.
Spre deosebire de constituțiile democratice, la constituțiile totalitare comuniste nu putem
identifica principii clare de organizare ale statului, întrucât aces tea fie nu sunt limpede menționate,
fie nu sunt respectate.

15

Regimul comunist se autointitula drept un regim de „democrație populară”, în care, potrivit
Constituției din 1948 „puterea în stat aparține poporului” și se exercită prin „reprezentanți ai
poporu lui aleși democratic” în Marea Adunare Națională. În realitate, aceste două prevederi nu erau
respectate întrucât preluarea modelului instituțional sovietic a dus la apariția partidului -stat.
Principiul partidului -stat s -a aplicat și în ceea ce privește p uterea executivă, Consiliul de
Miniștri fiind format exclusiv din membrii partidului unic: Partidul Muncitoresc Român, numit
ulterior Partidul Comunist Român. În cadrul Constituției din 1965 rolul conducător al partidului era
afirmat într -un articol specia l.
Toate instituțiile de stat erau subordonate față de partid, astfel că devine clar faptul că
principiul separației puterilor în stat, deși menționate în Constituții, nu funcționa.
Puterea executivă era reprezentată de Consiliul de Miniștri (guvernul co munist), care
conducea țara din punct de vedere administrativ și era format exclusiv din membrii partidului unic.
Singura schimbare apare în urma modificării Constituției (1974) și astfel apare funcția de
Președine al Republicii Socialiste România. Președ intele acumula atât atribuții executive, cât și
atribuții legislative.
Puterea legislativă era reprezentată de Marea Adunare Națională (parlamentul comunist),
care nu avea decât un rol formal.
Puterea judecătorească aparținea unui Tribunal Suprem al Republicii Populare Române
(Republicii Socialiste România după 1965) și instanțelor judecătorești inferioare, toate aflate de
asemenea sub controlul partidului -stat.
Constituțiile comuniste consemnau o serie de drepturi și libertăți cetățenești, chiar dacă
acestea nu erau respectate:
▪ Dreptul la muncă
▪ Dreptul la învățătură
▪ Libertatea conștiinței
▪ Libertatea individuală ▪ Libertatea presei
▪ Vot universal pentru toți cetățenii
(minim 18 ani)
Constituțiile adoptate în 1948, 1952, 1965 consacră noua formă de guvernământ (republica),
cât și noul regim politic (comunist) și astfel intrarea statului român în rândul statelor nedemocratice
comuniste.
Cele trei constitu ții au legalizat grave abateri de la principiile democratice, sistemul
constituțional având următoarele trăsături:
▪ Renunțarea la principiul separării puterilor în stat și înlocuirea acestuia cu principiul
partidului -stat
▪ Restrângerea unor drepturi și liber tăți cetățenești
▪ Subordonarea întregului aparat de stat partidului unic
▪ Concentrarea puterii de decizie statală
▪ Instituționalizarea intervenției și controlul statului asupra întregii vieți economice și
social -politice.

După ce ne -ai dat like pe face book, ne poți întreba cu
privire la orice nelămurire ai avea în legătură cu
examenul de Bacalaureat. Dacă știm, te vom ajuta!

16
Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc
(secolele IX – XVIII)

La începutul Evului Mediu are loc etnogeneza popoarelor europene, inclusiv a românilor.
Odată cu încheierea procesului de etnogeneză, popoarele europene evoluează spre noi forme de
organizare politică: statele medievale. Evoluția societății, nevoia de organizare, de coagulare,
începând cu comunitățile mici, în fruntea cărora se afla un conducător local, conduc la necesitatea
creării unui stat care: are control asupra unui teritoriu clar delimitat, are o autoritate centrală și
instituții care susțin dezvoltarea politică. Societatea româneasc ă evoluează și răspunde acestor
necesități prin procesul istoric al formării statelor medievale: Transilvania, Țara Românească,
Moldova și Dobrogea.
După retragerea aureliană, etnogeneza a continuat, dar populația romanizată s -a retras în
zonele rurale, f erite din calea migratorilor, abandonând orașele. Astfel, au apărut și s -au dezvoltat în
societatea de la nordul Dunării primele structuri teritoriale tradiționale: obștile sătești , formă
primară de comunitate a românilor.
Obștea sătească este organizată după criteriile:
▪ Teritorial – obștile sătești aveau o întindere bine stabilită, se aflau în zone protejate și
majoritatea erau fortificate;
▪ Agrar – principalele ocupații ale locuitorilor erau agricultura și creșterea animalelor.
Obștea era un tip de organ izare nu doar teritorial -administrativ, ci și de conviețuire socială.
În cadrul obștii existau două forme de proprietate: cea comună (a tuturor membrilor
comunității) și cea individuală. Organizarea comunității și reglementarea relațiilor dintre membrii
oștii era făcută de persoane cu autoritate, care purtau numele de cneaz sau jude.
Pericolul extern, nevoia de apărare, lărgirea schimburilor economice, stratificarea societății
din interiorul obștilor conduc la nevoia de organizare a acestora în jurul unei autorități mai
puternice: autonomii locale – formațiuni politice prestatale, conduse de un voievod sau duce.
Obștile sătești au reprezentat nucleul pentru formarea autonomiilor locale și apoi a statelor
medievale românești.

Autonomii locale în spațiul românesc

1. Spațiul intracarpatic (Transilvania) – sec. IX – XI
Pentru secolele al IX -lea și al XI -lea, autonomiile locale existente în interiorul arcului
carpatic și Banat sunt menționate în două izvoare istorice scrise: Gesta Hungarorum, respectiv
Legenda Sfântului Gerard.
În contextul luptelor purtate de maghiari cu conducătorii români, la pătrunderea lor în
Transilvania, sunt menționate trei autonomii locale românești:
▪ Voievodatul lui Glad (în Banat);
▪ Voievodatul lui Gelu (în Transilvania);
▪ Voievodatul lui Menumorut (în Crișana).
În urma luptelor purtate între maghiari și români, Menumorut este înfrânt; voievodul Gelu se
retrage, dar este înfrânt și ucis. Ultimul teritoriu supus autorității maghiare este cel al lui Glad.
În secolul al XI -lea, Legenda S fântului Gerard menționează două voievodate românești:
▪ Voievodatul condus de Gyla (în Transilvania);
▪ Voievodatul condus de Ahtum (în Banat).

17
2. Spațiul extracarpatic, la sud de Carpați (Țara Românească) – sec. XIII
Pentru secolul al XIII -lea, informațiile r eferitoare la organizarea politică a românilor sunt
mai numeroase și oferă mai multe amănunte.
Cel mai important document istoric pentru acest secol este Diploma Cavalerilor Ioaniți.
Diploma menționează existența, la sud de Carpați, a cinci formațiuni pol itice românești:
▪ Voievodatul lui Litovoi (în dreapta Oltului);
▪ Voievodatul lui Seneslau (în stânga Oltului);
▪ Cnezatul lui Ioan (în Oltenia);
▪ Cnezatul lui Farcaș (în Oltenia);
▪ Țara Severinului / Banatul de Severin
3. Spațiul extracarpatic, la est de Crapați (M oldova) – sec. XII – XIII
Izvoarele istorice sunt mai puțin lămuritoare în acest caz; nu se menționează numele
conducătorilor, însă se pot numi și localiza câteva dintre ele:
▪ Țara Berladnicilor – cronicile rusești din sec. al XII -lea
▪ Țara Brodnicilor – documentele cancelariei regale maghiare și papale – sec. XIII
▪ Țara Bolohovenilor – cronica rusească în sec. XIII
▪ Codri
▪ Ocoale denumiri de autonomii locale
▪ Cobâle
4. Spațiul extracarpatic, între Dunăre și Mare (Dobrogea) – sec. X – XIII
▪ Jupanat condus de jupân Gheorghe, atestat de inscripția de la Mircea Vodă – sec. X
▪ Tatos
▪ Satza (conducători) – în lucrarea Anei Comnena – sec. XI
▪ Sestlav

Statele medievale

Întemeierea unor state proprii de către români în Evul Mediu a fost un proces decisiv, fiind
facilitat de anumite condiții interne și externe.
Astfel, factorii care au stat la baza nașterii statelor medievale au fost: existența formațiunilor
prestatale românești, tendințele expansioniste ale regalității maghiare și ale Imperiului Bizantin;
constituirea Hoardei de Aur care a limitat influența maghiară în spațiul est -carpatic, precum și
invaziile popoarelor migratoare care s -au succedat pe teritoriul țării noastre.
Formarea statelor medievale în spațiul românesc a avut loc într -un mod etapiza t, durând
câteva secole.
Primul stat românesc creat a fost Transilvania , a cărei închegare statală a cunoscut aportul
maghiar. Astfel, formarea Transilvaniei a avut loc în două etape: etapa voievodatelor românești,
care s -au opus înaintării maghiare în zo nă (sec. IX – XI) și etapa cuceririi maghiare a Transilvaniei
(sec. XI – XIII).
După crearea regatului Ungariei și creștinarea ungurilor în rit catolic, în sec. al XI -lea începe
cucerirea sistematică și organizată a Transilvaniei. Maghiarii au organizat t eritoriul cucerit în
comitate și au încercat să introducă instituții apusene (principatul și episcopii catolice). Ulterior, se
revenea la instituția tradițională românească, cea a voievodatului, ce se bucură de autonomie în
cadrul regatului maghiar, voievo dul fiind numit de rege.
Pentru întărirea stăpânirii maghiare în Transilvania, au fost colonizați aici secui, sași,
cavaleri din ordinele cavalerești (teutoni și ioaniți).

