Românii DIN Părțile DE Nord Vest ALE Transilvaniei In Timpul Primului Război Mondial(1914 1918)

INTRODUCERE

Participarea României la Primul Război Mondial cuprinde totalitatea măsurilor și acțiunilor de ordin politic, diplomatic și militar desfășurate de statul român, singur sau împreună cu aliații, între 28 iulie 1914 și 11 noiembrie 1918, în vederea atingerii scopului politic principal al participării la război – realizarea statului național unitar român.

Din punct de vedere al statutului de beligernață, România a fost pe rând: țară neutră, în perioada 28 iulie 1914 – 27 august1916, țară beligerantă, de partea Antantei, în perioada 27 august 1916 – 27 noiembrie 1917, în stare de armistițiu, în perioada27 noiembrie 1917 – 7 mai 1918, țară necombatantă, în perioada 7 mai1918 – 9 noiembrie 1918, țară beligerantă, de parteaAntantei, în perioada 9 noiembrie 1918 – 11 noiembrie 1918.

La izbucnirea Primului Război Mondial, pe plan intern, România era o țară în care chiar dacă instituțiile regimului democratic erau prezente, funcționarea organismului statal era departe de standardele occidentale. Economia avea o structură arhaică și anacronică, bazată pe o agricultură de subzistență, tradițională și cu un nivel redus de productivitate.

Societatea era dominată de o aristocrație funciară (marii proprietari de terenuri agricole) care își exercita dominația asupra unei mase mari de populație, preponderent rurală și în covârșitoare măsură analfabetă.

Cu tot efortul făcut de elitele politice și intelectuale ale țării în a doua jumătate a secolului XIX, România era încă departe de sincronizare cu Occidentul european. În ciuda neajunsurilor, România rămâne cea mai productivă țară din Europa de Est datorită resuselor sale naturale si a potențialului agricol. 

Sistemul internațional era marcat la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX de rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În Europa, Germania devenise principala putere și comportamentul ei pe continent a determinat o extraordinară destrămare și recompunere a alianțelor în raport cu deceniile anterioare.

România era ea însăși prinsă în aceste jocuri de putere. Pe de o parte ea era un obiect al rivalităților imperiilor vecine, care aveau pregătite planuri anexioniste pentru diferite părți ale teritoriului său, pe de altă parte România căuta să își creeze condițiile propice pentru îndeplinirea idealului național, de adunare într-un singur stat a tuturor provinciilor istorice românești.

Din punct de vedere militar, România venea după o victorie fără glorie în Al Doilea Război Balcanic, euforia victoriei făcând să se treacă cu ușurință peste lipsurile manifestate în domeniul conducerii militare, organizării și instruirii trupelor și mai ales a înzestrării cu armament și tehnică de luptă moderne.

Deși legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de alianță, din 1883, România alege să se declare neutră la izbucnirea ostilităților, în iulie 1914, prevalându-se de interpretarea clauzelor relative la „casus foederis”. În anii neutralității, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu a adoptat o atitudine de expectativă, în ciuda faptului că toate părțile implicate în conflict au făcut presiuni asupra României combinate cu promisiuni, pentru a li se alătura.

În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să intre în război de partea Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era una favorabilă.

După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare copleșite din punct de vedere numeric, armata română va suferi în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare, care va forța autoritățile statului să se refugieze în Moldova, permițând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala București. Cauzele principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forțe germane și austro-ungare semnificativ inferioare numeric, au fost ingerințele politice majore în actul conducerii militare, incompetența, impostura și lașitatea unei părți semnificative a eșalonului militar de conducere, precum și lipsa de adecvare a pregătirii și dotării trupelor pentru tipul de război purtat.

În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership” militar (generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu,Văitoianu etc.) și cu sprijinul substanțial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată și instruită pe baze moderne adaptate cerințelor războiului.

Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se în faza inițială, înfrângerea trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești. Planificatorii militari români intenționau ca în continuare să dezvolte această ofensivă pentru a începe eliberarea teritoriului ocupat, dar izbucnirea revoluției în Imperiul Rus a dus la abandonarea acestor planuri și trecerea din nou la defensiva strategică.

Situația pe frontul de est a evoluat într-un mod negativ, astfel încât după ce Rusia a încheiat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, România a fost nevoită să ceară armistițiul și apoi să fie nevoită să iasă din război și să semneze o pace separată în condiții umilitoare, în primăvara lui 1918. Din fericire, refuzul regelui Ferdinand, care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat, a făcut posibilă reînceperea ostilităților în ultimele două zile ale războiului, prezervând în acest mod statutul României de stat beligerant la Conferința de Pace de la Paris.

Capitolul I

Ofensiva armatei Romȃniei în Transilvania în campania anului 1916

Cauzele conflagrației

Primul război mondial a izbucnit din cauza conflictelor de interese atât economice cât și politice ale puterilor imperialiste din acea vreme. Scânteia care l-a declanșat a fost atentatul de la Sarajevo (28 iunie1914), în care un tânăr sârb pe nume Gavrilo Princip, l-a asasinat pe moștenitorl tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand și pe soția acestuia. In urma acestui incident, pentru a aplana conflictul, Viena a pus guvernului de la Belgrad niște condiții de neacceptat, care atentau la independență statului sârb.

Din dorința de a-și impune propriile interese, marile puteri au trecut de o parte sau de cealaltă a celor două state aflate în dispută, hotărând mobilizarea. În acest fel s-au creat cele două tabere combatante:Tripla Înțelegere formată din Franța, Anglia și Rusia, la care s-a adăugat Belgia, care fusese invadată de trupele germane, dar și Serbia, iar de cealaltă parte erau Puterile Centrale: Germania și Austro-Ungaria.

Neutralitatea

România deși avea semnat un tratat cu Puterile Centrale, a decis să rămână neutră, deoarece nu Puterile Centrale erau cele agresate, ci ele erau invadatoarele. Neutralitatea a fost hotărâtă într-un Consiliu de Coroană încă din 3 august 1914. La fel a făcut și Italia.

Dacă pe scena politică s-au format două curente, unul germanofil reprezentat de regele Carol I și de Petre Carp, și un altul pentru o acțiune militară împotriva Austro-Ungariei, din punct de vedere al opiniei publice situația era foarte clară, aceasta cerând eliberarea Transilvaniei.

Desfășurarea ulterioară a evenimentelor, prin moartea regelui Carol I (16 octombrie 1914) și punerea sub semnul întrebării a victoriei Puterilor Centrale, a făcut să crească forța curentului naționalist reprezentat de Take Ionescu, N. Filipescu, N. Iorga, Brătianu, Goga și Lucaci (ultimii doi ardeleni). Acest current a influențat decisive intrarea în război a României alături de Puterile Înțelegerii.

În perioada de doi ani în care România a fost neutră,  Turcia  la  23 noiembrie 1916 și Bulgaria la 10 septembrie 1915 au intrat în război de partea Germaniei, în timp ce Italia la 23 mai 1915 a trecut de partea Franței.

Intrarea României în război s-a făcut în urma semnării la 17 august 1916 de către premierul  Ion I. C. Brătianu a două tratate, unul politic și unul militar, cu Anglia, Franța, Rusia și Italia. Prin cel politic i se promiteau României teritoriile locuite de români în Imperiul Austro-Ungar, Transilvania până la Tisa, cu Banatul precum și Bucovina. Cel militar stipula ca armata română să întregească aripa stângă a frontului rusesc, să fie susținută în operațiunile din Ardeal de o ofensivă rusă pe frontal austriac, de o alta aliată spre Salonic, precum și primirea de ajutoare militare consistente rusești în Dobrogea. Intrarea de facto în război s-a produs la 27 august când România a declarat război Austro-Ungariei.

Contele Czernin, ministrul Austro-Ungariei la București a declarat la 11 decembrie 1918 după capitularea Puterilor Centrale că: Neutralitatea României s-a opus ca un zid protector, interzicând strategiei imperiale [austro-germane] orice ofensivă germano-bulgară reunită împotriva rușilor.

Prima parte a campanie

Ofensiva română din Transilvania: august 1916

În urma declarației de război a României împotriva Austro-Ungariei de la 27 august 1916, în noaptea de 27 spre 28 august armata română a trecut Carpații prin 18 locuri. În acest timp în vest se făceau eforturi foarte mari pentru apărarea și salvarea Verdunului. Planul de război al armatei române era: eliberarea Transilvaniei și organizarea defensivei înspre Bulgaria. În Transilvania erau concentrate trei armate: Armata I condusă de generalul Culcer, Armata a II-a comandată de generalul Averescu și Armata a IV-a a generalului Prezan, iar Armata a III-a împreună cu forțele rusești susțineau frontul defensiv dinspre Bulgaria (în principal cel din Dobrogea). Comanda supremă o avea regele Ferdinand, iar conducerea operațiunilor șeful Statului Major.

Inamicii au conceput un plan de război prin care au încercat să-l contracareze pe cel românesc. Au inițiat un atac în Dobrogea cu trupe bulgaro-germano-turce, sub comanda generalului Mackensen, iar în Transilvania au organizat defensiva pe linia Mureșului, sub comanda generalului austriac Arz von Straussenberg.

În Ardeal armata română a reușit să elibereze Brașovul la 29 august, apoi Petroșaniul și Orșova (în Banat) la 4 septembrie, iar după luptele câștigate la Miercurea Ciuc (5 – 11 septembrie), Odorhei (15 septembrie) și Răstojna (24 – 28 septembrie) reușește să controleze cursul superior al Mureșului și Târnavelor.

În bătălia de la Merișor (14 – 16 septembrie) și de la Bănița, armata română pierde, apoi reocupă și iar pierde Petroșaniul fiind să se retragă pe frontieră. Între 1- 16 septembrie s-au dat lupte în preajma Sibiului. La 15 septembrie Armata a IV-a română a reușit să elibereze Făgărașul.

Contraatacul Puterilor Centrale: septembrie-octombrie 1916

Puterile Centrale pentru a redresa situația de pe frontal românesc au luat trupe germane de pe celelalte fronturi și le-au concentrate în apropierea liniei Mureșului. Beneficiiind și de situația care le era favorabilă în Dobrogea prin Victoria de la Turtucaia, generalul Falkenhayn, la sfârșitul lui septembrie a ordonat o contraofensivă generală. Înaintea acestei offensive armata română se afla pe linia Răstojna – Sovata – Cohalm – Făgăraș – Sibiu, însă rămaseră izolate grupurile Olt, Jiu și Cerna. Ca urmare a înfrângerii suferite de grupul Olt la Sibiu (26 – 28 septembrie), chiar dacă ulterior s-au obținut victorii la Hurdubechiu, Porumbac și Sovata – Praid, inamicul nu a putut fi oprit, astfel că Falkenhayn ocupă Făgărașul la 4 octombrie, câștigă și la Senca, pentru ca la 7 -8 octombrie cu toată opoziția eroică a armatei române în fața Brașovului să o forțeze să se retragă în trecătorile Munților Carpați.

Determinantă pentru eșecul campaniei din Ardeal a fost situația devenită critică din Dobrogea. Deoarece guvernul țarist nu a trimis la timp forțele militare promise pentru apărarea Dobrogei, dar și din cauză că armata română de acolo era insufficient înarmată, nepregătită, dar și prost condusă a avut loc înfrângerea de la Turtucaia (2 – 6 septembrie). Această situație a determinat aducerea de trupe române din Ardeal și punerea Armatei a III-a de la Dunăre sub comanda generalului Averescu pentru a organiza o contraofensivă. Rușii reușesc să-l oprească pe Mackensen pe linia Rasova – Cobadin – Tuzla, iar generalul Averescu trece Dunărea prin surprindere la 1 octombrie însă din cauza pregătirii tehnice insuficiente, dar și din cauza deteriorării situației din Ardeal e nevoit să se retragă la 3 octombrie. Nici ofensiva din Dobrogea nu a avut success, ba mai mult, inamicul reușește ruperea liniei Topraisar – Tuzla – Cobadin împotriva trupelor conduse de colonelul Poetaș și Scărișoreanu și ocupă Constanța la 22 octombrie și Cernavodă la 25 octombrie. b#%l!^+a?

La 12 octombrie 1916 începe în Ardeal ofensiva inamicilor de trecere a munților, secondată de un atac simultan dinspre sud de peste Dunăre. Un mare dezavantaj pentru armata română era faptul că trebuia să susțină un front lung de aproape 1500 km. Pentru a evidenția acest aspect trebuie amintit că frontul francez avea 700 km fiind apărat de 4 milioane de ostași, cel italian de 600 km avea 1 milion și jumătate de luptători, iar cel rusesc cu o lungime comparabilă cu cel românesc avea 4 milioane de soldați, în timp ce frontul românesc de 1500 km avea numai 600.000 de oameni.

Prima încercare de trecere a munților de către germani s-a terminat cu un eșec pentru ei. Între 12 – 23 octombrie le este respins atacul la Oituz, pentru ca la 23 – 27 octombrie să aibă loc ofensiva de success a generalului Grigorescu. Trecătoarea Branului este închisă prin bătălia sângeroasă de la Predeal (12 – 23 octombrie). Nu s-a putut trece nici pe la Olt, iar pe Jiu s-a mai înregistrat o altă victorie românească (27 – 29 octombrie). În aceste lupte vitejești au murit doi generali români: Praporgescu pe Olt și Dragalina pe Jiu.

A doua serie de lupte pentru trecători se dă în noiembrie. Cea de-a doua luptă de la Oituz (10 – 14 noiembrie) oprește din nou ofensiva germană. În trecătoarea Branului, la Câmpulung se dă a treia luptă câștigată și de această dată de armata română (11 – 17 noiembrie). Spargerea frontului român s-a produs la sud de Târgu-Jiu (16 – 17 noiembrie) și a fost decisivă în bătălia pentru apărarea trecătorilor, fiind deschisă calea liberă invaziei germane. La 21 noiembrie este ocupată Craiova, iar la 25 noiembrie este pierdută și trecătoarea Oltului. După lupta de la Severin din 23 noiembrie, Grupul Cerna rămâne izolat, în data de 25 noiembrie încearcă să se retragă, dar nu reușește și la 6 decembrie 1916 capitulează.

Tot în data de 23 noiembrie, Mackensen care acum avea întreaga comandă a operațiunilor germane, a trecut Dunărea pe la Zimnicea și conducea ofensiva germană care înainta concentric către capitală, în timp ce armata română își concentra forțele pentru a o apăra.

După lupta de la Prunaru (27 noiembrie), între 29 noiembrie și 3 decembrie se dă cea mai mare luptă din prima parte a războiului pe Neajlov și Argeș care este pierdută, deoarece din întâmplare germanii reușesc să pună mâna pe planurile de luptă ale armatei române. În urma acestei înfrângeri, germanii ocupă Bucureștiul la 6 decembrie în timp ce armata română se retrage pe Siret. Rușii se retrag și ei din Dobrogea, însă marinarii români reușesc să mențină controlul Dunării și a brațului Sfântul Gheorghe.

Frontul s-a stabilizat la 10 ianuarie 1917 încheindu-se astfel această primă campanie.

Nereușita campaniei din 1916 a fost cauzată de mai mulți factori:

Intrarea României în război nu a fost pregătită de aliați și nu a fost ales nici momentul cel mai favorabil, fiind făcută în mare grabă din cauza situației precare de pe celelalte fronturi;

Nu a venit ajutorul promis în muniții și armament care ar fi trebuit să fie livrat prin porturile rusești;

Sprijinul rusesc a fost insuficient și nu a venit la timp în Dobrogea și nu au organizat nici ofensiva promisă, iar cea din Macedonia a fost insuficientă;

Frontul pe care trebuia să lupte armata română era prea lung, iar armata insuficient pregătită tehnic și fiind nevoită să lupte împotriva uneia dintre cele mai performante armate ale acelor vremuri, armata germană.

Istoricul francez Lacour Gayet caracteriza România ca fiind paratrăznetul care a atras asupra sa loviturile ce trebuiau să se abată asupra aliaților atât din nord cât și din sud.

A doua parte a campaniei

După o iarnă foarte grea în condiții dificile: suprapopularea Moldovei cauzată de populația refugiată, frig și foamete, dar mai ales din cauza tifosului exantematic și a altor boli molipsitoare care au provocat mai multe decese decât lupta pe front, armata română cu ajutorul misiunii franceze condusă de generalul Berthelot a reușit să se refacă.

Situația generală se prezenta astfel: Odată cu intrarea în razboi a S.U.A. în 1917, aliații resping ofertele de pace. La 8 iunie ajung la Iași voluntarii ardeleni. Linia frontului româno-rus în 1917 era Brăila – Siret – Putna – Oituz – Carpați. Înaltul comendament a fost reformat, regele Ferdinand fiind comandantul suprem al frontului românesc, generalul rus Zaharov adjunctul acestuia cu sarcina de a comanda trupele rusești aflate pe frontul românesc, iar încă că din 14 decembrie 1916 Șeful Marelui Stat Major Român era generalul Prezan.

Trupele românești au fost împărțite în două armate: Armata I retrasă în spatele frontului pentru a fi înarmată și organizată, și care în iunie 1917 a fost plasată în sectorul Nămoloasa, între Armatele a IV-a și a VI-a ruse, precum și Armata a II-a română aflată în prima linie.

La 24 iulie 1917, Armata a II-a română și Armata a IV-a rusă au dezlănțuit atacul de la Mărăști și s-a reușit spargerea frontului german. Eșecul trupelor ruse pe frontul din Galiția și Bucovina a dus la oprirea ofensivei de la Mărăști și renunțarea la cea de la Nămoloasa, iar pentru a trimite trupe pe frontul aflat în dificultate s-a hotărât regruparea forțelor româno-ruse. În timpul acestei reorganizări s-a produs ofensiva Armatei a IX-a germane (6 august) la Mărășești, dublată de o alta pe valea Oituzului.

La 6 august s-a produs atacul german pe frontul rusesc în regiunea Făurei – Siret. Au urmat serii de lupte sângeroase la Doaga și Pătrășcani susținute de Armata I română condusă de generalul Constantin Cristescu pentru a opri inamicul. Contraofensiva română de la 10 august a reușit să oprească inamicul și să mențină frontul. La 12 august este învins la Panciu generalul rus Ragoza, care se retrage, însă noul commandant al Armatei I generalul Eremia Grigorescu reușește să se opună cu succes. Generalul Grigorescu reușise să convingă comandamentul de necesitatea menținerii frontierei și a primit și comanda armatelor româno-ruse de la Mărășești.

Mackensen insistă să continue ofensiva. Armata română reacționează prin luptele crâncene de la Chicera și Prisac (14 august), platoul Muncelului, dealul Buciului (15 – 18 august). La 19 august când germanii se hotărăsc să dea lovitura decisivă și să spargă frontal românesc între Mărășești și Răzoare are loc o victorie strălucită a armatei române. Acest insucces al germanilor i-a convins că “pe aici nu se trece”, determinându-I să ia decizia de a renunța la ofensiva pe acest front. Pețul victoriei de la Mărășești: 610 de ofiteri și 26800 de soldați români morți, răniți și dispăruți. Germanii au pierdut 47000 de militari (morți, răniți, prizonieri).

Nici ofensiva germană din sectorul Oituzului (8 – 12 august) nu a avut success, întâmpinând și aici o rezistență a armatei române de neînvins. Cu același rezultat s-au soldat și încercările din Munții Vrancei la Varnița și Muncelu (28 august – 3 septembrie). Din păcate ofensiva româno –rusă de la Cireșoaia (9 – 11 septembrie) a trebuit să fie oprită din cauza suspendării operațiunilor rusești.

Criza din Rusia provocată de război s-a agravat tot mai mult determinând în martie 1917 căderea regimului țarist și venirea la putere a comuniștilor. Ea nu s-a oprit aici, continuând cu lupta de eliberare a popoarelor de sub dominația rusească. În cele din urmă rușii au considerat că trebuie să încheie un armistițiu cu Puterile Centrale la 15 decembrie 1917 pentru ca pacea să fie semnată la Brest Litovsk (3 martie 1918). Aceasta prevedea ca trupele austro-germane să ocupe Ucraina până la Odesa, ceea ce a făcut ca România să fie înconjurată din toate părțile. Forțată de aceste împrejurări, România a fost nevoită și ea să înceteze războiul prin tratatul semnat la București la 7 mai 1918, dar care nu a fost niciodată ratificat, deoarece situatia pe celelalte fronturi devenise favorabilă aliaților României.

După încetarea ostilităților pe front, armata rusă s-a transformat într-o bandă de prădători, care a fost cu greu scoasă din țară de armata română după o serie de lupte la Galați, Pașcani, Spătărești,Mihăileni, etc. La cererea Sfatului Țării din Basarabia, armata română a trecut Prutul pentru a o curăța de bolșevici. La 9 aprilie 1918 Basarabia a proclamat unirea cu România.

Situația de pe celelalte fronturi evolua favorabil pentru aliații României:  bulgarii erau învinși de generalul Franchet d’Esperey în Macedonia, odată cu izbucnirea revoluției din Ungaria, armata austro-ungară începe să se destrame și abandonează frontul italian (la 4 noiembrie se încheie armistițiul italo-austriac), iar armata germană constrânsă de ofensiva franceză cere armistițiu (încheiat 11 noiembrie 1918).

A doua mobilizare

A doua mobilizare a armatei române a fost făcută pe 10 noiembrie 1918. În acest timp armata germană condusă de Mackensen începuse retragerea din fața trupelor franceze comandate de generalul Berthelot care trecea Dunărea pe la Slobozia. La 28 noiembrie 1918 Bucovina proclamă unirea cu România. Ultimele detașamente germane trec peste Carpați la 1 decembrie, moment în care regeleFerdinand I și generalul Berthelot intrau în București, iar Transilvania proclama și ea unirea cu România.

Armata română a intrat din nou în Transilvania ca să o elibereze la 24/25 noiembrie. Într-o primă fază nu a depășit linia de la izvoarele Mureșului, pentru a da libertate deplină adunării de la Alba Iulia în a lua decizii.

