Romanirea Cantarii de Strana

LUCRARE DE LICENȚĂ

Românirea cântării de strană

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I- Pagini de istorie muzicală bisericească în sudul țării

CAPITOUL II -Viata Ieromonahului Macarie

CAPITOLULIII -Opera muzicala-Tiparituri-Theoriticon

Anastasimatar

Irmologhion

Tomul al II lea al Antologiei

Prohodul

CAPITOLUL IV Manuscrise

ms. rom. 4483 Theoriticon

ms. rom. 1711 Theoriticon

ms.rom 1690 „Începutul cu Dumnezeu cel Sfânt al Stihirarul

ms .rom .4479 – intitulat PAPADICHIE

ms.rom.3735 ANTOLOGHION

ms.rom. 1685 IRMOLOGHION – CALOFONICON

ms.rom.1691 PAPADIKIE

ms.rom.1804 ANTOLOGHION

ms.rom 1483 IRMOLOGHION – CALOFONICON

ms. rom 4427ANTOLOGHION

CAPITOLUL V-CÂNTECE MORALE

CONCLUZII

ANEXA

BIBLOGRAFIE

INTRODUCERE

După cum aflăm din paginile Sfintei Scripturi, încă din Vechiul Testament, muzica era una din formele prin care oamenii îl preaslaveau pe Dumnezeu, creatorul lor. De altfel muzica , privită ca o manifestare exterioară a trăirilor sufletesti ale oamenilor, este prezentă pe tot parcursul vietii lor, însoțindu-i astfel atât în momentele de bucurie cât în cele de tristețe.

De la psalmistul David -poetul cântareț al Vechiului Testament- ne-au ramas atâția psalmi pe care el îi cânta „cu inima înfrântă si smerită”.

În Noul Testament, Sfintele Evangheliine dau marturie despre cântarea cetelor de îngeri si vestirea nasterii Mântuitorului Hristos din Fecioara Maria” Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu si pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca II 15).

După cum ne spune Sf.Evanghelist Matei, însuși Mântuitorul Hristos a cântat împreună cu ucenicii săi, după ce a binecuvântat pâinea și vinul la Cina cea de Taină – elementele euharistice ale trupului si sângelui Său –,,… și după ce au cântat laude, au ieșit la Muntele Maslinilor”( Matei XXVI-30).

Sf.Evanghelist Luca este cel care ne relatează faptul că după Înalțarea Domnului la cer, Apostolii s-au întors la Ierusalim “ și erau in toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu” ( Luca XXIV-53).

În scisoarea către Efeseni, Sf Apostol Pavel îi îndeamnă pe destinatarii acesteia “…vorbiți între voi in psalmi si în laude si in cântari duhovnicesti, lăudând si cântând Domnului, in inimile voastre…”( Efeseni III – 16).

Așadar istoria cultului divin public ortodox ne arată că prima formă de cântare bisericească a fost psalmodia prin care întelegem cântarea psalmilor in diferite moduri:

simfonic, adică de către toată adunarea din biserică, de către tot poporul bărbați și femei

antifonic, adică de către două coruri unisonale care executau pe rând versetele psalmilor

refrenar, adică prin reluarea finalului versetului cântat de un solist(de regulă bărbat), de către toată adunarea sau obștea

responsoric, adică prin preluarea de către tot poporul a versetului cântat de cântareț.

Imnele de care vorbesc versetele scripturistice, nu erau altceva decât texte din Vechiul Testament și Noul Testament care au devenit cântări cunoscute și întrebuințate în cult. Ele sunt în numar de zece :

cântarea lui Israel după trecerea evreilor prin Marea Rosie( Ieșire XV 1-21)

cântarea lui Moise când a dat legea levitilor( DeuteronomXXXII 1-43)

cântarea Anei mama lui Samuel( I Regi II 1-10)

cântarea lui Avacum(Av III 1-19)

cântarea proorocului Isaia( IsaiaXXVI 1-21)

cântarea proorocului Iona ( Iona II 3-10)

cântarea celor trei tineri din Babilon ( I 28-67)

cântarea Nascătoarei de Dumnezeu (Luca I 46-55)

rugăciunea proorocului Zaharia (Luca I 68-79)

rugăciunea dreptului Simeon ( Luca II 29-32)

Aceste cântari din Vechiul Testament și Noul Testament au fost întrebuințate în cult chiar de la începutul creștinismului, fiind sursă de inspitație și pentru imnografii creștini de mai târziu.

Pe lângă acestea, în cultul primilor creștini vor intra și alte texte și anume Evangheliile și Epistolele apostolilor, care vor fi declamate într-un mod specific.Înca din secolul II este atestată prezența anagnostului (citețului n.n.)

Felul în care anagnostul va intona lecturile biblice, va face ca și în cultul creștin să pătrundă stilul ecfonetic( εκϑωνησλσ= citire solemna, cu voce înaltă).

Acest fel de intonație care era utilizat și de antici in lecturile lor publice, scoate in evidență mesajul textului din pericopele respective.

Prin canonul 15 al sinodului local din Laodiceea se reglementează dreptul cântăreților de a cânta sau executa cântările de pe amvon,, afara de cântăreții canonici, care se urcă pe amvon și cântă din carte ,altora nu li se permite să cânte în biserică”. Era o citire accentuată însoțită de ușoare modulații, din care s-a născut cea dintâi notație muzicală bisericească creștină. Acestei notații i s-a dat denumirea de notație ecfonetică, și s-a dezvoltat pe parcursul a câteva secole VI – XIV.

Notația constă în semne sau neume, așezate deasupra, dedesubt sau pe litera textului, scrise de obicei cu cerneală roșie sau violet, pentru a fi mai ușor observabile și deosebite de alte accente textuale, abreviații etc.

Ea servea ca aide-memoire pentru citirea solemnă în Biserica Grecească și avea forma obisnuită a unui recitativ, uneori puțin monoton, altă dată însoțit de mici ornamentații muzicale, care erau mai frecvente la sfârsitul frazelor. Scopul acestei notații era ușurarea citirii textelor sacre, marcând diferitele părți ale bucăților scripturistice și indicând felul de a modula după importanța și locul lor.

Marile biblioteci ca cele din Paris, Londra, Muntele Athos, Ierusalim,Atena, dețin în colecțiile lor, manuscrise în notația ecfonetică.

Și la noi în țară se păstrează câteva manuscrise scrise în această semiografie. Muzicologul Grigore I. Panțîru, a descifrat conținutul muzical al Lecționarului Evanghelic de la Iași(.ms 160) aflat in Biblioteca Centrală a Universității din Iași, manuscris care conține deasupra textului, câteva neume în notația ecfonetică.

Din această semiografie rudimentară, în timp, pe masură ce cultul creștin se dezvoltă, au început să apară și alte sisteme de notație muzicală. Așa apare notația paleobizantină sau bizantină timpurie, care utilizează pricipiul diastematic (intervalic).

Cercetătorul H.J.W.Tillyard, face o clasificare a caracterului notației din această perioadă, cuprinsă între secolele IX – XII:

notația – esphigmeniană- după manuscrisul din mânăstirea Esphigmenu, de la Muntele Athos

notația Chartres – după câteva foi ale unui alt manuscris de la muntele Athos, aflate in biblioteca Chartres, (distruse in timpul celui de-al doilea razboi mondial)

notația Andreatică – după manuscrisul 18, gasit in schitul Sf. Andrei din Athos

notația Coislin – după codicele 220 aflat in Biblioteca Națională din Paris (sec.XI – XII).

Această notație se va mai numi și notația constantinopolitană. În această perioadă se formează și se dezvoltă cele trei stiluri care vor rămâne în cântarea bisericească până astăzi. Este vorba de :

stilul irmologic – scurt, cu semne puține și ritmică simplă

stilul stihiraric – mai expresiv și mai ornamentat, folosind un mai mare număr de semne și combinații

stilul melismatic ( calofonic) – mai dezvoltat, folosit de soliști pe la jumătatea secolului XIII.

Începând cu secolul XII ( după unii cercetători in secolul XIII ), și până prin secolul XV, se dezvoltă un alt sistem de notație și anume notația hagiopolită.

Această denumire vine chiar de la manuscrisul ce cuprinde cântări scrise în această semiografie βιβλιoν αyιoπoλιτις și care provine din Ierusalim. Unii cercetători o mai numesc și notația lui Ioan Damaschin.

În acest nou sistem muzical, principiul diastematic, este generalizat de fiecare neumă ( semn), reprezentând un interval melodic.

În notația hagiopolită se cunosc două feluri de neume :

somata ( trupuri ) – care indică urcarea sau coborârea melodiei cu o secundă sau cu o treaptă

pnevmata ( duhuri ) – intervale care indică salturi intervalice ascendente sau descendente mai mari decât secunda. O singură neumă, isonul, este neutră pe plan diastematic deoarece el repetă sunetul anterior.

Un fapt deosebit de important în cadrul acestei semiografii este apariția mărturiilor ( cele care marchează elemente sintactice ale melodiei) și a ftoralelor (cele care fac posibilă modulația în cadrul melodiei ).

Muzicologul I.D. Petrescu numea mărturiile cheile notației diastematice bizantine datorită importanței lor în cadrul discursului muzical. Stilul muzical bizantin din acestă periosdă este considerat de unii cercetători drept cel mai autentic stil. În biblotecile din țara noastră se păstrează câteva manuscrise în notația hagiopolită B.A.R. mss. gr.953 mss. gr. 1096 B.C.U.I. mss. gr. nr IV- 39.

Următoarea etapă în evoluția semiografiei muzicale bizantine, o constituie notația cucuzeliană (bizantină târzie) numită așa și după numele inițiatorului ei, Ioan Cucuzel (prăznuit în data de 1 Octombrie).

În perioada dintre secolele XIV – XVIII notația muzicală cunoaște o înmulțire exagerată a numărului de semne dinamice și expresive.

Acest fapt a dus la o hiperornamentare a discursului muzical melodia devenind astfel un labirint de figuri în care cu greu te mai puteai orienta.

Frumusețea melodiilor bisericești câștigată în secole de evoluție, începe să decadă, muzica acestei perioade corespunde stilului meleagurilor, acei muzicieni care au depășit mult granița autenticitații, trecând la contrafaceri, care vor îngădui penetrări ale spiritului laic, necreștin și exagerări păguboase, în special din muzica persană și turcească.

Acest lucru s-a datorat probabil și faptului că în anul 1453 (29 Mai) Imperiu Bizantin a fost cucerit de către turci. Totuși cultura bizantină nu va dispărea ci va dăinui și chiar se va dezvolta în spatiul ortodox din afara imperiului.

Astfel în Tările Române au apărut o mulțime de manuscrise – unele au fost scrise la noi , altele au fost aduse din alte părți – fapt ce dovedește că arta bizantină și în special muzica a fost continuată și aici cu ajutorul unor oameni de valoare, români, greci, sau de alte naționalități stabiliți pe meleagurile noastre. Această supraîncărcare a semiografiei muzicale bizantine a dus la apariția riscului de a se renunța la cântarea pe note. Pe la anul 1770 protopsaltul Mihalache Moldoveanul a renunțat să-și mai învețe ucenicii să cânte pe note, revenind la faza învățării orale după ureche a cântărilor liturgice.

Reforma muzicii bizantine devenea din ce in ce mai necesară, încă de pe la jumătatea secolului al XVIII, Petru Peloponisiul ( 1730 – 1777 ) care era protopsalt al Bisericii cei mari din Constantinopol și cântăreț la curtea sultanului, începe să renunțe la unele semne de prisos din bogata semiografie.

Mai târziu trei din ucenicii lui și anume Hrisant de Madyt ( devenit mai târziu mitropolit de Prusa), Grigorie Levitul și Hurmuz Hartofilax, vor intra in istorie ca fiind cei trei mari reformatori ai notației muzicale bizantine.

Având în vedere importanța lor, se cuvine să amintim câteva date despre fiecare.

Hrisant de Madyt – a fost ucenic al lui Vizantie și al lui Petru Peloponisiul , el va deveni profesor de teoria muzicii bizantine la o scoală de pe lângă patriarhia din Constantinopol. A fost ales mitropolit de Duranzzo, apoi este mutat la Smirna și mai pe urmă la Prusa. A murit în 1843, împăcat că reforma a dat roade. Principala sa lucrare legată de reforma muzicală este ,,Marele Theoreticon al muzicii bisericesti” (Paris 1821).

Grigorie Levitul -elev al lui Petru Peloponisiul și al lui Iacov Protopsaltul, era profesor de cântări la școala de psaltică din Constantinopol alături de Hrisant. A devenit protopsalt al Patriarhiei în 1819 și a murit in anul 1822.

Hurmuz Hartofilax- din Halchist ucenic al lui Vizantie și al lui Petru Peloponisiul , el va deveni profesor de teoria muzicii bizantine la o scoală de pe lângă patriarhia din Constantinopol. A fost ales mitropolit de Duranzzo, apoi este mutat la Smirna și mai pe urmă la Prusa. A murit în 1843, împăcat că reforma a dat roade. Principala sa lucrare legată de reforma muzicală este ,,Marele Theoreticon al muzicii bisericesti” (Paris 1821).