18
Dacă zonele centrale ale Transilvaniei au fost cuprinse în structurile regalității maghiare, în
zonele de margine continuă să existe autonomiile românești sub forma „țărilor”. De aici vor pleca
voievozii ce vor juca un rol important în întemeierea statelor românești extracarpatice: Țara
Românească și Moldova.
Formarea statului medieval al Țării Românești (sec. XIII – XIV) a avut loc în trei etape.
Prima etapă a fost reprezentată de confruntarea din 1277 dintre voievodul Litovoi și regele
maghiar. Litovoi este ucis în luptă, iar fratele său, Bărbat, este luat prizonier și ulterior răscu mpărat.
Ulterior, Bărbat recunoaște suzeranitatea maghiară.
A doua etapă constă în acțiunea lui Basarab I care întemeiază Țara Românească prin
unificarea voievodatului lui Litovoi cu cel al lui Seneslau, pe la 1300. Totodată, contribuția
românilor transil văneni la întemeierea statului muntean este relevată de menționarea
„descălecatului” lui Negru -Vodă, pe la 1290.
Un act diplomatic din 1324 atestă recunoașterea suzeranității maghiare de către Basarab I și
făcea precizări asupra întinderii statului voievo dului muntean, care îngloba Banatul de Severin,
Oltenia, Muntenia și unele teritorii de la nordul gurilor Dunării (Basarabia).
Totuși, Basarab a reușit să obțină independența Țării Românești față de Ungaria prin victoria
din 1330 de la Posada împotriva re gelui maghiar Carol Robert de Anjou. Lupta este menționată și
descrisă în documentul numit „Cronica pictată de la Viena”. Termenul de „Posada” nu reprezintă
numele unei localități, ci denumește o trecătoare, un loc îngust, un defileu, desemnând
caracterist icile locului în care s -a desfășurat confruntarea.
O a treia etapă în cadrul realizării statului muntean a constat în consolidarea instituțională în
timpul urmașilor lui Basarab I:
▪ Nicolae Alexandru întemeiază Mitropolia Țării Românești cu sediul la Curte a de
Argeș;
▪ Vladislav Vlaicu respinge primul atac al turcilor în Țara Românească; emite primele
monede;
▪ Următorii domnitori continuă consolidarea statului prin acțiuni de politică internă și
externă.
În ceea ce privește Moldova , formarea sa ca stat (sec. XIV) a cunoscut, de asemenea, mai
multe etape.
Prima etapă a consta t în acțiunea regalității maghiare, care a format în nord -vestul Moldovei
o marcă de apărare condusă de voievodul Dragoș din Maramureș (descălecatul lui Dragoș):
A doua etapă este stabili tă la 1359, când a avut loc „descălecatul” voievodului maramureșan
Bogdan care i -a alungat pe urmașii lui Dragoș.
Tot Bogdan a reușit să desființeze suzeranitatea maghiară asupra Moldovei în urma
confruntărilor cu regele maghiar Ludovic de Anjou. Astfel, Moldova devine independentă.
Spre deosebire de Țara Românească, în cazul formării statului medieval Moldova, „teoria
descălecatului” poate fi demonstrată istoric. Această întemeiere de stat a avut la bază două
descălecate: al lui Dragoș și al lui Bogdan.
A treia etapă în formarea statului extracarpatic a fost reprezentată de consolidarea
instituțională și teritorială a Moldovei în timpul urmașilor lui Bogdan.
În ceea ce privește Dobrogea (sec. XIII -XIV) , aceasta a avut ca nucleu țara Cavernei,
condusă de Balica. În 1357 urmașul lui Balica, Dobrotici a primit din partea bizantinilor titlul de
„despot”. Treptat, Dobrotici a devenit autonom față de Imperiul Bizantin și a unificat toate
teritoriile dintre Dunăre și Mare, întemeind astfel Dobrogea.

19
Urmașul lu i Dobrotici, Ivanco, s -a desprins de bizantini și a bătut monedă proprie; acesta a
participat alături de domnul Țării Românești, Mircea cel Bătrân, la luptele cu turcii. După moartea
lui Ivanco, Dobrogea a intrat în componeța Țării Românești până în 1417, când este ocupată de
turci.
Importanța întemeierii statelor medievale românești a constat în faptul că noile identități
politice au contribuit la dezvoltarea civilizației românești și la păstrarea ființei naționale. De
asemenea, Țările Române au constitui t o barieră a creștinătății împotriva expansiunii Imperiului
Otoman pe parcursul Evului Mediu.
Instituțiile statelor medievale

După constituirea statelor medievale românești s -a desăvârșit organizarea internă prin
consolidarea principalelor instituții .
1) Domnia este instituția centrală în Țara Românească și Moldova. Succesiunea la tron s -a
făcut pe cale ereditar -electivă (ereditar în familia Basarabilor – Țara Românească și a Mușatinilor –
Moldova; electivă – prin alegerea domnului de către marea boierim e din rândurile membrilor
familiei domnitoare). Pentru a limita amestecul marii boierimi în succesiune, domnii își asociau
încă din timpul vieții fiul la domnie.
În documentele de cancelarie, conducătorul statului apărea cu titlul de „Mare Voievod și
Domn ”, el acumulând funcția politică supremă, dar și pe cea militară.
Domnul era proprietar de drept al întregului teritoriu al țării și toți locuitorii îi datorau
ascultare în calitate de supuși.
Domnitorul avea atribuții:
❖ Militare:
➢ Comandant suprem al arm atei („Mare Voievod”)
❖ Administrative:
➢ Conducea întreaga administrație
➢ Numea dregătorii
❖ Financiare:
➢ Dreptul de a bate monedă
➢ Dreptul de a institui sistemul de impozite
❖ Judecătorești:
➢ Instanța supremă de judecată, dar judecata era făcută împreună cu Sfatul
Boierilor
❖ Religioase:
➢ Confirma episcopii și mitropolitul
➢ Întemeia mănăstiri și biserici
❖ Legislative:
➢ Emitea așezăminte sau hrisloave
➢ Acorda privilegii negus torilor
➢ Dreptul de a declara război ➢ Dreptul de a încheia pace
➢ Dreptul de a semna tratate
Puterea domnească era considerată de origine divină prin apelativul „Io”.
Rezistența Țărilor Române împotriva expansiunii otomane s -a datorat marilor voievozi ai
Evului Mediu: Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare care, prin diplomație sau război, au
menținut existența statală.
În sec. XVII – XVIII, instituția domniei și -a păstrat neștirbită vechea sa autoritate. Domnia a
jucat un rol primordial în organizarea internă a statului, domnul fiind cel care conducea Cu aceste materiale (și puțină logică)
poți lua lejer 9,5! SUCCES !!!

20
administrația, avea inițiativa actelor politice, reprezenta instanța judecătorească supremă, conducea
armata, ocrotea biserica etc.
Ulterior, Țările Române și -au pierdut principalul atribut al autonomiei: acela de a desemna
domnul. Acesta era cel mai adesea numit de Sulta, domnia cumpărându -se, iar în sec. al XVIII -lea,
domnii nu au mai fost pământeni, odată cu instaurarea regimului fanariot.
Domnitorii erau numiți direct de către Poartă (greci sau români), fără asentimentul țării.
Domniile erau de scurtă durată, iar domnitorii erau schimbați după bunul plac al sultanului.
Lipsiți de inițiativă în politica externă, ei ajung simpli executanți ai Porții.
Limitările puterii centrale și presiunea otomană nu au anulat însă autonomia Țărilor
Române.
În Transilvania, voievodatul se menține până în sec. al XVI -lea, când se crează principatul
autonom sub suzeranitate otomană.
Principatul a constituit forma de guvernare a Transil vaniei, odată cu instaurarea suzeranității
otomane în 1541.
Principele era numit de Dietă (adunare cu caracter legislativ) și confirmat de sultan. În
politica internă, principele deținea însemnate prerogative, asemănătoare celor exercitate de domni în
Țara Româneacă și Moldova. În politica externă, însă, principele avea prerogative limitate, din
cauza amestecului Porții.
Începând cu 1688, Transilvania a trecut sub suzeranitate habsburgică, astfel Transilvania
devine provincie a Imperiului, fiind condusă d e împărat prin intermediul unui guvernator. Acesta
era ales de Dietă și confirmat de Curtea de la Viena.
Guvernatorul Transilvaniei conducea un guberniu, ce prelua atribuțiile Dietei.
Instituția centrală din Țara Românească și Moldova a avut un rol impor tant, mai ales în
contextul luptei antiotomane, aceasta reușind să mențină intactă pentru mult timp integritatea
teritorială a statelor românești.
2) Sfatul domnesc
În Țara Românească și Moldova, domnul era ajutat în exercitarea autorității de Sfatul
domnes c. Acesta reprezenta o instituție centrală de guvernare cu rol consultativ.
Sfatul domnesc era alcătuit din marii boieri, care aveau dregătorii (funcții).
Cei mai importanți dregători erau:
▪ Marele Ban al Olteniei
▪ Portarul Sucevei
▪ Vornicul
▪ Logofătul ▪ Vistierul
▪ Spătarul
▪ Postelnicul
De la sfârșitul secolului al XVI -lea, Sfatul domnesc se va numi Divan.
În Transilvania (în timpul dominației habsburgice) instituția se numea Guberniu.
3) Adunarea Țării este reprezentată în Țara Românească și Moldova ca o instituție cu caracter
consultativ și era convocată sporadic.
Alegerea domnului era o atribuție a Adunării. Aceasta se întrunea numai când o convoca
domnul. Adunarea Țării nu a devenit o instituție per manentă în Moldova și Țara Românească, însă
în sec. al XVI -lea este din ce în ce mai convocată pe fondul instabilității politice, pentru alegerea
domnului, pentru a declara război, pentru a încheia pace.
În secolul al XVIII -lea, în timpul regimului fanari ot, rolul acestei instituții a scăzut
semnificativ.
În secolul al XIX -lea, aceasta își ia numele de Adunarea Obștească.