Comanda trupelor românești din Transilvania i-a fost acordată generalului Traian Moșoiu. Atrocitățile ungurilor împotriva romănilor și incursiunile permanente ale acestora pe teritoriul românesc, mai ales după venirea la putere a comuniștilor lui Bela Kun, a determinat armata română să treacă la ofensivă. După luptele date în Munții Apuseni (16 – 18 aprilie 1919), armata română eliberează  Satu Mare, Carei (19 aprilie), Oradea, Salonta  (20 aprilie), Debrețin (23 aprilie), pentru ca la data de 1 mai 1919 să se stabilizeze frontul de-a lungul Tisei.

Situația însă nu se liniștește, deoarece Bela Kun, profitând de certurile aliaților, face noi recrutări și la 20 mai întreprinde o ofensivă împotriva Cehoslovaciei, pentru ca la 20 iulie 1919 să-i atace pe români trecând Tisa prin trei puncte: Solnoc, Tokaj și Csongrad.

Deși exista o decizie a aliaților din 11 iulie prin care armata română trebuia să intre în Budapesta și să-i dezarmeze pe unguri, aceștia nu au ținut cont de această hotărâre și i-au atacat pe români. La 12 iulie 1919 comanda armatei române îi este încredințată generalului Gheorghe Mădărăscu.

Armata română ripostează la atacul ungurilor din 20 iulie, și la 23 iulie îi respinge peste Tisa la Csongrad, în timp ce în sectorul principal de la Solnoc unde inamicul făcuse progrese mai mari i-a respins la 26 iulie. În aceeași zi au recuperat malul Tisei și la Tokaj, stabilizând frontul din nou de-a lungul Tisei.

După respingerea atacului unguresc și stabilizarea frontului, urmează ofensiva armatei române care a trecut Tisa pe la Fegyvernek în noaptea de 29 – 30 iulie. Ajunsă în cealaltă parte a Tisei, armata română este organizată în trei corpuri: cel al generalului Demetrescu poziționat pe flancul drept cu direcția spre nord, cel al generalului Holban situat în centrul frontului cu direcția Budapesta, și cel de-al treilea corp de armată al generalului Moșoiu din flancul stâng cu direcția spre sud.

Până la data de 3 august 1919 cele 3 armate române zdrobesc armatele ungurești din pustă prinse la Miskloc, Cegled, Kecskemet, Kiskumfelegy, pentru ca la 4 august grupul condus de generalul Holban să intre triumfător în Budapesta.

În partea de nord armata română ocupă teritoriul până la frontul cehoslovac, în partea de sud ajunge până la cel franco-sârbesc, iar spre vest ocupă orașele Gyor, Szekesfehervar, Veszprem până la lacul Balaton.

Comandamentul român le impune ungurilor în cadrul tratativelor un armistițiu prin care îi dezarmează total. După 4 luni de ocupație, la 16 noiembrie, armata română predă Budapesta unei comisii interaliate, după care începe retragerea spre frontierele stabilite la conferința de pace.

Bătălia pentru Transilvania a avut loc în perioada 27 august – 25 octombrie 1916 și a fost una din operațiunile majore realizate de armata română în timpul primului război mondial. A început ca o încercare a armatei române de a recupera Transilvania și ca o încercare de a scoate Austro-Ungaria din război. Deși inițial ofensiva română în Transilvania a fost marcată de succes, ofensiva Bulgariei în Dobrogea a dus la retragerea unor efective importante ale armatei române din Transilvania și mutarea acestora pe frontul din Dobrogea. Acest lucru a dus la un contraatac de succes germano-austro-ungar care s-a finalizat cu retragerea totală a trupelor române din Transilvania la sfârșitul lui noiembrie 1916.

Ofensiva română (27 aug. – 15 sept.)

Pe 27 august 1916, trei armate române au trecut la atac traversând Carpații Meridionali, după care au intrat în Transilvania. Primele atacuri au fost încununate de succes, obligându-i pe austro-ungari să se retragă, dar, la mijlocul lui septembrie, germanii au transferat pe frontul transilvănean patru divizii, avansarea românilor fiind oprită. Rușii au deplasat la rândul lor în ajutorul românilor trei divizii, dar acești militari nu au fost aprovizionați corespunzător.

După predarea la 6 septembrie a trupelor române care au pierdut în Dobrogea Bătălia de la Turtucaia, la 15 septembrie, Consiliul român de război a hotărât să oprească ofensiva în Transilvania și să se concentreze pe distrugerea grupului de armate Mackensen în schimb (plan cunoscut sub numele Ofensiva Flămânda).

Contraofensiva Puterilor-Centrale (18 sept. – 29 nov.)

Coloană cu prizonieri români și trupe ale bateriei austriece de 30.5 cm

Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era acum asigurată de Falkenhayn (demis din funcția de șef al Statului Major). El a declanșat propria ofensivă pe 18 septembrie. Primul atac a fost declanșat împotriva Armatei I română lângă orașul Hațeg. Atacul a oprit avansarea românilor. După opt zile, două divizii de vânători de munte germani aproape că au reușit să taie coloanele române în marș lângă Sibiu. Trupele române au fost nevoite să se retragă în munți, iar germanii au reușit să ocupe Pasul Turnu Roșu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a română a atacat forțele germane la Brașov, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a 4-a, care acționa în nordul țării s-a retras în condițiile în care armata austriacă exercita o presiunele moderate asupra sa, astfel că, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate efectivele înapoi în interiorul granițelor naționale.

În momentul izbucnirii primului război mondial, ce se va numi pentru români Războiul pentru Întregirea Neamului, românii ardeleni și-au pus speranța în unirea cât mai grabnică cu Regatul României. Aveau însă să mai aștepte timp de patru ani, din anul 1914 până în anul 1918.

Românii ardeleni, cetățeni ai monarhiei austro-ungare, erau supuși îndatoririlor cetățenești din Imperiul Austro-ungar. Printre aceste îndatoriri se număra și datoria de a servi în armata chezaro-crăiască. Cu toate că dintre națiunile dominate din imperiu românii se situau ca și număr înaintea altora, precum slovacii, rutenii, slovenii și italienii, numărul ofițerilor de orice grad, inferior sau superior, era mult mai mic decât al acestora din urmă. Nu se dorea ca unitățile militare, constituite în principal din naționalitățile dominate și asuprite, să fie conduse de ofițeri de același sânge. Aceasta în ciuda afirmației lui von Jagow:

„Concesiile față de români sunt poate incomode pentru domnii maghiari, dar ce înseamnă oare niște dificultăți de politică internă față de totala prăbușire a imperiului?”

Se recunoștea deci importanța națiunii române din Imperiu și autoritățile își dădeau seama că trebuie sa acorde atenție deosebită românilor ardeleni, dacă nu doreau ca aceștia să își îndrepte, firesc, privirile și speranțele, spre România.

Cu toate că sentimentele îi îndreptau spre frații de peste Carpați, românii ardeleni vor răspunde la chemarea sub arme a împăratului. Deși gândul lor era la unirea cu România, ei vor sângera pe câmpurile de luptă sub drapelul austro-ungar. Au plecat spre front în unități austro-ungare, între 1 august 1914 și octombrie 1918, un număr de peste 650.000 români ardeleni. La acest număr se adaugă alți peste 34.000 români care au fost încadrați la serviciile auxiliare, partea sedentară sau au fost mobilizați pe loc. Dintre toți acești români ardeleni, peste 80.000 vor cădea sau vor fi dați dispăruți pe câmpurile de luptă ale Europei, acolo unde i-a trimis monarhia austro-ungară, să moară pentru scopuri care nu erau ale lor. Alți peste 60.000 vor fi răniți, vor rămâne invalizi sau se vor îmbolnăvi pe front. Vor rămâne în urma acestor morți, răniți și dispăruți, aproape 80.000 orfani și peste 38.000 văduve, cifre la care se adaugă mii de alți români ardeleni refugiați în România, arestați sau internați în lagăre de către autoritățile chezaro-crăiești.

Românii ardeleni au încercat să se alăture României și armatei române cu mult timp înaintea izbucnirii primului război mondial. În chiar momentul începerii conflagrației mondiale, românii ardeleni își manifestă nesupunerea față de autoritățile austro-ungare în cel mai felurit chip: ofițerii români din Făgăraș plănuiesc să răzvrătească românii din zonă și să deschidă drum armatei române, în speranța că exemplul lor va fi urmat de celelalte regimente constituite din români; rezerviștii nu se prezintă la ordinul de chemare; tinerii refuză să se prezinte în fața comisiilor de încorporare; ostașii dezertează din unități, pe drum spre front sau chiar pe front. Căzuți în prizonierat, românii ardeleni fac tot posibilul să se alăture armatei române. În total, se estimează că cca 100.000 români ardeleni vor servi în armata română între anii 1916-1919.

Constituirea unităților de voluntari

Începuturile voluntariatului românesc ar putea fi considerate, după unii autori, cele făcute de generalul pensionar Ștefan Stoika, originar din Banat. Acesta a înființat la București, în anul 1913, o “legiune ardeleană”, cu scopul de a face propagandă și a lupta pentru cucerirea Banatului și a Transilvaniei. Generalul a echipat voluntarii cu armament cumpărat din bani donați, iar în anul 1915 face cu aceștia și exerciții militare. Voluntarii urmau să fie distribuiți la regimentele românești ca și călăuze, în caz de conflict între România și Imperiul Austro-ungar.

Alte încercări de constituire a unei “legiuni ardelene” au făcut Octavian Goga și profesorul Simion Mândrescu în anul 1915, aceștia întemeind o organizație ce va cuprinde în foarte scurt timp cca 3.000 membri (în octombrie 1915). Aceștia beneficiau și de un organ de presă propriu, intitulat “Ardealul”.

România fiind însă în stare de neutralitate până în anul 1916, autoritățile române nu puteau susține oficial asemenea inițiative fără a-și periclita statutul de non-beligerant. S-a ajuns totuși ca ardelenii să fie acceptați în armata română individual, renunțându-se la ideea de a forma unități militare exclusiv din ardeleni. În acest fel au putut fi integrați în armata română până la sfârșitul anului 1915 un număr de peste 20.000 voluntari ardeleni, ofițeri, subofițeri și ostași.

Intrarea României în război la data de 15 august 1916 deschide calea oficială spre afirmare a voinței românilor ardeleni de a servi România pentru eliberarea Transilvaniei. În acel moment se găseau peste 30.000 români ardeleni încadrați oficial în armata română ca ofițeri și soldați, iar alți 100.000 (alte surse precizează 120.000) se găseau ca prizonieri în lagărele rusești, după ce fuseseră capturați sau dezertaseră în timp ce luptau în armata austro-ungară. Aceștia din urmă vor constitui grosul corpurilor de voluntari ardeleni ce vor lupta în armata română ca și uninități militare constituite aproape exclusiv din români din Transilvania.

După doi ani de neutralitate, România intră în Primul Război Mondial alături de Antanta, adică de Franța, Marea Britanie și Rusia împotriva Austro-Ungariei și Germaniei. Scopul declarat era recuperarea teritoriilor românești aflate sub dominație austro-ungară – Transilvania, Crișana, Maramureșul, Banatul și Bucovina. Ofensiva armatei române a început în seara zilei de 27 august 1916, la Fundata, un sat aflat în mijlocul culoarului Bran – Rucăr, sat prin inima căruia trecea granița care despărțea România de Austro-Ungaria. Este locul în care și-a dat viața primul român în Primul Război Mondial, locotenent-colonelul Gheorghe Poenaru Bordea, împușcat de unguri în chiar seara zilei în care România a intrat în război.

„Atacul a fost dat într-un moment surpriză pentru inamic, pentru că românii au forțat trecătorile destul de repede. Chiar a doua zi Brașovul era ocupat de armata română. Am ajuns foarte repede în zona Făgărașului, de asemenea eram la porțile Sibiului, însă în acel moment a intrat în luptă Bulgaria”.

Cum a ajuns însă România ca, după doi ani în care a stat deoparte, să decidă sa intre în război? Încă de la începutul conflagrației, în iulie 1914, ambele tabere făceau presiuni asupra autorităților de la București să li se alăture pe câmpul de luptă. În România însă, opinia publică – atât la nivelul societății, cât și la nivelul clasei politice – era foarte clară: dacă va fi să intre în război, țara nu se va alătura niciodată Germaniei sau Austro-Ungariei. Motivul era unul foarte clar: idealul românilor era alipirea Ardealului la țara-mamă și, prin urmare, nu se puteau ralia unei puteri care ținea sub dominație această Provincie.

„Pentru noi, acest război avea o singură justificare: unirea cu Transilvania”. „Rusia recunoștea granițele și se angaja să respecte granițele din acel moment ale României și, mai mult decât atât, recunoștea și sprijinea interesul României pentru provinciile în care locuiau români de pe teritoriul Austro-Ungariei”.

România își ia angajamentul intrării în război alături de Antantă

Așa se face că, după doi ani de negocieri purtate de guvernul liberal condus de Ionel Brătianu cu Marea Britanie, Franța și Rusia, la 17 august 1916 România își ia angajamentul intrării în război alături de Antantă. Regele Carol I murise în octombrie 1914, iar succesorul său, Ferdinand, deși provenea din aceeași familie germană a Hohenzollernilor, s-a lăsat convins să poarte război împotriva patriei natale.

Pe 27 august 1916, Regele Ferdinand convoacă guvernul și partidele de opoziție la reședința sa de la Palatul Cotroceni, la o ședință a Consiliului de Coroană. Situația era departe de a semăna cu cea din 1914: monarhul nu le-a mai cerut opinia politicienilor dacă să angajeze sau nu țara în război, ci doar le-a comunicat acest lucru. Decizia fusese deja luată cu zece zile înainte iar angajamentul de a merge pe front fusese semnat de prim-ministrul liberal Ionel Brătianu. „Nu mai putem sta în neutralitate. Eu, după matură reflecție și după lupte interne, am ieșit biruitor asupra mea. Întrunirea noastră este istorică și plină de răspunderi pentru toți. În hotărârea ce iau sunt călăuzit numai de sentimentul poporului român și de o întreagă Convingere”, sublinia regele.

„El a realizat că are de ales între a-și respecta jurământul față de țară și între a trăda familia. a trădat familia, a ales să-și trădeze familia, a fost exclus din casa de Hohenzollern”, explică Nicolae Pepene. „Educația pe care a primit-o Ferdinand n-a fost una prusacă – germană, iar în familia regală a României un cuvânt greu de spus în acel moment avea regina Maria”, adaugă Armand Goșu.

Înfrângerea de la Turtucaia, începutul sfârșitului

În aceeași seară de 27 august 1916, România declară război Austro-Ungariei. Motivul invocat era asuprirea de către autoritățile de la Budapesta și Viena a românilor din provinciile aflate sub ocupație: Transilvania, Crișana, Banat, Maramureș și Bucovina.

Odată cu intrarea în război au ieșit la iveală însă proasta organizare și slaba pregătire a armatei române, degringolada și corupția clasei politice care au dus, în scurt timp, la dezastru. Douăsprezece zile a durat bucuria victoriei, din 28 august până pe 6 septembrie. În acest interval de timp, armata română a avut câteva victorii reușind să elibereze o parte însemnată din Transilvania. Nu s-a luat însă în calcul faptul că la sud aveam o Bulgarie ostilă, care intrase în război de partea Austro-Ungariei și Germaniei. „Brătianu a spus: nu se poate, noi pentru asta intrăm în război, pentru frații noștri din Ardeal, deci armata română trebuie să urce pe crestele Carpaților, trebuie să intre în Transilvania”, spune Armand Goșu. „Bulgarii, susținuți de armata bulgară și armata turcă, au atacat, ne-au înfrânt la Turtucaia și am fost nevoiți să oprim ofensiva în Transilvania”, adaugă Nicolae Pepene.

Înfrângerea armatei române la Turtucaia a însemnat începutul sfârșitului. Nemții și austriecii au atacat încontinuu, astfel încât, trei luni mai târziu, în decembrie 1916, întreaga parte de sud a țării fusese ocupată, iar guvernul, regele și populația s-au retras în Moldova. Armata română pierduse peste 250.000 de militari pe front, adică o treime din forțele mobilizate în august.

Capitolul 2

Izbucnirea rǎzboiului

În urma asasinatului evenimentele se precipitǎ. Monarhia înverșunatǎ acuzǎ pentru asasinat Regatul Sârb, pe care îl atacǎ în 28 iulie. Peste douǎ zile Rusia mobilizeazǎ în ajutorul sârbilor o armatǎ de circa 1,2 milioane de militari. Germania someazǎ Rusia sa-și retraga trupele în 24 de ora, în caz contrar îi declarǎ rǎzboi. Rusia refuzǎ ultimatumul și Germania se ține de promisiune. Franța primește și ea declarația de rǎzboi a Germaniei în data de 3 august, ea fiind aliata Rusiei.

Conform planului Schlieffen, Franța trebuia invadatǎ înainte ca Rusia sǎ fie gata de rǎzboi, altfel Germania trebuia sǎ lupte pe douǎ fronturi, atât pe est cât si pe vest.

Linia fortificatǎ de pe granița Francezǎ se putea ocoli prin Belgia. Dar cum ea se declarase neutrǎ și nu permitea trecerea trupelor germane pe teritoriul sǎu, în 4 august este invadatǎ de Germania. Deoarece Marea Britanie garanta neutralitatea Belgiei, ea declarǎ rǎzboi în aceeași zi Germaniei. Nu trecuserǎ nici cinci sǎptǎmâni de la asasinat și toatǎ Europa se afla în Rǎzboi. În noiembrie întrǎ în rǎzboi și Turcia de partea Puterilor Centrale.

Rǎzboiul de tranșee

Armata germanǎ cu un efectiv de 1,5 milioane de oameni, pǎrea de nestǎvilit. I-a înfrânt pe francezi pe toatǎ lungimea frontului de vest, în 31 august la Mons fǎrâmițeazǎ corpul expedoționar britanic, cu un efectiv de doar 70.000 mii de oameni, în septembrie însǎ, în lupta de la Marne sunt opriți de cǎtre francezi. Fiecare dintre pǎrțile beligerante se stabilește pe pozițiile cucerite și construiește câte o rețea de tranșee, care sunt separate între ele doar de o fâșie îngustǎ de pǎmânt, „pǎmântul nimǎnui”. Tranșeele se întind pe o lungime de 700 km în nordul Franței, de la Canalul Mânecii pânǎ în Elveția.

Pânǎ la urmǎ rǎzboiul din tranșee de pe frontul de vest, a durat patru ani. Luptele durau luni întregi, în cazul unor „mari breșe” combatanții mureau cu zecile de mii într-o singurǎ zi. Rezultatul a fost cucerirea unei fâși de câțiva metri de pǎmânt. Pânǎ la sfârșitul rǎzboiului, pe acest front, nici una dintre pǎrți nu a reușit o înaintare de mai mult de 65 de km.

Prin atacarea fortǎreței Verdun, de o importanțǎ strategicǎ deosebitǎ, în februarie 1916, germanii vroiau sǎ dea Franței „lovitura de grație”. Au murit mii de soldați din ambele tabere, dar Verdunul va rǎmâne în mâna francezilor. În lupta depusǎ pe râul Somme, în cursul atacului britanic, încǎ în prima zi au murit 60 de mii de oameni. Marile pierderi aproape cǎ au lǎsat fǎrǎ combatanți armata voluntara englezǎ

Frontul de Est

În acest timp se duceau lupte grele și pe frontul de est. În lupta cu rușii, armata austro-ungarǎ a sucombat și germanii au trebuit sǎ transfere aici o armatǎ mai mare decât cea planificatǎ inițial. Al doilea front, de care se temeau atât de mult la începutul rǎzboiului, a devenit o realitate. Dar în 1914 cu victoriile de la Tannenberg și de la lacurile Mazur, apoi invadarea Poloniei, aflatǎ sub suveranitatea Rusiei, au dobândit pe neașteptate mari victorii asupra Rusiei. În același an Bulgaria intrǎ în rǎzboi de partea Germaniei și armata formatǎ din trupe bulgǎrești și germane ocupǎ cu rapiditate Serbia. Trupele austriece nu au avut prea mult succes pe frontul balcanic și cel de est, dar fațǎ de Italia, care în 1915 a trecut de partea Antantei, au repurtat o serie de succese. În 1916 și România a intrat în rǎzboi de partea Antantei, dar germanii, intr-o campanie scurtǎ și executatǎ impecabil, au invadat o mare parte a țǎrii obținând o sursǎ importantǎ de țiței.

Rǎzboiul cuprinde lumea

La data de 22 august 1915 Japonia declarǎ rǎzboi Germaniei și își îndreaptǎ atacul împotriva coloniei germane Tsingtao. Aceasta e cuceritǎ dupǎ 11 sǎptǎmâni, în urma unei ofensive alǎturi de trupe britanice. Navele militare germane sunt urmǎrite prin oceanul Indian, prin sudul Atlanticului și lupte navale grele se înregistreazǎ lângǎ insulele Maldive și pe lângǎ portul cilian Coronel. Coloniile germane din sud vestul Africii au fost atacate de forțe sud-africane, iar cele din estul Africii de forțe Britanice.

Niciodatǎ nu existase un asemenea rǎzboi în istoria mondialǎ. Pe tot parcursul lui s-au introdus tehnici noi și invenții ucigǎtoare tot mai eficiente. Germanii au folosit pentru prima oarǎ artileria grea. Loviturile tunului denumit „Berta cea grasǎ” se auzeau și peste canalul Mânecii. Cele mai mari pierderi au fost cauzate de mitralierele și de gazele de luptǎ. Gazul de luptǎ, sufocant și orbitor fǎcea victime și din rândurile lansatorilor, odatǎ cu schimbarea direcției vântului. Vehicolul de rǎzboi britanic – tancul – a fost introdus în luptǎ pentru prima oarǎ în ofensiva britanicǎ de pe râul Somme. Atunci a fost consideratǎ „mașina învingǎtoare” a rǎzboiului. Ulterior s-a dovedit cǎ introducerea lui a fost prematurǎ, deoarece au fost prea puține exemplare pentru un succes rapid, și astfel s-a pierdut mult din efectul surprizǎ scaontat.