Grigorie Levitul -elev al lui Petru Peloponisiul și al lui Iacov Protopsaltul, era profesor de cântări la școala de psaltică din Constantinopol alături de Hrisant. A devenit protopsalt al Patriarhiei în 1819 și a murit in anul 1822.

Hurmuz Hartofilax- din Halchi era și el profesor alături cei doi la școala de psaltichie. În anul 1819 a fost numit hartofilax ( bibliotecar ) al bisericii Sfânta Sofia. A înființat o tipografie muzicală în 1821la Constantinopol și a murit în 1843 la Halchi.

Astfel cei trei vor întreprinde o mișcare radicală și ireversibilă, care va consta în simplificarea și clasificarea vechii semiografii dând astfel naștere unui nou sistem muzical neumatic, bazat tot pe vechea notație și pe tradiția bizantină.

Anul 1814 va deveni punctul de cotitură când se va renunța oficial la vechea notație și va intra treptat in circulație cea noua. Reforma s-a extins rapid și în Țarile Române unde Petru Emanoil Efesiu a deschis o scoală în anul 1816 unde preda muzica după noua sistimă el însuși fiind un strălucit elev al școlii din Constantinopol, mai mult decât aceasta el a tipărit la București în anul 1820 primele cărți de muzică bisericească psaltică din toată lumea ortodoxă în propria tipografie pe care o înființase aici.

Unul dintre elevii săi – ieromonahul Macarie – a înțeles importanța tiparului în vederea răspândirii cântarilor în limba patriei.Astfel că s-a apucat și a românit o seamă de cântari din vechea sistimă , a compus altele iar pe unele le-a și tipărit.

Despre rolul și importanța dascălului Macarie vom vorbi mai pe larg în prezenta lucrare.

După cum afirmă majoritatea muzicologilor, în esența reforma hrisantică a stabilt următoarele:

1.A fost redusă semiografia la 10 semne vocale ( care combinate sau sprijinite între ele asigurau toate intervalele necesare suitoare sau coborâtoare), 4 timporale ( cu dublările și triplările lor) 6 semne consonante (care ornamentau melodia cu timpul unul dintre ele –endofonul- nu a mai fost utilizat), 18 ftorale și 2 ajutătoare (diez și ifes)care făceau posibilă modulația între cele trei genuri – diatonic , cromatic și enarmonic.

2.A înlocuit formulele mnemotehnice (ftongurile ) de la fiecare glas cu silabele cunoscute (ananes- Pa, neanes- Vu, nana- Ga, aghia – Di, aneanes – Ke, aanes – Zo, neaghie – Ni).

3.A statornicit un sistem modal precis bazat pe cele trei genuri – diatonic cromatic și enarmonic.

4. A stabilit felurile tonurilor la 3 – ton mare ( 4 sferturi de ton), ton mic (3 sferturi de ton), ton mai mic ( 2 sferturi de ton ). Unele scări muzicale mai prevedeau și alte intervale mai mari sau mai mici (vezi Macarie Ieromonahul – Theoriticonul).

5. A fost adoptat în stilul cântarilor tempo-ul sau tact-ul( recitativ , irmologic stihiraric si papadic).

Cu mici excepții aceste reguli au rămas în uz pâna astăzi. Odată instalată noua sistimă , protopsalții au purces la transcrierea cântărilor din vechea notație cât și la compunerea altora, adaptate acestei noi semiografii.

În fiecare spațiu ortodox unde se cântă muzică bisericească în notație hrisantică, au apărut o seamă de compozitori traducători, interpreți, copiști care au început a scrie cântări trebiuncioase cultului divin, ducând astfel mai departe râvna celor de demult. Țările Române au constituit un pământ fertil unde au înflorit unii din cei mai de seamă ctitori de școală și de cântare bisericească.

Sprijiniți de domni, de mitropoliți și de alte personalitați ale vremii, protopsalții și compozitorii români de muzică bisericească vor creea adevărate capodopere muzicale ale genului.

După adoptarea noii sistime muzicale în Țările Române, inițiată de cei trei iluștri reformatori și tipărirea la București în anul 1820 a primelor cărți de muzică bisericescă de către Petru Efesiu, devenea tot mai evident faptul că viitorul acestei arte străvechi era legat de răspândirea cărților muzicale tipărite.

Astfel că și la noi în țară, la începutul secolului al XIX-lea au apărut câțiva oameni de seamă care, prin strădaniile lor în această direcție, și-au înscris numele în istoria muzicii bisericești. Unul dintre aceștia a fost ieromonahul Macarie, socotit pe bună dreptate părintele școlii naționale de muzică bisericească.

Geneza culturii muzicale românești este indisolubil legată de muzica bizantină cu care a conviețuit și s-a influențat reciproc de-a lungul întregii perioade feudale. Studiul genezei și evoluției culturale muzicale românești nu se poate face exhaustiv, fără cunoașterea culturii muzicale bizantine de pe teritoriul României, aceasta stând la baza originii dezvoltării muzicii românești culte. La români, muzica bizantină a fost, alături de folclor timp de peste un mileniu principala formă de cultură românească. După afirmația muzicologului Romeo Ghircoiașiu: ,,Istoria muzicii românești din epoca feudală și de mai târziu nu se poate face fără cercetarea aprofundată a documentelor muzicale bizantine din țara noastră. Investigarea acestor documente urcă până la izvoarele cântecului popular românesc în epoca traco-dacilor și apoi tratează muzica din epoca feudală.

Într-o formă simplă învățământul muzical, individual sau colectiv, există de când există religia și Biserica pe aceste meleaguri, întrucât formele de manifestare ale practicii religioase presupun și cântarea. Încă de la creștinare populația autohtonă de pe teritoriul României și în primul rând reprezentanții Bisericii, au dat o deosebită atenție cântărilor eclesiastice, indisolubil legate de săvârșirea cultului. Pe mai multe monumente funerare din secolul lll-lV au fost descoperite și descifrate inscripții în al căror text sunt menționați ascultătorii, neofiții și diferite categorii de slujitori bisericești ca: citeț, diacon, preot, iconom.

CAPITOLUL I

Pagini de istorie muzicală bisericească în sudul țării

Marile evenimente istorice din Țările Române au creat premizele dezvoltării și afirmării noastre naționale. Ca urmare pe plan cultural asistăm la o mai bună organizare a învățământului religios și laic, contribuind la pregătirea unui număr tot mai mare de cadre, slujitori credincioși Patriei și Bisericii, luptători devotați pentru realizarea idealurilor naționale ale poporului român.Cea mai veche mențiune despre o mănăstire școală pe teritoriul românesc provin din Legenda sancti Gerardi Episcopi, care vorbește despre mănăstirea din Cenad de lângă Arad. Învățământul muzical în Țările Române își are originea, ca în toată lumea creștină a Evului Mediu, în necesitatea Bisericii de a-i pregăti pe oficianții cultului și deci pentru executarea cântărilor liturgice.În trecut, în întreaga Europă, factorul determinant al culturii și literaturii a fost Biserica iar instrumentul prin care aceasta lucra au fost preoții și călugării.Așadar ,cu toate că despre existența unor școli bisericești se pomenește numai în secolul Xlll, învățământul muzical individual sau colectiv a existat într-o formă simplă încă de când există religie și Biserică creștină pe aceste meleaguri, întrucât formele de manifestare ale practicii religioase presupun și cântarea.Pentru aceasta au fost necesare școli, în care să se învețe liturghia, scrisul, cititul și cântarea bisericească. Episcopiile, mănăstirile, bisericile erau mai întotdeauna școli unde copiii învățau să citească, să scrie și să cânte.

După întemeierea statelor românești, Biserica organizându-se mai temeinic cu mitropolii, episcopii, mănăstiri și biserici își înjghebează școli cu scopul de a pregăti slujitori bisericești pentru nevoile de cult ale acestora dar și pentru satele existente la finele secolului XlV pe teritoriul dintre Carpați și Dunăre, fiind necesar un număr de citeți, cântăreți, diaconi și preoți. Învățământul din secolul al XlV-lea pare a fi fost destul de evoluat printr-un program variat și oarecum precizat, compus din: rugăciuni, citire, cântare, pregătirea dascălilor, a preoților și chiar a episcopilor. Activitatea didactică fiind concentrată în jurul învățăturii după auz a cântărilor cuprinse în Octoih și în celelalte cărți de strană, dascălii erau probabil călugări mai bătrâni de mănăstiri sau psalți de la bisericile principale care luau lângă ei ucenici și cu metode simple și personale îi învăța cântarea în cele mai multe cazuri după ureche și după rânduiala slujbelor.

Cunoscând rolul important al cântărilor psaltice, al regulilor în săvârșirea slujbelor bisericești , Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului a acordat pentru prima dată o atenție deosebită cântăreților și paracliserilor nu numai din punct de vedere al pregătirii profesionale, ci și al rolului pe care îl au în iconomia serviciului divin, al rangului lor ierarhic.Această atenție asupra pregătirii slujitorilor stranei o întâlnim și la alți episcopi ai Râmnicului, care au fost următori Sfântului Calinic contribuind prin aceasta la statornicia unei tradiții privind pregătirea cântăreților bisericești.

Muzica psaltică a fost prima formă de artă muzicală cultă pe teritoriul patriei noastre, a cărei înflorire, unică în Europa a început încă din secolul al XV-lea, iar muzica modernă, vocală a apărut mult mai târziu . În școlile primare și în unele secundare s-a predat o anumită perioadă de timp atât muzica psaltică cât și cea modernă, cât privește școlile speciale, în unele s-a predat numai psaltichia, de unde și denumirea lor de școli psaltice, cele mai vechi din istoria învățământului românesc, iar în altele se preda numai muzica modernă și instrumentală, de unde și denumirea lor de școli de muzică, școli apărute spre sfârșitul primei jumătăți a secolului al XlX-lea.

În actualul studiu al cercetătorilor nu cunoaștem dacă a existat vreun manual de muzică psaltică editat pentru uzul didactic al școlilor din învățământul general,credem că elevii învățau principalele cântări ale stranei pe cale orală, tradiție îndătinată de secole în țara noastră.

Învățământul pe lângă unele mănăstiri și biserici din centrul Olteniei.

Orașul Craiova, a cărui existență milenară se confirmă pe urmele vechii Pelendava, se înscrie alături de cele mai importante centre culturale din țara noastră.Existența învățământului religios și laic la Craiova este legată de numele unor biserici și mănăstiri, precum și de numele mai multor dascăli, de cele mai multe ori, aceștia au rămas figuri anonime dar au merite considerabile în propagarea culturii și a muzicii. Indiferent de gradul pregătirii sale profesionale, dascălul apare în mediul românesc din faza începutului epocii feudale ca o figură cultă. Documentele o demonstrează cu prisosință că până la jumătatea secolului trecut, dascălului îi revenea misiunea transmiterii de cunoștințe tinerilor aflați în jurul bisericii. Prezența dascălilor la Craiova este atestată începând din secolul al XVll-lea, prin câteva nume de seamă: Mihai dascălul, Barbu, Vasile, dascălul Nicu și mulți alții.

Secole de-a rândul în orașul Craiova a pulsat o viață culturală pe ale cărei coordonate a fost prezentă și activitatea muzicală, despre aceasta se poate vorbi încă de la începutul secolului al XlX-lea, când un număr tot mai mare de muzicieni, sub influența ideilor înnoitoare ale culturii europene, prin întreaga lor activitate didactică, dirijorală și interpretativă au pus bazele vieții muzicale de aici. După cum se vede, orașul Craiova alături de cele două centre culturale din Principatele Române, București și Iași, a fost receptiv la cele mai importante probleme ale vieții muzicale din țara noastră, contribuind prin aceasta la îmbogățirea patrimoniului culturii românești.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea învățământul muzical devine în mai mare măsură ca până acum o preocupare a domnitorului și a Bisericii, paralel cu școlile înființate ,,din mila domnească” sau de Biserică, încep să apară școlile particulare, din categoria acestor școli amintim una la Pitești, alta la Câmpulung și a treia la Slatina. Tot în acest secol s-au înființat mai multe școli în mediul rural, unele prin grija episcopiei pe lângă mănăstiri și biserici, altele din inițiativă particulară pe unele moșii, unele prin contribuția și la cererea sătenilor iar altele de către cântăreții bisericilor. Una din cele mai însemnate școli apărute în prima jumătate a secolului al XVlll-lea la sate, este cea de la Pătroaia, aceasta reține atenția prin caracterul ei larg popular, ce se desprinde din hristovul din 1753 în care se arată că la această școală trebuie să învețe carte atât copiii locuitorilor din sat și din împrejurimi cât și alții străini.Școala era destinată, deci, și străinilor mai ales celor din sudul Dunării, probabil și tinerilor veniți din Transilvania.