21
4) Organizarea judecătorească
În Țara Românească și Moldova, judecarea unor pricini era făcută conform „obiceiului
pământului” (jus vala hicum) – norme românești nescrise – iar judec ătorul suprem era domnul. Sfatul
domnesc participa la scaunul de judecată, dar hotărârea aparținea domnului.
5) Armata
În Țara Românească și Moldova, Domnitorul, în calitatea sa de „Mare Voievod”, era
comandantul armatei.
El putea conta în primul rând pe „ oastea cea mică ”, alcătuită din oșteni bine înarmați
(boierii puteau avea până la 100 astfel de oșteni), care asigurau în mod obișnuit paza domeniului și
a curții boierești. Pe lângă aceasta, domnii apelau în caz de nevoie extremă la „ oastea cea mare ”,
alcătuită din țăranii care trebuiau să -și îndeplinească obligația militară față de domnie la cererea
acesteia.
În Transilvania, voievodul comanda armata ca reprezentant al regelui Ungariei.
6) Biserica reprezintă inst ituția spirituală în Țara Românească și Moldova. Mitropolitul ocupa
un loc imporant; el ținea locul domnului în caz de vacanță a tronului.
În Țara Românească, Mitropolia este creată din inițiativa domnitorului Nicolae Alexandru în
anul 1359 și are sediul la Curtea de Argeș și este recunoscută de Patriarhia din Constantinopol.
În Moldova, Mitropolia creată din inițiativa lui Petru Mușat are sediul la Suceava și este, de
asemenea, recunoscută de Patriarhia din Constantinopol.
Între Domnie și Biserică au ex istat relații de bună înțelegere; mitropolitul era considerat ca
fiind al doilea demnitar în stat, întâiul sfetnic al domnitorului, conducător al unor solii politice și
locțiitor al domnitorului. Acesta particia la alegerea domnitorului, iar prin încoronar e și ungerea cu
mir, îi conferea o aut oritate sacră.

Statul român modern

Proiectul politic de formare a statului modern român a început să se contureze în secolul al
XVIII -lea, de venind o realitate odată cu Unirea din 1859.
Procesul de naștere a statului român modern a cunoscut mai multe etape, reprezentate de:
1. Proiecte politice boierești (1771 -1821)
▪ Au fost elaborate de boierimea pământeană (mică și mijlocie)
▪ Au apărut în condițiile existenței regimului fanariot în Principatele Române
▪ Cereau înde părtarea regimului fanariot și revenirea la domniile pământene; unirea
principatelor într -un stat, sub garanția Marilor Puteri europene
▪ Au fost prezentate Rusiei, Austriei, Franței, Imperiului Otoman etc.
Mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu desfășurată în 1821 (Revoluția de la 1821) a dat
noi dimensiuni proiectului politic modern. În documentele „Proclamația de la Padeș” și „Cererile
norodului românesc” se propunea reformarea administrației, justiției, învățământului, economiei,
respectarea autonomiei p rincipatelor.
După înfrângerea revoluției, Imperiul Otoman a renunțat la domniile fanariote, fiind
instituite în 1822 domniile pământene.
Regimul fanariot (1711, 1716 -1821) s -a manifestat prin transformări în plan politic,
economic, dar și în plan cultur al. Din punct de vedere politic, autonomia țărilor este știrbită,
domnitorii find numiți direct de către sultan, din rândul boierilor din cartierul Fanar al
Constantinopolului. Pe plan economic, cresc obligațiile față de Poartă, este impusă o fiscalitate
excesivă și se instituie monopolul comercial otoman.

22
2. Începuturile statului român modern (1821 -1848)
Între 1821 și 1848, formarea unui stat român modern a reprezentat idealul noii elite boierești
și a burgheziei, care prin intermediul memoriilor de reformă sau activităților unor societăți culturale
și secrete au desfășurat o amplă mișcare reformatoare.
În Moldova, în 1822, Ionică Tăutu a elaborat Constituția Cărvunarilor, în care este prevăzută
limitarea puterii domnului prin crearea Sfatului obștesc. Pentr u prima dată se preconizează, într -un
act ce se dorea o constituție, un început de separație a puterilor în stat, prin distincția făcută între
puterea legislativă și cea executivă, ca și prin proiectarea unei justiții organizate.
În Țara Românească, Parti da Națională, condu să de Ion Câmpineanu a elaborat în 1838 două
documente: „Actul de unire și independență” și „Osăbitul act de numire a suveranilor români”.
S-au format societăți secrete care aveau ca obiective unirea, independența, egalitatea în fața
legii (societatea „Frăția”).
În 1831 și 1832, pentru Țara Românească, respectiv Moldova, intră în vigoare
Regulamentele Organice, acte cu valoare de constituție, aprobate de puterea protectoare rusă.
Aceste acte au reprezentat un progres, aducând elemente d e noutate și modernizare:
▪ Separarea puterilor în stat
▪ Organizarea administrativă îmbunătățită, cu remunerarea funcționarilor
▪ Justiția era pentru prima dată organizată separat, pe baze noi, într -o ierarhie riguros
stabilită; instituirea corpului de avocați, judecători și procurori
▪ Noua organizare fiscală
▪ Reglementări economice și sociale
Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentele Organice nu au rezolvat deplin
problemele societății românești, prin faptul că se mențin privilegiile boierești, nu p revăd drepturi și
libertăți cetățenești, aceste acte fiind o marcă a protectoratului rus și a suzeranității otomane.
Deși contestate, domniile regulamentare au realizat totuși pași importanți pe calea realizării
societății românești prin introducerea prin cipiului separării puterilor în stat, prin reformele
administrative etc.
3. Proiectul politic pașoptis a fost proiectul intelectualilor liberali care au definit obiectivele și
au condus Revoluția de la 1848.
Obiectivele proiectului s -au regăsit în conținutul programelor revoluționare: „Petițiune –
proclamațiune” (Iași, Moldova), „Proclamația de la Islaz” (Islaz, Țara Românească), „Petiția
Națională” (Blaj, Transilvania), „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” (Transilvania –
Moldova).
Printre aceste a se regăseau:
▪ Autonomie și independență
▪ Unirea într -un singur stat
▪ Drepturi și libertăți cetățenești ▪ Modernizarea instituțiilor
▪ O nouă organizare în stat
▪ etc.
Realizarea statului român modern în sec olul al XIX -lea, a fost rezultatul unor acțiuni politice
ce au impulsionat dezvoltarea acestuia.
O astfel de acțiune politică a fost crearea statului național român prin dubla alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza la 24 Ianuarie 1859. Această acțiune politică s-a realizat într -o situație internă
dificilă (îngrădirea autonomiei interne prin semnarea Convenției de la Balta -Liman între Turcia și
Rusia în 1849).
Contextul internațional a fost unul favorabil, fiind determinat de redeschiderea „problemei
orientale” prin izbucnirea Războiului Crimeei (1853 -1856), purtat între Imperiul Otoman, Anglia,
Franța și Rusia. Încheia t cu Congresul de Pace de la Paris, acest război a deschis drumul țării către

23

realizarea statului român modern. În cadrul Congresului de la Paris (1856) a fost discutată și
problema românească. Tratatul de pace încheiat de Marile Puteri europene (Franța, Anglia, Austria,
Prusia, Sardinia, Turcia și Rusia) menționa și hotărâri ce priveau Principatele. Astfel, Principatele
Române rămâneau sub suzeran itate otomană, însă erau scoase de sub protectoratul rusesc și puse
sub garanția colectivă a Marilor Puteri; sudul Basarabiei revenea Moldovei; se hotăra consultarea
românilor în privința unirii prin intermediul unor adunări ad -hoc etc.
Adunările ad -hoc întrunite în 1857 au exprimat „dorințele românilor”:
▪ Autonomia Principatelor
▪ Unirea lor sub conducerea unui prinț străin
▪ Neutralitatea teritoriului românesc
▪ Numele statului: România
Hotărârile adunărilor ad -hoc au fost aduse la cunoștiința Marilor Puteri în 1858 în cadrul
unei conferințe care a avut loc la Paris. Aici a fost adoptată o Convenție (1858) care a servit drept
constituție Principatelor până în 1864. Convenția nu satisfăcea decât în parte dorința de unire, astfel
că Principatele Unite ale Moldov ei și Valahiei urmau să aibă domni, guverne și adunări separate.
Erau însă înființate două instituții comune cu sediul la Focșani: Comisia Centrală și Înalta Curte de
Casație și Justiție.
Se stipula alcătuirea de adunări elective pe baza votului censitar, care să aleagă domnii
Principatelor. Convenția de la Paris desființa privilegiile boierești, prevedea libertatea individuală,
egalitatea în fața legii, reglementa raportul dintre țărani și proprietari. Ea era completată de un act
electoral care împărțea a legătorii în funcție de venit (vot censitar) în alegători direcți și indirecți.
Oamenii politici, profitând de unele neclarități ale textului Convenției care nu impunea
obiligativitatea alegerii a două persoane diferite ca domni ai Principatelor, au recur s la alegerea
aceleiași persoane: Al.I. Cuza, ca domn atât în Moldova (5 Ian. 1859), cât și în Țara Românească
(24 Ian. 1859), înfăptuind o adevărată unire și punând astfel puterile europene în fața faptului
împlinit.
Această unire de la 1859 a fost conso lidată ulterior prin măsurile luate în timpul domniei lui
Cuza (1859 -1866) care au modernizat noul stat român și care a obținut recunoașterea dublei alegeri
și a unirii depline a Principatelor.
În prima parte a domniei s -a realizat unificarea legislativă și administrativă.
Pe parcursul domniei, Cuza a adoptat mai multe reforme care au deschis drumul
modernizării:
➢ 1863
✓ Legea secularizării averilor mănăstirești (s -a confiscat averea Bisericii)
➢ 1864
✓ Legea agrară
✓ Legea electorală (scade censul, crește corpul electoral)
✓ Legea inst rucțiunilor publice (învățământul primar gratuit și obligatoriu)
✓ Legea organizării armatei
✓ Introducerea codului civil
Pentru că reforma agrară a întâmpinat opoziția majorității conservatoare, Cuza a dizolvat
Adunarea și a supus aprobă rii prin plebiscit (referendum) un nou act constituțional: Statutul
dezvoltător al Convenției de la Paris și o nouă lege electorală în Mai 1864.
Se înfăptuia prima lovitură de stat din istoria României moderne.