Atac din aer

Toți beligeranții au utilizat aparatele de zbor nou descoperite, și pentru prime oarǎ în istorie a fost bombardatǎ și populația civilǎ. Anglia a fost atacatǎ deseori de marile dirijabile Zeppelin. Piloții noilor avioane biplane, înarmați cu armament de infanterie sau doar cu cǎrǎmizi, duceau în aer o luptǎ pe viațǎ și pe moarte. Cu toatǎ dezvoltarea tehnicii militare, conducǎtorii țǎrilor aflate în conflict erau convinși cǎ victoria se va obține prin trimiterea pe câmpul de luptǎ a unui numǎr mare de oameni.

Între timp situația era „nimic nou pe frontul de vest”. Comandanții britanici, în frunte cu generalul Sir Douglas Haig erau convinși cǎ soarta rǎzboiului va fi decisǎ prin marile ofensive, cu mari sacrificii umane și au combǎtut orice altǎ situație propusǎ. Excepție a fǎcut doar planul lui Sir Winston Churchill – ministrul forțelor navale militare. Churchill era convins cǎ victoria se putea obține doar prin scoaterea Turciei din rǎzboi. În 1915 marina regalǎ a întreprins o expediție spre marea Neagrǎ în Dardanele, dar nu a reușit sa cucereascǎ capitala turcǎ Constantinopol (Istambul de azi). Turcii au respins și atacurile trupelor britanice, australiene și neo-zelandeze, debarcate pe țǎrmurile de lângǎ Gallipoli.

Noua conducere militarǎ

În 1916, ambele pǎrți aflate în conflagrație și-au mǎrit producția industriei militare. În Anglia, Lloyd George a devenit prim ministru, și a fost introdus serviviul militar obligatoriu. În Germania, conducerea militarǎ s-a concentrat în mâinile generalilor Hindenburg și Ludendorff. Franța, abia în 1917 și-a gǎsit un conducǎtor cu voințǎ de fier, în persoana lui Georges Clemenceau, supranumit Tigrul.

Rǎzboiul pe mare

Mǎrile, pe toatǎ perioada conflagrației au fost dominate de britanici. În 1916 flota navalǎ germanǎ a intrat î luptǎ directǎ cu flota regalǎ. Lângǎ peninsulele Iutlanda, britanicii au suferit pierderi mai mari, dar au forțat navele germane sǎ se retragǎ; acestea au rǎmas în porturi pânǎ la sfârșitul rǎzboiului. Marina regalǎ a instituit blocada porturilor germane, privând astfel Germania de aprovizionare cu mǎrfuri de importanțǎ vitalǎ.

Germanii se pregǎteau și ei sǎ realizeze o blocadǎ, țelul lor fiind scufundarea cu ajutorul submarinelor a tuturor navelor de transport care navigau spre Marea Britanie. La 8 mai 1915, un submarin german a scufundat transatlanticul Lusitania, având la bord 128 de pasageri influenți americani. Cu aceastǎ scufundare devenea foarte probabilǎ intrarea S.U.A în rǎzboi de partea Antantei.

Pânǎ în 1917, germanii au renunțat la rǎzboiul cu submarine, dar l-au reînceput cu cod „scufundabil la observare”, o operațiune a cǎrei țintǎ o constituia orice navǎ ce naviga pe apele teritoriale ale Puterilor Antantei.

Credeau cǎ vor reuși sǎ infometeze Anglia, pânǎ ce trupele americane vor fi gata de luptǎ. Au scufundat sute de nave comerciale, pânǎ ce Anglia le-a organizat în convoaie și le-a escortat cu distrugǎtoare, cǎrora submarinelor germane nu le fǎcea fațǎ.

În aprilie 1917, președintele american Woodrow Wilson a declarat rǎzboi Germaniei. Pe frontul de vest continua lupta. Germanii au fost respinși, dar numai pânǎ la linia Hindenburg, bine fortificatǎ. LA Passchendaele, britanicii s-au împotmolit în mlaștinǎ. Germanii au câștigat mai multe bǎtǎlii și pe frontul de est, unde bolșevicii, ajunseserǎ la putere, în urma revoluției ruse din octombrie 1917.

Epuizați în urma rǎzboiului

Cu toate cǎ armatele germane și austriece au obținut o victorie nimicitoare îpotriva armatei italiene, cu încetul aliații Germaniei au ajuns la capǎtul puterilor. Împǎratul austriac a îcercat sǎ facǎ o pace separatǎ, iar turcii în urma pierderii Ierusalimului și a Bagdadului au bǎtut în retragere. Și soldații germani prezentau semne de obosealǎ, aveau moralul tot mai scǎzut și americanii se apropiau. Primele trupe, sub conducerea generalului maior Pershing, au debarcat î Europa la 27 iunie 1917

Ludendorff a forțat ultima șansǎ a victoriei, când în 3 martie 1918 a încheiat pacea separatǎ cu guvernul bolșevic sovietic la Brest-Litovsk, și astfel a putut transfera peste un milion de oameni pe frontul de vest. Marea ofensivǎ Ludendorff, începutǎ la 31 martie a respins temporar trupele Antantei în Franța. Pierderile umane au fost uriașe pe ambele pǎrți, dar în iulie, o sutǎ de mii de militari americani au venit în ajutorul trupelor Antantei.

Finalul

Poporul german era înfometat și realizând inevitabilitatea înfrângerii armata s-a demoralizat. În 8 august 1918 armatele unite ale antantei sub comanda generalului Foch au întreprins un atac, lângǎ Amiens, care a dus în fine la o importantǎ breșǎ. Nemții au fost respinși pe teritoriul Belgiei, dar au luptat cu îndârjire, și la terminarea rǎzboiului stǎpâneau încǎ teritorii strǎine. În octombrie s-a destrǎmat imperiul Austro-ungar. Forțele britanice și arabe, sub conducerea lui T.E.Lawrence au ocupat Damascul, iar Portugalia și Turcia a capitulat. Flota germanǎ s-a rǎsculat, Kaiserul a fost alungat de pe tron. LA 31 octombrie 1918 Germania a cerut un armistițiu, care a intrat î vigoare în data de 11 noiembrie 1918. La tratativele de pace din iunie 1919, puterile învingǎtoare au impus condiții aspre învinșilor. Rǎzboiul menit sǎ „punǎ capǎt oricǎrui rǎzboi” – luase sfârșit.

Viitorul Sumbru

Dupǎ terminarea rǎzboiului, puterile victorioase s-au adunat la Versailles pentru a discuta condițiile de pace. La 28 iunie 1919 s-a finalizat tratatul de pace. Antanta, mai ales Franța a dorit s-a fie despǎgubitǎ pentru toate pagubele suferite. Germania a fost obligatǎ sǎ cedeze unele teritorii puterilor Antantei, iar despǎgubirile a trebuit sǎ le plǎteascǎ î aur, animale și materii prime, de exemplu fier și cǎrbune. Umilirea lor a fost completǎ de ocuparea militarǎ a zonei Rinului.

Istoricii considerǎ cǎ aceste despǎgubiri imense au dus la ruinarea sistemului financiar german în anii 1920. Aceastǎ situație financiarǎ a permis ridicarea partidului national – socialist, cu Hitler în frunte și izbucnirea unui nou rǎzboi mondial exact dupǎ 20 de ani de la semnarea tratatului de pace.

Capitolul 3

MUTATII DEMOGRAFICE ÌN TRANSILVANIA

îN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Din punct de vedere uman, Primul Război Mondial a insemnat numai în Europa circa opt milioane si jumătate de victime din ràndul combatantilor, circa 1.200.000 de pierderi provenind din Austro-Ungaria, ceea ce spune mult in legătură cu amploarea mutatiilor demografice din acei ani din tarile beligerante. Din Transilvania, in intervalul 1 august 1914 — 1 noiembrie 1918, an fost mobilizati in cadrul armatei austro-ungare 926.500 de barbati, ceea ce reprezenta cìrca l6,5% din toată populatia provinciei. Prin urmare, la fel ca alte teritorii, Transilvania a cunoscut in timpul

Primul Război Mondial mutatii semnificative ìn plan politico-militar, economico-social dar și cultural-mental, toate acestea influcntànd regimul demografic din provincie. Dinamica si structura popu1atiei Transilvaniei din perioada amintita reflectă fidel atât conjuncturile interne càt si cele externe care au provocat variante mai ample sau mai putin sesizabile in privinta comportamentului demografic. O asemenea situatie nu trebuie sa surprindă, istoria populatiei Europei în acei ani, bunaoara, mai ales in tările beligerante dar si cele neutre, oferă numeroase similitudini în acest sens, războiul afectànd cu grade diferite de intensitate întreaga populatie. Menționăm ca în continuare folosim notiunea de “Transilvania” în acceptiunea ei restrănsă, respectiv teritoriul fòstului principat autonom dìn interiorul arcului carpatic, care la 1914 era cuprins in 16 comitate.

Nimeni nu se mai indoieste astăzi de faptul că Primul Război Mondial a lăsat urme adànci ìn societatea transilvana, unele dintre ele sesizabile imediat, altele putând fi receptate în deceniile uimătoare sau chiar au traversat perioada interbelica prelungindu-se pâna în a doua jumătate a secoJului XX. Primele consecințe vizibile ale izbucnirii războiului le sesizăm in legatura cu problema emigrarii. Dacă in anii anteriori numărul emigrantilor din Transilvania a crescut gradual pànă in 1914 (16.458 în 1912, 20.327 în 1913 si 26.536 în 1914) începând cu anul 1915 acest fenomen este, oficial cel putin, inexistent, ca urmare a suspendării de catre oficialităti a eliberării pasapoartelor. Cu toate acestea, fenomenul emigrării nu a fost redus la zero deoarece in mod clandestin mai multi locuitori din Transilvania au trecut muntii in România, tară care se declarase neutră in anul 1914. Unii emigranti doreau să se eschiveze de la efectuarea serviciului militar ìn armata austro-ungară, asa cum au facut-o chiar si inainte de izbucnirea războiului. Raportul din 12 septembrie 1914 al vicecomitelui comitatului Făgăras către Ministrul de Interne al Ungariei este revelator in acest sens:

„In cursul anului trecut, emigrarea bărbatilor obligati la serviciul militar a fost interzisă, fara eliberarea de pasapoarte pentru persoanele ce apartin de fortele armate in general a fost suspendată. Astfel, acei care, in pofida interdictiei existente, au vrut să plece din tară fară autorizatie de emigrare si fară pasaport, au folosit in acest scop numeroasele poteci de munte ce duc in România si care pot fi supravegheate cu mare greutate. Cu atât mai mult, după decretarea mobilizării in Austro-Ungaria, in rândul tinerilor s-a conturat un curent favorabil emigrării clandestine in România, desi trebuie spus ca in ciuda eschivarilor unora dintre cei incorporabili, ìn armata austro-ungara au ajuns sub armie in vara si toamna anului 1914 circa jumătate de milion de romani,,

Conducerea Partidului Național Român cât si liderii celor două biserici românesti (ortodoxa si greco-catolică) le-au cerut românilor sa rămànă loiali impăratului si să se inroleze in numar cât mai mare. Cum s-a arătat, foarte multi romàni au dat curs acestui indemn, mai ales că din experiența altor conflicte ìn care monarhia mai fusese implicata sperau că războiul nu va dura mai mult de càteva luni'.

Totusi, celălalt curent, emigrationist, prezent in practica romànilor transilvàneni cu mult inainte de izbucnirea ràzboiului, si-a continuat cursul firesc, in pofida măsurilor luate de catre autoritatile maghiare. Cresterea numarului de emigranti spre România ìn anul 1914 este atribuită de autoritati faptului că „de la ìncheierea Celui de Al Doilea Război Balcanic, constiinta nationala in răndurile cetățenilor cu limba materna romàna a crescut in mod periculos‘ asociind directionarea emigrarii din Transilvania preponderent spre România ca urmare a fortificării sentimentelor nationale. Emigrarea clandestina a sporit ìn vara anului 1914, dupa declansarea Primului Război Mondial, mai ales in ràndul tinerilor apti pentru serviciul militar, asa fiind rezultatul din raportul din 26 noiembrie 1914 al comitelui comitatului Sibiu catre Ministerul de Interne: “de la izbucnirea razboiului, din cauza suspendării eliberării pasapoartelor, nu dispun de nici un fel de date, dar dupa informatiile mele, fuga in România are loc in număr important, ceea ce nu se poate face fară colaborarea populatiei de dincolo de granita, deoarece numai ei cunosc cărările ce duc peste munti.

Rapoartele consulatelor austro-ungare si ale reprezentantilor diplomatici ai Austro-Ungariei din România au semnalat constant in toamna anului 1914 numărul mare de români transilvaneni care se aflau aici, in România, si care refuzau să se prezinte să fie luati in evidenta pentru a fi Incorporati si apoi trimisi pe front sau in garnizoanele din Transilvania''.

Fireste, războiul a produs si in Transilvania mutatii considerabile in ceea ce priveste comportamentul, demografia, atitudinea omului fata de momentele fundamentale din existenta sa: nastere, căsătorie, moarte. Cum bine se stie, ca sistem, populatia se defineste prin “variabile de stare reprezentand stocurile populatiei – efective si structuri demografice modificate in permanentă de fluxuri — nasteri si decese —formànd miscarea naturala a popu1atiei. Prin urmare, miscarea natura a (sau natalitatea si mortalitatea) constituie una dintre problemele majore ale demografiei, deoarece desfasurarea efectivă a miscării naturale asigură reproductia populatiei. Diferenta dintre numărul nasterilor si cel al deceselor produce excedentul sau sporul natural. Cànd acesta este pozitiv, populatia create, cànd sporul este negativ, populatia scade. Natalitatea si mortalitatea reflectă fidel atàt conditiile socio-economice, culturale si menta1itatile, cat si compozitia populatiei. Ìn spiritul interdependentelor ce caracterizeazà populatia ca sistem demografic, insăsi miscarea naturala determina la ràndul ei, structura populatiei si are consecinte importante asupra stàrilor social-economice, culturale si chiar politice. Cei mai multi specialisti includ si căsătoriile in miscarea naturala a popula!iei, motivàndu-se această optiune prin aceea ca natalitatea are drept cadru prìncipal de evolutie căsătoriile, marea majoritate a nasterilor avànd loc in familii intemeiate in mod oficial (sub patronajul legal al bisericii si al statului). Oricum, starea prelungită de războì si-a pus amprenta pe toate componentele miscării naturale, pe comportamentul matrimonial, a generat noi atitudini ìn cadrul politicii demografice a guvernelor etc." Redam in Tabelul nr. 1, in mod sintetic, evolutia numărului de nasteri, decese si căsatorii, precum si ratele brute de natalitate, mortalitate si nuptialitate:

Tabelul nr. 1

Miscarea naturala a poputatiei Transilvaniei in perioada 1913-1918

Graficul nr. 1. Evoluta mi5cării naturale a populatiei Transilvaniei in perioada 1913-1918

Sa urmărim ìn continuare in primul rànd evolutia celor trei componente ale miscării naturale a populatiei la nivelul intregii provincii. lnteresant este de investigat modul in care războiul a inf1uentat diminuarea nata1itatii de la an la an; astfel, pe măsură ce efectele nocive ale starii de beligeranta s-au amplificat, numărul de nasteri din Transilvania s-a redus după cum urmează: 105.083 in 1913, 102.555 in 1914, 70.099 in 1915, 47.391 in 1916, 44.452 in 1917 si 42.33d in 1918 .

In primul an de război a păstrat ìncă un număr mare de nasteri datorită conceptiei din primele luni ale anului 1914 si a celei din ultimele luni al anului anterior. La fel, anul 1915 ne apare ca unul intermediar ca urmare a conceptiei din lunile aprilie-iulie 1914, finalizate cu nasteri abia in primele luni ale anului 1915. Abia anti 1915-1918 reflectă cu adevărat comportamentul nuptial si fertilitatea din anii de război. Evident, rata brută de natal itate a scăzut in acei ani de la 34,9% in anul 1913, la 3496 in 1 914, 2300 in 1915, l578 in 1916, 1489 ìn 1917 5i l200 in ultimul an al Primului Razboi Mondial, cea mai scăzută valoare ìnregistrata in acei ani. Aceeasi tendinta descrescătoare o putem sesiza si la nivel micro, urmàrind evolutia numărului de nasteri in 6 comunităti rurale mici si mijlocii situate in sudul, centrul si nordul Transilvaniei 10400 în 1913, 900 în 1914, 58 în 1915.

Fårå indoialå, pråbusirea numarului de nasteri din Transilvania intre 1913-1918 se datoreazä in primul rând mobilizärii pe front pe tinerilor aflati la vârsta cäsätoriei si care din cauza concenträrii nu au mai putut întemeia familii, in cadrul cärora sä fie conceputi copii. Apoi, tinerii bärbati cäsätoriti plecati la război au lipsit multä vreme de acasä, putinele permisii de care au beneficiat mai aies cei af1ati mai aproape de 1ocalitätile natale nu au însemnat întotdeauna si " valorificarea danser” de a spori numärul membrilor dintr-o famille. Este de presupus că războiul, cu întreg cortegiul de suferinte si privatiuni, a contribuit si la o crestere a interogatiilor individuale sau colective in legăturä cu responsabilitatile cuplului fatä de aparitia de noi membri in familie in acei ani. Sotiile in primul rând, rămase nu numai cu grija copiilor născuti deja dar si a gospodăriei taranesti ce reclama un volum imens de muncă, dificultatile asigurării vietii materiale de zi cu zi, asa cum răzbat din scrisorile spre/dinspre soldati' trebuie sä fi avut cele mai mari rezerve fata de procreere in putinele si scurtele permisii ale sotilor.

Folclorul extrem de dezvoltat in anii räzboiului a surprins aceste realitäti sociale si economice cu certe influente privind comportamentul reproductiv din epocä:

“Primäveri câte-au trecut,/ De când bärbati n-am väzut,/ tinând de coarne la plug!/ Vine acum altä primävarä,/ si voinicii nu-s in tarä./ Nici voinici, nici însurati/ Cä-s tot pe munti însirati/ Prin Tirol si prin Carpati

Tabel nr. 2.

Ìn ceea ce priveste distributia natalitătii pe medii, urban si rural, observam din Tabelul nr. 2 că in orasele Cluj si Tàrgu Mures nu asistăm in anii războiului la o prăbusire atàt de dramatică precum in comitatele din care faceau parte sau in alte comitate. Populatia urbana nu a cunoscut un declìn numeric pronuntat deoarece aici erau concentrate aproape in exclusivitate industriile care deserveau necesitătile de aprovizionare ale armatei, incàt in orase au „supravietuit” recrutarii mai multi tineri si bărbati casătoriti la o vàrstă aptă pentru procreere, decàt in mediul rural. Muncile càmpului le puteau efectua si batrănii si femeile, fara o pregătire profesională prealabilă, ìn vreme ce in sectorul industrial, servicii, administratie, personalul nu putea fi inlocuit asa usor. Prin urmare, tot satul a fost principalul furnizor de „carne de tun” pentru linia frontului, de aici fiind recrutati majoritatea zdrobitoare a celor care erau incorporati ìn armata austro-ungară.

Tabel nr. 3.

Mortalitatea este a doua componenti principala a ini§cării naturale a populatiei si o modalitate fundamentala de inf1uentare a dinamicii populatiei intr-o secventă cronologică data". Fenomen biologic si in acelasi timp social, mortalitatea din Transilvania in anii Primului Război Mondial prezintă niveluri diferite de-a lungul celor aproape 5 ani, sub influenta complexa a factorilor socio-economici, politico-militari etc. Să lamurim in continuare insă modul cum a evoluat mortalitatea in Transilvania in anii primelor conf1agratii mondiale. Ìn anul 1913 s-au consemnat in provincie 77.354 de decese, cifra destul mare pentru calamitătile si problemele deosebite din perioada războiului. Desigur, numărul de 73.718 decese in anul 1914 este explicabil prin faptul că incă nu s-au facut simtite efectele primelor luni de razboi. Ìn schimb, in anul 1915 s-a ìnregistrat brusc saltul la 83.0ó5 de morti, cifra record pe intreaga durată razboiului. Să notăm că si in alte tari beligerante (Anglia, Franta, Germania) s-a pe trecut un fenomen asemănător apoi, in anii 1916-1917, nivelul mortalit atii a scăzut simtitor, sub media anilor de pace (65.285 din 59.919. La o prima vedere situatia din anul 1917 s-ar părea să fie un aspect aparent paradoxal: ìn al treilea an integral de război, numarul deceselor se situează mult sub nivelul anilor de pace. Considerăm ca aici si-a spus cuvăntul oarecum “selectia naturala,,, in anti 1915-1916 fiind mai afectati de starea de război civilii ceva mai sensibili (bătràni si copiii in special).

Trebuie precizat ca intre decesele ìnregistrate in Transilvania in acei ani nu figureaza soldatii inrolati din provincie si căzuti pe càmpurile de luptă ale Europei, incàt pierderile umane efective ale Transilvaniei au fost considerabil mai mari decàt cifrele globale prezentate. O evaluare, incompleta din pacate, s-a facut după război prin

intermediul societătii ASTRA, insă rezultatele sunt departe de a reflecta toate decesele de pe fronturile de luptă europene unde au au pierit combatantii din Transilvania. Ultimul an de război a inregistrat o nouă crestere substantială a morta1itătii, atingànd cifra de 70.307 decese", ca urmare a stării de mizerie dupa patru ani de război, dar mai ales a gripei spaniole care a bàntuit in intreaga Europa-'. Un trend asemănător ìn privinta dinamicii morta1it altii il regăsim si la nivelul multor comunităti rurale. Astfel, este simptomatic cazul satului Vàlcele pentru felul cum a evoluat mortalitatea in anii Primului Război Mondial nu numai global, ìn toată Transilvania, dar si pe plan local: 17 morti in 1914, 22 de morti in 1915, 15 in 1916, 10 in 1917 si 36 in 1918, ca urmare a epidemiei de gripa spaniolă care a actionat in provincie, la fel ca in mai toata Europa subnutrită si fragila in fata asaltului epidemic". Rata brută a mortalitătii s-a situat in anii Primului Război Mondial sub nivelul perioadei antebelice, cu exceptia anului 1915, cànd indicatorul a urcat la 27,49». Ìn acest fel, atribuim declinul numeric al populatiei Transilvaniei ìn acea perioada nu atât unei crize acute de mortalitate, càt reducerii drastice a ratei natalitătii. Cu alte cuvinte, starea de război si tot ceea ce implica ea (lipsuri de alimente, furaje, animale de hrană și tractiune, ìngrijire medicali mai redusa, stare psihologică etc.) au afectat mai grav nu mortalitatea, aha cum ne-am fi asteptat, ci procreatia, respectiv numărul anual de nasteri.