Prin reorganizarea învățământului bisericesc din anul 1949 eparhia Craiovei a putut să-și întemeieze o școală proprie, pe principiul nou al unei dependențe de chiriarhie, tocmai pentru a obține ceea ce nu puteau da cele 3 școli de cântăreți risipite până atunci în trei puncte din planul eparhiei. Școala a luat ființă la 15 ianuarie 1949, având în plan 5 catedre, pe care le-a păstrat mereu plus personalul administrativ cu salarizare de la stat. Durata școlarizării era de doi ani, fără internat și cantină, cu clădirea într-o continuă amenajare, cei 72 de elevi din ambele clase, recrutați dintre elevii care nu au terminat la fostele școli de cântăreți, au încheiat primul an locuind prin gazde și întreținându-se singuri. Pentru ajutorarea elevilor și pentru încurajarea lor la învățătură, începând din al doilea an de funcționare, potrivit hotărârii Sfântului Sinod care avea în vedere buna dezvoltare a acestor școli, întreținerea elevilor a revenit eparhiei.Odată cu aceasta se lua și măsura ca parohiile lipsite de cântăreți să se îngrijească pentru a-și trimite candidați corespunzători la școala eparhială.

Scopul inițial al școlii era să asigure parohiilor slujitori de strană dar dacă printre elevi se aflau și unii care aspirau către pregătiri mai temeinice, singura cale era absolvirea seminarului monahal. După încheierea examenului de diplomă de la această școală, o parte dintre absolvenții ei au devenit elevi ai Seminarului de la Mănăstirea Neamțului, iar cei mai bine pregătiți dintre aceștia puteau fi recomandați de eparhie Institutului Teologic Universitar. După terminarea studiilor, un număr mare de absolvenți au fost dați Bisericii și societății formați deplin pentru chemarea lor de slujitori și orientați asupra îndatoririlor lor cetățenești.

La începutul secolului al XlX-lea, când semiografia bizantină a suferit o nouă transformare cunoscută sub denumirea de ,,Reforma lui Hrisant” sau ,,Sistema Nouă”, reformă adoptată și în țara noastră când marii maeștrii ai muzicii psaltice, Macarie Ieromonahul, Anton Pann au tradus și adoptat cântările bisericești în etosul românesc, au luat ființă mai multe școli pentru învățătura muzicii după sistema nouă. Prima școală de acest fel din capitala Olteniei, atestată documentar în anul 1818, care a funcționat la biserica Madona-Dudu, era deschisă tinerilor din Craiova și județul Dolj, iar profesor era Teodorache Castriano, grec de origine, el fusese chemat din București și era plătit de mai multe biserici din localitate. Aceasă școală a funcționat până în anul 1869, când epitropia solicită forurilor superioare pensionarea bătrânului dascăl. Nu avem informații despre activitatea școlii după această dată, dar înființarea unei școli similare în 1876 ne face să credem că încetase să mai funcționeze, aceasta din urmă devenind continuatoarea sa directă. Stăruința episcopului de Râmnic de a face să funcționeze o asemenea școală aici, constituie nu numai preocuparea păstorului de suflete din Oltenia pentru pregătirea cadrelor necesare stranei, ci și grija sa de a veghea la continuarea tradiției cultural-religioase. În 1952 această școală a ajuns să pregătească cadre necesare nu numai pentru strană ci și pentru altar prin transformarea sa, mai întâi în școală medie de cântăreți iar din anul 1954 și respectiv 1955 în Seminar Teologic cu două promoții așa cum funcționează și în prezent.

Mănăstirea Gănescului din Episcopia Râmnicului a fost reședința episcopilor de la Râmnic periodic aproape un secol, la această mănăstire a existat o școală similară cu cea de la Madona și se intitula,, Școala de muzică psaltică de la Episcopie”. Profesorul său era cântărețul grec Toma Paraipan,care, în perioada cât Seminarul de la Râmnic a funcționat la Craiova, a predate muzica și la Seminar. Fiind subvenționată de Episcopie cursurile sale erau gratuite și se învăța după cărțile lui Macarie Ieromonahul, aici și-a făcut ucenicia, între alții, dascălul Nicu, cel care în memoriile sale arată că Școala a luat ființă în anul 1835.

Potrivit prevederilor Regulamentului Organic, pentru pregătirea preoților se înființaseră în anul 1836 seminarii eparhiale, unde, după câte se știe, se făcea o bună instrucție, pregătirea cântăreților bisericești rămăsese aceeași ca în trecut, făcându-se prin practică la strana bisericii satului sau prin mănăstiri.Dar odată cu venirea Sfântului Calinic în fruntea Eparhiei Râmnicului se gasește o soluție pentru rezolvarea problemelor legate de școli, după cum era firesc, prin înființarea de școli speciale pe lângă fiecare protopopiat.Sfântul Calinic luptă din greu pentru înființarea acestor școli și într-un final reușește să obțină aprobare și sprijin, astfel școlile respective au de acum o bază pe deplin legală.

În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, unele școli s-au desființat, de aceea asistăm la o perioadă de declin a muzicii psaltice.Tentativa de oprire a acestei perioade de criză s-a manifestat la Craiova prin înființarea unei școli protopopești, care a funcționat între anii 1853-1860.Dar eforturile făcute timp de șase ani nu au dat rezultatele forite, de vreme ce prin anii 1878 asistăm la o nouă încercare de a înființa o școală de muzică psaltică pe care o conducea Nicolar Călinescu.Apoi au luat ființă școli de muzică psaltică cu durata de trei ani, mai întâi în București și apoi în majoritatea județelor țării. Școala de la Craiova,, Avântul Eclesiastic” a fost înființată în anul 1896 și cu mici intermitențe, a funcționat câteva decenii. Existența acestor școli, activitatea lor, au determinat pe unii cercetători ai trecutului nostru muzical să conchidă că la Craiova era,, o puternică organizație de cultură muzicală orientală”. La începutul secolului al XlX-lea a fost facilitată dezvoltarea învățământului laic în țara noastră, înființându-se unele școli publice. Organizate de cele mai multe ori tot pe lângă biserici și mănăstiri, la Craiova, prima școală publică, ,,Școala obștească de învățătură „ mai târziu ,, Școala domnească”, care a funcționat pe lângă biserica Obedeanu. Paralel cu aceste instituții de învățământ public, la începutul secolului al XlX-lea au luat ființă mai multe școli particulare. Cunoscute sub numele de dăscălii- după denumirea celor ce le conduceau, cântăreții sau dascălii de biserică, acestea din cauza împrejurărilor vitrege, într-un timp au suplinit lipsa școlilor publice. Școlile particulare care au funcționat pe lângă bisericile din orașul Craiova sunt cunoscute în prezent, în cea mai mare parte. Printre cele mai importante se numără cele de la biserica Hagi Enuși și biserica Sfinții Apostoli, datorită perseverenței unor dascăli ai săi Ioan Negrescu, Constantin Dumitru și Mihai Teodor, aceasta din urmă a avut o activitate îndelungată.

Documentele analizate cu privire la învățământ în secolul al XlX-lea se arată că în general, este vorba de organizarea unor școli de nivel elementar, în care se învață cântările bisericești, cititul, scrisul și socotitul în limba română. Pe lâmgă mănăstiri, ucenicii se îndeletniceau și cu activitatea de copiere și de împodobire a manuscriselor, ca și cu învățarea cântărilor bisericești. Școli de nivel mai înalt au fost la Slatina, Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung iar în mediul rural, la Pătroaia, școli în care, pe lângă cântările bisericești, ucenicii erau deprinși să învețe în afară de limba română, limba latină, slavonă și mai ales limba greacă.

După Uirea Principatelor Române, când învățământul a cunoscut o nouă etapă de dezvoltare și când numărul școlilor publice a devenit tot mai mare, școlile particulare de pe lângă biserici au devenit tot mai rare. Desfășurându-și activitatea mai bine de o jumătate de secol, aceste școli au reprezentat o etapă importantă pe linia dezvoltării învățământului laic din țara noastră și respective din Craiova. Realizările din domeniul didacticii muzicale și componisticii

pentru școlari la care și-au adus contribuția un număr important de muzicieni din Craiova reprezintă un valoros patrimoniu cu care ne mândrim și avem datoria să-l cunoaștem, să-l valorificăm și să-l dezvoltăm continuu.

Așadar, încă din cele mai vechi timpuri e existat o preocupare evidentă pentru muzică, în special pentru cea bisericească, strămoșii noștri s-au străduit să înființeze astfel de școli, care întru început au avut locașul pe lângă biserici și mănăstiri iar mai apoi s-au înființat școli de muzică care dăinuie peste veacuri până în zilele noastre.În zilele noastre avem posibilitatea să studiem în astfel de școli și să primim o educație aleasă, de aceea ar trebui să avem o deosebită recunoștință pentru cei care au pus bazele acestor școli.

CAPITOLUL II

Viata Ieromonahului Macarie

Referitor la viața lui se cunosc puține date și chiar anul nașterii sale este pus sub semnul incertitudinii. Din însemnarea făcută de mitropolitul Modovei, Iosif Naniescu, pe fila 2r-v a manuscrisului românesc 1685 din B.A.R., intitulat Irmologhion calofonicon și în care acesta scrie „Părintele Macarie a murit în anul 1836 în etate de 86 ( optzeci și șase ) ani”, deducem că el s-ar fi născut in anul 1750.

Anul 1750 ca dată a nașterii lui Macarie nu poate fi credibil, deoarece așa cum spune și biograful său, Niculae M. Popescu, un om de 73 de ani nu ar fi putut să îndure la acea vreme, greutățile unei călătorii la Viena… .

După cum au stabilit majoritatea muzicologilor, Macarie Ieromonahul s-ar fi născut în jurul anului 1770, în satul Perieți din Ialomița.

A avut un frate pe nume Voicu care a ajuns mai târziu stolnic, luându-și numele de Periețeanul și o soră Iustina care a intrat în monahism, ajungând peste ani stareță la Mănăstirea Viforâta.

Macarie și-a făcut ucenicia la Mănastirea Căldărușani – puternic centru de cultură la acea vreme, unde era și o tipografie. Remarcându-i alesele însușiri, mitropolitul Ungro-Vlahiei, Dositei Filitis (1793-1810), l-a luat pe lângă el, îndemnându-l să învețe limba greacă și muzica bizantină.

După propria mărturisire, Macarie a învățat muzica bisericească (în notație veche) de la „însuși protopsaltul Constandin, ucenicul lui Șărban” (protopsaltul Țării Românești) .

În scurt timp a devenit un bun cunoscător al sistimii vechi, fapt ce i-a determinat pe doritorii de învățătura meșteșugului Psaltichiei să-l ceară la Mitropolie ca profesor.

Astfel că în anul 1812 Episcopii Iosif al Argeșului și Constandie al Buzăului hotărăsc să-l aducă la Mitropolia din București pentru a preda muzica bisericească într-o școală ce urma să se deschidă aici. Cei doi episcopi au cerut un sprijin financiar pentru Macarie și de la Boierii Caimacami, dar aceștia au refuzat și, drept urmare, școala nu s-a mai deschis.

Petre Efesiul, cel care a adus semiografia hrisantică în țările române, în anul 1816, a deschis la Biserica Sfântul Nicolae Șelari din București, o școală „de musichie” în notația cea nouă. Printre primii elevi ai săi, s-au numărat Macarie, Anton Pann, Panait Enghiurliu, Costache Chiosea și alții.

Pe lânga strălucitul său talent muzical, Macarie era înzestrat și cu alese însușiri de orator, din moment ce el a fost cel care, la instalarea lui Dionisie Lupu ca mitropolit al Ungro-Vlahiei, în anul 1819, a rostit discursul de înscăunare.

Bucurându-se de o aleasă prețuire din partea noului mitropolit „carele fiind bărbat înțelept din fiii Patriei, plin de râvnă pentru înaintarea și luminarea neamului”, Macarie a fost rânduit de acesta ca epistat (un fel de inspector n.n.) al Școlii de muzică bisericească din cadrul Mitropoliei. Probabil că tot acum va fi primit și rangul onorific de portarie al Sfintei Mitropolii.

În vedera desfășurării activității în această școală, mitropolitul Dionisie a numit o comisie formată din Macarie Ieromonahul, Anton Pann și Panait Enghiurliu, care să tălmăcească, să tipărească și să răspândească în rândul cântăreților români toate cântările necesare.

Dar fiecare a luat sarcina pe cont propriu, fără să se contrazică în tot ceea ce au lucrat, ba, mai mult, s-au completat de minune.

Astfel că Macarie, fiind încurajat și de mitropolitul Dionisie Lupu, pleacă în 1821, la Buda, având „în desagi” manuscrisele Theoriticonului, Anastasimatarului și Irmologhionului sau Catavasierului musicesc, spre a le tipări acolo.

În vedera realizării acestui nobil țel, el a fost însoțit de Nil Nicolae –Poponea, un alt dascăl ardelean, cunoscător al sistimii celei noi.

În înștiințarea pe care Macarie o trimite de la Pesta în 1821 către patrioții cântăreți, deplânge lipsa cărților „în limba patriei”, motivând astfel eforturile sale: „Tuturor de obște prea bine este cunoscut că biserica noastră(…)este cu totul lipsită de buna așezare a cântărilor bisericești, pentru carea cântăreților români care știu meșteșugul psaltichiei, neavând cărți alcătuite cu graiurile limbii noastre, sunt siliți ca să cânte cele mai multe cântări grecește, neînțelegând ce cântă. Nici ei nici aceia carii ascultă la dânșii…”.

