Romanii în Opera Notarului Anonim

Lucrarea cercetătorului Al. Madgearu prezintă peisajul istoriografic românesc referitor la controversatele probleme ale evului mediu timpuriu transilvan si este oarecum unică, deoarece astfel de lucrări sunt extrem de rare și puținele care au apărut au ocolit tratarea amănunțită și corelarea cu informațiile arheologice și cercetările toponimice cele mai recente a unui izvor extrem de important pentru istoria Transilvaniei medievale, cum este Gesta Hungarorum a lui Anonymus.

Lucrarea este structurată în trei părți: partea I. IZVORUL, partea a II-a. "BLACHII" DIN PANNONIA si partea a III-a. "BLACII" DIN TRANSILVANIA.

Lucrarea reprezintă o prezență inedita în peisajul istoriografic românesc și după cum însuși autorul sublinia în Introducere: este o încercare de a clarifica unele fapte… nu o demitizare a istoriei naționale, deși mesajul rezultat din textul lucrării este departe de a aduce o cât de mică atingere acelor mituri naționale pe care vrea să le corecteze. Continuându-și excursul autorul face în Introducere un mic istoric al problematicii pornind de la spusele marelui medievist care a fost Radu Popa, care deplângea exagerările din lucrările referitoare la formarea voievodatelor românești din Transilvania, Crișana și Banat, considerând, Al. Madgearu, că la rândul său R. Popa a căzut în extrema cealaltă a exagerărilor. Considerăm că, deși analiza textului Gestei este deosebit de pertinentă, totuși Al. Madgearu a pornit în excursul său istorico-arheologic de la o teză preconcepută și anume validarea drepturilor românești asupra Transilvaniei, aruncându-se la rândul său în "luptele" sterile de ordin politico-ideologic dintre cele două istoriografii: română și maghiară. Nu este rostul istoricului să dovedească anumite drepturi, ci să aducă la cunoștința contemporanilor ceea ce veacurile de istorie au acoperit cu vălul tăcerii, lăsând ca politicienii să își dispute aceste drepturi folosindu-se sau nu de cele puse la dispoziție de cercetarea istorică.

Al. Madgearu insistă pe analiza integrală a textului Gestei și nu doar a pasajelor referitoare la spații românești, căci Notarul Anonim a scris o operă unitară ce trebuie studiată în ansamblul ei, fiind în acest sens printre puținii cercetători ai izvorului care abordează o astfel de manieră de analiză.

Autorul face o trecere în revistă a ipotezelor privind identificarea lui P. dictus magister, declarându-se susținător al ipotezei care datează scrierea Gestei în perioada ulterioară lui Bela II, în jurul anului 1150, dar consideră că nu poate fi excluse total nici celelalte ipoteze. Deși extrem de condensat, reprezentând o scurtă introducere în substanța problemei centrale a lucrării, capitolul 1 al primei părți este relativ important în geografia cărții, deoarece analiza textului capătă o importanță diferită în funcție de datarea Gestei și de identificarea lui P. dictus magister.

Analizând credibilitatea Gestei Al. Madgearu apreciază că izvorul este în mod explicit tendențios, adică propagandistic (am spune astăzi), afirmație prin care nu se îndepărtează, ba dimpotrivă, de sterilele dispute politizate și politizante ale istoriografiilor română și maghiară, ce datează în principal de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Prin însăși menirea ei Gesta, ca tip literar, indiferent de cine este scrisă și mai ales pentru cine, are rol propagandistic, de preamărire a faptelor celor care au comandat scrierea, fără a avea neapărat un caracter conștient tendențios la adresa unui popor sau grup etnic. Faptul că notarul omite descrierea unor episoade triste pentru dinastia arpadiană nu reprezintă altceva decât respectarea unor tipicuri de redactare a gestelor medievale, fapt reliefat în alt context chiar de Al. Madgearu .

Mai consistent și de o importanță mai mare este capitolul 1 al părții a II-a, care tratează comparativ Gesta lui Anonymus cu Gesta lui Simon de Keza și cu Conica lui Nestor, în vederea elucidării unor pasaje ambigue cu referire la identificarea populației romanice în general și a celei românești în particular.