Familia, institu!ie fundamentală a societatii omenesti, cu functii multiple, are o determinare istorică, reprezentànd un produs al sistemului social, dezvoltăndu-se si evoluànd in raport cu transformările din societate. Una din multiplele coordonate care include si problematica concret-istorica a familiei o constituie căsătoria, deoarece intemeierea si formarea familiei au loc numai ìn urma actului căsătoriei (de cele mai mult ori legală, concubinajul, mai ales in mediul rural, neavànd proportii foarte mari). Ìn general, elementele esentiale pentru cunoasterea modului de formare a familiei sunt: motivarea casatoriei, scopul ei, criteriile de alegere a partenerilor, perioada de incheiere etc. Fireste, starea de război prelungită nu a ramas fară urmări si in legătură cu nuptialitatea si toate elementele care decurg din acest fenomen demografic. Ìn continuare, vom expune doar càteva aprecieri pe marginea evolutiei numărului de casătorii din Transilvania intre 1913 si 1918, a miscării sezoniere a acestora, precum si consideratii privind vàrsta si statutul civil al celor ce se casătoresc. Evident, in anii războiului s-au incheiat mult mai putine căsătorii, fapt reflectànd atàt lipsurile materiale, càt si mobilizarea pe front a bărbatilor. Astfel, dinamica căsătoriilor ìn perioada 1913-1918 a cunoscut următoarea evolutie: 26.595 in anul 1913, 19.929 in 1914, 9.351 in 1915, 8.046 ìn 1916, 9.466 in 1917 si 15.289 in ultimul an de război' Scăderile cele mai drastice ale numărului de căsătorii s-au observat in regiunile care au avut cel mai mult de suferit, respectiv in comitatele de la poalele Carpatilor Meridionali (Sibiu, Făgăras etc.) acest aspect este bine reliefat in Tabelul nr. 4, care surprinde prăbusirea numărului de căsătorii in 1915 §i 1916 in comitatele Sibiu si Făgăras, ìn vreme ce in comitatele Sălaj si Solnoc, aflate la mai mare distan{ó de granita cu Romània, numărul căsătoriilor a fost usor ascendent.

Tabel nr. 4. Nuptialitatea in Transilvania intre 1913-1918

Un caz interesant il reprezintä anul 1918, când s-au consemnat 15.289 de căsătorii. Desi nu suntem in posesia datelor privind repartizarea căsătoriilor pe luni. Credem că o bună parte a lor s-au încheiat in lunile noiembrie-decembrie, când războiul oamenii s-au grăbit să reintre in ciclul demografic normal. O bună parte a so1dați1or care s-au întors de pe front au si contractat rapid căsătorii, fenomen lesne de înteles nu numai dm punct de vedere biologic, dar si ca un semn al dorintei lor de a uita de traumele războiului, de a întemeia familii care să dea vietii un alt sens. Un atare comportament a caracterizat si alte spatii demografice ale Europei in epoca modernă, după războaiele napoleoniene, Revolutia Pasoptistă si Primul Război Mondial, populatia tarilor europene refacandu-se rapid, mecanismul de functionare-recuperare fiind extrem de simplu: cresterea considerabilă a căsătoriilor si apoi, implicit, a fertilitătii". Una dintre concluziile specia1istilor care au studiat efectele demografice si sociale ale Primului Război Mondial este aceea că războiul a creat conditii care au actionat in sensul întăririi legăturilor de famille si a institutiei căsătoriei. Pierderile umane catastrofale din război au dus in 1918 si in anii urmatori la o reîntărire a vietii de familie care a însemnat mai întâi cresterea numărului de căsătorii si apoi o firească .,exp1ozie” a numărului de nasteri.

#Mutatii consistente au avut loc in anii războiului si in ceea ce priveste numărul si ponderea mariajelor pe medii (urban si rural). Dacă pànă ìn 1913 rata brută a căsătoriilor din orasele mari si din mediul rural erau relativ apropiate, din 1914 se constată un decalaj vizibil, ponderea căsătoriilor la sate rămànànd mult ìn urina celor ìncheiate in mediul urban. Diferenta cea mai mare s-a inregistrat in anul 1915, cànd rata brută a fost de 6,7 in orase, iar in comitate, in mediul rural, de numai 2,7". Ìn toată perioada 1914-1918 s-a mentinut o atare diferentă ìn ceea ce priveste 'densitatea” mai mare a mariajelor in mediul urban fata de realitatile de la sate. O rată neobisnuit de ridicată a căsătoriilor comparativ chiar si cu alte orase, s-a consemnat in anul 1915 ìn Tàrgu-Mures: 22,9, in timp ce in orasul Cluj bunăoară ponderea căsătoriilor la o mie de locuitori a fost doar de 9,6.» (in anul următor, 1916, raportul intre cele doua orase a fost mai moderat, de 12,9 la Tàrgu-Mures si 6,8 ìn Cluj)

Ìn acei ani s-au produs modificări si in ceea ce priveste ponderea căsătoriilor pe grupe de vàrstă. Inainte de 1914, cele mai multe căsătorii la femei s-au incheiat la grupa de vàrstă 20-24 ani, urmată de grupa 17-19 ani etc. Ìn timpul Primului Război Mondial, la femei se constată o deplasare a numărului căsătoriilor la grupele de vàrstă mai inaintate; astfel, cu toate că ponderea cea mai mare la casătorie o prezintă femeile intre 20-24 ani, acum urmează ca importanta procentuală femeile intre 30-49 ani, cele intre 25-29 si abia apoi vin femeile cu vàrsta cuprinsă intre 17-19 ani. Scade in acelasi timp ponderea femeilor ce se căsătoresc la grupa de vàrstă de sub 17 ani de la 8,6% din totalul mariajelor inainte de razboi, la 3,2% in anii conflagratiei mondiale. Concomitent se observă tendinta de crestere a căsatoriilor femeilor din grupa de vàrstă 50-60 si peste 60 de ani de la 2,1% inainte de razboi la 13,6% in anii războiului. In strànsă legătură cu aceste deplasări in ponderile grupelor de vàrsta“ se afla si modificarea procentelor in ceea ce priveste starea civilă a sotilor inainte de căsătorie. Ìn timpul anilor de război au sporit consistent casătoriile palingame (căsătorii in care cel putin unul dintre soti a mai fost căsătorit), ca o consecinta a mobilizării bărbatilor tineri care inainte de război contactau in general casatorii protogam (căsatorii ìn care nici unul dintre soti nu a mai fost căsătorit). Astfel, proporttia căsătoriilor protogam a scăzut de la 82,6% in anul 1913, la 70,3% in anul 1916, cunoscànd totusi o revenire timida ìn anii următori la 74,2% in 1917 5i 78,1% in 1918 Cresterea din 1918 mai ales se poate explica si prin numărul mare de căsatorii incheiate in acest an comparativ cu anii 1915-1917, realizate probabil fie de soldatii care au dezertat in ultima parte a războiului fie s-au intors acasă in lunile noiembrie-decembrie 1918.

Nu in ultimul rànd trebuie mentionatà trans1atia ce se realizează intre 1913-1918 in ceea ce priveste categoria profesională a sotilor. Se poate observa ca meseriile cele mai vizibile sunt acelea ale trecerii bărbatilor căsătoriti din ràndul rubricii cu ocupatii de agricultori la acelea de muncitori industriali si mineri, pentru a se asigura nevoile de forta de muncă reclamate de productia de razboi. Astfel, scade ponderea bărbatilor căsătoriti cu ocupa!ia de bază in agricultură de la 63,9% in anul 1913, la 56,2% in anul 1918, in timp ce ponderea bărba!ilor căsătoriti cu ocupatii ìn sectorul industrial-minier create ìn acelasi interval de la 17,1% la 22,1 %". O atare tendinta explică mai bine ponderea mai mare a ratei brute a căsătoriilor in mediul urban comparativ cu cel rural in anii războiului, dat fiind faptul că in orase se găseau mai multi bărbati ocupati in industria subordonată intereselor de război, care erau disponibili pentru a incheia mariaje.

Fireste, războiul a afectat in egală măsură viata privata a oamenilor, a celor de acasă dar si a celor de pe front, a accentuat comportamente yi moravuri prezente ìn societatea transilvàneană incă inainte de izbucnirea conflagratiei mondiale. Una dintre problemele majore cu care s-a confruntat in acei ani biserica, pastrătoarea seculară a moralitătii credinciosilor, a fost aceea a fidelităii conjugale Ìn presa epocii, in circularele bisericesti, in folclorul cules ìn perioada interbelică, ìn memorialistica etc. răzbat aluzii evidente la viaja dezordonată atàt a bărbatilor p1ecati pe front càt si a sotiilor rămase acasă. Acestea din urmă, mai ales atunci cànd erau si tinere si frumoase, greu puteau face fata avansurilor bărbatilor rămasi in sat, jandarmilor sau prizonierilor de război ce fuseseră detasati in mediul rural pe la fermele mari ca sa lucreze in agricultură. Astfel, asa cum a subliniat recent Eugenia Bàrlea, un fin observator a1 realitătilor din lumea rurală romànească transilvàneană din anii războiului, era mai degrabă “o performan¡a’ decàt un fapt obisnuit ca o femeie să-si păstreze nepătată cinstea conjugala.

Desigur, nici bărbatii p1ecati pe front nu au fost campionii unei fidelitati conjugale exemplare, dimpotrivă, numeroase surse atestă relaxarea morală ìn ràndul soldatilor. Ìn presă apar periodic articole care blamează un atare comportament, reprobabil si pentru că a crescut alarmant numărul celor care an contractat boli venerice:

“O statistica compusa chiar in vremea batăii ce bàntuie, arată că dintre militarii de acum, romànii dau procentul cel mai mare dintre cei atinsi de boale lume§ti,, Fenomenul nu era singular, §i autoritatile franceze erau ingrijorate de amploarea cresterii bolilor venerice ìn ràndul soldatilor, care diminua capacitatea combativă a armatei franceze". Ìn ciuda ordinelor autoritatilor militare, a apelurilor la moralitate ale preotilor militari, comportamentul imoral si infidelitatea conjugală au insotit trupele concentrate sau aflate chiar pe linia frontului.

Capitolul 4

ATROCITAȚILE UNGARO-SECUIEȘTI – MAREA UNIRE – REVOLUȚIA ROMANA 1918-1919

 Anul 1918 a fost un an cumplit pentru națiunea românã. Poate niciodată, în istoria multimilenară a acestui neam, românii nu au trecut într-un răstimp atât de scurt de la extaz la agonie și apoi, ca și renașterea păsării Phoenix din propria-i cenușă, de la agonie la extaz.

Acest an, 1918, începea pentru România sub auspiciile cele mai nefavorabile. După marile victorii de la Mărășești, Mărăști și Oituz, din vara lui 1917, s-a spulberat prestigiul marelui spărgtor de fronturi, feldmareșalul von Mackensen. Inainte de a pleca pe linia frontului, mareșalul spusese tuturor, „Peste două sptmâni, la Iași!”, dar nu a ajuns niciodată în capitala vremelnică a lui Ferdinand. A urmat debandada rusească, consecință a revoluției comuniste, urmată de pacea de la Brest-Litovsk. România a rămas singură pe frontul de est, înconjurată de dușmani, inclusiv de imperiul rus pe cale de bolșevizare, care se comporta mai rău ca un dușman. In aceste condiții, România s-a văzut nevoită să accepte tratative de pace cu Puterile Centrale, tratative finalizate cu pacea de la Buftea-București, în martie 1918, dar neratificate de regele Ferdinand.

Singura rază de speranță venea din Republica Democratică Moldovenească (n.r. fosta Basarabie țaristă 1812-1917), unde Sfatul țării proclamase unirea cu România la 27 martie 1918. Bravii soldați români, învingtori ai austro-germanilor cu câteva luni mai înainte, au trecut la pacificarea trupelor ruse boșevizate puse pe jaf și revoluție. Românii intrați în Basarabia au asigurat dezarmarea bandelor de bolșevici și a agitatorilor care sperau într-o raliere la revoluția comunistă a fostei Basarabii țariste, ba chiar și a României. In același timp, în Transilvania și Bucovina starea de criză se acutiza din ce în ce mai mult.

Transilvania pe drumul spre independență

Spre sfârșitul anului 1918, monarhia habsburgică trosnea din toate încheieturile. Loviturile dure primite pe toate fronturile de luptă, în Franța, prin intervenția americană, în Italia, sau în Orientul Mijlociu, zguduiau Puterile Centrale din temelii. Eliberarea multor trupe de pe  frontul de est, în urma trdrii rusești și a păcii forțate impuse României, nu puteau compensa deficitul de forțe, înfrângerea fiind doar o chestiune de timp. In scurt timp, s-au prbușit turcii și bulgarii, nevoiți să cear armistițiu. Germania și Austro-Ungaria abia mai rezistau.

In schimb, clasa politică ungară prea lovită de o miopie politică cum rar s-a mai vzut. Incercând să-și obțină independența față de Viena, sperau, împotriva tuturor evidențelor, că-și vor putea păstra, la conferința de pace, teritoriile subjugate, inclusiv Transilvania. Crizele politice de la Budapesta se succedau una dup alta, dar nimeni nu putea concepe pierderea Ungariei Mari, în numele „salvării integrității statului național maghiar”, chiar dacă acest așa zis stat național cuprindea mai multe națiuni cu aspirațiile lor de libertate.

Programul președintelui american Woodrow Wilson, expus cu câteva luni în urmă sub forma a paisprezece puncte, din care reieșea clar posibilitatea națiunilor din imperiul austro-ungar de a-și decide singure soarta, a fost o grea lovitură dată aspirațiilor maghiare de a păstra între granițele sale națiunile ce doreau libertatea. Dorința națiunilor de libertate trebuia clamată și revendicată ca atare. A fost rolul Partidului Național Român să facă asta, și a făcut-o prin glasul lui Alexandru Vaida-Voevod, deputat în parlamentul maghiar, care, la 18 octombrie 1918, a ținut un discurs istoric în camera maghiară, prin care, în numele națiunii române, a afirmat hotrât dreptul națiunii române din Ardeal și Ungaria de a fi de sine reprezentată și că diplomația austro-ungară nu avea îndreptțirea de a vorbi pe viitor în numele națiunii române și de a reprezenta interesele ei la viitoarea conferință de pace. Acest discurs a provocat o furtună în clasa politică budapestană, mai ales că la aceeași dată Statele Unite nu mai recunoșteau monarhia austro-ungară să reprezinte popoarele sale.

Imperiul se clătina, gata de prbușire. La 23 octombrie 1918, regimentul 79 croat a ocupat Fiume, în urma revoltei declanșate de executarea de către amiralul Horthy a marinarilor răsculați. Era începutul sfârșitului autorității austro-ungare asupra imperiului.

In Transilvania, revoluția a izbucnit în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie.

Cu viteză fulgertoare, s-a extins pe întreg cuprinsul monarhiei. Au fost trei zile de jaf cumplit. Lumea săracă a crezut că a sosit vremea răzbunrii pe aceia care i-au supt seva secole de-a rândul. Au spart grânarele, și-au împărțit mașinile fabricilor, cirezile de vite ale marilor domenii. Cu toate acestea s-au organizat factori de ordine.

Pentru apararea averii și garantarea siguranței s-au constituit atunci organele revoluționare: consiliile și grzile naționale în fiecare localitate.Ordinul guvernului budapestan era ca aceste gărzi să jure credință statului maghiar. Pentru a se asigura de asta, guvernul maghiar a organizat trupe militare, bande de soldacți și dezertori, cete de jandarmi, pe care i-a expediat cu trenuri blindate. Acestea aveau rolul de stăvili impulsurile revoluționare și de a înfricoșa pe români. Aceste bestii bine poltite s-au dedat la excese și crime înfiortoare, dar românii nu au cedat, ascultând de singurul organ în care aveau încredere, Partidul Național Român.

Viena și Praga sub stapânire românească

La Viena, încercând să formeze o armată românească din regimentele românești din Viena și Praga, cu ajutorul căpitanului Traian Popa, a convocat pe toți oficerii români din cele dou garnizoane la o consftuire. In urma convocării s-a constituit Sfatul soldaților români din Viena. O sută de ofițeri de origine română s-au pus la dispoziția sublocotenentului de artilerie Iuliu Maniu. Acesta a ordonat regimentului 64 Orăștie, staționat la Viena, să se supună necondiționat dispozițiilor sale. Primul ordin a fost acela de ocupare a celei mai importante cazărmi vieneze, Ferdinadskaserne, și destituirea colonelului austriac ce comanda regimentul, numindu-l pe căpitanul Lochița în locul său.

Acesta era doar începutul. In aceeași zi, au fost trimiși delegați la Praga și în celelalte garnizoane românești de pe cuprinsul imperiului pentru a răscula regimentele ardelene și a le pune sub comanda unică a centrului de la Viena. Mai mult, din moment ce la Viena izbucnise revoluția, Iuliu Maniu, îmbrcat în aceeași uniformă de sublocotenent, alături de Iosipescu-Grecul, deputat bucovinean, cu rol important în unirea ulterioară a Bucovinei cu România, s-au prezentat la ministerul de război austriac, în fața ministrului, generalul  Stroger-Steiner. L-au anunțat că în numele Comitetului Național Român a luat comanda efectivă a trupelor românești și i-a cerut să-i pună la dispoziție o parte din minister pentru a putea conduce afacerile militare române. Generalul s-a pierdut și a cerut timp de gândire, dar după o jumtate de oră, în care a constatat că Viena era în fierbere și cinci mii de români ascultau doar de acest sublocotenent, mai mult, un regiment austriac se răzvrătise și începuse jefuirea în suburbiile vieneze, a declarat lui Maniu că se supune evenimentelor și îi pune la dispozicie un apartament al ministerului. Era printre puținele evenimente în istorie când un general, ministru de război, ceda puterea unui simplu sublocotenent.

Intreaga suflare românească, militari și civili, se aflau, în acel moment, sub ordinele lui Iuliu Maniu, secondat de generalul Ioan Boeriu, devenit secretar al acestuia. Cu patriotism era gata să-și jertfească vieța în slujba cauzei românești. Cei doi urmăreau două obiective: primul, ca trupele ce se întorceau de pe front să nu treacă prin Ungaria, care le-ar fi putut dezarma și reține pe timp nedefinit, și al doilea, ca trupele românești să nu depună jurmânt republicii ungare, ci Consiliului Nacional Român. Acest din urmă obiectiv a putut fi atins cu ajutorul ministrului român plenipotenciar de la Budapesta, dr. Ioan Erdeli, care a obținut de la ministrul de război Bartha o ordonanță prin care soldații români nu sunt obligați să depună jurmânt pe steagul maghiar. Pentru unguri acest act a reprezentat o mare greșală. Ca urmare, ministrul a fost dur criticat de partidele șoviniste ungare, ducând chiar la căderea guvernului Wekerle.

Intre timp, revoluția făcea prăpăd prin Viena și împrejurimi. Regimentele austriece s-au descompus și au început să jefuiască orașul și depozitele. In întreaga capitală a Imperiului Habsburgic nu exista nicio trupă disciplinată care să poată impune ordinea. Până și jandarmeria și poliția începuseră a se bolșeviza. In situația dată, amenințat cu o totală anarhie, guvernul austriac a intervrnit pe lângă Iuliu Maniu să asigure ordinea. Iuliu Maniu a acceptat, cu condiția ca să se pună la dispoziția Sfatului Militar Român, de către comandamentul austriac, toate alimentele necesare trupelor române, întreaga tabără militară de la Wiener Neustadt și trenurile necesare pentru transport. Guvernul a acceptat fără rezerve.

Au urmat aproape două săptămâni în care ordinea publică în Viena a fost păstrată exclusiv de Regimetul românesc 64 Orăștie. In cazrmile Vienei se aflau cam 15.000-20.000 de români, iar în Wiener Neustadt 30.000-40.000 care, instruiți și cu jurmântul depus pe steagul românesc, urmau a fi expediați acasă, în Transilvania, pentru a întări gărzile naționale române abia formate. Plebea vieneză recalcitrantă și turbulentă, a rămas liniștită și redusă la patrulele române ce traversau zilnic străzile sub flamura tricolor și cântând „Deșteapt-te române”. Viena a fost ferită de pericolul bolșevizării de tinerii ostași români care au impus ordinea. Era singura trupă disciplinată și organizată, gata să intervină împotriva haosului ce se prefigura.

Cu trei sute de ani mai devreme, viteazul voievod român, Mihai, suprat că după ce ocupase Transilvania cu forța armelor, habsburgii ezitau să-i recunoască dreptul asupra acestei provincii românești, striga către căpitanii săi: „La nevoie, ardem și Viena!”. Iar vorbele sale nu erau aruncate în vânt. Mihai Viteazul trecuse prin foc și sabie aproape întreaga Bulgarie de astzi, zdrobise armatele turcești la Călugăreni și pe Dunre, la Sfântu Gheorghe, îl bătuse pe Andrei Bathory la Șălimbăr, și era gat să-și arunce cei cincizeci de mii de soldați împotriva oricui. Doar trdarea l-a oprit. Iar trei secole mai târziu, Viena era în mâna unor feciori români, ce o stăpâneau prin puterea armelor, putând face orice sprijinindu-se pe vârfurile baionetelor. Dacă ar fi dorit, ar fi putut arde Viena, ca rzbunare pentru uciderea mișelească a lui Mihai Viteazul, decisă aici de către împratul Maximilian, dar nu au făcut-o.Au apărat-o și au predat-o mai departe austriecilor, singurii care puteau decide mai bine pentru soarta lor.