Dar la Buda a avut numeroase piedici din partea celor care nu vedeau cu ochi buni tendințele de afirmare a muzicii bisericești în limba română. În vederea împlinirii idealurilor sale, Macarie a avut sprijinul lui Atanasie Grabovschi, unchiul mamei lui Andrei Șaguna.

Pe fondul izbucnirii Revoluției lui Tudor Vladimirescu, mitropolitul Dionisie Lupu, susținătorul său, fuge la Brașov, iar Macarie se întoarce de la Buda, unde nu a reușit să tipărească nimic.Vine la Sibiu și ia legătura cu casa de comerț a lui Constantin Hagi Pop, omul care îl va ajuta să meargă la Viena pentru a-și tipări cărțile cu ajutorul călugărilor armeni mechitariști.

Macarie sosește la Viena la 20 noiembrie 1821, după cum aflăm din scrisoarea trimisă de el către Hagi Pop, la 10 februarie 1822. Inițial el dorea tipărirea a două cărți Anastasimatarul (la începutul căruia să fie inclus și Theoriticonul) și Irmologhionul. Aici se hotărăște însă ca Theoriticonul să apară ca un volum de sine stătător. „Pentru cărți voia noastră era să tipărim trei mii Anastasimatare, trei mii Irmologhii și trei mii Grămatici (pe care deosebită carte am hotărât să o facem)…”.

Astfel că pentru prima dată, în anul 1823, – an ce va rămâne încrustat cu litere de aur în istoria muzicii românești, au fost tipărite primele cărți de muzică bisericească psaltică în limba româna. Fiecare dintre cele trei cărți au fost tipărite într-un număr de trei mii de exemplare, cele trei titluri alcătuind „un trup”.

Destinatarii cărților sale erau românii din toate provinciile locuite de ei munteni, moldoveni, transilvăneni, bănățeni etc. Chiar și sârbilor dorea să le tipărească unele cântări, după cum aflăm din scrisoarea trimisă de Dionisie Popovici lui Ștefan Stratimirovici, mitropolit de Karlowiț (1790- 1837). Primele cărți sosesc la București la 18 februarie 1824, cumpărate de Eforia Casei Școalelor, care ceruse prin contract de la casa Hagi Pop „una mie trupuri”, restul cărților fiind aduse mai târziu.

În perioada următoare, Macarie se va ocupa de organizarea învățământului muzical religios din Țara Românească. Ca „dascăl al școalelor de muzichie în limba patriei”, el luptă pentru înființarea școlilor de cântăreți.

Astfel organizează în București patru asemenea școli în care, pe lângă muzica bisericească, copiii învățau de asemenea și citirea și scrierea. Rezultatele s-au văzut peste câțiva ani.

. În 1830 cu ocazia vizitei la București a generalului rus Kiseleff, acesta a fost întâmpinat la Biserica Sărindar de un cor de copii ai acestor școli. Aceștia au cântat atât de frumos încât au impresionat asistența și au fost răsplătiți cu daruri de către Eforia Școalelor.

În 1827 apare în tipografia mitropoliei din București Tomul al doilea al Antologhiei al lui Macarie, în care sunt cuprinse cântări din Slujba Utreniei.

Odată cu surghiunirea mitropolitului Grigorie Dascălu la 10 februarie 1829, Macarie pleacă împreună cu acesta în Moldova.

Grija pentru cântarea din Moldova l-a preocupat pe Macarie încă de pe vremea când lucra la tălmăcirea cărților sale (1819-1821) și când trecea la tipărirea lor.În înștiințarea din 16 august 1822, redactată cu un an înainte de apariția cărților, Macarie confirma că luase legătura cu diferite persoane din Iași,Focșani, Roman, Huși , Botoșani, Chișinău, Soroca, unde făcuse un sondaj asupra eventualilor cumpărători.

După ce a terminat de tiparit cele trei volume, Macarie s-a deplasat la Iași, unde i-a oferit Mitropolitului Veniamin Anastasimatarul pe care i-l dedicase: ,,Acum intaiași dată tipărit…cu voia si blagoslovenia Prea o Sfinției Sale Părintele Arhipăstor și Mitropolit al Moldovei, Kirio Kir Veniamin”.

A urmat apoi prima întâlnire cu monahii Mânăstirii Neamț în 1824, când a început să-i inițieze în tainele noii psaltichii românești. În anul apariției celor trei volume(1823), se arăta preocupat de situația noii sistime și a cântarii românești din capitala Moldovei, așa cum reiese din scrisoarea lui Grigorie Psaltul către Macarie.

Psaltul Grigorie îl anunța că la Mitropolia din Iași ar exista,,vreo trei” care știu sistima noua ,,pe limba grecească” și că aceștia ar putea să paradoseasca și moldovenește.

O altă știre despre prezența lui Macarie la Iași este din 1829, data la care a fost numit și ,, igumăn al mânăstirii Bârnova”, din satul cu același nume de lângă Iași. De aici , peste un an și mai bine pleacă fără voia Mitropolitului la mânăstirea Neamț. În scrisoarea pe care Macarie o trimite mitropolitului Veniamin al Moldovei, la data de 8 aprilie 1831, el explică acest fapt ,,încă din săptămâna brânzei de când am arătat prea o sfinției voastre pricinile mele, nici o ispravă putând a face cu vicleanul acela Negulici, în cea mai de pe urmă m-am rugat prea o sfințitului Chesarie (vicarul mitropoliei Moldovei n.n), ca să rânduiască iegumăn pe cine va voi, căci eu nu mai poci întâmpina atâtea supărări”.

La Barnova, Macarie a scris in 1830 Anixandariile ( BAR ms.rom.3735) pe care le-a luat pentru a le prelucra, la mânăstirile Neamț și Căldărușani.

La Neamț, el a găsit o atmosferă psaltică elevată, susținută atunci mai ales de Visarion Ieromonahul. Macarie a fost numit de Mitropolitul Veniamin,, dascăl și conducător al școlii de cântăreți de la Neamț.”

Aici și-a realizat ultimele creații muzicale, toate ramase în manuscris: Irmologhion-Calofonicon(1833), Doxologiile celor 8 glasuri, Ceasurile, Catavasiile Nașterii Domnului, Catavasiile la Duminica Stâlpărilor și altele.

Activitatea bogată atât pe plan didactic cât și componistic, de la mânăstirea Neamț, a contribuit și la formarea unor buni specialiști în noua sistimă. Între aceștia îl menționăm pe ieromonahul Visarion ( fost elev al lui Iosif monahul și al lui Nikifor arhidiaconul Antiohiei), care după plecarea lui Macarie, a început opera de transcriere a cântărilor românești aflate în manuscrisele muntene, din sistima veche în cea nouă

În lucrarea sa ,,Istorie pentru Sfânta Mănăstire a Neamțului” a starețului Gherasim, acesta descrie activitatea rodnică a lui Macarie pentru primăvara muzicii psaltice în această mănăstire ,,Era împodobită această monastire și cu părintele Macarie Ieromonah, dascălul școalei de muzichie care le veniseră din Valachie și era bărbat desăvârșit, învățat întru două sistime și cu fierbinte râvnă și cu osârdie și cu răbdare în toată viața era lucrând la acest meșteșug spre a dobândi cununa dreptății și a moșteni viața veșnică pentru împărțirea talantului căci el nu numai că pre mulți i-a îmbogățit cu învățatura acestui meșteșug al muzicei cei nouă bisericești dar sau ostenit tare mult de l-au alcătuit de pe sistima veche pe cea nouă tălmăcindu-l și din grecește pe limba moldovenească….

Odată cu revenirea la București a mitropolitului Grigorie, la 22 august 1833, se întoarce și Macarie stabilindu-se la mănăstirea Căldărușani. Aici este numit director al tipografiei, deși era „bătrân și neputincios cu picioarele”, după cum el însuși mărturisește.

Treburile nu mergeau prea bine în tipografie, căci dintr-o scrisoare a Mitropoliei Bucureștilor către cuviosul Inochentie, din data de 26 septembrie 1834, aflăm că ,,s-au orânduit în locu-ți cuviosul Macarie(…) căci de acum înainte toată lucrarea și îngrijirea tipografiei s-au pus asupra cuvioșiei sale….”.Punând ordine în treburile tipografiei, în vara anului 1836 tipărește ,,Viețile Sfinților”, după cum aflăm din scrisoarea Mitropoliei Bucureștilor către starețul de la Caldărușani: ,,Părintele Macarie ne-au făcut arătate că din Viețile Sfinților ce s-au tipărit, o sută de tomuri s-au și legat și sînt întru totul gata…”. Tot de numele lui se leagă și apariția ,,Prohodului Domnului”, la 6 februarie 1836, în tipografia episcopiei Buzăului, ediție prefațată de episcopul Chesarie.

Având în vedere faptul că, în anul 1836 Macarie se afla la Mănăstirea Căldărușani, bătrân și bolnav, reușind să facă față cu greu problemelor din tipografia acestei mănăstiri, nu a participat în mod direct la tipărirea ediției „Prohodului Domnului”, ci numai a tradus, a versificat și a aranjat melodia.

Poate nu întâmplător ultima carte de muzică bisericească, tipărită prin osteneala părintelui Macarie, a fost Prohodul. Acesta a fost ,,cântecul de lebădă” al ilustrului dascăl.

În scrisoarea din data de 20 august 1836, Macarie îl înștiințează, printre altele, pe părintele Evghenie, economul Mitropoliei Bucureștilor, că el este „nemișcat și bolnav de dambla” (paralizie n.n.) în bolnița mânăstirii Căldărușani. Pentru a fi îngrijit mai bine, maica Justina Periețeanu, stareța mănăstrii Viforâta, sora lui Macarie, îl va lua în mănăstirea ei.

Ostenit de atâtea drumuri, bolnav și neputincios, dar împăcat sufletește pentru cât a lucrat în „ogorul muzicii psaltice românești”, Macarie Ieromonahul și-a dat curând obștescul sfîrșit.

Din scrisoarea lui Stan Popovici către Mitropolia Ungro-Vlahiei (16 decembrie 1836), prin care el își cerea banii investiți în tipărirea cărților lui Macarie, aflăm că: ,,Alcătuirea acestor cărți s-au tipărit din îndemnarea răposatului( subl.n.) părintelui Macarie Ieromonahul, dascăl de musichie al Sfintei Mitropolii a Bucureștilor.

CAPITOLUL III

OPERA MUZICALĂ

Dorința cea mai mare a ,,smeritului ieromonah Macarie” era aceea de a vedea tipărite ,,pre limba patriei” toate cărțile necesare stranei. Din întreaga sa creație, care numără peste o suta cincizeci de cântări originale și peste două mii ,,românite” – el nu a reușit să tipărească decât o mică parte, cuprinse în cele patru titluri amintite mai înainte. Restul cântărilor au rămas în manuscrise, ultima, Prohodul Domnului, a fost tipărită la Buzău fără participarea lui directă.

THEORITICON sau privire cuprinzătoare a meșteșugului musikiei bisericești după așezământul sistimei ceii noao. Acum întâiași dată tipărit în zilele Prea Luminatului și Prea Înălțatului nostru Domn IO Grigorie Dimitrie Ghika Voevod, întru întâiul an al Domniei Sale. Cu voea și blagoslovenia Prea O Sfinției sale Părintelui Mitropolit a toată Ungrovlahia Kirio Kir Grigorie.Tălmăcită din grecește, pre limba românescă de smeritul Macarie Ieromonahul portarie al Sfintei Mitropolii a Bucureștilor, Dascălul școalei de musikie. Viena 1823.

În varianta pentru Moldova, „Theoriticonul” păstreză același titlu, cu excepția faptului că dedicatia este adresata mitropolitului Veniamin și îl pomenește pe domnitorul de acolo, Ioan Sandul Sturza Voevod („întru întâiul an al domniei sale”).

Cartea are treizeci de pagini (afară de prefață pe care o dedică ,,cinstiților dascăli …Costache și Grigorie”) și este împărțită în nouăspezece capitole în care Macarie explică teoria psaltichiei după ,,noua sistimă”, semnele, mărturiile, treptele, ftoralele, scările, exerciții de paralaghie etc.

Între paginile douăzecișicinci și treizeci face un rezumat al teoriei psaltice, cu exerciții de paralaghie pentru fiecare dintre semnele vocale, consonante și timporale. Acest rezumat a fost adăugat din considerente de ordin practic, constituindu-se ca o primă încercare de metodică a predării muzicii psaltice. ,, De trebuință lucru am socotit că iaste ca să adaog aici la sfârșit pentru noii începători ( subl.n.), pe scurt, numai acelea ce face trebuință ca să le învețe, mai nainte de a începe să cânte tonurile scării”…

La sfârșitul volumului, sunt adăugate șase planșe ce se disting prin originalitate și frumusețea gravurii. În aceste planșe sunt prezentate scările muzicale ale glasurilor și ftoralele cu ,, stricările” lor .