24
Statutul dezvoltător al Convenției de la Pa ris sporea drepturile puterii executive, limitând pe
cele ale legislativului. Se instaura regimul domniei autoritare a lui Cuza, care a permis elaborarea și
aplicarea marilor reforme.
Guvernarea autoritară a lui Cuza a făcut ca opoziția internă să cuprin dă toate forțele politice,
iar Marile Puteri să privească cu neîncredere. S -a forma „Monstruasa Coaliție” care a organizat un
complot și l -a obligat pe Domn să abdice la 11 Feb. 1866.
În locul său a fost numită o Locotenență Domnească care va conduce țara până la găsirea
unui prinț străin care să preia conducerea statului.
Domnia lui Cuza realizează tranziția spre regimul politic modern parlamentar și
constituțional; Unirea și reformele realizate au pus bazele statului român modern, au dat o
organizare un itară noului stat, pregătindu -l pentru o nouă etapă: cea a monarhiei ereditare.
Un alt proiect politic care a contribuit la dezvoltarea și consolidarea statului român l -a
constituit aducerea în țară a principelui Calor de Hohenzollern Sigmaringen.
După a bdicarea lui Cuza, prin lovitura de stat din 11 Feb. 1866 și instaurarea Locotenenței
Domnești, scopul oamenilor politici români a fost aducerea pe tronul României a unui principe
străin dintr -o familie domnitoare a Europei.
Un alt motiv al orientării căt re un principe străin a fost reacția Imperiului Otoman, Austriei
și Rusiei, care au cerut desfacerea unirii realizate în 1859.
Parlamentul României îl proclamă ca domnitor al României pe Filip de Flandra, fratele
regelui Belgiei. Acesta a refuzat, fapt ca re a pus în mare dificultate clasa politică românească. Prin
activitatea diplomatică a oamenilor politici români și susținerea împăratului Franței, Napoleon al
III-lea, după îndelungi tratative, principele german, Carol, acceptă să devină Domn al Principat elor
Unite, asftel, într -un timp scurt, Carol ajunge în țară și a fost încoronat ca domn pe 10 mai 1866.
Domnia lui Carol I a reprezentat momentul de maturizare politică a României, acesta
devenind un stat modern, guvernat după principiile liberalismului.
România a cunoscut o evoluție, lucru confirmat de adoptarea primei constituții, câștigarea
independenței de stat (1878), proclamarea sa ca regat (1881), ceea ce a dus la creșterea prestigiului
extern al țării.
Independența României a fost principalul ob iectiv al românilor, după realizarea unirii și
evenimentul politic cel mai important din prima parte a domniei lui Carol I.
Carol I și clasa politică doreau independența României (încă din 1873 Carol ridicase această
problemă în fața Consiliului de Minișt rii). În 1875 s -a redeschis „problema orientală” prin răscoala
antiotomană a popoarelor din Balcani. România a ales tactica neutralității, pentru a evita
transformarea teritoriului său în teatru de război și a încercat să obțină independența pe cale
diplom atică.
Principalul obiectiv urmărit de statul român era obținerea independenței, fapt pentru care
România a întreprins după izbucnirea „crizei orientale” o serie de acțiuni diplomatice în acest sens.
Aceste demersuri nu au avut rezultatul dorit, întrucât Poarta considera România „o provincie
privilegiată” a Imperiului Otoman (fapt enunțat în constituția otomană din 1876), de aceea singura
soluție era obținerea independenței pe calea armelor.
În acest sens, în Aprilie 1877, România a încheiat cu Rusia o c onvenție politico -militară care
reglementa traversaera teritoriului României de către trupele ruse. Rusia se angaja prin această
convenție să respecte și să mențină integritatea teritorială a României. De asemenea, traseul trupelor
ruse a fost stabilit în detaliu, ocolind Bucureștiul, iar cheltuielile de transport urmau să fie suportate
de guvernul rus.

25
La 12 Aprilie 1877, Rusia declară război Imperiului Otoman. În noile condiții, artileria
otomană ripostează și bombardează orașele românești de la Dunăre, ca o reacție la ajutorul da t
Rusiei în traversarea teritoriului român pentru a ataca la sud de Dunăre Imperiul Otoman.
Armata Română a ripostat bombardând Vidinul, ca atare, Poarta a declarat suspendarea
legăturilor diplomatice cu România.
La 9 Mai 1877, ministrul de externe a proclamat în Parlament independența României. Acest
nou statu t politico -juridic a fost consfințit prin participarea statului român la conflictul ruso -turc.
Datorită eșecului trupelor rusești la Plevna din Iuli e 1877, rușii au solicitat ajutorul militar al
românilor, Principele Carol încuviințând acest lucru. În consecință, în August 1877, trupele
românești au trecut Dunărea și au acordat Rusiei un ajutor militar cu rol hotărâtor în victoria finală
asupra turcilo r. Astfel, între August 1877 și Ianuarie 1878, Armata Română a obținut importante
victorii, reușind să cucerească numeroase redute turcești (Grivița, Rahova, Plevna, Smârdan).
Finalul războiului a dat câștig de cauză rușilor și aliaților săi români.
În urma încheierii conflictului, pe 19 Februarie 1878 a fost redactat Tratatul de la San –
Stefano, care a recunoscut, printre altele, independența României, însă Marile Puteri au cerut
reluarea negocierilor și au hotărât desfășurarea unui al doilea congres de p ace la Berlin.
Congresul de la Berlin din Iuni e 1878 a recunoscut oficial independența României,
condiționată de modificarea Articolului 7 din Constituția din 1866; primea Dobrogea, dar pierdea
sudul Basarabiei, pe care îl lua Rusia.
Urmarea principală a obținerii independenței a fost proclamarea României ca regat în 1881
și creșterea prestigiului ei pe plan diplomatic.
Așadar, rolul participării României la „criza orientală” în decursul secolului al XIX -lea a
fost acela de a îndeplini două obiective maj ore: realizarea idealului național și obținerea
independenței.
Formarea statului român modern și câștigarea independenței au dus la afirmarea României
ca factor de stabilitate în Peninsula Balcanică, fapt confirmat și de rolul jucat de aceasta în cadrul
Războaielor Balcanice din 1912 și 1913.
Deoarece situația din Balcani rămânea tensionată din cauza pretențiilor Rusiei, România a
căutat să găsească o alianță care să -i garanteze noul statut de țară independentă și suverană. Astfel
s-a produs apropierea Ro mâniei de Tripla Alianță, cu care țara noastră a semnat un tratat de alianță
în 1883. Aderarea la această alianță a dus la scoaterea României din izolarea diplomatică în care se
afla și a asigurat securitatea externă. Această alianță era pe termen lung în contradicție cu interesul
legat de desăvârșirea unității statale și contravenea sentimentelor majorității populației românești.
Pe 28 Iulie 1914 izbucnea Primul Război Mondial. Poziția României la declanșarea
războiului a dovedit sentimentele antantofile ale românilor, care, dorind împlinirea idealului
național, nu putea merge în război alături de Austro -Ungaria (sub stăpânirea căreia se aflau încă
Transilvania și Bucovina). Ca atare, Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia în August 1914 a
hotărât neutral itatea României, deși regele Carol I și câțiva apropiați ai acestuia ar fi dorit
respectarea tratatului încheiat în 1883.
După moartea regelui Carol I, în Septembrie 1914, urmașul său, Ferdinand, a cărui poziție
antantofilă era cunoscută, a încuraja încep erea tratativelor cu Antanta. Aceste tratative s -au
concretizat prin intrarea României în război alături de Antanta, începând cu anul 1916. Intrarea
României în război alături de Antanta a fost cauzată de promisiunea venită din partea acestei alianțe
că la sfârșitul războiului, România va putea să -și recâștige dreptul asupra Transilvaniei și
Bucovinei.