La Praga, vestea dezastrului austro-ungar la Vittorio-Veneto, în Italia, a grăbit declanșarea revoluției, la 28 octombrie. Aici își aveau garnizoanele Regimentului 2 Infanterie din Brașov și Regimentul 51 Cluj, precum și o parte din Regimentul 37 Oradea, toate integral românești, cu excepția comandanșilor superiori. Era o practică binecunoscută, aplicată de guvernul maghiar, pentru evitarea fraternizării, regimentele românești erau trimise în garnizoane cât mai deprtate de Transilvania și de celelalte ținuturi românești subjucate, iar în locul lor, pe teritoriile românești, erau stabilite regimente străine, cehe, slovace, maghiare, austriece, croate. Pentru ca proclamarea independenței s devină un act ireversibil, cehii și slovacii aveau nevoie de susținere militară, mai ales că în oraș se găsea Regimentul ungar 68 Szolnok, precum și un regiment german de artilerie, 73 Eger.Comandanții români au refuzat să folosească armele împotriva cehilor răsculați, ba chiar au arestat comandamentul superior al armatelor din Praga. Garda românească a predat serviciul socolilor (socialiști) cehi, prin intermediul locotenentului Morariu.

De partea cehă, dr. Scheiner, și de partea română, Gheorghe Repede, Laurențiu Curea și V. Cioban, au încheiat o încelegere care prevedea inclusiv concursul trupelor române în cazul unei rezistențe maghiaro-germane.Românii i-au înarmat pe cehoslovaci cu arme din ăcere de depozitele lor, și chiar au organizat Legiunea românească din Praga. La 25 noiembrie, o parte a legiunii a plecat înarmată spre țară, pentru a sprijini gărzile naționale de acolo. Au ales o cale ocolitoare, pentru a evita Ungaria, dar, din pcate, la Zagreb a fost dezarmaăt de către sârbi, care ocupaseră Banatul alturi de trupele franceze comandate de Franchet d’Esperey. Generalul francez a fost montat de sârbi contra românilor. Românii dezarmați au reușit totuși să ajungă acasă.

Prin puterea armelor lor, soldații din Legiunea românească din Praga au asigurat victoria revoluției cehoslovace. Conduși de căpitanul din Regimentul 2 Infanterie, Alexandru Simon, românii au apărat cu arma în mână eliberarea fraților cehoslovaci. Chiar dacă planul inițial, cel de a înainta în luptă prin Slovacia, spre țară, nu s-a mai materializat, contribuția românilor la independența cehă nu a fost uitată.

In anul 1935, guvernul cehoslovac a dezvelit o placă de bronz pe palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenca reprezentantului României, participant la evenimente, dr.Gheorghe Repede. Placă comemorativă dovedea că oficialițile cehoslovace recunoșteau aportul ostașilor români la independența Cehoslovaciei și transmiteau poporului român mulțumirea și dragostea poporului cehoslovac pentru ajutorul în acele timpuri de renaștere națională.

Pe acea placă era scris doar atât: „In această căldire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu prețiosul concurs al soldaților români din armata poporului aliat”.

Transilvania sub stapânirea gărzilor naționale

Organizațiile politice și militare ardelene, sub forma consiliilor și gărzilor naționale, au apărut în mod spontan, alături de gărzile ungurești, proporționale cu structura populației. Tot ce a avut mai valoros neamul românesc s-a găsit în aceste gărzi naționale, pentru a avea autoritate morală asupra poporului. Demn de menționat este că aceste organizări românești nu s-au răzbunat, n-au vărsat sânge, deși ar fi putut să o facă, în urma împilării de veacuri sub stpânirea maghiară. Poporul s-a dezlănțuit doar asupra depozitelor grofilor, luându-și ceea ce le-a fost stors din munca lor. In unele cazuri au fost arse doar registrele primăriilor. Așa se răzbunau ei, arzând registrele oprimante. Nu s-a menționat nici un asasinat produs de români în acele de vremuri de anarhie. Chiar și membrii gărzilor maghiare uciși în acele zile, au fost victimele, culmea, camarazilor aflați în stare de ebrietate.

Românii au dovedit o rară stpânire de sine și o dovadă de civilizație. Poate una din explicații să îl constituie faptul autoritții morale de care se bucura Partidul Nacional Român, cel care a interzis în mod expres orice fel de excese. Mișcarea națională română era condusă de acest partid și se afla la Arad, în casa lui Ștefan Cicio Pop din strada Fabian numrul 7 (devenită ulterior strada Unirii). Spre acest sediu se îndreptau coloane întregi de oameni din satele din jur, sub conducerea preoților și a învățăorilor. Oamenii depuneau jurmânt de fidelitate Consiliului național, sub flamurile tricolorului ce fâlfâia mândru în bătaia vântului. Fiica domnului Ștefan Cicio Pop îi nota cu grijă pe toți într-un registru. Poporul petrecea, chiar dacă nori negri se adunau deasupra proaspetei independențe a Ardealului.

De pe fronturile din Italia, regimentele românești veneau spre casă. Trenuri cu soldați înfometați străbăteau întinderile imense ale fostei monarhii dualiste. Regimentul 50 Alba Iulia a făcut 9 zile până la Viena. In fiecare gară se debarcau câte 40-50 de morți în urma gripei spaniole care bântuia lumea. La Bratislava au înotat prin petrolul românesc jefuit și deversat în urma spargerii depozitelor. După nenumrate peripeții, au reușit să ajungă acasă.

La cererea lui Iuliu Maniu, susținut și de ministrul român la Budapesta, ministrul de război maghiar Bartha a recunoscut organizarea nacională și militară a românilor și a dat o ordonanță prin care românii nu mai erau obligați să depună jurmânt pe drapelul maghiar. Atacat de partidele șoviniste, cabinetul maghiar Wekerle a căzut.

Tratative eșuate

In Ardealul condus de Partidul Național Român, cu sediul la Arad, prin intermediul grăzilor naționale, era liniște. Chiar dacă comitetul de la Cluj, sub conducerea lui Amos Frâncu, a încearcat să preia conducerea, problema s-a rezolvat și sediul românismului a rămas la Arad. Aici urmau a se duce tratativele cu guvernul maghiar asupra stpânirii Ardealului. Tot de aici va pleca, la 10 noiembrie 1918, ultimatumul românilor către guvernul budapestan, prin care cerea recunoașterea puterii depline a guvernrii asupra tuturor teritoriilor românești din Transilvania și Ungaria. locuite de români.

Guvernul Karolyi a reacționat și l-a trimis pe ministrul naționalităților, Oskar Jaszi, la tratative la Arad. Jaszi, un sociolog până atunci bine văzut de ăctre români cu simpatii față de Antantă și moderat, a făcut câteva greșeli majore. Una dintre ele a fost includerea în delegație a lui Apathy Istvan, un reprezentant al clasei stpânitoare din Ardeal. Totuși, respingerea lui de către delegații români Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Ion Erdely, Eneas Grapini, Iosif Jumanca și Ion Flueraș l-a lăsat pe acesta în afara tratativelor. Cu toate acestea, propunerea lui Jaszi referitoare la crearea unor enclave este respinsă pe motivul unor false cifre referitoare la populațiile române și maghiare din Transilvania. Ulterior au apărut în delegația română Aurel Vlad ți Aurel Iosif, iar a doua zi a sosit de la Viena și Iuliu Maniu.

Tratativele au luat o nouă turnură, ungurilor reproșându-li-se masacrele asupra românilor, mai ales cel de la Beliș, în cursul căruia patruzeci și doi de români au fost arși pe rug. Delegația maghiară a asigurat partea română că faptele vor fi cercetate, dar a insistat pe ideea rămânerii Ardealului în granițele Ungariei, cu recunoașterea drepturilor românilor. Românii au respins ideea, iar după ce reprezentanții sașilor au părut să încline spre ideea românității, ministrul Oskar Jaszi s-a ridicat în picioare și a întreabat exasperat:

– Totuși, ce vor românii?

Față în față cu el, Iuliu Maniu, s-a ridicat de asemenea și l-a privit fix în ochi. Fără să clipească, i-a rspuns direct:

– Despărțire definitivă !

A fost punctul de încheiere al negocierilor. Delegașia maghiară a pleacat grăbită la Budapesta. Chiar dacă românii și-au exprimat punctul de vedere, mai rmâneau multe probleme și semne de întrebare asupra viitorului.

Adunarea națională de la Alba Iulia

Românii, prin reprezentanții lor, au decis, la Arad, despărțirea de Ungaria.Dar decizia trebuia adusă la îndeplinire numai prin consultarea poporului. Iar poporul trebuia chemat să se pronunțe. Intre timp, doi fruntași români bihoreni, George Crișan și Teodor Roxin, au fost trimiși în România pentru a testa starea de spirit de acolo și de a chema armata română în sprijinul revoluției transilvănene. Situația de ansamblu era deosebit de dificilă. Chiar dacă frontul bulgar se prăbușise și trupele franceze ajunseseră la Dunăre, iar armata română se mobilizase din nou pornind spre București, pentru a da mâna peste Dunăre cu generalul Berthelot, atât de drag românilor din timpul refacerii  și a luptelor din 1917, posibilitatea intervenției în Ardeal era destul îndeprtată. Armata română ducea lipsă de multe, iar germanii conduși de mareșalul Mackensen se retrgeau pe etape, chiar prin Ardeal, cu avizul gărzilor naționale române. Cei doi ardeleni au reușit să ajungă la regele Ferdinand și să obțină promisiunea lui pentru intervenție. Se prefigura un imens efort al armatei române, prea puțin cunoscut și înceles astzi.

La Arad se dezbtea ideea convocării unei adunări naționale, cu întrebarea dacă era oportună, posibilă, sau nu. Erau multe lucruri ce stăteau împotrivă. Era iarnă, amenințările cu aruncarea în aer a trenurilor de către secui se repetau. Unii dintre fruntașii ardeleni erau de părere de a amâna adunarea până după sosirea trupelor române, pentru a evita posibilele vărsări de sânge. Dar alții, în frunte cu Vasile Goldiș, au insistat pentru cinerea adunării cât mai grabnic, la 1 decembrie, deoarece în ochii lumii va fi cu atât mai valabilă, cu cât va fi mai liberă, lipsită de susținerea baionetelor românești.

Goldiș susținea că alta era importanța istorică a unei adunări în împrejurări atât de grele, și alta a unei adunări sub scutul baionetei române. In libertate completș se pot ține adunări câte vrei, dar în condiții grele, de nesiguranță și abuz, fără armată regulată și fără bani, să strângi un popor din toate colțurile Ardealului  și Banatului și să vorbești tare lumii întregi despre idealurile tale, înseamnă să ai dreptatea alturi de tine și să nu se mai îndoiască nimeni din străintate de necesitatea fondării unui stat național unitar român.

Partida lui Vasile Goldiș a ieșit învingtoare. Adunarea Națională a Românilor urma a se  ține la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Iar gărzilor naționale române le revenea datoria de a proteja și apăra această manifestare a voinței românilor de pe întreg cuprinsul ținuturilor subjugate.

Odată decisă organizarea Adunrii Naționale de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, s-a trecut la fapte. A fost făcută cunoscută hotrârea Consiliului Național Român, în așa fel încât toate regiunile și localitcile să-și poată trimite delegații, în numele fiecărei comunități. Delegații urmau să-și exprime mandatul în baza căruia erau împuterniciți de cei pe care îi reprezentau.

S-a scris mult despre Adunarea Nacională de 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, dar mai trebuie menționat și repetat un aspect important. A fost singura adunare națională, practic un plebiscit, un referendum, singura adunare națională ținută în toate provinciile desprinse din Imperiul Austro-Ungar, prin care populația să fie întrebată ce dorește să facă cu viitorul ei.Independența cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croacilor, s-a decis de către conductorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independență, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populația să se exprime liber, au fost românii ardeleni. Și ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegați, reprezentând poporul din toate colțurile Transilvaniei: „Noi vrem sa ne unim cu țara!”

 Este un fapt de necontestat, și nimeni nu a îndrznit să conteste adunarea națională de la Alba Iulia. Pân și cei mai extremiști maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluției de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol.

In mai 2006, pe teritoriul Muntenegrului s-a ținut un referendum la care cetățenii au fost întrebacți dacă doresc sau nu ca Muntenegru să fie o republică independentă. Cu 55% pentru, muntenegrenii au votat pentru independență, ieșirea din uniunea cu Serbia. Muntenegrenii au devenit independenți prin referendum, și nimeni nu poate contesta asta. La fel, nimeni nu poate contesta voința liber exprimată de transilvăneni la 1 decembrie 1918 la Adunarea Națională de la Alba Iulia, iar presa internacională a momentului a subliniat asta.

In aceeași zi, de 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand și Regina Maria, alături de generalul Berthelot, și-au făcut intrarea triumfală în Bucureștiul evacuat în grabă de trupele germane ce se scurgeau prin Ardeal spre casă. După o primire entuziastă, în cadrul căreia regelui Ferdinand i s-a conferit de către generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Mărășești, gradul de mareșal al armatei române, a urmat dineul de gală, în cursul serii. In timpul acestui dineu a sosit vestea că la Alba Iulia s-a proclamat, în cursul zilei, Unirea Transilvaniei cu România. Din cuvântul Regelui, după aflarea acestei vești se poate reproduce:

„ … ceea ce strămoșii noștri au visat, ideea pentru care generațiile trecute au suferit și au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostașii noștri și-au vărsat sângele, azi a devenit un fapt îndeplinit. Azi Mama România poate strânge pe toți copiii la sânul ei. Basarabia și Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta la casa printească; iar Ardealul, frumosul leagn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai țărilor Românești, a votat astzi, la Alba Iulia, Unirea cu Regatul Român. Salutând printre noi pe solii din țările românești, care ne-au adus din partea fracților lor aceste bune vești, să-mi fie îngduit să aduc prinosul meu de adâncă și nepieritoare recunoștință poporului meu și tuturor bărbacților cu iubire de neam, care în patriotismul lor cald, cu sfatul lor chibzuit, cu voința nestrămutată, m-au ajutat pe mine și țara să putem înfăptui visul nostru secular. Să unim deci sufletele noastre, să unim toate puterile noastre, închinând toate energiile binelui obștesc, ca să putem face față unui viitor strălucit care se deschide înaintea privirilor noastre, întemeiat pe baze sănătoase și democratice. Binecuvântarea generațiilor viitoare va fi răsplata noastră nepieritoare. Și acum, în această zi măreață, să unim glasurile noastre și să strigăm din adâncul sufletului: Trăiască scumpa noastră Românie, întregită și pururi nedespărțită!”

Rezultatul adunrii de la Alba Iulia nu se putea contesta, dar se putea acționa împotriva îndeplinirii dezideratelor românești, și asta au făcut inamicii crerii statului român unitar, România Mare.

Linia de demarcație

La semnarea armistițiului de către Austro-Ungaria, la 3 noiembrie 1918, la putere, la Budapesta, se afla guvernul lui Mihaly Karolyi, aristocrat cu vederi proantantiste. Contele Istvan Tisza, unul dintre autorii morali ai rzboiului și un mare dușman al românilor ardeleni, precum și al tuturor minorităților, fusese ucis de proprii soldați în timpul revoluției din Ungaria.

La Belgrad, la 13 noiembrie 1918, s-a semnat un armistițiu cu generalul Louis Franchet d’Esperey, comandantul armatei aliate din Balcani, pe baza căruia s-a stabilit și o linie de demarcație între România și Ungaria, în Transilvania, pe cursul mijlociu al Mureșului, iar Banatul și Baranya au fost puse sub administrație franco-sârbă. Această linie de demarcație a fost stabilită total arbitrar, fără participarea și fără a se cere părerea părții române, direct interesate și fără se ține seama de considerentele etnice. Semnatarii nu aveau nicio împuternicire, nici măcar nu aveau aprobarea Parisului. A fost doar o linie de demarcacie pur militară, în așteptarea delimitării granițelor de către conferința de pace de la Paris, care urma să-și deschidă lucrările.

Intre timp, trupele române intraseră în Ardeal (13 noiembrie) ocupând Târgu Mureș (25 noiembrie), Bistrița (4 decembrie), Brașovul (7 decembrie), iar la mijlocul lui decembrie ajungând pe linia stabilită de Franchet d’Esperey. Având aprobarea generalului Berthelot, pe atunci comandant al trupelor aliate din România și din sudul Rusiei, pe baza hotărârii de la Alba Iulia, trupele române au avansat și au ocuat Clujul (24 decembrie) și Gherla, instalându-se pe linia Sighetu-Marmației–Zalău–Zam, în ciuda opoziției generalului d’Esperey și a președintelui francez Clemeceau, care favorizau mai mult inamicii decât aliații.

Timp de patru luni, această linie de demarcație va fi un teren de luptă, de hărțuieli și ciocniri militare de joasă și medie intensitate, incursiuni militare, mergând uneori la angajamente serioase, inclusiv de artilerie. Timp de patru luni, populația românească de la vestul acestei linii a fost jefuită și maltratată de bandele ungurești la care s-au adugat mai târziu călăii bolșevici și armata maghiară. S-a trecut la crime și masacre greu de imaginat. In tot acest timp, soldatul român a stat la datorie, de veghe, cu mâna încleștată pe armă, gata de luptă, ripostând provocărilor, dar fără să poată acționa decisiv, urmrindu-i pe mișei, din cauza directivelor de la Paris.

Parisul era atât de departe încât nu auzea geamtul populației românești oprimate, deși ofițerii francezi din teren ce trebuiau să vegheze la păstrarea liniei de demarcație anchetau crimele și trimiteau rapoarte la Paris, acolo unde Conferința de pace își deschisese lucrrile.

O mare dezamgire și această Conferință de pace, care a deviat din primele zile de la idealurile de egalitate între națiuni atât de propovăduite în timpul rzboiului, ajungându-se ca doar „cei patru mari” (guvernele Angliei, SUA, Francei și Italiei) să hotărască și restul statelor să se supună. Primul ministru român, Ion C. Brtianu, prin atitudinea sa intransigentă referitoare la drepturile țării sale, a trezit de la început antipatia „marilor”, deranjacți de dârzenia „sprâncenatului” Brtianu.

Intre timp, luptele și provocrile pe linia de demarcație continuau, trupele române fiind ținta permanentă a incursiunilor și atacurilor bandelor ungurești, iar în teritoriul rămas neocupat de armata română, masacrele asupra patrioților români deveniseră un fapt la ordinea zilei. Gărzile naționale au fost desființate, în zona românească membrii lor intrând, în mare parte, voluntari în armata română, în diviziile ardelene a 16-a (general Alexandru Hanzu) și a 18-a (general Dănilă Pop sau Papp, fost general în armata austro-ungară). In zona rămasă ungurilor, membrii gărzilor au fost dezarmați, bătuți, umiliți, și unii dintre ei uciși de către bandele revoluționare maghiare.

Banatul sub ocupație sârbească

De dezagregarea monarhiei austro-ungare au profitat în primul rând sârbii. Garnizoanele lor s-au strecurat și instalat în Banat, începând cu luna noiembrie a anului 1918. Atunci au ocupat Neoplanta și chiar Lipova de Mureș. La 19 februarie 1919, generalul sârb Gruici a intrat în Timișoara și a dizolvat toate gărzile și consiliile naționale, preluând comanda asupra județului Timiș. Era de așteptat un tratamrnt frceasc din partea tovarșilor de suferință în lupta cu tiranul bicefal reprezentat de monarhia austro-ungară, la fel cum au fost  tratați sârbii de către români în toate ocaziile.

Deputatul român Ștefan Cicio Pop, cel care a condus ulterior de la Arad renașterea națională sub flamurile Partidului Național Român, l-a apărat în proces pe redactorul ziarului sârbesc Zastava în 1892, mai mult, s-a zbtut și a intervenit pentru cei zece mii de prizonieri sârbi deținuți în cetatea Aradului în condiții insalubre, în 1914. Din cauza condițiilor grele de detenție, printre ei izbucnise tifosul și zilnic mureau 40-50 de oameni. La interpelarea sa din Parlamentul ungar, primul ministru, Istvan Tisza, i-a replicat plin de furie, din tribunele aceluiași parlament: „mulțumește-te că trăiești și că poți infecta și astăzi aerul curat al maghiarilor!”. Deputatul român Ștefan Cicio Pop nu s-a resemnat și a continuat lupta sa, mergând până în pânzele albe, trimițând inclusiv memorii în țările vestice prin intermediul unui prizonier sârb deghizat în lucrtor austriac. Până la urmă a obținut condamnarea călăului sârbilor, colonelul Hegedus, degradat și închis, iar regimul prizonierilor sârbi a fost considerabil ameliorat. Ulterior, dup război, congresul întemnițaților și internaților de la Novisad i-a adresat calde mulțumiri deputatului Ștefan Cicio Pop.

Ne-am fi așteptat la recunoștință, sau măcar la tratament demn și egal din partea unui popor care a suferit din plin din partea acelorași asupritori. In schimb, după ocuparea Banatului, tot în baza aceluiași ciudat acord semnat de generalul francez Franchet d’Esperey, sârbii s-au dedat la prigoniri, arestri și amenințări, ba chiar au luat pe unii plugari români și i-au dus în Serbia la munci agricole, un fel de muncă forțată.

Alături de sârbi apăruseră și ofițerii francezi, care s-au lăsat cuceriți rapid de atmosfera pregtită lor de nobilii unguri din Arad și Timișoara, de banchete și chefuri, astfel că  ajunseseră cei mai mari avocați ai drepturilor maghiarilor asupra Banatului. Excepția notabilă a fos-ot Lugojul, puternic centru românesc, unde francezii au fost fermecați de societatea românească.