Ca și în teoria hrisantică, în Theoriticonul lui Macarie, tonurile erau de trei feluri: mari (doisprezece diviziuni), mici (nouă diviziuni ) și mai mici (șapte diviziuni). În glasurile cromatice doi și șase apar și alte intervale ,,jumătăți de ton, pătrare de ton și trei-jumătăți de ton”. În privința ,,viersuirii” adică a tactului sunt menționate doar două : „stihiraricește și irmologhicește”. Doar în capitolul al XIII-lea dedicat glasului al IV-lea amintește și de tactul ,,papadicesc” .

Theoriticonul ieromonahului Macarie are o importanță deosebită în muzicologia românescă, acesta reprezentând ,, prima carte de muzică tipărită în limba română și prima gramatică tipărită a muzicii românești….”

Dacă ținem seama de lucrarea lui Hrisant ,, Introducere în teoria și practica muzicii bisericești, tipărită la Paris în anul 1821, ne putem îngădui să înscriem Theoriticonul lui Macarie, cronologic, ca al doilea din lume” spunea reputatul muzicolog Titus Moisescu.

ANASTASIMATARIU bisericesc, după așezământul sistimei ceii noao. Acum întâiaș dată tipărit în zilele Prea Luminatului și prea înălțatului nostru Domn IO Grigore Dimitrie Ghika voevod întru întâiul an al Domniei Sale. Cu voia și blagoslovenia Prea Osfinției Sale Părintelui Mitropolit a toată Ungrovlahia Kirio Kir Grigorie. Alcătuit după cel grecesc pre limba românescă de smeritul Macarie Ieromonahul, portarie al Sfintei Mitropolii a Bucureștilor dascălul școalei de nusikie (Viena 1823). Varianta destinată Moldovei este dedicată mitropolitului Veniamin, fiind menționat și numele domnitorului Ioan Sandul Sturza Voievod („întru întâiul an al domniei sale”). În ceea ce privește conținutul, Macarie urmărește întocmai Anastasimatarul lui Petru Efesiul.

Începe cu Kekragariile ( Doamne strigat-am…), cu toate stihurile și Stihirile învierii, Slava.. Și acum… Dogmatica glasului, stihirile de la Stihoavnă cu Slavă… Și acum…Troparul Învierii și al Născătoarei de Dumnezeu. La Utrenie notează Sedelnele, Ipacoi, Antifoanele, Prokimenul, Pasapnoariile( Laudele), apoi Fericirile cu stihirile respective de la Sfânta Liturghie. La sfârșitul cărții (pag.272-300), adaugă cele 11 Voscresne cu Svetilnele lor.Cartea se încheie cu o ,, îndreptare a oare cărora treceri cu vederea ce sau făcut în așăzarea alcătuirii,, adică erata.

IRMOLOGHION sau KATAVASIERIUL MUSICESC care cuprinde în sine Katavasiile praznicilor împărătești și ale Născătoarei de Dumnezeu ale Triodului și ale Penticostarului pre cum să cântă în Sfânta lui Hristos Dumnezeu Biserica cea Mare,,

Prefața Irmologhionului (paginile I – XIV) analizează în mod pertinent starea muzicii din perioada respectivă. Îndemnurile sale din cuprinsul prefeței privesc redresarea cântăreților români și a cântărilor în limba patriei „Cântă de acum înainte vitejaște și cu îndrăzneală orice cântare în limba patriei tale.” Acest îndemn îl vom găsi mai târziu și la Anton Pann: „Cântă, măi frate române / Pe graiul și limba ta…”

În cele 220 de pagini ale Irmologhionului, sunt cuprinse următoarele cântări:

Pag. 1-7: Katavasiile la „Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnuzeu Născătoare și pururea Fecioare Maria”,- glas I.

Pag. 8-19: Katavasiile la Nașterea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, glas I.

Pag. 20-24: Katavasiile la Închinarea cinstitei și de viață făcătoarei cruci, glas I.

Pag. 24-31: Katavasiile la Sfânta și luminata zi a Învierii Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, glas I.

Pag. 31-36: Katavasiile la Duminica Sfântului Sfințitului și întru tot lăudatului Apostol Thoma, glas I.

Pag. 37-48: Katavasiile la Botezul Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, glas II.

Pag. 48-52: Katavasiile ce se cântă în Duminica fiului celui curvariu, glas II

Pag. 52-59: Katavasiile la Întâmpinarea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, glas III.

Pag. 59-65: Katavasiile la Buna-Vestire a Sfintei Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, glas IV leghetos.

Pag. 66-70: Katavasiile la Sfânta și Dumnezeiasca Schimbare la față a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, glas IV leghetos.

Pag. 70-74: Katavasiile la Duminica întâi a Sfântului Post, glas IV

Pag. 74-81: Katavasiile la Duminica Stâlpărilor, glas IV leghetos.

Pag. 81-87: Katavasiile la Sfânta Înălțare a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, glas IV leghetos

Pag. 87-93: Alte Katavasii la Înălțarea Domnului,glas IV leghetos

Pag.93-97: Katavasii ce se cântă în Duminica dintâiu a Triodului, glas II

Pag.97-101: Katavasii ce se cântă la Duminica lăsatului de carne, glas II

Pag.101-105: Katavasii la Duminica Rusaliilor, glas III.

Pag.105-112: Katavasii la Înălțarea Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, glasVIII.

Pag.112-117: Katavasii în Sâmbăta Sfântului și dreptului Lazăr, glas VIII .

Pag.117-122: Katavasii la miercurea înjumătățirii praznicului, glas VIII .

Pag.122-128: la canonul Pavecerniței Sfântului și Dreptului Lazăr, glas I;

Peasna a IV-a, a VI-a și a VIII-a, la Buna Vestire, glas IV; a cinstitei cruci, glas VIII; în Sfânta și marea Luni la Utrenie, sedealna întâi, podobie, „Mormântul tău Mântuitorule”, glas I; sedealna a II-a, glas VIII (Pre înțelepciunea);

Pag.128- 135: Tripesnețul, în Sfânta și Marea Luni la Utrenie, glas IV.

Pag.135-141: În Sfânta și Marea Marți la Utrenie, sedelnele și Tripesnețul, glas IV.

Pag.141-151: în Sfânta și Marea Miercuri – la Utrenie – sedelnele și Tripesnețul, glas IV.

Pag.151-161: În Sfânta și Marea Joi Tripesnețul, glas VI.

Pag.161-184: În Sfânta și Marea Sâmbătă la Utrenie, sedelnele și Canonul Sfintei Casiei, glas II.

Pag.184-189: La Epitafion – cele trei stări ale Prohodului (primele strofe), Evloghitariile (Binecuvântările Învierii – glas V tetrafon).

Pag.189-127: Podobiile de la Vecernie pe mare, cum să cântă în Sfânta lui Dumnezeu Biserica cea Mare.

Pag.217-220: Antifoanele, glas V, Svetilna Crăciunului („Cercetatu-ne-a pre noi”) și a Bobotezei („Arătatu-s-a Mântuitorul”).

TOMUL AL DOILEA AL ANTOLOGIEI dupre așezământul sistimii cei noao a musikiei bisericești. Acum întâiaș dată tipărită în zilele prea luminatului și prea înălțatului nostru Domn , Grigorie Dimitrie Ghika Voevod întru al șaselea an al domniei sale. Cu voia și blagosloveniaPrea Osfințitului Mitropolit a toată Ungrovlahia, Kiriu Kir Grigorie. Introdus după cel grecesc pre limba noastră românească de Macarie Ieromonahul dascălul școalelor de musikie a Patriei în București în Sfânta Mitropolie la anul 1827.

Antologia are 431 de pagini (numerotate cu cifre arabe de la 1 la 40, cu litere chirilice de la 41 la 396, iar de la 397 până la sfârșit apare o altă numerotație) prefața este dedicată domnitorului Grigorie Dimitrie Ghica. Cartea cuprinde cântări de la slujba Utreniei de Duminică.

Pag.1-5: Cântările Troișnicului( miezonoptica de Duminică).

Pag.6-10: „Dumnezeu este Domnul”, Troparul Învierii și al Născătoarei de Dumnezeu pe cele opt glasuri.

Pag.10-25: Cântări la slujba Acatistului.

Pag.25-32: Troparele de la Denii („Iată, Mirele vine”; „Când slăviții ucenici”, glas VIII).

Pag.32-40: Evloghitariile (Binecuvântările Învierii), glas V (două variante).

Pag.40-41: Antifonul I, glas IV – („Din tinerețile mele”).

Pag.42-201: Începutul Polieleelor- „Robii Domnului” pe toate glasurile, „Cuvânt bun”, glas VIII.

Pag.202-242: Alte polielee („Robii Domnului”) pe toate glasurile, dar variante mai scurte.

Pag.242-263: Polieleul ,,La râul Babilonului”, „facere a lui Kir Grigorie Protopsaltul Sfintei Biserici cei mari, după cearerea Prea Osfințitului Mitropolit al Moldaviei, Kirio Kir Veniamin, glas III”. (Ga ca de la Ni). Altul după Hurmuz Hartofilax și altul , fără Slavă… Și acum…, ambele tot pe glas III.

Pag.264-314: „Toată suflarea” (înainte de Evanghelie ) pe opt glasuri.

Pag.314-321: câteva stihuri din Psalmul 50.

Pag.321-323: „Ușile pocăinței”, „În calea mântuirii”, „La mulțimea faptelor mele….”.

Pag.323-344: „Ceea ce ești mai cinstită…” pe toate glasurile.

Pag.344-356: Pasapnoariile ( laudele) pe cele opt glasuri.

Pag.357-359: Trei axioane ( glas II , III agem asiran, VII ) și „Lumină lină” (glas II) „după cererea ucenicilor din școală”.

Pag.359-389: Polieleu „Robii Domnului” glas II diatonicesc leghetos „facere a răposatului Sărdarul Dionisache Moraitul ce au stătut aici în București”, cu „Slavă… Și acum…”, glas V după polieleu.

Pag.390-425: Cele unsprezece voscresne.

Aici începe o altă numerotație a paginilor:

Pag.325-327: „Cântările de laudă la arhiereu”.

Pag.427-431: Matimă ce se cântă când se îmbracă arhiereul în mijlocul bisericii – glas VII după Ion Cucuzel.

Antologia a fost retipărită la Buzău în anul 1856.

PROHODUL Domnului Dumnezeului și Mântuitorul nostru Iisus Hristos…. Cu blagoslovenia și cu toată cheltueala iubitorului de Dumnezeu Episcop al sfintei Episcopii Buzău, Kirio Kir Kesarie.

Această carte a fost tradusă și versificată din grecește în românește de Macarie la cererea episcopului Kesarie al Buzăului, care o și tipărește la data de 6 februarie 1836.

În prefață episcopul Kesarie motivează apariția acestui Prohod prin aceea că, încă din tinerețe, fiind impresionat de atmosfera din perioada săptămânii patimilor când „ se cădea tot sufletul să fie pătruns de evlavia cea cuviincioasă și de o nestrămutată umilință a inimii atunci mai vârtos se făcea cele mai multe hazmodii care și pornea inimile oamenilor spre vorbe și râsuri în sfânta bisearică”.

De aceea el apelează la Macarie pentru a alcătui cum se cuvine această cântare în limba română „…întocmai după înființarea celor grecești, nestrămutând atât pentru tălmăciri și apropierea cuvintelor cât și întregimea silabelor cântării….întru toate asemenea cu înființarea cântării celor grecești, pentru ca cel ce va cânta acest sfânt Prohod să-i fie destul a ști numai tropariul stării cei dintâi ca să-l cânte apoi la celelalte să meargă întocmai cu cântarea după acela, așijderea și la a doua și a treia stare …”.

Muzica din Prohod ca și cea din Irmologhion, este prelucrată și adaptată textului literar românesc, după cea din ms.gr.751- B.A.R., care are același cuprins și aceeași ordine a cântărilor ca și la Macarie

Față de variantele celor trei strofe din Irmologhion, în Prohod, Macarie aduce unele îmbunătațiri de ordin ritmic și melodic. În privința formei, remarcăm faptul că în varianta din Prohod la stările I și II, cadența finală nu mai este pe Di ca în Irmologhion ci pe Ke, ceea ce imprimă melodiei stabilitate.

De asemenea pentru stările I și II, Macarie prezintă două variante – una mai pe larg (argon) și alta mai pe scurt (sintomon), și patru variante pentru starea a III-a. Aici remarcăm varianta strofei a 14-a „Primăvară dulce…” despre care muzicologul I. D. Petrescu spunea că: „se pare că este inspirată dintr-un fragment al fostului imn împărătesc austriac, ce să-i fi rămas lui Macarie din vremea șederii la Viena, când a tipărit Anastasimatarul și Irmologhionul… .

Nu putem împărtăși această părere deoarece Macarie și-a dovedit originalitatea în multe alte cântări, atât bisericești cât și laice și nu credem că s-ar fi inspirat dintr-o melodie străină de duhul bisericii noastre pentru a o include în slujba Prohodului. Prin acest Prohod – care a cunoscut o largă răspândire în toate provinciile românești –Macarie ne oferă o frumoasă versiune a acestei creații imnografice, în cea mai curată limbă românescă, versiune ce s-a impus până astăzi cu foarte puține modificări.