26
Pe 14 August 1916 România a delcarat război Austro -Ungariei; Armata Română a pătruns în
Transilvania, pe care a eliberat -o. Pe 5 Septembrie 1916, la Turtuca ia, a avut loc însă înfrângerea
Armatei Române, iar în perioada Septembrie -Noiembrie 1916 a avut loc contraofensiva armatelor
Triplei Alianțe care au reușit să ocupe Bucureștiu și două treimi din teritoriul României. Autoritățile
române se retrag la Iași; frontul s -a stabilizat pe linia Oituz -Siret -Dunăre. Armata a fost mobilizată
cu promisiuni de vot universal și împroprietărire.
În iarna dintre 1916 -1917, armata româna s -a refăcut cu ajutorul misiunii militare franceze,
conduse de generalul Henri Berthel ot, iar vara anului 1917 s -a dovedit decisivă pentru însăși
supraviețuirea statului român, în contextul intențiilor Germaniei de a scoate România din război
printr -o ofensivă în Moldova. Totuși, Armata Română a reușit să obțină victorii importante în fața
Puterilor Centrale, prin luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz din perioada Iulie -August 1917.
Din păcate, ieșirea Rusiei din război, care a semnat pacea cu Tripla Alianță în 1918, a
angrenat -o și pe cea a României; la 7 Mai 1918, statul român a fost nevoit să semneze Tratatul de
pace de la Buftea – București cu Tripla Alianță, prin care România a fost obligată să cedeze
Dobrogea, anexată Bulgariei; de asemenea, Austro -Ungaria a preluat o suprafață însemnată din
Munții Carpați, iar Germania urma să exp loateze timp de 90 de ani bogățiile naturale ale țării;
totodată, Armata Română a fost demobilizată.
Semnarea armistițiului de către Austro -Ungaria și Germania în toamna lui 1918, a găsit
România mobilizată din nou de partea Antantei, ceea ce i -a adus sta tutul de țară învingătoare în
război.
În 1918, în haosul războiului care a determinat printre altele și dezmembrarea imperiilor
multinaționale, cele trei provincii românești aflate sub stăpânire străină au proclamat, rând pe rând,
unirea lor cu România .
Prima provincie care s -a unit cu România a fost Basarabia.
În Basarabia, în contextul căderii țarismului și recunoașterii de către noile autorități rusești a
dreptului popoarelor la autodeterminare, Congre sul Ostașilor Moldoveni, desfășurat la Chișinău în
Octombrie 1917 a proclamat autonomia provinciei. S -a hotărât constituirea Sfatului Țării, condus de
Ion Inculeț, ca organ reprezentativ. În Decembrie 1917, Sfatul Țării a proclamat Republica
Democratică Moldovenească. S -a constituit Consiliul Director, ca organ al puterii executive.
Dezordinea provocată de armata rusă care se retrăgea de pe front în condițiile ieșirii Rusiei
Sovietice din război amenința securitatea noii republici. De aceea, Consiliul Director a solicitat
sprijinul militar al României, car e a trimis armata în Basarabia și a restabilit ordinea. În acest
context, guvernul rus rupe legăturile diplomatice cu România.
Sfatul Țării, la 6 Februarie 1918, a proclamat independența față de Rusia, iar la 9 Aprilie
1918 a decis unirea cu România.
În Bucovina, drumul spre unire a fost asemănător. În condițiile destrămării, în toamna anului
1918, a Austro -Ungariei, în ciuda efortului împăratului Carol I de Habsburg cu al său manifest
„Către popoarele mele credincioase”, Bucovina s -a desprins de dubla mo narhie. Concomitent,
Bucovina a avut de făcut față tendințelor de anexare din partea Ucrainei, ceea ce a impus, la
solicitarea autorităților de la Cernăuți, intervenția Armatei Române în provincie. În Octombrie 1918
Consiliul Național Român, constituit de deputați români în Parlamentul de la Viena, s -a pronunțat
pentru autonomie.
La 28 Noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate „unirea
necondiționată și pentru vecie” a Bucovinei cu România.
Transilvania a parcurs aceleași etape în procesul unirii cu România.

27
Forța politică conducătoare a luptei pentru unire a fost Partidul Național Român din
Transilvania. PNR a lansat Declarația de la Oradea, privind hotărârea de autodeterminare. Citită în
Parlamentul Ungariei de către Alexandru Vaida -Voievod, Declarația de la Oradea a căpătat
valoarea unei declarații de independență. În Octombrie 1918 s -a constituit Consiliul Național
Român Central (CNRC), format din 6 reprezentanți ai PNR și 6 membrii ai PSD. Ca urmare a
prăbușirii administrați ei statului austro -ungar, în plan local au fost organizate gărzi românești pentru
a menține ordinea locală.
Deoarece tratativele cu guvernul maghiar pentru recunoașterea separării Transilvanie de
Ungaria au eșuat, CNRC a decis convocarea la Alba Iulia, pe ntru 1 Decembrie 1918, a unei Mari
Adunări Naționale, care să h otărască statutul Transilvaniei. La Marea Adunare Națională de la Alba
Iulia, la care au participat peste 100.000 de oameni și 1228 de delegați, s -a adoptat în unanimitate
Declarația de Unire c u România.
La 29 Decembrie 1919, primul Parlament al României Mari a ratificat unirea Basarabiei,
Bucovinei și Transilvaniei cu România. În Octombrie 1922 la Alba Iulia a avut loc încoronarea
regelui Ferdinand și reginei Maria ca suverani ai României Mari .
În plan internațional, noua configurație teritorială a României a fost recunoscută prin
tratatele semnate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, din 1919 -1920.
România Mare era un stat cu un potențial demografic și economic sporit, cu posibilități noi
de afirmare în Europa. Erau necesare măsuri pentru consolidarea noii realități politice și pentru
integrarea reală și rapidă a noilor teritorii unite cu patria mamă.

România postbelică2

După cel de -al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influență a Uniunii
Sovietice, lucru concretizat prin instaurarea comunismului de tip stalinist în țara noastră.
Instaurarea regimului comunist în România debutează după lovitura de stat de la 23 August
1944, fapt care a determinat încheierea armistiț iului cu Națiunile Unite, dar și staționarea trupelor
sovietice pe teritoriul țării (Armata Roșie a fost principalul element cu ajutorul căruia rușii și -au
asigurat implementarea totalitarismului de tip stalinist în țara noastră).
Un rol semnificativ în i mpunerea comunismului în România de către URSS l -a avut și
înțelegerea de la Yalta din 1945; care a lăsat drum liber manevrelor sovietice atât în România, cât și
în alte țări europene.
Primul pas spre „comunizarea” României a fost făcut în Martie 1945, câ nd sub presiunea
Moscovei, Regele Mihai a fost silit să accepte formarea unui guvern pro -comunist condus de Petru
Groza.
În fața avansului comuniștilor, Regele Mihai a inițiat greva regală (1945 -1946), prin care a
refuzat să promulge actele guvernului. Ac est procedeu a fost insuficient, căci nu a primit niciun
sprijin real din partea statelor democratice.
Următorul pas ce va duce spre stalinizarea României a fost falsificarea alegerilor din
Noiembrie 1946, când comuniștii și aliații lor din Blocul Partide lor Democratice au falsificat
alegerile în favoarea lor, deși PNL și PNȚ erau adevăratele câștigătoare ale scrutinului.
Această mare fraudă electorală realizată cu ajutorul URSS a arătat faptul că democrația nu
mai era o o pțiune în România, iar comuniștii erau adevărații stăpâni ai țării.

2 Conține inclusiv Construcția democrației postbelice și România în Războiul Rece .

28
De la falsificarea alegerilor și până la înlăturarea tuturor adversarilor politici nu a mai fost
decât un pas, care s -a finalizat pe 30 Decembrie 1947, când Regele Mihai I a fost silit să abdice.
Monarhia a fost abolită , iar România a fost proclamată Republică Populară.
O altă etapă în procesul de stalinizare a fost apariția partidului unic (PMR), creat în
Februarie 1948. Conducătorul acestui partid era Gheorghe Gheorghiu -Dej, cel care a condus
România în perioada 1948 -1965. Dej a fost cel care a instaurat regimul comunist de tip stalinist în
România; acest regim a fost consolidat prin cele două constituții comuniste din 1948 și 1952.
Prin aceste constituții, PMR devenea „forța conducătoare” unică în România, acesta
hotărând folosirea mijloacelor și metodelor sovietice în organizarea și conducerea țării.
Regimul totalitar comunist din România a cunoscut două etape:
➢ Cea stalinistă, sub guvernarea lui Gheorghe Gheorghiu -Dej (1948 -1965)
➢ Cea național -comunistă, sub guvernar ea lui Nicolae Ceaușescu (1965 -1989)
În perioada stalinistă s -au luat măsuri precum: desființarea partidelor politice și înlocuirea
lor cu PMR, partidul unic; încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești; naționalizarea și
planificarea economiei; co lectivizarea agriculturii (reforma agrară); represiunea politică.
În această perioadă, cultura va suferi transformări după tiparul stalinist.
Din 1948, limba rusă devine obligatorie în școli, se interzice predarea religiei, se modifică
programa de istori e astfel încât să fie subliniată prietenia româno -rusă și importanța slavilor în
formarea poporului român.
În 1948 se elaborează o nouă lege a cultelor religioase, prin care este interzisă biserica
greco -catolică, iar biserica ortodoxă a intrat sub contro lul regimului comunist.
În 1948 este înființată și securitatea care a jucat rolul de poliție politică, reprimând cu
brutalitate orice încercare de rezistență împotriva regimului.
În planul politicii externe, România a urmat politica impusă de Moscova, pr in aderarea la
CAER în 1949 și prin aderarea la Pactul de la Varșovia în 1955.
Prima intervenție majoră a trupelor Pactului de la Varșovia a fost cea din 1956, de la
Budapesta, la această intervenție participând și România. În cadrul acțiunii, statul româ n a extrădat
membrii guvernului de la Budapeste refugiați în România, care ajunși în URSS, au fost condamnați
și executați; ca urmare, Dej a obținut retragerea trupelor sovietice din România (1958).
Odată cu anii `60, Dej începe distanțarea de Moscova.
Consecințele stalinismului au fost nefaste: deteriorarea condițiilor de viață, a demnității
umane, distanțarea de statele civilizate ale Europei au fost doar unele dintre urmările acestui regim
totalitar.
În urma morții lui Dej în 1965, conduceera PMR a f ost preluată de către Nicolae Ceaușescu.
Acesta a continuat politica de autonomie față de URSS, promovată de Dej, începând cu anii `60. El
a sprijinit și procesul de industrializare rapidă și a avut în vedere o deschidere mai largă a României
către Occident.
Regimul lui Ceaușescu este denumit național -comunist întrucât după 1969 partidul a
încercat să acrediteze ideea unei căi specifice românești de dezvoltare a socialismului, făcând apel
la valorile naționale.
Promovarea acestori valori a venit ca o reacție la politica de rusificare anterioară, iar apoi ca
o modalitate de a distrage atenția românilor de la gravele probleme economice ale României.
În anul 1965 a fost declarată o constituție prin care denumirea statului devine Republica
Socialistă R omânia. În textul acestei constituții nu apare nicio referire la URSS. De asemenea, PMR
devine PCR.
Abuzurile securității din anii `40 și `50 au fost denunțate oficial de către Ceaușescu.