Profitând de bunvoința sârbilor și de indiferența francezilor, ungurii din Banat s-au pregătit de luptă împotriva românilor. Dezarmarea și dizolvarea gărzilor române din județul Arad erau gata la 10 februarie 1919, ulterior au fost uciși gardienii din Chișinău-Criș de către un detașament din Puspoklandany. La 20 februarie 1919, două batalioane din divizia ungaăr a 23-a, sub comanda generalului Soos, au atacat cea mai puternică gardă română, cea din Șiria, unde au masacrat familia doctorului Hotăranu și pe alți săteni. De acolo, au invadat întreg ținutul până la linia demarcațională, trenurile blindate de la Seghedin ajungând până la Hălmagiu, în Muncii Apuseni. Vreo 60 de gardieni de la Șiria au trecut dincolo și s-au înrolat în armata română.

Un aspect mai puțin cunoscut îl constituie faptul că sârbii au împiedicat plecarea delegaților români din Banatul ocupat de ei la Adunarea Națională de la Alba Iulia, la început prin șicane, iar mai apoi chiar prin interzicerea deplasării lor. Nu întâmpltor, hotrârea de la Alba Iulia, în articolul I, spune așa: Adunarea Nacțională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

Dar sârbii înțelegeau altfel. Chiar și după ce convenția de la Paris ne-a făcut o dreptate imperfectă, lăsând o treime din Banat sârbilor, care până atunci nu stăpâniseră nicio clipă vreun teritoriu la stânga Dunrii. Ei tot nu se lăsau împinși din Banat. Ar fi trebuit să evacueze porțiunea atribuitț României pânț în a doua jumtate a lunii iulie, dar profitând de ofensiva ungațr de peste Tisa, începută la 20 iulie 1919, împotriva noastră, au tergiversat lucrurile, jefuind tot ce puteau din teritoriul atribuit României, pe care trebuiau să-l prsească. Armata română a trebuit să-și trimită toate forțele să se bată împotriva bolșevicilor unguri, lăsând Banatul la mila sârbilor și a ofițerilor francezi montați împotriva românilor.

După cum spunea generalul Mărdărescu în memoriile sale: „Situația reală însă, lăsată de sârbi, era de așa natură, încât nu mai era nevoie de cercetări. Atât bunurile și instituțiile publice, cât și proprietățile private, trebuiau dijmuite de armata și autoritcile sârbești cu un astfel de procent, încât să ne rmână prea puțin din ce-a fost și, dacă era cu putință, să nu ne mai rămână nimic”. (General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului ți ocuparea Budapestei – și alte mărturii, editura Marist, 2009).

Generalul Mărdărescu era un om foarte echilibrat, așa că a vorbit prea puțin despre ceea ce a găsit în Banat, în ideea că sârbii erau aliații noștri. Dar dacă de un astfel de tratament am avut parte din partea unui aliat, atunci la ce ne puteam aștepta din partea unui dușman, cu care stăteam față în față, pe linia de demarcație, linie hotrâtă tot de aliații noștri? In același timp, păzeam frontiera estică, pe Nistru, împotriva bolșevicilor ruși, luptam în nord împotriva ucrainenilor bolșevizați încercând să facem jonccțiunea cu cehoslovacii și polonezii. Dar nici în sud nu eram prea siguri cu vechii inamici bulgari. România era în război pe frontiere lungi de 1400 de kilometri la vest, de 1000 de kilometri la est, iar la sud în expectativă armată. Ca și cu un an înainte, România era înconjurată, în continuare, de dușmani, iar armata română ducea lipsă de orice, mai puțin de încredere și entuziasm. Și acest lucru se va dovedi hotrâtor.

In interiorul zonei rămase sub unguri

După 1 decembrie 1918, și mai ales, după intrarea trupelor române în Transilvania, unitțile militare secuiești și ungurești s-au retras și s-au pripășit în zona de vest, mai ales în judecele Bihor, Sălaj și Arad. Incurajate de oprirea românilor pe linia de demarcație, s-au dedat la jafuri, incendieri și crime împotriva populației românești care aștepta sosirea armatei române. Aceasta întârzia, ținută pe loc de hotrârile aliaților care menajau sentimentele revanșarde ale ungurilor, care încercau prin orice mijloace să păstreze Ungaria Mare, în ciuda tuturor dovezilor populațiilor majoritare ce doreau să urmeze propria cale.

In Transilvania rămaăs sub ocupația lor, unguri și-au revărsat întreaga ură asupra românilor care continuau să rămână pașnici, așteptând încreztori în împlinirea istoriei, așa cum hotrâseră prin delegați la Adunarea Națională de la Alba Iulia. Prin gărzile lor naționale, românii restabiliseră ordinea și așteptau în pace sosirea armatei române. Ei nu comiseseră crime, întreaga revolucție din Ardeal a fost pașnică, fără vărsare de sânge. Românii și-au luat doar tributul muncii lor din depozitele păstrate pentru nevoile armatei austro-ungare. Nu au ucis nobilii maghiari, ci doar și-au luat ce era al lor, din munca lor.

Totuși, pentru cei rămași la vest de linia de demarcație, calvarul abia începea. Unitățile militare ungurești și secuiești și-au îneput teroarea, ucigând preoți și învățători, pe fruntații românilor. Armate teroriste, purtând la chipiuri însemne ca „Legiunea morții”, „Garda de oțel”, „Garda roșie”, etc, au  apărut și au început, după dezarmarea gărzilor naționale românești, o adevrată vântoare de români. Doar în Bihor, au fost uciși preotul Dănilă din Dijir, Filip Vasile, primarul din Birtin, primarul din Blanca, fata sa fiind aruncată în cuptorul încins și mulți alții. Episcopul de Oradea, Roman Ciorogariu, în cartea sa „Zile trite” descrie calvarul îndurat, felul în care el și alți preoți români au fost nevoiți să se ascundă de furia ungurească. Intr-un memoriu, el a descris crimele bandelor secuiești în Bihor până la 10 martie 1919, data la care s-a trimis memoriul, cuprinzând 41 de cazuri grave de omoruri, jafuri și maltratri. Dar grosul atrocitcilor abia urma.

La 20 martie 1919, aliații au trimis guvernului maghiar al lui Karolyi o nouă linie de demarcație, pe care acesta a refuzat-o și a demisionat, oferind puterea comuniștilor. Șeful noului guvern a devenit Sandor Garbai, dar de fapt puterea va fi exercitată de ministrul de externe Bela Kuhn, care va crea Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor, practic un regim comunist în Ungaria, după modelul celui sovietic din Rusia. Ungurii ar fi făcut orice doar pentru să-și păstreze imperiul.

Dup ce au pierdut rzboiul, s-au făcut antantiști, prin persoana lui Mihaly Karolyi, iar dacă nu a mers, au devenit comuniști, sperând că ceea ce nu le-a dat vestul, le va oferi estul. Și așa s-a și întâmplat. Lenin s-a grăbit să salute noul aliat, ba chiar să pună la punct o ofensivă comună împotriva României, sovieticii prin Basarabia și Moldova, iar ungurii prin Transilvania, având ca scop final desființarea statului român. Telegramele schimbate între Lenin și Bela Kuhn certifică acest fapt. Doar ofensiva generalului alb Denikin în sudul Ucrainei și contraofensiva armatei române în vest a împiedicat ca acest plan să devină realitate. Totuși, aliații au fost păcăliți încă odată, reproșând României răspunsul militar categoric.

Noua teroare comunistă, dublată de ura etnică, s-a rsfrâns puternic asupra populației românești din partea de transilvanie rămasă sub stpânirea dușmanului de veacuri. In Bihor, de exemplu, înșelegerea dintre români și unguri a fost distrusă odată cu invazia bandelor și „legiunilor” secuiești, care și-au început opera de crimă și teroare asupra românilor pașnici. La 10 noiembrie 1918, un fruntaș român din comuna Hotar, Moise Grec, a fost ridicat de la casa sa, dus lâng Criș și împușcat. A doua zi, la Câmpeni, au fost executați trei fruntași români (Ioan Pele, Ilie Cismaș, și Atanasie Pele) și la Șighișel alți patru (Șofron Baicu, Teodor Pele, Macsin Zoica și Sandre Zoica). Tot atunci au fost uciși la Marghita preotul Dănilă și învățătorul Vasile Filip, iar studentul Sever Pele, ce organiza garda națională română din Tinca, a fost bătut crunt de unguri, încât a murit în scurtă vreme la Clinica din Cluj. La 30 ianuarie 1919, a  pătrus în Beiuș un tren blindat încărcat cu armaăt secuiască, condus de căpitanul Verboczy, care a dezarmat garda națională și a pus stpânire pe întregul ținut, dezlănțuind o teroare cruntă. Bihorul nu era în zona de demarcație, era pașnic și liniștit, dar acestor așa-ziși războinici, nu le păsa de asta. Spuneau că au venit să apere Ungaria, deși trupele române se aflau mai departe, pe linia Sighet–Zam-Ciucea. Românii prinși pe stărzile Beiușului, sau în împrejurimi, erau duși la comandament și bătuți crunt până spuneau că sunt unguri și că de acum vor vorbi și simți ungurește. Doloc Filimon (55 ani) a fost ucis în bătaie. Alții au fost împușcați pe câmp, unde se aflau la muncă: Stoica Ștefan, Rădaț Vasile, Toma Petrișor, Tulvan Gheorghe, Micula Petru, Elena Tomșa (14 ani), sunt doar câteva nume de români uciși mișelește, cu bestialitate de secuii sălbatici.

In întregul ținut, secuii descindeau prin satele românești, intrau în case și gospodrii, jefuiau și incendiau, violau și omorau:

·          La Șeghiștel s-a organizat un măcel în masă, rezultând 14 morți: Ghergar Vasile, împușcat, Pașca Ilie (60 ani), împușcat, Tuduc Costan (66 ani), strpuns cu baioneta și carbonizat în propria-i casă, Baicu Nicolae (73 ani), împușcat și ars în casș, Boldor Marinca, arsă de vie, Haneș Ileana și Haneș Zoica (11 ani), înjunghiate cu baioneta și arse în casă, Pașca Anisie, împușcat și ars. Se adaugă mulți răniți, care au scăpat cu viață, dar au rămas invalizi pentru totdeauna. Au fost incendiate 15 case și tot atâtea șuri.

·          La Tinca au fost ridicați în noaptea, dintre 3 spre 4 aprilie 1919, fruntașii români, doctor în drept Ioan Ciordaș, conductorul celor trei consilii naționale, român, maghiar și muncitoresc, și doctor în drept Nicolae Bolcaș. Au fost duși înafara localității, puși să-și sape groapa, schingiuți și uciși (doctorului Ioan Ciordaș i-au fost scos și ochii cu baioneta). La fel a fost asasinați la Vașcu, Nicolae Bogdan și la Finiș Gheorghe Plăcuț.

S-au amintit doar de câteva dintre crimele și atrocitțile petrecute numai în judecul Bihor, dar acestea au avut loc pe o arie mult mai mare. Aradul, Sălajul, Sătmarul, Clujul, Maramureșul, toate și-au adus jertfele în numr mare. Dar dintre toate atrocitățile, cea mai îngrozitoare rămâne cea de la Beliș, din judecul Cluj. Din această înfiorătoare tragedie a fost inspirată și scenariul filmului „Capcana mercenarilor”.

Lucrurile s-au petrecut cam așa: la Beliș își avea moșia Janos Urmanczy, 28.000 de iugre de pădure, o exploatare forestieră și un castel modern pe vârful unui deal. In timpul rzboiului, exploatarea forestieră era lucrată de ăctre copii și bătrânii satelor, rămași acasă fără drepturi și apărare, precum și cu prizonieri italieni, ținuci în înfometare și mizerie. La izbucnirea revoluției, italienii s-au prezentat la exploatarea forestieră cerând mâncare de drum, deoarece doreau să plece acasă, să scape din acel iad, din moment ce războiul se sfârșise. Au fost refuzați, dar au distrus cantina, luându-și alimentele necesare și au plecat în drumul lor. Atunci au fost uciși trei dintre oamenii exploatării forestiere. Janos Urmanczy fugise între timp spre Ungaria, speriat de spectrul revoluției. Românii au venit și și-au luat ceea ce au avut nevoie, ce li se luase din munca lor.

Dar fratele lui Janos era și el membru al aristocrației maghiare, proprietar în Ardeal, cu o moșie întinsă la Clăcele și un castel la Reghin. Dar, în plus, Nandor Urmanczy, fratele lui Janos, era și deputat în parlamentul maghiar, unul dintre cei mai șoviniști și intoleranți. Aflat la Budapesta, a scăpat de valurile revoluției de acolo pe motiv că era în opoziție cu primul ministru, Istvan Tisza. Aflând de cele întâmplate la moșia fratelui său, a publicat un apel în ziarul budapestan „Pesti Hirlap”, prin care invita un număr de soldați curajoși de a se prezenta la dânsul pentru o însrăcinare de încredere, promițând solda obișnuită dată de Consiliul Național Maghiar. După ce s-a întrunit, detașamentul a fost organizat, înarmat și aprovizionat cu alimente și echipament în cazarma de pe strada Falk Miska, cu știrea și consimțământul ministerului de război. Detașamentul pus sub comanda căpitanului Antal Dietrich, cuprindea încă un cpitan, pe nume  Korosi, 14 oficeri și 60 de oameni, majoritatea subofișeri, având și patru mitraliere. Ordinul expres al lui Urmanczy era de a nu-i cruța pe români.

Cu un tren special au ajuns la Clăcele, la 8 noiembrie 1918, de unde au pornit cu căruțele și pe jos spre Beliș. Incă de pe drum au început o adevrată vânătoare de oameni, țăranii români întâlniți în drum fiind împușcați fără milă, indiferent dacă erau bătrâni, copii sau femei. Auzind salvele de armă, mulți au reușit să fugă spre păduri, dar mulți au căzut sub gloanțe.

Ajunși la exploatarea forestierș, soldații căpitanului Antal Dietrich nu au mai găsit niciunul dintre prizonierii italieni, ci doar urmele jafului organizat de ei, depozitul de cherestea încă ardea cu flăcări imense. Oamenii căpitanului au instalat mitralierele în turnurile castelului și au continuat masacrul. Casele românilor erau luate cu asalt și jefuite, nimeni nu era cruțat. Cum vedeau un țăran sau o țărancă, deschideau focul asupra lor. Mai mulți români, printre care și o femeie, au fost capturați, duși la podul din comuna Beliș, și împușcați de plutonul de execuție comandat chiar de căpitanul Dietrich. Apoi au fost adunate cadavrele și aruncate în focul de la depozitul de cherestea. A fost ceea ce s-a numit rugul de la Beliș, unde au pierit de mâna acestor ticloși 46 de români.

O comisie mixtă, româno-ungară, sosit la șase zile de la comiterea masacrului, a fost îngrozită de ceea ce a gsit la Beliț. Procesul verbal a fost contrasemnat de doi magistrați, unul român (doctor Emil Hațieganu) ți unul maghiar (doctor Grampiere Emil), alturi de membrii comisiei, dr. Balazs Endre, dr. Kertesz Jeno și dr. Valentin Poruciu. In acea perioadă, ministrul Oskar Jasi încerca să negocieze la Arad, cu membrii Consiliului Național Român, conduși de Ștefan Cicio Pop, rămânerea Transilvaniei într-o federație cu Ungaria, când a sosit vestea măcelului de la Beliș. Poate că acest eveniment să fi avut o contribuție la ruperea tratativelor. Intreaga Europă a fost cutremurată de unul dintre cele mai mari masacre de după rzboiul mondial, cel puțin până atunci.

In primvara lui 1919, ofițeri francezi au trimis la Paris dovezile măcelului, câteva oase carbonizate, precum și procesul verbal. Totuși, Parisul a rămas intransigent și nu a permis armatei române să avanseze pentru a face dreptate, pentru a mântui odată pe frați de teroarea ungurească.

Numrul exact al celor uciși la Beliș poate nu se va cunoaște niciodată, dar în mod sigur este mai mare de 45. De exemplu, exist mărturii că a fost ucis pe drum și un român zdravăn, îmbrcat în haină militară, probabil un biet soldat român ce se întorcea acasă de pe front. Pe el nu avea cine să-l revendice, din moment ce probabil nu se știa nimic de el de ani de zile. Ungurii l-au sprijinit așa cum era, mort, de un stâlp, și i-au pus o sticlă în mână, râzând și zicându-și că încă mai bea.

Iată câteva nume ale celor uciși la Beliș:

·          Din comuna Beliș: Dumitru Tripon (26 ani), Gheorghe Mihuc (35 ani), Ioan Ble (36 ani), Simion Mihuc (60 ani), Nicolae Bâle (24 ani), Varvara Pop (44 ani), Popa Pascu (41 ani), Puica Alexandru și soția (49 și 41 ani), Maria Matiș, toți împușcați și arși pe rug.

·          Din comuna Tufeni: Gavril Dreve (54 ani), Ioan Dreve (22 ani)

·          Din comuna Mănăstireni: Petru Calo (38 ani), Ioan Michilie (18 ani), Petru Girgiu (54), Gavril Vsar (62), Ion Morar (57), Ioan Goia și Ioan Nistor.

·          Din comuna Mrișel: Gheorghe Mriș, Avram Costea, Dumitru Giurgiu, Ioan lazr, Francisc Muller.

·          Din comuna Arada: Stan Sântioana, Ioan Neagu, Todea Petru, Lazăr Ana, Nicolae Radaț, Neag Savu, Dumitru Lazăr, Gheorghe Neag, Rafila Oneț, Dumitru Nicola, Ana Todea.

Prin ceea ce au însemnat toate aceste masacre, ne dăm seama de ura acestor potentați unguri împotriva românilor. Nu este un eveniment izolat, dacă ne uitm la trecut, la evenimentele precedente, inclusiv la anii 1848-49, sau în viitor, la masacrele dintre 1940-44 de la Ip, Trăznea sau Moisei. Ce fel de oameni sunt aceia care, ca și la Trznea, au lăsat o grenadă în mâna unui copil de doi ani, așteptând să reușească să-i scoată cuiul. Bietul copil, neștiutor, l-a scos, și rămășițele lui sunt îngropate în cimitirul satului Trăznea, la cinci kilometri de Zalău.

Referitor la Beliș, chiar dacă ungurii moderați au cerut la Budapesta pedepsirea vinovaților, aceștia nu au pățit nimic. Nandor Urmanczy, autorul moral și organizatorul, s-a aprat spunând că expediția era cunoscutț de ministerul de război, din moment ce detașamentul a fost echipat și înarmat într-una dintre cazrmile din Budapesta. Mai mult, Nandor Urmanczy a rămas deputat în continuare, chiar dacă nu și-a mai vzut niciodată moșiile din Ardeal, care au fost expropriate (pe motiv că nu s-a prezentat să le revendice), iar cu pământul respectiv au fost împroprietriți țăranii, poate chiar rudele celor uciși. Dar, ironia vieții, în anul 1938, la aproape douzeci de ani de la masacrul de la Beliș, un foc de armă a răsunat în foișorul parlamentului de la Budapesta. Deputatul Nandor Urmanczy și-a zburat creierii cu revolverul.

Pe linia de demarcație

In tot acest timp, încrâncenați de așteptare, soldații români priveau peste linia de demarcație și nu încelegeau de ce nu pot trece dincolo, să le aducă izbvirea fraților schingiuiți de bandele maghiare și secuiești, devenite mai nou comuniste și revoluționare. Ocupaseră linia hotrâtă la mii de kilometri, de politicieni ce habar nu aveau de ce se întâmplă în regiune, dar care sperau să câștige bunvoința ungurilor, de parcă ar fi însemnat ceva în aritmetica geopolitică a estului european. Boală lungă, moarte sigură, spune un vechi proverb românesc. Au trebuit câteva luni ca până ca decidenții noii lumi să înceleagă realitatea, și când au înțeles-o era deja târziu. Degeaba ziarele franceze, engleze și americane pledau pentru înarmarea României, ca singur garant al păcii în regiune, calculele politice de la Conferința de pace de la Paris aveau preponderență. Iar această întârziere, de doar  câteva luni, avea să fie scump plătită cu sânge, mai ales cu sânge românesc, după cum am ilustrat mai devreme.

Imbrăcați în zdrențe, cu hrană insuficientă, echipați și înarmați necorespunzător, soldații români așteptau. Așteptau și credeau, deoarece ei aveau un atu pe care adversarii lor nu-l aveau, poate nici nu-l încelegeau: moralul și credința, credința în justețea cauzei lor, credința în justețea divină, credința că a sosit momentul în care să tranșeze odată pentru totdeauna diferendul vechi de secole între români și unguri. „O dispută de secole se rezolvă cu sabia” spunea istoricul român Constantin Kirițescu, iar soldacții români știau că ei au fost aleși să rezolve, atunci și acolo, odată pentru totdeauna, această dispută. Era o misiune istorică, iar cu ochii la ei nu stătea cu speranță numai întregul popor român, de dincolo sau de dincoace de linia de demarcație, ci întreaga Europă, poate chiar lumea întreagă, din moment ce și Washingtonul era atent.

Pe linia de demarcație, soldații români așteptau și luptau.