Prohodul lui Macarie a fost reeditat de mai multe ori: în 1853 în timpul episopului Filotei al Buzăului sub denumirea de „Epitaful”; în 1860 martie 12 tot la Buzău având în plus față de edițiile anterioare „ecteniile” ce se cântă la ocolirea bisericii și cântarea „Veniți să fericim pe Iosif” gl. V, a protosinghelului Varlaam de la Mănăstirea Ciolanu. În anul 1868 apare o nouă ediție, cu binecuvântarea episcopului Dionisie al Buzăului, la care se adaugă și varianta lui Ștefanache Popescu (tipărită inițial la București în anul 1862).

Ultima reeditare a Prohodului a fost făcută în 2011, cu aprobarea Sf. Sinod al B.O.R. avand ca baza editia din 2006,alcătuită de către Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu și Dr. Nicolae Ionescu Pallas

CAPITOLUL IV

MANUSCRISE

Creația lui Macarie, dascălul psaltichiei românești, nu se rezumă doar la aceste cărți prezentate mai sus, ci este mult mai cuprinzătoare, știut fiind faptul că o mare parte a creației sale a rămas în manuscrise. În cele ce urmează vom menționa câteva manuscrise ce conțin cântări compuse de Macarie și aflate in fondul B.A.R.

-ms. rom. 4483 „ Theoriticon sau cuprindere a meșteșugului musichiei bisericești după așezământul cel nou tălmăcit din grecește pre limba româneasă de smeritul Macarie Ieromonahul portarie al Sfinte Mitropolii a Bucureștilor și acum întâia dată în tipariu cu osârdia și cheltuiala domniei sale domnului Hagi Constantin Pop , spre folosul de obște al neamului românesc, la anul 1822 întru împărătesca cetate a Vienii.”În mare parte conținutul acestui manuscris este cel al viitorului volum tipărit al Theoriticonului. Între f. 12-24 sunt cuprinse cântari de la Vecernia glasurilor autentice 1-4.

– ms. rom 1711 „ Theoriticon sau privire cuprinzătoare a meșteșugului musichiei bisericești după așezământul sistimii cei noao, acum întâiaș dată tipărit în zilele prealuminatului și preaînălțatului domn Ioan Sandul Sturza Voevod întru întâiul an al domniei sale ( 1823 ) cu voia și blagoslovenia preasfinției sale părintelui arhiepiscop și mitropolit al Moldovei Kirio Kir Veniamin , tălmăcit din grecește pre limba românească, de smeritul Macarie Ieromonahul, portarie al Sfintei Mitropolii a Bucureștilor dascălul școalei de musichie”.

Manuscrisul acesta cuprinde pe lângă Theoriticonul dedicat mitropolitului Moldovei Veniamin Costache și unele cântări de la Vecernie și Utrenie pe cele opt glasuri

-ms.rom 1690 „Începutul cu Dumnezeu cel Sfânt al Stihirarului, carele întâiu pe vechiu s-au alcătuit de fericitul întru pomenire Hrisaf cel Nou și pe sistima cea noao s-au exighisit de Grigorie Protopsaltul Sfintei lui Dumnezeu bisericii cei mari și Hurmuz Hartofilax , izvoditorii și aflătorii aceștii sistime , iar pre limba noastră românescă s-au prefăcut de smeritul Macarie Ieromonahul, portarie al Sfintei Mitropolii Dascălul școalelor românești de musichie la anul 1825 septembrie 1”.Manuscrisul cuprinde următoarele cântări: f 1-20 dogmaticele celor opt glasuri ; f 20-46 cele unsprezece voscresne; f 46-66 ceasurile Nașterii Domnului; F66-84 ceasurile Ajunului Bobotezei; f 86-106 ceasurile Sfintelor Patimi din Sfânta și Marea Vineri; f 106-114 cântări la Duminica a III a din Postul cel Mare ; f 114-118 slava pe opt glasuri la Adormirea Maicii Domnului ; f 118-122 slava pe opt glasuri la Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul. La sfârșit f 122 se află o însemnare ; „scrisu-s-au acest stihirar de mine Ilie Cântărețul ot Sfântul Ierarh Nicolae, mahalaoa Vladicăi cu porunca și cheltuiala Sfinții Sale Părintelui Macarie Ieromonahul Dascălul școalelor românești de musichie”

-ms .rom .4479 – intitulat PAPADICHIE și cuprinde :

-f 1-8 „ înainte cuvântare către cântărețul român. Să se bucure în Domnul. „ f 9r scrisoare autografă a lui Macarie către Mitropolitului Veniamin datată 8 aprilie1831.

-; f 9v „ să tacă tot trupul…” ;- f 10-12 un rezumat al Theoriticonului cu câteva exerciții de paralaghie ; -f 13 r-v cuprinde opt matimi ( câte una pe fiecare glas ) cu rol mnemotehnic .

-ms.rom.3735 este un Antologhion care cuprinde printre altele: f 1-40, patru variante de Anixandare .La pagina 11 Macarie nota următoarele : „ Anixandarii care se cântă la Vecernia cea Mare la privegheri , alcătuite acum intr- acest chip de smeritul Ieromonah Macarie igumănul Sfintei Mânăstiri Bârnova, întru slava lui Dumnezeu”; f 29-38 un alt rând de Anixandare, făcute: „Întru slava lui Dumnezeu spre folosul părinților din Sfânta Monastire Neamțul ce să vor îndeletnici a învăta și spre podoaba Sfintei Beserici, sau alcătuit aceste Anixandarii ce se cântă la Privegheri acum într-acest chip cu câtă puțină cratimă la fieștecare stih și cu pripelele după tipic, bine potrivită umilicească și cu toată întregimea tonului cuvintelor și a bunei viersuiri a melosului”. Pre care eu din porunca Prea o Sfințitului Mitropolit Kir Dositeiul , le-am învățat de la însuși protopsaltul Constandin ucenicul a lui Șărban și de la însuși le-am păstrat în scris pe sistema veche și pentru ca să rămâie veșnică pomenirea întâi a lor făcători le-am alcătuit pe sistema cea noao întocmai și nestrămutat precum le-am învățat și le-am păstrat în scris.Și acum le-am paradosit părinților din Sfânta Monastire Neamțul pentru ca să rămâie veacinice și nestrămutate . La anul 1832.” -f41-45 „ catavasii la Dumineca Stâlpărilor dempreună cu tot canonul alcătuite pe glas bulgăresc(subl.n.) de fericitul întru pomenire Dascălul Șărban Protopsaltul Tării Românești.

-ms.rom. 1685 „IRMOLOGHION – CALOFONICON, adecă irmoase frumos viersuitoare facere a feliuri de preaînțelepți și sfinți dascăli, carii în vremi din vechime au stătut iar pe sistema cea noao sau alcătuit de Kir Grigorie Protopsaltul Sfintei Bisericeai cei Mari . Iar românește pre cum stă de față sau în tradus de smeritul Ieromonah Macarie, adăogând și alte multe irmoase trebuincioase Sfintei Biserici și pre toate împodobindu-le cu cratimi potrivite la fieștecare irmos de fața precum să vede. Spre slava lui Dumnezeu celui în Troița proslavit .Spre podoaba Sfintelor biserici și spre folosul fiilor patriei romano- moldovene ce să osârduiește de învață în școalele de musichie naționale. În anul de la Hristos 1833 în Sfânta Monastire Neamțul.”

-Pe fila II r-v, Mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu – din a cărui bibliotecă provine manuscrisul – face o însemnare, controversată de altfel, referitoare la vârsta pe care a avut-o Macarie la moartea sa: „ Părintele Macarie a murit în anul 1836 în etate de 86 (optzecișișase) ani. Acest Irmologhion ce este tradus din grecește de părintele Macarie și adaos cu compoziții de ale sale , din nou intitulat fiind Irmologhion- Calofonicon , s-au scris cu însăși mâna sa în Monastirea Neamțului anul 1833 și după moartea sa a rămas la Prea Sfințitul Kesarie episcopul Buzăului împreună cu alte cărți de psaltichie și manuscrise de psaltichie, pe care părintele Macarie singur le-a lăsat la moartea sa în anul 1836 când a încetat din viață în Monastirea Viforâta aproape de Târgoviște peste gârla Ialomița , unde sora sa era stareță, căreia cu limbă de moarte i-a lăsat cuvânt ca să le aducă la Prea Sfințitl Episcop Kesarie al Buzăului care mi le- a dat mie subsemnatul spre păstrare fiind atunci ierodiacon al doilea. Și eu pentru respectul fericitului părinte , mare dascăl Macarie am asigurat manuscriptul acesta cu legătură precum se vede, neatins de tăetură spre eternă pomenire atăt a părintelui Macarie cât și a Prea Sfințitului Kesarie episcopul Buzăului.Am scris aici în anul 1897 în Mitropolia din Iași. Iosif Mitropolitul Moldovei luna august 10 1897”.

Manuscrisul conține 125 de cântări din care 120 sunt irmoase „ frumos meșteșugite”, precum și cinci polihronii în cinstea domnitorilor Alexandru Dimitrie Ghica Sturza și Mihail Grigorie Sturza, starețului Dositei și stareței Fevronia. Ultimul imn este închinat Maicii Domnului pentru a-i primi rugăciunea și cântarea.

– ms.rom.1691 PAPADIKIE – Începutul cu Dumnezeu cel Sfânt al Papadikie , care din început pe vechiu s-au alcătuit de feliuri de dascăli și sfinți părinți ai Sfintei noastre Beserici a răsăritului, de la Sfântul Ioan Damaschin și încoace, iar pe metodiul sistimii cei noao s-au exighisit de Grigorie Protopsaltul și de Hurmuz Hartofilax ai sfintei lui Hristos Bisercii cei Mari. Iar românește s-au prefăcut de smeritul Macarie Ieromonahul Portarie al sfintei Mitropolii și Dascălul școalelor de musichie”. Manuscrisul cuprinde : polielee, doxologii (gl. I , V, VIII ), câteva matimi, condace, cratimi, prochimene. La sfârșit (f 186), este o însemnare a copistului acestui manuscris: „ Sfârșit și lui Dumnuzeu celui in Troița laudă. Scrisu-s-au această Papadikie de mine Ilie Cântărețul ot Sfântul Ierarh Nicolae, mahalaua vladicăi cu porunca și cheltueala Sfinții sale Părintelui Macarie Ieromonahul, Portarie al Sfintei Mitropolii și Dascălul Școalelor românești de musichie”.

-ms.rom.1804 ANTOLOGHION „Tomos al Anthologhiei întru care să coprinde adecă ceale de trebuință cântări ale Utreniei și ale Liturghiei. Ceale ce s-au făcut și s-u ixighisit de răposatul întru fericire Macarie Ieromonah, Portarie al Sfintei Mitropolii a Bucureștilor Dascălul Școalei de musikie a limbei noastre patrioticești”.

Manuscrisul cuprinde printre altele mai multe cântări de Macarie : f 1-15 Anixandarii gl. VIII; f 16-34 „Fericit bărbatul” gl.VIII ; f 97-100 „Evloghitarii … alcătuite de Ieromonahul Macarie”; f 101-124 „Slavoslovii prea frumoase facere a fericitului întru pomenire Kir Iacov Protopsaltul … iar românește precum să văd întraduse de smeritul Ieromonah Macarie… ”; f 132 – „Doxologhia Sfântului Ambrosie al Medeolanilor ce să cântă la Litaniile care se fac spre multămita și slava lui Dumnezeu . Alcătuită de smeritul Macarie Ieromonahul pe glas al optulea șăptelic”. (la octavă n.n.) (Stihurile acestei Doxologii sunt scrise alternativ grecește și românește n.n.); f 134 Doxologie gl.I armonicos (agem n.n.) de asemenea cu stihurile scrise alternativ grecește și românește ; f 143 Cântări la Sf. Liturghie ; f 219 Un Axion la Adormirea Maicii Domnului „alcătuit pe 8 glasuri de Ieromonahul Macarie Protopsaltul sistimii românești după cererea Sf(inției) S(ale) Părintelui Sevastiean Shimonahul , cămăraș al S(fintei ) Mă(năstiri ) Neamțul” ; f226-231 Axioanele la Liturghia Sf. Vasile cel Mare în loc de „De tine se bucură …” ; f 231 începutul cu „Dumnezeu cel Sfânt” al priceasnelor împărăteștilor Praznice… de fericitul Ieromonah Macarie. Leat 1836”; f 342-346 cântări la Adormirea Maicii Domnului ; f 347 cântări la ceasurile Nașterii Mântuitorului; f 388-410 cântări din perioada triodului ; f 411 „ Tropar care să cântă la tunderea monahului mandiofor ” (este vorba de cântarea Brațele părintești, gl. I după podobia Mormântul tău…) ; f 415-421 cântări la Învierea Domnului ; f 422-444 irmoase la diferite praznice ; f 445-450 Polihronii în cinstea Mitropolitului, domnitorului , starețului ; f 451 „stihuri spre slavoslovia lui Dumnezeu ca o slavoslovie alcătuită de Kir Paris poet român, iar de cântare s-au alcătuit de smeritul Macarie Ieromonahul, portarie al Sfintei Mitropolii și epistatul școalelor de musikie” f 452 „Alte stihuri spre slavoslovia lui Dumnezeu alcătuite de înțelepții dascăli ai școalei științelor ( I.H. Rădulescu n.n.) , spre a cânta în toate zilele, dimineața mai –nainte de parados, stând toți ucenicii în picioare și cu multă umilință cântându-le.