29

Astfel, perioada comunismului național poate fi împărțit în două e tape:
➢ Liberalizarea regimului (1965 -1971)
➢ Revenirea la practicile staliniste (1971 -1989)
În prima etapă Ceaușescu a încercat să -și atribuie imaginea de mare reformator, afirmând
independența față de URSS printr -o deschidere față de Occident, relaxare cult urală. Are loc o
îmbunătățire a nivelului de trai; însă cu toate acestea a menținut controlul partidului asupra
societății.
În plan extern, Nicolae Ceaușescu a continuat detașarea de politica URSS, prin restabilirea
relațiilor cu Occidentul (cu RFG, în 1 967) și condamnarea intervenției țărilor membre ale Tratatului
de la Varșovia în Cehoslovacia (1968). Acest lucru a dus la o largă apreciere internațională, fapt
dovedit de vizitele în România a președinților occidentali:
➢ al Franței:
• Charlles de Gaules (19 68)
➢ ai SUA:
• Richard Nixon (1969)
• Gerard Ford (1975)
S-a realizat de asemenea restructurarea legăturilor comerciale externe prin semnarea de
tratate economice cu țările vest -europene, prin aderarea României la FMI și la Banca Mondială.
Totuși, această si tuație nu a durat mult pentru că odată cu anul 1974, când Ceaușescu este
numit președinte al RSR, regimul național -comunist a început să cunoască din nou trăsături
totalitare. Astfel s -a impus cultul personalității prin intermediul căruia Ceaușescu era pre zentat ca
un adevărat „erou al neamului”. De asemenea, a continuat industrializarea forțată și inițierea unor
construcții megalomanice, care solicitau cheltuieli uriașe: Canalul Dunăre -Marea Neagră, Casa
Poporului, Transfăgărășan.
Toate acestea au determ inat creșterea datoriei externe, achitată cu prețul raționalizării tuturor
produselor și impunerea cotelor, acest fapt afectând nivelul de trai al populației.
De teama unor revolte anti -comuniste, viața privată a cetățenilor era supravegheată:
ascultarea telefoanelor, citirea corespondenței, urmărirea și impunerea domiciliului forțat celor
considerați inamici ai regimului.
După înlăturarea regimului comunist, condus de Nicolae Ceaușescu, în urma Revoluției din
Decembrie `89, România a revenit la democrați e. Obiectivele principale urmărite au vizat realizarea
statului de drept, construirea societății civile, trecerea la o economie de piață funcțională, precum și
aderarea României la UE și NATO.
S-a trecut la refacerea cadrului democratic al veiții politice încă de la sfârșitul anului 1989;
s-a reintrodus pluripartidismul politic: au apărut partide noi (FSN, PD, PRM) și au reapărut
partidele vechi (PNL și PNȚ -CD).
Alegerile parlamentare din 1990 au fost câștigate de formațiunea condusă de Ion Iliescu
(FSN), iar cele din 1992 de aceeași formațiune, dar denumită FDSN. Prima schimbare pașnică de
putere prin votul exprimat al alegătorilor a avut loc după alegerile din 1996, câștigate de CDR,
condusă de Emil Constantinescu. În anul 2000 alegerile au fost câștigat e de partidul condus de Ion
Iliescu (PDSR, ulterior PSD), iar din 2004 alianța DA formată din PD și PNL, condusă de Traian
Băsescu, a preluat conducerea țării.
Revenirea la regimul democratic nu a fost lipsită de momente tensionate, așa cum au fost:
Confl ictul interetnic de la Târgu -Mureș (1990), fenomenul manifestațiilor din Piața Universității din

30
București (1990), între anul 1990 -1991 s -au desfășurat Mineriadele, care au afectat grav prestigiul
României și cadrul vieții politice.
S-a format și reafirma t societatea civilă, astfel au apărut ONG -uri care militau pentru
respectarea drepturilor omului, democrației, modernizarea societății românești.
În 1991 este adoptată o nouă constituție care a fost aprobată în cadrul unui referendum.
Autoritățile române au avut în vedere consolidarea regimului democratic, astfel s -a elaborat
o nouă legislație care trebuia să producă reforma societății românești pe toate palierele sale.
Progresele realizate de România în construcția sistemului democratic au fost recunosc ute pe
plan internațional prin admiterea țării ca membru NATO în 2004 și a UE în 2007.

România în perioada Războiului Rece – MENȚIUNI

• Actorii acestui tip de conflict au fost cele două blocuri politico -militare (NATO și Tratatul
de la Varșovia)
• CAER s -a constituit ca ripostă la aplicarea planului Marshall
• La sfârșitul anilor `50, dar mai ales după încercarea Moscovei de a impune în 1964 Planul
Vallet, prin care România era menită să fie doar o furnizoare de produse agricole pentru țările
CAER, a început u n proces de răcire tot mai accentuat al relațiilor româno -sovietice.
• În 1967, România era prima țară comunistă care stabilea relații diplomatice cu RFG și
singura care nu a rupt legăturile diplomatice cu Israelul după Războiul de 6 zile.
• După 1980, în cond ițiile degradării continue a vieții românilor, s -a produs o restrângere
treptată a contactelor diplomatice de interes major pentru România. În ultimii ani ai dictaturii lui
Ceaușescu, România avea relații diplomatice aproape exclusiv cu țări din Lumea a II I-a.
• După venirea lui Mihail Gorbaciov la putere în URSS, Ceaușescu nu a mai reprezentat un
favorit al Occidentului, ci o simplă problemă a Moscovei. Politica de destindere și de reconciliere
promovată de liderul reformist de la Kremlin în relațiile cu SUA a constituit un factor important al
prăbușirii comunismului și sfârșitul Războiului Rece.

România în concertul european

În perioada interbelică pri ncipalul obiectiv al politicii externe românești a fost apărarea
independenței și a granițelor întregite în anul 1918, în condițiile în care revizionismul era în
ascensiune.
Unele state vecine (URSS, Bulgaria, Ungaria) revendicau teritorii românești.
Sistemul defensiv al României s -a construit pe convingerea că Franța și Marea Britanie, ca
principale autoar e ale sistemului de la Versailles, vor lupta împotriva revizionismului.
După Primul Război Mondial s -a constituit Societatea Națiunilor, iar România devine
membră în 1919. România a militat pentru adoptarea unor măsuri de dezarmare și de descurajare a
forțelor revizioniste.
În semn de recunoaștere a eforturilor diplomatice ale României, ministrul de externe,
Nicolae Titulescu a îndeplinit în 1930 și 1931 funcția de președinte al Adunării Generale a
Societății Națiunilor.
Diplomația românească a urmărit r ealizarea unui bloc antirevizionist format din statele mici,
astfel România încheie în 1921 cu Cehoslovacia și Iugoslavia o alianță regională cunoscută sub
numele de Mica Înțelegere, iar în 1934 România, Iugoslavia, Grecia și Turcia au pus bazele
Înțeleger ii Balcanice.

31
În perioada interbelică, relațiile cu statele vecine (Ungaria, Bulgaria, URSS) au fost destul
de încordate. Relațiile diplomatice cu URSS nu au fost reluate după război, existând probleme în
ceea ce privește Basarabia dar și tezaurul Românie i.
Tratativele desfășurate cu reprezentanții URSS precum cele de la Viena (1924) și cele de la
Riga (1932) nu au avut rezultatele scontate. Relațiile diplomatice au fost reluate abia în 1934. În
1935 Nicolae Titulescu a negociat un tratat de asistență mut uală cu URSS, care nu a fost finalizat,
nefiind ratificat de Sovietul Suprem.
Alianțele regionale (Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică) au fost utile României, însă
ele nu au fost suficiente pentru a opri revizionismul german sau sovietic.