Dincolo de linia de demarcație, în Maramureș, se află satul Băsești, căminul marelui patriot român Gheorghe Pop de Băsești. Acest mare român, care și-a închinat peste țaizeci de ani luptei pentru drepturile românilor asupriți de unguri, apoi de dubla monarhie austro-ungară, a fost liderul Partidului Național Român, unul dintre semnatarii memorandumului pentru drepturile românilor, condamnat la închisoare pentru asta.  A trăit să-ți vadă visul cu ochii, Adunarea Națională de la Alba Iulia, pe care a ți prezidat-o. Aici, văzând împlinirea visului pentru care a luptat mai bine de șaizeci de ani, bătrânul octogenar a luat cuvântul cu o voce tremurândă: „Acum slobozește, Doamne pe robul tău, căci ochii lui au văzut mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am vzut marele ideal împlinit”. Bietul badea Gheorghe, cum îi spuneau românii, a murit la 23 februarie 1919, în satul său, Băsești, aflat dincolo de linia demarcațională, sub stăpânirea ungară. In acea zi, în momentul în care bandele maghiare s-au năpustit asupra satului, jefuind și incendiind totul în cale, badea Gheorghe le-a ieșit în întâmpinare, încercând să-i potolească, dar văzând slbăticiile la care s-au dedat, a făcut un atac de apoplexie și a murit. Cu puțin timp înainte de a muri, a adresat o telegramă Consiliului Dirigent din Sibiu: „Pe teritoriul neocupat și cel mai precios, bande nenumrate ungurești jefuiesc pe locuitori, maltratează și alungă pe fruntașii satelor, preoți și învățători, care și-au părăsit locurile, ele demoralizeaăz poporul cu bolșevism și ruperea de România, ajungând până la proxima apropiere de Băsești. Gardele sunt desființate, jandarmeriile reînființate, ocupațiunea trebuie executată fără amânare ca să nu rămână poporul fără apărare. Rog a lua măsurile necesare, la ceea ce mă simt îndreptțit pe baza luptelor mele de 60 de ani”.

După plecarea vandalilor, la înmormântarea venerabilului luptător român s-au adunat sute de oameni din satele vecine ca să-l petreacă pe ultimul drum. Dar cortegiul a fost atacat cu salve de pușcă și rafale de mitralieră de către ungurii poziționați în apropiere. inspimântați, românii s-au împrștiat. Fugarii au dus vestea trupelor române, aflate la câciva kilometri, iar comandamentul român a dat ordinul de ocupare a satului Băsești. Ungurii au fost alungați, și numai așa bătrânul luptător Gheorghe Pop de Băsești a putut avea o înmormântare cu toate onorurile, inclusiv din partea armatei române.

In tot acest timp, ciocnirile pe linia de demarcație continuau. Este suficient să spicuim din Jurnalul de Operații al Comandamentului Trupelor din Transilvania, ca să vedem în ce a constat această expectativă în spatele liniei demarcaționale (de menționat că denumirile localitcilor sunt cele ungurești, după hărțile vremii).

“16 martie 1919:

Divizia a 7-a: La ora 1, unități inamice au atacat posturile noastre de la Erdoszada, au fost însă respinse. In cursul zilei, patrule de recunoaștere inamice au încercat să se apropie de posturile noastre de la Nagy-Sikarlo, Egerespatak, Hengo și Also Varkza (5 km NV Sdaky-Csek), au fost însă alungate cu focuri. Posturile noastre de la Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) au respins o încercare de atac asupra acestor localități. “

Primul Război Mondial a provocat mutatii care au fost cu siguranta mai ample decàt am reusit sa schitam in aceste rànduri. Nici nu ne-am propus sa trecem in revistă exhaustiv 30 martie 1919.

Divizia a 7-a: Intre orele 10-11, artileria inamică a tras 25 proiectile de 105 mm din direcția cotei 344 (est Hadad), asupra satelor Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) și Mutos, însă fără niciun efect, după care infanteria inamiăc, în forță de 2 plutoane, ieșind din pădurea Dadodului a căutat să atace postul nostru de la cota 261, a fost oprită însă de focurile posturilor noastre și după un scurt schimb de focuri, a fost nevoită să se retragă. La ora 12 o subunitate inamică aflată la cota 362 (800 m SE Haraklu) a deschis focul cu 2 mitraliere asupra unui post al nostru din Regimentul 15 Infanterie de la vest de Czigany, s-a ărspuns cu focuri de armă mitralieăr, după care inamicul a încetat focul. Intre 12-13 artileria inamiăc din direcția Remetemezo, a tras 8 proiectile asupra satului Nagy-Sikarlo, trei în Valea Mare, iar două în sat, toate însă fără efect… “

Și tot așa, nu a existat zi fără schimburi de focuriă sau incursiuni inamice. Această linie de demarcație poate fi numită front, deoarece în această manieră s-au desfșurat ostilitțile, la fel ca și pe linia Nistrului.

La 20 martie 1919, primind ordinul aliaților de a se retrage la vest, pe o nouă linie de demarcație stabilită, cam târziu, de aliați, guvernul Karolyi a cedat puterea comuniștilor lui Bela Kuhn, care nu s-au retras, ba dimpotrivă, au intensificat atacurile asupra soldaților români. Atunci Comandamentul Trupelor din Transilvania, condus de generalul Traian Moșoiu, ardelean de origine, a pregătit riposta. Intre timp, la 12 aprilie, a sosit noul comandant pe frontul transilvan, generalul Gheorghe Mărdărescu, generalul Moșoiu preluând comanda grupului de nord, cel mai important. Ungurii, acum bolșevici, continuau atacurile și provocrile, care au culminat cu cele din noaptea dintre 15 și 16 aprilie 1919. Dar armata română îi aștepta și era pregtită. Impotriva lor, în acea noapte, s-a  declanșat contraatacul românesc, a cărui izbitură de ciocan a reprezentat-o grupul de nord, condus de generalul Traian Moșoiu. Ungurii aveau să primească ceea ce căutaseră cu lumânarea. Bătaie…..

Capitolul 5

Cinstirea eroilor satmareni si bihoreni

5.1. Implicarea Bihorului si Satmarului in Primul Razboi Mondial

Primul război mondial a însemnat, în primul rând, o imensă mobilizare de oameni, care au fost luați de la rosturile lor, de la casa lor, și duși pe fronturi îndepărtate, să moară pentru o cauză complet străină.

„Rău m-au durut inima când mi-am luat rămas bun de la a mea soție pe care mult o am iubit și-i musai să o las – scria Mihai Dan, un combatant din Regimentul 12 Infanterie sătmărean – Supărarea de sâmbătă 1 august nu este pană să o poată scrie, nici limbă să o vorbească… Tot satul au fost în nespus de marej ele…”

Pentru a ne face o imagine despre război, amintim câteva cifre extrem de concludente. Populația Regatului Ungariei era de 21.011.000 locuitori, iar cea a Austriei de 30.060.000 de locuitori. Pe front au luat parte 7.865.189 de mobilizați, din care 3.450.323 erau din Regatul Ungariei (43,9%). Aceasta însemna că din Ungaria au mers pe front 175 de persoane la 1000 de oameni, iar din Austria 160 persoane la mia de locuitori.

Din Ungaria, după datele publicate de Oficiul Central de Statistică al țării în anul 1922, au luat parte la război 79.730 de ofițeri și 3.437.776 soldați. Deci, un total de 3.517.506 oameni. Dintre aceștia, 380.774 au murit, 743.359 au fost răniți, 399.555 au fost dați dispăruți și 614.808 au căzut prizonieri de război.

Din păcate, nu avem o statistică foarte exactă a mobilizaților din rândul românilor la primul război mondial, decât pe aceea efectuată în anul 1922 de T.V. Păcățian cu ajutorul notarilor din Transilvania, care ne oferă următoarea situație pentru județul Satu Mare. Amintim mai înainte că populația județului Satu Mare era, în anul 1914, de 396.508 locuitori, din care românii erau în număr de 120.760 suflete (aceasta era statistica oficială!). Chiar luând în considerare statistica maghiară referitoare la județul Satu Mare, la care aparțineau și cele 3 plăși rămase în Ungaria după anul 1918, vom remarca că 11,3% din populația românească a fost mobilizată pe front, ceea ce reprezintă o rată mai scăzută decât cea generală pe Ungaria, care a fost de 16,71%. Numărul morților (1185) din totalul românilor mobilizați (13.697) reprezintă 8,65%, mai mică cu mai bine de 2 procente decât media pe Ungaria (10,82%).

Majoritatea românilor sătmăreni au fost mobilizați în cadrul Regimentului 12 Infanterie, care își avea garnizoanele pe timp de pace la Satu Mare (Batalionul I, comandat de maiorul Stessel Erno), Cărei (Batalionul II, comandat de locotenent colonelul Pataky Lajos) și Sighetu Marmației (Batalionul III, comandat de maiorul Kontz Odon). Comandantul regimentului era colonelul Tahy Marton, care va ajunge, după 1920, general în armata ungară.

în data de 18 august, regimentul s-a pus în mișcare, plecând spre frontul din Galiția, unde va lua perte la luptele grele duse aici timp de 845 de zile, din care 108 zile de lupte efective. Amintim câteva dintre cele mai cunoscute lupte: Komarovi (aici mor 77 de soldați și cad răniți 275, inclusiv comandantul Batalionului II, Kontz Odon), Lipnik (septembrie 1914), Zaborze (septembrie 1914), Zamosty, Kamienc Litowsk etc.

In decembrie 1916, Regimentul a fost trimis pe frontul italian, unde a luat parte la luptele, rămase în manualele de istorie militară, de la Doberdo, Isonzo, Montello, Vittorio și altele. Sfârșitul războiului prinde regimentul în Italia. Abia în data de 25 noiembrie 1918, regimentul sosește la Satu Mare.

Peste tot, românii s-au comportat extrem de vitejește, fapt pe care îl recunoștea în anul 1916 prefectul județului Satu Mare: „Românii din patria noastră în timpul războiului au dat dovezi prin conduita lor și prin recunoscute și remarcabile fapte de arme, de deplină credință de patrioți.”

Vom aminti câteva dintre comunele cu un număr mare de mobilizați și morți pe câmpurile de luptă: Bârsău de Sus (328 mobilizați, 20 morți, 16 invalizi), Giurtelecu Hododului (278 mobilizați, 16 morți, 3 invalizi), Tășnad (469 mobilizați, 53 morți, 19 invalizi), Cămârzana (71 Urziceni 42, Cărășeu 27, Lazuri 37, Remetea Oaș 31, Petrești 43, Amați 31, Ambud 31, Irina 49 etc.

Și comunitățile evreiești sătmărene au avut o contribuție însemnată de mobilizați: Medieșu Aurit 17 (3 morți), Halmeu 71 (12 morți), Cărei 87 (32 morți), Satu Mare 541, Viile Satu Mare 10, Tășnad 45 (8 morți).

Deci, în concluzie, putem să afirmăm că populația județului Satu Mare și-a adus din plin contribuția la primul război mondial, dovadă fiind numărul mare de mobilizați și, din păcate, numărul mare al morților pe diferitele fronturi.

5.2. Jertfa eroilor din Apa și Someșeni

In preajma dezlănțuirii războiului din 1914, grupările militare erau Puterile Centrale, cu Germania și Austro-Ungaria în prim plan, și Antanta, din care cele mai puternice state erau Italia și Franța.

România avea o situație mai deosebită deoarece regele Carol I era de origine germană și căuta să împingă țara în sfera de influență a Puterilor Centrale, din care făcea parte și Germania.

In aceste condiții a avut loc Consiliul de Coroană de la Sinaia în care majoritatea membrilor nu era de acord cu opțiunea regelui, spunându-se că România nu poate intra în război alături de gruparea care stăpânește teritorii românești, respectiv Austro-Ungaria, care stăpânea Transilvania. Opțiunea era ca România, dacă va fi nevoită să intre în război, va trebui să fie alături de gruparea care va promite și garanta sprijin pentru realizarea Unității Naționale, adică unirea Transilvaniei cu România. In aceste condiții, s-a hotărât neutralitatea, situație în care România s-a menținut între anii 1914-1916.

Insă, în același an 1914, regele Carol I moare și-i urmează la tron Ferdinand. Situația românilor era deosebită, deoarece Austro-Ungaria intră în război alături de Puterile Centrale, iar românii din Transilvania erau încorporați în armata acestui imperiu. Unii dintre români trăiau o adevărată dramă, așa cum este descrisă în romanul Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu: fratele său, Emil Rebreanu, a evadat din armată, refuzând să lupte împotriva românilor, dar, fiind prins, a fost condamnat la moarte prin spânzurare. In situație dificilă erau românii transilvăneni și pentru că trebuia să lupte împotriva neamului nostru latin, italienii și francezii, care făceau parte din Antantă.

România va intra, totuși, în război, în 1916, alături de Antantă, care promite sprijin pentru realizarea Unității Naționale.

Războiul se termină în noiembrie 1918, iar la 1 Decembrie 1918 Transilvania se unește cu România, formând „România Mare”, unire recunoscută de tratatul de pace de la Versailles din 1919.

In primul război mondial, când dr. Vasile Lucaciu se afla printre prizonierii de război din Italia, le ținea discursuri și îi îndemna să se

înroleze în Regimentul „Horea”. Printre acei prizonieri se aflau apenii Ioan Botezan și Roja Vasile, ultimul vecin cu mine, care mi-a relatat că atunci când au depus jurământul pentru înrolarea în Regimentul „Horea”, era prezent și Dr. Vasile Lucaciu. Roja Vasile s-a apropiat de el și i-a spus că este din Apa, iar el l-a bătut pe umăr și i-a spus „Bravo soldat!”. Mereu povestea Roja Vasile această întâmplare din Italia și era foarte mândru că a dat mâna cu părintele Vasile Lucaciu.

După terminarea primului război mondial, bărbații s-au întors în satul natal pejos, deoarece trenurile nu puteau circula, podurile erau distruse, deplasarea făcându-se mai multnoaptea.

Din negura timpului și din aducerile aminte ale bătrânilor satului care au trăit după primul război mondial, încerc să redau tristețea acelor ani, când bărbații din Apa și Someșeni s-au luptat pe front cu gândul la Unirea tututor românilor și la promisiunea de împroprietărire cu pământ a celor nevoiași.

De tristă amintire sunt povestite clipele când femeile, rămase acasă cu îngrijirea copiilor și lucrul câmpului, au aflat că unora le-au căzut soții la datorie, sângele lor a udat pământ străin, iar trupul lor, rămas departe de locul natal, n-a putut fi înmormântat după obiceiul locului. Durere în suflet la fiecare familie în parte. Lacrimile care udau batista din pânză țesută de femeile văduve sunt de tristă amintire. Copiii nu mai aveau zâmbetul gingaș al unui copil fericit. Aveau ochii înlăcrimați și fața tristă. Erau îngândurați, bătrâni din fragedă pruncie. Unii, mici fiind, n-au apucat nici să-și cunoască tatăl. Totul era jale, amărăciune, gânduri întunecate, care i-au marcat tot restul vieții, „tata a murit în război” fiind pe buzele multor copii în primii ani de după război.

Femeia văduvă se îmbărbăta cu gândul că Dumnezeu o să-i dea puteri să poată munci și munca bărbatului. Nu de puține ori, spun bătrânii din sat, vedeai pe hotarul comunei Apa femei ținând de coamele plugului, grăpând ori semănând ca, după recoltă, toți ai casei să trăiască, să crească. Mai târziu, treptat, băieții mai voinici preluau din mers munca grea și istovitaoare a mamei, care, încet-încet, pierdea din puteri. Cu ochii înlăcrimați uda pământul care-i dădea roade să poată crește copiii, iar batista sau colțul de la năframă îl folosea pentru a-și șterge lacrimile, aducându-și aminte de soțul ei drag. Rare au fost cazurile în care văduvele de război au încercat să se recăsătorească. Numai dacă nu reușeau să se descurce cu lucrul, atunci erau îndemnate de femeile din sat să-și caute alt bărbat.

Pe lângă miile de eroi căzuți în primul război mondial, se află și eroii din Apa și Someșeni. Memoria acestor eroi este marcată prin ridicarea crucilor din cimitire, fiind observate ori de câte ori sătenii vin să-și îngrijească mormintele.

5.3. PRIMĂVARA ÎNTREGIRII BIHORULUI

Unirea cea mare a început și s-a finalizat la Oradea!

Declarația de la Oradea din 12 octombrie 1918, a reprezentat documentul juridic de început al organizării alegerilor de delegați pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Nu este nici o exagerare când se afirmă că Declarația de autodeterminare națională, a celor peste 3 milioane și jumătate de români din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, poate fi considerată ca uvertură a Unirii celei Mari de la 1 Decembrie 1918, ea înscriindu-se pe același flux istoric cu „Suplex Libellus Valachorum” și „Memorandumul din 1892”, documente și mărturii cu semnificație europeană, privind idealurile și aspirațiile de reunire și formare a unui stat modern la nivelul întregului spațiu românesc. Apropierea zilei celei mari i-a determinat pe reprezentanții Partidului Național Român să se întrunească la Oradea în ziua de 29 septembrie/ 12 octombrie 1918, într-o Consfătuire națională. Pornind de la caracterul momentului istoric, care deschidea orizonturi pentru bătălia finală de unire a Transilvaniei cu România, participanții la întrunire au declarat fără echivoc c㠄națiunea română din Ungaria și Ardeal” este îndreptățită s㠄dispună singură și liberă de soarta ei”și s㠄hotărască singură plasarea ei printre națiunile libere(…)”. Prin urmare, după citirea Declarației de la Oradea în Parlamentul de la Budapesta, de către Al. Vaida Voievod, în esență nu mai era recunoscută nici autoritatea statal-juridică imperială anterioară, prin Consiliul Național Român Central începându-se pregătirile pentru alegerea delegaților pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918 ardelenii au hotărât unirea pe vecie cu România.

Eliberarea Bihorului

Pe direcția Crișului Repede, trupele Diviziei 6 infanterie au acționat pe trei coloane, cu atacuri combinate de front și cu manevre pe flancuri. Nerezistând acestor atacuri puternice, susținute de artileria de câmp și de munte, inamicul a fost silit să se retragă. În Bihor, pe lângă trupele de honvezi și secui, au luat parte la lupte și cadeții din anii 3 și 4 ai Școlii militare din Oradea, care au opus o puternică rezistență.

Manevra făcută de Detașamentul Lt. col. Rasoviceanu a permis întoarcerea dispozitivului ocupat de cadeți. În apropierea Beiușului s-au dat lupte violente, încheiate cu 11 răniți din rândul voluntarilor ardeleni și un mort. Cinstea de a fi „în fruntea coloanei ce a eliberat Beiușul (la 19 aprilie 1919) a revenit tocmai Batalionului 2 din Regimentul ce purta numele orașului. Pe ambele maluri ale Crișului Repede, trupele generalului Holban înaintau spre Oradea. Pe Valea Barcăului, Regimentul 24 Infanterie a eliberat localitatea Marghita în ziua de 19 aprilie, iar la stânga dispozitivului, pe Valea Crișului Negru, executând un marș forțat, trupele Detașamentului Rasoviceanu au atacat noaptea și au cucerit, pe 19 aprilie, Tinca și Salonta. Ungurii din zonă, proprietari de pământuri, terorizați de forțele „roșii și albe” au ieșit în întâmpinarea armatei române. Chiar fratele grofului Ștefan Tisza (Kalman) a cerut protecție armatei române. În fruntea dispozitivului din centru, marșul triumfal spre Oradea, era avangardat de generalul Traian Moșoiu. Evenimentele se succedau cu repeziciune. Neliniștea și spaima generală era înlocuită cu bucuria primirii eliberatorilor.

Primirea în Oradea cu flori de liliac

Știrile privind intrarea trupelor române în Oradea au animat viața orașului în care ungurii aveau un puternic centru de recrutare, mobilizare și de propagandă bolșevică. Nu întâmplător Bella Kun aici, la Oradea, și-a făcut stagiatura de revoluționar comunist! Trenurile venite dinspre Ciucea și Bratca aduceau răniți de pe front, care povesteau despre moralul scăzut al soldaților unguri. Propaganda bolșevică nu mai funcționa, căci trupele se apropiau. Pe când se încheia slujba la biserică la 11.30, se ivise prima patrulă de roșiori, în frunte cu locotenentul Teodorescu, împodobiți cu lilieci, floarea primăverii, întâmpinată de populație cu urale „Vive la France” și cu răspunsul soldaților „Vive la Roumanie”. Apoi defilarea trupelor desfășurată până noaptea târziu a fost întâmpinată de orădeni cu strigăte: „Trăiască armata română!” și „Ejen a román hadsereg”, „Trăiască generalul Moșoiu, eroul nostru național”. Deși nimeni nu-l văzuse până atunci, speranțele tuturor se legau de el, văzându-l ca pe un simbol al dezrobirii nației românești așteptat de 4 luni. Ați fost așteptat – a spus un localnic, și a izbucnit în lacrimi: „Să ne trăiți!. Acum putem muri cu toții, că am văzut înfăptuit cel mai frumos vis al vieții noastre, am văzut pe fiul Ardealului, pe Dumnezeul nostru, intrând triumfător, sfidând moartea, ca să ne salveze pe noi”.

Întâlnirea lui Roman Ciorogariu cu generalul Traian Moșoiu

Primarul orașului Oradea, Rimler, însoțit de consilieri municipali, după ce au întâmpinat armata la uzinele de apă, l-a asigurat pe general că în oraș este liniște și au cerut protecție, apoi cu toții s-au îndreptat spre sala primăriei unde generalul a dat ordinele necesare, preluând conducerea administrativă și numind pe generalul Holban Ștefan comandant al garnizoanei. De remarcat că prin ordinul generalului Moșoiu „toate organele administrative ale orașului și județului rămân neschimbate”, pe lângă care s-a numit câte un inspector român. Din acest moment teritoriul juridic unit prin Hotărârea de la Alba Iulia devenea efectiv diriguit de autoritățile române.

Cu autoritatea militară românească episcopul vicar Roman R. Ciorogariu lua contact direct în sfânta zi de Înviere, din 20 aprilie 1919, când l-a întâmpinat pe generalul Traian Moșoiu, la ieșirea acestuia din primărie. Generalul Moșoiu încă în aceeași zi a plecat cu automobilul mai departe.

Comandant al trupelor din Oradea a rămas generalul Holban. Acesta a primit delegațiile oficiale locale și a dat asigurări pentru bunele intențiuni de a menține cea mai desăvârșită ordine în garnizoană. Evenimentele de la Oradea ne sunt cunoscute din cartea document „Zile trăite”, semnată de Roman Ciorogariu, fapt pentru care vom concluziona doar că 20 aprilie 1919 a fost „o zi de glorie pentru municipiul Oradea”, după cum consemna Nicolae Iorga, care scria că nu știe, „nu-mi aduc aminte ce s-a petrecut aici în aceea zi de 20 aprilie 1919, dar istoria românilor s-a făcut în ziua aceea acolo”. Generalul Traian Moșoiu devenise „eroul nostru național”, întâmpinat de primarul Rimler Karoly la intrarea în oraș, cu pâine și sare.