Acest manuscris a fost caligrafiat de Ghimnasie monahul de la Mănăstirea Căldărușani, în jurul anului 1838. A aparținut mitropolitului Iosif Naniescu care l-a cumpărat de la autorul său, în anul 1862, după cum aflăm dintr-o însemnare de pe coperta exterioară, manuscris pe care l-a dăruit ulterior Bibliotecii Academiei Române.

-ms.rom 1483 „IRMOLOGHION – CALOFONICON adică irmoase frumos viersuitoare, facere feliuri de dascăli care în vremi din vechime au stătut iar pe sistema aceasta noao s-au alcătuit de Kir Grigorie protopsaltul Sfintei Bisericii cei Mari. Iar românește precum stă de fată s-au întradus de smeritul Ieromonah Macarie, adăugând și alte multe irmoase trebuincioase Sfintei Biserici și pre toate împodobindu-le cu cratimi potrivite la fieștecare irmos de față precum se vede spre slava lui Dumnezeu celui în Treime preaslăvit spre podoaba sfintelor lui biserici și spre folosul fiilor patriei româno- moldovene ce se osârduiesc de învățătură în școalele de musikie națională la anul de la Hristos 1833 în Sfânta Monastire Neamțu”. Manuscrisul a aparținut lui Iosif Naniescu, care face o însemnare pe prima foaie: „Acest Irmologhion calofonicon ce este tradus în românește după cel grecesc de răposatul dascăl de muzică bisericească Macarie Ieromonahul, precum însuși arată în prefața acestei cărți s-a copiat întocmai chiar după original; la moartea acestui mare dascăl român a rămas la fericitul întru pomenire răposatul Chesarie episcop de Buzău, la anul 1837, de către care s-a încredințat mie ierodiaconului său , Iosif Naniescu, astăzi arhiereul Iosif Mireon la care se află și astăzi și pentru care s-a copiat acum la anul 1872. Și am pus această însemnare spre știința urmașilor în Sf. Mitropolie din București.1872 Iosif Naniescu Mireon”.

-ms. rom 4427 ANTOLOGHION. A aparținut mitropolitului Iosif Naniescu. f 84 r se află scrisă „Slava stihoavnei (de) sâmbătă seara la Duminica lăsatului (sec) de carne, facere a părintelui Macarie Dascălul musikiei bisericești la anul 1836”. Este vorba de cântarea „Vai înnegritule suflete…” . Pe lateralul paginii este o însemnare notată cu cerneală, de mâna lui Iosif Naniescu care spune : „În Episcopia Buzăului după cererea ierodiaconului Iosif Naniescu, când a tipărit Prohodul Domnului 1836” . Să înțelegem din aceasta că Macarie ar fi scris acea capodoperă muzicală la rugămintea ierodiaconului Iosif ? Tot ce se poate având în vedere că se mai cunosc astfel de cazuri când anumite cântari erau făcute la îndemnul sau la rugămintea unor contemporani. Argumentăm acest fapt prin Axionul ,,Neamurile toate…” de la Adormirea Maicii Domnului compus de Macarie ,,…pe opt glasuri…după cererea Sf(inției) S(ale) Părintelui Savastiean S(c)himonahul, cămăraș al Sf(intei) Mă(năstiri) Neamțul…”.

CAPITOLUL V

CÂNTECELE MORALE DIN CREAȚIA LUI MACARIE

Pe lângă considerabilul volum de cântări necesare stranei, de la Macarie ne-au mai rămas și câteva cântece, două cu un profund caracter moral și un altul adresat exclusiv monahilor.

Primul dintre ele „Cântarea dimineții.” pe versurile poeziei lui Ion Heliade-Rădulescu, a fost scris „… spre a se cânta în toate zilele dimineața mai’nainte de parados (citirea lecțiilor n.n.) stând toți ucenicii în picioare și cu umilință cântându-le”. Așa cum arată și această indicație din ms.rom 1804 din BAR f 452, cântecul este destinat elevilor spre a fi cântat mai înainte de a începe lecțiile .

Heliade scrie aceste versuri în 1822, – între primele sale lucrări poetice- cu prilejul inaugurării Școlii lancasteriane, așa cum reiese din însemnarea pe care o face la tipărirea acesteia în „Ruge și Morală evanghelică..”.

Deși la început Macarie indică gl.VIII, totuși cântarea debutează cu gl.VI prin utilizarea ftoralei lui Di gl. VI, așezată pe Ni și Agem pe Ga, imprimând astfel melodiei un caracter minor (minor armonic) care se va menține pe tot parcursul piesei, exceptând unele modalități cromatice. La vremea respectivă, cântarea s-a bucurat de o largă circulație datorită atât conținutului strofelor, cât și melodiei deosebite.

Și Anton Pann, în volumul Cântece de stea din 1848 publică această cântare însă într-o variantă modificată . În forma ei originală, a fost publicată mult mai târziu în colecția de Cântări religioase din 1909, editată de Dometie Ionescu . Amfilohie Iordănescu, în al său Buchet de muzică din 1934, reproduce varianta lui Anton Pann. O mai întâlnim și în Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești editată de Pr.Prof.Dr Nicu Moldoveanu, însă structurată pe gl V .

O informație interesantă despre melodia acestei poezii ne este furnizată de învățătorul Constantin Stanciovici Brănișteanu din Târgu-Jiu, care într-un raport către Eforia Școalelor făcut cu ocazia vizitei generalului rus Pavel Kisseleff (1788-1872) în acest oraș la 10 iulie 1832, spunea următoarele: „…La plecarea Excelenței Sale, unde eu (fiind n.n.) bucurat foarte, l-am întâmpinat cu destulă slavă…am scos toți școlarii la poartă și puindu-i (în) rând când a trecut Excelența Sa au începutără a zice într-un ton: Să trăiești Excelenție!, și au început a cânta Cântarea dimineții unde stând Prezidentul în loc, bucurat foarte a mulțumit: „această piesă nu poate fi decât cea care se cântă și la București, deci Cântarea dimineții după muzica evropienească de D. Esse, după textul lui Heliade (Rădulescu n.n.)” . Relatarea despre această variantă a Cântării dimineții compusă de D.Esse în notație liniară este cel puțin curioasă, întrucât, istoria muzicii nu ne oferă nici o informație despre acest compozitor și nici altă variantă melodică în afara celei compuse de Macarie nu a ajuns până la noi.

Cea de-a doua cântare cu conținut moral este Deschide-te gură – gl.VIII, pe versuri de Paris Mumuleanu, având la început o însemnare: „Stihuri spre slavoslovia lui Dumnezeu, alcătuite de Kir Paris poetul român, iar de cântare s-au alcătuit de smeritul Macarie Ieromonahul, Portarie al Sfintei Mitropolii și epistatul școlilor de musichie”.

Se poate ca și acest cântec, oarecum unitar ca mesaj și stil cu „Cântarea Dimineții” să fi fost alcătuit tot în aceeași perioadă. Analizând structura melodică a acestei piese, observăm că melodia curge lin, firesc, cu frazele bine închegate, cu intervale ușor de intonat, de regulă trepte alăturate, atât în urcare, cât și în coborâre. Pentru a reda mai expresiv ideea textului, Macarie folosește intervale de octavă, precum și modulații cromatice în gl II. Ca și „Cântarea dimineții”, această piesă a fost publicată mult mai tîrziu după crearea ei.

A treia cântare, O prea frumoasă pustie atribuită lui Macarie (subl.n.), este – după cum spuneam – adresată monahilor.Aflăm despre această cântare din Antologhionul părintelui Anton Uncu că este „compoziția răposatului Macarie Ieromonrhul; dintr-un manuscris vechi cu învățături dogmati ce”, însă nu ne precizează din care anume manuscris a luat-o.

Cântarea pe gl V are opt versuri, grupate cîte două la fiecare frază muzicală. Deosebindu-se de cântarea cu același titlu a schimonahului Nectarie, protopsaltul Sfântului Munte, aceasta are aceeași melodie pentru fiecare frază, fără modulații în alte glasuri și fără formule mai deosebite.

CONCLUZII

Aceasta este în principal opera muzicală a marelui dascăl și compozitor Macarie Ieromonahul. Desigur că de sub pana sa au ieșit mai multe cântări decât cele prezentate aici, care se păstrează prin diverse manuscrise. Am putea spune fără a exagera că aproape toate manuscrisele psaltice românești sau bilingve (româno – grecești), scrise la noi în țară după reforma bizantină, conțin cântări din creația smeritului Ieromonah Macarie .

Nemuritoarele sale Axioane Praznicale (între care se disting în mod deosebit cel de la Învierea Domnului și cel de la Întâmpinarea Domnului); cântarea „Vai mie, înnegritule suflete .” o adevărată capodoperă muzicală, ce solicită virtuozitatea interpretului; cântările din perioada Octoihului, Triodului și Penticostarului precum și multe altele, au rămas până astăzi neegalate, impunându-se peste veacuri. O parte dintre ele au fost editate în mai multe rânduri în diferite colecții de specialitate sub îngrijirea unor muzicieni de prestigiu.

Visul său – acela de a vedea „în limba patriei” toate cântările necesare stranei – a fost continuat de vrednicii protopsalți de mai târziu care, fie s-au inspirat din creația lui, fie au adus creații originale, dar împreună au dus la îmbogățirea tezaurului muzical bisericesc.

Cântările sale răsună până astăzi în bisericile noastre ca o rugăciune pentru cel care a fost dascălul și îndrumătorul școlii muzicale bisericești din țările române, Ieromonahul Macarie.

ANEXE

,,Al Prea o S(finției) V(oastre) preaplecată slugă, Macarie Ieromonahul

Autograful lui Macarie din scrisoarea către Mitropolitul Veniamin Costache

8 aprilie 1831

Matimi pe cele opt glasuri

Ms. Rom. 4479 Papadichie

Transcriere

Ms.rom 1804 caligrafiat de Ghimnasie monahul de la Mânăstirea Căldărușani pe la anul 1838

,,Doxologia Sfântului Ambrosie al Medeolanilor ce să cântă la litaniile ce să face spre multumita și slava lui Dumnezeu. Alcătuită de smeritul Macarie Ieromonahul pe glas al optulea șăpcelnic adecă Macam Mahur”*( Este vorba de cântarea Pe Tine Dumnezeule…a Sf.Ambrozie al Mediolanului care se cântă de regulă la Te-Deum).Stihurile acestei cântari sunt scrise alternativ grecește și românește, primul fiind în grecește.

Axion la Adormirea Maicii Domnului, pe opt glasuri

*Macam mahur este un mod oriental ce folosește scara glasului VIII cu treapta a III –a coborâtă.

,,Altul alcătuit pe 8 glasuri de Ieromonahul Macarie Protopsaltul sistimii românești după cearerea Sf(inției) S(ale) Părintelui Sevastiean Shimonahul , cămăraș al S(fintei ) Mă (năstiri) Neamțul”

Ms.rom 1804 caligrafiat de Ghimnasie monahul de la Mânăstirea Căldărușani pe la anul 1838

Deschide-te gură gl.VIII

Cântarea dimineții gl.VIII

O prea frumoasă pustie gl.V

B.A.R. MS. 1690 f 122 v

Sfârșit / și lui / Dumnezeu Celui în Troiță proslăvit / laudă./ Scrisu-sau acest Stihirar de mine Ilie Cântărețul / ot Sfântul Ierarh Nicole mahalaoa Vlădichii cu / porunca și cheltuiala sfinții sale părintelui Macarie / ieromonahul dascălul școalelor românești de mu / sichie.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Albu, C., Învățământul bisericesc și laic pe lângă unele biserici și mănăstiri din Craiova de altădată, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XXVll, nr. 9-10, septembrie-octombrie, Craiova, 1975.

Brătan, Ilie, Școala de cântăreți bisericești de la Craiova-cinci ani de la înființare, în ,, Mitropolia Olteniei”, anul Vl, nr.7-8, iulie-august, 1954.

Breazul George, Pagini din Istoria Muzicii Romanesti, vol.VI, Bucuresti, Editura Muzicală, 2003.

Bucescu Florin, Rolul Mitropolitului Veniamin și al Ieromonahului Macarie în afirmarea creatiei muzicale psaltice în limba romana,Iasi ,1999.

Bucur, Barbu –Sebastian, Cultura muzicala de traditie bizantina pe teritoriul Romaniei, București, Editura Muzicală,1989.

Bucur, Sebastian, Barbu, Învățământul psaltic până la reforma lui Hrisant.Școli și propedii, în ,,Glasul Bisericii”, anul XCVlll, nr. 3-4, martie-aprilie, 1980.