Politica externă în timpul celui de -al Doilea Război Mondial

Pactul sovieto -german (Ribbentrop -Molotov) din 23 August 1939 a grăbit declanșarea celui
de-al Doilea Război Mondial. Acest pact viza direct integritatea teritorială a țării noastre.
Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial la 1 Septembrie 1939 determină România să
adopte o politică de neutralitate față de acest conflict. După capitularea Franței (1940) era clar că nu
vom reuși să rezistăm revizionismului.
În urma notelor ultimative, Basarabia, N ordul Bucovinei și Ținutul Herței au fost ocupate de
URSS. România și -a orientat politica externă spre Germania, dar garantarea frontierelor țării noastre
a fost condiționată de reglementarea litigiilor teritoriale cu Ungaria și Bulgaria.
Tratativele de l a Craiova, acceptate de România, au dus la pierderea Cadrilaterului,
încorporat Bulgariei (1940).
Tratativele cu Ungaria de la Turnu -Severin au eșuat, ca urmare Dictatul de la Viena (August
1940) impus statului român de Germania și Italia a însemnat anexa rea părții de Nord -Est a
Transilvaniei la Ungaria.
La 6 Septembrie 1940, în urma rafturilor teritoriale, regele Carol al II -lea abdică, iar rege al
României a devenit Mihai I, însă adevărata conducere a fost preluată de guvernul lui Ion Antonescu.
La 23 Noiembrie 1940, România aderă la pactul Tripartit (Italia, Germania, Japonia).
România a intrat la 22 Iuni e 1941 alături de Germania în război anti -sovietic, urmărind
eliberarea Basarabiei și Nordul Bucovinei. Armata Română a participat la marile bătălii de pe
teritoriul sovietic.
În Iunie 1941, Armata Română a eliberat Basarabia și Bucovina de Nord, însă Antonescu
hotărăște continuarea luptei alături de Germania, fapt criticat de oamenii politici ai vremii.
După înfrângerea de la Stalingrad, când devene a evident că Germania va pierde războiul, au
fost căutate soluții atât de guvernul condus de mareșalul Ion Antonescu, cât și de opoziție, pentru a
evita ocuparea țării de Armata Roșie.
Lovitura de stat de la 23 August 1944 a fost soluția pentru înlăturare a lui Antonescu de la
putere și pentru ieșirea României din război anti -sovietic și întoarcerea armelor împotriva
Germaniei. Actul istoric de la 23 August 1944 a reprezentat o cotitură în politica externă a
României.
După acest eveniment, țara noastră a i ntrat în sfera de influență sovietică. Armata Roșie a
ocupat întregul teritoriu al României, profitând de faptul că nu se încheiase niciun armistițiu.
La 12 Septembrie 1944, România a semnat convenția de armistițiu cu Națiunile Unite.
Prevederile acestei convenții erau cuprinzătoare, referindu -se la teritoriu, despăgubiri și participarea
în continuare la război împotriva Germaniei.
În Februarie 1947, România semnează Tratatul de pace de la Paris, iar acest tratat prevedea
pentru România anularea hotărârii de la Viena din 1940 și reintegrarea părții de Nord -Est a

32
Transilvaniei în granițele naționale; granița cu URSS rămânea cea stabilită în Iuni 1940 (deci
Basarabia și Nordul Bucovinei rămâneau în componența URSS).
Clauzele militare ale tratatului făceau r eferire atât la situația trupelor sovietice aflate pe
teritoriu țării noastre, cât și la capacitatea militară a României. Trupele Armatei Roșii rămâneau în
România și această situație s -a prelungit până în 1958.
Clauzele economice se refereau la plata un ei despăgubiri de război a României care se ridica
la 300 milioane dolari achitați în produse alimentare, materii prime, echipament industrial, nave etc.
Intrată în orbita sovietică, România a fost obligată să desfășoare o politică externă aliniată
sistem ului politic comunist.

Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu

Secolele XIV – XVI au constituit în istoria românilor perioada de consolidare a statelor
medievale românești și de afirmare a politicii lor de independență.
Conflictele militare din acea perioadă au demonstrat hotărârea românilor de a apăra
integritatea țărilor lor, în acest sens înscriindu -se acțiunile mai multor domnitori români.
Politica externă a Țărilor Române a fost influențată pe parcursul secolelor XIV – XVI de
vecinătatea celor două puteri catolice – Ungaria și Polonia – care au dorit stabilirea suzeranității lor
asupra statelor medievale românești. Totodată expansiunea Imperiului Otoman în Europa (care
ajunge la sfârșitul secolului al XIV -lea pe linia Dunării) a determinat domnitorii români să realizeze
alianțe eficiente, menite să reducă diferența dintre capacitățile armatei românești și cele străine. De
asemenea, voievozii români au întreprins eforturi militare și diplomatice pentru menținerea
integrității și i ndependenței statale (chiar prin acceptarea suzeranității diferitelor state vecine).
Pe tot parcursul Evului Mediu, războaiele purtate de români cu otomanii se înscriu în
categoria „războaielor inegale” (în care una dintre părți se găsește în ingerioritat e armată). Pentru a
compensa inferioritatea militară față de adversar, românii au folosit diverse tactici și strategii
militare: tactica „pământului pârjolit”, hărțuirea inamicului, otrăvirea apelor, purtarea confruntărilor
armate în locuri strâmte sau mlă știnoase.
Domnia este instituția care s -a implicat activ în apărarea țării, având alături de ea boierimea
și populația aptă să lupte („oastea cea mare”). Ea s -a preocupat de construirea și consolidarea unor
cetăți de apărare.
În cadrul luptei antiotomane a Țărilor Române în secolele XIV – XVI s -au evidențiat mai
mulți domnitori români.
Mircea cel Bătrân (1386 -1418) a fost unul dintre cei mai importanți voievozi ai Țării
Românești care s -a implicat în lupta antiotomană. Conflictul dintre Mirc ea cel Bătrân și Imperiul
Otoman se configurează încă din 1388, ca urmare a intervenției voievodului la sudul Dunării, în
favoarea țarului bulgar de Vidin. Cu acest prilej, el a luat sub stăpânirea sa Dobrogea.
Având în vedere relațiile încordate cu Ungaria (din cauza Banatului de Severin), Mircea cel
Bătrân s -a orientat către o alianță cu Polonia, mijlocită de domnul Moldovei, Petru Mușat, încheiată
în Decembrie 1389, prin care își promiteau sprijin în cazul unui atac din partea Ungariei.
Relații cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg s -au schimbat în anii următori, având
în vedere că amenițarea otomană se simțea și asupra acestuia, astfel că în Martie 1395 la Brașov,
Mircea cel Bătrân și regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg , au încheiat primul tratat de alianț ă
antiotomană din sud -estul Europei.
Mircea intră în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervenției sale în sprijinul popoarelor
creștine de la sud de Dunăre. În 1394, Baiazid I a trecut Dunărea în fruntea unei armate numeroase.

33
Având în vedere inferio ritatea numerică a trupelor românești, Mircea cel Bătrân a evitat o luptă
deschisă, alegând tactica de hărțuire. Armata Țării Românești înfrânge armata otomană într -un loc
mlăștinos și împădurit, numit Rovine (Octombrie 1394).
În 1396, Mircea cel Bătrân p articipă la cruciada europeană de la Nicopole, încheiată cu un
eșec al cruciaților.
Înfrângerea lui Baiazid I de către mongoli în bătălia de la Ankara (1402) a deschis perioada
de anarhie în Imperiul Otoman, iar Mircea profită de această situație și încea rcă să influențeze
politica balcanică, însă planul acestuia va eșua. Otomanii trec din nou Dunărea și cuceresc cetăți
cheie (Giurgiu și Turnu); de asemenea, ocupă Dobrogea. Mircea se va angaja spre sfârșitul domniei
la plata tributului, în schimb, sultanul garanta menținerea autonomiei Țării și a credinței locuitorilor
săi.
Iancu de Hunedoara (1441 -1456) , voievod al Transilvaniei, este un exponent al luptei
antiotomane.
Politica externă a acestuia a fost dominată de două obiective: lupta antiotomană și atragerea
celor două țări române în frontul antiotoman (Țara Românească și Moldova).
În 1441 începe seria marilor acțiuni antiotomane (Sântimbru, Ialomița). În 1443 organizează
„Campania cea lungă” cu participarea sârbilor și a muntenilor. Forțele crești ne obțin însemnate
victorii, apoi se retrag. În 1444 se încheie pacea de la Seghedin, favorabilă creștinilor. Prin această
pace, otomanii se obligă să înceteze orice confruntare timp de 10 ani.
Statele creștine din apus declanșează însă o nouă cruciadă an tiotomană, încheiată prin
înfrângerea grea a cruciaților la Varna (1444). În 1448 plănuiește o nouă cruciadă, însă vor fi
înfrânți la Câmpia Mierlei (1448).
Cucerirea Constantinopolului (1453) de către turci este contrabalansată de ultima victorie a
lui Iancu la Belgrad (1456).
Iancu de Hunedoara a murit în 1456 de ciumă, dar lupta lui a reușit să întârzie dominația
otomană asupra spațiului românesc și să amâne cu circa 70 de ani transformarea Ungariei în
pașalâc.
Vlad Țepeș (1448; 1456 -1462; 1476)
Un alt capitol al luptei antiotomane a fost reprezentată de acțiunea domnului Țării
Românești, Vlad Țepeș. Acesta întărește autoritatea centrală, armata, administrația, restaurează
ordinea și legea, favorizează pe meșteșugarii și comercianții locali. Pentru a sigurarea frontierei de
nord, a încheiat o alianță cu regele Ungariei, Matei Corvin (1460).
În 1461 -1462 Țepeș declanșează lupta antiotomană, începută prin campania sud -dunăreană
și apoi prin respingerea ofensivei turce din 1462 (ofensivă pornită ca răspu ns la refuzul lui Vlad
Țepeș de a mai plăti tribut din 1459).
Ceea ce nu a reușit sultanul au reușit boierii munteni ostili lui Vlad Țepeș, care l -au sprijinit
la tron pe fratele său, Radu cel Frumos. La aceasta se adaugă și faptul că Matei Corvin nu a tr imis
ajutorul solicitat de Țepeș. Vlad Țepeș este nevoit să se retragă în Transilvania, sperând în reluarea
tronului cu ajutorul regelui Ungariei. Matei Corvin nu -l ajută, ba mai mult, sub pretextul unor
scrisori privind o înțelegere (inexistentă) între do mnul munten și sultan, îl închide timp de 13 ani în
apropiere de Buda. Creșterea pericolului reprezentat de turci îl determină în cele din urmă pe Matei
Corvin să -l elibereze pe Vlad Țepeș și să -l ajute să -și recapete tronul în Țara Românească, în 1475.
Această domnie a fost însă foarte scurtă, deoarece acesta este ucis în 1476 în urma unui complot al
boierilor munteni, sprijiniți de turci.