Omagierea înaintașilor

Reuniunea Femeilor române din Bihor a cinstit memoria ostașilor conduși de viteazul erou, general Traian Moșoiu și au eternizat intrarea trupelor române în Oradea la 20 aprilie 1919, prin așezarea unei plăci în holul de la intrarea în Primărie, la 20 aprilie 1920, iar în 1937 i s-a ridicat un monument. Această sărbătoare a fost marcată apoi anual. După 1992 tradiționala sărbătoare a fost din nou marcată prin expoziții, sesiuni științifice și serbări culturale. Cu aceleași sentimente de mândrie patriotică și astăzi ne amintim că la Oradea s-a pus piatra de temelie a României Mari și tot aici s-a încheiat, prin lupte politice și jertfe de erou, desăvârșirea unității naționale. La împlinirea a 90 de ani de la eliberarea Bihorului de sub teroarea bolșevică dăm din nou ONOR de libertate cu flori de liliac!

Concluzii

Primul Război Mondial este unul dintre cele mai importante evenimente ale secolului XX, un eveniment care și-a lăsat amprenta asupra populației din aproape întreaga lume. Este un subiect pe marginea căruia s-au scris foarte multe cărți și articole, dar majoritatea au abordat doar aspectele politico-militare. Numărul lucrărilor scrise în acest domeniu este atât de mare încât timpul fizic nu permite lecturarea acestora integral. Abia în cea de a doua parte a secolului XX a apărut interesul față de celelalte elemente care au făcut parte din viața celor care au trăit războiul. A început să fie studiat impactul demografic al conflagrației dar încă nu a fost epuizat întregul material existent referitor la aceasta. Din păcate nu toate istoriografiile au considerat că demografia este un subiect care merită abordat și multe dintre ele au continuat să ignore acest aspect acordând prioritate studierii altor subiecte. România se încadrează în această categorie, dar spre deosebire de statele care încă își păstrează această atitudine, unii istorici au început să se aplece și asupra aspectelor demografice, socio-economice, culturale etc, din această perspectivă, istoriografia românească este doar la început de drum. Totodată acest eveniment a fost unul dintre cele mai importante momente din istoria românilor, despre care s-a scris foarte mult. Cu toate acestea, direcțiile de cercetare au fost îndreptate predominant spre arealul politic sau militar și din păcate prea puțin înspre demografie și viață cotidiană, aspectele economice, sociale, culturale, fiind oarecum ignorate. Cred că pot spune că nu a fost acordată atenția cuvenită rolului important jucat de civili în ducerea războiului, deoarece armata fără sprijinul material și moral al celor de acasă nu ar fi reușit să-și îndeplinească menirea pe front. Lipsa unor studii aprofundate asupra acestui palier de cercetare este unul dintre motivele pentru care voi contura un tablou general al vieții pe care au trebuit să o îndure cei care au rămas acasă. Studiul meu se oprește la o zonă mai restrânsă, Transilvania, ca o provincie distinctă a dublei monarhii dar voi exemplifica unele aspecte preponderent cu cazuri și atitudini venite preponderent dinspre români, care constituiau, după cum bine se știe, populația majoritară aici. În ceea ce privește impactul războiului asupra Principatului, există câteva informații, majoritatea fiind de natură politică sau militară, foarte puține privitoare la aspectele socioculturale și mentale ale populației civile. Acestea din urmă regăsindu-se predominant în memorii, jurnale, periodice sau în corespondența dintre cei care luptau pe front și cei dragi, scrisori în care sunt transpuse grija față de familie și față de siguranța propriei persoane, majoritatea fiind optimiste și redând speranța unei revederi cât mai apropiate, cu o formulare și conținut aproape identice, parcă ar fi fost tipizate, iar cei de acasă, pe lângă starea de sănătate și dorul față de cel care este departe, mai descriu și situația din gospodărie, relația cu ceilalți membri ai familiei și oferă puține informații despre cum se desfășoară recrutările „acasă”.

Acest studiu a încercat să surpindă modul în care a fost afectată viața, cu toate aspectele ei, a populației civile din Transilvania de desfășurarea Primului Război Mondial dar și de intrarea României în acest război alături de Antanta, eu cred că a și reușit. La fel ca orice alt conflict militar și acesta a influențat viața celor din spatele frontului, atât calitativ cât și cantitativ. Așa cum am arătat de-a lungul acestei lucrări, populația a suferit foarte mult, fiind „persecutată” de măsurile luate de autoritățile maghiare pentru „timp de criză”. Măsuri prin care a fost facilitată arestarea românilor din Transilvania care erau suspectați de spionaj sau 8 colaborare cu „adversarul”, cu românii de dincolo de Carpați. Tot ei au fost cei care au avut cel mai mult de suferit de pe urma rechizițiilor și a recrutării. Așa cum am arătat în capitolele anterioare, odată cu intrarea României în război situația s-a agravat. Așa cum am sperat în momentul începerii acestui studiu, am ajuns la concluzia că deși Transilavania a intrat în război încă din prima zi și a avut de suportat consecințele unui conflict militar de durată, viața populației transilvănene, a fost afectată nu doar de propriile decizii. Atitudinea României față de război a avut și ea un rol foarte important în stabilirea politicii maghiare față de populația românească din Transilvania. Decizia României de a renunța la neutralitate și declarația de război adresată Austro-Ungariei, au avut ca efect secundar înrăutățirea situației ardelenilor. De teama ca nu cumva Transilvania să treacă de partea României, maghiarii au intensificat măsurile de maghiarizare și de control al populației prin amenințări legate de libertatea și viața lor. Cu toate acestea politica maghiară a eșuat, și mulți români din Ardeal au trecut Carpații în România sau s-au predat armatei adversare pentru ca apoi să se înroleze ca voluntari alături de frații lor de peste munți. Acestea sunt doar câteva dintre aspectele care au marcat evoluția populației din Transilvania pe perioada războiului dar și după încheierea lui. Primul Război Mondial a avut un impact foarte mare asupra Ardealului încă din prima zi și nu s-a încheiat odată cu semnarea tratatelor de pace. Pentru românii ardeleni rezultatul cel mai important al războiului a fost Marea Unire. Nivelurile la care a fost afectată această regiune au fost diferite, nu a rămas nici un aspect neinfluențat de desfășurarea războiului. Nu a fost un eveniment care să se rezume doar la aspectul militar și la pagubele materiale, ci, așa cum am arătat pe tot parcursul acestui studiu, a afectat și partea civilă a societății, fiecare aspect a avut de suferit, începând cu alimentația, nivelul de trai, educația, mentalitatea etc. toate s-au schimbat odată cu trecerea timpului și prelungirea războiului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. IZVOARE ARHIVISTICE

Arhivele Naționale Istorice Centrale, București: Fond Consiliul Național Român din Oradea și Bihor, inv. 840,  (xerocopii); Fond Ministerul Cultelor și Artelor;

Arhivele Naționale -Direcția Județeană Arad:  Fond Roman Ciorogariu; Fond Episcopia Ortodoxă Română ; Fond Episcopia Ortodoxă Română – actele școlare;: Fond Casa Națională;

II. PRESA

Anuarul Institutului pedagogic – teologic ortodox român din Arad, anul școlar 1912 – 1913, Arad, 1913; Anul școlar 1913-1914, Arad, 1914

Beiușul (Beiuș), 1921

Biserica și școala. Foaie bisericească scolastică, literară și economică (Arad), 1877-1914

Cele Trei Crișuri (Oradea ),  1920-1936

Dezbaterile Adunării Deputaților(București), 1920-1936

Familia (Oradea) seria a V a, anul IV, 1978

Legea românească (Oradea), 1921-1936

Legea românească (Oradea), anul XIII, serie nouă, 2002

III. MEMORIALISTICĂ

Ciorogariu, Roman, Zile trăite, Editura Tipografia Diecezană, Oradea, 1926

Ghibu, Onisifor, Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, Editura Dacia, Cluj, 1974

Grad, Cornel, Rapoarte și memorii privind activitatea consiliilor și gărzilor naționale române în comitatele Sătmar, Sălaj, Bihor și Arad ( dec. 1918- martie 1919), înA.M.P., 1981

Șendruțiu, Ioan, Episcopia Ortodoxă Română. Amintiri, manuscris

IV. CULEGERI  DE DOCUMENTE

Roman R. Ciorogariu (1852-1936) Studii și documente/ Prefața de Episcop Vasile Coman, studii de prof.dr.Vasile Popeangă și prot.dr.Gheorghe Lițiu; documente note și comentarii de Andrei Caciora, Vasile Popeangă și Mircea Timbus, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1981

Botoran, Constantin, Matichescu, Olimpia, Documente străine despre lupta poporului român pentru făurirea statului național unitar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980

Faur, Viorel, Generația Marii Uniri. Evenimentele din Bihor (1918-1919). Documente, Editura Fundația Cultural㠓Cele Trei Crișuri”,Oradea, 1993

Minoritățile naționale din România, 1.1918-1925 (coordonatori: Ioan Scurtu, Liviu Boar); 2.1925-1931(coordonatori: Ioan Scurtu, Ioan Dordea); 3.1931-1938 ( coordonator: Ioan Scurtu), București, 1995, 1996, 1999

Popovici, Ioan, Covaci, Veronica, Mudura, Gheorghe, Călușer, Iudita, Apan, Mihai, Ilea, Ana, Caciora, Andrei, 1918. Bihorul în epopeea unirii – Documente,Oradea, 1978

V. LUCRĂRI GENERALE

Botoran, C., Calafeteanu, I., Campus, Eliza, Moisiuc, Viorica (coordonator), România și Conferința de pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993

Brătianu, Vintilă,  Problemele ce se pun pentru înfăptuirea și consolidarea României Mari, în Democrația, (București), VII, nr. 1/februarie, 1919

 Constantinescu M.,Banyai , I. , Curticăpeanu, V, Gollner,C., Nuțu, C. , Cu privire la problema națională în Austro-Ungaria, în Destrămarea monarhiei austro-ungare.1900-1918, București, 1964

Keith, Hitchins, Mit și realitate în istoriografia românească, Editura Enciclopedică, București,  1977

Keith Hitchins, Ortodoxie și naționalitate, Andrei Șaguna și românii din Transilvania (1846-1873), Editura Universul Enciclopedic Bucuresti, 1995

Rusănescu, Mihail și Saizu, Ion, Viața politică în România (1922-1928), Editura Politică, București, 1979

Scurtu, Ioan, Caracteristicile regimului politic din România în perioada interbelică,  1980

Scurtu, Ioan, Din viața politică a României (1926-1947), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

VI.  LUCRĂRI SPECIALE

Antonie Plămădeală, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918). După documente acte și corespondențe rămase de la Elie Miron Cristea, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986

Ardelean, Ion, Lupta românilor din teritoriile aflate sub dominație străină pentru unitate național statală. în: Anale de istorie, Institutul de Științe Istorice, București, an 34, nr.6, 1988

Borcea, Liviu,  Agonia. Oradea 1919,Editura Cogito,  Oradea, 1992

Ciorogariu, Roman, Tribuna și tribuniștii, Biblioteca ziaristică(Cluj), 1934

Ciorogariu, Roman,  Spre prăpastie, Editura Institutul Tipografic, Arad, 1911

Coman, Vasile, Episcopul Roman Ciorogariu, luptător pentru libertatea și dreptatea poporului român din Transilvania, în: Mitropolia Ardealului(Sibiu), an 21, nr.7-9,1976

Coman, Vasile, Luptătorii bihoreni pentru împlinirea idealului de unitate națională, în Mitropolia Ardealului (Sibiu), anul XXIII, nr. 4 – 6, 1978

Erdeli, Miron, Roman Ciorogariu – Episcopul Oradiei. Pastorale, cuvântări și discursuri, Editura Universității din Oradea, Oradea,  2003

Faur, Viorel, Contribuții la cunoașterea istoriei Bihorului, Oradea, 1970, 1971

Faur, Viorel, Tribuna Bihorului, primul ziar românesc în Crișana, în Familia, V, 1978, nr.1

Faur, Viorel, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a Declarației de independență a românilor din Transilvania, Editura Universității , Oradea, 1998

Faur, Viorel, Satul Seghiște la 500 de ani de la prima atestare documentară(1503-2003), Fundația Cultural㠓Cele Trei Crișuri”, Oradea, 2003

Glück, Eugen, Contribuții noi cu privire la biografia episcopului Roman Ciorogariu, în: Teologia: Revista facultății de teologie ortodoxă Arad, I nr. 1, 1997

Hajdu, Tibňr, Independență sau integritate teritorială: dilema maghiară în primul război mondial, în  volumul 1918. Sfârșit și început de epocă, Editura Lekton, Zalău și Editura Muzelui Sătmărean, 1998

Keith, Hitchins, România 1866 – 1947, Editura Humanitas, București, 1996

Lungu, Corneliu Mihail, Grigore, Ioana, 1920. Un act de justiție, Editura Elion, București, 2001

Lungu, Corneliu Mihai, Transilvania în raporturile româno- austro- ungare  1876-188, Editura Viitorul României, București, 1999

Mazilescu, Virgil, Roman Ciorogariu – viața și opera, teză de licență susținută la Institutul Teologic din Sibiu, 1956, mss

Neș, Teodor, Oameni din Bihor, 1848 – 1918, Tipografia Diecezană, Oradea, 1937

Popeangă, Vasile, Roman Ciorogariu. Reprezentant al tribunismului arădean, în: Ziridava(Arad), nr. 10, 1979

Savu, Teodor, Episcopul Roman Ciorogariu (50 de ani de la moarte), în: Mitropolia Ardealului (Sibiu), an 31, nr.3, 1986

Scurtu, Ioan,  Integrarea provinciilor românești unite la 1918, în cadrul statului național român, în volumul  1918. Sfârșit și început de epocă, Editura Lekton, Zalău și Editura Muzelui Sătmărean, 1998

Timbus, Mircea, Fondul personal “Roman R. Ciorogariu”, în Revista Arhivelor(București), nr.5, 1980

Zainea, Ion, Unirea din 1918 și procesul instaurării administrației românești în Crișana (1919 – 1921), în Crisia (Oradea), XXIX,  1999

Bihorul strajă de hotare, Editura Diecezană,  Oradea, 1933

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. IZVOARE ARHIVISTICE

Arhivele Naționale Istorice Centrale, București: Fond Consiliul Național Român din Oradea și Bihor, inv. 840,  (xerocopii); Fond Ministerul Cultelor și Artelor;

Arhivele Naționale -Direcția Județeană Arad:  Fond Roman Ciorogariu; Fond Episcopia Ortodoxă Română ; Fond Episcopia Ortodoxă Română – actele școlare;: Fond Casa Națională;

II. PRESA

Anuarul Institutului pedagogic – teologic ortodox român din Arad, anul școlar 1912 – 1913, Arad, 1913; Anul școlar 1913-1914, Arad, 1914

Beiușul (Beiuș), 1921

Biserica și școala. Foaie bisericească scolastică, literară și economică (Arad), 1877-1914

Cele Trei Crișuri (Oradea ),  1920-1936

Dezbaterile Adunării Deputaților(București), 1920-1936

Familia (Oradea) seria a V a, anul IV, 1978

Legea românească (Oradea), 1921-1936

Legea românească (Oradea), anul XIII, serie nouă, 2002

III. MEMORIALISTICĂ

Ciorogariu, Roman, Zile trăite, Editura Tipografia Diecezană, Oradea, 1926

Ghibu, Onisifor, Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, Editura Dacia, Cluj, 1974

Grad, Cornel, Rapoarte și memorii privind activitatea consiliilor și gărzilor naționale române în comitatele Sătmar, Sălaj, Bihor și Arad ( dec. 1918- martie 1919), înA.M.P., 1981

Șendruțiu, Ioan, Episcopia Ortodoxă Română. Amintiri, manuscris

IV. CULEGERI  DE DOCUMENTE

Roman R. Ciorogariu (1852-1936) Studii și documente/ Prefața de Episcop Vasile Coman, studii de prof.dr.Vasile Popeangă și prot.dr.Gheorghe Lițiu; documente note și comentarii de Andrei Caciora, Vasile Popeangă și Mircea Timbus, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1981

Botoran, Constantin, Matichescu, Olimpia, Documente străine despre lupta poporului român pentru făurirea statului național unitar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980

Faur, Viorel, Generația Marii Uniri. Evenimentele din Bihor (1918-1919). Documente, Editura Fundația Cultural㠓Cele Trei Crișuri”,Oradea, 1993

Minoritățile naționale din România, 1.1918-1925 (coordonatori: Ioan Scurtu, Liviu Boar); 2.1925-1931(coordonatori: Ioan Scurtu, Ioan Dordea); 3.1931-1938 ( coordonator: Ioan Scurtu), București, 1995, 1996, 1999

Popovici, Ioan, Covaci, Veronica, Mudura, Gheorghe, Călușer, Iudita, Apan, Mihai, Ilea, Ana, Caciora, Andrei, 1918. Bihorul în epopeea unirii – Documente,Oradea, 1978

V. LUCRĂRI GENERALE

Botoran, C., Calafeteanu, I., Campus, Eliza, Moisiuc, Viorica (coordonator), România și Conferința de pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993

Brătianu, Vintilă,  Problemele ce se pun pentru înfăptuirea și consolidarea României Mari, în Democrația, (București), VII, nr. 1/februarie, 1919

 Constantinescu M.,Banyai , I. , Curticăpeanu, V, Gollner,C., Nuțu, C. , Cu privire la problema națională în Austro-Ungaria, în Destrămarea monarhiei austro-ungare.1900-1918, București, 1964

Keith, Hitchins, Mit și realitate în istoriografia românească, Editura Enciclopedică, București,  1977

Keith Hitchins, Ortodoxie și naționalitate, Andrei Șaguna și românii din Transilvania (1846-1873), Editura Universul Enciclopedic Bucuresti, 1995

Rusănescu, Mihail și Saizu, Ion, Viața politică în România (1922-1928), Editura Politică, București, 1979

Scurtu, Ioan, Caracteristicile regimului politic din România în perioada interbelică,  1980

Scurtu, Ioan, Din viața politică a României (1926-1947), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

VI.  LUCRĂRI SPECIALE

Antonie Plămădeală, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918). După documente acte și corespondențe rămase de la Elie Miron Cristea, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986

Ardelean, Ion, Lupta românilor din teritoriile aflate sub dominație străină pentru unitate național statală. în: Anale de istorie, Institutul de Științe Istorice, București, an 34, nr.6, 1988

Borcea, Liviu,  Agonia. Oradea 1919,Editura Cogito,  Oradea, 1992

Ciorogariu, Roman, Tribuna și tribuniștii, Biblioteca ziaristică(Cluj), 1934

Ciorogariu, Roman,  Spre prăpastie, Editura Institutul Tipografic, Arad, 1911

Coman, Vasile, Episcopul Roman Ciorogariu, luptător pentru libertatea și dreptatea poporului român din Transilvania, în: Mitropolia Ardealului(Sibiu), an 21, nr.7-9,1976

Coman, Vasile, Luptătorii bihoreni pentru împlinirea idealului de unitate națională, în Mitropolia Ardealului (Sibiu), anul XXIII, nr. 4 – 6, 1978

Erdeli, Miron, Roman Ciorogariu – Episcopul Oradiei. Pastorale, cuvântări și discursuri, Editura Universității din Oradea, Oradea,  2003

Faur, Viorel, Contribuții la cunoașterea istoriei Bihorului, Oradea, 1970, 1971

Faur, Viorel, Tribuna Bihorului, primul ziar românesc în Crișana, în Familia, V, 1978, nr.1

Faur, Viorel, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a Declarației de independență a românilor din Transilvania, Editura Universității , Oradea, 1998

Faur, Viorel, Satul Seghiște la 500 de ani de la prima atestare documentară(1503-2003), Fundația Cultural㠓Cele Trei Crișuri”, Oradea, 2003

Glück, Eugen, Contribuții noi cu privire la biografia episcopului Roman Ciorogariu, în: Teologia: Revista facultății de teologie ortodoxă Arad, I nr. 1, 1997

Hajdu, Tibňr, Independență sau integritate teritorială: dilema maghiară în primul război mondial, în  volumul 1918. Sfârșit și început de epocă, Editura Lekton, Zalău și Editura Muzelui Sătmărean, 1998

Keith, Hitchins, România 1866 – 1947, Editura Humanitas, București, 1996

Lungu, Corneliu Mihail, Grigore, Ioana, 1920. Un act de justiție, Editura Elion, București, 2001

Lungu, Corneliu Mihai, Transilvania în raporturile româno- austro- ungare  1876-188, Editura Viitorul României, București, 1999

Mazilescu, Virgil, Roman Ciorogariu – viața și opera, teză de licență susținută la Institutul Teologic din Sibiu, 1956, mss

Neș, Teodor, Oameni din Bihor, 1848 – 1918, Tipografia Diecezană, Oradea, 1937

Popeangă, Vasile, Roman Ciorogariu. Reprezentant al tribunismului arădean, în: Ziridava(Arad), nr. 10, 1979

Savu, Teodor, Episcopul Roman Ciorogariu (50 de ani de la moarte), în: Mitropolia Ardealului (Sibiu), an 31, nr.3, 1986

Scurtu, Ioan,  Integrarea provinciilor românești unite la 1918, în cadrul statului național român, în volumul  1918. Sfârșit și început de epocă, Editura Lekton, Zalău și Editura Muzelui Sătmărean, 1998

Timbus, Mircea, Fondul personal “Roman R. Ciorogariu”, în Revista Arhivelor(București), nr.5, 1980

Zainea, Ion, Unirea din 1918 și procesul instaurării administrației românești în Crișana (1919 – 1921), în Crisia (Oradea), XXIX,  1999

Bihorul strajă de hotare, Editura Diecezană,  Oradea, 1933