Substanța întregii lucrări este dată de partea a III-a, unde sunt tratate în trei capitole problemele referitoare la istoria Transilvaniei în secolul al X-lea, urmărindu-se în mod comparativ pasajele din Gesta lui Anonymus cu alte pasaje ce fac referire la acest spațiu din cronici mai târzii. Al. Madgearu, apreciază pe baza analizei istorico-arheologice că, nu poate fi vorba de cucerirea Transilvaniei de către Tuhutum ci de altă căpetenie maghiară și anume de către Geula-Gyla cel Bătrân bunicul lui Ștefan I, deoarece în toponimia locală nu se întâlnește nici un nume care să derive din numele lui Tuhutum sau Horca. În acest context el argumentează faptul că este imposibil ca acel Gylas, ce se creștinează la Constantinopol și îl cheamă la curtea s-a pe episcopul Hierotheus, să fie același cu Gylas cel Tânăr, care este înfrânt de Ștefan I. Analiza toponimiei este completată cu date arheologice, în special necropole vechi maghiare, de pe teritoriul Transilvaniei, în vederea stabilirii cronologiei exacte a pătrunderii autorității maghiare în zona centrală a Transilvaniei. Al. Madgearu consideră că a existat o singură cale de pătrundere și anume pe la Porțile Meseșului, fapt într-adevăr susținut de salba de necropole ce se situează între Biharea și Alba-Iulia, datate în prima parte a secolului al X-lea. Necropolele de pe valea Mureșului, dintre Alba-Iulia și Arad se datează mai ales în a doua parte a secolului al X-lea înspre cumpăna dintre milenii, fiind legate probabil de întărirea controlului transportului sării pe apa Mureșului. Remarcăm și în acest context lipsa unei documentării amănunțite cu privire la descoperirile arheologice databile în cursul secolului X, cum ar fi necropola de la Orăștie–Dealul Pemilor X2 , care se încadrează în cea de a doua fază, de tranziție către orizontul Bjelo Brdo I, fapt ce susține, coroborat cu descoperirile de la Deva și Simeria, existență unei pătrunderi maghiare pe valea Mureșului databile în a doua jumătate a secolului al X-lea. Aceste necropole aparținând fazei de tranziție de la Honfoglalas la Bjelo Brdo I sunt completate în ultimii ani de alte descoperiri similare în bazinul mijlociu al Mureșului, cum ar fi necropola de la Alba-Iulia, str. Brândușei , descoperiri ce vin să demonstreze mixajul cultural între mediul maghiar timpuriu și spațiul slav apusean.

Discutând relația Moraviei cu Ungaria, Al. Madgearu consideră că Moravia Mare nu controla zona saliferă a Transilvaniei deoarece dacă s-ar fi întâmplat acest lucru Bulgaria nu ar fi putut introduce în 892 „embargoul” asupra sării exportate în Moravia, iar elementele de tip Köttlach prezente în Transilvania se explică, în viziunea autorului, prin schimbul comercial intens între spațiul transilvan și cel moravian. Afirmația este contrazisă de o alta: această dominație bulgară asupra teritoriului dintre Dunăre și Tisa este un fapt real… În 827, khaganul bulgar Omurtag (814-831) a atacat Pannonia francă și a cucerit ținutul Srem, pe care Bulgaria l-a păstrat și după încheierea păcii din 832…, iar pe de altă parte autorul admite prezența populației vest-slave la Sălacea. Teritoriul dintre Dunăre și Tisa este cel atribuit ducelui Salan de către Gesta lui Anonymus și Al. Madgearu apreciază ca veridice informațiile Gestei cu privire la acest duce. Astfel, noi considerăm că Bulgaria era în măsură să blocheze transportul de sare din Transilvania, deoarece stăpânea sau deținea sub influență teritoriile aflate la confluența Mureșului cu Tisa, controlând astfel calea cea mai lesnicioasă de transport. Folosirea Mureșului pentru a transporta sarea de către enclave moraviene din Transilvania este susținută și de descoperirile arheologice de la Ciumbrud , dar mai ales de la Orăștie-Dealul Pemilor X8 , unde a fost dezvelită o necropolă a slavilor apuseni cu un inventar caracteristic grupului Ciumbrud. Însăși cererea lui Arnulf de Carinthia către bulgari demonstrează existența unui control moravian asupra salinelor din Transilvania. Al. Madgearu consideră că descoperirile de tip Ciumbrud aparțin unui grup din arealul de cultură bizantină. Având în vedere faptul că descoperiri de acest tip au fost făcute în mai multe puncte de pe valea Mureșului Mijlociu, pe baza afirmațiilor lui Al. Madgearu, putem presupune că Transilvania se afla sub o puternică influență bizantină în cursul secolului al IX-lea, sau având în vedere faptul că suntem în plină epocă de ascensiune a puterii bulgare, atunci avem de a face cu elemente bulgare. Ne pare curioasă această ipoteză având în vedere lipsa materialului de tip Dridu B într-o cantitate mai mare care să justifice existența unor comunități bulgare în centrul Transilvaniei. Dacă pentru sudul Transilvaniei avem documentată influența bulgară, pentru nordul regiunii este aproape imposibil de stabilit acest lucru și tocmai aici avem atestate materiale de tip Köttlach și prezența unor grupuri de slavi vestici. Nu vedem de ce în cazul culturii Dridu B nu putem face atribuiri etnice iar în cazul grupului Ciumbrud pe baza existenței unor analogii atât în Europa centrală cât și în zona nord balcanică, atribuirea automată este aceea în arealul bizantin. Al. Madgearu avansează chiar ideea existenței unui grup cultural aparte numit de el Alba-Iulia – Ciumbrud, datat în a doua jumătate a secolului al IX-lea – prima jumătate a secolului al X-lea, din care fac parte descoperirile de la Ciumbrud, Orăștie Dealul Pemilor X8, Blandiana A și Alba Iulia II.