34
Ștefan cel Mare (1457 -1504)
Reprezentând cea mai lungă și glorioasă domnie medievală, epoca lui Ștefan marchează
apogeul statului medieval moldovean.
Caracteristica gândirii politice a lui Ștefan cel Mare a fost evitarea confruntării cu doi
dușmani deodată. În primii ani de domnie, Ștefan s -a orientat în primul rând pentru normalizarea
relațiilor cu Polonia.
Deterio rarea relațiilor moldo -ungare se datorează pretențiilor de suzeranitate manifestate de
Matei Corvin asupra Moldovei, protecției acordate lui Petru Aron (principalul rival al lui Ștefan la
tronul țării) și mai ales faptul că Ungaria stăpânea Chilia. Cucerir ea acestei cetăți în 1465 de către
Ștefan a declanșat conflictul cu Ungaria. Expediția regelui Ungariei, Matei Corvin, în Moldova s -a
încheiat cu un uriaș dezastru. Victoria lui Ștefan la Baia (1467) a însemnat emanciparea Moldovei
de sub suzeranitatea Ung ariei.
Ștefan cel Mare intervine în politica internă a Țării Românești în 1469, pornind o acțiune
militară împotriva lui Radu cel Frumos, vasal otomanilor. Prima etapă a domniei lui Ștefan se
încheie printr -un act ce avea scopul de a -i întări autoritatea internă: pedepsirea boierilor trădători, în
Ianuarie 1471, la Vaslui, care, cu sprijinul lui Radu cel Frumos, urmăreau înlăturarea de la tron și
uciderea sa.
Pentru a scoate din luptă Moldova, în contextul creării unui front antiotoman la Dunăre,
sultanul Mehmed a organizat în 1475 o expediție militară sub comanda lui Soliman. Aflat în
inferioritate numerică, Ștefan adoptă o tactică militară defensivă, prin pustiirea pământului,
otrăvirea fântânilor și hărțuirea inamicului. Conflictul cu turcii este marcat de bătăliile de la Vaslui
(1475 – într-o vale îngustă; i -a adus faima în Europa), Războieni (1476 – oastea lui Ștefan a fost
înfrântă, dar Mahomed nu s -a putut bucura de victorie, deoarece cetățile Moldovei au rezistat
asalturilor otomane), Cătlubuga (148 3) și Șcheia (1485), dar se soldează cu pierderea cetăților
maritime Chilia și Cetatea Albă în 1484. În încercarea de a recuceri cetățile cu sprijin polon, Ștefan
cel Mare depune în 1485 jurământ de vasalitate regelui Poloniei.
În 1486 – 1487, domnul Mold ovei se regăsește însă din nou singur în fața otomanilor, ceea
ce-l silește să încheie pace și să accepte plata tributului.
În 1504, la moartea sa, Ștefan a lăsat urmașilor o țară puternică și respectată.
În secolul XV, Moldova și Țara Românească au fost silite să accepte plata tributului și să se
resemneze cu pierderea cetăților dunărene și pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia și Cetatea Albă). În
schimbul acestora, Imperiul Otoman a recunoscut autonomia celor două țări.
Mihai Viteazul (1593 -1601) se alătură luptei antiotomane în cadrul alianței „Liga Sfântă”
(Imperiul Habsburgic, statul Papal, Spania și 3 ducate italiene).
Confruntat cu pericolul invaziei otomane, Mihai Viteazul încheie un tratat cu principele
Transilvaniei, Sigismund Bathory la 20 Mai 1595 , prin delegația marilor boieri. Aceștia, prin
Tratatul de la Alba -Iulia, subordonează Țara Românească principelui Transilvaniei, iar acesta se
angaja să sprijine lupta antiotomană.
În August 1595, oastea otomană condusă de Sinan Pașa a trecut Dunărea și a înaintat spre
București. La Călugăreni, Mihai Viteazul obține o victorie importantă asupra oștirii otomane,
aplicând tactica de luptă a atragerii inamicului în locuri neprielnice desfășurării luptei, în condițiile
unei disproporții uriașe între armata ro mână și cea otomană.
În toamna anului 1595 s -a produs contraofensiva forțelor unite ale celor trei Principate; a
fost cucerit Târgoviște și apoi turcii au fost atacați la Giurgiu și alungați spre Dunăre. Peste doi ani,
Mihai încheie pacea cu turcii. Pentr u consolidarea poziției țării a încheiat în 1598 un tratat de
alianță cu împăratul habsburgic.

35
• Unirea Țărilor Române (1600)
Venirea la tron în Moldova a lui Ieremia Movilă și în Transilvania a lui Andrei Bathory
(ambii dușmani ai lui Mihai), ostilitatea P oloniei și a Imperiului Otoman îl determină pe domnul
muntean susținut de habsburgi să treacă la ofensivă. Victoria de la Șelimbăr (Octombrie 1599) îi
aduce stăpânirea Transilvaniei, iar campania din Mai 1600 pe cea a Moldovei.
Nobilimea maghiară este împ otriva lui Mihai Viteazul și, aliată cu generalul Basta, îl înving
la Mirăslău (Septembrie 1600). Polonezii pătrund în Moldova și reinstalează pe domnitorul înlăturat
de Mihai Viteazul. În cele din urmă, Mihai apelează la sprijinul habsburgilor. Recucerire a tronului
Țării Românești cu sprijinul boierilor credincioși și a Transilvaniei prin victoria de la Gurăslău
(August 1601) sunt de scurtă durată, domnul fiind asasinat de mercenari plătiți de generalul Basta în
tabăra de la Câmpia Turzii.
Secolele XVII – XVIII
Teritoriul românesc a intrat în zona de influență a patru mari puteri: Imperiul Habsburgic,
Polonia, Imperiul Otoman și Rusia.
După un secol de politică defensivă, turcii reiau ofensiva spre Europa Centrală, culminând
cu asediul Vienei (1683). În frângerea turcilor la Viena a avut consecințe deosebite, iar Tratatul de la
Karlowitz (1699) a consacrat pierderea de către Imperiul Otoman a Ungariei și Transilvaniei care au
trecut în stăpânire habsburgică.
În această perioadă, în care diplomația a răma s cea mai importantă activitate, s -au afirmat
câteva personalități precum Vasile Lupu, Matei Basarab, Dimitrie Cantemir, Șerban Cantacuzino și
Constantin Brâncoveanu.
Transilvania se remarcă în politica europeană prin participarea la Războiul de 30 de ani
(1618 -1648).
Țara Românească și Moldova își consolidează autonomia internă în timpul domniei lui
Matei Basarab (1632 -1654) și Vasile Lupu (1634 -1653).
Domnia lui Șerban Cantacuzino (1678 -1688) în Țara Românească marchează încercarea de
recâștigare a ind ependenței prin apropierea de Imperiul Habsuburgic. El trimite în 1688 o delegație
la Viena pentru a încheia o alianță. Moartea domnitorului schimbă din nou termenii problemei,
lăsând noii domnii, a lui Constantin Brâncoveanu (1688 -1714), alte posibilități de tratative în
avantajul țării, însă acesta va fi mai rezervat, având în vedere politica expansionistă dusă de
Imperiul Habsburgic.
Țara Românească și Moldova, aflate la intersecția intereselor marilor puteri și -au conturat
programul de eliberare de sub dominația otomană.
Constantin Brâncoveanu face propuneri Rusiei în vederea unui război antiotoman. După
victoria de la Zenta (1697) contra turcilor, presiunea austriecilor a sporit, astfel că domnul Țării
Românești caută o contrapondere în Rusia și Polon ia.
În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710 -1711) a ocupat tronul Moldovei într -o perioadă în
care se pregătea războiul dintre Turcia și Rusia. El încheie o alianță cu țarul Petru I la Luțk (1711) și
participă la războiul ruso -turc, care se încheie cu victori a armatei otomane la Stănilești (1711) și cu
exilul domnului moldovean în Rusia.
Timp de peste un secol, Țările Române vor fi conduse de domnitori străini (fanarioți).
Regimul fanariot a însemnat o accentuare a dominației otomane, exprimată prin creșterea
obligațiilor și o gravă încălcare a autonomiei.
În secolele XVI – XVIII, Țările Române nu au reușit să -și păstreze independența, fiind
obligate să accepte suzeranitatea otomană, dar și -au păstrat autonomia internă, având drept de

36

autoguvernare. La sfârși tul secolului al XVII -lea s-a instaurat stăpânirea austriacă asupra
Transilvaniei. Cu toate acestea Țările Române au avut un statut mai bun decât statele balcanice și
chiar față de Ungaria, care au devenit pașalâcuri turcești. Acest statut internațional a fost posibil, în
primul rând, ca urmare a rezistenței românești în fața expansiunii otomane în timpul unor domnitori
precum Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.

Urmărește -ne pe facebook!
Vom organiza pe riodic concursuri ! După ce ai dat BAC -ul, nu ezita să
ne contactezi!
Vrem să știm ce note ai luat!