Buzera, Alexie, Școala de Psaltichie de la Madona-Dudu din Craiova la începutul secolului al XlX-lea, și Sistema Nouă,în ,,Mitropolia Olteniei” anul XXlll, nr. 7-8, iulie-august, Craiova, 1971

Buzera, Alexie, Școlile protopopești din Oltenia, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XXV, nr. 9-10, septembrie-octombrie, Craiova, 1973.

Buzera, Alexie, Contribuții la istoricul muzicii bisericești și laice din Craiova, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XXlV, nr.7-8, iulie-august, Craiova, 1972.

Cocora, Gabriel, Școli pentru cântăreți bisericești acum o sută de ani în Eparhia Râmnicului, în,, Mitropolia Olteniei”, anul XV, nr. 1-2, ianuarie-februarie, Craiova, 1963.

Galamaz Carmen, Legăturile Ieromonahului Macarie cu viața muzicală a Moldovei, Iași, 1996.

Ionescu Constantin.Gh. Muzica bizantină in Romania, București Editura Sagittarius, 2003.

Ionescu Dometie, Cântări Religioase, București, 1909.

Iordanescu Amfilohie, Buchet de muzică, București,1934.

Iovan Ioan, Manuscrisele de muzică psaltică de la Mănăstirea Ramet,Iași,1960.

Moisescu Titus, Macarie Ieromonahul-Opere I-Theoriticon, București, Editura Academiei, 1976.

Moisescu Titus, Monodia bizantină în gândirea unor muzicieni români, București, Editura Muzicală 1999.

Moisescu Titus, Prolegomene bizantine, București, Editura Muzicală, 1985.

Moldoveanu, Nicu, Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări religioase, București, Editura IBMBOR,1999.

Moldoveanu, Nicu, Macarie Ieromonahul,-1770-1836, traducător, compozitor, copist, tipograf, București, Editura IBMBOR, 1980.

Moldoveanu, Nicu, Muzica bisericeasca la romani in sec. al XIX-lea, București, Editura IBMBOR, 1982.

Necula,D. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică-vol. 2, Editura Episcopiei Dunării de Jos,Galați, 2001.

Pann Anton, Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Gramatica melodică, București,1847.

Pann Anton, Cântece de stea sau colinde ce se cântă la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, a patra oară tiparite cu adaos de cântece morale București, 1848.

Pantiru, Grigorie, Notația și ehurile muzicii bizantine, București, Editura Muzicală,1970.

Petrescu I.D.-Visarion, Laudele îngropării Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos ce se numesc îndeobște Prohodul Domnului, București, Editura Muzicală, 1940.

Ploeșteanu, Nifon, Carte de muzică bisericească, București, Editura Gutenberg,1902.

Popescu, Niculae M. Macarie Psaltul la o suta de ani de la moartea lui 1836-1936, Bucuresti, Editura, IBMBOR, 1936.

Poslusnicu Mihail, Istoria Musicei la români, București, 1928.

Uncu Anton ,Antologhionul, București, Editura IBMBOR,1947

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Albu, C., Învățământul bisericesc și laic pe lângă unele biserici și mănăstiri din Craiova de altădată, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XXVll, nr. 9-10, septembrie-octombrie, Craiova, 1975.

Brătan, Ilie, Școala de cântăreți bisericești de la Craiova-cinci ani de la înființare, în ,, Mitropolia Olteniei”, anul Vl, nr.7-8, iulie-august, 1954.

Breazul George, Pagini din Istoria Muzicii Romanesti, vol.VI, Bucuresti, Editura Muzicală, 2003.

Bucescu Florin, Rolul Mitropolitului Veniamin și al Ieromonahului Macarie în afirmarea creatiei muzicale psaltice în limba romana,Iasi ,1999.

Bucur, Barbu –Sebastian, Cultura muzicala de traditie bizantina pe teritoriul Romaniei, București, Editura Muzicală,1989.

Bucur, Sebastian, Barbu, Învățământul psaltic până la reforma lui Hrisant.Școli și propedii, în ,,Glasul Bisericii”, anul XCVlll, nr. 3-4, martie-aprilie, 1980.

Buzera, Alexie, Școala de Psaltichie de la Madona-Dudu din Craiova la începutul secolului al XlX-lea, și Sistema Nouă,în ,,Mitropolia Olteniei” anul XXlll, nr. 7-8, iulie-august, Craiova, 1971

Buzera, Alexie, Școlile protopopești din Oltenia, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XXV, nr. 9-10, septembrie-octombrie, Craiova, 1973.

Buzera, Alexie, Contribuții la istoricul muzicii bisericești și laice din Craiova, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XXlV, nr.7-8, iulie-august, Craiova, 1972.

Cocora, Gabriel, Școli pentru cântăreți bisericești acum o sută de ani în Eparhia Râmnicului, în,, Mitropolia Olteniei”, anul XV, nr. 1-2, ianuarie-februarie, Craiova, 1963.

Galamaz Carmen, Legăturile Ieromonahului Macarie cu viața muzicală a Moldovei, Iași, 1996.

Ionescu Constantin.Gh. Muzica bizantină in Romania, București Editura Sagittarius, 2003.

Ionescu Dometie, Cântări Religioase, București, 1909.

Iordanescu Amfilohie, Buchet de muzică, București,1934.

Iovan Ioan, Manuscrisele de muzică psaltică de la Mănăstirea Ramet,Iași,1960.

Moisescu Titus, Macarie Ieromonahul-Opere I-Theoriticon, București, Editura Academiei, 1976.

Moisescu Titus, Monodia bizantină în gândirea unor muzicieni români, București, Editura Muzicală 1999.

Moisescu Titus, Prolegomene bizantine, București, Editura Muzicală, 1985.

Moldoveanu, Nicu, Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări religioase, București, Editura IBMBOR,1999.

Moldoveanu, Nicu, Macarie Ieromonahul,-1770-1836, traducător, compozitor, copist, tipograf, București, Editura IBMBOR, 1980.

Moldoveanu, Nicu, Muzica bisericeasca la romani in sec. al XIX-lea, București, Editura IBMBOR, 1982.

Necula,D. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică-vol. 2, Editura Episcopiei Dunării de Jos,Galați, 2001.

Pann Anton, Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Gramatica melodică, București,1847.

Pann Anton, Cântece de stea sau colinde ce se cântă la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, a patra oară tiparite cu adaos de cântece morale București, 1848.

Pantiru, Grigorie, Notația și ehurile muzicii bizantine, București, Editura Muzicală,1970.

Petrescu I.D.-Visarion, Laudele îngropării Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos ce se numesc îndeobște Prohodul Domnului, București, Editura Muzicală, 1940.

Ploeșteanu, Nifon, Carte de muzică bisericească, București, Editura Gutenberg,1902.

Popescu, Niculae M. Macarie Psaltul la o suta de ani de la moartea lui 1836-1936, Bucuresti, Editura, IBMBOR, 1936.

Poslusnicu Mihail, Istoria Musicei la români, București, 1928.

Uncu Anton ,Antologhionul, București, Editura IBMBOR,1947

ANEXE

,,Al Prea o S(finției) V(oastre) preaplecată slugă, Macarie Ieromonahul

Autograful lui Macarie din scrisoarea către Mitropolitul Veniamin Costache

8 aprilie 1831

Matimi pe cele opt glasuri

Ms. Rom. 4479 Papadichie

Transcriere

Ms.rom 1804 caligrafiat de Ghimnasie monahul de la Mânăstirea Căldărușani pe la anul 1838

,,Doxologia Sfântului Ambrosie al Medeolanilor ce să cântă la litaniile ce să face spre multumita și slava lui Dumnezeu. Alcătuită de smeritul Macarie Ieromonahul pe glas al optulea șăpcelnic adecă Macam Mahur”*( Este vorba de cântarea Pe Tine Dumnezeule…a Sf.Ambrozie al Mediolanului care se cântă de regulă la Te-Deum).Stihurile acestei cântari sunt scrise alternativ grecește și românește, primul fiind în grecește.

Axion la Adormirea Maicii Domnului, pe opt glasuri

*Macam mahur este un mod oriental ce folosește scara glasului VIII cu treapta a III –a coborâtă.

,,Altul alcătuit pe 8 glasuri de Ieromonahul Macarie Protopsaltul sistimii românești după cearerea Sf(inției) S(ale) Părintelui Sevastiean Shimonahul , cămăraș al S(fintei ) Mă (năstiri) Neamțul”

Ms.rom 1804 caligrafiat de Ghimnasie monahul de la Mânăstirea Căldărușani pe la anul 1838

Deschide-te gură gl.VIII

Cântarea dimineții gl.VIII

O prea frumoasă pustie gl.V

B.A.R. MS. 1690 f 122 v

Sfârșit / și lui / Dumnezeu Celui în Troiță proslăvit / laudă./ Scrisu-sau acest Stihirar de mine Ilie Cântărețul / ot Sfântul Ierarh Nicole mahalaoa Vlădichii cu / porunca și cheltuiala sfinții sale părintelui Macarie / ieromonahul dascălul școalelor românești de mu / sichie.

=== bibliograafie ===

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Albu, C., Învățământul bisericesc și laic pe lângă unele biserici și mănăstiri din Craiova de altădată, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XXVll, nr. 9-10, septembrie-octombrie, Craiova, 1975.

Brătan, Ilie, Școala de cântăreți bisericești de la Craiova-cinci ani de la înființare, în ,, Mitropolia Olteniei”, anul Vl, nr.7-8, iulie-august, 1954.

Breazul George, Pagini din Istoria Muzicii Romanesti, vol.VI, Bucuresti, Editura Muzicală, 2003.

Bucescu Florin, Rolul Mitropolitului Veniamin și al Ieromonahului Macarie în afirmarea creatiei muzicale psaltice în limba romana,Iasi ,1999.

Bucur, Barbu –Sebastian, Cultura muzicala de traditie bizantina pe teritoriul Romaniei, București, Editura Muzicală,1989.

Bucur, Sebastian, Barbu, Învățământul psaltic până la reforma lui Hrisant.Școli și propedii, în ,,Glasul Bisericii”, anul XCVlll, nr. 3-4, martie-aprilie, 1980.

Buzera, Alexie, Școala de Psaltichie de la Madona-Dudu din Craiova la începutul secolului al XlX-lea, și Sistema Nouă,în ,,Mitropolia Olteniei” anul XXlll, nr. 7-8, iulie-august, Craiova, 1971

Buzera, Alexie, Școlile protopopești din Oltenia, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XXV, nr. 9-10, septembrie-octombrie, Craiova, 1973.

Buzera, Alexie, Contribuții la istoricul muzicii bisericești și laice din Craiova, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XXlV, nr.7-8, iulie-august, Craiova, 1972.

Cocora, Gabriel, Școli pentru cântăreți bisericești acum o sută de ani în Eparhia Râmnicului, în,, Mitropolia Olteniei”, anul XV, nr. 1-2, ianuarie-februarie, Craiova, 1963.

Galamaz Carmen, Legăturile Ieromonahului Macarie cu viața muzicală a Moldovei, Iași, 1996.

Ionescu Constantin.Gh. Muzica bizantină in Romania, București Editura Sagittarius, 2003.

Ionescu Dometie, Cântări Religioase, București, 1909.

Iordanescu Amfilohie, Buchet de muzică, București,1934.

Iovan Ioan, Manuscrisele de muzică psaltică de la Mănăstirea Ramet,Iași,1960.

Moisescu Titus, Macarie Ieromonahul-Opere I-Theoriticon, București, Editura Academiei, 1976.

Moisescu Titus, Monodia bizantină în gândirea unor muzicieni români, București, Editura Muzicală 1999.

Moisescu Titus, Prolegomene bizantine, București, Editura Muzicală, 1985.

Moldoveanu, Nicu, Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări religioase, București, Editura IBMBOR,1999.

Moldoveanu, Nicu, Macarie Ieromonahul,-1770-1836, traducător, compozitor, copist, tipograf, București, Editura IBMBOR, 1980.

Moldoveanu, Nicu, Muzica bisericeasca la romani in sec. al XIX-lea, București, Editura IBMBOR, 1982.

Necula,D. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică-vol. 2, Editura Episcopiei Dunării de Jos,Galați, 2001.

Pann Anton, Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Gramatica melodică, București,1847.

Pann Anton, Cântece de stea sau colinde ce se cântă la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, a patra oară tiparite cu adaos de cântece morale București, 1848.

Pantiru, Grigorie, Notația și ehurile muzicii bizantine, București, Editura Muzicală,1970.

Petrescu I.D.-Visarion, Laudele îngropării Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos ce se numesc îndeobște Prohodul Domnului, București, Editura Muzicală, 1940.

Ploeșteanu, Nifon, Carte de muzică bisericească, București, Editura Gutenberg,1902.

Popescu, Niculae M. Macarie Psaltul la o suta de ani de la moartea lui 1836-1936, Bucuresti, Editura, IBMBOR, 1936.

Poslusnicu Mihail, Istoria Musicei la români, București, 1928.

Uncu Anton ,Antologhionul, București, Editura IBMBOR,1947