Problema fortificațiilor timpurii pe teritoriul Transilvaniei nu putea scăpa analizei în contextul acestei lucrări și Al. Madgearu se dovedește un fin analist al datelor cunoscute, existând, totuși, și în acest capitol unele lipsuri în parcurgerea bibliografiei recente. Fina analiză asupra interpretării datelor cunoscute despre fortificația de la Dăbâca și concluzia după care aceasta nu poate data din secolul al IX-lea și dacă a aparținut ducatului lui Gelu, atunci în nici un caz nu poate fi identificată cu acel castru menționat de Anonymus. În ceea ce privește fortificațiile de la Cluj-Mănăștur, Moigrad, Ortelec, Zalnoc, Șirioara, Cuzdrioara și Viile Tecii, Al. Madgearu le încadrează în sec. X, neexcluzând posibilitatea existenței lor anterior acestui secol, iar în ceea ce privește momentul distrugerii lor se declară de acord cu anul 1068, anul confruntărilor violente între maghiari și pecenegi.

O problemă specială este cea a identificării cetății de reședință a lui Gelu, menționată în Gesta lui Anonymus. Al. Madgearu, pornind de la ipoteze, care nu sunt verificate prin săpături arheologice, preluând idei mai vechi, consideră că cetatea de reședință a lui Gelu este la Cluj, iar acel castrum Clusa ar putea refolosi parțial fortificațiile castrului roman care a existat înaintea constituirii municipiului Napoca (în colțul de nord-vest al incintei municipale). Considerăm că argumentele sunt de ordin conjunctural și, cel puțin la nivelul cercetărilor arheologice actuale nimic nu ne permite să admitem ca veridică o astfel de ipoteză, lucru de altfel subliniat chiar de către autor.

Al. Madgearu subliniază faptul că centrele salifere sunt catalizatoarele constituirii centrelor de putere din Transilvania și nu numai, același lucru întâmplându-se și la sud de Carpați, ca urmare a existenței unor rute comerciale. În acest context autorul apreciază faptul că arealul sud carpatic reprezintă din punct de vedere cultural un melanj între elemente de cultură bizantine, bulgare și slavo-române, iar cultura Dridu B, care nu este răspândită pe tot teritoriul României, nu poate fi atribuită etnic, fiind caracteristică zonei Dunării de Jos în secolele VIII-X .

Românii în opera Notarului Anonim reprezintă un exemplu din ceea ce noua istoriografie românească încearcă să producă prin debarasarea de anumite comandamente politice și balasturi ideologice. Cu toate scăpările, inerente unei lucrări cu un astfel de subiect "fierbinte", cartea de față reprezintă un pas înainte în vederea unei reașezări a istoriei perioadei celei mai obscure din istoria spațiului transilvan.